Universitatea Spiru Haret FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI JURNALISM SINTEZE Anul II Învăţământ la distanţă Autori: Prof. univ. dr.

Ion Tudosescu Prof. univ. dr. Acsinte Dobre Lector univ. drd. Loredana Boşca Prof. univ. dr. Ioan N. Roşca Prof. univ. dr. Cornel Popa Prof. univ. dr. Virgiliu Constantinescu Prof. univ. dr. Mihai Golu Conf. univ. dr. Valeriu Râpeanu Lector univ. Mihai Cernat Lector univ. drd. Sofia Georgescu

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003 ISBN 973-582-744-1 general 973582-745-X an II

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Filosofie şi Jurnalism: sinteze anul II – învăţământ la distanţă. – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003 Bibliogr.
284 p.; 20,5 cm

ISBN 973-582-744-1 general 9 73- 58 2- 74 5-X an II

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI JURNALISM

SINTEZE Anul II Învăţământ la distanţă
9 9

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2003 Redactor: Octavian CHEŢAN Tehnoredactor: Brînduşa DINESCU Coperta: Stan BARON Bun de tipar: 21.07.2003. Coli de tipar: 17,75 Format: 16/61x86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, sector 6, O.P. 83 Tel.: 410.43.80, Fax: 410.51.62; www.SpiruHaret.ro

CUPRINS

Cuvânt înainte …………………………………………………………..

11 ONTOLOGIE Prof. univ. dr. Ion Tudosescu

Semestrul I
TEORIA FIINŢEI Obiective ………………………………………………………………. 13 Tematica şi problematica cursului ……………………………… …….. 13 I. Obiectul, problematica şi rostul ontologiei …………………………. 13 II. Modele ontologice principale în istoria filosofiei ………………….. 17 III. Încercare a unui model ontologic contemporan ……………………. 17 1. Fiinţa şi esenţa ………………………………………………… … 18 2. Existenţa ……………………………………………………… … 21 3. Imanentul şi transcendentul …………………………… ………… 24 4. Devenirea ……………...…………………………… ……………. 26 5. Omul şi condiţia umană ……………………… ………………….. 27 6. Dumnezeu …………………………………… …………………... 29 7. Unu şi multiplu …………………………… ……………………... 31 Bibliografie selectivă ……………………………………………… …... 34

Semestrul II
TEORIA EXISTENŢEI Obiective ……………………………………………………………….. 35 Tematica şi problematica cursului ……………………………… …….. 36 I. Existenţă şi materie …………………………………………………. 36 II. Modurile existenţei …………………………………………………. 39 III. Devenire şi structură ……………………………………………….. 41 IV. Determinism şi indeterminism ……………………………………... 42

V. Omul, libertatea şi condiţia umană …………………………………. 45 Bibliografie selectivă …………………………………………………... 47

EPISTEMOLOGIE
Prof. univ. dr. Acsinte Dobre

Semestrul I
Obiective ………………………………………………………………. 48 I. Obiectul şi problematica epistemologiei …………………………… 50 II. Conceptul de metodă în ştiinţă şi în filozofie ………………………. 51 III. Forme şi metode ale cunoaşterii ştiinţifice …………………………. 58 IV. Teoria ştiinţifică ……………………………………………………. 62 V. Model şi modelare în cunoaşterea ştiinţifică ……………………….. 65 VI. Conceptul epistemologic de adevăr ………………………………... 67 Bibliografie selectivă … ………………………………………………... 77

Semestrul II
Obiective ……………………………………………………………….. 78 I. Problema ştiinţifică şi problematizarea în ştiinţă …………………… 79 1. Geneza şi statutul epistemologic al problemei …………………... 79 2. Structura problemei şi principalele tipuri de probleme ………….. 81 3. Rolul propulsor al problemelor în cunoaştere …………………… 83 4. Rolul şi evoluţia pseudoproblemelor în ştiinţă ………………….. 85 5. Etape ale dinamicii problemelor ştiinţifice ……………………… 86 II. Unele caracteristici generale ale cunoaşterii ştiinţifice contemporane … 89 III. Impactul dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei asupra societăţii şi a mediului ambiant ………………………………………………. 90 1. Abordări metodologice şi istorice preliminare ………………….. 90 2. Indicatori generali ai calităţii ştiinţei şi impactul lor tehnologic şi social ………………………………………………………….. 92 3. Conceptul de risc tehnologic ……………………………………. 95 4. Ştiinţa contemporană şi geneza unei „noi alianţe” prin amplifica rea raporturilor om – natură – societate …………………………. 99 Bibliografie selectivă ………………………………………………….. 103

FILOSOFIE MEDIEVALĂ
Lector univ. drd. Loredana Boşca Obiective ………………………………………………………………..104 I. Periodizare ………………………………………………………… 104

II. Despre filosofia creştină ……………………………………… …... 105 III. Patristică şi apologetică …………………………………………… 106 IV. Raportul raţiune-credinţă …………………………………………. 107 V. Raţiunea şi principiile raţionale ………………………………… … 108 VI. Raportul natural-supranatural ………………………… ………….. 108 VII. Teodiceea ………………………………………… ………………. 111 VIII. Argumentele raţionale ale existenţei lui Dumnezeu ……………... 113 IX. Atributele lui Dumnezeu în teologia naturală ……………… …….. 116 X. Despre natura lui Dumnezeu ……………………………………… 117 XI. Scolastica ……………………………………………………… …. 117 XII. Cearta universaliilor ………………………………………… …… 120 XIII. Raportul teologiei scolastice cu teologia răsăriteană …………….. 123 Bibliografie selectivă ……………… …………………………………... 124

FILOSOFIE MODERNĂ
Prof. univ. dr. Ioan N. Roşca

Semestrul I
Obiective ……………………………………………………………….. 125 I. Introducere ………………………………………………………….. 126 II. Substanţa supremă ……………………………………………… ….. 127 III. Trecerea de la natură la societate: drept natural şi drept pozitiv …… 130 IV. Cunoaştere şi metodă ………………………………………………. 133 V. Omul natural şi omul culturii ………………………………………. 139 Bibliografie selectivă …………………………………………………... 141

Semestrul II
Obiective ……………………………………………………………….. 142 I. Introducere …………………………………………………………. 142 II. Substanţa lumii …………………………………………………….. 143 III. Stat şi istorie …………………………………………………… …... 148 IV. Posibilitatea cunoaşterii ……………………………… ……………. 160 V. Omul social şi caracterul său

…. Cornel Popa Semestrul I Obiective ………………………………………………………………... dr. univ.. 167 .contradictoriu ………………….… 163 Bibliografie selectivă …………………………………………………. 166 SISTEME LOGICE Prof.

. Caracteristici ale logicii …… …………………………………….. Semantica logicii modale …………………………………..... Semantici de lumi posibile pentru logicile modale ………. 167 2. Decizia matricială ……………………………………………….I. Sistemul modal S4 ………………………………………. Geneza social-istorică şi spirituală a sociologiei şi finalitatea ei terapeutică …………………………………………………………. Locul logicii. 167 1. Relaţiile ei cu ştiinţele şi actele umane …………… 168 4. Sistemul modal T …………………………………………. Logica predicatelor şi Teoria clasificării ………………………. 201 Bibliografie selectivă ………………………………………………….1. 203 I. Obiectul logicii. 169 6.11. 182 15. 190 18. 199 18. 199 18. 200 18. Diagrame S4 …………………………………………….. 183 16. dr.. 200 18. Regulile diagramelor semantice ………………………….……. 170 10. 168 3. 168 5..6... Sintaxa …… …………………….. Grafuri şi sisteme logice modale …………………………. 170 9. 187 17. Quine ………………………………………… 172 12.9... Virgiliu Constantinescu Preambul ………………………………………………………………. 179 Bibliografie selectivă ………………………………………………….8. Principii şi reguli de bază ………………………………………... Axiomatizarea logicii propoziţiilor ……………………………. 202 Semestrul II SOCIOLOGIE GENERALĂ Prof. Sistemul modal S5 ………………………………………..O. 204 .. 201 18. 169 7.4.2. Sistemul modal K …………………………………………. 197 18. Validitate şi consecinţă logică semantică …………… …………. Decizia prin arbori ……………………………………………… 171 11. Limbajul logicii propoziţiilor.. univ. Decizia prin diagrame semantice ………………………….. 196 18. 199 18. Metoda lui W.. Semantica logicii predicatelor ………………………………….. Limbajul logicii propoziţiilor. 198 18. Logica predicatelor.3. Definiţiile logicii ………………………………. Un exemplu de T-diagramă ……………………………. Diagrame S5 ……………………………………………. 194 18.12.10. 203 II.. Principalele conective logice sau definirea operaţiilor logice …… 169 8. 197 18. Obiectul şi domeniile de referinţă ale sociologiei …………………. 173 13. 178 14... Schema cursului ………………………………………………... Axiomatizarea logicii predicatelor …………………………….7. Semantica ……… ………………. 193 18.. Logica predicatelor şi Teoriile definiţiei ………………………. Logica modală …………………………………………………..5. Sintaxa sau limbajul formal ………………....

212 PSIHOLOGIE GENERALĂ Prof. I. Mihai Golu I. Caragiale …………………………………………………….. 245 I.. Obiectul psihologiei ………………………………………………… 213 II. 236 1. Mihail Eminescu ………………………………………………….. Procesele de energizare. direcţionare a comportamentului …227 Bibliografie selectivă …………………………… ……………………. Secretariatul de redacţie – departamentul sinteză al presei scrise. Redactorul Şef …………………………………………………… 255 II.. 232 STILISTICA PRESEI ROMÂNE Conf. 233 I. Pamfil Şeicaru …………………………………………………… 242 8. Conţinutul cursului ………………………………………………. dr. Program şi politică editorială ………………………………………. Valeriu Râpeanu Obiective ………………………………………………………………... Ziaristica interbelică ……………………………………………. potenţare... Tudor Arghezi …………………………………………………… 242 6. Cultura şi sistemul culturii naţionale ………………………………. Psihicul uman …………………………………………………… …. Metodele psihologiei ………….... 237 3. Structuri organizatorice. dr. 242 7. Titu Maiorescu …………………………………………………… 236 2. 238 4. univ.. T udor T eodorescu-Branişte ……………………………………… 243 Bibliografie selectivă …………………………………………………. Specificul cunoaşterii psihologice. univ.. 214 III. 240 5. 233 II. 257 III. Discursul secretarial …………………………………………….. Stilul …………………………………………………………………. Procesele de prelucrare-gestionare a informaţiilor ………… ……….. 244 CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI Lector Mihai Cernat Obiective ……………………………………………………………….III. ierarhii şi atribuţii profesionale ……………. 221 VI. 245 1. 249 2. Nae Ionescu ……………………………………………………… 243 9..L. 211 Bibliografie selectivă …………………………………………………. 218 V. Şedinţă de sumar …………………………………………………… 258 .... Principiile metodologice ale psihologiei ………………………… … 215 IV. Nicolae Iorga …………………………………………………….

Machetarea ……………………….. 273 .………………………………… 264 Bibliografie selectivă …………………………………………………..IV.

Structura unui post şi a unui program de radio ……………………... 274 II.PUBLICISTICĂ RADIO Lector univ. drd. 274 I. .. Principalele etape în apariţia şi dezvoltarea radioului ……………… 275 III. 274 Conţinutul cursului … … … … … … … … … … … … … … … … … … … …. Sofia Georgescu Obiective ………………………………………………………………. Delimitarea obiectului de studiu al publicisticii ……………………. 284 .. 276 Bibliografie selectivă ………………………………………………….

În situaţia în care o disciplină se desfăşoară de-a lungul a două semestre. Considerând că. programele disciplinelor şi. Coordonatori: Prof.Cuvânt înainte Volumul de faţă cuprinde disciplinele anului al II-lea de studiu. Prin urmare. Acsinte DOBRE Conf. răbdătoare a acestuia şi nu numai. Deoarece Planul de învăţământ este conceput în sistemul creditelor. care se obţin semestrial în urma examenelor şi colocviilor susţinute. câte una pentru fiecare perioadă. Lucian CHIŞU . dr. ci reprezintă numai o introducere (sistematizată şi orientativă) în problematica deosebit de complexă a domeniului studiat. astfel. univ. sintezele au fost elaborate pentru fiecare semestru în parte. au fost realizate sinteze distincte. cu excepţia celor facultative. dr. sintezele pot fi extrem de folositoare. atentă. corespunzător. le dorim tuturor studenţilor o lectură cât mai eficientă şi stimulatoare pentru orizontul preocupării lor. univ. Sinteza nu suplineşte câtuşi de puţin existenţa manualului şi nu-i dispensează pe studenţi de lectura metodică. Atragem atenţia că sintezele nu au rolul de a înlocui cursul/ manualul fiecărei discipline în parte.

omul decade axiologic. epoca medie şi. dr. 4. între opţiuni şi semnificări diverse ale sacrului (laic sau religios). îşi alterează condiţia sa specifică (umană). univ.ONTOLOGIE TEORIA FIINŢEI Prof. Argumentarea nevoii de toleranţă şi de dialog între culturi şi civilizaţii. acestea nu se pot dispensa de operaţia transcenderii. mit. de apreciere morală. deşi funcţionează activ două modalităţi principale de practicare a discursului filosofic (cea existenţialistă şi spiritualistă şi cea pozitiv-analitică). diferenţierea ontologică dintre individual şi general sau dintre existenţă şi fiinţă fiind. un procedeu general al cunoaşterii şi reflecţiei cu deschidere filosofică. modernă şi contemporană. ci trăirea în deschidere spre sacru – la acest nivel situându-se modelul uman. corespunzător. Aceasta şi pentru că s-a dovedit că în absenţa sacrului (a transcendentului) în sistemele de valori. morală). . ION TUDOSESCU Semestrul I Obiective 1. deopotrivă. fiinţa umană generică. având importanţă nu conotaţia diferită a sacrului. Înţelegerea faptului că în cultura contemporană. de artă. 2. şi nu numai religios) şi. ca nevoie de mit. Un loc aparte este rezervat în această privinţă specificului proiectării ontologice româneşti – cu prioritate din perioada contemporană (interbelică). artă. 5. cât şi de alte forme ale culturii (religie. de altfel. concepută ca nevoie de sacru (laic. 3. deprinderea capacităţii de a aprecia o construcţie ontologică practicată atât de filosofie. Însuşirea problematicii disciplinei şi. Obişnuirea studenţilor cu procedeele fenomenologice de percepere a transcendentului şi a nevoii de transcendent în sistemele actuale de valori. Cunoaşterea principalelor concepţii ontologice din antichitate. mai ales. din perspectivă monistă.

Obiectul. Şi întrucât omul – ca entitate a universului – proiectează ontologic universalul. ontologia poate fi abordată nu numai ca ontologie fundamentală (teorie generală a fiinţei şi existenţei înnobilată de fiinţă). Astfel. ci şi ca ontologie regională (teorie a existenţei sociale şi umane). aşadar. a existenţei în devenire şi a condiţiei umane. ca teorie a fiinţei. în sensul ei mai larg cuprinde şi teoria existenţei (în totalitatea ei) în devenire – respectiv. ontologicul şi onticul. în preocupările ontologiei se cuprind atât ştiinţa despre universal. în relaţie cu fiinţa. În acelaşi timp.Tematica şi problematica cursului I. ontologia este concepută ca teorie a fiinţei – având ca obiectiv cercetarea tuturor temeiurilor şi mecanismelor psihologice şi logice de plăsmuire de către om a universalului (din nevoia acestuia de a-şi dezvălui sinele şi de a-şi edifica o condiţie existenţială specifică în univers). în dubla sa ipostază (cosmologic-metafizică şi ontologică). De asemenea. în abordarea problemei ontologice şi a celei cosmologice privită metafizic intervine şi o problemă antropologică. ci şi fiinţă (instanţă) cunoscătoare de existenţă pentru a se situa pe sine preferenţial în structurarea (pe verticală) a acesteia. alături de cosmologie concepută meta- . prin prisma cărora poate fi abordată. în cuprinsul căreia se includ şi se corelează unitar problema ontologică propriu-zisă (ca ontologie primă) şi problema cosmologică privită metafizic (ca ontologie secundă). cât şi ştiinţa despre univers – într-un anume fel. şi problema antropologică. desprinzându-se domeniile ontologiei şi mecanismele procesului de proiectare ontologică. Privită din perspectiva dimensionării socio-umane a existenţei. cât şi multiplul – respectiv. metateoria ştiinţei generale despre univers (a cosmologiei). obiectul ei fiind atât unul. Ontologia poate fi înţeleasă. problematicii şi rostului ontologiei în structurarea unei concepţii filosofice şi în fundamentarea sistemelor de valori. problematica şi rostul ontologiei În prima parte a cursului se încearcă definirea obiectului. pentru a se situa pe sine centric în individual. Din care motiv. Datorită cărui fapt se poate vorbi de ontologie primă (teorie a fiinţei) şi de ontologie secundă (teorie a existenţei ca existenţă). Semnificată în sens restrâns. ontologia are ca preocupare principală (direct sau indirect) omul şi condiţia lui (umană) – deoarece omul este nu numai instanţă existenţială (din intramundan). ontologia socială şi ontologia umanului (în care se include şi ontologia valorilor). întrebătoare de fiinţă (în extramundan).

generalul din lucruri (ca fiinţă sau esenţă determinată). de lume de „dincolo” sau principiu (primordiu. în relaţie cu lumea „de aici”. la Hegel (în filosofia modernă târzie) şi la Sartre (în filosofia contemporană) şi sensul de nonexistenţă. Menţionăm şi conceptualizarea pe care Noica o realizează prin termenii de fiinţă de primă instanţă şi fiinţă de a doua instanţă. de diferenţă ontologică (şi în relaţie cu această operaţie a proiectării lumii „de dincolo” de existent. În legătură cu acest din urmă concept. funcţionează. în cuprinsul primei părţi a cursului se precizează sensurile conceptualizărilor ei principale. al dialecticii). îndeosebi în ontologia contemporană. întemeiată – ambele ipostaze ale conceptului de lume. aria de cuprindere a ceea ce s-a numit generic domeniul complex al ontologiei secunde. devenire (în dubla sa semnificare: ca proprietate fundamentală şi mod de a fi al existenţei sau cale de ridicare sau pătrundere fenomenologică dinspre individual a universalului). dar şi corelată cu lumea lucrurilor (sau. Mai nou. Neantului i se asociază. fiind conotate din inspiraţie platoniană ca lume a ideilor (Eidos) şi aflată în opoziţie. se operează şi cu termenii de fiinţă în sine (Heidegger) şi fiinţă pentru sine (Sartre) sau cu termenii de devenire a fiinţei în existenţă şi devenire conştientă întru fiinţă (Noica). . În opoziţie cu termenul de . la urma urmelor de inspiraţie hegeliană (fiinţa pură şi fiinţa determinată) şi aceasta la rândul ei de inspiraţie tomistă – universalia in re. esenţă pură) şi individual (existenţa în multitudinea ipostazelor ei în structurarea universului). Pentru a fi înţeleasă o atare problematică ontologică. lumea materială). Respectiv: universal (fiinţa în sine. lume (conotată antropologic). din corelarea cărora se structurează cercul devenirii (respectiv. mai nou. din antichitate şi până astăzi. în toată complexitatea ei. unu şi multiplu. practicate şi resemnificate de-a lungul întregii istorii a filosofiei. semnificările acordate termenilor de ontic şi ontologic). alcătuiesc. dar utilizat pentru a se delimita domeniile existenţei şi fiinţei). după părerea noastră. fiinţă. termenii de nefiinţă sau neant (în concepţia heideggeriană se propune şi termenul de nimic – cu aceeaşi semnificaţie ce i se acordă nefiinţei.fizic (şi nu din perspectiva exclusivă a abordării ştiinţifice). conceput ca Început ontologic sau temei. în problematizarea ontologică. sunt precizate sensurile termenilor de transcendent şi imanent.

În acest sens era considerat de grecii antici ca întreg. transcendentul este universalul. principiu ordonator al universului şi. Menţinerea omului într-o condiţie culturală presupune o soluţionare idealistă a acestei probleme. Soluţionarea materialistă a problemei ontologice echivalează cu eliminarea ei şi. ca urmare. De aceea. în primul rând. * Din trecerea în revistă a marilor edificii ontologice care au marcat hotărâtor istoria filosofiei şi a culturii în general. dar întemeiază pe e s t e (ceea ce există). În decursul istoriei soluţionărilor pe care diverşi gânditori au oferit-o problematicii ontologice. mijlocitul gândirii. În ontologie. trăirea în cultură. fie ca f i i n ţ ă (în sens heideggerian. astfel încât omul să vieţuiască într-o condiţie existenţială specifică lui. ca existenţă deschisă spre fiinţă sau metafizatoare şi răspunzătoare de fiinţă. se desprinde cel puţin o concluzie fundamentală. că fiinţa aparţine lumii care nu este (nu există). teologii şi filosofii creştini au semnificat transcendentul ca sacru. reclamă convingerea că idealismul ontologic este soluţia la problema ontologică. întemeind schimbările de ordin paradigmatic care s-au succedat în evoluţia spiritualităţii umane. idealismul şi numai idealismul implică o inserţie antropologică în soluţionarea problemei ontologice. fie ca D u m n e z e u (în sens augustinian). într-un domeniu de spiritualitate pe care omul şi-l plăsmuieşte pentru a se ridica din condiţia sa genetică de animalitate. Fie că este numit ca idee – lume a ideilor în sens platonian –. atributul existenţialităţii conferindu-i-se fiinţei numai de către cei care se situează în spaţiul credinţei în Dumnezeu şi în mântuirea prin el. deci. absolutul. cu rămânerea omului în precaritate onto- . într-un mediu existenţial înnobilat axiologic. în general. Şi anume. Prin urmare. pentru a o putea întemeia şi întreţine este necesară situarea temeiului în transcendent. nedeterminatul. aceea că la problema ontologică se poate oferi o singură soluţionare de principiu. moştenit de la greci). Din această cauză. iar sacrul ca Dumnezeu. al lumii lor umane. ca substanţă (în sens aristotelian).Un concept central în orice tip de proiectare ontologică este cel de om – conceput ca instanţă existenţială întrebătoare de fiinţă şi dezvăluitoare (prin mijloace cognitive) de existenţă. din perspectivă ontologică se poate conchide. plăsmuit de om din nevoia de temei a aprecierii lui de sine şi de altul.

În acest caz. Wittgenstein. Dintre acestea se reţin: modele de proiectare ontologică în filosofia greacă (Pitagora şi Parmenide. Prin urmare. umană).logică. Sarte. Hartmann. Leibnitz. Rezultă că metafizica (teorie a existenţei ca existenţă). Popper). iar universalul nu este. iar idealismul o consecinţă a unei explicaţii ontologice asupra universalului (universul este. Aristotel. ea are ca premisă materia. Jaspers. materialismul este din principiu antiontologic (dar nu antimetafizic). din punctul de vedere al ştiinţei despre univers nu are sens decât o soluţionare ontologică (de fapt. de ontologie) se învecinează cu ştiinţa în rezolvarea problemei ontice (nu ontologice) a raportului dintre general şi individual. Încercare a unui model ontologic contemporan În a treia parte a suitei de prelegeri prevăzute a acoperi tematica programei analitice a cursului de teorie a fiinţei (ontologia primă) are . Marx şi Engels). Kant. ce se prelungeşte prin demersuri ontologice. construcţii ontologice în filosofia contemporană (Russell. problema ontologică în filosofia medievală (îndeosebi Augustin şi Toma D’Aquino). Noica). Spinoza. se tratează o suită de prelegeri având ca obiect modelele ontologice principale în istoria filosofiei. Conta. problema ontologică în filosofia modernă (Descartes. ideea nu este semnificată ca principiu (eidos). sub acest aspect. materialismul fiind consecinţa unei explicaţii ştiinţifice asupra universului. Platon. Ceea ce înseamnă că materialismul şi idealismul nu se opun în explicaţia filosofică asupra lumii. primordială este materia în raport cu conştiinţa din exercitarea căreia sunt generate idei şi valori. cu ieşirea din cultură. e o plăsmuire a omului din necesitatea instituirii şi menţinerii lui într-o condiţie specifică. dacă plasăm problema ontologică în spaţiul cosmologiei. iar metafizica (ce se dispensează de teoria fiinţei. În schimb. se învecinează cu religia şi mitul în rezolvarea problemei ontologice a raportului dintre individual şi universal. D’Holbach. Carnap. atunci. Socrate. Modele ontologice principale în istoria filosofiei În a doua parte a cursului. ci ca produs al activităţii conştiente de gândire şi cunoaştere a omului. III. datorită devenirii căreia în istoria ei ireversibilă a apărut instanţa existenţială care gândeşte şi proiectează valoric şi noologic. Din acest punct de vedere. II. Heidegger. ontică) materialistă. Plotin). construcţii ontologice originale în filosofia românească (Blaga. Hegel. ci se împletesc. Şi.

dincolo de aparenţă şi relativitate. înnobilează imanentul şi îi oferă „mântuirea” (salvare de sine) celui care o proiectează şi şi-o instituie ca temei al aprecierii de sine. Cu alte cuvinte. absolutul. nu are determinări şi istoricitate. conceput atât ca o sinteză a evoluţiei principalelor momente ale evoluţiei gândului ontologic în cultura europeană. este locul de situare a fiinţării umane generice. de operat resemnificări sau de reamintit unele semnificări ale termenilor cu care operează gândirea în proiectarea (plăsmuirea) transcendentului.ca preocupare o încercare de expunere sistematică a unui model ontologic contemporan. Nu face parte din existenţă. În acest fel. în prealabil. cât şi ca o soluţionare a unei problematizări filosofice actuale. fiinţa. Ca universal şi model al omului în absolut. umană. a omului integrat social şi disponibilizat pentru trăire liberă şi responsabilă de sine şi de altul. indiferent de conotarea religioasă sau laică a acestuia – după cum se exprima Mircea Eliade. Fiinţa şi esenţa Fiinţa desemnează universalul. Într-un anume fel. deja bine şi potrivit realizate de peste douăzeci şi cinci de veacuri. Aristotel). 1. fiinţa nu rămâne dincolo de om şi condiţia lui. menţinerea omului în sacru. pentru cel care crede în rostul ei umanizator şi realizator. început şi sfârşit. corespunzător. fiind doar o plăsmuire a gândirii. ca universal. Platon. transcendentul în ipostaza sa de temei al individualului şi imanentului. de centrare a sistemului de valori pe valorile transcendente sunt necesare. fiinţa intră în existenţă. Pentru a întreţine în cultura contemporană nevoia de situare în sacru şi. e situat la nivel inteligibil. Între aceste valori ontologice şi termeni cu care sunt desemnate acestea în lumea de azi vom reţine pe cele mai importante. dar e sediul modelului uman proiectat de om dincolo de el. ea poate fi . Principiul sau primordiul ontologic al grecilor antici (Parmenide. respectiv. deşi nu este. de condiţia lui specifică. Cel mult am putea reţine precizarea unor Heidegger sau Noica potrivit cărora menţinerea civilizaţiei contemporane în umanism reclamă deschiderea permanentă spre fiinţă. Asupra nevoii omului dintotdeauna şi mai ales a celui contemporan de a proiecta ontologic pentru a-şi putea întemeia propria lui condiţie existenţială nu consider că mai trebuie insistat. mai bine zis dobândeşte atributul existenţialităţii.

pentru om. întreaga existenţă. acordându-i funcţia de reper valoric al instituirii şi propulsării condiţiei lui existenţiale). al omenirii în . Mai ales pentru că fiinţa este prezentă în integralitatea existenţei. fiinţa dobândeşte rezistenţă în conservarea ei. fiinţa poate fi abordată în două ipostaze: ca fiinţă în sine. fie şi pentru faptul că nu se mai pune problema posibilităţii perceperii ei aievea sau a nevoii de cenzură a transcendentului (pe care o postula Blaga). nedeterminată. concepute panteist de Plotin. Heidegger). respectiv acelora care. iar inducerea logică a celei de a doua ipostaze a fiinţei este utilizată în soluţionările imanentiste (de genul celor sugerate de Aristotel. se universalizează. Ca fiinţă determinată. În prima sa ipostază (cea de fiinţă în sine). Situând-o în imanent. fiind accesibilă creatorilor de excepţie. În cea de a doua ipostază (cea determinată). propuse de Toma D’Aquino – în limitele considerării ei ca esenţă. întru lucruri (potrivit aprecierii lui Noica). are loc o inevitabilă secularizare a sacrului. în contextul actual de scientizare a conştiinţei sociale şi a culturii. prin creaţie valorică şi existenţială. corelat organic individualului la care gândirea ajunge prin abstractizare. contribuie la construirea patrimoniului cultural (valoric) al popoarelor. Apreciem ca cea mai avantajoasă soluţie la problema ontologică pe cea imanentistă. Hegel. deoarece căutarea fiinţei de dincolo de existenţă pierde din plauzibilitate şi. prin salt al gândirii (printr-o gândire esenţială după cum sugera Kant). de a doua instanţă (cum aprecia Noica în secolul trecut şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea Hegel) sau ca fiinţă determinată. instituitorilor de existenţă de interes comunitar şi societar. Postularea fenomenologică a primei ipostaze a fiinţei este practicată în soluţionările ontologice transcendentiste (de genul celor avansate de Platon. fiinţa înnobilează. fiinţa este generalul ultim (cel de dincolo de limita existenţei). la care gândirea ajunge pe cale fenomenologică. nu este localizabilă preferenţial sau din indicaţie suverană (nu aparţine cuiva sau unei entităţi privilegiate). deci de a dobândi existenţialitate. de primă instanţă (în opinia acestora). fiinţa este generalul din lucruri. în consecinţă. respectiv de a i se conferi determinaţii şi a intra în devenire prin mijlocirea existenţei pe care o pătrunde.(în măsura în care omul şi-o apropie. Acordându-i posibilitatea de a coborî în imanent (după cum se exprimă Blaga). ca universal – şi cel mai potrivit de Noica).

ci condiţionat de măsura în care normele au acoperire sau nu au acoperire valorică – respectiv. iar esenţa este accesibilă totdeauna mijlocit. cu conştiinţa necesităţii şi normativităţii. perceperea ei este totdeauna realizabilă cu „ochii minţii”. Nuanţăm faptul că ideea de fiinţă nu comportă materialitate chiar dacă este concepută în lucruri. dacă fiinţa este temei pentru om sau loc al situării modelului său generic în transcendent. Cu particularitatea că. Trăirea în ontologic (în deschidere spre fiinţă) şi nu numai în ontic nu se declamă. Pentru a înlătura orice confuzie sau ambiguitate. considerăm că demersurile ontologice actuale ne obligă la nuanţarea distincţiilor . funcţionarea ei ca temei (axiologic). prin gândire abstractă. prin salt fenomenologic sau prin revelaţie. cu atitudinea în cunoştinţă de cauză şi de temei valoric al oricărei constrângeri. De altfel. Astfel încât nu numai ontologia propriu-zisă operează prin diferenţiere ontologică. esenţa fiind ţelul oricărei propoziţii teoretice. instituirea ei se produce prin gândire (nu logică. Ca general în lucruri. are cauzalitate şi provine din iraţional şi nu din raţional – sau. aceasta este şi raţiunea oricărui demers ştiinţific (empiric sau teoretic). vecinătatea fiinţei îi insuflă omului deschis spre proiectare ontologică nevoia de nonconformism. corelată cu responsabilitatea. Indiferent de felul cum este ea conotată: laic sau religios şi mitic. esenţa este temei pentru orice individual sau formă a esenţei determinate. cât şi ca esenţă determinată. a unuia însă nu necondiţionat. ci fenomenologică). Proba veridică a accesului la fiinţă este trăirea în spaţiul libertăţii autentice. mai bine-zis. Întrucât esenţa pură este totuna cu fiinţa în sine. ca general şi nu ca universal. Cu alte cuvinte. devine accesibilă raţional dacă este acceptată ca esenţă. dacă normativitatea contribuie la realizarea condiţiei umane. nu se mărturiseşte în exterior. Numai esenţa pură este de nepătruns pentru ştiinţă. poate fi conotată atât ca esenţă pură. Esenţa.întregul ei. asemănător fiinţei. ci se înfăptuieşte prin interiorizare valorică şi comportament conform cu regulile de conduită şi acţiune pe care le implică nemijlocit prezenţa fiinţei. ci şi ştiinţa – în măsura în care scontează dezvăluirea esenţei din lucruri. fiinţa poate fi accesibilă nemijlocit. accesul la o atare esenţă este mijlocit numai de discursuri fenomenologice. La esenţe ajunge orice demers ştiinţific.

universalul rămâne în univers doar ca potenţă. ca fiinţă sau Dumnezeu. dacă omul este abordat doar ca natură. ca domeniu al individualului. Existenţa Existenţa. ca fiinţare aici (cum o apreciază lato-sensu şi Heidegger prin utilizarea termenului de fiinţare). Altfel. 2. esenţa nu are aceeaşi funcţionalitate – cel mult. existenţa are atributul infinităţii structurale şi spaţio-temporale. ca lume a lucrurilor (după cum era ea conotată ontologic încă de Platon). deoarece omul trăieşte nu numai în raţional. Existenţa sau mai bine zis termenul de existenţă. Respectiv. ca entitate fizică – dar şi atunci trebuie procedat cu multă circumspecţie. fiinţează în ea însăşi şi rămâne neconceptualizată. Lato-sensu are încărcătura de sensuri cu care s-a operat mai sus – ca lume a individualului. Individualităţile care o structurează infinit de variat calitativ şi cantitativ au caracter relativ (se nasc şi pier sau. fiind – după cum am precizat – totuna (ca sens) cu universul aflat. Ca şi universul (care o acoperă integral). în esenţa ei este de natură materială (Hegel). în practica metafizică obişnuită are sensul de tot ceea ce este în univers. Totdeauna e în devenire şi determinare. existenţa include universalul numai în condiţiile în care în devenirea ei se ivesc entităţi existenţiale înzestrate cu gândire abstractă şi limbaj articulat care să-l plăsmuiască (instituie). doar în ipostaza ei de esenţă determinată ar putea fi percepută şi dintr-o perspectivă ontică în caracterizarea omului. nefăcând parte din imanent. este nu numai obiect de investigare ştiinţifică. În afara omului. ci şi în iraţional. universalul nu este o existenţă reală. Deşi nui totuna cu universalul (fiind doar universul). se transformă structural şi calitativ). Doar fiinţa în sine este temei (ontologic fundamental) pentru om. prin individualităţile sale. rămâne opacă. este semnificabil în două sensuri: existenţa lato-sensu şi existenţa stricto-sensu. ca multiplu în raport cu unu (care este fiinţa). comportă istoricitate şi multiplicitate. Din perspectivă dialectică (comportând devenire şi infinitate) existenţa (ca univers) este stratificată pe domenii ontice şi niveluri de . ci şi subiect de competenţa unor demersuri psihologice şi antropologice de factură fenomenologică. existenţa (ca univers) nu se deschide. în devenire şi infinitate. Fără fiinţarea (existenţă privilegiată) care să o lumineze cognitiv. mai bine zis.dintre fiinţă şi esenţă şi chiar la circumscrierea exactă a problemei temeiului (ontologic).

din nevoia edificării unui mediu propriu de existenţă. cuprinde: nivelul subcuantic. constructul do- . noosferă şi axiosferă. condiţionează genetic structurarea unui univers al „materiei inteligente” (omul). universul se structurează complex din fiziosferă. termodinamica). în particular. nivelul atomic (nivel de organizare de competenţa chimiei – concepută pe bună dreptate ca o disciplină subordonată fizicii. galactic şi metagalactic) se ocupă astrofizica şi cosmologia. universul fizic – în limitele metagalaxiei noastre şi mai precis ale planetei pământ în sistemul solar – este dublat de un univers al materiei vii. respectiv. abordate ca puncte de univers şi nu ca structuri). în studiul căruia are competenţă mecanica clasică (a macrocorpurilor). sociologie. prin om. presupunându-se şi existenţa unei stări de vid. universul raporturilor sociale – domeniu social de existenţă în structura căruia se etajează şi universul ideilor şi al valorilor. subiacent domeniului subcuantic. La rândul său. prin mijlocirea gândirii. o ştiinţă care dezvăluie interacţiunile de ordin cantitativ dintre corpuri. nivelul cuantic (ce formează obiectul de referinţă al mecanicii cuantice. la nivelul actual al cunoaşterii ştiinţifice şi puterii de pătrundere prin mijlocire tehnică şi tehnologică (şi nu numai teoretică). iar acesta. în devenirea sa. O dată instituit. cu o rază aproximativ de 1028 cm. antroposferă şi sociosferă. De acest complex de niveluri fizice (stelar. nivelul molecular (de care se ocupă fizica moleculară şi. dacă fiziosfera şi biosfera structurează datul preexistent şi existent independent de om. Ştiinţa nu-şi limitează competenţa numai la abordarea domeniului fizic al universului – prin biologie. logică şi axiologie se angajează şi în surprinderea structurii pe verticală a universului. mai ales pentru că interacţiunile atomice au ca sursă interacţiuni la nivel cuantic). Aşadar. de ordinul a aproximativ 15 milioane de ani lumină). psihologie. În structura ei. Particularitatea constă în faptul că. biosferă. Astfel. instituie. nivelul macrofizic (al corpurilor fizice de dimensiuni macroscopice). al unor roiuri de stele şi de galaxii. în procesul devenirii sale. corespunzând unei arhitecturări fizice a ceea ce am numi fondul primitiv al universului în care particulele şi undele nu sunt diferenţiate (aşa-numite „protomaterii” de care amintea Heisenberg). aflat dincolo de dimensiunile particulei elementare. antropologie. omul. având ca limită metagalaxia noastră. nivelul megafizic (al interacţiunilor dintre corpuri fizice de dimensiuni cosmice – de la nivel planetar până la nivel stelar. cunoscută ca teorie a particulelor elementare). restul structurilor universului sunt constructe ale omului.organizare structural-sistemică. respectiv începând de la dimensiuni de ordinul a 10-13 cm.

preponderent axiologic şi noologic dar şi social. Se impune şi precizarea faptului că în lipsa omului. existenţa este lumea omului. Numai abordat din perspectivă demiurgică omul este centrul universului. nu numai de sine (antroposferă şi sociosferă) – fiind în acest sens potenţat condiţional nu numai de devenirea existenţei. în alte colţuri de univers. concepută din perspectivă ontologică şi nu cosmologică. De asemenea. respectiv a fiinţărilor aici) şi Existenz (care circumscrie omul ca individualitate ce proiectează fiinţa şi cunoaşte această lume ce structurează universul infinit – multiplul).bândeşte obiectivitate şi existenţialitate. Deci. este omul şi condiţia lui. intrând în act în măsura în care. ci şi de altceva (de universul ideilor şi al valorilor). Existenţa stricto-sensu. elementele existenţei instituite de el ies din existenţă. din structura noosferei şi mai ales a axiosferei face parte. Prin urmare. cuprinzând întregul său mediu existenţial. Heidegger avea deci toată îndreptăţirea când opera în această privinţă o distingere între Seiende (lumea individualului. rămânând doar în stare de potenţă. fiinţează sau se ivesc alte structuri materiale dotate cu inteligenţă. În existenţa lui se pune o problemă ontologică. poziţia sa centrică fiind situată numai din perspectivă axiologică şi creativă. a raportului dintre universal şi individual – şi numai atunci când el plăsmuieşte (liber dar din necesitate) un atare universal pentru a-i servi ca temei. care să-şi asume atribuţii demiurgice. în general de cele care operează ontologic din perspectivă antropologică. la propriu. la care se adaugă fragmentul de existenţă naturală pe care îl înnobilează prin acţiunile lui creatoare pentru a-i servi nevoilor lui de trăire materială şi spirituală. respectiv cu gândire logică liberă. Este important de precizat că sfera termenului strict de existenţă (concepută ontologic) se află în permanentă extensie – pe măsura lăr- . pe care oamenii o integrează în lumea lor (umană). Existenţa. Contribuţia hotărâtoare în această privinţă a avut-o Heidegger. omul este creator. şi deosfera – Dumnezeu sau fiinţa. iar în spaţiul nostru de cultură Noica. pentru cei care proiectează ontologic pe cale religioasă. de fapt a exercitării atributului său de demiurg (creativ existenţial şi valoric). este surprinsă în toate dimensiunile ei de interpretările existenţialiste şi spiritualiste.

de existenţă (a lui. nesiguranţa existenţială determinată de trăirea lui istorică (trecătoare). este absolut necesară precizarea că nu poate în nici un caz conotat ca existenţă în sens larg – deci.girii sau adâncirii orizontului său de cunoaştere şi de acţiune al omului. desemnează fiinţa în sine sau esenţa pură. nefiind. problematica destinului. Astfel. angoasa. probleme ca: moartea. antropologia culturală). transcendentul. dramatismul şi chiar tragismul vieţii şi realizării lui de sine. În ce priveşte imanentul. nemaivorbind de psihologie şi antropologie (din acest punct de vedere perseverează într-o abordare existenţială a omului. mitosofia şi de ce nu (ar trebui să se concentreze pe o atare tematică) şi politologia sau dreptul. fie laic. ea îşi măreşte raza de cuprindere pe seama existenţei lato-sensu. îi apar în toată gravitatea existenţială a conştientizării lui de sine. ca termen. înstrăinarea – toate aceste trăiri au acoperire şi motivaţie valorică ţinând de condiţia umană. . transcendentul nu este. păcatul. posedând. şi ca atare inclus în lumea omului (valorică în substanţa sa). individuală şi colectivă). Asupra acestor trăiri existenţiale meditează nu numai filosofia ci şi arta. astfel. universalul – care sunt o plăsmuire a oamenilor. religia. Atunci transcendentul intersectează imanentul şi devine componentă a acestuia (coboară în imanent. după cum se exprimă Blaga). Imanentul şi transcendentul Imanentul şi transcendentul sunt termeni antropologici în mare parte implicaţi în desemnarea sensurilor şi a altor termeni ontologici. atributul obiectivităţii şi având funcţie ordonatoare în raport cu trăirea umană în relativ şi istoric. el întemeiază pe ceea ce este (omul şi condiţia lui). neantul existenţial. nonconformitatea în strânsă legătură cu limitarea inevitabilă a libertăţii. numai pentru cel ce o proiectează liber dar din necesitatea menţinerii în condiţie specifică – de homo humanus. Meditând responsabil şi lucid asupra existenţei. 3. neputinţa funciară a omului de a cucerii orizontul fericirii. în orice ipostază ar fi conceput. morala. Fiind conotat fie religios. gânditul (Platon). mântuirea sau salvarea. abordat în sine. De aceea. pe el şi vieţuirea lui în relativ. El poate fi. eşecul. omul se supune analizei. fiind o plăsmuire (Heidegger). motivaţi de nevoia lor de temei. ca univers. absurdul. Evoluţia sistemelor actuale de valori au argumentat nevoia de transcendent – care la urma urmelor semnifică nevoia de sacru. Dar. de fapt. Mai poate fi adăugată precizarea că.

germanică. pe stratificări de vârstă. este vorba de concepţie despre univers sau concepţie despre om în raport cu universul) sau de lume a unor domenii ale acestuia (a particulelor elementare. moleculară. galactică). Se vorbeşte de lumea lucrurilor sau lumea ideilor. desigur nu numai din proprie iniţiativă. maghiară. etc. În ontologie acest termen este conotat uneori fără grijă sau rigoare semiotică. (respectiv. Aşadar. ci şi ca urmare a preluării semnificaţiilor care s-au acordat succesiv acestora de-a lungul istoriei filosofiei. în funcţie de realizare în plan valoric şi spiritual. Imanentul este lumea omului. echivalând cu termenii de „dincolo” sau „dincoace”. cuprinzând doar lumea omului. fie considerat în totalitatea sa „antroposferică”. el este perceptibil ca având o conotaţie antropologică. a atomilor. pe criterii de niveluri şi modalităţi de trăire culturală. religioasă sau ştiinţifică despre lume. Mai pot fi operate disocieri fie pe profesii. când de fapt. de regulă posibilă. pe care speră să o transfere într-o lume reală. imanentul nu poate fi semnificat ca ceva identic onticului. ca urmare a unei decupări din sfera umană. fie pe diviziuni grupale sau de clasă. Aceşti din urmă termeni (de intramundan şi extramundan) au în vedere situarea în lumea închisă a universului natural (fizic) sau în exteriorul ei. de concepţie filosofică.ca lume a multiplului. socotim necesar să lămurim adecvat şi sensul termenului de lume. valorice în general). în lumea universului în care fiinţăm obiectiv natural şi social. Din acest punct de vedere (antropologic şi axiologic). Cu prilejul semnificării termenilor de intramundan şi extramundan pe care o propunem. stelară. Cu toate că termenul de transcendent se identifică cu cel de extramundan. fie abordat particularizat ca lume românească. chiar şi juridice. pe opţiuni politice sau morale. Heidegger şi Blaga considerau că filosofii în general îşi imaginează o . de opţiuni religioase. fiecare creator de valori (mai ales în domeniul artei) îşi imaginează o lume a lui. îndeosebi o conotaţie antropologică. însă. încearcă să surprindă omul. dar care este şi pentru cel care nu se manifestă ca fiinţă metafizotoare. una în care transcendentul poate „coborî” sau nu (în funcţie de plăsmuirea umană). americană etc. fiecărei specii avându-i-se în vedere anumite determinări psiho-spirituale. Nu poate fi asemănat termenul de imanent nici cu cel de intramundan. de grad sau nivel de personalizare etc. de lume ca întregul universului (de asemenea. Termenul de lume are în vedere.

mai umanizatoare şi raţională). Semnificările multiple şi mai ales segmente sau moduri ale ei au fost permanent în preocupare pentru mai toate orientările filosofice: idealiste. semnifică însăşi natura demersului filosofic. . Devenirea Devenirea – un concept cheie în ontologie. la care apoi se raportează în întreaga lor construcţie metafizică. ci şi de una etică sau chiar civică nuanţată juridic (de lume mai bună. comparaţi unul în raport cu altul. cât şi în cea secundă. De multe ori acest mesaj nu se bucură numai de apreciere estetică. cale a pătrunderii cunoaşterii dinspre individual spre universal. după ce receptarea operelor se realizează fără părtinirea celor contemporani care trăiesc şi judecă într-o lume pe care creatorii de valori nu o apreciază sau o apreciază totdeauna nonconformist. în anumite limite) sau verbiajul pe care-l utilizează creatorii literari şi filosofii. realiste. îndeosebi ca teorie a devenirii a însoţit mai toate domeniile demersului filosofoc de la ontologie. În ontologie. cu mijloace de expresie şi de semnificare absolut diferite. reiste şi chiar (într-o anume accepţie şi măsură) pozitiviste şi analitice. ca şi creatorii de artă nu pot fi clasificaţi. lumea pe care şi-o edifică fiecare creator este obiect de apreciere critică. 4 . care a avut diverse conotaţii de-a lungul istoriei filosofiei. Deoarece atât ontologia. la filosofia religiei şi antropologie. De aceea. În acest sens se are în vedere în critica filosofică şi de artă de un anumit mesaj şi de puterea de transfigurare plastică a ideilor sau imaginilor în strânsă legătură cu mesajele. mai dreaptă. Deoarece fiecare construcţie filosofică sau creaţie artistică are în vedere o lume aparte şi un mod de a o recepta sau valoriza diferit. o şi creează axiologic prin meditaţii şi instituiri conceptuale de factură filosofică. pe alt plan al situării problemei: existenţialiste. îl utilizează dintotdeauna. mai de grabă decât mijloacele de expresie (evident. până la estetică şi teoria valorilor şi. epistemologie şi metodologia ştiinţei. nu mai puţin. În aceeaşi măsură. Înţelegerea dialecticii. cât şi componentele relativ independente ale discursului filosofic. dualiste sau. spiritualiste. filosofii. materialiste. atât în cea primă. valorizarea lor vine cu timpul. cu rezonanţe de nivel comunitar sau societar. Termenul. modalitate de a fi a individualităţilor existenţei. devenirea este interpretată ca: o cale a corelării fiinţei cu existenţa (a universalului cu individualul.lume. Poate şi din acest motiv creaţiile valorice nu pot fi apreciate imediat.

devenirea este factorul mediator între fiinţă şi nefiinţă. cât şi a devenirii întru fiinţă. face posibilă intrarea în act a celui de-al doilea fragment al traiectoriei ei. devenirea şi ştiinţa despre ea (dialectica) este modalitate şi metodă în travaliul întreprins de gândirea umană de proiectare ontologică. Care ar corespunde semnificării termenului de participare (propus de Platon) dacă se realizează conştient şi deliberat – cu alte cuvinte. trecerea de la natură la cultură. secondată de teologie. înfăptuită prin apariţia omului – ca entitate existenţială care conştientizează. devenirea existenţei este. între nefiinţă şi existenţă. devenirea este modul de a fi al existenţei. Aşadar. Dacă primul segment al traiectorii devenirii este obiect de preocupare discursivă al ontologiei secunde. cât şi ca gnoseologie (teorie a cunoaşterii). Este abordată şi ca modalitate (cale) a inserţiei fiinţei în lucruri ( în această privinţă se poate accepta şi devenirea fiinţei ce dobândeşte determinări în condiţiile ipostazierii ei de primă instanţă – cum se exprima Noica – sau ca fiinţa determinată – la Hegel). 5. şi devenirea fiinţei întru existenţă. în desfăşurarea ei. în limita ei de structurare sistemică.Din unghiul de vedere pe care îl are în competenţă teoria fiinţei. Pentru ontologie. datorită căreia existenţa. Sub acest aspect. ontologia nu poate fi decât dialectică – în acest sens a avut în vedere Hegel dialectica atât ca ontologie (logică obiectivă). Privită din perspectiva teoriei existenţei ca existenţă. Respectiv. iar Noica o aprecia a fi însăşi filosofia – în preocuparea ei intrând atât cercetarea fiinţei în devenire. de parcurgere prin gândire şi drumul cunoaşterii şi plăsmuirii umane. totodată. Ea trebuie înţeleasă în acest sens ca ireversibilitate în dinamica universului. Astfel. omul nu este luat în consideraţie numai ca entitate fizică superioară la nivelul . se manifestă ca proces înfăşurător. realizată prin mijlocirea gândirii umane. sprijinită pe ştiinţă. dacă trece de la potenţă la act (prin om şi libertatea lui de gândire plăsmuitoare ontologic). Omul şi condiţia umană Omul este fiinţare deschisă spre fiinţă. Conştientizarea devenirii. din individual a universului. realizează. modalitatea prin mijlocirea căreia existenţa se desfăşoară de la inferior la superior (din punct de vedere structural şi funcţional). Se structurează în acest fel cercul devenirii – sugerat de Hegel şi caracterizat ca obiect al dialecticii. cel de-al doilea segment este obiect de preocupare discursivă al ontologiei prime.

Heidegger îl aborda pe om ca întrebător de fiinţă şi. ca autor al punerii unei probleme ontologice din nevoia realizării lui de sine. într-un cuvânt. respectiv. El este nu numai fiinţă fizică ci şi „metafizică” (în sensul capacităţii sale de metafizare a obiectului cunoaşterii şi. Tocmai prin această „nemurire valorică” omul este diferit de alte vieţuitoare. se integrează social şi comunitar. Ea (ontologia) îl situează pe om în ipostază de instanţă metafizatoare. îi mijloceşte personalizarea şi situarea într-o condiţie superioară celei naturale – din care face parte prin geneză primară şi din punct de vedere anatomo-fiziologic. Într-adevăr. filosofia – prin mijlocirea discursului ei ontologic – nu îşi reduce preocupările la edificarea unei concepţii ştiinţifice de ansamblu despre lume (în limitele unui Weltbild). de aceea. devine homo humanus. ca de altfel şi Noica. Important în definirea omului este surprinderea funcţiei sale demiurgice în univers şi în instituirea universalului. care proiectează ontologic şi luminează ontic sub aspect cognitiv. Prin trăirea sa în spirit şi nu numai în materie. E vorba. o libertate asumată şi nu dată de la natură. considera ontologia. filosofia în general. în acest cadru. Se motivează. ci se ridică la nivelul uneia raportată la om şi condiţia lui (în aria de semnificare a Weltanschauungului). una care este potenţată şi stimulată de societate dar care îi aparţine lui ca mod de a fi şi de a crea realizându-se pe sine şi de a se universaliza – de a-şi afirma prezenţa în existenţă (ca lume a lui) şi după dispariţia lui fizică (naturală). ca ştiinţă (teorie) despre om şi condiţia umană. de valorizare a acestuia până la nivel de sacru). de ce el. În măsura în care se deschide spre fiinţa nepieritoare. simte nevoia trăirii morale şi în vecinătatea artei. omului i se oferă şansa de a vieţui liber. devine el însuşi instituitor sau apreciator al valorilor estetice. asimilează valorile cetăţii (politice şi juridice) şi îşi face din toate acestea mediul său de existenţă. astfel. aspiră să se apropie de fiinţa sa generică. aceasta îi serveşte şi şi-o asumă ca temei. . de un proiect cultural al nemuririi.evoluţiei materiei vii (ştiinţa naturii are în preocupare o astfel de dimensionare a umanului). Această operaţie de transcendare până dincolo de limita existenţei îi prilejuieşte omului o trăire preponderent spirituală şi responsabilă. Umanismul devine principiu al trăirii şi acţiunii lui. de orizontul opac ontologic al lucrurilor – unul din motivele pentru care are o existenţă singulară în univers.

Dacă sub aspectul esenţei sale omul este o fiinţă socială. singurul sprijin în depăşirea vicisitudinilor trăirii lui istorice. are loc reîntoarcerea lui de la homo humanus la homo animalis. În acest sens trebuie înţeles avertismentul lui Andre Malraux că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. După cum se pronunţa Augustin. Dumnezeu este însăşi fiinţa – deci. al precarizării nevoii de sacru. 6 . indiferent de modalitatea laică sau religioasă în care este conotat) reprezintă factorul hotărâtor al menţinerii sau readucerii omului în condiţia sa specifică. calitatea acestei condiţii fiind dată de nivelul atins în deschiderea spre transcendent şi trăirea valorică în raport cu acest transcendent care-i funcţionează ca temei. stimularea prin educaţie şi cultură a prezenţei sacrului (a transcendentului. Altfel. definibilă prin complexul de relaţii sociale care-i configurează mediul de existenţă şi orânduirea socială în care-şi desfăşoară activitatea şi îl realizează. respectiv de valoare centrică în sistemul lui de valori. universalul.Legătura dintre omul umanizat şi condiţia lui umană este intimă. umană. proiectat fenomenologic de om pentru a se înnobila pe sine spiritual şi moral. rezistent şi în contextul actual al accentuării fenomenului de secularizare a religiilor şi miturilor (necesitate subliniată de Mircea Eliade în legătură cu relaţiile dintre sacru şi profan). nevoia de credinţă şi de speranţă de realizare şi de împlinire ca om în condiţiile adesea precare ale vieţuirii lui în relativ . în circumscrierea condiţiei lui specifice în univers. sub aspectul condiţiei lui specifice este o fiinţă metafizatoare. în tradiţia idealismului ontologic promovat de filosofia greacă veche (Platon. Dumnezeu Dumnezeu sau lumea divină în general sunt termeni în primul rând de competenţă ontologică (practicată teologic sau filosofic). în consecinţă. are rol de temei în judecarea lui de sine şi de altul. prezent în conştiinţa omului de la originile sale în procesul evoluţiei. Aristotel. Antropologia culturală şi psihologia socială au evidenţiat pericolul alterării valorice sau chiar decăderii omului din condiţia sa (axiologică) în contextul diminuării deschiderii spre transcendent şi. credinţa în lumea divină şi speranţa în mântuirea sa prin mijlocirea unei atare lumi devine necesitate primară pentru om. Plotin). De aceea. De aceea. Având valoare de transcendent. În condiţiile desacralizării transcendentului divin. apare necesitatea înlocuirii acestuia cu unul laic.

perfect. ca fiinţă în sine. deci. la care el se raportează pe el însuşi (o fiinţare concretă. pură. imperfectă. Are funcţie de model uman exemplar. astfel. întradevăr omul s-a născut ca fiinţă religioasă şi se păstrează în condiţia sa specifică de om numai dacă îşi asumă această condiţie. e o plăsmuire. teocentrismul devine şi funcţionează pentru om ca pivot axiologic nu numai culturalogic ci şi antropologic. O asemenea înţelegere echivalează cu profanarea divinului. Îndeplinind funcţia de pancreator şi de judecător suprem al conduitei şi comportamentului acţional al oamenilor. El nu este dar întemeiază ceea ce este. cum de altfel e. a-i conferi istoricitate. datorată satisfacerii nevoii lui funciare de absolut. venită din inconştient. Cu toate că. Dacă privim pe Dumnezeu ca principiu. a-l coborî în individual şi relativ. Dumnezeului i se acordă toate atributele şi dimensionările omului la nivel de excelenţă. Stare de conştiinţă care-l face pe Tertulian să afirme: „cred pentru că e absurd”. divinului i se conferă (din necesitatea menţinerii lui într-o condiţie specifică) de către om atributul demiurgiei.reprezintă o necesitate imperioasă pentru el. Având rol ordonator în lumea omului (în imanent) şi de model tel de emergenţă a conduitei umane înscrisă în coordonatele principiului umanismului. Dumnezeu face parte din lumea omului pentru cei ce cred şi. nu este. nu posedă atributul existenţialităţii. absolut. o plăsmuire a gândirii. Se explică. prin urmare. ci şi cu aceea a întregului univers. au nevoie de el – pentru aceştia el . Apreciind din perspectivă ontologică nevoia de Dumnezeu. este situat la nivel de nucleu al sacrului – atribut care nu poate fi perceput raţional ci exclusiv dintr-o motivaţie iraţională. ajungem la concluzia că e o abstracţie. A cărui instituire într-o lume supraomenească este un produs al gândirii esenţiale izvorâte din iraţional întrucât. Şi anume. la propriu. respectiv. o creatură din cele sublime ale omului. totdeauna aflată în. nu numai în raport cu geneza sa. şi marcată de relativitate) pentru a-şi aprecia şi ţine în ordine propria lui condiţie. o imaginare a omului după chipul şi asemănarea sa. Astfel încât. dincolo de orice limită. A-i acorda acest atribut echivalează cu a-l profana. Omul religios crede în Dumnezeu dincolo de orice discernământ logic şi nu-şi propune să-l înţeleagă raţional. Devine model prototip pentru el. de ce comunităţile umane care şi-au alterat opţiunea cultică sau şi-au schimbat-o au pierit din istorie sau au fost asimilate de alte comunităţi mai conservatoare cultic.

pe cale religioasă dacă prin mijlociri laice o astfel de acţiune întâmpină dificultăţi. estetic) de factură laică. nu numai că este coparticipant omului în structurarea existenţei. religios sau laic) intră în devianţă valorică şi comportamentală şi.credincioşii îi atribuie existenţialitate. transcendentul divin face parte din imanent. educaţia estetică şi nu în ultim rând filosofică provoacă o mult mai rezistentă menţinere a omului în sacru. prin intermediul cărora am încercat să schiţăm punerea şi soluţionarea . îi menţine în ordine morală şi socială. 7. o mai afirmată conştientizare de sine colectivă şi nu numai individuală a omului contemporan. Ca urmare. nu se poate renunţa la Dumnezeul religiilor fără consecinţe devastatoare valoric pentru condiţia socială. simţindu-se prin el ocrotiţi de sacru şi psihologic ghidaţi spre împăciuire şi toleranţă faţă de semenii lor. în contextul psihologic şi axiologic al celor care-l invocă. Altfel. Unu ş i multiplu este. El le îndumnezeieşte existenţa prin prezenţa lui în existenţă. le stimulează verticalitatea valorică. În încheierea acestui sumar dicţionar de termeni ontologici. dacă opţiunea cultică este solid înlocuită cu o opţiune culturală nereligioasă dar oricum ontologic (filosofic. comunitară specifică a oamenilor. afectând grav ordinea societară – care. Este prezent unde este nevoie de el şi este invocat de credincioşi pentru a se salva şi mântui. Prin urmare. Adică. Dar oricum trebuie atenţionat că educaţia morală. Dumnezeul religiilor nu poate fi dislocat decât numai în măsura în care e înlocuit cu un „Dumnezeu laic”. S-ar putea deduce concluzia (deşi pare paradoxală) că. se animalizează. dacă se generalizează fără a se mijloci înlocuirea demersului religios cu unul laic are loc intrarea ei în stare de criză. este component privilegiat al lumii omului. nevoia de Dumnezeu este totdeauna o cerinţă a vieţuirii comunitare şi sociale. politică şi juridică de nivel comunitar. Oamenii fără Dumnezeu sau care şi-l pierd (indiferent de felul în care îl conotează. la limită. moral. Evitarea unei asemenea dereglări a mediului axiologic (cu reverberaţii profunde şi asupra altor domenii ale socialului) reclamă din partea instituţiilor specializate al sistemului structurilor organizaţionale ale societăţii preocupări susţinute de natură educaţională şi instrucţională pentru a se stimula acceptarea de către toţi membrii comunităţii a transcendentului ca valoare centrică în tabla valorilor. dar posedă şi atributul demiurgiei a toate câte sunt (în univers). a menţinerii omului în umanism.

respectiv termenul onta. termen la origine parmenideean. ca totalitate de individualităţi cuprinde ca temei intern al lui fiinţa (ca esenţă. deci este înnobilat ontologic (la Blaga se propune. fiinţă. într-o primă instanţă. natura lucrului. Din semnificarea ontologică a termenului de unu rezultă că idealismele ontologice propriu zise nu pot fi decât moniste – nu sunt dualiste deoarece în corelarea universalului cu individualul universalul defineşte. după cum menţionam mai sus. . exprimă esenţa acestora. principiul (ca suflet universal. unul este semnificat şi ca întreg. Pentru desemnarea acestui universal al fiinţei. De altfel. în cultura europeană. al individuaţiunilor cum se exprima Blaga. universalul care. Întrucât. iar teoria despre onta este teoria existenţei (ontologia secundă). Unul. Aşadar. substanţă. unitatea dintre unu şi multiplu nu se pune numai în caracterizarea raportului dintre fiinţă (esenţă) şi existenţă în general. S-ar deduce de aici că teoria despre on este teoria fiinţei (ontologia primă). Unul leagă între ele părţile într-un întreg. grecii vechi utilizau termenul de on care desemnează principiul. deşi exprimă un compus din general şi individual. general).) se corelează organic cu individualul. nefiind personalizat şi individualizat. Dar. clase. prezenţa în fiecare individuaţiune a diferenţialelor divine). Cu precizarea că multiplul. idee etc. ne vom referi în treacăt şi asupra perechii de termeni unu şi multiplu. Obiectul acesteia din urmă fiind universul multiplu. nu comportă pluralitate. ci şi în structura fiecărui multiplu (lucru sau individuaţiune). la Plotin în mod expres unul este identic binelui (suprem) şi lui Dumnezeu (sugestia în această privinţă vine de la Platon) – idee relevată şi de multe doctrine ontologice creştine medievale În ce priveşte semnificarea multiplu lui. unul defineşte natura lucrurilor. după model socratian (numit şi cuprinzătorul cum propunea inspirat Jaspers.problemei ontologice astăzi. coexistând cu acesta. Fiinţa este una. universul fiind în această perspectivă un orizont al multiplicităţii. esenţa lui. în toate construcţiile ontologice se desemnează prin multiplu individualul. în această privinţă. indivizibilă. desemnează. tocmai pentru că are mai întâi conotaţia de universal. le face clasificabile în familii. Grecii vechi desemnau multiplul prin pluralul de la on . le conferă calitatea lor intrinsecă. începutul ontologic. se distribuie fără să împartă (Noica). fiind o unitate între materie şi formă. sau pachetul ontologic sugerat de Noica). de la Socrate începând.

iar multiplul diferenţiază individualităţile în cadrul acestora prin particularizare şi fenomenalizare specifică. dacă se acceptă transcenderea. solicită menţinerea în exerciţiul intelectual al omului contemporan a unui anume contemplativism. ea este limitată la trecerea cunoaşterii de la fenomen la esenţă. specii. regnuri existenţiale. de la individual la general. Noica). ce s-au dovedit a fi potrivnice destinului uman şi exercitării rostului demiurgic al omului dintotdeauna. despovărată de ameninţările unor fenomene de alienare de tot felul sau de vreun fetişism întreţinut de concepţiile ideologice cu caracter reist ce au înflorit peste măsură într-un secol (trecut) marcat de pozitivitate şi pragmatism debusolant. limitând abstractul la prezenţa sa ca esenţă în lucruri şi definind ideile ca produse ale cunoaşterii subiectului şi nu ca Eidos (Platon). ea (proiectarea) fiind practicată cu luciditate şi dintr-o convingere fermă că e necesară pentru a ne menţine condiţia umană ce ne este specifică. în libertate autentică şi speranţă. Heidegger. respectiv.genuri. Ei resping ontologicul (ca transcendent de factura universalului). Contracararea spiritului îngust de eficienţă. se poate şi este efectiv îndreptăţită logic şi etimologic formularea de pluralism ontic (de fapt caracteristică desemnării concepţiilor practicate de Nicolai Hartmann. Florian sunt situate în ontic. dar care condiţie este tot mai accentuat ameninţată de precaritate. fiinţă (Aristotel. având susţinere doar termenul de monism ontologic în această privinţă dacă operăm corect cu termenii ontologici. limitată la luarea „în stăpânire” a materiei fără grija cuvenită pentru întreţinerea omului în spirit. Lumile (trei la număr) lui Popper. respectiv principiu sau idee absolută (Hegel). Dacă despre pluralism ontologic nu se poate vorbi la propriu (deşi nominalizări de această factură s-au folosit curent în secolul al XX-lea). * Proiectarea ontologică întreprinsă prin semnificarea susmenţionată a conceptelor ontologiei dobândeşte operaţionalitate în climatul spiritual contemporan. dorinţa de a persevera în asimilarea şi acumularea de valori în mediul său existenţial astfel încât el . Ceea ce se poate exprima şi prin existenţa unităţii în diversitate. Mircea Florian) – obiectul acestui pluralism fiind onticul şi nicidecum şi ontologicul. neavând nici o relevanţă plăsmuirea unui transcendent în extramundan. Sau. datul şi constructul sau obiectele matematice şi obiectele ideale ale lui Hartmann şi. Ea (transcenderea ontologică) înlesneşte trăirea demnă. Karl Popper.

Noica. 1991.37-55 şi pag. Heidegger. ci şi ca fiinţă generică. deci. 2. acumulată şi utilizată din ce în ce mai agresiv în detrimentul oricăror deontologii şi imperative morale. Ludwig. vol. Postfaţă. 62). Despre esenţa temeiului. Fiinţă. stimulează decăderea lui din condiţia sa speci fică –. dacă nu chiar ca specie în contextul în care echilibrul dintre el şi natură este lipsit de control responsabil şi saturat de dezechilibre. Repere pe drumul gândirii (îndeosebi capitolele: Ce este metafizica?. nu numai ca om real. nevoia fundamentării ontologice a tuturor demersurilor practicate de ştiinţele socioumane şi. 1981. Editura . Ion. Partea I (Introducere la capitolul I. Esenţă. neînnobilată valoric. corespunzător. Tractatus logico-philosophicus (îndeosebi capitolele: 1. Deoarece s-a dovedit cu prisosinţă în secolul trecut că averea fără măsură. paragraf 1-7). alterează grav condiţia firii omului şi. Editura Humanitas. Tratat de ontologie. Sunt. în vol. 3 – pag. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ T udosescu. pentru afir marea nevoii actuale de umanism şi de sacru.să pună preţ pe trăirea în orizontul lui a fi nu numai şi preponderent în cel a lui a avea. provocate de o nebunească cursă tehnologică şi tehnică (motivate economic de legea profitului maxim). Tratat de ontologie. concret. Wittgenstein. Constantin. Existenţă. „Devenirea întru fiinţă”. 2002. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. suficiente raţiuni pentru a întreţine viu atât interesul pentru ontologie în corpul metafizicii. Introducere la Ce este metafizica?). cât şi. Martin. I. ca urmare. Partea III. implicit al celor cu implicaţie directă în fundamentarea strategiilor actuale ale dezvoltării sociale şi realizării condiţiei umane. Bucureşti. respectiv. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti.

Popper. Editura Politică.Humanitas. Concepţia ontologică. orientări contemporane. Ion. Epistemologie. vol. Epistemologie fără subiect cunoscător. Karl. . Bucureşti. 1991. Bucureşti. Lucian Blaga. T udosescu. 1974. 1998. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine.

la care colaborează întreaga cunoaştere umană şi. infinitate. realitate. asupra originii omului şi a societăţii. 5. Cursul îşi propune să introducă pe studenţi într-o arie problematică pe care o ridică în faţa omului de cultură eforturile de reconstrucţie de natură paradigmatică pe care ştiinţa se străduieşte să o impună astăzi. devenire. pentru însuşirea unor criterii logice de apreciere a concluziilor filosofice pe care le avansează. nu numai reputaţi oameni de cultură sau speculanţi în acest domeniu. determinism şi chiar a conceptelor de om şi condiţie umană. Educarea studenţilor pentru a putea desfăşura demersuri analitice asupra universului. în ultimele decenii semnificaţiile conceptelor de existenţă. pe cât se poate. .TEORIA EXISTENŢEI Semestrul II Obiective 1. 3. asupra nevoii gândirii omului contemporan de a înţelege lumea în care trăieşte şi acţionează în vederea realizării condiţiei sale. Asimilarea principalelor teze privitoare la structura şi devenirea universului dintr-o perspectivă ştiinţifică modernă – punerea studenţilor în cunoştinţă de cauză asupra sensurilor general-umane ale achiziţiilor mai noi ale ştiinţei. uneori fără cenzură critică. În această direcţie sunt regândite aproape în totalitate. asupra destinului şi condiţiei umane. eliminarea treptată din paradigma actuală a spiritualităţii umane a ideilor preconcepute şi a convingerilor neştiinţifice sau manipulate ideologic. ci şi chiar unii oameni de ştiinţă mai puţin avizaţi în materie de abordare metafizică. 2. materie. Finalitatea de prim ordin a cursului o reprezintă promovarea opţiunii pentru o gândire raţională şi o atitudine realistă şi responsabilă în plan cognitiv. 4. Cursul încearcă construirea unei imagini de ansamblu asupra lumii. asupra lumii în totalitatea ei şi deprinderea lor de a judeca critic orice ipoteză sau nouă construcţie – în contextul actual al avansării multor speculaţii aşa-zis ştiinţifice asupra universului fizic.

respectiv al primei secţiuni a cursului de ontologie) are în vedere existenţa ca existenţă. în perspectiva surprinderii raportului dintre ontologic şi ontic se analizează relaţia dintre materie şi materialitate. Concluzia ce se desprinde din analiza viziunii ştiinţifice şi a celei filosofice asupra materiei fiind aceea de materialitate a universului (lumii). omul şi condiţia umană. devenire şi structuralitate. Hegel şi Marx au conceput materia din acest punct de vedere. ca noţiune. o intuiţie a intelectului realizată fenomenologic. dat şi construit). problematica teoriei existenţei (ce cuprinde domeniul ontologiei secunde – domeniul ontologiei prime formând obiectul t e o r i e i fiinţei. libertatea. În cuprinderea ei intră universul. referenţialul acestuia fiind universul în totalitatea nivelurilor şi domeniilor sale de organizare (material şi ideal. Cu alte cuvinte. este o abstracţie a gândirii. Sub acest aspect. de tipul celei ce se utilizează în postularea fiinţei. Existenţă şi materie În primul capitol. indusă dinspre individual spre universal. Între sublinierile ce se propun a fi reţinute în legătură cu ideea ontologică de materie reţinem îndeosebi următoarele: – Materia. Ea tratează la nivel m e t a t e o re t i c problematica acestei ştiinţe – din punct de vedere metafizic. sub toate modurile şi modalităţile lui generale de organizare – cuprinde o problematică cu rol hotărâtor în făurirea unei concepţii filosofice despre lume. se structurează unitar din materie şi formă. dintre abordarea ontologică şi cea cosmologică a problemei materialităţii lumii. modurile existenţei. Din problematica ontologică specifică teoriei existenţei (ca existenţă) reţinem câteva teme mai importante care formează capitole al cursului: existenţă şi materie. determinism şi indeterminism. În cuprinsul tratării unei asemenea problematici se operează cu semnificarea lato-sensu a conceptului de existenţă. distingându-se între abordarea filosofică a ideii de materie şi demersurile ştiinţei asupra structurii şi dinamicii materiei în univers. ca substanţă. materia ca atare nu este sau e doar potenţă.Tematica şi problematica cursului Concepută ca o a doua secţiune a ontologiei. I. . într-un anume fel preluând accepţiunea lui Aristotel potrivit căreia fiinţa. predispoziţionată permanent spre individualizare în materii concrete. respectiv existenţa în întregul său şi nu domenii diverse ale ştiinţei despre univers (cosmologiei). în general.

universul. fiecare dintre acestea fiind determinate spaţio-temporal. în raport cu un ansamblu de criterii de complicare structurală şi omogenizare organizaţională cu efecte generative şi negentropice ce oferă istoricitate materiei universului. spaţiul şi timpul sunt proprietăţi unitare ale fiecăruia din domeniile acestuia. interacţionând unele cu altele şi determinându-se sau condiţionându-se reciproc. reflectarea. pusă în evidenţă dintotdeauna în cunoaştere. scoţându-se în evidenţă dependenţa proprietăţilor spaţiului şi timpului de variaţia calitativă a concentraţiilor materiei aflate în mişcare în univers – astfel încât materia şi mişcarea. structurată în relaţie cu ireversibilitatea proceselor de schimbare care au loc în univers. în univers. din care cauză ştiinţa are totdeauna în competenţă universuri cu rază. se manifestă cantitativ şi calitativ. dedus prin gândire (şi exprimat prin conceptul general de materie). Astfel încât. cu o . formulată de Einstein. în principiu. ci doar prin intermediul individualităţilor ce îl obiectivează concret. infinitatea. ştiinţa fiind domeniul de discurs căruia îi cade în competenţă o asemenea problematică. social). nu există nicăieri nimic altceva decât materie individualizată printr-o infinitate de forme şi stări. Fiecare dintre acestea sunt abordabile cosmologic. – Materia individualizată. comunul acestora. Concepţiile care domină în ştiinţa contemporană asupra spaţiului şi timpului sunt deductibile în cea mai mare parte prin mijlocirea teoriei relativităţii. structuralitatea. – Infinitatea universului material.– Universul este structurat dintr-o varietate infinită de ipostaze ale materiei (materii concrete). sunt determinate şi specifice fiecăreia dintre structurile universului. Cel cu care operează ştiinţa contemporană este universul metagalactic. aflate în permanentă schimbare sau devenire. abordată (în cea mai mare parte) în corelaţie cu teoria particulelor elementare. constituind substanţa universului. prezintă proprietăţi generale. mişcarea. cum sunt spaţio-temporalitatea. Ştiinţa a pus în evidenţă o săgeată a timpului. ca existenţă materială. nu este în sine. – Spaţio-temporalitatea este concepută de ştiinţa contemporană ca o metrică unitară. neavând început şi sfârşit sau vreo limită de organizare microfizică şi megafizică. Durata şi întinderea. conexiunea. un continuu cvadridimensional ce se structurează determinat în funcţie de particularităţile fiecăreia din modalităţile de organizare a materiei (la nivel fizic. biologic. Acestea sunt (constituie suportul fizic infinit şi primar al universului).

fiecare având în componenţă milioane de stele în care fiinţează corelat formaţiuni cosmice structurate unitar din câmp şi substanţă. de a aparţine aceleiaşi existenţe. Oricât a avansat ştiinţa (sub aspect cosmologic şi microfizic). unitatea sa.rază situată astăzi aproximativ în limitele unui interval de spaţiu-timp între 10-13 cm şi 10 28 cm – ceea ce ar corespunde unei întinderi de aproximativ cincisprezece milioane de ani lumină. Astfel încât. exploziei şi expansiunii îi urmează necesarmente fenomenul imploziei (Big-Crunch). Înăuntrul acestui interval sunt distribuite statistic roiuri de galaxii. deci. ceea ce Heisenberg şi Pauli au considerat a fi „protomaterie” (entitate fizică primară a metagalaxiei. acestea au comun proprietatea de a fi materiale. fără rază şi istoricitate). Se face deci o distincţie între timp şi eternitate. Un atare univers (metagalactic) apare ca o consecinţă a unui fenomen de expandare din explozia unor construcţii iniţiale de materie (explozie desemnată prin ceea ce se numeşte Big-Bang) şi se transformă într-o imensitate de formaţiuni cosmice formată din câmp şi substanţă. obiective şi infinite. socială). deci. – Materialitatea universului implică. particulele. de după Big-Bang. esenţele. în ipostază de modalităţi de organizare structurală (stările lui corpusculare sau ondulatorii) sau niveluri de organizare (fizică. subparticulele sau microcâmpurile) s-au dovedit a avea structură şi anumite legi de organizare sistemică – vidul însuşi prezentându-se a avea o asemenea structură –. biologică. prevăzut de cosmologia contemporană). în care substanţa şi câmpul erau corelate unitar într-o anume entitate . precum şi proprietăţi dinamice de regulă deosebit de pronunţate. iar după ce expansiunea atinge anumite limite. necreate şi indestructibile. Rămâne de văzut care ar fi structura săgeţii timpului după Big-Crunch sau ce criterii vor funcţiona pentru structurarea ireversibilităţii în noile condiţii (postmetagalactice). infinit. denumite impropriu ca ultime (atomii. faptul că. nu poate fi vorba de vreun moment al genezei (creaţiei) universului sau de vreun sfârşit al acestuia. asemănătoare celei dintre universul mic (determinat şi circumscris structural şi spaţiotemporal) şi universul mare (deschis. Rezultă că universul mare (infinit) nu se reduce la universul metagalactic şi. după care substanţa universului trece în vid (şi acesta fiind un mediu material cu proprietăţi fizice de o anume intensitate. întotdeauna substructurile sau suprastructurile dimensiunilor de univers anterior decelate s-au dovedit a fi materie în mişcare sub firma unor tipuri noi de interacţiuni şi durate sau lungimi.

pe domenii şi niveluri de organizare. Mijlocită de gândire. în afara diversităţii. Ideea unităţii materiale a universului nu poate fi concepută panholist.nediferenţiată ce a stat la baza tuturor microparticulelor şi microcâmpurilor actuale ale universului) are la rândul său un subsidiar fizic. realitate. de o infinită variabilitate calitativă. rezervor potenţial al diverselor discontinuităţi şi continuităţi de univers. Posibilitatea este realitate în curs sau perspectivă de înfăptuire. . II. în care intervin complexităţi de factori aleatori ce determină natura realului. cea mai importantă prin analiza implicaţiilor pe care le are asupra întregii problematici ontologice este cea privitoare la relaţia dintre posibil şi real. complementaritate şi recesivitate. la rândul lor fiind suporturi ale trăirii spirituale a omului. ce se constituie ca temeiuri ale acţiunii umane eficiente. de sine şi de altul. dintre posibilitate. dintre simetrie şi asimetrie organizaţională. universului entităţilor concrete (ale materiei) i se adaugă un univers de entităţi abstracte (spirituale). Dintre aceste modalităţi de fiinţare a existenţei. modalităţile prin care se manifestă materia universului. iar realitatea este posibilitate înfăptuită. desfăşurarea existenţei de la posibil la real este de natură probabilistă şi niciodată lineară. manifestându-se ca singularităţi. cunoaşterea a dezvăluit că nivelul ei superior este reflectarea conştientă – specifică psihicului uman. Prin mijlocirea acestora. Intervalul temporal al trecerii de la posibil la real este unul dinamic. De aceea. a multiplicităţii – generate de mişcare şi determinare. Conştiinţa individuală şi colectivă creează omului posibilitatea trăirii într-un domeniu specific de existenţă – societatea (ca sistem de relaţii şi acţiuni sociale). Ceea ce conferă universului aspectul unei complexităţi ireductibile la vreo uniformitate sau omogenitate absolută. chiar dacă acesta a fost cuprins în genere în stările lui anterioare. Desprinzându-se în această privinţă raporturile dintre determinările calitative şi cantitative. fiecare din unităţile lui individuale. probabilitate. Modurile existenţei Al doilea capitol al cursului are în vedere problema modurilor existenţei – mai concret. într-un fel de vid premetagalactic. relativ şi absolut. conştiinţa omului. – Pornind de la constatarea ştiinţei că reflectarea este o proprietate generală a materiei universului. se exercită cognitiv producând idei şi valori. dintre entropie şi negentropie.

dintre continuu şi discontinuu în structurarea entităţilor materiale. respectiv. cu o desfăşurare probabilistă a trecerii cauzale de la posibil la real. la diverse paliere ale lui. o atare realitate este obiectivă – doar explicaţiile noastre asupra genezei ei din stările anterioare au caracter probabilist accentuat – care nu atestă în nici un caz agnosticismul principial. în stare de actualitate îşi are rădăcina în stările ei anterioare – astfel încât există totdeauna un raport de continuitate între posibilitate şi realitate. Ceea ce face ca realitatea socială să fie nu numai dată ci şi construită. Relaţia dintre posibil şi real prezintă particularităţi la nivelul dinamicii specifice vieţii sociale – deoarece în acest domeniu de existenţă intervine omul ca subiect (spontan sau conştient) în direcţionarea liniei de evoluţie obiectivă a posibilului. desigur. finalizându-se cu promovarea ideii de măsură – ca limită fără depăşirea căreia acumulările cantitative nu duc la schimbări calitative. matematizarea cunoaşterii ştiinţifice este o condiţie a explicaţiilor în gândirea contemporană marcată de pozitivitate. Descrierea calitativă este realizabilă la nivel sensibil. care ţin de esenţa lucrurilor.Materia. fapt care face ca unei stări actuale a unui sistem să-i corespundă o infinitate de stări viitoare posibile. iar cealaltă mult mai târziu şi cu mare dificultate. O dată instituită. Deoarece. Avem de-a face. raport care se manifestă cauzal şi statistic. şi cele recesive cu caracter fenomenal şi observabil la nivelul lor de fenomenalizare. decelarea determinării calitative solicitând demersuri ale cunoaşterii la nivel inteligibil – în general. dar realitatea nu poate fi concepută ca indeterminabilă şi. reţinem atenţia asupra unităţii dintre simetrie şi asimetrie organizaţională. ca realitate nemijlocită. . că structurarea ei este determinată subiectiv (întrucât cercetătorul prin intervenţia lui cognitivă îi imprimă o dinamică aleatorie). câmpul aleator este deosebit de complex – domină în acest domeniu acţiunea legii hazardului. ascunse. asupra relaţiilor de complementaritate. Particularităţi aparte intervin şi în trecerea de la posibil la real în microcosmos. dintre aspectele dominante. Dezbateri aprige şi astăzi neîncheiate în filosofie au avut loc în problema raporturilor dintre calitate şi cantitate. Prima dintre cele două determinări a fost evidenţiată de timpuriu. la acest nivel de organizare a materiei. Ceea ce i-a făcut pe fizicieni să conchidă veridicitatea principiului indeterminismului cuantic. În ce priveşte alte modalităţi de structurare a universului.

condiţia accesului la esenţă. O atare idee a fost decelată în biochimie şi s-a evidenţiat în biologie. III. Pentru explicarea mecanismului legii ireversibităţii. Devenirea este expresia ireversibilităţii în dinamica structurilor de univers. în viaţa socială remarcându-se prin excelenţă. o astfel de matematizare a constituit modalitatea constituirii demersurilor ştiinţifice şi. ştiinţa contemporană a adăugat legea disipării structurale (Prigogine) şi legea selecţiei sistemice (Smuts şi Bertalanffy). din care s-au dovedit general-valabile legea contradicţiei dialectice. şi legea emergenţei sistemice. reţinem doar aspectul că în natură acţionează drept un astfel de criteriu complicarea structurală. marcat prin diverse criterii. specific la nivel biochimic şi. formularea de legităţi ale existenţei. după cum se exprima Prigogine. între organizare (ordine) şi dezorganizare (dezordine) structurală. In corelaţie cu toate acestea poate fi amintită şi legea hazardului (conceput ca parametru aleator intern care provoacă ieşirea din entropie şi deschiderea spre negentropie – respectiv. la nivel social. căreia îi corespunde şi o anume optimizare funcţională (ceea ce conduce la manifestarea devenirii ca evoluţie). deosebit de activ pusă în valoare. Cu particularitatea că negentropia (ca dezorganizare) nu provoacă sistemului unei structuri revenirea întocmai la starea anterioară ci depăşirea ei. s-a argumentat ştiinţific universalitatea ireversibilităţii. respectiv a devenirii existenţei. Disiparea presupune un anumit dezechilibru între entropie şi negentropie. iar în societate. legea negării şi legea negării negaţiei. în consecinţă. La acestea. respectiv. în epoca modernă. Hegel a propus câteva legităţi. dar presupus a acţiona şi la nivel fizic). Generalizând această proprietate disipativ-structurală la scara întregii materii (îndeosebi vii şi inteligente. pentru ca ulterior să fie atestată de întreaga ştiinţă. într-o terminologie proprie. începând de la nivel biochimic – că are loc permanent un proces de disipare structurală. Accentuând asupra faptului că în natură şi societate funcţionează factori şi criterii specifice ale devenirii. între stabilitate şi instabilitate. trecerea de la starea de „aproape de echilibru” la starea „departe de echilibru” în dinamica sistemelor).În genere. La acestea. Devenire şi structură Al treilea capitol al cursului încearcă să surprindă devenirea şi structuralitatea existenţei. dovedindu-se – expres. creşterea . Mario Bunge ^adaugă. printr-o restructurare cu disponibilităţi superioare spre omogenizare şi optimizare funcţională. de Hegel (şi ulterior de Marx).

a civilizaţiilor umane. Aspectul organizaţional. . omogenizarea sistemică nu trebuie concepută univoc şi simplificat. Asemănător s-au petrecut lucrurile cu ideea de sistem. sistem. funcţie. respectiv. devenind un criteriu al definirii. al esenţei acestora. gândirea contemporană operează cu termenii de structură. înţeles ca Întreg caracterizat prin omogenitate. lingvistică. în care părţile sunt integrate organic.conţinutului şi nivelului de realizare a condiţiei umane. Din punctul de vedere al modalităţilor de organizare a existenţei. determinat de dinamica interacţiunilor ce-i configurează structura. Ceea ce agregă în structuri cu determinare specifică fenomenele. Mobilitatea interacţiunilor cauzează dinamica determinărilor structurale. Determinism şi indeterminsm Al patrulea capitol al cursului. pune în discuţie problema determinismului. structurile fiind percepute în devenire şi genetic. dar cu o operaţionalitate sporită în condiţiile desprinderii structuralităţii ca o proprietate generală a tuturor entităţilor universului. a relaţiei dintre determinism şi indeterminism în devenirea existenţei. s-a impus ideea unei corelări între sincronic şi diacronic. psihologie. Astfel încât. devine definitoriu în caracterizarea esenţei sale. Atât în analiza structurală. ci ca un proces disipativ în permanentă reconstrucţie. la rândul ei rezultat al creşterii randamentului procesului de muncă. astfel încât calitatea lui este diferită de calitatea individualităţilor ce-i sunt integrate. variaţia lor calitativă în limite specifice. căreia îi corespunde şi o dinamică a orânduirilor sociale şi. IV. Din această perspectivă sunt posibile de desprins şi criteriile progresului (social). sociologie. sunt relaţiile. Ceea ce întemeiază o metodologie structural-dialectică de abordare a fenomenelor. Analiza structurală a devenit în epoca contemporană metoda principală de cercetare în etnologie. cu efect omogenizant asupra naturii sale. inclusiv al dialecticii şi evoluţiei lor sistemice. conferindu-le omogenitate şi identitate. Fiecare în parte semnificat de timpuriu în gândirea ştiinţifică şi filosofică. reţeaua de interacţiuni dintre elementele componente ce le integrează sistemic. iar sistemele într-o dialectică pronunţată şi deschisă. cât şi în cercetarea sistemică actuală. începând din ultimele decenii ale secolului trecut. în toate domeniile vieţii sociale şi umane. creşterea capacităţii de organizare.

necesitatea. În primul rând. propus în epoca modernă. hazardul este cu preponderenţă imanent dialecticii sistemelor şi. având caractere neunivoc. Stare de fapt pe care o pune în evidenţă studiul proceselor microfizice şi megafizice şi cu totul accentuat. scopul şi chiar conceptul de determinism. riguros. prin medierea cărora acţionează şi cele externe. astfel încât unei stări actuale a unui sistem îi corespunde o pluralitate de efecte posibile. în corelaţie cu probabilitatea. liniar). O altă idee pe care o pune în valoare ştiinţa contemporană este aceea că relaţia cauzală prezintă două modalităţi neclasificate anterior: cauzalitate imanentă şi cauzalitate t r a n z i t i v ă . ca atare. finalitatea. necesitatea era definită în opoziţie cu întâmplarea (hazardul fiind considerat ca acauzal şi exterior sistemului). ci ne apare ca o componentă a acestuia (concepută dialectic). iar cealaltă se realizează prin determinarea unor impulsuri exterioare sistemului. sub incidenţa unor reconstrucţii teoretice şi metodologice de mare anvergură. interpretarea actuală a ideii de determinism este radical schimbată (dialectic). astfel încât asupra acestei desfăşurări cauzale îi revin explicaţii în principiu probabiliste. Respectiv: cauzalitatea. rol determinant avându-l cele interne.În această perspectivă. Cauzalitatea este concepută dialectic. în care cauzalitatea era concepută mecanicist (univoc. iar determinismul ca opus al indeterminismului. cercetarea dinamicii materiei vii şi a vieţii sociale. Spre deosebire de semnificarea clasică a conceptului de determinism. finalitatea era concepută teleologist (ca expresie a unor predeterminări exterioare). Ceea ce înseamnă că în relaţii cauzale imanente determinarea este a u t o d e t e r m i n a re . rezultă o regândire şi a conceptului de hazard. Ceea ce a impus în gândirea contemporană propunerea de a concepe relaţia cauzală ca o cauzalitate statistică. Rezultă că în procesul devenirii intervin corelat cauze interne şi cauze externe. condiţionali. fiind mediată de factori aleatori. Ceea ce conduce la ideea că indeterminismul nu este opus determinismului. au suferit resemnificări cele mai importante concepte cu care operează astăzi teoria filosofică a determinismului. are rol determinant în procesul devenirii şi determinismului. . deci a sintezei dintre cauzalitate şi probabilitate. întâmplarea. Primul tip de cauzalitate se produce în diacronia elementelor succesive ale aceluiaşi sistem. Din punerea în evidenţă a cauzalităţii statistice.

vorba de nici un fel de scop exterior prestabilit. implică o corelare a determinismului cu indeterminismul. Situarea în prim plan a hazardului. de aproximativ douăzeci şi trei de veacuri. Una din concluziile acestui mod de abordare a cauzalităţii. finalismul fiind. a raportului dintre entropic şi negentropic în provocarea disipării sistemelor. corespunzătoare unei constanţe entropice. Finalismul devine. Semnificată anterior. fiind rezultat al negentropiei provocată imanent de procese aleatorii. a unei stări de echilibru. ca predeterminare. a demiurgiei universului. O astfel de interpretare a fost fundată riguros ştiinţific de biochimie şi genetica moleculară şi. în care se conservă necesitatea.Paradigma actuală a ideii de determinism. pune în discuţie ideea de destin. o specie de cauzalitate obiectivă (biunivocă) specifică sistemelor cu autoreglare şi autocontrol – variantă a determinismului. De aici decurgând şi concluzia că hazardul este sursa schimbării sistemelor. La jumătatea secolului al XX-lea. ci de autodirijare şi de autoconservare sistemică. de finitudine a acestuia. Idee pe care a susţinut-o între alţii. K. prin modelarea raporturilor de retroacţiune (feed-back). Biochimia accentuează această caracterizare imanent-retroacţională a raporturilor de finalitate şi sugerează definirea cauzalităţii de raport (cauzal) inelar. de regulă asociat fatalismului. imanent în determinarea sistemelor. finalitatea a generat totdeauna mari controverse. fiind inexistenţa creaţiei. inclusiv a celui social. de predeterminare absolută şi. implicit. Din acest punct de vedere sunt necesare de reconstruit şi conceptele de necesitate şi hazard (întâmplare). ca expresie a unui scop suprem. ca tendinţă către echilibru structural al fenomenelor. susţinute în domeniul filosofiei istoriei. Nu e. cauza principală a disipării acestora. de ontologia dialectică în gândirea contemporană. Ideea mai veche că starea primară a universului este haosul şi nu necesitatea se dovedeşte a conţine mult adevăr – ceea ce realmente pune la îndoială concepţiile necesitariste (de fapt. . finalitatea şi fatalitatea) în ce priveşte dinamica universului. graţie ciberneticii. deci. exprimând eliminarea la limită a acţiunii factorilor aleatori. s-a ajuns la interpretarea finalităţii ca relaţie cauzală imanentă inelară (biunivocă). în această privinţă. Cu acest prilej. Popper – în această privinţă el apreciind ca mecaniciste şi fataliste concepţiile istoriste de la Platon până la Hegel şi Marx. deopotrivă. suportă o radicală semnificare şi conceptul de finalitate.

corecturi au apărut şi în ce priveşte semnificarea conceptului de lege. nici doar ca expresie a cunoaşterii necesităţii şi normativităţii. astfel. nu poate fi concepută nici ca liber arbitru. o nouă paradigmă a ideii de determinism. în corelaţie cu indeterminismul şi finalismul. ca expresie a acţiunii factorului subiectiv în determinismul obiectiv al vieţii sociale. ca modalităţi limită ale manifestării unor legi de probabilitate (cu care operează nu numai fizica microcosmosului şi megacosmosului. V.O dată cu regândirea sensului conceptului de finalitate s-a impus şi o resemnificare a conceptului de scop. cu caracter integrativ – legile cauzal-dinamice apărând. conştientizării de sine şi manifestării sale ca subiect. specifice proceselor stochastice. Careşi manifestă intenţii. În sfârşit. Libertatea. aşteptări de realizare. ca modalitate specifică a comportamentului determinat al omului (ca individ şi colectivitate). imediate şi de perspectivă. Libertatea. Hazardul devenind astfel conceptul central al teoriei determinismului şi excluzându-se nevoia apelului la cauzalitatea tranzitivă în explicarea genezei şi dinamicii universului şi. Se conturează. astfel. Din aceste corelaţii rezultă. raţiuni. ele funcţionând în sistemele complexe. Scopurile pot fi individuale sau colective. în corelaţie cu aceasta. după cum se poate deduce. neavând nimic comun cu vreo predestinare şi predeterminare obiectivă de factură tranzitivă. a răspunderii şi responsabilităţii. al creaţiei de bunuri şi valori. corespunzător. ci ca modalitate a omului de a se autode- . Comportamentul teleologic este specific determinismului socio-uman: doar omul îşi propune scopuri datorită gândirii. contraargumentându-se orice creaţionism. ci şi între determinismul probabilist şi cel mecanicist. ci şi totalitatea ştiinţelor naturii vii şi sociale). În măsura în care omul proiectează cognitiv se comportă intenţional. Noutatea constă în faptul că legile de probabilitate (frecvenţiale). o radicală opoziţie nu numai între autodeterminarea sistemelor şi predeterminarea lor absolută. conceput. omul şi condiţia umană Reconsiderări au apărut şi în ce priveşte semnificarea conceptului de libertate şi. opţiuni valorice. speranţe. morale. o mai accentuată inserţie în structurarea libertăţii autentice. ele pot fi materiale şi spirituale. se dovedesc a fi legi obiective asemănător legilor cauzale. Scopul intervine în procesul muncii. în sfârşit.

Iar în final. atunci când sistemele normative nu mai au acoperire valorică. posibilitate. insistându-se asupra problematicii umane. omul este conceput ca fiinţă raţională. nu concepute abstract şi iluzoriu). libertatea trebuie concepută dialectic. dar şi prin asumare de risc propriu în relaţie cu câmpul normativ al guvernării raporturilor sociale). de dinamica interacţiunii factorilor necesari şi întâmplători în determinarea vieţii sociale. ci şi de natură subiectivă. se analizează totuşi semnificaţiile conceptului de om şi caracterizarea condiţiei umane. apreciatoare – deci conştientizatoare de sine şi de altul –. Nonconformismul poate astfel fi apreciat pozitiv. Între altele. în corelaţie cu dinamica tablei de valori şi cu restructurările care se produc în dinamica vieţii sociale. relaţia dintre determinism şi indeterminism este mult mai pronunţată în viaţa socială – factorii de perturbare a raporturilor cauzale şi legice fiind nu numai de natură obiectivă. Aşadar. Fiind exclusă din semnificarea libertăţii umane orice predestinare sau anarhism. Sunt necesare şi distincţii între libertate şi răspundere. ca fiinţă creatoare şi. În sfârşit. asupra raportului dintre destinare şi autodestinare umană şi asupra relaţiei dintre înstrăinare şi dezînstrăinare. se încearcă o caracterizare a principiului actual al umanismului. Decurgând. În ultimul capitol al cursului. atunci când aceste prescripţii normative au o astfel de acoperire valorică. corelarea libertăţii cu responsabilitatea. se evidenţiază faptul că omul este fiinţă metafizatoare – totdeauna diferenţiază ontologic şi îşi fixează transcendentul ca temei al aprecierii de sine şi de altul. nevoia de concepere a libertăţii nu izolat de normativitate. ca fiinţă liberă şi responsabilă. de aici. sau negativ. socială. Din această perspectivă este surprinsă şi modalitatea principală de realizare a condiţiei (sale) umane. Deoarece oamenii nu se mulţumesc cu ceea ce le este dat (obiectiv). din această perspectivă. ca fiinţă care îşi dramatizează existenţa şi speră la atingerea orizontului fericirii (a uneia reale. de accentuare a trăsăturilor care-i asigură singularitatea (sa) în univers. De fapt. .termina şi manifesta creator (în cunoştinţă de cauză. care deşi nu-şi propune să dezvolte expres o problematică antropologică. condiţionare. ci acţionează în direcţia menţinerii unor deosebiri între dat şi dorit (voit şi aşteptat de ei – ca fiinţe raţionale şi demiurgice). libertate şi responsabilitate – ceea ce determină caracterul relativ al libertăţii.

în vol. Bucureşti. Editura Politică. devenire. III. vol. 7). Editura Univers. Bucureşti. Infinitatea lumii. Martin. . Prigogine. Jacques. Bucureşti. vol. II. Hazard necesitate (îndeosebi concluziile capitolului 2 . Existenţă socială şi umană – partea a III-a). cap.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Tudosescu. Scrisoare despre umanism. 5. Ion. Heidegger. p. Editura Fundaţiei România de Mâine. Noua alianţă. Bucureşti. 1982. Suppes. 1991. Metamorfoza ştiinţei (Introducere. Stephen. Patrick. Metafizica probabilistă. concluziile cap. 1985. Scurtă istorie a timpului. Stengers. cap. Hawking. Bucureşti. Originea operei de artă. Existenţă. Ilya. 43-46. 1994. determinism. Pârvu Ilie. 1984. Editura Humanitas. Bucureşti. Isabelle. Editura Politică. Editura Humanitas. p. Tratat de ontologie. IV). De la Big-Bang la găurile negre. 2003. Bucureşti. Editura Humanitas. 1990. Monod. 86-89.

sunt evitate unele pericole de pedanterie barocă. principalele forme ale cunoaşterii ştiinţifice (experimentul. dr. În cadrul acestor repere tematice. criticismul kantian. prin problemele şi finalităţile vizate.EPISTEMOLOGIE Semestrul I Prof. orientarea „istoristă” a lui Th. se remarcă: obiectul şi problematica epistemologiei.a. metoda în ştiinţă şi în filosofie.. convenţionalismul. moderne şi postmoderne – din epistemologie: empirismul şi raţionalismul în evoluţia lor. ce se disting de cele ale cunoaşterii comune. teoria şi metateoria.). cu accent mai mare pe constructivism mental. dar fără a se identifica cu un mentalism abstract şi pur. Kuhn ş. falsificaţionismul popperian. ACSINTE DOBRE Obiective Cursul îşi propune să fie. vizate din perspectivă istoricometodologică. Dintre aceste teme. Viziunea sistemică şi contextuală asupra procesului cunoaşterii permite prelegerilor depăşirea unor interpretări excesiv mentaliste ale acestuia. o convingătoare invitaţie pentru studenţi la o călătorie spirituală formativă în universul cunoaşterii ştiinţifice. În mul- . urmărind complementaritatea dintre dimensiunea lor logică şi cea istoricevolutivă. ce ar încărca cu prea multe detalii contururile de bază ale construcţiei şi înaintării ştiinţelor. cursul realizează o expunere argumentată a principalelor orientări – clasice. Temele sunt analizate în plan gnoseologic şi metodologic. de asemenea. cu dimensiunile sale multiple.a. mereu în expansiune. ipoteza. Există o mişcare a cunoaşterii. aşa cum dovedesc incursiunile în istoria diferitelor ştiinţe. realismul. modelarea şi variatele ei forme complexe. în ordinea tratării lor. univ. pe care unghiul de vedere epistemologic (metateoretic) şi-o asumă în manieră proprie. matematizarea şi logicizarea în cadrul aşa-numitei suprametode a ştiinţei experimentale ş. ce se întrepătrunde cu învăţarea şi cu descoperirea. problema fondării cunoaşterii.

Aşadar. a. realizate şi prin acest curs. în contextul multiplelor constrângeri materiale. nu exclude viziunea blagiană. prinsă în blocaje multiple. al edificării ştiinţelor şi tehnologiilor. perspectivă care completează. pentru toţi cei animaţi de năzuinţa unei adânciri a pregătirii lor teoretic-critice şi umaniste. afirma că „eşecul fundamental al marelui experiment al socialismului etatisttotalitar. acestea vor analiza multilateral. viziunea critică asupra cunoaşterii ştiinţifice. ca proces deschis. Cu deplin temei s-a putut. opusă dogmatismelor ideologice şi alienărilor scientiste şi tehnocratice. majore precum: ştiinţă şi acţiune informată. contextul întemeierii raţionale şi acela al descoperirii înnoitoare ş. ştiinţa şi conştiinţa în simbioza lor. din secolul al douăzecilea rezidă în ideile sale depăşite despre cunoaştere (ce era privită simplificator. . I. mereu deschis. ca sursă majoră de putere şi de libertate. algoritmic şi euristic. A. cercetarea adevărului. excesiv controlată şi birocratizată”). prin reprezentarea adevărată a lor. mereu perfectibil. Înţelegerea mai sistematică. Dintr-o perspectivă sociopragmatică. deoarece noile căi de organizare şi producere a avuţiei sociale presupun un câmp imens de cunoştinţe. Toffler remarca importanţa crescândă a cunoaşterii despre cunoaştere şi ştiinţă. astfel. În noile forme organizaţionale ale societăţii secolului al XXI-lea va creşte şi mai mult rolul cunoaşterii şi al informaţiei. mister la rândul său. se înscriu în eforturile spirituale actuale pentru a aprofunda şi ridica la un nou nivel concepţia umanistă deschisă. în perspectiva menţionată. non-predeterminat. de informaţii noi şi de comunicaţii. printr-o tratare filosofico-teoretică de nivel superior. logic şi factualistoric. Asemenea problematizări şi analize critice erau considerate de Lucian Blaga (în studiul Despre conştiinţa filosofică) „tot atâtea treziri din somnul infinit în care fiinţa noastră pluteşte”. pentru studenţi. rolul explicativ al unor interdependenţe şi complementarităţi funcţionale. ea implică mereu negocieri între puncte de vedere umane.te din capitolele cursului se accentuează. de date prelucrate. comparativ cu rolul celorlalte două surse semnificative ale puterii în comunităţile umane: avuţia materială şi forţa armată. ce se constituie ca un îndreptar metodologic. în desfăşurarea prelegerilor noastre. se uneşte cu misterul istoriei (în sens blagian). Munca ştiinţifică nu este o pură acţiune de dominare a lucrurilor. Obiectul şi problematica epistemologiei. În cadrul amplu. vom accentua că.

La începuturile sale. filosofia abordează totalitatea realului prin prisma raportului dintre existenţa obiectivă şi cea subiectivă. păstrând mereu spiritul treaz. natura şi structura cosmosului etc. morală. pentru a deosebi adevărul de iluzie şi eroare? Prin astfel de întrebări reflecţia filosofică a ajuns să delimiteze unele dintre conceptele de bază ale gnoselogiei. Apăreau întrebări tulburătoare despre natura şi originea cunoaşterii. a început să fie zdruncinată. Probleme noi. Concepţiile filosofice s-au înmulţit treptat şi fiecare pretindea a expune adevărul definitiv despre lume. în secolele 6-5 î. scepticism şi relativism. de exemplu la gânditorii greci ai şcolii din Milet (Thales. opus dogmatismelor (uneori mascate sub un limbaj scientist reducţionist. necesarmente. devine. gândirea filosofică incipientă era centrată mai ales pe probleme ontologice privind opoziţia dintre cosmos şi haos. religie) este dimensiunea sa gnoseologică. Există la primii filosofi greci amintiţi o încredere oarecum naivă în valoarea de adevăr a cunoaşterii dobândite asupra lumii. ca de exemplu: – obiectul cunoaşterii (sau ceea ce este de cunoscut). problematizant. aproape naivă. care acordă filosofiei specificitate în raport cu alte forme ale spiritualităţii sociale (artă. prezentă în orice sistem filosofic. Ca o concepţie generală despre lume. e. o introducere pentru o extindere teoretică asupra subiectivităţii şi a cunoaşterii. Ontologia. n. excesiv şi inadecvat utilizat). Studiul sistematic şi critic al cunoaşterii (gnoseologia) şi al cunoaşterii ştiinţifice în special (epistemologia) a constituit şi constituie o remarcabilă cucerire culturală şi un stâlp de rezistenţă al formaţiei umaniste. criteriu pe care să-l aplicăm în mod corect. Filosofia nu şi-a putut preciza şi adânci decât de o manieră istorică treptată dimensiunea sa gnoseologică şi epistemologică.Orientări principale în analiza filosofică şi istorică a cunoaşterii Una dintre dimensiunile fundamentale. Anaximandru. despre adevăr şi capacitatea omului de al cuceri. ceea ce nu putea să nu genereze îndoială.). De exemplu: cum se explică diversitatea concepţiilor filosofice despre una şi aceeaşi realitate? Care este criteriul adevărului. fără a se reduce la o ontologie naturalistă. Anaximene. . de natură gnoseologică au apărut mai sistematic când amintita încredere.

ne vom concentra asupra unor gânditori ce au făcut din metodă un centru al preocupărilor lor ideatico-teoretice. Conceptul de metodă în ştiinţă şi în filosofie Urmărind analiza problematicii filosofice şi istorice a cunoaşterii. În măsura în care explicarea de către subiect a lumii face parte din lume. după jaloanele şi normele ce trasează respectivul drum. care. totodată. ar fi într-o situaţie analoagă aceleia a unui cartograf ce ar trasa harta camerei în care se află. o cunoaştere sistematizată şi nu spontană.m.d. Ştiinţa este vizată în această perspectivă naiv-realistă. A avea metodă înseamnă. După B. neam angaja într-o regresie la infinit: harta primă ar conţine o hartă secundă. din meta însemnând după şi odos tradus prin cale sau drum. intersubiective. în context social. dar acest subiect face parte din realul mai extins. de exemplu) prescrie legile sale spiritului cunoscător. la rândul ei ar conţine o a treia hartă ş. respectiv omul generic ce întreprinde.a. specifică pentru conş- . cu vădite intenţii aplicative. se uită că spiritul uman face parte din real. Această hartă. Este necesar un subiect pentru a viza obiectul. – cunoştinţa. din greaca veche. obiectului de cunoscut – în sensul revoluţiei copernicane propusă de criticismul kantian. Metoda. deci. Noţiunea de obiect se sprijină. şi spiritul prescrie legile şi structurile sale. ca subiect epistemic. filosofia şi ştiinţa reprezintă o cunoaştere elaborată prin efort teoretic. În respectiva viziune. conţinându-se pe sine. ultimă a lumii. mai mult ca descoperire decât ca invenţie. subiect-obiect. ca proprietăţi ale cunoştin ţelor. deosebindu-se pronunţat de bunul simţ şi de cunoaşterea comună. termenul „metodă” provine de la methodos. nu ar putea fi completă. Prin dimensiunea şi funcţia lor cognitivă. ce desemnează concordanţa sau nonconcordanţa lor cu stările de fapt. – cunoaşterea ca relaţie specifică. Jarrosson. cunoaşterea. II. savantul cunoscător. a proceda după o cale. Sub aspect etimologic. – adevărul sau falsitatea cunoştinţei. mai mult sau mai puţin. pe ideea de „real în sine”. Se poate spune că obiectul (fragmente ale naturii. activă. compus la rândul său. nu s-ar putea elabora o explicaţie completă. prea simplificată. Dacă am voi s-o facem completă. dar. ce angajează demersul cognitiv către adevăr. ca rezultat al activităţii de cunoaştere.– subiectul cunoscător. Întreaga cunoaştere se edifică în jurul a doi poli: un obiect de cunoscut şi un subiect cunoscător.

metoda ar fi „structura întregului înfăţişat în pura sa esenţialitate”(Fenomenologia spiritului. stabilitatea înaltă. adevărate. ordonată a subiectului spre obiect. o dată constituită. deci ca ştiinţă a devenirii formelor abstracte ale spiritului activ. în mecanica corpului perfect rigid). are loc o convertire a domeniului teoretic al legilor în domeniul metodologic al prescripţiilor şi normelor. vom putea distinge mai multe niveluri ale . în prealabil. Un specific al metodei. a teoriei generale a sistemelor şi ierarhiilor de sisteme. În Fenomenologia spiritului. comparativ cu teoria. nedeformabilitatea. izolarea unor aspecte ale proceselor reale (de ex. Metoda nu poate fi arbitrară. una presupunând-o pe cealaltă. O putem caracteriza ca un sistem de norme ce organizează mental. Pentru a înţelege cum are loc geneza metodei ştiinţifice.tiinţa umană activă. cunoscătoare va putea fi înţeleasă mai profund dacă o vom urmări în geneza şi în fundamentul ei. Dintr-o perspectivă mai nouă. la formularea pe aceste baze a unor norme şi principii metodologice. p. cvasiautomat un principiu metodologic. Atât prin geneză. ca ontologie spiritualistă. În natura extraumană nu se poate vorbi despre metodă (exceptând eventual înţelegerea teleologică a naturii şi viziunile religioase). jaloanele către cunoştinţe noi. ample şi nu doar o mişcare a abstracţiei teoretice. Bucureşti. cu ajutorul ipotezelor şi teoriilor anterioare pe care. Hegel considera că expunerea metodei oricărei cunoaşteri aparţine ştiinţei logicii. totuşi. pur subiectivă. În acest sens. le ordonează şi le orientează. metoda vizează mijlocit domeniul cercetat. corelate între ele. cât şi prin funcţionalitate. pe fondul unui anumit context de valori deja acceptate. Academiei. un analog al domeniului vizat prin respectiva cunoaştere. latura teoretică şi cea metodologică ale unei ştiinţe alcătuiesc o strânsă unitate. ci în bună măsură. prin care acesta va organiza şi va domina propria sa activitate de cunoaştere şi de transformare practică a realului. parţiale. se manifestă după cum urmează. indicând calea. mişcarea activă. metoda va exprima. o dedublare specifică omului. astfel. trecerea de la sistemul teoretic al legilor. deci. omniprezent. Ed. demersul de cunoaştere sau pe cel practic-material. construcţia metodei va viza perspectiva procesuală amplă a demersului cognitiv. după Hegel. la rândul ei. va trebui să urmărim în cadrul unităţii amintite. Metoda va fi . 1965. Deşi nu se suprapun total. 33). Pe când multe idei şi teorii presupun abstragerea. în ansamblu. Chiar dacă nu fiecare lege descoperită şi enunţată devine. o abstracţie a mişcării reale.

e.metodologiei (ca abordare teoretică a metodei). de apariţia şi dezvoltarea diferitelor ştiinţe. pe schimbare. Parmenide (sec. ca o cunoaştere adevărată a fiinţei. ce anticipează. un principiu de ordine şi de echilibru: logos-ul. pe de altă parte.) se va baza pe gândirea logică pură şi pe legile ei constrângătoare. ce nu accede realmente la adevăr. apoi. în identitatea ei imuabilă (principiul logic al identităţii era ontologizat şi absolutizat). sub aspecte de esenţă. prin opţiunea sa metodologică . ca depăşire a gândirii relativ spontane şi. Fără a putea urmări bogăţia imensă a dezbaterilor filosofice cu privire la metodă. În antichitatea greacă o asemenea dualitate filosofico-metodologică. valabilă – limitat – doar în studiul psihicului uman). Heraclit (ca viziune metodologică) pune accentul pe multiplu. dincolo de această curgere neîncetată. metoda introspecţiei. urmează apoi. deci. metoda experimentală sau cea a abordării şi prelucrării statistice). accesibilă. ca o „metodă” universală. Apariţia preocupărilor sistematice pentru studiul metodei este legată de apariţia însăşi a filosofiei. după unele adaptări adecvate (de ex. reglementate însă de logos. fie şi parţial. valabile pentru mai multe ştiinţe particulare. ce s-ar identifica cu un foc originar. nu putem gândi perfecţiunea decât cu ajutorul imperfecţiunii. cunoaşterea uzuală despre lumea în care trăim (cunoaştere superficială. în sfârşit. pe curgere. ceea ce Hegel va numi metodă dialectică. vom selecta punctele de vedere proeminente. care vor fi. Există însă.e. Pantha Rei) reprezintă temeiul lucrurilor supuse schimbării. curgerea necontenită (dictonul său celebru: Totul curge. Pentru Parmenide. pe contrarii. simţurilor. ele putând fi uşor transferabile între aceste ştiinţe. Mai întâi delimităm nivelul metodei şi al metodologiei de înaltă generalitate. pe luptă. 5 î. adevărul logic şi raţionalitatea au o preeminenţă categorică asupra experienţei. se constituie şi ca o metodă de abordare a lumii în totalitatea ei. Parmenide tinde. distincte de la o disciplină la alta (de ex.n. Parmenide distingea ferm ştiinţa.) schimbarea. de regulă formând dualităţi generatoare de noi idei şi de noi dispute fecunde. cu mare influenţă peste secole este aceea care opune pe Heraclit lui Parmenide şi Şcolii sale eleate.n. prin dimensiunea şi funcţia sa gnoseologică. pe de o parte şi. nivelul metodelor şi al metodologiei aşa-zise „de graniţă”. nivelul metodelor şi al metodologiei specifice. În esenţă. numită doxa. cuprins în filosofie. Pentru Heraclit (550 – 480 î. Dacă gândirea şi viziunea metodologică heracliteană pornea de la lumea schimbării. Potrivit lui Heraclit. întrucât filosofia.

Logica sa în special. O mare contribuţie la fundamentarea preocupărilor gnoseologice şi metodologice din ştiinţă a adus-o filosoful şi matematicianul francez R. Facla. să depăşească opinia aproximativă şi să se ridice la . prelucrarea manufacturieră a mărfurilor etc. Timişoara. totodată. Descartes (1596 – 1650). în greaca veche) metodologic al gândirii ştiinţifice. metoda dialectică. ci se căutau noi fundamente metodologice şi noi criterii de adevăr. Se modifică concepţia scolastică.oarecum şocantă. fie de tipul celor deduse logic din asemenea evidenţe raţionale. El va îmbina. Despre conştiinţa filosofică. Poziţia parmenidiană era numită de Blaga „purism metodologic”. sub impulsul unor noi investigaţii ştiinţifice şi ale unor exigenţe mai extinse ale practicii (navigaţia şi orientarea în călătoriile pe mare. raţionalitatea primează asupra experienţei. Descartes ca şi alţi savanţi ai vremii sale. 1974. Platon va promova nu o viziune puristă.imanent lucrurilor particulare. clare şi distincte. în Dialogurile sale. ci o sinteză. p. 80). Blaga. Descartes pune pe primul plan adevărurile raţiunii. Matematica este domeniul privilegiat de manifestare al unor asemenea adevăruri. apoi cu metoda empirică şi cu construcţia originală de mituri. o expansiune metodologică. ea singură putând oferi certitudini. utilizat curent spre a cuprinde şi opera cu formele logice vizând generalul (legi. Ed. oarecum fixistă. au îmbogăţit problematica metodologică generală cu noi componente. fie ca evidenţe prime. Ştiinţa trebuie. În opoziţie cu empirismul. despre ştiinţă. intuitiv-vizionară. Logica aristotelică a reprezentat. să divinizeze oarecum identitatea de tip logic pur. structuri).). să gândească perfecţiunea în sine. Platonismul reprezintă „cea mai susţinută încercare de expansiune metodologică a antichităţii” (L. Contribuţiile majore ale lui Aristorel. Pe aceeaşi direcţie raţionalistă. cu metoda matematică-geometrică. Pentru Parmenide. după Descartes. Metoda la Descartes Preocupările pentru metode vor lua amploare în filosofia renascentistă şi postrenascentistă. întrucât succesele ştiinţei nu se mai justificau prin autoritatea anticilor sau prin dogmele teologice infailibile. considera că în matematică avem de-a face cu raporturi total transparente pentru intelect. metodele logice precumpănesc decisiv asupra cunoaşterii empirice. ca urcuş dificil spre contemplarea Ideilor perfecte. un „organon” (adică instrument.

rezultatul îndoielii radicale este o certitudine. Există ceva ce poate să afirme fiind sigur că nu se înşeală şi anume: „mă îndoiesc”. În prima regulă se arată că evidenţa raţională reprezintă criteriul adevărului şi. El urmărea a ajunge la o ştiinţă universală pe care o numea mathesis universalis şi care urma să explice tot ce poate fi cercetat cu privire la ordine şi măsură. la cunoaşterea lumii ca alteritate. trebuie „a nu accepta niciodată un lucru ca adevărat. iar cine gândeşte există. Descartes va exercita îndoiala radicală până când va întâlni ceva de care să-i fie absolut imposibil să se îndoiască. A doua regulă cere de a împărţi fiecare din dificultăţile pe care le cercetez în atâtea părţi. în Reguli pentru îndrumarea intelectului şi în Meditaţiile sale. Trecerea dificilă de la afirmarea certitudinii de sine a lui Cogito. dacă nu l-am cunoscut în mod evident că este (. El formulează patru reguli generale ale metodei. Cine se îndoieşte. Promovând îndoiala metodică în căutarea adevărurilor irefutabile. Descartes nu se mai mulţumeşte în nici un domeniu cu aproximaţia opiniei. a treia regulă va cere „de a-mi conduce în ordine gândurile. Este un rezultat important în filosofie şi epistemologie legat de numele lui Descartes: afirmarea puternică a lui Cogito ca subiect generic. Aşadar: gândesc. Raţionalismul metodologic cartezian este expus în Discurs despre metodă (1637). deci exist.claritatea evidenţei. în câte s-ar putea şi de câte ar fi nevoie. Descartes ajunge la un model de astfel de adevăr cert. începând cu obiectele cele mai simple şi mai uşor de . Avem de-a face însă cu o evidenţă imediată a minţii: când spiritul îşi dă seama că se îndoieşte. care urmează evident din dubito ergo cogito (mă îndoiesc. îl face pe Descartes să edifice o metodă „pentru îndrumarea gândirii. opusă însă scepticismului sterp. anume că subiectul gânditor (cogito) are certitudinea de sine. Având o pasiune pentru certitudine. Altfel spus.. pentru a le rezolva mai bine.. care să-i permită aflarea certitudinii. a raţiunii şi căutarea adevărului în ştiinţe” (cum spune chiar el. de aceea. nici existenţa din gândire. El va pune în lucru o îndoială metodologică radicală. pentru că gândirea nu este dedusă din îndoială. în titlul complet al Discursului despre metodă). acel cogito ergo sum (gândesc. deci gândesc). Introducerea lui „deci” (ergo) nu semnifică aici o deducţie. gândeşte. ceea ce s-a mai numit şi îndoială hiperbolică. totodată îşi dă seama şi că el chiar prin aceasta gândeşte şi există.) şi de a nu cuprinde în judecăţile mele nimic mai mult decât ce s-ar înfăţişa minţii mele atât de clar şi de distinct încât să nu am nici un prilej de a mă îndoi”. deci exist).

rezultă că prezenţa ideii de Dumnezeu în subiectul care gândeşte implică deja o prezenţă şi o lucrare a lui Dumnezeu. un fel de voluntarism al spiritului. Erau respinse astfel. 122 ). a cunoaşterii tot mai certe. la existenţa lui Dumnezeu. prin tendinţa subiecţilor – ce ignoră metoda raţională – de a depăşi limitele proprii intelectului nostru. „factorul decisiv aici nu mai este analiza logică a conceptului. pentru a mă ridica.” (Mirarea filosofică. Dumnezeu. A furnizat însă o argumentare pentru trecerea de la existenţa subiectului ce gândeşte. Dacă omul totuşi se înşeală şi cade în eroare adesea. la aceea a existenţei lumii exterioare. Subiectul dubitativ cuprinde în sine imperfecţiunea îndoielii. ca pe nişte trepte. anume evidenţa care-i dă substanţă şi care vădeşte o contribuţie divină. În sfârşit. printr-o voinţă nelimitată. Faţă de tradiţionalul argument ontologic despre existenţa divinităţii (Anselm). Hersch. pe când întinderea este pasivă şi orice mişcare din acest domeniu se transmite din exterior. dar şi ideea unei fiinţe absolut perfecte. Dualismul marcant între mecanismul substanţei întinse şi responsabilitatea substanţei . 1994. Cum ideea de perfecţiune nu poate proveni decât de la o fiinţă „mai perfectă” decât „eu”-ul. ce făceau apel la calităţi şi forţe oculte. ireductibile una la alta: întinderea şi gândirea (res extensa şi res cogitans). pseudoexplicaţii de tip medieval. spontană în automişcarea sa. Ed. Există astfel un accent religios al raţionalismului lui Descartes: veracitatea divină garantează validitatea ideilor clare şi distincte. Bucureşti. Respectare cât mai strictă a acestor reguli permite subiectului gânditor să înainteze pe calea ştiinţei. Al doilea principiu viza gândirea şi impunea ca tot ce este spirit şi provine de la gândire să însemne activitate şi interioritate pură. până la cunoaşterea celor mai complexe”. corpul uman etc. p. de natură mecanică. Ontologia carteziană este dualistă: tot ceea ce există are la bază două realităţi întemeietoare. Din asemenea postulate ontologice Descartes a derivat două principii metodologice. Primul cere ca tot ce este întins (natura.) trebuie să fie explicat numai prin relaţii exterioare. după Descartes.cunoscut. Cum arată J. apar aici unele deschideri noi. Descartes a sesizat că nu se poate înainta coerent de la certitudinea subiectului care gândeşte. puţin câte puţin. aceasta poate fi explicat. ci sursa conceptului înăuntrul subiectului gânditor. a patra regulă recomandă „de a face peste tot enumerări atât de complete şi revizuiri atât de generale încât să fiu sigur că nu am omis nimic”. Gândirea este activă. Humanitas.

Raţionalismul cartezian a scos cu putere în evidenţă rolul activ. de asemenea. ca o componentă fundamentală a ceea ce s-a numit o bună aşezare metafizică şi practică a omului în lume. ştiinţifică. Descartes arată că aceasta constă în „acele reguli sigure şi uşoare. raţionalismul lui Descartes şi-a pus pecetea pe ansamblul filosofiei şi metodologiei moderne. putem constata că în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea mai ales. Ed. Valoarea şi originalitatea creaţiei cultural-spirituale a acestor iluştri înaintaşi confirmă cu prisosinţă. constructiv al subiectului (cogito-ul) în cunoaştere. marii creatori amintiţi au arătat cum poate spiritul uman să se ridice la respectiva bună infinitate (şi nu la una exclusiv cantitativă). de vreme ce spiritul se poate însuma cu sine oricât (nu însă şi oricum). încât s-a putut afirma despre cultura europeană de după secolul al XVII-lea. 1978. că este predominant carteziană. ale metodei. rolul propulsor jucat de o „veghe” metodologică atotcuprinzătoare. Cultura metodologică.. 1952. exista o întrepătrundere strânsă între filosofie. Univers. „peste tot în lumea valorilor şi a culturii (. În ciuda unor asemenea limite. Marea Enciclopedie Franceză.. . a. prin analizarea subiectului transcendental şi a unităţii transcendentale a conştiinţei. rolul metodei în demersurile raţionale ale ştiinţei. Accentuând.). ştiinţe. remarcabilele lucrări şi ipoteze ştiinţifice ale lui Kant sau ale lui Goethe ş. Bucureşti. Leibniz. Newton. deschizând noi orizonturi de cunoaştere şi acţiune. uneori excesiv. Ed.) va ajunge la cunoaşterea adevărată pentru care va fi capabil” (Texte filosofice. nu va lua niciodată nimic fals drept adevărat şi (. Cum nota C.. p. Din perspectivă istorică. p. dar cu preţul unei lipse de coerenţă a sistemului doctrinei sale filosofice. ceea ce va fi aprofundat în criticismul kantian. Mărturii în acest sens stau proeminentele creaţii ale lui Descartes. graţie cărora. Prin preocupările lor metodologice-filosofice exemplare. apare.. Vom mai menţiona că acel caracter clar şi distinct al ideilor adevărate este totuşi un criteriu subiectiv şi deci limitat. arte şi meserii. de frumuseţe sau de bine” (Spiritul românesc în cumpătul vremii. oricine le va urma fără a se abate de la ele. Noica. accesul la general. Diderot.115). nu există exces de adevăr. sub rigorile şi ele perfectibile.gânditoare îi asigură lui Descartes separarea sufletului de corp şi postularea nemuririi sufletului. aşadar. pentru aflarea adevărului în ştiinţă ( ceea ce a semnalat critic şi Leibniz). la legi şi structuri universale.) poate apărea o bună infinitate. cum are loc. 39. Bucureşti.

Observaţia ştiinţifică yi experimentul Ca procedeu şi etapă necesară. simplele constatări perceptive nu devin cunoaştere.. În Critica raţiunii pure. de regulă.). cu minimum de intervenţie din partea subiectului. în obţinerea cunoaşterii. ci se urmăreşte a se observa ceea ce nimeni n-a mai observat înainte.. poate izvorî cunoaştere” (Op. a unui obiect sau proces. Definind serendipitatea drept şansa de a observa ce nu a fost observat încă de nimeni. aceasta din urmă ia. inteligibile de către o clasă de subiecţi (deci de către subiectul generic). Ed. „Fără sensibilitate – remarca el – nu ne-ar fi dat nici un obiect. Generând informaţii şi cunoştinţe comunicabile intersubiectiv. ca acte psihice inerente cunoaşterii empirice. la minţile pregătite. precum şi de a ne face intuiţiile inteligibile ( să le supunem conceptelor). în vederea obţinerii de informaţii noi. Ideile fără conţinut intuitiv sunt goale. 1981. în semne şi expresii lingvistice (protocol de observaţie). în vol. Aşadar. În cercetarea ştiinţifică se pune preţ nu atât pe observaţia comună. Deşi presupune desfăşurarea unor serii de percepţii şi reprezentări. 92). p. antiempiristă. observaţia presupune transformarea unor semnale recepţionate prin analizatorii subiectului psihologic individual. Didactică. p.) Este deopotrivă necesar să ne facem conceptele sensibile (să le adăugăm obiectul în intuiţie). forma înlănţuirilor de idei. nu la aceia care s-au gândit un sfert de ceas la problema în cauză” (Să înţelegem creativitatea.. Este nevoie de a ajunge la informaţii prelucrabile. (. Forme şi metode ale cunoaşterii ştiinţifice 1. la îndemâna oricui. de către subiectul cunoscător. observaţia nu se reduce doar la aceste activităţi ale subiectului psihologic. 1969. A.III. Dacă în experiment cercetătorul controlează şi modifică structura. şi fără intelect n-ar fi nici unul gândit. Bucureşti. observaţia constă în contemplarea metodică. prin intermediul organelor de simţ. cu un conţinut larg acceptat. Ed. . Simon adăuga că „ea apare. condiţiile şi cauzele obiectului studiat. Copii capabili de performanţe superioare. Numai din faptul că ele se unesc. cit. intervenind în construcţia cunoaşterii ştiinţifice.. Kant urmărea îmbinarea observaţiei sensibile cu activitatea intelectului. de obicei. iar intuiţiile fără concepte sunt oarbe (. observaţia se realizează prin constatarea faptelor aşa cum se desfăşoară ele de la sine. Bucureşti. ştiinţifică. 96 ). H. de a extrage şi trata informaţiile (şi cu aparate de investigare şi măsură ) pentru a le ridica la structuri ideatice (ceea ce implică o abordare superioară inductivismului naiv.

biologie. Metamorfoze actuale în filosofia ştiinţei. verificarea pe calea observaţiilor repetate este suficient de sigură pentru a distinge cunoaşterea empirică valabilă din ştiinţe. observaţia este dependentă de mai mulţi factori: a) de calitatea şi de performanţele organelor de simţ ale acestora. Fiind înfăptuită de agenţi umani. Potrivit lui Paul Tibbetts. Este astfel pus în discuţie cadrul conceptual. N. 1988. ca urmare a unei interacţiuni necontrolate cu obiectul de cercetat (mai ales în microfizică). c) de sistemul de aparate.Complexitatea observaţiei ca metodă de cunoaştere impune – în vederea unei înţelegeri mai aprofundate a ei – un studiu multilateral: psihologic. semiotic-informaţional ca proces comunicativ). Recunoaşterea faptului că interacţiunea dintre instrumentele . chimie. Observaţia ştiinţifică este întotdeauna pregătită de către un interes particular. În procesul observaţiei se achiziţionează (în contexte ştiinţifice pregătite. al praxiologiei. în vol. Bohr şi alţi teoreticieni ai mecanicii cuantice au subliniat legătura între cadrul conceptual admis şi aranjamentul observaţional din respectivul domeniu de cercetare. S-a spus. nu o „avem”. o întrebare sau o problemă. perfecţionându-se de-a lungul istoriei. al epistemologiei. aparatura de observaţie (microscoape electronice. ci o „facem”. pe bună dreptate. că formarea simţurilor umane este opera întregii istorii de până acum şi nu doar un produs al naturii ca atare. care postulează polaritatea obiectsubiect drept fundamentală. observaţia joacă un rol esenţial în edificarea şi verificarea sistemelor ştiinţifice corespunzătoare. nu acelea ale experienţei banale. permiţând progresul ştiinţific. Ed.) poate influenţa rezultatul observaţiei. cercetare economică şi sociologică concretă). informaţii empirice relevante. dar şi suficient de deschisă şi relativă. o observaţie este o percepţie dar una care trebuie planificată şi pregătită. Fără a fi infailibilă. pe calea adevărului obiectiv. 363). metodologic şi filosofic. Desfăşurându-se în timp. b) de sistemul de cunoştinţe prealabile al lor. ca agenţi cunoscători. de himere şi false opinii. (Elementul subiectiv în descoperirea ştiinţifică. din punct de vedere al istoriei ştiinţelor. Este cunoscut că în observaţia la nivelul actual al ştiinţelor. laseri etc. Bucureşti. p. În ştiinţele experimentale (fizică. observaţia are o dimensiune intrinsec-diacronică şi o geneză istoricosocială. Politică. ce prelungesc organele de simţ. amplificându-le mult performanţele. care prin prelucrare şi structurare teoretică permit reconstrucţia treptată a legilor şi structurilor cercetate. cotidiene). folosind organele de simţ şi aparatura adecvată.

experimentul – numit uneori. „Deşi orice experiment are loc într-o situaţie particulară – de ex. pe scurt. fără dificultate. de regulă. experimentul are un rol deosebit de important în cunoaşterea legilor şi a mecanismelor cauzale ale fenomenelor. continuu. Ed. ci informaţii şi cunoştinţe noi. în laboratoare de cercetare (in vitro. un izvor de cunoaştere. Între experiment şi teorie are loc. Ştiinţifică.. Elaborat pe baza unei (sau mai multor) ipoteze prealabile. Ed. propoziţiile ce descriu experimentul şi rezultatele sale trebuie să realizeze o transcendere a contextului particular. experimentul constă în reproducerea artificială sau în modificarea intenţionată a unui proces obiectiv. Ca metodă de cunoaştere mai complexă decât observaţia. 1969. ca şi unele testări să se facă în condiţii cât mai aproape de cele naturale (in vivo). totuşi. Buc. Implicând o creştere a rolului activ al subiectului cunoscător. în vol. o confruntare şi o legătură necesară. Wilkes. la constituirea. Potrivit lui K. Blaga. observaţiile. mai mult. în acest laborator din Oxford – propoziţiile ce descriu aparatul. 98). p. „Ea ne-a forţat – sublinia Bohr – ca în organizarea experienţei să fim deosebit de atenţi la condiţiile de observare” (Fizica atomică şi cunoaşterea umană.de măsură şi obiectul microfizic ce trebuie cercetat constituie o parte integrantă a fenomenelor cuantice a dezvăluit o neaşteptată limitare a concepţiilor mecaniciste despre natură. pentru a folosi o expresie latină). cu scopul observării lui în condiţii speciale. de cercetători din Tokio. punerea problemelor de bază. ne putem opri la următoarele: . Dacă urmărim a fixa criteriile principale. în lumina cărora se asigură eficienţa unui experiment ştiinţific. metodologii recomandă ca. Bucureşti. mijloacele de control şi rezultatele trebuie să poată fi înţelese. în experimentele adecvat desfăşurate. ce generează nu atât obiecte utile. Varşovia etc. un vocabular cu un grad minim de vaguitate” (Locul pragmaticii în ştiinţă şi al teoriei în psihologia simţului comun. cel puţin. p. Metamorfoze în filosofia ştiinţei. cerute de contexte problematice noi. Experimentul se desfăşoară. 1988. Politică. parţială) sau la infirmarea ipotezelor. şi observaţie provocată – este o formă specifică a practicii. experimentul. După L. 350). în special în ştiinţele cu conţinut factual. a experimenta înseamnă a face din însăşi intervenţia activă a omului în mersul naturii. controlate de cercetător. el contribuie la confirmarea (de regulă. pentru a evita închideri simplificatoare în scheme artificiale de laborator. Aceasta presupune o teorie comună şi un vocabular comun. verificarea şi perfecţionarea teoriilor.

3) proiectarea tehnică a experimentului. e) amploarea sferei lui de decidabilitate. Un exemplu ar putea fi experimentul lui Michelson în favoarea teoriei relativităţii cu privire la inexistenţa eterului şi la constanţa vitezei luminii în toate direcţiile de propagare). ce încearcă să lupte împotriva . Springer Verlag. M. Bunge (Scientific Research. Berlin. b) măsura în care experimentul este reproductibil. II. când o teorie nouă este statornicită şi stabilizată şi când se constituie o nouă elită ştiinţifică”(Ascensiunea şi decăderea experimentului crucial. 1988. 2) identificarea variabilelor presupuse a fi relevante (în perspectiva respectivei ipoteze şi a cadrului teoretic admis)..teoriilor şi metodelor anterioare. Fiind indispensabil dezvoltării mai ales a ştiinţelor factuale. Feher arăta că „metoda experimentului crucial pare să fie valoroasă în metodologia ştiinţifică. experimentul practicat în aceste domenii va avea – potrivit lui M.. prin punerea în lucru a montajului experimental. Ed. chemate să decidă între două ipoteze (sau teorii) opuse privind un acelaşi domeniu de procese încă neexplicate. 4) formarea unui sistem de control (C) şi a sistemului de experimentare propriu-zisă (E). Einstein a propus şi aşa-numitul experiment mental. un loc important îl ocupă experimentele cruciale. revoluţionară. pentru care ipotezele (teoriile) în competiţie dau explicaţii contradictorii.. Consideraţia acordată metodei scade însă. p. 324). 6) observarea şi măsurarea performanţelor lui C şi ale lui E. în cadrul montajului tehnico-practic. ce necesită a fi supuse controlului.. C şi E putând fi şi acelaşi sistem. în lumina ipotezei admise şi a teoriei considerată ca relevantă (intervenind aici inferenţe inductive şi deductive şi relaţii adecvate între variabilele independente şi cele dependente). 256) – mai multe etape sistemic corelate: 1) alegerea problemei şi a ipotezei-soluţie. 7) aprecierea semnificaţiilor diferenţelor în comportare între C şi E. 5) aplicarea de stimuli supravegheaţi lui E. d) gradul de inovaţie.a) natura (calitatea) conceptelor teoriei şi a ipotezelor admise înainte şi supuse verificării. în etape diferite. atunci când se iveşte o teorie nouă. New York. În istoria ştiinţelor. p. Politică. M et a morfoze actuale în filosofia ştiinţei. ce necesită (dar şi permite efectiv) abordarea experimentală. c) forma şi gradul de precizie care asigură controlul parametrilor variabili şi constanţa anumitor condiţii esenţiale. în vol. 1976. ca şi în ideologia sau retorica ştiinţei. pentru forme de .

3) a mări cunoaşterea. şi o parte din spaţiul cosmic). ca: a) univocitatea termenilor. ceea ce îl face pe acelaşi Bunge să susţină că dacă nu există teorie. IV. Sub aspectul mijloacelor de construcţie şi comunicare. că ar interveni parametri infiniţi). care implică deductiv propoziţiile exprimând faptele considerate. 216. crescând totodată capacitatea de testare experimentală a unor teorii tot mai cuprinzătoare şi mai profunde. 4) a ghida cercetarea. prin aparate tot mai rafinate tehnic. într-un domeniu al realului. sfera fenomenelor accesibile abordării experimentale se amplifică (cuprinzând. 2) a explica fapte cu ajutorul sistemelor de ipoteze şi legi. de ex. adică o reprezentare sau un model simbolic al obiectelor şi relaţiilor reale. d) concizie ş. tot aşa nucleul unei ştiinţe sau alteia îl reprezintă teoriile pe care a reuşit să le edifice sistematic. îmbogăţit cu termeni ştiinţifici noi şi caracterizat prin anumite proprietăţi restrictive.experimentare ce ar fi greu de realizat efectiv( presupunând. c) coerenţa logică. a explica generalizări curente. încât inima unei teorii este un sistem de formule legice (Teoria ştiinţifică. între acestea formulele nomologice (legile) fiind elemente remarcabile . sumar. nu există ştiinţă. experimentul însuşi se perfecţionează. teoria ştiinţifică apare ca un fragment dintr-o limbă naturală. p. azi. prin derivarea lor din ipoteze mai generale). prin stabilirea de relaţii logice între elementele anterior necorelate (de ex. de ex. Dacă în centrul unei teorii se află sistemul propriu de legi.. Ed.. Cerinţele fundamentale satisfăcute de construcţia unei teorii ştiinţifice pot fi sintetizate ca fiind: 1) a sistematiza cunoaşterea. teoria ca o mulţime de propoziţii adevărate. Inserându-se necesarmente în progresul istoric al cunoaşterii şi practicii umane. 1974. Teoriile .. Bunge – „designează un sistem de ipoteze. relevantă. Idem. prin punerea sau reformularea de probleme fertile.a. explică şi prevăd desfăşurarea evenimentelor. Teoria ştiinţifică Putem defini. Prin ipoteze îndrăzneţe şi complexe. sugerând colectarea de noi date (ce ar fi neimaginabile. ca şi un procedeu de producere predictivă a altora noi (M. p. Teoria – arată M. Politică. Epistemologie. 5) a oferi o imagine schematică a unui domeniu al realităţii. 218. Bunge. ce descriu concentrat şi simbolic.). în vol. b) caracterul simbolic-operaţional. Orientări contemporane. organizate deductiv-sistemic. prin derivarea de noi propoziţii (predicţii) din premise generale în conjuncţie cu informaţie (factuală) nouă.). fără teorie) sau chir de linii cu totul noi de cercetare.

În legătură cu această ultimă caracteristică. permiţându-se îmbinările deductive şi. ale cărei părţi sunt ipoteze iniţiale (axiome). d) predicatele primitive (nedefinite) ale teoriei trebuie distribuite între axiome. p. Putem da. nu pentru că sunt vagi. nici un concept primitiv nu apare doar într-o singură axiomă. Definirea lor prin altele mai clare nu-i posibilă. altfel spus. în analizele epistemologice (metateoretice) vizând structura teoriilor ştiinţifice. Idem. care combină predicate eterogene). ca exemple: mecanica galileo-newtoniană. astfel încât nici o formulă să nu rămână izolată. Teoriile cu conţinut factual – cum sunt şi cele amintite mai sus – sunt reconstrucţii sumare şi simbolice ale sistemelor reale. teoria evoluţiei a lui Darwin. permiţând însă. vom sublinia că fiecare domeniu al gândirii ştiinţifice dispune de câteva concepte primitive. Bunge. iar corespondenţa între asemenea modele teoretice şi referenţii lor nu este punctuală. sunt. respectiv existenţa unui domeniu de referinţă comun tuturor părţilor ei. ce exprimă unitatea semantică a teoriei. Pornind de la caracterul sistemic al oricărei teorii. ci pentru că ele sunt intuitiv clare şi distincte (în sens cartezian). pe linia integrării cunoaşterii ştiinţifice. precedând chiar coerenţa formală. o dată ce teoria a fost formulată. b) predicatele şi mulţimile de formule ale teoriei să fie semantic omogene (se exclud asemenea enunţuri ca: „electronii sunt încărcaţi negativ şi se duşmănesc între ei” etc. numită închidere semantică previne introducerea unor noi predicate şi ipoteze ad-hoc. matură. teoria bine închegată. sistemul teoriei. Consideraţiile metateoretice. astfel ca acestea din urmă (axiomele) să se poată corela. sau consecinţe logice ale acestor prime ipoteze. eventual. Prima constă în existenţa relaţiilor logice între formulele teoriei. Ele se pot rezuma prin cerinţele (M.. o corespondenţă de la sistem la sistem. deci. 229-230): a) o unică mulţime de referinţă (universul de discurs) pentru toate părţile teoriei. ci globală. unitatea lor sintactică (formală) şi cea semantică. de asemenea. difuzia conceptelor sale fundamentale. apare ca un sistem ipotetico-deductiv. sintactică.a. iar admiterea lor drept concepte iniţiale. . importante. c) predicatele unei teorii să fie acelea şi numai acelea care apar în ipotezele iniţiale ale teoriei şi în definiţii clare (condiţia aceasta. teoria relativităţii. se disting.. mecanica cuantică ş. acestea nu se pot defini prin alte concepte. primitive evită regresia la infinit în gândirea ştiinţifică fecundă.satisfăcând toate aceste cerinţe se înscriu ca realizări majore în istoria cunoaşterii ştiinţifice.

operantă (lege). prin derivare din legi şi mai generale.81 m/s2 . Să prezentăm. Teoriile oferă cunoştinţe şi informaţii demne de a fi luate în seamă. Acest model deduce propoziţia factuală de explicat. ele sunt şi socialmente utile. prin integrarea ei într-o construcţie teoretică ce conţine legi sau principii cu un grad şi mai înalt de generalitate. Funcţiile explicativă şi predictivă sunt inseparabile. Funcţia explicativă. odată instituite. modelul explicativ prin legi datorat lui Hempel şi Oppenheim. Fizica newtoniană oferă. Ea asigură obţinerea de explicaţii raţionale pentru clase tot mai cuprinzătoare de evenimente. îndeplinesc importante funcţii în raport cu ansamblul cunoaşterii şi cu societatea. dezvăluite prin teoria domeniului respectiv (în exemplul luat. într-o formulă unică. Din legea F = m a şi legea atracţiei universale F = k m1 m2/ ~2 r se poate obţine uor legea galileană a căderii libere a corpurilor pe Pământ: S(t) = ½ gt~ + v0t + So particularizând m1 şi m2 cu masa Pământului. 1. condensa. respectiv aceea a corpului în cădere liberă. răspunzând trebuinţei presante a oamenilor de a se orienta în mediul înconjurător şi de a-l transforma eficient. 4. ceea ce rezultă din analizele logice ale explicaţiei şi predicţii ştiinţifice. principalele asemenea funcţii. iar acceleraţia a va deveni constanta gravitaţională g 9. concrete. O treaptă superioară a explicaţiei vizează însăşi explicarea legii. Amintim în acest sens. Funcţia cognitiv-informaţională. a explica ştiinţific un fapt (de ex. 3. între altele. Funcţia predictivă. Aceasta constă în capacitatea de a sintetiza. în această privinţă. pe baza cunoaşterii legilor domeniului în cauză şi a condiţiilor variabile. următorul exemplu de explicaţie a unei legi. în jurul Soarelui şi cu poziţia celor trei astre în momentul eclipsei). ca şi ale unor grupuri de cercetare. o mulţime potenţial infinită de aserţiuni informative. teoriile. pe scurt. subsumându-l unor legi generale. având mecanisme comune de realizare. Fizica – prin formularea matematică a legilor sale fundamentale – oferă exemplul cel mai remarcabil. Teoriile prevăd desfăşurarea viitoare a proceselor dintr-un domeniu vizat. Fiind vorba de cunoştinţe adevărate şi de profunzime asupra existenţei înconjurătoare. din conjuncţia unui set de legi . Funcţia sintetizatoare şi rezumativă. În esenţă. 2. o eclipsă de lună ) înseamnă a arăta de ce el apare. eclipsa este corelată necesar cu legile kepleriene ale mişcării de revoluţie a planetei Pământ.Încununând eforturile de creaţie şi de cunoaştere ale marilor oameni de ştiinţă.

Ţinând seama de achiziţiile criticismului kantian. din acelaşi domeniu. Ştiinţele empirice propun succesiuni de modele (apro ximative) pentru a explica domeniile cercetate. V. superioară (de exemplu. Funcţia aplicativă. în direcţia afirmării scopurilor şi valorilor umane superioare. rămânând superficialexplicativă şi incapabilă de predicţii relevante. demersul explicativ de la anterior către ulterior (cum propunea modelul laplacean. cu estomparea emergenţei noului. o repre zentare a respectivului sistem într-un alt sistem de obiecte. în ştiinţele factuale. constatăm că. În ciuda marii lor varietăţi. ce guvernează. anatomia omului) într-un proces evolutiv. cu descripţii ale unor fapte particulare. termenul de „model” desemnează o interpretare a unui sistem formal. se poate pune accentul şi pe principiul potrivit căruia. pe când cea de a doua nu oferă vreo lege ce ar guverna forţele vitale. prea linear. Exercitarea unitară. tot mai amplă a acestor funcţii ale teoriei este calea principală ce permite ştiinţei să joace cu vigoare. sub aspectul forţei explicative. în acelaşi exemplu).generale ale unui domeniu. proprie tautologicului. al celulei. având în el o anumită monotonie. practic-transformatoare. Dacă vom compara. In schimb. modelele (al atomului. acelaşi termen este definit. fundamentale. controlul treptat de către el al unor evenimente din natură şi societate. într-o vreme a schimbărilor rapide de ordin material şi spiritual. forţele gravitaţionale. Model şi modelare în cunoaşterea ştiinţifică În ştiinţele formale (logica şi matematica). istoria respectivelor ştiinţe arată că domeniile vizate sunt mai complexe decât modelele lor. anterioare în timp. . cu restricţia de a satisface relaţiile primului sistem.) au în comun trăsătura de a fi reprezentări ale fragmentelor realului. Amintitele reguli permit intervenţia activă a omului. 5. drept o structură utilizată pentru a da seama de un ansamblu de fenomene care posedă între ele anumite relaţii. permite să înţelegem mai în profunzime etapele anterioare ale respectivului proces (anatomia maimuţei. constă în faptul că teoriile oferă o bază pentru reguli de acţiune (exprimate prin propoziţii prescriptiv-praxiologice). de determinism) este prea reducţionist. Adesea. rolul de principal vector al progresului contemporan. prima conţine legi proprii. de exemplu. o etapă nouă. mai puţin strict. rigid. ce se dovedesc fecunde în contexte cognitive şi practic-aplicative. teoria newtoniană cu doctrina vitalistă din biologie. mai precis. Într-o explicaţie genetic-evoluţionistă. al evoluţiei biologice etc.

inven- . Subliniind rolul analogiilor în modelele din ştiinţă. Între modelele remarcabile din ştiinţele experimentale se pot aminti: modelul „planetar” al atomului. cu denaturări ale rezultatelor finale ş. ci nişte invenţii îndrăzneţe. îşi capătă sensul întro anumită reţea. Un model este construit de un subiect uman (sau un grup de subiecţi). în bună măsură. b) acţiunea asupra modelului şi studierea proprietăţilor sale. vor mai fi incluse. c) transferul sau extrapolarea unor concluzii de la model la sistemul original (cel mai adesea mai complex şi mai greu accesibil. că modelele nu sunt reprezentări ale lumii. În linii mari. prin trecerea unor teste de coerenţă logică şi de suport experimental amplificat. Gonseth arăta că două domenii de realitate sunt puse în corespondenţă analogică prin faptul de a fi vizate ca două realizări exterioare ale aceleiaşi scheme. F. metoda modelării realizează. ci reprezentări ale câmpului nostru de acţiune posibilă. în asemenea modele. Modelele vizând cu precădere scopuri de cercetare (şi nu doar didactic-sistematizatoare) angajează creativitatea cercetătorilor. în sine. cu care interacţionăm efectiv sau potenţial. ale cercetătorilor. având componente intelectuale şi componente tehnologicemateriale. a.). Modelele ştiinţifice sunt predominant contingente. comparativ cu modelul. sugestii ale activităţii de experimentare ca şi ale experienţei din alte domenii frecventate de creatori. în funcţie de structura spiritului său şi a procesului de percepere şi asimilare a realului. faţă de domeniul modelat. pe lângă sinteze de legi din teoriile deja cunoscute. adesea. de la model la original. creative. forţa euristică a modelelor valoroase. în cadrul fragmentului de lume. ceea ce explică. S-ar putea spune mai nuanţat. de asemenea. elaborat de Bohr şi Rutherford sau modelul în elice dublă al moleculei de ADN (acid dezoxiribonucleic) aparţinând lui Wattson şi Crick. într-un spaţiu mai abstract. o îmbinare fertilă a teoriei cu experimentul şi deschide câmp creativităţii. Modelul nefiind o cunoaştere pură. cel mai adesea de tip matematic. legate de imaginarul cultural şi de proiecte umane. Ele nu mai apar astfel drept nişte copii rutiniere ale realului.construcţia unor asemenea modele teoretice nu este neutră. pur obiectivă. In ciuda unor limite (unele schematizări şi simplificări excesive. autentice proiecte înnoitoare. sau transfer de informaţii fără precauţie suficientă. în competiţie. modelarea din ştiinţele factuale parcurge următoarele trei etape: a) construirea inventivă a modelului. modelele pot deveni fragmente de teorii.

apoi. nu poate fi dat decât prin referire la totalitatea propoziţiilor. Aplicând teoria sa a tipurilor . a acestui concept metateoretic. Analiza logică a ştiinţelor permite nu numai conturarea mai precisă a conceptului de adevăr. nu poate fi redusă la o definiţie gnoseologică sumară. cu apariţia. dată dintr-o perspectivă filosofică sau alta. ca de exemplu. c) se afirmă că judecata dată în traducerea russelliană este una din aceste propoziţii. paradoxuri ale infinitului actual. Mai mult. de regulă. sunt angajate neexplicit trei presupuneri: a) se dispune de totalitatea propoziţiilor. tautologică şi va preciza dimensiunile formale ale adevărului factual (din ştiinţele cu conţinut empiric). prin „Există o propoziţie pe care o afirm şi care este falsă”. Russell. că aici nu se enunţă o propoziţie definită. cele legate de paradoxurile apărute prin folosirea necritică a acestui concept (în special. Ca teorie a structurilor formale ale cunoaşterii. El va traduce propoziţia aporetică „Eu mint”. Goedel şi ale altor mari logicieni din secolul al XXlea. ca structură formală. ce apar la Pitagora şi la eleaţi. ceea ce justifică o utilizare cât mai largă a ei. Conceptul epistemologic de ADEVĂR Problematica vastă privind adevărul. a altor paradoxuri. au fost sursa pentru remarcabilele contribuţii ale lui B. Astfel. Dar ceea ce se afirmă despre toate propoziţiile nu este o judecată de acelaşi tip cu o propoziţie definită.tivităţii cercetătorilor. au stimulat elaborarea logicii aristotelice. în multe ştiinţe. K. VI. Apare astfel. devenit celebru din antichitate). mai pregnant. dar şi clarificarea altor probleme. a unui cadru mai larg. ce o traduce pe prima. iar pentru epoca modernă. prin detectarea de paradoxuri sau antinomii şi crearea. de depăşire a lor. dificultăţi din teoria mulţimilor (de diferite puteri sau niveluri) a lui Cantor. Dezvoltarea cunoaşterii în ştiinţă şi în filosofie s-a produs frecvent. paradoxul mincinosului. logica oferă instrumente indispensabile pentru a obţine şi a întemeia propoziţii adevărate. b) se presupune dată această totalitate. cu conţinut informaţional specificat. Ea va defini complet adevărul logic. ca scop şi valoare centrală a cunoaşterii. Cercetarea metateoretică a adevărului se realizează prin discipline cu puternice implicaţii filosofice precum: logica. Sensul noii propoziţii. metodologia şi epistemologia. Analize epistemologice de adâncime îi sunt prilejuite lui Russell de milenarul paradox al mincinosului.

Perspectiva general-epistemologică va considera conceptul de adevăr ca având o generalitate indefinită. asupra adevărului impune o coordonare a unghiurilor de vedere logic. b) reprezentarea. cu forţă şi precizie referenţială şi cu transport de informaţie. Acest ultim enunţ afirmat este de al doilea tip şi presupune totalitatea propoziţiilor de primul tip. Iată câteva întrebări epistemologice cu privire la statutul adevărului: a) ce gen de obiecte (mentale) sunt purtătorii adevărului? b) ce gen de „obiect” este adevărul însuşi? c) ce tipuri de adevăr există şi care sunt relaţiile lor reciproce? d ) ce raport există între adevăr. se poate caracteriza adevărul prin următoarele patru relaţii (adesea nediferenţiate suficient): a) corespondenţa cu realul. metodologic. Astfel vom putea caracteriza adevărul drept evaluarea gradului de corespondenţă dintre mulţimea constructelor teoretice şi mulţimea obiectelor vizate. deosebindu-se de un- . cu valenţe interdisciplinare. de regulă parţiale. de regulă simbolică. Construcţia se dezambiguizează şi rămâne cel mult un sofism. Botezatu. metodologic şi epistemologic şi totodată. (Vezi P. semnificaţie şi verificare? e) oare adevărul este singura valoare a cunoaşterii. în vol. Adevăruri despre adevăr. Junimea. Iaşi. Urmează că nu-i adevărat că „mincinosul” afirmă o propoziţie falsă de primul tip. Russell îl va putea depăşi. universal şi polimorf. d) densitatea informaţională. Abordarea epistemologică pune accentul pe probleme filosofice mai generale cu privire la natura şi funcţiile adevărului în ştiinţă şi în ansamblul cunoaşterii. 1981). Într-un asemenea plan. Cercetarea metodologică (distinctă de cea logică) abordează adevărul ca valoare ce reglează raportul ipotezelor şi teoriilor cu datele experimentale corespunzătoare. în experimentări de verificare şi confirmare (falsificare). aceasta pentru că paradoxul se reduce la: „Eu afirm că aceasta este o propoziţie falsă de primul tip”. nelimitată. Dimensiunile adevărului. c) referinţa. Vor fi adevărate ipotezele şi teoriile selectate prin testări repetate şi severe. aşadar. ca fiind. corespondenţă dotată cu capacitate reprezentativ-simbolică. cu demersurile istorice şi critice ale înseşi ştiinţelor. în evoluţia lor. Fiecare din cele patru relaţii va avea grade de realizare. şi dacă nu. în ce raport se află el cu alte valori? O viziune integratoare.ierarhice la paradoxul mincinosului. Ed.

constructivă şi nu pasivcontemplativă.ghiul de vedere logic. ele completându-se reciproc. Asupra semnificaţiei şi structurii adevărului s-au constituit ca principale orientări epistemologice: teoria corespondenţei. Kant mai ales ş. Teorii asupra semnificaţiei adevărului şi asupra criteriilor lui Într-o perspectivă realistă. Teoria corespondenţei Cea mai răspândită doctrină epistemologică despre semnificaţia adevărului o reprezintă teoria corespondenţei. de transpunere a realului în orizontul constructiv. (În latină: veritas est adequtio rei et intellectus ). adevărul desemnează o proprietate a cunoştinţelor. potrivite cu particularităţile diferitelor ramuri ale cunoaşterii. ideal-simbolic al cunoaşterii noastre. semnificaţia sa şi a relaţiei de adecvare pe care o presupune.). această concepţie a adevărului-corespondenţă este considerată astăzi prea simplificatoare. Conform acestei doctrine. ca discipline formale. Epistemologiile realiste tradiţionale. Descartes. Cele două perspective asupra adevărului – logică şi epistemologică – sunt complementare. anume acordul. vizând atât purtătorii adevărului. teoria coerenţei şi teoria pragmatic-instrumentalistă. realizat dificil. Corespondenţa şi acordul între cunoaştere şi lume nu sunt nemijlocit date. Pentru a depăşi asemenea dificul- . Amintita viziune nu este pertinentă pentru logică şi matematică. în manieră activă. în opoziţie cu adevărul. apropiată simţului comun. niciodată definitiv încheiată. nu ca un dat imobil. prezente în cunoaştere. corespondenţa lor cu realul. ci ca o tendinţă. deformările partizane şi alte obstacole sunt. Viziunea realistă modernă asupra adevărului a continuat eforturile anterioare de reconstrucţie a teoriei cunoaşterii (Bacon. ca într-un fel de armonie prestabilită. constructiv şi univoc. la rândul lor. ci o idee prealabilă ce poate ghida cercetarea şi elaborarea unor concepte noi şi a unor criterii specifice. Erorile. Poziţia aristotelică a constituit un reper major pentru dezvoltările ulterioare ale conceptului de adevăr. Aristotel viza adevărul ca o corespondenţă şi ca o adecvare între enunţuri şi stările de lucruri la care acestea se referă. Ea va vedea acordul cu faptele reale prin prisma procesualităţii complexe a cunoaşterii şi acţiunii umane. cu faptele la care ele se referă. ci se construiesc cu dificultate. Sub multe aspecte. preluând idei aristotelice au promovat o asemenea viziune asupra naturii adevărului. Această viziune despre „adevărul-corespondenţă” asigură nu un concept închis.a.

Wittgenstein. în ştiinţele factuale. „Dacă există vreo corespondenţă între teorie şi fapte. Blanshard din lucrarea sa The Nature of Thought. ar trebui înţeles nu în sensul corespondenţei elementelor de cunoaştere (enunţuri) cu realitatea. Un enunţ teoretic din ştiinţele factuale va fi declarat adevărat dacă el este armonizat. coerenţa lor logică. Potrivit lui B. pentru holiştii semantici precum W. toate aceste enunţuri având referinţă în plan factual. concepţia lui B. Wittgenstein afirma că o propoziţie reprezintă o imagine a realităţii. Numim uneori teorii ale coerenţei pe acelea care doar supraestimează rolul coerenţei în determinarea efectivă a adevărului De exemplu. orice teorie ştiinţifică conţine constructe care nu au corespondent în realitate. În teoriile analitice asupra adevărului s-au propus explicaţii ale adevărului-corespondenţă în termenii izomorfismului. Wittgenstein). iar adevărul ar apărea ca un fel de relaţie de proiecţie între fapte şi enunţuri. Apoi.) o serie de reconstrucţii mai precise ale adevărului-corespondenţă. Quine. 1939. Putnam. pe corespondenţă. Adepţii viziunii holiste asupra ştiinţei critică ideea adevăruluicorespondenţă ca fiind artificial-atomistă. În al său Tractatus logico-philosophicus. Adevărul este centrat. ea trebuie să fie globală şi nu punctuală”. scrie Quine în studiul său Două dogme ale empirismului. Aşadar. Cum izomorfismul nu se poate realiza riguros decât între structuri matematice bine definite. Russell. este în acord cu o mulţime de alte enunţuri teoretice şi empirice. domeniul faptelor reale nu se prezintă într-o astfel de structură. Sunt puţine doctrine contemporane care să prezinte adevărul ca reductibil la coerenţă pură. . în plus.O. adevărul. servind de exemplu ca procedee calculatorii. Mario Bunge aduce însă serioase obiecţii interpretării ce apelează la izomorfism. adevărul vizează concordanţa reciprocă a ideilor. Viziunea modernă a adevăruluicorespondenţă va implica reconstrucţia întregii complexităţi a confruntării teoriilor ştiinţifice cu realitatea.tăţi s-au propus ( de către Russell. în compararea teoriei cu realitatea. a. ca o relaţie biunivocă între enunţul lingvistic şi faptele desemnate (Schlick. Teoria coerenţei Conform acestei doctrine. dar într-o manieră globală şi sintetică. O asemenea concepţie asupra adevărului a fost parţial prezentă în raţionalismul cartezian clasic şi mai ales în unele interpretări comode privind statutul logicii şi matematicii. Searle ş. orice fragment de realitate sfârşeşte prin a evidenţia caracteristici care nu au fost reprezentate de nici o teorie.

precum legea noncontradicţiei” (Problemele filosofiei.S. Rezultă că legile logicii oferă cadrul. pentru care adevărul apare mai mult ca o abstracţie în sine. Peirce. conformitatea cu elemente interne ale cunoaşterii (axiome. prag- . în interiorul căruia se aplică testul coerenţei. Pentru a şti dacă două propoziţii pot fi ambele adevărate trebuie să cunoaştem adevăruri (prealabile). se supraestimează. ce ar implica pasivitate şi contemplativism. Delimitându-se de raţionalismul clasic. În cadrul teoriei coerenţei s-a încercat reconstrucţia mai riguroasă a conceptului de adevăr. evidenţe certe. punându-se accentul pe caracterul instrumental. apoi coerenţa. A. al ideilor adevărate. nu o calitate „în sine”. W. 80).coerenţa ca definiţie unică a adevărului eşuează. nimic nu ar mai fi incoerent. dar ele însele nu pot fi întemeiate pe acest test. Coerenţa nu poate fi acceptată ca semnificaţie a adevărului. W. Importanţa teoriei adevăruluicoerenţă constă în sublinierea caracterului sistemic al cunoaşterii adevărate. al confruntării cu obiectul extern . ca valoare şi scop al cunoaşterii. Pentru el adevărul cunoaşterii reprezintă un proces. Tarski a precizat teoria adevărului prin coerenţă ca şi raportul între adevăr şi demonstrabilitate. deşi este o condiţie a adevărului (după ce se cunoaşte un număr anumit de adevăruri). Ed. deoarece „nu există nici o dovadă că poate exista un singur sistem (de convingeri) coerent. plecând de la concepţia comună a adevăruluicorespondenţă. Este imposibil a cunoaşte adevărul de profunzime al unei propoziţii considerată în totală izolare. Totuşi. deci. activ. ci prin utilitate şi eficacitate a cunoaşterii în raport cu lumea. All. p. Două propoziţii sunt coerente atunci când amândouă pot fi adevărate şi sunt incoerente atunci când cel puţin una trebuie să fie falsă. adevărul este caracterizat nu atât prin corespondenţă. Bucureşti. James. printr-o absolutizare a momentului structurii şi coerenţei se ajunge la poziţii formaliste. presupune deja adevărul legilor logice.). structuri necesare ş. James face din problema adevărului şi a semnificaţiei o temă centrală a gândirii sale. atemporală.a. Dewey ş. 1995. În acord cu pragmatismul. a mai fost conceput şi tratat din perspectiva aşa-numitei doctrine pragmatice (reprezentată mai ales de gânditori americani: C.a. prin care s-ar defini adevărul. ce minimalizează rolul esenţial pentru adevăr. în raport cu orice altă cunoaştere.) Teoria pragmatică Adevărul. Dacă această lege am presupune că este falsă. mai ales ca derivabilitate logică sau demonstrabilitate. a structurii ei logice. J.

Se pune accentul nu pe o corespondenţă statică. la fel. teza lui tare. 1975. Aşadar. mai ales în filosofia analitică. Mass. după care toate conceptele sintactice şi semantice trebuie definite în termeni pragmatici este falsă. conceptul adevăruluicoerenţă. Bucureşti. o schiţare a unei metodologii a raţiunii practice. dacă dintre ideile de bază ale pragmatismului se poate admite aceea că unele concepte sintactice sau semantice (demonstrabilitate. M. Aşa cum ştiinţele factuale integrează matematica şi logica în calitate de teorii ( logic) anterioare. p.a. în care ele îşi joacă rolul şi sunt utilizate”. St.matismul „intenţionează să transforme adevărul într-o valoare efectivă în cadrul experienţei. reducţionistă. Pârvu. sau la reprezentanţii şcolii istorice în filosofia ştiinţei (Th. sau că este adevărată deoarece este utilă”. Ed. în aceea a unei relaţii bogate şi active între gândurile noastre speciale şi marele univers al experienţei. Doctrina pragmatică a adevărului apare astfel. Coerenţa constă în acordul interpropoziţional – în special al propoziţiilor teoretice cu cele descriptiv-experimentale – iar corespondenţa va pune accent pe referinţa factuală. Doctrina pragmatică a adevărului a fost supusă criticii de diferiţi filosofi ai ştiinţei. cât un demers metodologic general de aplicare a unor idei teoretice la fapte particulare. Toulmin). să convertească noţiunea absolut vidă a unei soluţii statice de corespondenţă între minţile noastre şi realitate. p. Academiei. Harvard. când este vorba de adevărul din ştiinţele factuale. conceptul adevărului-corespondenţă poate integra. astfel încât coerenţa oferă un criteriu al adevărului. Bunge) se propune o sinteză între ideea adevărului-corespondenţă şi aceea a adevărului-coerenţă. nu atât o teorie propriuzisă despre semnificaţie şi adevăr. validate şi verificate. Influenţa doctrinei pragmatice a adevărului este însă considerabilă. astfel. . 39).) au corespondent pragmatic. ci pe valoarea instrumentală a ideilor. Pârvu. asemenea analize epistemologice permit a constitui şi a aprofunda o doctrină sintetică asupra adevărului. Kuhn. dar nu definiţia lui. 1982. Conceptul de adevăr. coroborate. Adevărul va fi. În lucrări ale altor remarcabili filosofi ai ştiinţei (K. „numele procesului viu prin care ideile sunt asimilate. Popper. Când o idee devine relevantă pentru unul din aspectele practicii noastre. Teoria cunoaşterii ştiinţifice. Corespondenţa. (Apud I. adevăr. 395). putem spune despre ea că este utilă deoarece este adevărată. (Pragmatism. 396). sau. (Ibidem. p. ca un moment al său. semnificaţie ş. cum s-a spus. sau gradul de adecvare este testat şi prin coerenţă. Cum arăta I.

circuit în paralel ş. în care toate enunţurile valide logic ale lui T sunt adevărate în M se numeşte model al lui T. cu aplicaţii în cvasitotalitatea ştiinţelor. în strânsă unitate cu logica. tratează structurile posibile. discipline ale căror teorii abstracte nu au direct referinţă în lumea reală externă. anume: într-un circuit cu două întrerupătoare legate în paralel (ca interpretare a lui „sau”). Matematica fundamentală. a teoriei T. ce „traduc” operatorii logici amintiţi. abstracte. Pe baza acestei caracteristici. conjuncţie.a.a.Tipuri principale de adevăr Studiul logic şi epistemologic al ştiinţelor. pentru teoria abstractă a logicii propoziţiilor. ale gândirii. circuit în serie. cel filosofic sau cel artistic. Definiţia adevărului formal în teoria modelelor a fost construită de Alfred Tarski şi ea a fost mai pe larg folosită în studiile de fundamente ale matematicii şi logicii. Se pot distinge. M. Adevărul logic-formal îl întâlnim în logică şi matematică. un organon universal al cunoaşterii problematizante. nefiind o teorie specială a unui domeniu determinat al realităţii materiale sau spirituale. cu dispozitive ca: inversor. apoi cel ştiinţific. În funcţie de modalităţile principale ale activităţilor spiritului uman vom delimita: adevărul cunoaşterii comune. apoi varianta mai concretă. b) după criterii logico-metodologice: adevăruri factuale şi cele logicformale. un adevăr ceva mai concret (garantat tot formal). un adevăr formal într-o variantă mai abstractă (pentru teorii formale). se prezintă ca „tehnica ideală”. cel din biologie. permite evidenţierea unor criterii în funcţie de care vom distinge tipuri variate de adevăr. sau adevăruri sintetice şi adevăruri analitice. Adevărul logic abstract: p v Np (legea terţului exclus) din teoria formală a logicii propoziţiilor. are drept interpretare. În interiorul cunoaşterii ştiinţifice vom putea distinge: a) după ramurile ştiinţei: adevăr matematic. Creând aparate . după criterii vizând nivelul de abstracţie al teoriilor logice şi matematice. cu operatorii: negaţie.. Aceasta. O interpretare (realizare) posibilă M. De exemplu. al cunoaşterii în ansamblu. în exemplul dat. curentul electric va putea trece întotdeauna. s-a construit modelul tehnic al circuitelor şi contactelor electrice. pentru teorii logice şi matematice interpretate. cel din fizică etc. disjuncţie neexclusivă ş. dinte care unul este închis (p) şi altul deschis (Np). Bunge şi alţi epistemologii au considerat că există o „neutralitate” ontologică a matematicii.

Ţinând seama de infinita diversitate a adevărurilor factuale posibile. radicală. neproductivă. Prin aceste enunţuri. ele sunt numai parţial adevărate. Ideea că predicatul este conţinut în subiect.conceptual-structurale tot mai complexe şi mai suple. Astfel. Caracterizând cunoaşterea despre lumea extraconceptuală. verificare şi validare. nu există proceduri unice de decizie pentru aflarea şi verificarea acestora. precum Leibnitz şi Kant. între adevărurile analitice (de raţiune) şi adevărurile sintetice (de fapt). matematica. criterii cu caracter contingent. în primul rând cu teoria adevărului-corespondenţă. ca fiind acele care prin predicatul lor logic nu adaugă subiectului ceva nou. suficient explicitată. De exemplu: „orice corp este întins” sau „orice plan este bidimensional”. Adevărul analitic şi adevărul sintetic Epistemologii raţionalişti clasici. iar atribuirea valorii de adevăr factual. de regulă. adevărul factual reprezintă o relaţie de adecvare între enunţuri afirmative sau negative şi referenţii acestora din realitatea externă. în calitate de tehnică intelectuală. cât ca operantă. neunivoce şi necesare. prin analiză semantică. adăugând elemente noi. în subiectul respectivei propoziţii. productivă sau inoperantă. propoziţia respectivă este sintetică şi ea extinde cunoaşterea. Când predicatul nu este cuprins în subiect. nu se mai evaluează atât ca adevărată sau falsă. ci explicitează ceea ce era deja cuprins.Această demarcaţie strictă a fost reluată în epistemologia neopozitivistă modernă. Adevărul factual Problematica adevărului factual este solidară. au susţinut ideea unei deosebiri de natură. dar stă în legătură cu el. este contingentă şi nu necesară. sunt vizate domenii limitate ale realului exterior. ci doar criterii specifice empirice pentru a le estima. într-o manieră aproximativă. totuşi. fundându-se pe experimente şi observaţii. cu intenţia de a delimita principalele tipuri de cunoaştere. dominat de coerenţă. S-a încercat o precizare a ideii kantiene despre analiticitate în teoria modernă a sensului (intensiunii) termenilor şi propoziţiilor. implicit. astfel. cu formele lor diferite de construcţie. nu este. prin ideea de sinonimie. prin care Kant defineşte adevărul analitic. O asemenea propoziţie sintetică din fizică este: „Toate corpurile sunt grele”. incluzând (ca o componentă) şi aspecte ale adevărului logic-formal. se defineşte ca adevăr . Kant definea propoziţiile analitice (ce exprimă adevăruri analitice).

Politică. Admiterea acestei graniţe de către adepţii neopozitivismului ar fi. se pot raporta şi face să . a bazelor sale logice şi empirice din ştiinţele factuale. permiţând confruntarea lor. Bucureşti. in vol. de identificare a adevărului cu unele criterii limitate ale acestuia precum: evidenţa raţională. o graniţă între enunţurile analitice şi cele sintetice nu a fost trasată. Închiderea într-un univers spiritualist a generat poziţii sceptice. coerenţa. Gânditorii realişti contemporani au promovat teza că adevărul nu se verifică doar prin gândirea pură. dar această dualitate nu poate fi trasată semnificativ pentru enunţurile ştiinţei luate unul câte unul. Ed. prin natura ei dublă. ci şi de precizarea unor criterii ale adevărului. după Quine. Prin definiţii corespunzătoare ale celor doi termeni din exemplul dat. sau viziuni reducţioniste. luată global. Epistemologie. sau consensul şi utilitatea intersubiectivă. în contact direct cu lumea sensibilă. iar adevărul ei sintetic depinde fundamental de achiziţii perceptive şi măsurători empirice. 1974. al cunoaşterii adevărate. acea propoziţie adevărată în virtutea sinonimiei termenilor din respectiva propoziţie. Totuşi. Quine arată că suntem tentaţi să presupunem că adevărul unui enunţ este oarecum analizabil într-o componentă logico-lingvistică şi o componentă factuală. Propoziţia factuală: „În vara asta a plouat puţin” nu are o bază exclusiv logică. are o dublă dependenţă: de limbaj şi de experienţă. evolutiv. se admite apoi că. în anumite enunţuri. respectiva propoziţie poate fi redusă. „o dogmă neempirică a empiriştilor” (Două dogme ale empirismului. componenta factuală este nulă şi acestea ar fi analitic adevărate. ci făcând apel la practica umană. p. indiferent de raportarea respectivilor termeni la evenimente ale lumii externe. Practica. Propoziţiile sintetic adevărate nu se reduc la legi logice şi nu pot fi atestate doar prin demersuri logice. obiectivă şi subiectivă totodată. Epistemologii şi oamenii de ştiinţă s-au preocupat cu continuitate nu numai de natura şi tipologia adevărului. În spiritul viziunii sale holiste asupra ştiinţei. orientări contemporane.analitic. Prin intermediul acţiunii umane practice. ca un criteriu suplu. prin care acesta să poată fi recunoscut şi verificat. la legea logică a identităţii. unitatea semnificaţiei empirice este ştiinţa întreagă şi nu enunţurile separate ale acesteia. oferă planul comun de întâlnire a idealului cunoaşterii cu realul. desfăşurată în afara conştiinţei. Quine afirmă că ştiinţa. în urma unor substituţii. De exemplu: „orice celibatar este necăsătorit”. 49). de negare a adevărului obiectiv. Pentru a considera mai adecvat problematica adevărului.

nepermiţând unilateralităţi precum: absolutismul dogmatic sau relativismul subiectivist. Având şi limite inerente. verificarea adevărului ipotezelor şi teoriilor presupune convergenţa mai multor criterii şi demersuri de testare: cele de ordin logico-conceptual. Adevăr şi demonstrabilitate în Epistemologie. principalele proceduri şi criterii de verificare a adevărului sunt: demonstraţia.) În extinderea frecventă a enunţurilor demonstrabile. prin aplicarea la enunţuri adevărate. în ştiinţele cu conţinut empiric. Orientări contemporane). Bibliografie selectivĂ Acsinte Dobre. Fundaţiei România de Mâine. intrateoretice şi metateoretice. ediţia a doua. Bucureşti. devine necesară aflarea unor criterii şi proceduri pentru recunoaşterea sa. Conceptul mulţimii enunţurilor adevărate funcţionează ca o idee regulativă. numai când avem temeiul să postulăm că noile axiome sunt enunţuri adevărate. folosim noţiunea epistemologică de adevăr. „ca o limită ideală. prin deschiderea. legate de epoca sa istorică. dar mai ales. Pentru ştiinţele formale (logica şi matematica fundamentală). Dacă în acestea din urmă. Pentru enunţurile din ştiinţele factuale.„corespundă” cunoştinţele şi realitatea pe care ele o vizează. sau a absenţei sale (falsul). admiţând noi axiome şi noi reguli de demonstraţie. . Întrucât definirea adevărului nu ne oferă şi criteriul de verificare pentru adevăr. Practica se poate desfăşura şi organiza în forme suficient de precise pentru a permite să se distingă adevărul de falsitate şi de himere. Ed. ca un ghid indispensabil. Astfel. practica funcţionează ca un criteriu suplu şi eficace. Introducere în epistemologie. criteriile de adevăr vor diferi faţă de cele din ştiinţele formale. 2002. dar către care încercăm să ne apropiem. decât numai la alte enunţuri adevărate. perfectibilitatea şi relativitatea sa. demonstraţia este metoda şi criteriul de bază pentru afirmarea şi verificarea adevărului enunţurilor (chiar dacă mulţimea enunţurilor adevărate – logice şi matematice – este mai largă decât mulţimea enunţurilor demonstrabile. iar noile reguli nu pot duce. Tarski. cele experimentale. practica nu poate însă asigura definitiv o teorie sau alta. prin extinderea succesivă a mulţimii enunţurilor demonstrabile” (A. construcţia unui model (interpretări) sau a unui contraexemplu. care nu poate fi atinsă efectiv.

Ed. Ed. Antet. 1969 (Prefaţa la ediţia a II-a. Ed. Orientări contemporane. Bucureşti. Ştiinţifică. Introducere. . Georgescu. Bucureşti. 4. Teoria cunoaşterii ştiinţifice. 7. Texte fundamentale. Ştiinţifică. Descartes. Bucureşti. Acade miei. 5. Bucureşti. Incitatus. Epistemologie. 6. Fonta. Reguli pentru îndrumarea spiritului). Estetica transcendentală). Ed. 2000 (Discurs asupra metodei. Ed. 1974. Th. Pârvu. Kant. Meditaţia a VI-a. 10. Bucureşti. M. 14 ). 8. x x x . I. Col. I. R. Politică. Structura revoluţiilor ştiinţifice. Critica raţiunii pure. 1976.St. 11. 1982 (capitolele 2. Kuhn.

conceptul de risc în tehnologie şi ştiinţă.Semestrul II Obiective Continuând problematica legată de ştiinţă şi impactul ei major în lumea contemporană. pentru examen. ştiinţă şi tehnologie. Va fi vizată explicitarea raporturilor evolutive dintre ştiinţă şi societate. tipuri de cauzalitate şi de construcţie inferenţială în ştiinţe. cel puţin. ca problemă epistemologică. critica aşa-zisului „cerc vicios” al deducţiei. al bibliografiei obligatorii. apoi creativitatea ştiinţifică şi factorii metodologiei stimulatori ai acesteia. la cei interesaţi. Forme ale inferenţei deductive în ştiinţă. Una din cerinţele importante ale examenului scris este formularea şi argumentarea succintă a două idei de bază ale referatului . problematizarea şi tipologia problemelor şi a soluţiilor. Introducere în epistemologie. probleme de etică a cercetării ştiinţifice. Bucureşti. abordarea lor interdisciplinară. să se completeze prezenta sinteză cu studiul sistematic al cursului tipărit (Acsinte Dobre. dintre ştiinţă. interacţiunea dintre morală. cursul dezvoltă categorii şi concepte fundamentale ale epistemologiei. ca şi examenul final vor contribui la formarea gândirii critice şi a deschiderii spre cercetare şi înnoire a cunoaşterii. Modele ale cauzalităţii în filosofie şi ştiinţă. complexitatea cauzalităţii în viaţa socială. Vor fi expuse mai pe larg doar o parte dintre aceste teme şi subteme epistemologice.a. „temele” lui Holton şi rolul lor în evoluţia cercetării ştiinţifice. 2002) şi. structura şi tipologia problemelor ştiinţifice. tematica de curs va consta din următoarele subteme: geneza şi statutul epistemologic al problemelor. tipuri principale şi trăsături caracteristice. creaţia şi creativitatea în ştiinţă. riscul ştiinţific şi tehnologic. structuri logice şi construcţii metaforice ale limbajului şi rolul lor în creativitatea ştiinţifică. ediţia a II a. Editura Fundaţiei România de Mâine. Prezentată mai în detaliu. Eseurile scrise (referate) obligatorii ale studenţilor. urmând ca. interdisciplinaritatea în plan metodologic ş. tehnologie şi moralitatea vieţii sociale. Inferenţa inductivă.

din nou la întregul nostru curs pentru anul al II-lea şi la bibliografia însoţitoare. 12. Considerând procesualitatea cunoaşterii ştiinţifice în context sociocultural larg. Deleuze îi reproşa direcţionarea către probleme simple. în Questioning Exchange. I. al constituirii problemelor însele şi al punerii şi explicitării întrebărilor subiacente. pe de o parte. şi pe aceea a impactului ştiinţei şi tehnologiei asupra societăţii şi a mediului ambiant. La aceasta se adaugă tratarea a două subteme din cursul tipărit (capitolele 7. nr. vol. G. presupuse ca date şi nu către domeniul invenţiei problematice. Nivelul atins de ştiinţă este esenţial corelat cu numărul şi valoarea problemelor formulate şi soluţionate. Noica. mai complexe. Aceste două etape vor fi prezentate mai sistematic în continuare (ele constituie şi capitole ale cursulu i tipărit). Este cel puţin simplificator a susţine că problemele sunt date de-a gata şi că ele dispar în soluţie sau că activitatea de a gândi n-ar începe decât cu căutarea soluţiilor şi n-ar privi decât soluţiile. şi deschiderea unui nou ciclu al cercetării. 13. C. 14. cu generarea de noi probleme. implicând intersecţia necesară a două unghiuri de vedere: primul este cel al 1 C. I. Noica aprofunda într-un studiu din 19871 statutul întrebărilor şi problemelor. 10. O teorie a problemelor şi a întrebărilor nu se deduce dintr-o teorie a propoziţiilor simple. Unei metodologii carteziene prea rigide. Problema ştiinţifică şi problematizarea în ştiinţă 1. . 11. respectivele soluţii generând la rândul lor noi probleme. 2. 9. cu deschiderile oferite de soluţii. Dintre aceste etape menţionăm pe aceea a generării şi structurării problemelor ştiinţifice – ca una de început relativ. Geneza şi statutul epistemologic al problemei Investigaţia epistemologică a evidenţiat că activitatea ştiinţifică se declanşează cu punerea de probleme pentru care se caută soluţii. am putea vorbi de o anumită ciclicitate a etapelor sale principale. 1987. ca un fel de închidere a unui ciclu. pentru o viziune mai cuprinzătoare – incluzând şi celelalte etape – trimitem. Questioning and beeing. presupuse ca prealabile (evidenţe). către noi probleme de profunzime ale cercetării din viitor.(eseului) propriu. pe de altă parte. 15). elaborat în scris şi predat în prealabil.

fapte neintegrabile teoretic în vechile cunoştinţe. Ed. Pe fondul filosofic al analizei problemelor s-au dezvoltat alte unghiuri de vedere. din perspectiva subiectului întrebător. de asemenea. b) slaba întemeiere de ordin logic sau de ordin factual a unei ipoteze sau teorii atractive. iar al doilea constă din perspectiva obiectivă. include trebuinţele şi aspiraţiile umane de a depăşi respectivele dificultăţi. 300. că acestea nu exprimă o stare provizorie şi subiectivă în ştiinţă. cel logic sau cel lingvistic ş.a. în măsura în care nu se limitează nici numai la obiectul întrebării. Ele introduc în joc atât pe cel care pune întrebări (natura nu întreabă). .subiectului întrebător. Bucureşti. Problemele apar pe terenul raporturilor complexe dintre subiect şi obiect. p. sau prin negarea provizorie a lor. În măsura în care. Orice problemă este solidară cu o situaţie problematică ce include obstacole. Diferenţă şi repetiţie. 1995. 2 G. Deleuze. întrebarea implică şi o anumită suspendare a obiectului vizat. dificultăţi în calea cunoaşterii. ca expresie a eforturilor de cunoaştere şi acţiune. au fundament ontologic. c) absenţa sau insuficienţa unor mijloace şi căi de abordare potrivite unui obiect ce a intrat în sfera de interes practic sau cognitiv. cât şi obiectul acestora şi se supun ele însele chestionării. ceea ce se manifestă formal-lingvistic prin inversarea relaţiilor atributive: subiectpredicat logic. depăşind deci un răspuns încheiat sau altul. Deleuze. precum G. ea ne plasează într-un plan al virtualului. de asimilare în plan teoretic şi practic a domeniului obiectiv investigat. ci „îi uneşte în articularea propriei lor diferenţe”2. mai specializate în cercetarea problemelor: cel psihologic. Marea varietate a situaţiilor problematice nu poate fi cuprinsă decât incomplet şi sumar prin exemplificări generale de tipul celor ce urmează: a) apariţia unei contradicţii între informaţia existentă şi noi fapte (mai ales de natură experimentală). Problema şi întrebările subiacente implică atât o distanţare provizorie – oarecum analoagă cu îndoiala carteziană – faţă de realitate aşa cum ea există. ci. cel pedagogic. nici la cel ce pune întrebări. Babel. solidară cu obiectul vizat prin întrebare. Despre o metaîntrebare de genul: „de unde vin întrebările şi problemele?” am putea afirma. Se oferă astfel un fel de revelaţie a ontos-ului în autodevenire.

). ipoteze. În sfârşit. vor conţine.d) dificultăţi în extrapolarea anumitor rezultate ale ştiinţei la alte domenii decât cele unde au fost obţinute şi testate ca valabile ş. cu formele ei principale: observaţie. o bază şi un răspuns (soluţie). Fără presupoziţii adevărate ale întrebării şi deci ale problemei. Teoria cunoaşterii ştiin Ed. ca soluţii parţiale. problema este şi o cunoaştere despre necunoaştere. întrebări solidare cu anumite presupoziţii aparţinând cunoaşterii de fond. ci ele se ivesc şi se dezvoltă în cadrul unor sisteme de cunoştinţe (teorii sau fragmente de teorii.). 1982. în prezent. Cerinţa adevărului are însă grade de realizare. ci doar relative. Problema are. răspunsul (soluţia) se constituie din acele enunţuri care dacă ar fi adevărate ar satisface cererea de informaţie prezentă în problemă (prin întrebare). inevitabil. a trecerii de la o etapă la alta. experiment. o primă articulaţie o constituie adevărul presupoziţiilor. paradigme de cercetare etc. ea exprimă posibilitatea şi necesitatea mişcării înainte a cunoaşterii. selectate. Structura problemei şi principalele tipuri de probleme În ştiinţă nu apar probleme strict izolate. de asemenea. Studiul epistemologic al problemelor oferă diferite clasificări ale răspunsurilor şi implicit ale soluţiilor. apoi a elaborării de ipoteze. . paradigme etc. în structura sa. Cunoaşterea anterioară. sau răspunsurile directe de cele indirecte (uneori singurele accesibile). în efortul de soluţionare propriu-zisă a problemei (efort ce implică punerea în lucru a cunoaşterii de fond. 3 ţifice. absolute. Academiei. În structura problemei. în vol. unele abandonate. Bucureşti. Putem delimita astfel răspunsurile parţiale de cele complete. Anumite presupoziţii pot fi mai sigure într-un context. Exprimând o nevoie de spor de cunoaştere.3 2. întrucât nu dispunem de presupoziţii ultime. nu se poate dispune de un răspuns adevărat. dar mult mai îndoielnice în alte contexte noi. de la „vechi” la „nou” în cunoaştere. Baza va fi acea parte a problemei care expune obiectivul urmărit şi afectat. Problemele – presupunând o cerere de informaţie nouă. teorii şi metateorii. Vezi C.a. numită şi „de fond” stă la baza formulării noii probleme. p. de interogaţie. 151. Respectivele ipoteze vor fi testate. Grecu. Problema ştiinţifică.

O altă clasificare distinge problemele ştiinţifice de cele didacticopedagogice. cele două tipuri de probleme nu sunt separate rigid prin graniţe de netrecut. prin intervenţia cercetărilor chimice şi biologice ulterioare. prin rezolvare. Problemele ştiinţifice se caracterizează prin depăşirea unor dificultăţi de cunoaştere. problemele didactice se caracterizează prin faptul că profesorul cunoaşte soluţiile.a. când se caută noi metode. utile. Ele sporesc informaţia ştiinţifică existentă până atunci. mai densă. elaborarea de noi aliaje.a. Apărute în comunicarea dintre maestru şi discipol. de noi relaţii. Clasa (b) este direcţionată către analiza căilor. între profesor şi elev. în domeniul vizat.) pot oferi sugestii de edificare şi soluţionare a unor probleme ştiinţifice. Problemele practice au ca deziderat găsirea unor acţiuni şi tehnici prin care se pot controla sau transforma fragmente ale naturii sau vieţii sociale. producându-se. a mijloacelor şi modalităţilor de cunoaştere şi este mai activă.. soluţinarea acestor probleme nu sporeşte informaţia cognitivă a profesorului. Clasa (a) vizează descoperirea de noi fenomene şi proprietăţi. în momentele de salt în dezvoltarea ştiinţelor. de construcţii ş. rezolvarea unor probleme practice (de exemplu. putând să apară cazuri intermediare. O primă clasificare delimitează problemele ştiinţifice de cele practice. mai multe clase sau tipuri de probleme. De exemplu. Între clasele de probleme delimitate nu există bariere rigide. chiar noi paradigme de cercetare (sunt numite şi metaprobleme). în domeniul unei ştiinţe sau alteia. cel puţin în principiu. Deoarece între învăţământ (mai ales cel de nivel universitar) şi cercetare novatoare există întrepătrundere. problemele ştiinţifice se răsfrâng asupra unor chestiuni anterior puse doar la nivelul practic-empiric. . de noi medicamente ş. Totuşi. În interiorul clasei problemelor ştiinţifice se pot delimita subclasele formate din: a) problemele teoretice şi b) problemele metateoretice. tipul ştiinţific de problemă autentică are soluţii ce nu sunt încă cunoscute de nimeni. Spre deosebire de tipul didactic. valorile şi situaţiile obiective dorite. prin obţinerea de informaţii ştiinţifice noi. (inclusiv legi). utilizând o anumită idealizare. Cele două tipuri amintite nu sunt separate rigid. de alimentaţie. În sens invers. putem distinge.Importanţa unei bune clasificări a problemelor decurge din faptul că sesizarea adecvată a tipului sau clasei căreia îi aparţine o problemă. ci doar pe aceea a învăţăceilor săi. va induce şi un anumit tip de rezolvare mai adecvat. potrivit cu trebuinţe umane încă neîmplinite.

– anomalii – cele care vizează trecerea la noi teorii şi înlocuirea vechii paradigme cu o alta nouă. Pentru cele închise mulţimea răspunsurilor posibile este complet dată sau cel puţin există o metodă. Deleuze).Am exemplificat anterior metaproblema prin metaîntrebarea: de unde vin întrebările? (G. nici nu există o metodă precum aceea amintită mai sus. În schimb. cele mai multe probleme ştiinţifice sunt deschise. cum ar fi acelea din fizică despre posibilitatea unui perpetuum mobile sau despre existenţa eterului. Kuhn). problemele sunt clasificate în: – normale – cele constituite în cadrul unei anumite paradigme de cercetare. a teoriilor în lucru. După tipul de răspunsuri pe care le generează. mai profunde. Maniera de a le formula. Lăsând de o parte unele probleme clar soluţionate. la observaţii şi măsurători) şi în „teoretice” (care se soluţionează prin metode teoretice legate de formularea şi testarea ipotezelor generale. alt exemplu ar fi: când şi de ce este înlocuită o paradigmă de cercetare cu alta nouă? (Th. problemele ştiinţifice se mai împart în închise şi deschise. După criterii epistemologice curente. 3. în măsura în care rezolvarea lor introduce idei radical-noi. ce aparţin mai ales logicii şi matematicii. la rândul lor subdivizate în „empirice” (a căror rezolvare apelează la metode empirice. Rolul propulsor al problemelor în cunoaştere Problemele bine puse constituie o importantă forţă motrice imanentă. efectivă. În viziunea epistemologică istoristă a lui Th. separarea nu este deci decât relativă. de asigurarea consistenţei logice a acestora). pentru cunoaştere. problemele ştiinţifice se divizează în: – clasa celor formale. Kuhn. . de aflare a tuturor răspunsurilor posibile. Probleme ce păreau închise pot primi noi răspunsuri imprevizibile iniţial şi astfel vor trece în clasa celor deschise. natura şi adâncimea lor îşi pun pecetea asupra dezvoltării cunoaşterii. pentru cele deschise mulţimea răspunsurilor posibile nu este determinată. – clasa celor factuale. asupra valorii şi profunzimii rezultatelor cognitive obţinute. fără a pune în discuţie metodele şi teoriile principale existente.

Ipoteza nouă. de exemplu.a. în ţările foste comuniste). inclusiv ale celor dintr-o nouă generaţie. va echivala cu frânarea şi stagnarea cercetării în respectivul domeniu (aşa a fost. Exemplare în acest sens sunt problemele formulate de Newton. . Într-o schemă structurală simplificată a problemei vor apărea următoarele elemente: – datele (cunoştinţe şi informaţii ştiute şi admise ca bază de „atac” în înaintarea cunoaşterii). superficiale. al interesului viu al cercetărilor.. Rezultatele testării sistematice a ipotezei pot adesea să ducă la restructurarea şi reformularea (uneori radicală) a problemei însoţitoare. valoroasă nu apare mecanic. care devin astfel obiect al mobilizării gândirii ştiinţifice. – necunoscute. o direcţie majoră a înaintării ştiinţei respective. genetica. ci şi o conturare. orientânduse progresul ştiinţei. fie şi parţială a „necunoscutelor”. cu precădere). cazul când ideologia totalitară îşi punea amprenta asupra orientării problemelor de cercetat în domenii ca biologia. în Optica sa şi cele formulate de Hilbert în matematica de la începutul secolului al XX-lea. cantonarea în probleme neinspirat alese. prin simple generalizări inductive asupra observării faptelor. sociologia ş. ele polarizează – după ce au fost formulate de mari savanţi – eforturile unor grupuri mai mari de cercetători. Astfel problema ştiinţifică vizează nu numai o limită a cunoştinţelor existente. invers. având totuşi un orizont de aşteptare oarecum cunoscut. – una sau mai multe corelaţii determinate între date şi necunoscute. Gonseth în primele două din cele patru faze ale metodologiei sale de deschidere la experienţă). Şi atunci când nu sunt rezolvate imediat. în sensul lui Kuhn. nu exclude mobilizarea prin probleme deoarece o componentă centrală a paradigmei o constituie problemele (cele exemplare. problemele de profunzime sunt factori de mobilizare. Mobilizarea cercetărilor prin paradigmă. Capul de pod către necunoscut îl constituie ipoteza ştiinţifică şi aceasta din urmă este indisolubil legată cu problema de cercetat (ceea ce a pus în evidenţă explicit F. ci ea va fi o soluţie provizorie a unei probleme bine formulate.Se poate remarca uşor că o bună selectare şi tratare a problemelor într-un domeniu înseamnă a fixa o linie fecundă de cercetare. de accelerare a cercetării.

4. blamate ca purtătoare de iluzii „metafizice”. prin precauţie metodologică. ca idoli).). b) caracterul inevitabil limitat al posibilităţilor de cunoaştere ale subiectului într-un moment sau altul şi complexitatea infinită a obiectului vizat. de predicţie s. Chiar şi problemele de rutină pot să perfecţioneze unele metode legate de vechea teorie şi să genereze noi căi metodologice. prin . sociologică. de exemplu. dintr-o etapă istorică dată (vizaţi de Fr. să fie înlăturate definitiv din ştiinţă.). o ipoteză cu rolul de soluţie provizorie este şi o explicaţie pentru latura necunoscută dintr-o problemă corespunzătoare. Între sursele generale ale pseudoproblemelor am putea reţine: a) relativa independenţă a subiectului cunoscător faţă de domeniul cercetat. până la apariţia de noi paradigme. Rolul şi evoluţia pseudoproblemelor în ştiinţă Într-o disciplină ştiinţifică sau alta. O bună analiză şi cunoaştere a problemei va duce la o alegere a metodelor celor mai potrivite pentru soluţionarea urmărită. În orientarea neopozitivistă din filosofia ştiinţei s-a supraestimat distincţia dintre problemele ştiinţifice autentice şi pseudoprobleme.Prin punerea şi soluţionarea de variate probleme se constituie şi se dezvoltă noi metode de cercetare în ştiinţă. prin teoria ştiinţifică nu se poate separa de punerea şi rezolvarea de probleme şi întrebări pertinente (de ce? de când? ş.a. c) alţi factori limitatori de natură psihologică. Falsul la nivelul problemelor se manifestă prin nonsens. culturală. Prezenţa pseudoproblemelor (ca probleme defectuoase. ca şi a predicţiei sau retrodicţiei. Bacon. ce ar putea. Astfel pseudoproblemele nu sunt doar expresii ale ignoranţei şi arbitrarului subiectului. adesea cu rol fertil. Realizarea explicaţiei ştiinţifice. Ele. nici un fel de erori absolute. putem evidenţia câmpuri problematice generatoare de sens cognitiv. Dinamica problemelor ştiinţifice explicitează şi realizarea funcţiilor teoriei ştiinţifice (funcţia de explicaţie. prin contrasens şi caracterizează cea ce numim pseudoproblemă. Astfel. Falsitatea (ca şi adevărul) la nivelul problemelor diferă de falsitatea (respectiv adevărul) la nivelul soluţiilor localizate. aparente) în ştiinţă este în bună măsură firească. apariţie corelată cu aşa-numitele probleme-anomalii).a.

localizarea precisă. Reluarea lor pentru cercetare în noul stadiu al ştiinţei ar însemna eforturi zadarnice. De asemenea. metode de rezolvare a problemei. sunt înrudite strâns cu problemele reale. se urmăreşte asigurarea că dispunem de metode şi mijloace de soluţionare adecvate. a componentelor sale (date. Într-o viziune integratoare. la progresul ştiinţei. maniere de interpretare). În etapa clarificării. De exemplu. avem de-a face cu o pseudoproblemă. Chiar dacă contribuie la geneza problemelor reale. atunci când noul stadiu al cunoaşterii ştiinţifice le dezvăluie defectuozitatea. 5. se realizează prin analiză complexă dezvăluirea tipului respectivei probleme. cu trecere în latenjăâ sau chiar în uitare). Pseudoproblemele pot fi şi factori stimulatori ai cunoaşterii. Un alt exemplu de pseudoproblemă relativă este demersul alchimiştilor de transformare a unor substanţe „nenobile” în aur. având unele surse comune. era o problemă în chimia de dinainte de Lavoisier. prin chimia şi fizica transmutaţiilor atomice. evident neîntemeiate şi deci o frână serioasă în calea cunoaşterii. sau a întreba cât flogiston s-a pierdut într-un proces de ardere. în absenţa mijloacelor teoretice noi (încă neelaborate). după reformularea teoriei arderii de către chimistul francez. Amintita pseudoproblemă a alchimiştilor a jucat totuşi un rol propulsor în istoria ştiinţei. Etape ale dinamicii problemelor ştiinţifice După punerea (formularea) adecvată a unei probleme ştiinţifice urmează alte etape semnificative: clarificarea ei. O situaţie epistemică generatoare de pseudoprobleme apare când se descoperă noi fapte. mai mult. a unor microobiecte subatomice. cu mijloacele mecanicii newtoniene. Exemplu: încercările nereuşite din fizică de a crea un perpetuum mobile au dus la înţelegerea naturii energiei şi a legii transformării şi conservării acesteia. Dewey potrivit căreia o problemă bine formulată e pe jumătate rezolvată. apoi rezolvarea (sau amânarea rezolvării. chiar lipsa lor de sens. fără supraaprecieri ce ar prezenta rolul lor activ ca fiind cu totul analog rolului problemelor reale. în laboratoarele de energii înalte. ele pot trece unele în altele. ce depăşesc domeniul teoriei vechi şi. Este cunoscută aprecierea lui J. rolul pseudoproblemelor trebuie admis cu precauţie. . dar realizabil mult mai târziu. pseudoproblemele îşi epuizează acest rol.origine. necunoscute) şi a legăturii între aceste componente. în anumite condiţii. demers irealizabil la nivelul preistoriei chimiei. se folosesc mijloace din vechea teorie pentru a fi abordate (limbaj.

b) s-a obţinut asigurarea că presupoziţiile ei sunt adevărate. Cel mult. legi. 162-163. . c) a fost stabilit tipul soluţiei acceptabile şi căile de verificare a acestei soluţii. căutarea unor probleme asemănătoare rezolvate. clarificarea problemei face să crească şansele de soluţionare. relevante şi adevărate. ce s-au dovedit productive în rezolvările anterioare. Asemenea strategii conţin indicaţii precum cele enumerate în continuare4: 1. descompunerea ei în probleme mai simple şi ordonarea acestora după prioritatea logică sau după gradul de dificultate (regulă carteziană). determinarea tipului căruia aparţine problema.Ca o etapă importantă. compatibilitatea problemei date cu problemele anterioare. transformarea problemei în una mai simplă. În etapa clarificării se elimină unele presupoziţii. pot fi formulate anumite strategii euristice mai generale. de rezolvare. Datorită varietăţii şi complexităţii problemelor nu se pot da reguli rigide. simplificarea unor date şi eliminarea informaţiei redundante. generate în domeniul abordat sistematic. p. 3. Se va analiza. ce apar ca false şi eventual se introduc altele noi. pe baza experienţei diferitelor comunităţi ştiinţifice. 6. 4. stabilirea exactă a părţilor componente (cunoscutele şi necunoscutele problemei). prin schimbarea 4 Vezi idem. universal valabile. de asemenea. Precizarea tipului problemei direcţionează alegerea căilor şi mijloacelor de rezolvare. problemele normale. cu sporirea informaţiei disponibile şi depăşirea dificultăţilor de cunoaştere ivite în domeniul vizat. 5. 2. le putem prezenta în următoarea succesiune: a) problema e bine determinată. pentru a transforma problema dată într-una de rutină. oarecum de rutină. se vor aborda într-o manieră (invocând metode deja utilizate în probleme anterioare analoage). Etapa rezolvării constă în aflarea răspunsului adevărat şi relevant la întrebările din problemă. în sensul încadrării adecvate într-un sistem ştiinţific (teorii. Este firesc ca rezolvarea sa să depindă esenţial de punerea şi clarificarea corectă a aceleiaşi probleme. iar problemele radical noi (aşa-numitele anomalii) vor cere o altă mobilizare şi abordare. De exemplu. date). Rezumând exigenţele pentru o corectă formulare şi clarificare a problemelor.

formulării ei cu privire la constituenţi. p. 162-163. . 4 Vezi idem.

dotată cu mijloace pentru rezolvare. ceea ce poate reprezenta o contribuţie la dezvoltarea ştiinţei (de exemplu. pentru a rezolva problemele de un tip dat (aşa numitele probleme „calculabile”). aceeaşi căutare a unui perpetuum mobile şi în fizica actuală). în mod teoretic-principial. s-au putut construi geometrii neeuclidiene. Uneori se află demonstraţii de nesolubilitate a problemei date cu anumite mijloace. ce depind esenţial de problema dovedită insolubilă. apar la rândul lor ca relativ insolubile. în ciuda încercărilor. Algoritmul de rezolvare va consta. fie pseudoprobleme) pot să nu evolueze spre soluţionare. A ajunge la rezultatul verificat că o problemă e relativ insolubilă e o realizare ce reorientează cercetarea spre căi şi metode noi. valoarea de adevăr a soluţiei. Pentru unele din aceste probleme pot să nu existe. cu ajutorul cărora se poate stabili. într-un număr de indicaţii precise. Cele „absolut” insolubile. În urma unei astfel de demonstraţii alte probleme. verificarea soluţiei propusă provizoriu. În matematică şi logică sunt şi probleme nealgoritmizate. postulatul paralelor nu poate rezulta din restul axiomelor euclidiene. Mai târziu. Altele trec în latenţă sau chiar în uitare. Unele probleme sunt trecute în latenţă pentru că nu se dispune încă de o teorie. 8. Şi alte probleme (fie prea banale. eventual mai puternice. întrun număr finit de paşi. analog.7. datorită falsităţii uneia sau mai multor presupoziţii. probleme insolubile în mod relativ sau chiar. angajând creator pe cercetător în căutarea de soluţii pe căi euristice. metoda arborilor de decizie în logica simbolică) este o succesiune riguroasă de operaţii. algoritmi. fără a mai prezenta interes pentru cercetători. De exemplu când s-a obţinut rezultatul geometric că. O procedură de decizie (de exemplu. evidenţierea presupoziţiilor relevante mai importante ale problemei. ce prescriu o serie strictă de operaţii care trebuie efectuate succesiv. adăugând la restul axiomelor lui Euclid negaţia postulatului în cauză. O asemenea demonstraţie este o soluţie pentru metaproblema care întreabă dacă problema iniţială e rezolvabilă întrun anumit cadru. de abordare şi rezolvare. ajung în faza „disoluţiei” controlate. în mod absolut. pentru altele sunt proceduri standard de decizie. de asemenea. Pentru problemele de rutină din ştiinţele formale există algoritmi de rezolvare. oarecum. unele asemenea . În ştiinţă se întâlnesc.

cu apariţii ale unor discipline de graniţă: biofizica. demnă de remarcat creşterea rolului gândirii teoretice în construcţia şi înaintarea cunoaşterii. de asemenea. semiotica ş.N. se ridică rolul matematizării. de asemenea. Au loc astfel apropieri între disciplinele clasice. este accentuarea unui mod de gândire sintetic-integrativ. St.a.probleme aflate în latenţă pot fi reluate. Unele caracteristici generale ale cunoaşterii ştiinţifice contemporane O primă trăsătură generală. teoria sistemelor. Între multe exemplificări vom aminti cercetările noi din cosmologie. De asemenea. structural-sistemice şi nu atât elemente şi aspecte substanţialiste. al metodelor deductiv-riguroase. biochimia etc. prin aplicaţiile ei tot mai extinse şi mai indispensabile. întrucât nu accentuează rolul timpului. Este. predominant analitice şi „atomiste”. Într-o tensiune polarizantă şi fecundă cu trăsătura tocmai enunţată se află o alta. implicând axiomatizarea şi formalizarea. multe din priorităţile cercetării se deplasează de la cercetarea „pură” predominant-teoretică spre cea aplicativă. a ştiinţelor teoretice ale naturii cu ştiinţele tehnice şi cele socio-umane. Influenţa reciprocă între discipline s-a amplificat prin întrepătrunderea ştiinţelor fundamentale cu cele aplicative. sau cele ale lui I.a. . al întrepătrunderii ei strânse cu tehnologia modernă. depăşindu-se etapele anterioare. Se urmăresc astfel sistematic concepte şi teorii cu caracter integrator. O a doua trăsătură constă în integrarea în creaţia şi construcţia ştiinţifică a perspectivei istorice şi evoluţioniste. În contextul sporirii rolului social al ştiinţei. holist. R. a alchimiştilor. Prigogine în termodinamica proceselor ireversibile. Hanson ş. II. teoria informaţiei. Oarecum în opoziţie cu trăsătura de mai sus. este caracteristica ştiinţelor mature de a viza cu precădere aspectele relaţionale. Toulmin. apar discipline cu vocaţie integrativă: cibernetica. valabilă pentru multe ştiinţe. reluată în chimia şi fizica atomică actuală). dată de creşterea ponderii ştiinţelor aplicative în ansamblul cercetărilor. Kuhn. O dată cu utilizarea mai amplă a idealizărilor şi demersurilor demonstrative. marcându-se astfel rolul factorului timp. activate şi chiar soluţionate (a se vedea problema transmutaţiei elementelor chimice. poziţia istoristă în filosofia ştiinţei a unor reprezentanţi ca Th.

Un accent mai mare este pus pe modul de gândire algoritmic. Impactul dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei asupra societăţii şi a mediului ambiant 1. sintetizatoare. Apar noi praguri. sunt regândite. prin calcul şi demonstrabilitate logico-matematică. ce utilizează programe de calculator. 372. tehnologia şi activităţile tehnice sunt susceptibile de o abordare teoretică. Bunge. Bucureşti. 1984. treptat. obiective. un specific marcat mai ales prin dimensiunea sa teleologică. Bunge. b) poate fi folosit pentru a controla. morală şi filosofie. M. aşadar. capabilă să genereze probleme complexe şi soluţii multidisciplinare. III. pe care îl distingea de „inginerie”. Abordări metodologice şi istorice preliminare Situate în intersecţia acţiunii legilor fizice.a. superioare. nici noile ramuri ale tehnologiilor generate de ştiinţele sociale”5. considerat folositor”6. ale capacităţii de a aborda şi rezolva noi probleme. în dinamica lor istorică. după acelaşi gânditor. Ea 5 6 M. pe recursivitate. cu viaţa socială şi creaţia umană. „nu vom şti unde să plasăm tehnologia educaţională şi alte discipline ce nu au de-a face (direct) cu producţia. demonstraţie ş. transforma şi crea lucruri sau procese naturale sau sociale. Ca sistem de cunoştinţe fondate ştiinţific. dădea o accepţie foarte largă termenului de „tehnologie”. dar şi între ştiinţă. extinse adesea. p. proiecte pentru o „nouă alianţă”. dacă am accepta o identificare a lor. Concepte clasice. Editura Politică. cu un oarecare scop practic. Noul cuplu metodologic-creativ format de cercetător cu calculatorul îşi pune amprenta asupra modului de gândire. Ştiinţă şi filosofie. Astfel. între om. Idem.În condiţiile noii etape a revoluţiei ştiinţifico-tehnice pe care o parcurgem. el aducea în sprijin argumentul că. . Cunoscutul teoretician al impactului social produs de ştiinţă. „un sistem de cunoştinţe este o tehnologie dacă şi numai dacă: a) este compatibil cu ştiinţa şi controlabil cu ajutorul metodei ştiinţifice. tehnologie şi natură. o altă trăsătură remarcabilă a ansamblului cercetării este creşterea impactului calculatoarelor asupra gândirii ştiinţifice. O caracterizare extinsă a tehnologiei va pune accentul pe mijloacele şi scopurile acesteia. Se instituie. tehnologia are. a metodelor şi conceptelor generale. precum: teoremă. în urma demonstrării de teoreme cu ajutorul calculatoarelor.

1984. 372. Bunge. într-o manieră proprie. polară. în unitatea dialectică. p.se înscrie. 5 6 M. . Bucureşti. Idem. Editura Politică. dintre practică şi teorie. Ştiinţă şi filosofie.

Bucureşti. 95. au apărut şi se dezvoltă noi teorii sociocentrice. termenul „tehnică” – legat de „tehnologie” – vizează o punere în practică a ideilor. Pe când accepţiunile (a) şi (b) ale cunoaşterii sunt sincretice. ca şi în proiecte ale unor ţări 7 M. c) luarea de conştiinţă a unor anumite obiecte. cunoaşterea ştiinţifică obiectivă şi aplicaţiile tehnice ale acesteia la fragmentele lumii reale se constată o diversitate de maniere şi metodologii. resorbind cunoştinţele şi acţiunile umane. ca şi simbioza ei cu acţiunea: a) simpla luare de conştiinţă. Delimitându-se de concepţiile tehnocentriste asupra dezvoltării. religioase ş. nu numai reprezentările complexe (se includ aici afectele. rapid evolutive. dinamicii tehnologiei. aşadar. b) luarea de conştiinţă a oricărui obiect. .). în vederea remedierii unor deformări produse de dezvoltarea centrată pe profitul maxim. direcţii alternative. Studii de natură economică. ca instrumente. II. ce se obiectivează treptat în unele opţiuni strategice din ţările avansate. scheme senzorimotorii elementare etc. ca mijloace purtătoare ale anumitor valori. voinţa. etice. inclusiv a celor estetice.a. Tehnologiile se vor constitui. Recesivitatea ca structură a lumii. Aşa cum criteriile de evaluare a eficienţei cercetării ştiinţifice depind de contextul social şi valoric – diferit de la o etapă istorică la alta. accepţiunea (c) este mai disociativă şi evidenţiază dualitatea reală dintre acţiune şi cunoaştere. în concretizarea lor istorică. teoriilor ştiinţifice succesive şi nu tehnicile ancestrale.Analizând în sens filosofico-metodologic raportul recesiv dintre acţiune şi cunoaştere. studiate de ştiinţele reale (…)7. Mircea Florian delimita trei planuri în care putem explicita conţinutul cunoaşterii. implicit. Urmărind raportul dintre subiectul uman. sociologică şi antropologică au evidenţiat cum sistemele economice şi politice imprimă propria lor direcţie. Florian.d. 1987. scopuri şi aspiraţii sociale aparţinând colectivităţii în cauză. de la o cultură naţională la alta – analog şi căile de aplicaţie a respectivei cercetări şi. în primul rând a obiectelor reale. în timpurile moderne. cuprinzând orice stare de conştiinţă. În prelungirea accepţiunii (c) a cunoaşterii (mai ales a celei ştiinţifice) putem caracteriza tehnica drept ansamblul acţiunilor solidare cu o cunoaştere şi o metodologie ştiinţifică prealabile. închistate. de evoluţie a tehnologiei vor cunoaşte forme variate..m. Aşadar. vol. preştiinţifice. p. Editura Eminescu. în etapa istorică dată.

Editura Eminescu. II. Bucureşti. Recesivitatea ca structură a lumii. 95. vol.din lumea a treia. pentru 7 M. Florian. p. . 1987.

ca o direcţie organizatorică superioară. ci de la principiul muncii îmbogăţite. pe trebuinţele sale esenţiale. Reading in I/O Psychology. Se urmăreşte astfel a se pune bazele unei noi evoluţii social-tehnologice. Iar H. deoarece variaţia mediului social şi cultural va determina selectarea unor soluţii tehnologice distincte”8. Revoluţia ştiinţifico-tehnică şi aplicaţiile ei în dezvoltarea socială a României. Holton sublinia variatele contexte (logic-conceptual. „pornind nu de la principiul muncii simplificate (ca în viziunea tayloristă). practic-etic etc. nici acela al supralicitării producătorilor până la afectarea negativă a sănătăţii lor. puterea de inovare şi de transfer – arată că ea nu poate să dea rezultate relevante C. 266. 2. spirituale şi materiale. 454. de aici. economic. London.asanarea sărăciei. 1986. dar nu în dauna producătorilor angajaţi în aceste performanţe.T. Massachusetts. G. 10 Vezi R. Bucureşti. p. 8 . În sensul ideilor noi. „în acelaşi posibil tehnologic. care să realizeze performanţe productive sporite. proiecta şi implementa noi tipuri de tehnologii. 9 Ibidem. Stanger. de evoluţie a muncii industriale”9. p. Editura Politică. în noile condiţii. dificultatea de a găsi indicatori cât mai fideli ai calităţii ştiinţei. Brooks. Cum remarca C. 1 Quality in Science. Stanger accentua. Past and Future of Industrial/Organizational Psycholog1y.I. activităţile profesionale. inclusiv participarea la rezolvarea unor probleme de organizare şi conducere. centrate pe om. 1982. Press. ai stării ei de robusteţe. Zamfir. p. în acelaşi sens. Indicatori generali ai calităţii ştiinţei fi impactul lor tehnologic şi social Într-un studiu introductiv la o lucrare despre calitatea cercetării ştiinţifice11. 1986. 269. amintite mai sus. în vol. asupra următorului exemplu semnificativ: înlocuirea unei mari linii de producţie tradiţionale prin echipe relativ mici. Chicago. Va rezulta astfel. Influenţa socialului asupra tehnologiei: căi alternative ale dezvoltării tehnologiei. Zamfir. în vol. a apărut tendinţa de a organiza producţia. istoric. ce produc subansamble mai complexe10. R. şi fără a plăti preţul inacceptabil al devastării resurselor naturale şi echilibrului ecologic. Se asigură astfel sarcini ample de muncă înalt calificată. evoluţiile pot fi diferite.) în care ştiinţa se plasează şi. cerinţa propulsivă de a imagina. ca şi asumarea de răspunderi mai mari. referindu-se în aceeaşi lucrare la comensurarea unor asemenea indicatori – ca de exemplu. The M.

I. Prin autoguvernare. Chicago. o superioară „alfabetizare” ştiinţifico-tehnică a publicului. este nevoie de acumulare de informaţii şi de transmitere a lor prin feedback. 12 Vezi R. Altfel vor apărea disfuncţionalităţi. 1966. pentru a evita asemenea situaţii. în măsura în care ţelurile sociale sunt corelate mai strâns cu priorităţile cercetării. cu alte valori sociale recunoscute de ansamblul colectivităţii. Se poate propune. pentru a fi îmbrăţişate şi de societate. Deciziile corelate cu calitatea ştiinţei vizează. Human Nature and the Study of Society. 42. . oarecum „tehnice”. Vom remarca marea actualitate a unor analize despre formele specifice de conducere democratică şi eficientă în instituţiile de cercetare ştiinţifică. spre un set viabil de obiective. ca răspuns la semnalele de erori. Redfield. nu se realizează pe un fel de scală absolută. respectiv în raport cu idealurile şi valorile tipului de societate în cauză. Pe de altă parte. London. ca o formă de altruism generos. ce nu mai sunt doar pur socio-economice sau pur ştiinţifico-tehnice. dar prin arme scumpe. vol. Cum nota R. ştiinţa trebuie să realizeze (sau cel puţin să se apropie de) cele mai bune forme de auto-organizare şi dezvoltare. la centrele de planificare a cercetării. Evaluarea cercetării (inclusiv cea fundamentală). spre a modifica şi perfecţiona demersurile ştiinţifice şi tehnologice. de exemplu. există o morală imanentă ştiinţei.decât în contextul corelării cu o întreagă mulţime de indicatori economici şi sociali. dar nu trebuie să ajungă la reprezentări calitative diferite asupra lumii. Redfield. p. aici se caută securitate. ca în cazul majorităţii investiţiilor vizând cercetarea militară. ce trebuie construit. ci în raport cu ceea ce societatea speră şi aşteaptă. Nu întotdeauna însă astfel de decizii se bucură de un deplin consens social. servind adevărul şi comunitatea în ansamblu12. esenţa stabilirii scopului cercetării constă în problema globală (dificilă) a ajustării mutuale între ţelurile sociale şi ţelurile de cercetare. ca şi a calităţii ştiinţei în ansamblu. Aşa-zisa prăpastie dintre „cele două culturi” constă mai ales în diferenţa de abilităţi tehnice. Abilitatea publicului şi a comunităţii ştiinţifice de a integra aprecierile ce provin şi dintr-o parte şi din cealaltă depinde de un respect mutual. În mare. moralitatea laboratorului şi a bibliotecii. integrând cerinţele sale interne. ce ar putea să apară. În plus. ele sunt cel mai bine înfăptuite prin sisteme de autoguvernare ale oamenilor de ştiinţă. distribuirea investiţiilor între ramuri de cercetare sau evaluarea riscurilor şi oportunităţilor.

14 Ibidem. 144. schimbul de idei nerestrictiv). ca şi raporturile lor cu societatea din care fac parte. 1982. să integreze şi alte standarde sociale.T. datorită unor forme de spionaj industrial şi militar. în majoritatea cercetărilor de valoare. împiedicându-l totodată. Autoguvernându-se.complexe. soluţii ştiinţifice unice). vizând strategiile potrivit cărora cercetătorii îşi direcţionează propriile vieţi. Mulţi savanţi au făcut declaraţii despre cerinţele supărătoare de a presta repetate jurăminte de loialitate sau de a fi supus suspectării la orice deplasare (în străinătate. între alte creiere”14. care iniţiază sau primesc mesajele. Se remarcă marea dificultate a opţiunii fie pentru secret. M. ca fiind propriile sale valori. Există o tensiune asociată cu caracterul secret al cercetării: simultana cerinţă de a promova curentul gândirii între unele creiere. Book13. de nedescifrat. criticând totodată limitele aşa-zisei înţelepciuni comune (ce caută numai răspunsuri simple şi clare. la probleme care nu au. p. la momentul respectiv. nu numai pentru cercetări militare. ci pentru investigaţia ştiinţifică în ansamblu. asemenea arme nu pot furniza totuşi o securitate adevărată. supradistructive. Press. Deosebit de semnificativ pentru dinamica şi impactul ştiinţei moderne – implicit pentru calitatea acesteia – este studiul Secret şi deschidere în ştiinţă de S. fie pentru deschidere. „Multe procese de cercetare şi creaţie cer o şansă în vederea maturizării. Situându-ne mai în profunzimea reală a demersurilor de cercetare – prin distincţia între ştiinţa vizând interese de piaţă şi aceea fundamentală şi academică – se remarcă utilizarea unui anumit secret pentru protecţia temporară a cercetării în curs de realizare. Privite într-un context public mai larg. Studiul amintit anticipează că un rezultat al răspândirii utilizării de coduri infailibile (elaborate de criptologia matematică modernă) ar fi o mai mare vulnerabilitate a fiinţelor umane. secretul ar contraveni cerinţelor dezvoltării ştiinţei şi principiilor liberale ale cercetării (implicând libertatea comunicării intelectuale.I. La o primă abordare. Sunt aici implicate opţiuni valorice importante. mai ales). Asemenea orien Vezi Quality in Science. 13 . în cadrul pattern-urilor şi structurilor organizaţionale actuale din jările industrializate depinde şi de secretul impus cercetărilor. Calitatea cercetării ştiinţifice. Această dificultate este corelată şi cu incapacitatea noastră de a şti câte lucruri s-ar schimba dacă coduri perfecte. comunitatea ştiinţifică trebuie să rămână deschisă. ar fi în uz.

solidaritatea umană. Leroy subliniau că. măsurate prin probabilităţi. binele. în cadrul unei discipline noi. în faţa unor riscuri tehnologice majore. de regulă complexe. 3.tări etico-valorice – ca programe de viaţă – generează dispute în lumea ştiinţifică şi diminuează autonomia relativă a profesiunii de cercetător. Signore şi A. prin excelenţă. Vezi „La Recherche”. (dar şi la Seveso sau Bohpal) a crescut importanţa socială a analizei de risc şi implicit a specialiştilor în această nouă disciplină16.a. numărul de premii Nobel. Acestea trebuie să ajute. a doua latură se constituie ca o estimare anticipativă a consecinţelor directe. cât şi cu viaţa socială înconjurătoare. . polimorf. relativ perene (adevărul. la o adecvare. 15 16 Ibidem. El uneşte în esenţă două laturi complementare: una ce vizează elemente predominant întâmplătoare. deşi mai restrâns. Conceptul în cauză. la elaborarea unui concept mai riguros de risc tehnologic. numărul de citări din propria literatură ştiinţifică şi tehnică. Book considera că eludarea problemelor legate de caracterul secret al multor cercetări poate duce la consolidarea „unor noi practici ale secretului care să afecteze mişcarea şi calitatea activităţilor ştiinţifice şi tehnice. în ultimă instanţă. S. de a avea sau nu loc o defecţiune tehnică distructivă în sistemele tehnologice. ce apar când defecţiunea nedorită a avut totuşi loc. între comunităţi naţionale. demnitatea individului uman ş. predominant necesare. gradul de inovare etc. comparativ. Indicatorii generali ai calităţii ştiinţei. J. 183/1986. ca şi alţi indicatori ai proceselor umane sunt produse sociale. 146. trist ilustrate de dezastre precum cele de la Cernobâl. sub presiunea noilor realităţi industriale. de exemplu. care trebuie interpretate şi evaluate într-un context social şi în perspectiva unor valori umaniste.).). numită analiza de risc. în istoricitatea ei (ca. Considerentele etice şi de valoare vizând ştiinţa sunt corelate cu nivelul şi tipul de societate în care se desfăşoară cercetarea. nr. p. de risc generat de tehnologii şi de expansiunea lor s-a trecut. atât cu realitatea internă a cercetării.P. se dovedeşte a fi. unul interdisciplinar. Conceptul de risc tehnologic De la termenul mai vag. îndreptându-le pe căi ireversibile”15. în aceea din alte ţări. Asemenea căi frânează autoguvernarea democratică a cercetării şi chiar progresul ei în ansamblu. anume şansele.

incluzându-se aici şi posibila eroare umană (în execuţie. Prin analiza prealabilă a riscurilor vor putea fi furnizate informaţii tehnice. – identificarea surselor de risc. Ca formă de abordare sistemică complexă. de ingineri specializaţi diferit (de exemplu. – sistemele supuse analizei nu-s reductibile la juxtapunerea de fragmente. nu va mai fi tot aşa de fiabil dacă e instalat spre a supraveghea o mare centrală atomo-electrică sau rachete lansatoare de sateliţi. un sistem tehnic de supraveghere a parametrilor.a. ecologice unui organism decident. absolută. corelate cu scopuri bine precizate şi performanţe graduale. automatică etc. – universul e considerat mai ales din perspectivă aleatorie. relative. într-un interval de timp exact delimitat. . o misiune precisă. datorită specializării avansate din perioada actuală are loc construirea modulară a marilor instalaţii şi sisteme tehnologice. când se unesc aceste fragmente complexe. – modelarea adecvată a ansamblului sistemului. Demersurile analiştilor de risc se grupează în jurul a patru momente sau faze: 1. El desemnează probabilitatea pentru un sistem de a asigura. economice. În analiza de risc. în mecanică. Pentru acelaşi sistem tehnologic pot apărea riscuri ca: opriri accidentale. manipulare etc. ele vor fi considerate în integralitatea ce le e specifică. fără defecţiune.) pot apărea totuşi dificultăţi mai greu de anticipat. – definirea precisă a sistemului tehnologic studiat.Se ştie că. Vom remarca latura contextuală şi teleologică implicată în această caracterizare. De exemplu. pot apărea combinaţii de defecţiuni. cu diminuarea productivităţii sale ş. Chiar admiţând că aceste fragmente modulare sunt concepute în modul cel mai bun posibil. sunt vizate nu sisteme tehnice cu o funcţionare în sine. 2. 3. judecat suficient de fiabil spre a fi instalat pe un automobil. conceptul de fiabilitate ocupă un loc central. energetică. de exemplu. de origini diferite. precum: – riscul „zero” nu există în practică (este doar o limită ideală). ci se impune o largă informare şi cooperare cu oamenii în cauză. scăderea „fluxurilor” în sistem. analiza de risc diferă de abordarea clasică inginerească prin teze şi idei sintetizate în principii. ci acelea reale. hidraulică. un asemenea organism nu trebuie izolat (tehnocratic) de colectivitatea ce va suporta consecinţele deciziei.).

c) principiul modularităţii şi al reparării prin schimbări de module standardizate. de concepţie. în raport cu beneficiile. de neînlocuit. cei orientaţi spre acţiune sunt mai eficienţi în implementarea de planuri de intervenţie. care cere dublarea (cel puţin) a funcţiilor mai critice ale sistemului. Commoner – să punem de acord . adică accidentele minimale şi combinaţiile lor. analiza de risc contribuie la optimizarea fiabilităţii şi a costurilor de investiţie şi exploatare. produsul nu poate fi superior probabilităţii componentei celei mai slabe. Pentru minimizarea diferitelor riscuri generate de tehnologia modernă este necesară şi o perspectivă „globalistă” asupra tehnologiilor. cât şi cantitativ. prin metoda Delphi. Pe aceste baze se prefigurează aşa-numitele drumuri critice ale sistemului. fiind vorba de factori subunitari (exprimând probabilităţi). toate integrate potrivit cu standardele de calitate a vieţii. b) principiul redundanţei. constituindu-se ca o completare. care sunt cele mai susceptibile de a antrena defecţiuni puternice. Între principiile şi rezultatele ce orientează analiza de risc menţionăm: a) teorema lui Lusser (ce afirmă că probabilitatea de succes pentru un lanţ de componente este egală cu produsul probabilităţilor de succes ale fiecărei componente). atât sub aspect calitativ-structural. în cazul nedorit al apariţiei defecţiunii.4. cu care ne confruntăm în prezent. a metodelor deja cunoscute. tehnosfera. proiectare şi decizie. iar în lipsa lor. cu disponibilităţi psihologice corespunzătoare. combinaţii ale evenimentelor primare (numite şi accidente de ordinul unu). Cei orientaţi spre situaţie sunt mai apţi pentru studiul surselor primare şi ale drumurilor critice potenţiale ale riscului tehnologic. mai ales în plan tehnico-economic. cât şi altele socio-culturale şi educaţionale. pe aceleaşi modele. cât şi de cei orientaţi mai mult către acţiune. În formarea echipelor de analişti de risc se va apela la subiecţi pregătiţi adecvat. ce pot genera defecţiuni duble sau multiple. ce trebuie neutralizate sau cel puţin diminuate. se apelează la judecata experţilor. ar cere – după B. prin aşa-zişii arbori ai defecţiunilor. pe de altă parte. cu lanţurile ei de consecinţe necesare. În identificarea riscurilor şi aproximarea probabilităţii lor se utilizează rezultate de exploatare anterioare. respectiv accidente de ordinul doi etc. Ea are atât componente ecologice. Esenţa socială şi nu biologică a crizei ambientale. Este vorba atât de subiecţi orientaţi cu precădere spre situaţie. dar şi în cel socio-educaţional şi de conducere. – analiza riscurilor pe modelele elaborate în faza precedentă. Ca direcţie de cercetare aplicativă modernă. inevitabil. prin atribuire de probabilităţi. Se urmăresc apoi. pe care omul o produce şi reproduce utilizând.

la una ştiinţifică şi operaţională. îndreptăţeşte introducerea între obiectivele de bază ale educaţiei. pe lângă formaţia în planurile intelectual. 17 . Ecologul japonez Jun Ui remarca interesul viu acordat în tara sa. fizico-somatic şi pe cel al formării conştiinţei şi conduitei ecologice. implicând noi tehnologii. Concluzia avertizatoare a amintitului autor japonez merită a fi reţinută. surprinderea ansamblului problemelor puse de mediu. 1 8 Ibidem. în vederea asimilării de către tineri şi adulţi a interacţiunilor majore dintre factorii naturali şi cei urbani. de habitat şi loisir. respectându-se un cod raţional şi responsabil-umanist al ordinii. Editura Ştiinţifică. Bucureşti. din rândul populaţiei direct afectate. în vol. demografici. În această privinţă este important că poporul japonez. a inventat un soi de cercetare mai adecvată (ce angajează mult mai mulţi din cei interesaţi)” . tehnologici. Amploarea noilor probleme despre raporturile om – tehnologie – mediu ambiant. de producţie şi consum. în efortul mişcărilor locale contra poluării. Apoi există şi forme de închistare. 500. la intoxicarea cu mercur. disciplinei şi autodis ciplinei sociale . 512. p. cu noi structuri economice de producţie. moral. Educaţie şi acţiune. din reziduuri chimice deversate de anumite uzine în mare şi preluate de peştii comestibili. 17 18 19 Jun Ui. În Japonia s-au angajat în dezbateri şi analize.. Studiul unor probleme puse de mediul înconjurător. infatuare şi chiar de corupţie la unii specialişti ai agenţiilor amintite. Neacşu. Se impune. ce se reduceau. Interdisciplinaritatea în ştiinţele sociale. 19 Vezi I. problemelor mediului şi ale garantării calităţii vieţii. astfel. Editura Politică. trecerea de la o iniţiere empirică. p. p.trăsăturile de ordin social şi global ale tehnosferei şi ecosferei. chiar dacă vizează cu precădere experienţa ţării sale: „Prea dezvoltată şi prea îngust-specializată. metodologia analitică a ştiinţei şi tehnicii moderne – notează el – nu poate permite. de exemplu. chiar dacă grupul de studiul pare organizat în manieră interdisciplinară. 1986. ci îşi îndreaptă mai curând eforturile către măsurători ale concentrărilor de poluanţi în mediu” . estetic. care să ocrotească viaţa pe planeta Pământ. 1986. Jun Ui reproşa acestora că ele nu atacă direct sursele poluante. în contextul unei intense industrializări şi urbanizări. în dezvăluirea cauzelor bolii Minamata. Ocupându-se cu activitatea agenţiilor specializate în protejarea mediului. pe lângă specialişti şi un număr de voluntari neremuneraţi. în multe cazuri. 142. în esenţă.

atât pentru ştiinţele tehnice. dacă urmărim rolul şi istoricitatea unor mecanisme fundamentale de transfer şi transformare în planurile: substanţial. Explicitarea tendinţelor evolutive. aporturile sub cele trei aspecte amintite sunt esenţiale pentru perfecţionarea raportului organism-mediu. Stengers. lume faţă de care se instituie o „nouă alianţă”. în care nici un model nu mai poate avea pretenţia legitimităţii. Stengers – un „respect” al teoriei fizice faţă de natură. productivă şi inovatoare”21.Ştiinţa contemporană şi geneza unei „noi alianţe” prin amplificarea raporturilor om – natură – societate Concepţia filosofică predominant mecanicistă asupra naturii. riscul tehnologic se impune ca unul din obiectivele prioritare de cercetare. Oarecum analog. Prigogine şi I. energetic şi informaţional. se prezintă ca „proces deschis de producţie şi inovaţie (teoretico-practică). abordări şi evaluări ce nu pot fi despărţite de o concepţie etică înalt-umanistă. Bucureşti. de stăpân fără îngrădiri. 4 . cât şi pentru cele social-politice şi educaţionale. solidară cu ştiinţa clasică (din secolele XVII-XIX) se centra pe un anumit dualism simplificator: pe de o parte omul. sub cele trei aspecte (energetic. pretutindeni în jurul nostru asistăm la o experimentare multiplă. în măsura în care achiziţiile respective se prelucrează şi se difuzează adecvat în interiorul fiecărui organism viu. în continuare abordări şi evaluări mai aprofundate. Ştiinţa şi tehnologa. adesea chiar o ameninţare cu mare forţă distructivă. inclusiv pe plan formativ-educaţional. natura supusă. 415. în calitate de dominator. Prigogine. în noi 20 I. ~ Ibidem. Metamorfozele contemporane ale ştiinţei evidenţiază însă – cum remarcau I.. informaţional). fără a se mai supraestima drept poziţu . Noua alianţă. „cucerită”. În stadii mai evoluate ale materiei vii apar noi forme privind interacţiunea cu mediul extern şi autoreglarea funcţională. p. I. 1984. iar pe de altă parte. cu capacităţi nelimitate de cunoaştere şi transformare teleologică. atât ale naturii vii. nu mai poate fi exclusiv …. mai mult sau mai puţin riscantă”20.Devenit extrem de presant. El necesită. absolute. . ale omului faţă de natură. 417. faţă de o lume din care „dintr-o dată au dispărut vechile certitudini (…). într-o lume deschisă. cât şi ale unor subsisteme ale societăţii se conturează mai precis. i privilegiate. 1 . substanţial. Editura Politică. relativ stabilă. care trebuie să servească omului întotdeauna.

a educaţiei şi conduitei ecologice rămâne dificilă prin amploarea şi complexitatea ei. a procesului de învăţământ. cum le numea A. tezaurizare şi transfer de informaţii. Se poate remarca faptul următor: cu cât mai diferenţiate sunt tehnica. nu numai obiectivele economice uzuale. Eficienţa respectivei producţii va viza. cât şi faţă de propria lor activitate şi creaţie. Astfel. poluarea mediului. Problematica raporturilor om – tehnologie – mediu ambiant. ceea ce presupune creşterea responsabilităţii producătorilor – eliberaţi de ignoranţă şi sărăcie – atât faţă de mediul natural. p. 320. de materii prime. prin calculatoare şi procesoare de informaţie. Din cerinţele acestor noi tehnologii va decurge nevoia de rapidă perfecţionare a muncii de cercetare. formele de energie şi oamenii implicaţi în producţia socială modernă. Editura Politică. . producţia ce o vor realiza se va reorienta pentru a cuprinde (inclusiv în costuri) nu numai efectele centrale şi imediate. din cercetarea cosmosului şi din alte noi ramuri de cunoaştere. inovative.a. Prin înfăptuirea acestor noi tehnologii mai „metabolice”. Implicaţiile variate ale tehnologiilor informatizate moderne vizează nu doar creşterea eficienţei strict economice. ci şi din biologie (inclusiv genetica). tendinţele spre diferenţiere şi diversitate în viaţa socială. de organizare. se vor folosi noi surse de energie. aşadar. în sensul de a elimina risipa. în bună măsură. a doua revoluţie tehnică a înlocuit. ci şi altele. transeconomice (ambientale. trecându-se treptat. ci şi pe cele lateralînsoţitoare sau la distanţă în timp22.). ci ansamblul vieţii socioorganizaţionale a oamenilor.etape de progres ale vieţii socio-umane. planificare şi conducere ale activităţilor economice şi culturalspirituale. 1983. Fără a mai fi aşa de masive şi periculoase ecologic. la ceea ce s-ar putea numi o societate informaţională. memoria umană şi activităţile intelectuale mai de rutină. pe un plan social mai larg. Toffler. în timp ce prima revoluţie tehnică a înlocuit energia mecanică (inclusiv cea musculară) prin energie chimică şi electrică. organizaţionale. ca şi noi metode de transformare. Toffler. Alain Roger 22 Vezi A. Bucureşti. noile tehnologii vor apela la surse diversificate de energie. ca şi de amplificare a formelor diferenţiate. morale ş. totodată. Se accelerează. cu atât mai multe informaţii sunt angajate în procesele în cauză. vor utiliza nu doar informaţii din disciplina în expansiune a fizicii. Al treilea val. Într-un remarcabil studiu filosofico-juridic. schimbarea istorică.

litoralul etc. adesea greu de conciliat. 14. acelaşi A. p. Roger. Guery repune în discuţie raportul dintre tehnica la scară planetară şi natură. În explicitarea acestui interes şi în statuarea lui juridică se cere un calcul pe termen lung. fără a mai personifica natura (ce nu poate deţine. contactul acestora cu natura nu creează. Asemenea decizii majore mai au încă nevoie de o mai larg-acceptată fundare filosofică. fie munţii. de la sine un contract. la fel de importante. „mărimea pagubelor suferite. ci oamenilor. ci cu noi. nici protesta. în acest sens. Maîtres et protecteurs de la nature. ci şi pe cerinţe biopsihologice. nefaste economiilor lor”25. desacralizată. p. Amintind multiplele controverse ce apar între statele industrializate şi ţările în curs de dezvoltare. dintr-o perspectivă largă. revine tot unor organizaţii şi agenţi umani sarcina de a o reprezenta şi de a evalua. desigur. S-a introdus. a unui cod ecologic nu înseamnă a cere respectarea unui aşa-zis drept al naturii. alpiniştii sau turiştii. de exemplu. În cadrul dezbaterilor vizând o asemenea fundare. 1991. ce ia uneori o turnură juridic-scandaloasă şi refuză de a se închide într-un sistem de constrângeri considerate aspre şi.) înseamnă. distingându-se însă de interesele unilaterale şi pe termen scurt). luarea în considerare a numeroşi parametri. iar impactul nu devine. a acestei problematici 23. Contribution â la critique d’un pretendu „contrat naturel”. termenul de interes ecologic (care aparţine. în interesul lor lărgit la scara planetei şi de lungă durată. . ca subiect. 24 Ibidem. Natura neputându-se apăra. Promovarea. 25 Ibidem. nu naturii însăşi. a restabili anumite raporturi între mediu şi oamenii ce trăiesc în respectiva ambianţă. estetice etc. de lung termen.. cel puţin pe termen scurt. 16. în vol. 23 A. în raporturile acesteia cu marinarii şi navigaţia. A „repune în drepturi natura” (de exemplu. pe care deteriorările sale i-ar fi lovit”24. inclusiv în plan juridic şi administrativ. a restaura pădurile. Roger nota: „Este clar că ei (cei săraci) refuză a contracta. că ei denunţă o ingerinţă. tot oamenilor. în interacţiune cu păstorii. de fapt. F. Ed.propunea o abordare realistă. automat. Fie că este vizată marea. Champ Vallon. politico-juridică şi educaţională. un drept al său). ci a veghea la aplicarea regulilor pe care oamenii şi le vor fi impus lor înşile. un pact. nu cu „natura”. ca şi a unor opţiuni valorice. a reparaţiilor ce vor fi acordate. centrată nu doar pe interese economice.

. imensul. destinul unor locuri ale Terrei pare a fi pecetluit. să gospodărim ordonat. 26 F.urmărind a arăta că adevărul „naturalului” este spiritualul şi propunând „să se revină asupra sentimentului răspândit de a percepe peste tot. unicul şi iramplasabilul patrimoniu al naturii. rezonabil. Multiplicarea – adesea inevitabilă – a deşeurilor. ghidaţi de valori superior-umane. pe care avem obligaţia de a-l proteja contra numeroaselor noastre înclinaţii spre risipă. Raporturile de „nouă alianţă”. astfel ca. o veghe şi o perseverenţă educaţională. Natura apare ca un rezervor colosal de resurse actuale şi potenţiale. p.. simple pubele. aşadar. la care ne raportăm în mod necesar. prin demersuri activepractice (atât demersuri legislative. Ou bien la nature. dar şi rezonabil. fără a fi exclusivistă. a Sfintei-Vieţi. decât la marginile lor. un patrimoniu comun. nu vor putea depune în altă parte. mai veche. celelalte. Ştiinţa şi tehnologia modernă nu pot face din om. ou bien l’esprit. vor fi. deja amenajate. agresiune şi consumatorism distructiv. tocmai pentru că. dar şi s-o protejăm efectiv. sub haina hidoasă a artificiilor umane”26. Aşadar. Opoziţia natură-om. Guery. cel puţin de acum înainte. nu numai s-o regândim filosofic. cu măsură. fără a se prosterna în faţa Mamei-Natura. demiurgul acesteia. a unei surse energetice nepoluante). Vom urmări. reziduurile inevitabile ale simbiozei om-natură. se cer corectate printr-o atitudine şi o acţiune mai militant-ecologice. la nivel individual şi colectiv). cit. tatăl Naturii. se „rezolvă” în sinteze noi şi în simbioze de tipul prezenţei vaselor cu pânze pe mare (ca exemplu de utilizare. mai devreme sau mai târziu. dacă ele nu sunt amenajate şi civilizate. în mod fals. rătăcirea fantomei NATURA. Cum se remarca avertizator de către Guery. să stăpânim stăpânirea şi risipa noastră. spiritul şi forţa tehnologică aparţinând omului sunt constrânse să realizeze că nu mai putem vorbi de stăpânirea naturii. în vol. cât mai ales noi tehnologii nerisipitoare şi nepoluante. de interesul ecologic global. de simbioză cu natura impun. canalizările care mai mult disimulează reziduurile consumului decât le retratează. 23.

în vol. 2002. 15. Teoria cunoaşterii ştiinţifice. Introducere în epistemologie (ediţia a II-a). Creativitate şi rigoare logică în ştiinţa contemporană. . 1974. Bunge. M. 1984. Bucureşti. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. Popper. Ştiinţă şi filosofie. 1998. Editura Fundaţiei România de Mâine. 2000. Dobre. M. Flonta. Editura Politică. K. Dobre. 1982 (capitolele 13. Şt. K. Bucureşti. Editura Trei. Epistemologie – orientări contemporane. Pârvu. Epistemologia fără subiect cunoscător. Georgescu. Mitul contextului (În apărarea ştiinţei şi a raţionalităţii). Bucureşti.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ A. 16). I. Editura Academiei. A. Popper. Bucureşti. Editura Politică.

în prelungirea marilor sinteze neolatonice păgâne (Plotin. Cei mai mulţi însăconsiderând că factorul decisiv pentr'u apar. printr-un edict al lui Justinian care pecetluia porţile Şcolii din Atena. I. Alţii. II-lea. legat de venirea arabilor în Spania. precum şi conturarea ideatică a unor aspecte ce vor fi dezvoltate ulterior de către filosofii moderni. aspectele metodologice. Periodizare Se consideră că filosofia medievală începe atunci când se încheie filosofia antică. raporturile dintre ele. drd. Din acespunct de vedere. cultura occidentală suferind prefaceri serioase şi marcând astfel sfârşitul culturii antice greco romane-creştine. precum Karl Vossleraleg ca moment de debut chiar secolul al V. Emile Brehier stabilea începutul filosofiei medievale în secolul al VIlea. conceptele fundamentale. Proclus. Damascius)p dar şi creştine (Augustin din Hippona. Ne propunem să lămurim termenii. iţia filosofiei . filosofia apoglogeţilor şi a atristicienilor de început ar rămâne un segmen~ al filosofiei antice sau nu ar reprezenta o filosofie propriu zisă.FI LO SO FI E M EDI EVALĂ Lector univ. De aceeapentru intervalul de timp dintre secolul al IV-Iea şi al IX-lea vom întâlni titulatura de Antichitatea târzie sau Pre Ev Mediu. în 529. Pseudo Dionisie Areopaitul). Am luat în discuţie chestiunile esenţiale pentru înţelegerea profilului spiritual al gânditorului medieval. domeniile predilecte de cercetare. BOŞCA LOREDANA Obiective Acest curs se adresează studenţilor ca o prelungire firească a cursului de filosofie antică.

care este sensul unei asemenea imposibilităţi de progres în cunoaşterea lui? Care este natura unei aserţiuni cu conţinut religios? Ce statut logic are o asemenea aserţiune? Ce distinctli. Despre filosofia creştină Ambiguitatea se răsfrâne şi asupra întrebării dacă există sau nu o firosofie creştină. Pentru eicre-dinţa reliioasă a ridicat întrebări cu caracter filosofic: De ce credem în Dumnezeu? Ce desemnează exact conceptul de Dumnezeu? Dumnezeu este cognoscibil sau incognoscibil? Dacă da. în prelungire . Jacques Le Goff a devenit celebru pentru sintagma „Ev Mediu lung. În eneral. care sunt căile cunoaş-terii lui? Dacă nu. adică din secolul al IV-lea până în secolul al XIX-lea. şi ce puncte comune există între creştinism şl celelalte credinţe? Izbuteşte creştinismul să elaboreze o teorie despre lume în ansamblul ei.medievale este naşterea creştinismului. măresc acest interval: de la secolul I până la secolul al XV-lea. Atunci perioada dintre secolul I ~~i secolul al VI-lea este una comună pentru sfărşitul filosofiei antice i începutul celei medievale. cei care au acceptat ideea unei filosofg creştine au circumscris-o raportului dintre raţiune şi credinţă. Prima reţinere constă în obiectul unei asemenea filosofii: poate fi credinţa obiectul filosofiei? Poate exista o sinteză a metafizicii cu teologia fără ca din înfruntare să rezulte uzurparea uneia dintre ele? Poate fi ataşamentul reliios o caracteristică respectabilă pentru filosot sau una ce tine de obscurantismul intelectual? Termenul ca atare este de invenţie augustiniană. iar prima sa formă fundamentală fiind filosofia creş-tină. II.

sau în concurenţă cu alte teorii? Cei care nu admit existenţa unei filosofii creştine o fac din mai multe motive: fie pentru .

Cum poate fi transmisă mai bine o învăţătură dacă nu . Să notăm şi perspectiva considerării filosofiei creştine ca filosofie eiaonică. erează de Iutela credinţei. contemporani. de acum celebră. interesată să recupereze spiritualipttea lumii vechi. fie pentru că nu ar exista nici un etalon exact între gândirea noastră şi cea a lui Dumnezeu (caz în care rămânem sistematic la nivelul presupoziţiilor fără acoperire. III. Patristică şi apologetică Necesitatea de a conferi creştinismului o justificare în plan filosofic a apărut atunci când s-a încercat convertirea păgânilor culţi.' De obiceicei care nu admit existenţa unei astfel de filosofii creştine ajung să nege existenţa unei gândiri filosofice în Evul Mediu. dar fără succes sau cu un succes aparent. Să ne amintim că Petrarca vorbea despre un Ev Mediu întunecatiraţional şi lipsit de valoare concepţie încă prezentă în spiritele multor . a lui Petrus Damianus: philosophia ancilla theologiae (filosofia-roaba teologiei) indică abandonarea chiar de către medievali a filosofiei creştine în sens taremai ales în scolastică. nu şi atunci când fie domină credinţa iar raţiunea este subordonatăfie inversatunci când raţiunea se elib. fiind preferată trăirea efectivă a credinţei şi nu înţele gerea sau justificarea ei). fie pentru că formula.că nu apreciază o analiză a filosofiei în raport cu credinţa creştină (filosofia îşi pierde raţionalitatea şi alunecă în iraţional sau lucrează cu concepte goale). Sunt şi căi de mijloc: există o filosofie creştină numai atunci când se întâmplă ca raţiunea i credinţa să evolueze paralel.

în acest .cu mijloacele de arumentare prorii celui ce trebuie convins? Filgosofia a constituit.

a.) şi a celor care au propovădult o învăţătură falsă (Epicur. S-au înregistrat şi poziţii moderate: a fost decantat ce anume din peri metrul filosofiei poate folosi creştinismului şi ce nu. problema raportului dintre filosofie şi teologie a început în clipa ingerinţei creştinismului în istorie şi continuă încă .Platon. iar patristicienii sau Sfinţii Părinţi sunt cei care au construit efectiv pe tărâm domatic. s-au înfăptuit departajări nete între filosofii antici care au avut intuiţia nero-tunjită a adevărurilor creştine (Parmenide. urmând înţelegerii . a~n os-ticii ş. dar nu orice apoloet este patristician.) Teologia avea nevoie de fllosofie în măsura în care aceasta constituia forma în care trebuia să-şi lămurească propriile reflecţii conceptuale. de a . ~stoicii ş. orice patristician este şi un a~pologet.cazterenul pe care au avut loc toate disputele de idei în favoarea sau împotriva creştinismului. scepticii.a. considerând filosofia sursa tuturor erorilor doctrinare şi a abaterii de la dreapta credinţă. Unii s-au raortat pozitiv şi au dovedit impor-tanţa exceplională a demersului filosofic în constituirea doctrinei creş-tine. Alţii au avut o atitudine negativă. Astfel.părăsi 1nţelepciunea „lumii acesteia'~. lnţelepciune identificată cu filosofia in ansamblul ei. Apologeţii sunt cei care au încercat să apere şi să justifice creştinismul în disputa cu păgânismul. AstTel.greşite a îndemnului paulinic . Oricum. Evident. fiecare dintre ei a aaoptat o poziţie faţă de filosofie. . S-a înţeles relativ devreme că filosofia poate asiura fundamentul structural al teoloiei.

Creştinismul a a'vu nevoie mai întâi de metafizica greacă.întâlnind dificultăţiericole şi paradoxur. Procedeul . confruntare din care s-a născut modul reflexiv de raportare la credinţă ce presu-punea gândirea conceptuală.i.

este o muncă de sinteză care adună toate cunoştinţele ştiinţifice din toate domeniile de cunoaş-tere ale vremii . poate surprinde 1 . În contextul filosofiei creştine.em ce credem) al lui nselm în opoziţie cu cel al lui Tertullian: credo quia absurdum (să credem tocmai pentru că este absurd). Există un . Omul. Raportul raţiune-credinţă De fapt. dotat cu raţiune. ca mijloc de cunoaştere supranaturală. Nu a existat în Evul Mediu nici un gânditor important care să nu fi luat în serios filosofia. legade estimarea înpt e l e p c i i i p r fa n e .a existat o atituine ostilă faţă de filosofie ori de câte ori aceasta încerca să înlocuiască teologia harismatică. IV. distingem între raţiune – ca mijloc de cunoaştere naturală. rolul patristicii a fost chiar acela de a stabili un acordaj între raţiune şi credinţă.itineriu sin. os de la apologeţi la antierezlarhi.acesta avea să se constituie într-un imperativ al credinţei: fidens quaerens intellectum (credem pentru ' că înţeleg. Fllosofia avea astfel a să ofere întregul său limbaj şi cadru concep-tual teologieidar . In fond. ca modalitate de a cunoaşte prin intermediul conceptelor şi de a se exprima prin limbaj – şi credinţă. Pentru filosoful creştin. ca atitudine a spiritului sau ca altă raţiune în cadrul căreia admitem ca adevărat ceea ce numim adevăr revelat. la caadocieni şl la ărinţii mistici lteriori. toate lucrurile îşi au raţiunile lor în Logosul divin sau în Raţiunea Supremă. care procedează logic pentru a formula raţionamente. Alexandria i Antiohia. co-llIe teologice din.cratului. P u t e m o s e r. având desigur iegătură cu teoiogia. pentru a înţelege cauzele şi finalitatea lucrurilor sau relaţiile dintre ele.ă d e l a Aristotel până la Ioan Damaschinuua fifosa este o cunoa-tere care se ocupă cu arealufil creaţi i şi u tot şce tine dsfera . (din era naturl" şi din cea spiritală).

raţiunile lucrurilor în sens strict.. adică între . Pentru patristicieni. există o distincţie clară între sensul unui lucru (noema) şi raţiunea lui strictă (logos). adică posedă cheia inteligibilităţii acestora.

spiritul uman posedă idei generale asupra lucrurilor. unică pentru toţi oamenii. Medievalii îşi centrează disputele filosofice asupra întrebărilor: care este originea ideilor? care este natura şi valoarea lor? Augustin a elaborat. este eternă şi imuabilă. o teorie a iluminării intelectuale pentru a explica originea ideilor şi care a influenţat întreaga filosofie creştină: de câte ori facem o judecată. cum spunea şi Platon. în realitatea particulară. Aristotel. teologia patristicienilor consideră că intuiţia intelectuală este orientată spre coincidenţa celor opuse şi duce către unitate şi identitate. este afirmat caracterul universal şi necesar al gândirii raţionale. un fel de norme potrivit cărora el judecă ceea ce primeşte de la simţuri. Ele se nasc dintr-o intuiţie a spiritului. dimpotrivă. care. Astfel. nu a acordat individului decât sensibilitate. Această distincţie este clar exprimată de Maxim Mărturisitorul: ceea ce intuiţia intelectuală cunoaşte nemijlocit. în vreme ce raţiunea sau gândirea discursivă se întemeiază pe legea contradicţiei şi a identităţii doar formale. un instrument de punere în relaţie. Astfel. sub influenţa lui Platon. o lumină specială prin care însuşi Dumnezeu ne luminează. Înainte. precum şi intelectul (nous) care poate „urca” până în proximitatea divinului prin facultatea de contemplare (theoria). mijloc discursiv (dianoia) şi nu de cunoaştere în sine. fidel interpret al lui Aristotel. Iar această putere a spiritului este anterioară experienţei sensibile. Aşadar. ideea divină a binelui este cea cu care comparăm acest act şi reuşim să-l apreciem. este Dumnezeu însuşi. . vede esenţa generală. Averroes.raţiunea obiectivă a lucrurilor şi cunoaşterea lor prin intermediul raţiunii umane subiective. Înţelegerea sensului unui lucru (noesis) se petrece într-un act cunoscător mai simbolic şi mai direct: intuiţia. dacă judecăm valoarea morală a unui act uman. Inteligenţa este una singură. ducând către multiplicitate. Platon stabilise că. independent de simţuri. raţiunea structurează şi exprimă prin limbaj. Aceste idei ne oferă adevărata ştiinţă pentru că ele ne prilejuiesc cunoaşterea esenţei însăşi a lucrurilor. V. Gândirea noastră presupune deopotrivă raţiunea. Raţiunea şi principiile raţionale Şi în Evul Mediu s-a pus problema originii ideilor şi a valorii lor. dar nu ni le dau simţurile şi sunt altceva decât senzaţiile. considera că ideile vin şi din experienţă. descoperim o normă care serveşte acestui scop.

Toma din Aquino a depăşit aceste două teorii. Normele după care judecăm lucrurile nu sunt concepute în Dumnezeu. Inteligenţa este cea care le abstrage din datele experienţei, inteligenţă proprie fiecăruia, ca şi sensibilitatea. VI. Raportul natural-supranatural Metafizica este domeniul filosofic predilect al medievalului, prea puţin interesat de universul fizic. Ceea ce îl interesează pe gânditorul medieval este ceea ce se află dincolo de planul fizic, dar aceasta nu înseamnă că interogaţiile ştiinţifice cu privire la fenomenele naturii lipsesc în totalitate. Interesul se circumscrie raportului dintre natural şi supranatural. Creştinismul presupune, filosofic vorbind, o doctrină creaţionistă, centrată pe lupta între elemente opuse şi diferite: perfect-imperfect, binerău, spirit-materie, inteligibil-sensibil. Acestea din urmă reprezintă două categorii ale gândirii, dar şi două lumi contrare. În genere, sensibilul, pe urmele lui Platon, este asimilat materiei efemere, fluide, muabile, aflată în permanentă devenire. Inteligibilul este asociat informalului sau formalului inteligibil şi are atributele opuse: stabil, incoruptibil, imuabil, mereu identic cu sine, nenăscut şi nepieritor. Aşa cum la Pitagora numerele erau inteligibile, iar la Platon acest statut îl aveau Ideile, în creştinism şi în filosofia creştină Divinitatea aparţine acestei lumi sau este inteligibilul însuşi. Raportul sensibil-inteligibil subîntinde un altul: raportul creat necreat. Evident, este vorba despre replăsmuirea terminologiei filosofice şi ajustarea la nivelul semnificaţiei a unor termeni ca generat (geneto) şi negenerat (ageneto). Lumea fizică este o creaţie care presupune un temei prim sau ultim: Dumnezeu. Este o lume generată potrivit arhetipurilor divine cuprinse în ea. Să ne amintim că Ideile sau speciile sau Formele au avut un rol fundamental în filosofia pitagoreică, platonică şi aristotelică. Formele ideale, concepute într-o ordine închisă şi articulată, determinau logic orice devenire a realităţii fizice şi istorice. Există o dependenţă a creaţiei de Creatorul ei, datorită provenienţei din neexistenţă a tuturor creaturilor. O asemenea relaţie de dependenţă se traduce prin manifestarea continuă a principiului – Dumnezeu astfel încât creaturile multiple să primească de la acesta şi numai de la acesta fiinţa şi progresul fiinţei.

Realitatea naturală şi cea supranaturală au fost considerate, de către scolastici mai ales, două niveluri succesive şi autonome. Ele constituie, în fapt, trepte ale unei realităţi unice în care putem discerne prin exerciţiul metafizic o treaptă inferioară şi una superioară. Şi pentru teologia apuseană şi pentru cea răsăriteană, relaţia dintre natural şi supranatural deghizează legătura funcţională între fizic şi metafizic. În creştinism întâlnim o cosmologie şi o antropologie sacre: lumea are o structură simbolizată de anumite elemente(foc, aer, apă, pământ) ce ne amintesc de principiile lumii ale filosofilor greci. Această structură este tripartită: angelică, naturală şi umană sau spirituală, subtilă şi corporală sau informală, formală nevăzută şi văzută. Dumnezeu a conceput şi format toate creaturile printr-un fiat, prin Logos, prin Cuvânt, din nimic (ex nihilo), adică din altceva decât din ceea ce erau lucrurile însele. Oricum, lumea este unică şi unitară prin temeiul ei, chiar dacă este scena multiplicităţii. Cosmologia creştină vine în prelungirea tradiţiilor greacă, iudaică şi romană. Pentru greci, Logosul era Sufletul lumii şi asigura şi coerenţa interioară a lumii. Pentru creştini, Logosul este criteriul de inteligibilitate al lumii, dar are şi funcţie soteriologică. Oricum, influenţele filosofiei greceşti sunt evidente. Platon şi Plotin vorbesc despre un univers unic care cuprinde în sine totalitatea fiinţelor şi în care funcţionează simpatia universală. Exegeţii vorbesc astăzi despre un platonism creştin rezultat în urma întâlnirii dintre creştinism şi platonism în secolul al II-lea. Acest medio-platonism, cum i se mai spune, presupune o concepţie despre lume evident religioasă şi teocentrică, centrată pe mistică. El oferea metodele de urmat pentru căutarea întâlnirii nemijlocite a sufletului cu Dumnezeu. Plotin şi neoplatonicii, în general, au fost preocupaţi de aceste probleme şi plecau de la următoarea premisă: sufletul poate participa la adevărurile eterne, tărâmul divinului prin excelenţă. Noesis-ul antic sugera posibilitatea înţelegerii aproape intuitive a realităţii adevărate, prin contemplaţie. Nu desemna neapărat o cunoaştere despre ceva, ci semnifica mai mult identitatea prin participare la ceea ce este cunoscut. Aşa participa sufletul la Idei. El este divin în mod natural şi se întoarce la idei prin actul contemplaţiei Fiinţei, Adevărului, Frumosului şi Binelui. În filosofia creştină orice exerciţiu metafizic este asimilabil acestui urcuş al sufletului spre Idee şi presupune aceleaşi trepte: înţelegerea diferenţei între planul aparent al lumii şi cel real, paideia

sau orientarea către adevărata realitate, purificarea – ca realizare a sinelui spiritual – prin practicarea virtuţii şi prin dialectică, adică prin efortul de a găsi principiile lucrurilor şi principiul cel mai înalt al tuturor. Există două perspective: fie recunoaştem că Divinitatea este incognoscibilă, dar avem şansa cunoaşterii prin extaz (apofatismul) fie acceptăm asemănarea sufletului cu Divinitatea şi reamintirea ne oferă prin intermediul lucrurilor lumii şansa reapropierii. Deci, putem ajunge la Dumnezeu şi prin lume, prin lucrurile lumii (catafatismul). Această perspectivă ultimă apare la Aristotel, la Cicero şi a avut o influenţă decisivă în intervalul istoric dintre Platon şi începutul erei creştine. Niciodată metafizicul nu poate fi rupt de gnoseologic. În fond problema de a şti ce este Dumnezeu o presupune pe cea de a şti cum este el. Înainte de orice, Dumnezeu este cognoscibil sau incognoscibil? VII. Teodiceea A pretinde că Dumnezeu poate fi cunoscut presupune de la început a accepta existenţa unui ceva deasupra lumii fenomenale, pe care cunoaşterea prin simţuri nu ni-l dezvăluie. Oare raţiunea ne poate ajuta în acest sens? Răspunsurile sunt împărţite: unii spun că o asemenea cale raţională este constitutivă omului şi că prin ea se ajunge la cauza ultimă – Dumnezeu. Această cunoaştere naturală a lui Dumnezeu presupune acceptarea ideii că raţiunea umană este limitată şi că, deci, o asemenea metodă este indirectă, comparativă, şi simbolică. Adică ne referim la Dumnezeu prin comparaţie sau putem exprima ceva despre el doar prin intermediul simbolurilor. Opusă acesteia este cunoaşterea supranaturală, adică acceptarea şi înţelegerea revelaţiei supranaturale. Este o cunoaştere datorată nu puterii raţiunii omeneşti, ci, în primul rând, datorată lui Dumnezeu, care se autorevelează. Două dintre căile care privesc atât ontologicul cât şi gnoseologicul sunt calea catafatică şi calea apofatică a cunoaşterii lui Dumnezeu. Calea catafatică este afirmativă, pozitivă şi atribuie lui Dumnezeu rolul de spirit absolut, personal, perfect, nemuritor, creator al întregii existenţe, o realitate imanentă lumii prin energiile sale necreate. Atunci când pornim de la cele cauzate, create, îi atribuim lui Dumnezeu multe denumiri – aşa-numitele nume divine prin care afirmăm despre el ceva. Atunci când nu mai putem spune prin afirmaţii ce

este Dumnezeu, putem să mai spunem totuşi ceva spunând ce nu este el. Aceasta este calea apofatică, negativă, şi îl are în vedere pe Dumnezeu ca esenţă divină în raport de diferenţă cu lumea. Apofatismul nu înseamnă negarea lui Dumnezeu, ci depăşirea căii catafatice în vederea desăvârşirii cunoaşterii de Dumnezeu. De multe ori trebuie să lăsăm în spate toate sensurile lumii acesteia pentru a putea înţelege ce este Dumnezeu. Când trecem de zona numelor divine care ni-l reprezintă simbolic, ajungem într-o stare totală de iraţionalitate şi nepricepere, adică la ceea ce este mai presus de înţelegere. Acesta este momentul în care se trece de la catafatism la apofatism, dar trebuie văzute unul în prelungirea celuilalt şi nu în opoziţie. Catafatismul singular, fără apofatism, îl poate transforma pe Dumnezeu în creatură, iar apofatismul extrem, fără catafatism, conduce la o idolatrie dintre cele mai rafinate. Uneori sunt confundate apofatismul şi catafatismul patristicienilor greci cu metodele analoage ale dialecticii occidentale ale teologiei negative şi pozitive a scolasticilor. Trebuie distins între ele. În primul rând, la scolastici, identificăm o dialectică unică centrată pe căutarea şi analiza raţională a conceptelor. Această dialectică utilizează trei căi: via affirmationis – calea afirmativă, conform căreia teologia îl concepe pe Dumnezeu noetic, atribuindu-i însuşiri, concepte şi nume, toate desprinse din realitatea creată (bun, drept, iertător etc.); Via negationis – calea negativă prin care teologia procedează la desfiinţarea tiparelor acestea şi îi atribuie lui Dumnezeu conceptele opuse (veşnic, etern, atemporal, ubicuu etc.) şi via eminentiae – calea superiorităţii prin care teologia atribuie lui Dumnezeu însuşirile noastre la superlativ (atotputernic, atotştiutor etc.). Aşadar, dominantă este dialectica sau ridicarea intelectuală către Dumnezeu. Spre deosebire deci de teologia scolastică, apofatismul grecesc anulează caracteristicile şi conceptele realităţii create, iar catafatismul asigură prin simbol ridicarea către inefabil. Scrierile lui Pseudo Dionisie Areopagitul sunt expresia îmbinării acestor două metode. Se pare că este vorba totuşi despre o temă proclusiană: ideea neoplatonică a mişcărilor de procesie, emanaţie sau de conversie. Astfel, catafatismul ar urma mişcarea procesiei, care face trecerea de la unitate la multiplicitate, iar apofatismul ar urma mişcarea inversă de trecere de la multiplicitate la unitate sau cât mai aproape de ea. Cei care utilizează metoda apofatică preiau fără îndoială multe elemente platonice şi neoplatonice: folosirea limbajului simbolic

pentru a exprima realităţile imateriale. Platon considera că ne formăm noţiunile prin abstracţie, îndepărtând prin gândire ceea ce este particular şi material. Neoplatoniciană în apofatism este şi tema unei scări a fiinţelor: fiinţele inferioare depind de cele superioare, idee importantă pentru gnoseologie. Cunoaşterea se revarsă din Dumnezeu de-a lungul acestei scări şi fiecare fiinţă devine iradiantă, transmiţând lumină fiinţelor inferioare. Dar spre deosebire de neoplatonici, un filosof creştin poate explica cum Dumnezeu este şi Fiinţa în sine şi originea fiinţei însăşi, vorbind despre atributele Unului. Acest Unu este dincolo de determinare sau atribute. Mintea noastră surprinde mai întâi revelaţia lui Dumnezeu despre sine însuşi afirmând-o, apoi pătrunde dincolo de cunoaşterea despre Dumnezeu spre Dumnezeu, negând şi depăşind ceea ce el a descoperit despre sine. Singura care poate depăşi cunoaşterea apofatică este cunoaşterea mistică ce subliniază caracterul transcendent al lui Dumnezeu. Acest tip de cunoaştere constituie experierea directă a divinului, întâlnirea „faţă către faţă”, vie, personală cu Dumnezeu. De fapt, este un caz particular al cunoaşterii intuitive căreia îi este proprie impresia de certitudine, dar se diferenţiază de intuiţia obişnuită prin obscuritatea definitorie care o caracterizează. Din adjectivul mistic sunt derivate substantivele mistică – desemnând ştiinţa ce are ca obiect studiul stărilor mistice, şi misticism – care desemnează fie teoria potrivit căreia sufletul poate intra în comunicare directă cu Dumnezeu, fie ansamblul faptelor mistice. În cadrul cunoaşterii mistice, sufletul trece dincolo de cunoaşterea discursivă spre o cunoaştere nemijlocită, intuitivă, nediscursivă. Starea pe care sufletul o trăieşte atunci când devine copleşit de realitatea unirii sale cu Dumnezeu-Unu este inefabilă, extatică. Orice contact cu Unul este, de fapt, dincolo de orice rostire. Recunoaştem aici o temă plotiniană binecunoscută, aceea a receptării mistice a Unului ca prezenţă ce depăşeşte orice cunoaştere şi orice rostire. Datorită similitudinilor evidente între teoriile misticilor creştini şi mistica platoniciană şi neoplatoniciană, anumiţi exegeţi arată că patristicienii, de pildă, platonizează inevitabil atunci când îşi gândesc mistica. Cu alte cuvinte, mistica ar fi o trăsătură străină creştinismului iniţial şi împrumutată din păgânism. Alţii sunt de părere că trebuie să distingem clar între mistica creştină şi mistica filosofică sau intelectualistă, care a debutat cu Clement şi Origene şi a continuat până la

Grigorie cel Mare. Această mistică intelectuală sau supraintelectuală este recuperată de către Lossky pentru Răsărit ca fiind autentica spiritualitate şi autentica trăire a credinţei. VIII. Argumentele raţionale ale existenţei lui Dumnezeu De la Augustin şi Anselm până la Toma din Aquino înregistrăm tot atâtea tentative de a raporta credinţa creştină la gândirea raţională. Nicăieri aspectul nu este mai evident decât în încercarea de a dovedi existenţa lui Dumnezeu pe cale raţională. Argumentele ontologice ale existenţei lui Dumnezeu ocupă un loc aparte: Platon, neoplatonicienii, Augustin sau Anselm recunosc existenţa unor idei independente de experienţă, cum este şi ideea de Dumnezeu. Ele utilizează raţionamentele deductive, adică deduc existenţa lui Dumnezeu din chiar noţiunea de Dumnezeu. Pleacă de la ideea de perfect, de absolut din intelectul uman, în opoziţie cu întreaga existenţă fenomenală. Argumentul ontologic al lui Anselm constă în demonstrarea logică a existenţei lui Dumnezeu ca acel ceva decât care nimic mai mare nu se poate concepe. Este o încercare de a deduce existenţa lui Dumnezeu din ideea celei mai perfecte fiinţe. Nu am putea avea ideea unei astfel de fiinţe perfecte dacă ea nu ar exista întradevăr. Iar dacă am avea ideea unei astfel de fiinţe perfecte, dar ea nu ar exista, atunci nu ar mai fi fiinţa perfectă întrucât i-ar lipsi atributul existenţei, deci ar fi imperfectă. Argumentul ontologist al lui Augustin probează existenţa lui Dumnezeu prin existenţa adevărurilor eterne şi necesare. Obiectivitatea acestor adevăruri presupune existenţa unei fiinţe absolute, eterne şi necesare. Apoi, toate judecăţile noastre presupun o normă sau un termen de comparaţie ce constă în a compara realitatea supusă judecăţii cu un tip general pe care-l realizează. Plecăm de la individuale şi ne ridicăm la noţiuni din ce în ce mai generale, până la ideea de Fiinţă. Dar nu am putea extrage, prin abstractizare, conceptul de fiinţă din multele judecăţi despre fiinţele particulate, determinate, decât dacă judecata implică deja noţiunea de fiinţă. De aici poate fi construit un alt argument psihologic, care pleacă de la prezenţa în noi a unor principii eterne şi necesare, precum principiul identităţii sau principiul raţiunii suficiente: aceste idei sau principii universale şi necesare nu pot veni decât de la o fiinţă eternă şi necesară. Deci, există o fiinţă eternă şi necesară. Augustin – referindu-se şi la recunoaşterea gradelor de perfecţiune din lucruri –

Argumentul eudemonologic constă în dorinţa naturală a omului de bine şi fericire. determinat. Ultimul se bazează pe principiul finalităţii. Aceasta înseamnă că există scopuri neinstituite de om sau de către lume. a treia cale. există o inteligenţă ordonatoare care este Dumnezeu. întâmplătoare. Acest Absolut sau inteligenţă ordonatoare nu se află în univers. A doua este a cauzalităţii: constatăm existenţa cauzelor eficiente. Argumentul contingenţei. arată că lucrurile lumii sunt contingente. Spunem că un lucru este mai bun decât altul pentru că avem imprimată în noi noţiunea însăşi a binelui. Argumentul cosmologic al existenţei lui Dumnezeu pleacă de la constatarea că universul material este limitat. ori mişcarea presupune un prim motor. Există şi argumente morale ale existenţei lui Dumnezeu care pleacă de la constatarea ordinii morale în interiorul şi în exteriorul nostru. Acest argument se mai numeşte şi argumentul teleologic al existenţei lui Dumnezeu. ci este inteligenţa unei existenţe spirituale distincte de el. la Toma existenţa gradelor de perfecţiune presupune direct existenţa fiinţei absolute. Ordinea universului este una intrinsecă şi esenţială. absolut. trebuie să existe o cale de a rezolva . astfel există un prim motor pe care-l numim Dumnezeu. dependent de o primă cauză veşnică. Toate aceste patru argumente derivă din principiul cauzalităţii. care rezultă din natura lucrurilor observabile. Dacă la Augustin judecata care stabileşte gradele de perfecţiune în fiinţe presupune cunoaşterea şi indirect existenţa unei fiinţe supreme. dar orice cauză eficientă presupune o cauză primă care este Dumnezeu.crede că nu le-am putea stabili pe acestea decât prin raportare la perfecţiunea absolută. Toma din Aquino pleacă de la lumea exterioară pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu şi indică în acest sens cinci căi. ci de către un organizator inteligent. Calea a patra este a gradelor de perfecţiune: observăm diferite grade de perfecţiune în fiinţele create dar diversitatea acestor grade presupune existenţa unui grad suprem de perfecţiune. Cum nimic nu este zadarnic. Lucrurile nu sunt Absolutul. Prima cale este cea a mişcării şi o împrumută de la Aristotel: în lume există mişcare. dar fiinţa contingentă presupune existenţa unei fiinţe necesare. Aşadar. dar tind spre Absolut. derivat din principiul raţiunii suficiente: observăm că toate fiinţele au un scop precis şi fiecare parte un loc anume în întreg. Deci există o fiinţă care posedă supremul grad al perfecţiunii. Argumentul acesta avea să fie utilizat şi de către Toma. uneori pentru un bine nelimitat. ori această fiinţă necesară este Dumnezeu.

ca primă cauză. prin silogism. X. bunătatea. fiinţă infinită. Totul lasă impresia unei deducţii ca în formulele algebrice. Calea îndepărtării sau calea negativă: toate aceste perfecţiuni trebuie să se găsească în Dumnezeu fără imperfecţiuni. Prin deducţie ajungem la atributele lui metafizice. fără întrerupere. a tot ceea ce apare ca implicat. Există şi un argument istoric care deduce existenţa lui Dumnezeu din universalitatea şi permanenţa ideii de Dumnezeu în spaţiu şi timp. iar prin inducţie sau analogie ajungem la atributele sale morale. dar şi fără limite. în mod infinit. existenţa. Prin aceste metode ne apropiem de atributele lui Dumnezeu. Argumentul deontologic pleacă de la existenţa legilor morale şi ajunge la afirmarea existenţei lui Dumnezeu: legea morală a existat pretutindeni şi aceasta în ciuda faptului că nu slujeşte utilului sau satisfacţiei. Calea cauzalităţii sau calea pozitivă: în Dumnezeu. iubirea etc. Atributele metafizice sau naturale ale lui Dumnezeu sunt: aseitatea – nu este cauzat de nimeni şi de nimic şi posedă în sine însuşi raţiunea şi principiul . trebuie să existe toate perfecţiunile creaturilor. Oamenilor le stă în obicei să recurgă la metoda inductivă sau analogică: se pleacă de la perfecţiunile creaturilor pentru a ne ridica la perfecţiunea creatorului. a dedus toate celelalte atribute ale lui Dumnezeu din cel de „etern”. când se merge din ecuaţie în ecuaţie. Atributele lui Dumnezeu în teologia naturală Există două metode prin care putem afla care sunt atributele lui Dumnezeu: prin deducţie şi prin inducţie. adică viaţa. cum se întâmplă în cazul creaturilor. metoda utilizată de către filosofi este cea deductivă. perfecţiunile creaturilor trebuie să fie nu numai fără imperfecţiuni. Există trei modalităţi de a face acest lucru. care măsoară cognoscibilitatea naturii lui Dumnezeu întrucât posedăm doar un concept imperfect şi analog despre Dumnezeu. Calea aceasta este apropierea de binele absolut – Dumnezeu. inteligenţa. De obicei. Trebuie să anulăm tot ce este imperfecţiune atunci când conferim atributul perfecţiunii lui Dumnezeu. care constă în stabilirea unui caracter esenţial al unei realităţi postulate prin experienţă şi la extragerea din el. la care se adaugă credinţa în răsplata cuvenită în urma faptelor.dorinţa de fericire a omului. Calea superiorităţii sau a eminenţei este o sinteză a celorlalte două: în Dumnezeu. Toma din Aquino după ce a admis mişcarea şi a demonstrat existenţa unei fiinţe eterne.

Scolastica clasică sau propriu-zisă este a secolului al XIII-lea. în care se realizează tentative prea puţin izbutite de armonizare a credinţei cu raţiunea. după ce existase şi o prescolastică (secolele IX-X). mila. Despre natura lui Dumnezeu Primul lucru care se poate spune despre natura lui Dumnezeu este o afirmaţie tautologică: el este ceea ce este. Aceste caracteristici îl fac să fie deosebit în mod infinit de toate lucrurile create. sfinţenia. atotînţelepciunea – inteligenţa lui Dumnezeu este diferită de cea umană. voinţa – Dumnezeu nu poate dori decât binele de care este legat prin legături indestructibile. rămâne mereu identic cu sine şi nu-i este proprie devenirea. Din secolul al XI-lea până în secolul al XIIIlea discutăm despre scolastica timpurie. nemurirea şi libertatea sufletului sunt analizate şi justificate. perfecţiunea. veşnicia. imutabilitatea sau neschimbabilitatea – în Dumnezeu nu există schimbare chiar dacă este principiul devenirii şi schimbării în lumea materială. prin filosofie. dar există şi o scolastică răsăriteană. ca Fiinţă infinită şi perfectă. spiritualitatea. bunătatea şi iubirea. ca origine a fiinţei. în calitatea sa de cauză a toate. Probleme precum: existenţa lui Dumnezeu. Toate atributele enumerate mai sus se identifică cu natura sa. După seco- . Dumnezeu este ceea ce este ca Fiinţa în sine.propriei existenţe. X. chiar dacă în trei ipostasuri sau persoane. raţional. atotprezenţa. Este vorba despre raportarea credinţei creştine la gândirea raţională. Se viza armonizarea într-un sistem organic a adevărurilor religioase cu cele filosofice. Scolastica sau filosofia de şcoală se referă la şcolile medievale de gândire care se ocupau cu definirea şi sistematizarea concepţiei creştine asupra realităţii. precum şi datorită impactului filosofiei arabe asupra conştiinţei occidentale. Atributele intelectuale şi morale sunt: atotştiinţa – Dumnezeu înţelege şi cunoaşte totul în sine însuşi. intuitivă şi nu discursivă. infinitatea. despre care ştim prea puţin. ca esenţă. Este o perioadă pregătitoare. unicitatea sau simplitatea. dreptatea. Fiind unic. fără să ne imaginăm că Dumnezeu este altceva decât o fiinţă deosebit de simplă. Scolastica Denumeşte învăţământul teologic şi filosofic din Evul Mediu latin. XI. când au loc marile sinteze teologice datorită traducerilor operelor lui Aristotel în limba latină.

Orice lucru există doar potenţial.lul al XVI-lea putem vorbi despre o scolastică prăbuşită. Dacă adevărul logic desemnează acordul cunoaşterii cu obiectul cunoscut . între lucruri diferite cu sensuri diferite. în special filosofia lui Aristotel comentată şi îmbogăţită prin doctrinele patristicienilor şi traducerile şi analizele arabe. existenţa nu este nici univocă. În schimb. dar îşi poate . adică există o relaţie de asemănare sau de cauzalitate etc. Devenirea este diversă. metoda utilizată este metoda scolastică. În al doilea rând. Între lucruri există o oarecare asemănare. dar scolastica a supravieţuit până astăzi în şcolile catolice. Se pleacă de la premisa că existenţa nu are o natură unitară. totul unificat într-un mod cât mai ştiinţific şi riguros cu putinţă. Actul reprezintă tocmai determinarea potenţei. în actualitate. Această relaţionare a lucrurilor pe baza asemănării este una intrinsecă lor. Scolastica are anumite caracteristici care o fac uşor de recunoscut. nici echivocă. Potenţa reprezintă subiectul ce urmează a fi determinat în act. omogenă sau simplă din punct de vedere al elementelor constitutive. Mai întâi. între adevărul logic. Între existenţă şi nonexistenţă există o treaptă intermediară: existenţa potenţială. Problema fiinţei se pune în termeni aristotelici. Fiecare lucru reprezintă o potenţialitate adusă în act. pentru ca adevărata religie şi adevărata filosofie să afirme un adevăr unic. ţine de esenţa lor. adevărul ontologic şi adevărul moral. Scolastica presupune filosofia greacă. ceva ce completează lucrul şi îl perfecţionează. reprezintă un ansamblu de doctrine argumentate cu rigoare şi unificate într-un corpus de cunoştinţe unitar. Aristotel s-a detaşat de eleatism şi de heraclitism în problema unicităţii sau pluralităţii deconcertante a fiinţei. ca şi cei dinaintea lor. Pentru Stagirit. doar ca posibilitate până devine o existenţă în act. Un lucru poate deveni. adevărul ontologic reprezintă acordul obiectului cu cunoaşterea. adică lucrurile nici nu există toate în acelaşi mod. Ceea ce le aduce în raport de asemănare este însăşi noţiunea de existenţă. decadentă. ceea ce înseamnă că existenţa este analogă. Scolasticii disting. ceea ce înseamnă că există o multitudine de potenţialităţi şi de acte. care conduceau în mod sigur la agnosticism sau scepticism. care li se aplică tuturor dar prin care şi diferă. veracitatea sau adevărul moral constă în acordul rostirii cu gândirea. dar nici nu există total diferit. chiar dacă sunt diferite între ele. în conformitate cu doctrina analogiei existenţei.

ceea ce subzistă şi stă la baza modificărilor. Atunci când devenirea afectează însăşi substanţa lucrului vorbim despre o schimbare substanţială. Substanţa există în sine şi prin sine în vreme ce accidentul există prin acest suport al lui de manifestare. Fiecare lucru este un individual. aşa cum le indicase Aristotel. Latinescul persona este echivalentul grecescului hypostasis. dar numai în sensul în care distingem pe calea minţii între ele. având o substanţă completă. Principiul cauzalităţii deci are legătură cu contingenţa lucrului şi explică transfuzia de fiinţă de la Fiinţa în sine la lucru. întreaga scolastică şi nu numai a dezbătut problema hilemorfismului. Dar ele sunt contingente. Substanţa reprezintă ceea ce stă dedesubt. ci doar părţi ale acestora. numai în Dumnezeu esenţa şi existenţa coincid. trebuie să existe ceva deja în act. Planul existenţei este unul al singularului şi al individualului. Trebuie distins între existenţa lucrului şi esenţa lui. Individualul. substrat comun al tuturor lucrurilor şi unul actual sau deteminabil – care este .păstra identitatea ca substanţă. Dacă existenţa lucrurilor ar coincide cu esenţa lor. substanţa universală fiind doar o abstracţiune a minţii. Dumnezeu este o singură natură şi trei persoane. este subiectul lor. Ce anume constituie esenţa unui corp? De la Aristotel până la Toma. Scolastica preia şi categoriile existenţei. Dacă arborele este un presupus. Pentru ca un lucru să treacă de la simpla potenţialitate la actualitate. Există şi substanţe incomplete. Ceea ce i-a preocupat în mod deosebit a fost problema esenţei corpurilor. În acest caz avem de-a face cu o schimbare accidentală. după cum substantia este echivalent ousiei greceşti. atunci lucrurile ar exista în mod necesar. Ea este cea care primeşte accidentele. De aceea spunem că substanţa stă sub accidente. aşa cum o dovedesc apariţia lor printr-un act şi dispariţia lor prin altul. întâmplătoare. singularul se numeşte presupus dacă nu posedă o natură raţională şi persoană dacă posedă o astfel de natură. o cauză eficientă care să determine lucrul să existe. Devenirea sau schimbarea cea mai radicală se înregistrează atunci când are loc creaţia unui lucru sau aneantizarea lui – este o modificare care antrenează întreaga existenţă a lucrului şi chiar esenţa lui. care nu sunt nici presupuse nici persoane. omul sau îngerii sau Dumnezeu sunt persoane. Orice corp este alcătuit dintr-un dublu principiu: un principiu potenţial sau determinabil – materia primă.

de înger sau . Sufletul poate fi cunoscut doar indirect. deci că are un mod de existenţă distinct de al trupului. Din această cauză. de unde derivă logic şi nemurirea sa. este vorba despre suflet. Nemurirea reală poate fi esenţială în cazul lui Dumnezeu (fiinţa necauzată care nu poate pieri dintr-o cauză anume). pentru că este durata existenţei absolut imuabile. act perfect. care este act pur.forma substanţială a lucrului. de la un mod de a fi la altul. A afirma că sufletul are atributul spiritualităţii înseamnă a spune că este imaterial. ci analizând faptele spirituale ale persoanei. Antropologia scolastică este centrată pe ideea că sufletul este o substanţă incompletă. deci al veşniciei. Legat de conceptul de mişcare se află cel de viu. În scolastică se face distincţie între nemurirea personală sau reală şi nemurirea metaforică. pentru că dispariţia lui aduce modificări subiectului. Dumnezeu are atributul nedevenirii. adică intrinsecă unei fiinţe – alta decât Dumnezeu – care nu posedă în sine posibilitatea de distrugere sau de aneantizare: sufletul. adică trecerea de la potenţă la act. adică cea oferită de conştiinţele celorlalte fiinţe vii. care reprezintă o modificare accidentală a substanţei în forma sa. Orice schimbare sau transformare presupune mişcarea. Mişcarea este specifică fiinţelor vii şi se traduce ca principiu vital. În legătură cu forma substanţială sunt afirmate calităţile sensibile. De aici postularea naturii spirituale a sufletului. pentru că ieşirea din existenţă a celui dintâi nu produce modificări în substanţa sau modul de existenţă al celuilalt. Moartea trupului nu atrage după sine şi moartea sufletului. De existenţa principiului vital ţine întreaga natură a existenţei unei fiinţe. Scolasticii dovedesc existenţa inteligenţei prin existenţa anumitor idei care nu provin din experienţă – ideea de Dumnezeu. Trebuie distins între substanţă şi calităţi pentru că o aceeaşi substanţă îşi poate schimba calităţile fără să atragă o modificare a esenţei. De fapt. Trupul sau materia. prin care acesta este determinat ca esenţă şi devine deosebit de celelalte lucruri. De caracterul spiritual al sufletului se leagă şi inteligenţa umană. se va uni cu sufletul pentru a naşte o substanţă completă. dar una incompletă. tot substanţă incompletă. nu prin percepţie. gratuită printr-un dar făcut de Dumnezeu unei substanţe incomplete cum este trupul (după învierea finală) şi naturală. Singurul căruia nu-i este proprie mişcarea este Dumnezeu. Acest principiu este considerat el însuşi o substanţă. adică omul ca unitate trup-suflet şi ca persoană.

O altă dovadă a existenţei inteligenţei o reprezintă posibilitatea de a avea judecăţi şi de a face raţionamente.. iar Ideile chiar există în afara acestora. ea nu poate exista decât într-un lucru particular? Ori. dar şi la modalitatea lor de interrelaţionare. astfel încât anumiţi istorici ai filosofiei ar restrânge bucuroşi întreaga filosofie a vremii la această „ceartă”. în fapt. dimpotrivă. urmându-i lui Platon. Dacă ne raportăm la cele două comentarii la Introducerea în Categoriile aristotelice. egalitate etc. Apoi. asemănare. există în sine. dincolo de omul Platon şi deasupra existenţei lucrurilor particulare? Sau. În primul rând. cuvântul bunătate este o convenţie în interiorul limbajului? Boethius este cel care. Într-un comentariu la Aristotel – Isagoga – Porfir se întreba dacă genurile sau speciile sunt abstracţii ale gândirii noastre sau au existenţă în sine. în secolul al XIII-lea. Aristotel. În chestiunea universaliilor se dovedeşte incapabil de a-şi stabili opţiunea pentru Platon şi neoplatonici sau pentru Aristotel şi peripatetici. omenie etc. abia intrat în spiritualitatea occidentală prin arabi. Ceea ce este absurd. în individualitatea lui. pentru că specia „animal” nu este acelaşi lucru cu animalul în sens propriu.de suflet. dacă ar fi simple noţiuni mentale ar decurge logic de aici că nici o idee pe care o posedăm nu are un corespondent în realitate. entitate etc. considera şi el că universaliile pot fi cunoscute în afara lucrurilor. ca universal. sau a unora despre relaţii – de cauzalitate. practic. dar ele subzistă în lucruri (in res). Cu alte cuvinte. Cearta universaliilor În Evul Mediu au existat dispute uriaşe de idei privitoare la natura lucrurilor. Aşa a început dificultatea şi cearta propriu-zisă pe marginea universaliilor. suscită interesul lui Boethius. dar oare bunătatea. a unora universale – om. Boethius va concluziona că este necesar totuşi ca ideile generale sau univer- . se pare că preia de la acesta mai mult decât de la Platon şi neoplatonici. pentru că noi gândim iar gândirea trebuie să aibă un obiect. Există Platon. există ca om bun. sunt genurile sau speciile realităţi corporale sau incorporale? Apoi nu cumva – chiar de ar fi corporale – ar fi totuşi deosebite de sensibil? Occam avea să urmeze aceeaşi schemă. sugestia că ideile generale nu pot fi substanţe. face din această problemă una fundamentală pentru gânditorii Evului Mediu. Platon considera că ele pot fi cunoscute separat de lucrurile sensibile. a altora despre lucruri abstracte – bunătate. Aristotel. XII.

Alexandru din Afrodisia. dar şi universal în intelect. Ajunge astfel să distingă între lucruri şi proprietăţile amestecate în ele ale acestora. Tot pe urma lui Porfir cu a sa ierarhie a predicabilelor. Aşadar. Boethius adaptează intuiţia lui Alexandru din Afrodisia la interogaţiile sale. mintea noastră nu face decât să abstragă incorporalul din substanţa acestora. privată de corporalitate. Se instituia şi distincţia: universal existent în sensibil şi universal cunoscut în suflet. adică să fie idei ale ceva. Această natură comună este ea însăşi un universal. dar contează mult faptul că ele pot fi concepute separat. Aspectul este important pentru concluziile sale: tot ce ne apare ca unit în realitate. Ideea este mai veche. O asemenea soluţie devenea şi mai plină de pericole: un acelaşi subiect poate fi şi singular în lucruri. Boethius ezită între noţiunea aristotelică a substanţei (suportul de care au nevoie accidentele pentru a fi) şi noţiunea platoniciană a subzistenţei (Ideea nu are nevoie de accidente pentru a fi. Asemănarea ţine de esenţă. Contează mai puţin. nedivizat. poate fi distins prin intermediul minţii. Acestea îi apar ca subzistente. să corespundă cu ceva. adică într-una abstractă. ceea ce intuitiv ne apare unitar. neputându-le concepe ca substanţe. dacă universaliile există sau nu separat de lucruri. în minte. în fapt. deci. Din sinteza acestor două noţiuni. Boethius va da o definiţie universalului-specie: specia este un concept format pornind de la asemănarea esenţială a unor indivizi diferiţi în număr. neasemănarea de număr. Când însă este vorba despre corpurile naturale. În ce priveşte raportul dintre individual şi universal. Genurile şi speciile sunt tocmai asemenea proprietăţi amestecate discernabile pe calea gândirii. devine disociat şi abstras.saliile să fie în rerum veritate. Asemănarea după esenţă este. la care ataşează versiunea porfiriană a . Boethius desfăşoară metafizic analiza regimului de a fi al universaliilor. adică o idee generală pe care numai intelectul o poate abstrage după ce o detectăm la nivelul fiecărui lucru sensibil. Este şi forma în care mintea noastră se foloseşte de ele. o natură formală comună mai multor individuale. Acest incorporal abstras ajunge să fie ipostaziat ca formă abstractă de asemenea. comentând şi el pe Aristotel. Universaliile sunt gata abstrase dacă vorbim despre fiinţe intelectibile sau despre fiinţe inteligibile. ea este prin sine subzistentă). observa că ceea ce percepem nedivizat prin simţuri poate fi totuşi divizat prin exerciţiul gândirii.

dar şi substanţe – suport – substrat pentru accidente. Dacă grecii au pus accent mai mult pe mistică. Raportul teologiei scolastice cu teologia răsăriteană Interesant este că distincţiile care se pot face între apologetica şi patristica greceşti şi apologetica şi patristica latine sunt funcţionale şi pentru distincţia dintre teologia harismatică răsăriteană şi cea scolastică. lucrurile sensibile. Există doar omul Platon bun. Această asimilare a universaliilor cu numele a condus la mari dificultăţi: Occam va radicaliza într-atât nominalismul încât va duce la negarea dogmei Trinităţii. În plus. nu şi universalii. individualele sunt şi subzistente. . Cu alte cuvinte. ci că sunt numai subzistente. un fel de realişti moderaţi. De vină trebuie să fi fost şi limba latină. Remigius din Anxere. Aceasta constă în a spune despre universalii că nu sunt substanţe. În primul rând.predicaţiei. Abelard sau Toma din Aquino au ales perspectiva aristotelică asupra universaliilor care aparţin sferei gândirii. nu şi bunătatea. exersându-se cu mult succes în teodicee. Boethius construieşte o ontologie platoniciană ce nu a lipsit de pe scena filosofiei medievale până în secolul al XIV-lea. latinii mai mult către Aristotel şi peripateticii arabi. care nu constituie decât rezultatul unei convenţii de ordin lingvistic între noi.a. una în care transliterările termenilor greceşti sunt adesea restrictive sau confuze. Nu rezultă de aici că eforturi proprii taberei adverse nu au existat de ambele părţi. au căutat calea de mijloc. ceea ce a lipsit mai mult patristicii de ramură latină pare exerciţiul metafizic pur. De la Boethius până la ultimul dintre scolastici. dar au susţinut şi ideea că există totuşi ceva efectiv care conferă unitate diversităţii lumii fenomenale. nu există decât lucruri particulare. William De Champeaux ş. Existând doar lucrurile particulare. latinii s-au axat mai mult pe teologia raţională. Astfel. Grecii par mai mult orientaţi către Platon şi neoplatonism. singura cale de cunoaştere adecvată rămânea cea intuitivă. Conceptualiştii. XIII. medievalii au dat răspunsuri foarte diferite cu privire la natura universaliilor. Nominaliştii s-au situat pe o direcţie opusă: au respins în totalitate ideea universaliilor. era respinsă în totalitate posibilitatea de a avea o cunoaştere raţională a lui Dumnezeu. Cei care l-au urmat pe Platon în susţinerea ideii că universaliile există cu adevărat s-au numit realişti: Ioan Scotus Eriugena.

O. 1998. Alain de Libera. prima acuză este aceea de a accepta încă premisa că o bună cunoaştere a conceptelor ne poate conduce la însăşi esenţa realităţii. Gândirea Evului Mediu. 1992. al B. Bucureşti. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Etienne Gilson. Cearta Universaliilor. . Proslogion. Editura I. 1997. scolasticii sunt „certaţi” de către răsăriteni pentru dogmatismul dur şi inuman de care fac uneori dovadă. Scrieri (Articole teologice despre mângâierile filosofiei). pentru că schimbă oricând exerciţiul dialectic frust cu cel mistic. Dacă teologii bizantini resping raţionalizarea excesivă a credinţei de către scolastici. Boethius. 2000.R. Bucureşti. Astfel.. argument de care nu se lasă oricum convinşi. Editura Humanitas. Timişoara. Editura Ştiinţifică. De la Platon la sfârşitul Evului Mediu. Deşi se consideră criticişti. Alain de Libera. Timişoara.M. există confruntări de idei cu privire la oportunitatea de a folosi sau nu o anume metodă atunci când se face teologie. scolasticii îi acuză pe răsăriteni că prin apofatismul extrem pe care-l propun pot ajunge la agnosticism sau scepticism. Anselm de Canterbury. La rândul lor. aceştia din urmă resping intuitivismul de factură iraţională al celor dintâi. Bucureşti. Filosofia în Evul Mediu. Editura Amarcord. 1997.B.În ultimul timp. Răsăritenii reproşează scolasticilor că utilizează în teologie aceeaşi metodă pe care o aplică şi în studiul ştiinţelor profane. Editura Amarcord. Este vorba despre folosirea metodică a raţiunii şi despre sistematizarea conţinutului credinţei în grile închise şi aride.

2) trecerea de la natură la societate (raportul dintre dreptul natural şi cel pozitiv).FILOSOFIE MODERNĂ Semestrul I Prof. vor înţelege că explicarea fenome nelor psihice necesită un alt fundament decât cel cantitativist şi mecanicist. 4) raportul dintre omul natural şi omul culturii. fenomenele fizice şi cele psihice). Spinoza. În acest mod se evidenţiază atât continuitatea. În particular. Leibniz) şi de empirişti (Bacon. ROŞCA Obiective Cursul este axat pe cele două mari orientări filosofice din secolul al XVII-lea. veridicitatea şi metoda cunoaşterii. dr. 3) originea. studenţii vor realiza core laţia existentă în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea între perspectiva filosofică mecanicistă şi cantitativistă asupra naturii şi stadiul dezvol tării ştiinţelor din acel timp. Hume). realizânduse deopotrivă o imagine de ansamblu asupra gândirii din veacul al XVII-lea şi asupra concepţiei fiecărui filosof în parte. Totodată. dintre dreptul natural şi dreptul . În cadrul fiecărei teme sunt relevate şi analizate principalele idei afirmate de raţionalişti (Descartes. prelungite şi în secolul următor: raţionalismul şi empirismul. Cursul îşi propune asimilarea de către studenţi a problematicii de bază şi a principalelor concepte ale gândirii filosofice moderne din secolul al XVII-lea. univ. dominat de modelul disciplinelor mate matice (ale cantităţii) şi de cel al mecanicii clasice. IOAN N. Hobbes. Prin aprofundarea problemelor de filosofie socială (privind raportul dintre natură şi societate. Sinteza este structurată pe temele majore abordate de cele două orientări şi anume: 1) substanţa supremă şi raportul său cu fenomenele fizice şi cele psihice. studen ţii vor realiza atât semnificaţia. ca premise pentru înţelegerea gândirii filosofice moderne şi contemporane şi ca elemente pentru formarea propriei concepţii filosofice. cât şi diferenţa ideilor de la un gânditor la altul. Locke. Berkeley. Prin aprofundarea problematicii ontologice (privind substanţa supremă. cât şi limitele concepţiilor cantitati viste şi mecaniciste.

prelunginduse şi în secolul următor. au fost raţionalismul şi empirismul. Adâncirea problemelor gnoseologice abordate de raţionaliştii şi empiriştii moderni (originea şi veridicitatea cunoştinţelor. pentru că gânditorii săi cei mai importanţi s-au preocupat în mod amplu de elaborarea unei noi metode de a cunoaşte. studenţii vor realiza faptul că. Introducere Secolul al XVII-lea este cunoscut. Locke). vor căpăta cunoştinţe viabile despre diferenţa dintre starea de natură şi starea de societate. dar şi negarea rolului constructiv al subiectului de către gnoseologia empiristă şi. ci şi. afirmarea rolului creativ al subiectului. nu numai puterea de a cunoaşte şi a alege între bine şi rău. ca la antici şi medievali. în plan filosofic. deşi a preluat punctul de vedere substanţialist asupra sufletului uman. activă şi socială. cât şi limitele fiecăreia din cele două mari orientări gnoseologice din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea şi anume: importanţa experienţei. precum şi despre semnificaţia statului care corespunde contractului social (în varianta lui Hobbes sau J. despre cunoaşterea lumii şi despre om. studenţii vor deprinde modalitatea modernă. esenţialmente laică. la rândul ei. sub numele de Secolul metodei. despre natură şi societate în particular. Dar noua metodă n-a fost posibilă fără o nouă viziune despre lume în general. Prin urmare. mai ales. . opusă metodei scolastice. Cât priveşte raportul dintre individ şi stat. ci şi acţiune asupra naturii şi societăţii conform cerinţelor proprii naturii umane. dar şi diminuarea însemnătăţii experienţei de către gnoseologia raţionalistă. Raţionalismul a fost iniţiat de Rene Descartes (1596-1650) şi continuat de Benedict Spinoza (1632-1677) şi Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716).pozitiv). filosofia modernă a înţeles omul ca fiinţă nu doar contemplativă şi morală. în gândirea modernă s-a susţinut că libertatea umană înseamnă. Prin cunoaşterea problematicii omului aşa cum a fost abordată de empiriştii şi raţionaliştii moderni. respectiv. I. Orientările filosofice care au dominat secolul metodei. de abordare a problematicii statului şi societăţii. metoda cunoaşterii) le permite studenţilor să cunoască atât meritele. în secolul al XVII-lea deja se conturează ideea potrivit căreia statul trebuie să respecte drepturile fundamentale care decurg din natura înnăscută a omului.

Ei au conceput materia ca substrat al fenomenelor fizice. a creat două tipuri de substanţe secunde: materia şi spiritele umane (care. şi calităţi primare (esenţiale) ale lucrurilor. ca substanţă supremă. Admiţându-l pe Dumnezeu ca substanţă supremă. iar nu transcendent. potrivit lui Hobbes. fie. George Berkeley (1685-1753) şi David Hume (1711-1776). sufleteşti. dar sau dezis de viziunea teologică a unui Dumnezeu biblic. Dintre empirişti. care sunt. Panteismul este orientarea filosofică potrivit căreia Dumnezeu (theos) este răspândit în întreg (pan) universul. fie deist. fie prin substanţele secunde create de Dumnezeu. În fine. iar spiritul uman – ca substrat al fenomenelor psihice. şi raţionaliştii (fără excepţie) şi empiriştii au preferat termenul de substanţă supremă. adică prin atributele (calităţile) acestora. raţionaliştii şi empiriştii au explicat lumea lucrurilor fizice şi a fenomenelor psihice fie direct prin atributele divinităţii. care a fost panteist. în cazul neadmiterii unor substanţe secunde. Pentru a-l denumi pe Dumnezeu ca principiu al lumii. Berkeley a considerat că Dumnezeu a creat ca substanţe secunde numai spiritele umane. fiind imanent acestuia. Hobbes şi Locke au susţinut că Dumnezeu. ceilalţi filosofi moderni au continuat să identifice principiul cu divinitatea. John Locke (16321704). Hume s-a îndoit de existenţa unui substrat în ce priveşte atât fenomenele fizice. fiindu-şi propria sa cauză. Deismul este orientarea filosofică potrivit căreia Dumnezeu a creat lumea şi (sau numai) i-a imprimat mişcare şi ordine (legi). toţi ceilalţi raţionalişti moderni şi toţi empiriştii au fost deişti. care există prin sine însuşi. prin calităţile secundare (individuale şi fenomenale) ale lucrurilor. în timp ce lucrurile le-a creat ca fenomene lipsite de orice substrat material. sunt şi ele corpuri. Thomas Hobbes (1588-1679). Substanţa supremă În problema principiului. în acelaşi timp. înţelegându-l fie panteist. pur şi simplu. dar foarte fine). fără a mai interveni în evoluţia ei.Empirismul a fost afirmat de gânditorii englezi Francis Bacon (1561-1626). cu excepţia materialiştilor francezi. II. cât şi sufletele umane. . prin care l-au înţeles pe Dumnezeu ca substrat care există independent de orice altceva. ca în cazul panteismului spinozian. Bacon. Cu excepţia lui Spinoza. altfel spus.

în acelaşi timp. subîntinse şi de atributul gândirii şi. concomitent. spiritele umane ca substanţe autodinamice. şi expresii ale întinderii. identificată cu sufletul uman. cât şi distincţia dintre calităţile primare şi cele secundare şi a caracterizat materia printr-un ansamblu de calităţi primare conexe. cum ar fi căldura. invers. identice cu senzaţiile provocate în noi de lucruri. respectiv. şi anume: soliditatea. greutatea etc. care conţine în sine formele lucrurilor şi care se caracterizează printr-o serie de calităţi (însuşiri) esenţiale. gr. la fel de importante. Ulterior. pe de o parte. Berkeley a fost de părere că Dumnezeu a creat. fenomenele sufleteşti. . mişcarea. este multiplă şi constituie temeiul fenomenelor psihice. dar şi altele. Hobbes. corespunzătoare celor trei regnuri ale naturii: percepţii – pentru lucrurile anorganice. forma (figura). sunt. rezultă că fenomenele fizice întemeiate pe întindere sunt. repausul şi numărul. Locke a reluat atât ideea că Dumnezeu a creat două substanţe secunde. care sunt manifestări ale gândirii. lumina. care. n-ar prezenta decât calităţi secundare. Potrivit lui. pe care se fundamentează fenomenele fizice şi. între care întinderea şi mişcarea. lucrurile fizice ca obiecte perceptibile. el a susţinut un izomorfism între întindere şi gândire. materia şi spiritul. suflete – pentru animale şi plante. (însuşiri care există în lucruri şi au caracter general şi definitoriu). ci ca atribute ale substanţei supreme (Dumnezeu). Leibniz a gândit că Dumnezeu a creat nenumărate substanţe incorporale şi autodinamice numite monade (monas. a afirmat că Dumnezeu a creat o materie determinată. cele psihice. = unitate) care sunt de trei tipuri. întinderea. întrucât în Dumnezeu toate atributele sunt solidare (nici unul din ele neputând fi detaşat de Divinitate.Concret. ci sunt efecte subiective ale acţiunii acestora asupra simţurilor) a spus că tot ce există este corp şi că orice corp se defineşte prin două calităţi primare: întindere şi mişcare. Iniţiatorul empirismului. distingând între calităţi primare şi calităţi secundare (însuşiri care nu există în lucruri. Bacon. şi spirite – specifice oamenilor. Descartes a susţinut că Dumnezeu a creat două tipuri de substanţe secunde: substanţa întinsă (res extensa) care este unică şi întemeiază fenomenele fizice şi substanţa cugetătoare (res cogitans). lipsite de substanţă şi dinamism şi care. iar pe de altă parte. Cu alte cuvinte. Spinoza a considerat întinderea şi gândirea nu ca substanţe. în consecinţă.

Hume). (sau „năzuinţă de contact” sau. Cantitativismul se explică prin influenţa exercitată asupra cunoaşterii de matematică. adică o modificare a as- . Potrivit lui Locke. concepute ca tendinţe imanente ale lucrurilor. între care căldura. de exemplu. În total. calităţile secundare (de culoare. a identificat nouăsprezece tipuri de mişcare bine distincte. în exemplificarea raportului dintre substanţă şi lucruri. În ce priveşte explicarea lumii fizice prin diferitele calităţi ale substanţei care întemeiază lucrurile sau prin cele ale lucrurilor. La fel. a adăugat şi alte calităţi. iar empiriştii – fie un substanţialism moderat. toţi raţionaliştii şi empiriştii au identificat două calităţi indispensabile: întindere şi mişcare mecanică. dar a certificat existenţa unor însuşiri generale şi. de libertate (prin care corpurile se străduiesc să scape de opresiune) etc. cu excepţia lui Bacon şi Leibniz. tinzând să identifice substanţa secundară sau cu variatele însuşiri ale lucrurilor (Bacon). cum se exprimau scolasticii. lumina şi greutatea. de tip mecanic. perceptibile ale lucrurilor. raţionaliştii au promovat un substanţialism radical întemeind lucrurile pe atributele substanţei supreme sau pe cele ale substanţei secunde. de conexiune. cum ar fi: mişcarea de rezistenţă (prin care nici o parte a materiei nu se lasă distrusă). pe lângă deplasarea mecanică. sau numai cu cele primare (Hobbes.Hume s-a îndoit de existenţa unei substanţe spirituale. miros etc. Locke). totodată. fie o imagine fenomenistă. în cele din urmă. ca ştiinţe ale cantitativului. aşa cum am arătat. cum ar fi întinderea şi mişcarea. Mecanicismul a constat în susţinerea că orice schimbare a unui corp ar fi. gust. că lucrurile extinse şi anclanşate mecanic nu sunt decât manifestări exterioare ale unui substrat atomic spiritual şi autodinamic. a enumerat şi alte forme de mişcare. Aşadar. Leibniz se convinsese. ireductibile.) n-ar fi decât efecte subiective sau însuşiri fenomenale derivate din modul în care se combină calităţile primare. care sunt cantitative. Bacon. socotite la fel de importante. Cantitativismul a constat în considerarea aspectelor cantitative ale lucrurilor ca însuşiri fundamentale pe care se înalţă sau la care se reduc toate celelalte. Aşadar. la rândul său. ca şi de existenţa unei cauzalităţi şi legalităţi obiective. în special de aritmetică şi geometrie. raţionaliştii şi empiriştii au proiectat asupra lumii fizice o viziune cantitativistă şi mecanicistă. „oroarea de vid”). prin care au desubstanţializat lumea fizică (Berkley.

pentru că în natura umană ar exista trei cauze ale tendinţei spre agresiune: 1) spiritul de concurenţă (care generează lupta pentru câştig). Mecanicismul se explică prin atracţia exercitată în epocă de modelul fizicii mecanice. un război al tuturor contra tuturor (bellum omnium contra omnes). în special prin Rousseau. care. 2) a doua – legea libertăţii şi 3) a treia – legea egalităţii. Locke şi de raţionalistul B. între oameni există o discordie generalizată. Hobbes a considerat că în natura umană există. care au proiectat un stat al drepturilor fundamentale ale omului. 2) spiritul de neîncredere (determină lupta pentru asigurarea propriei securităţi). trei pasiuni care i-au determinat pe oameni să încheie un contract (pact) de neagresiune şi să se asocieze. III. 2) dorinţa de a-şi procura bunurile necesare pentru a trăi bine şi 3) speranţa de a-şi realiza bunăstarea prin industrie. în fine.) sau o deplasare dintr-un loc în alt loc sub acţiunea unui alt corp din exterior. . pentru că descoperise legile mişcării mecanice. teoria contractualistă a fost regândită ca doctrină a monarhiei constituţionale. care se conturase încă din antichitate. cele mai importante teorii contractualiste au fost elaborate de empiriştii Th. era cea mai riguroasă disciplină din acel timp. vor fi următoarele: 1) prima lege naturală (jus naturale) este legea păcii. Or toate cele trei pasiuni necesitau o asociere potrivit unui acord de pace. numite şi legi naturale (deoarece corespund unor tendinţe ale naturii umane). stat şi drept şi s-a reafirmat viziunea contractualistă. a fost resorbit în ample sinteze asupra istoriei.pectelor sale cantitative (întindere. 3) dorinţa de glorie (provoacă lupta pentru reputaţie). în veacul următor. în starea de natură. în filosofia clasică germană. la Kant şi Hegel. alături de matematică. legile fundamentale ale pactului. în Renaştere. în Secolul luminilor. în secolul al XVII-lea şi parţial. În consecinţă. Thomas Hobbes a plecat de la premisa că. şi anume: 1) teama de moarte. Spinoza. figură. în filosofia socială modernă s-au realizat următoarele: mai întâi. volum etc. În secolul al XVII-lea. apoi. Trecerea de la natură la societate: drept natural şi drept pozitiv În esenţă. s-a laicizat concepţia despre societate. Hobbes şi J. de asemenea. contractualismul a fost resemnificat ca proiect al unui stat burghez şi chiar burghezo-democratic.

care. Potrivit lui Hobbes. Hobbes conchide că este necesar ca statul (mulţimea de oameni) să acorde toată puterea de a veghea la respectarea lor „unui singur om sau unei adunări de oameni”. oamenii dobândesc şi proprietate. Hobbes acordă suveranului multiple roluri. A treia lege le întăreşte pe primele două. 3) legislator moral şi 4) guvernator atât al statului. . De aceea. suveranul este: 1) garant absolut al contractului. căci respectarea libertăţii fiecăruia înseamnă şi respectarea vieţii fiecăruia. iar dacă n-o găseşte. ce ţie nu-ţi place”. referindu-se la încetarea războiului şi instituirea păcii. 2) legislator civil (care stabileşte legile civile privitoare la ceea ce este drept şi nedrept şi la asigurarea păcii pe baza legilor naturale ale contractului social). Hobbes afirma că. am putea spune (interpretându-l pe Hobbes) că. prima lege statorniceşte dreptul la viaţă. Dat fiind că legile contractului ar putea fi încălcate. a doua lege respectă principiul „Altuia nu face. pe baza contractelor mutuale. iar pe toţi ceilalţi supuşi. cât şi al religiei (pentru ultima funcţie putând să delege şi un preot suprem). dar fără presupoziţia că acest tratament se întemeiază pe egalitatea de la natură. fără presupoziţia amintită. ceea ce înseamnă acelaşi lucru. tot prin contract mutual. Or. o mulţime de oameni uniţi ca şi cum ar forma o singură persoană. care implicau deja un tratament egal pentru fiecare. prin care el înţelege. de fapt. îşi foloseşte forţa şi toate mijloacele pentru a asigura pacea şi apărarea tuturor. A doua lege este mai cuprinzătoare şi include pe prima. Şi anume. Cu alte cuvinte. cere ca voinţa ta să nu stăpânească alte voinţe şi nici să nu fie stăpânită de altele. omul având şi tentaţia de a le încălca în virtutea libertăţii sale naturale neîngrădite. legile n-ar fi fost la fel de puternice. va fi de părere ca persoana sau persoanele delegate pentru rolul de suveran să nu facă parte dintre contractanţi. A doua reclamă ca fiecare să renunţe la libertatea sa neîngrădită şi să se mulţumească să aibă faţă de alţii aceeaşi libertate care se acordă şi altora faţă de sine. să caute toate mijloacele care l-ar avantaja în război. în urma contractului reciproc se constituie statul. A treia pretinde că fiecare să recunoască pe celălalt ca fiind egal cu sine de la natură. El va numi pe cel sau cei care întruchipează această forţă suveran. societatea. Totodată. sau.Prima cere ca fiecare să depună toate eforturile pentru pace.

egalitate. nelimitate (căci omul are dreptul să facă tot ce nu e interzis de lege). practic. deşi afirmă că suveranul este garant absolut al contractului şi că n-ar putea viola contractul (tocmai pentru că nu e contractant). nici absolute (căci se subordonează drepturilor) şi nici nelimitate. drepturile. Totuşi. În al doilea rând. Spre deosebire de concepţia lui Hobbes. John Locke a reluat şi întrucâtva a modificat contractualismul lui Hobbes. totuşi Hobbes îi acordă aproape întreaga putere. Hobbes acordă atribuţii prea mari suveranului şi. adică să respecte drepturile fundamentale ale omului. arată Hobbes. pe deasupra. libertate. şi legislator moral şi lider religios suprem. sunt inalienabile. Statul este cel care delegă suveranul şi. deci atât timp cât suveranul respectă doar prima lege a contractului. totuşi se contrazice. Locke a susţinut. cum sunt drepturile la viaţă. În primul rând. În schimb. care apar în societate prin legile pactului care restrâng anumite drepturi. în consecinţă. deşi pare că subordonează rolul legislativ al suveranului faţă de puterea legislativă a statului care stabileşte legile fundamentale. De aceea. de aceea. care este şi putere legislativă derivată sau secundară. naturale) şi puterea executivă. Prin contractualismul său. De cea mai mare însemnătate rămâne însă concepţia lui Hobbes potrivit căreia dreptul civil trebuie să se întemeieze pe cel natural. nu sunt nici inalienabile. suveranul este reprezentant al statului. avându-şi izvorul în starea de natură. obligaţiile (îndatoririle). susţinând că supuşii sunt obligaţi să-l asculte pe suveran atât timp cât acesta le asigură viaţa. nu şi legea libertăţii şi celelalte. absolute şi. Hobbes scoate suveranul de sub autoritatea statului prin chiar faptul că nu include şi persoana sau persoanele suverane printre contractanţi. tinde să răstoarne raportul dintre puterea legislativă şi puterea executivă. că egalitatea de la natură şi dreptul natural trebuie să fie respectate de toate celelalte legi sociale care alcătuiesc dreptul pozitiv. ca şi Hobbes. proprietate. căci stabileşte legile de drept civil în acord cu cele de drept natural. contractualismul lockean susţine că pactul social a fost încheiat nu de fiecare om cu fiecare (cu . Tocmai pentru că sunt fundamentale. susţinând că suveranul hotărăşte întregul drept civil şi că mai este.Raportul dintre stat şi suveran este raportul dintre puterea legislativă supremă (care stabileşte legile fundamentale.

aşa cum va proceda mai târziu Kant. eronate. Totodată. mai întâi. deci. Raţionaliştii au conceput raţiunea (intelectul) ca facultate cognitivă primordială. iar cunoştinţele raţionale ca purtătoare de adevăr şi fundamentale în raport cu cele sensibile. cu cele individuale şi fenomenale. Astfel conceput. Ei au relevat ca modalităţi raţionale (intelectuale) ale cunoaşterii intuiţia (act cognitiv prin care intelectul descoperă adevărul în mod imediat. cât şi prin postulatul lor ontologic. prin simpla juxtapunere. au considerat că simţurile şi cunoştinţele sensibile sunt. spontan) şi deducţia. . şi raţionaliştii şi empiriştii au împărtăşit credinţa că există surse ultime ale cunoaşterii şi. Cunoaştere şi metodă În explicarea cunoaşterii. nu ca putere delegată să reprezinte statul. între raţiune şi intelect. de regulă. chiar dacă nu toate sunt în mod sigur adevărate. au înţeles cunoştinţele raţionale ca reductibile la cele sensibile. Ca teorii ale cunoaşterii. că id e ile sensibile sunt cunoştinţele primare şi autentice. de confruntarea dintre gnoseologia raţionalistă şi gnoseologia empiristă. raţionaliştii şi empiriştii s-au diferenţiat prin modul în care au înţeles raportul dintre simţuri şi raţiune. IV. filosofia modernă a fost dominată. Ei au acordat raţiunii (intelectului) doar rolul de a combina în diferite chipuri cunoştinţele sensibile şi. Empiriştii au afirmat că simţurile (externe şi interne) constituie facultatea cognitivă fundamentală şi cea mai sigură şi. ei nediscriminând. dar pot oferi şi adevărul în măsura în care concordă cu raţiunea şi adevărurile acesteia. În gnoseologie. ci între particulari şi monarh. gândirea).excepţia suveranului). în consecinţă. cât şi particularităţi bine distincte sau chiar divergente. şi unii şi alţii au distins ca principale facultăţi cognitive simţurile şi intelectul sau raţiunea (mintea. raţionalismul şi empirismul prezintă atât note comune sau convergente. În comun. apoi de criticismul kantian. Totodată. care trebuie să respecte legile. adevăruri definitive. potrivit căruia însuşirile generale şi esenţiale ale lucrurilor sunt unite mecanic. deci. ci în calitate de parte contractantă. Teza despre primatul raţiunii în cunoaştere se explică atât prin faptul că raţionaliştii au fost influenţaţi de modelul cunoaşterii matematice. contractul se pronunţă explicit pentru o monarhie constituţională. ca sinteză a celor două orientări.

şi raţionaliştii şi empiriştii au presupus că există o combinare mecanică de idei (fie raţionale. fie prin simţuri. un anumit aspect cantitativ esenţial şi că poate trece de la o cunoştinţă la alta imediat şi prin respectarea legilor logice. apoi. atât raţionaliştii. fenomenale. şi structura subiectului logic. mai întâi. care se impune raţiunii ca fiind adevărată în mod cert. deci. plecând de la îndoiala metodologică asupra tuturor cunoştinţelor dobândite anterior. deci gândesc. simple. aşa cum se conexează mecanic şi însuşirile individuale şi repetabile. aşa cum şi aspectele cantitative prezintă o comunitate neîntreruptă şi se conexează potrivit legilor mecanice care respectă legile logice. generale şi structura subiectului perceptiv care îşi subsumează şi structura subiectului logic. a ajuns la concluzia că raţiunea (intelectul) este sursa cunoştinţelor adevărate. cunoştinţe despre aspectele individuale şi repetitive şi. iniţiatorul gnoseologiei raţionaliste. cât şi prin postulatul lor ontologic potrivit căruia ceea ce este general şi esenţial există numai în şi prin lucrurile individuale. de formă rotundă. în variate idei complexe. ideea complexă de măr este o combinaţie de idei simple. Asemănător. repetitive şi. De exemplu. dată de legile logice. fie sensibile). În fond. ei au presupus că intelectul poate să cunoască imediat. Descartes. Raţionaliştii au gândit că izomorfismul dintre obiect şi subiect se stabileşte între o structură cantitativ-mecanică. Descartes. de gust dulce. a distins două modalităţi cognitive ale intelectului: intuiţia şi deducţia. fie sensibile). cum ar fi ideile de culoare roşie. De aceea. . gândesc. să asambleze prin intelect ideile sensibile. detaşat de fenomenal. fie prin raţiune. situată la un nivel esenţial. cât şi empiriştii au susţinut că există un izomorfism între structura cantitativ-mecanică a lumii fizice şi subiectul cognitiv. totodată. prin simţuri. Empiriştii au considerat că izomorfismul dintre obiect şi subiect are loc între o structură cantitativ-mecanică ancorată în aspectele individuale şi. ei au conchis că subiectul trebuie să obţină. În consecinţă. dar şi diferit. aşa cum există o alăturare mecanică de însuşiri (fie inteligibile.Accentul pus de empirişti pe importanţa cunoaşterii sensibile se explică atât prin faptul că ei au fost influenţaţi mai mult de ştiinţele experimentale. fără aportul experienţei. deci exist”. Îndoiala generalizată l-a condus la cunoştinţa „Mă îndoiesc.

Adevărurile de fapt nu se mai fundamentează pe principiul logic al contradicţiei. iar pe „dogmatici” cu păianjenii. fondatorul propriu-zis al empirismului. a conexiunilor dintre acestea. iniţiatorul gnoseologiei empiriste. a clasificat ideile în simple şi complexe. În mod critic el îi aseamănă pe „empirici” cu furnicile. iar opusul lor este imposibil. Prin urmare. ca obiect gândit. ci şi o strânsă conexiune. printr-o adâncire în sine şi fără referire la lumea externă. deducţia carteziană are un caracter înnoitor. fiind contingente. existenţa celor două modalităţi intelectuale: intuiţia şi deducţia. (necesar = care este şi nu poate să nu fie). Bacon. cât şi prin intervenţia raţiunii care certifică acordul observaţiilor cu principiul logic al raţiunii suficiente. descoperind intuitiv noi adevăruri sugerate de adevărurile intuitive iniţiale. înnăscute nu sunt decât facultăţile cognitive. primele fiind cele izvorâte din experienţa . ele se obţin atât prin observarea faptelor. derivând din adevărurile fundamentale intuitive noi şi noi adevăruri. El şi-a argumentat amintitul punct de vedere şi prin distincţia dintre adevărurile raţionale şi adevărurile de fapt. Leibniz a susţinut că între raţiune şi simţuri există nu numai o separaţie. care adună nectarul şi-l preschimbă în miere. cum precizează însuşi Descartes. întrucât un fapt este explicat prin cauza (raţiunea suficientă) în virtutea căreia există. inclusiv capacitatea de a intui. se întemeiază pe principiul logic al contradicţiei. în esenţă. Adevărurile raţionale. ele admit şi opusul lor (contingent = care poate să fie sau să nu fie).Intuiţia intelectuală de tip cartezian este un act prin care intelectul surprinde spontan. ideile intuitive par a fi înnăscute. se pronunţa totuşi pentru conlucrarea dintre simţuri şi raţiune. dar. prin care se aplică un adevăr general la un caz particular. Deducţia carteziană depinde de intuiţie şi o completează. Temeiul acestor adevăruri îl constituie principiul logic al raţiunii suficiente. Spinoza a reafirmat. specificul obiectului de cunoscut ca obiect al gândirii. care îşi tes pânza din propria substanţă. Locke. De aceea. Bacon afirma că adevăraţii cercetători sunt ca albinele. Spre deosebire de deducţia silogistică. deşi accentua pe experienţă. care doar adună provizii din lumea externă. pentru că ele sunt necesare. obţinute în exclusivitate prin raţiune. pentru că.

căreia i-a reproşat faptul că nu descoperă noi cunoştinţe. dar au ignorat caracterul autentic şi înnoitor al experienţei. ajunge la o concluzie particulară prin care aplică adevărul general la obiectul considerat. pe care primele idei întipărite sunt cele sensibile. dar n-au recunoscut sau n-au putut fundamenta teoretic progresul cognitiv adus de cunoştinţele raţionale. iar ultimele – cele obţinute de intelect prin combinarea. Sinteza propriu-zisă a celor două orientări gnoseologice va fi înfăptuite de Kant. R a ţ i o naliştii au riscat să susţină o cunoaştere speculativă. adică printr-o . sunt cele originale. care afirmă că un obiect aparţine clasei respective. empiriştii au argumentat veridicitatea şi aportul cognitiv al ideilor empirice. diferite de cele individuale şi fenomenale. Descartes a propus o metodă intuitiv-deductivă de tip matematic. cum ar fi conexiunile cauzale şi logice. prin intermediul unei idei particulare (premisă minoră). Metodologic. raţionaliştii au preferat deducţia. deducţia silogistică (silogismul) este un raţionament care pleacă de la o idee generală (premisă majoră). Metoda intuitiv-deductivă carteziană presupune că adevărurile primare se obţin intelectual-intuitiv şi că procesul cunoaşterii avansează nu prin aplicarea adevărurilor primare unor cazuri particulare. Într-adevăr. compararea sau abstractizarea ideilor simple. morale etc. în timp ce raţionaliştii au justificat ideile universale şi necesare construite de raţiune. el a respins ineismul (doctrină care afirmă caracterul înnăscut al celor mai generale idei filosofice. logice. şi. de experienţă. Dat fiind că ideile simple. religioase. valabilă despre o întreagă clasă. Metoda deductivă a fost teoretizată îndeosebi de Descartes. ruptă de fapte.externă sau internă. Berkeley va adânci empirismul în sens nominalist. mintea este ca o tabula rasa (tablă nescrisă). considerând că termenii generali ar fi simple nume (nomina) care ar desemna lucrurile individuale de acelaşi fel şi contestând. Hume va argumenta că subiectul perceptiv nu poate să descopere însuşiri şi corelaţii de ordin general şi esenţial. iar cea inductivă de Bacon. astfel. matematice.( şi a susţinut că. ci într-un mod intuitiv-deductiv. pe care a opus-o deducţiei silogistice. Aşadar. iar empiriştii inducţia. iar empiriştii – o cunoaştere îngust-empirică. ideile abstracte care exprimă însuşiri generale şi esenţiale. ruptă de aspectele mai profunde şi inteligibile ale faptelor perceptibile. la naştere.

sau. Acest criteriu este intralogic în sensul că presupune raportarea unei cunoştinţe la altele. trecerile de la unele idei la altele se realizează în mod intuitiv. ci şi să-l deosebim de altele prin note esenţiale. cunoscută şi sub numele de inducţie incompletă sau amplifiantă.). cât şi deducţia în genere. evidenţa este o regulă atât a descoperirii spontane. Propusă ca universală. Sesizând insuficienţa criteriului evidenţei. care. metoda carteziană este aplicabilă mai ales în matematică şi în ştiinţele matematizabile. cum spunea el. este un criteriu necesar pentru delimitarea unei cunoştinţe. Descartes însuşi a adăugat că ultimul criteriu al adevărului îl constituie Dumnezeu. pentru că este prea grosieră în raport cu . prin care. La Descartes. Sinteza reclamă demersul invers. nu şi la realitatea extralogică. descoperite de raţiune. dar nu şi suficient pentru a distinge între o cunoştinţă evidentă care are un corespondent real şi una lipsită de un asemenea corespondent („centaur”. Bacon a formulat metoda inducţiei ştiinţifice. putem constitui un complex. În fine. Trebuie precizat că. iar distinctă – cea care ne dă posibilitatea nu numai să-i recunoaştem obiectul. pornind de la ideile simple. servind mai puţin formelor de cunoaştere care acordă un loc important libertăţii umane (morala. nu ne lasă să ne înşelăm în privinţa evidenţelor noastre. pe motiv că nu oferea noi adevăruri despre cazurile particulare.). sinteza şi enumerarea.succesiune de intuiţii. „sirenă” etc. cât şi a verificării intuitive a adevărului. arta etc. care pot fi cunoscute aparte. el a criticat atât deducţia speculativă. Regula analizei prescrie ca o problemă sau o propoziţie complexă să fie descompusă în părţile lor simple. atât în analiză. Pe de altă parte. cât şi în sinteză. pe care a opus-o metodelor de până atunci. De aceea. Clară este cunoştinţa care ne permite să recunoaştem obiectul la care se referă. din aproape în aproape. enumerarea prevede ca în analizele sau sintezele de mai mare complexitate să revedem componentele. fiind bun. Regula evidenţei cere să nu acceptăm nici o cunoştinţă ca adevărată dacă nu este clară şi distinctă. care pleacă de la idei generale preconcepute. prin care adevărurile iniţiale sporesc. pentru a fi siguri că nu am omis nimic. Principalele reguli ale metodei intuitiv-deductive carteziene sunt evidenţa. analiza. cu noi şi noi adevăruri.

întrucât presupunea observarea tuturor cazurilor de acelaşi fel. de la observarea unor cazuri individuale. fiind aplicabilă cu succes. apoi la propoziţii „medii” (idei ştiinţifice. Metoda deductivă şi cea inductivă erau unilaterale. valabile despre întreaga natură). căci. valabilă despre toate cazurile de acelaşi fel. Kant este un moment de răscruce prin ideea unei critici a conştiinţei. astfel încât să se regăsească şi la cazurile neobservate. în ştiinţele bazate pe experienţă. În teoria modernă a cunoaşterii şi metodei. să se treacă. şi. Altfel. metoda baconiană nu este nici ea universală. Pe de altă parte. valabile despre un întreg domeniu) şi. ci şi în împrejurări de excepţie (pentru a constata dacă îşi menţin însuşirile pe care le prezintă în circumstanţe familiare) etc. observarea lucrurilor nu numai în condiţii obişnuite. Generalizarea graduală presupune ca. în ordine. b) generalizează treptat. raţionalismul şi. la propoziţii „generale” (idei filosofice.fineţea naturii. ajunge la o concluzie generală. pentru a generaliza de la unii la toţi. neştiinţifică. dar complementare. care era lipsită de reguli de observare şi. cât şi inducţia aristotelică (prin enumerare completă). deoarece era lipsită de reguli de observare a faptelor şi generaliza pripit. . în plus. trebuie ca însuşirile observate la unele cazuri să fie esenţiale. a supus criticii atât inducţia vulgară. empirismul. Inducţia baconiană se distinge de modalităţile inductive pe care le recuză în principal prin două caracteristici: a) presupune reguli de observare a faptelor. acestea au toate şansele să fie greşite. Ambele orientări gnoseologice şi metodologice vor fi depăşite de Imm. respectiv. ca şi poziţiile gnoseologice pe care se înălţaseră. Regulile de observare sunt necesare pentru a distinge între esenţial şi neesenţial. prin abstractizare (prin reţinerea notelor comune cazurilor observate) şi generalizare (extinderea notelor de la cazurile observate la cele neobservate). iar nu a unuia singur (pentru a se putea compara şi reţine note comune). fiecare valabilă despre un anumit caz. Astfel de reguli reclamă: observarea mai multor cazuri. la propoziţii „inferioare” (valabile despre o clasă restrânsă). în fine. în principal. dacă se trece „ca într-un zbor” de la câteva observaţii individuale la concluzii din cele mai generale. Kant. era greu practicabilă. indispensabile. Inducţia este raţionament care pleacă de la observaţii individuale. dar nu şi în matematică sau în ştiinţele care comportă un tratament matematic. Deşi fusese proiectată ca metodă generală de a cunoaşte. gradual.

şi raţionaliştii şi empiriştii au definit omul prin suflet. pentru a nu se pierde din nou. cât natura întruchipată în omul natural însuşi. omul proiectat de raţionalism şi empirism. filosofia modernă propune alte modele de om şi afirmare umană. Punctul de vedere substanţialist privind sufletul a implicat ideea nemuririi sufletului. În „spatele” omului cultural modern se află nu atât divinitatea. Dumnezeu ar fi creat atâtea substanţe spirituale câte suflete individuale există. care elogiase liberul arbitru al omului. cu afectivitatea legată de simţiri.V. Empiriştii. intelectul. mintea). şi raţionaliştii şi empiriştii au distins ca principale facultăţi sensibilitatea (perceperea). fără a neglija însă nici importanţa trupului. Raţionaliştii au susţinut. precum se ştie. şi anume: omul renascentist. deci. dar îl limitase la o afirmare moral-religioasă. relativ independente de gândire. Omul natural şi omul culturii Spre deosebire de filosofia medievală. au susţinut primatul treptei perceptive faţă de raţiune şi. laturile lui constitutive. În ce priveşte conţinutul sufletului. a gândit că raţiunea intervine în exerciţiul celorlalte facultăţi sufleteşti. sau chiar în raport cu voinţa. a fost de părere că aceasta este cea care îşi dă asentimentul la . la rândul lor. modelul luminist şi cel al filosofiei clasice germane. au considerat că şi afectivitatea dependentă de simţiri şi chiar voinţa sunt. Astfel. Şi unii şi alţii au înţeles sufletul substanţialist. ei s-au diferenţiat totuşi prin modul în care au înţeles raportul raţiunii cu celelalte facultăţi sufleteşti. Descartes a afirmat un punct de vedere mai echilibrat privind rolul primordial al raţiunii. alături de care au pus preţ şi pe memorie şi imaginaţie. în ce priveşte voinţa. Deşi gânditorii din ambele orientări au superiorizat omul prin raţiune. de aceea. o dată regăsit. a posibilităţii acestuia de a se detaşa de trupul pieritor şi de a subzista de sine stătător. în preocupările lor antropologice. În secolul al XVII-lea. Dintre raţionalişti. sau. dar fără să le anuleze specificul sau fără să le suprime. Şi anume. cu a cărui fire (esenţă) omul social trebuie să se acorde în obiectivările sale socio-culturale pentru a se regăsi pe sine. ca substanţă spirituală creată de Dumnezeu. afectivitatea şi voinţa. dimpotrivă. Mai mult. primatul raţiunii în raport cu simţurile şi. raţiunea (gândirea.

în cadrul orientării empiriste s-a susţinut. moral. Potrivit gânditorilor amintiţi. cele două surse ale moralei nu sunt decât relativ autonome. fie empirişti. potrivit căreia binele este o consecinţă a adevărului. În acel timp. Spinoza a fost de părere că raţiunea este suverană în raport cu afectele şi voinţa. omul moral a fost înţeles. gânditorii din Secolul Metodei se diferenţiază de filosofii antici. Secolul Metodei exprima un alt spirit. ci l-au înţeles şi ca fiinţă contemplativă şi. ca şi de medievalii care accentuau şi ei pe caracterul contemplativ şi. În schimb. activitatea necesită cunoştinţe. Aristotel. că moralitatea izvorăşte nu numai din gândire. totodată. acesta a fost înţeles ca rezultat al omului moral şi. au relevat şi solidaritatea dintre caracterul activ şi cel social. determinându-l pe om să se pronunţe şi asupra unor obiecte necunoscute şi conducând la erori. o altă epocă. Dintre empirişti. totodată. căci sentimentele pot influenţa ideile şi invers. . Omul. Nici voinţa n-ar fi autonomă faţă de intelect. se poate întinde şi dincolo de marginile gândirii. deoarece. raţiunea ar putea şi să suprime afectele care nu sunt decât cunoştinţe confuze. care puneau preţ pe omul contemplativ. în principal ca rezultat al omului contemplativ. iar ambele pot mişca voinţa morală. La fel. mai ales de către Berkeley şi Hume. ci şi din sentimente. Platon. Empiriştii şi raţionaliştii au conceput omul şi ca fiinţă morală şi politică. aşa cum preciza Hume. În această privinţă. Definind omul ca fiinţă cugetătoare. cât şi datorită unor imbolduri afective. Ei au arătat că există o conexiune între dimensiunea contemplativă a omului şi latura sa activă.judecăţile produse de raţiune şi că. gândeau cei doi empirişti. al caracterului său social. Clarificându-le. în sensul că omul este activ în relaţiile sale cu ceilalţi. întâlnită şi la triada Socrate. activă şi socială. Cât priveşte omul politic. epoca în care oamenii încep să fie angajaţi tot mai mult în perfecţionarea activităţii lor. În acest sens. nu l-au conceput nu numai ca fiinţă co n temp l a t ivă . a fost reluată ideea antică. se poate comporta moral atât în urma cunoaşterii. uneori. filosofii din veacul al XVIIlea. Tot despre omul moral. fie raţionalişti. Berkeley şi Hume au exprimat cel mai pregnant relativa autonomie a sentimentelor şi a voinţei în raport cu actele de gândire. căci spiritul de concurenţă devine tot mai puternic. mai ales.

Bagdasar ş. Filosofia modernă (Empirismul şi raţionalismul). De aceea. Roşca. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Ioan N. argumenta că omul este mai liber în stat decât în afara acestuia. fie politică. 1995 (sau orice altă ediţie).Omul moral implică omul politic în măsura în care. Hobbes. fie morală. cu cerinţele omului ca fiinţă naturală şi socială. ca om politic. de exemplu. concepţia modernă nu mai raportează libertatea la autoritatea supranaturală. îi dezvăluie omului necesităţile propriei sale naturi. Filosofi străini. În fine. în principal. ci o defineşte în raport cu necesitatea. libertatea este corelată voinţei care decide. Locke. atitudinile morale contribuie şi la asigurarea armoniei între oameni şi a convieţuirii lor sociale. fie contemplativă. aşa cum remarca Hume. la rândul ei. sau de alt gen. În veacul al XVII-lea explicaţia contractualistă fusese adoptată de filosofi ca Spinoza. contractul social îl şi creează pe om ca membru al cetăţii. . La rândul său. Ioan N.. Roşca. prin clauzele sale. potrivit raţiunii. căci una din legile fundamentale ale pactului este aceea care prevede că fiecare este liber în măsura în care nu contravine libertăţii celorlalţi. omul proiectat de filosofia din Secolul Metodei se caracterizează şi prin libertate. Spinoza. preciza şi dreptul cetăţenilor de a nu mai respecta pactul social în cazul în care statul nu mai respectă dreptul oamenilor la pace. Hobbes. Alt contractualist. în toate ipostazele sale.a. Introducere în filosofie. Spre deosebire de conceptul medieval de libertate. Hume. Antologie filosofică. naturii umane. Editura Fundaţiei România de Mâine. Editura Universal Dalsi. 2002. 1999. N. Editura Universitară. care. adică la viaţă.

care presupune separarea puterii legislative de pute-rea executivă şi asigurarea libertăţii interne şi a celei externe. iar pe de altă parte. la lumea exterioară prin prisma categoriilor cu care operează conştiinţa umană. cunoştinţe viabile şi actuale privind statul de tip constituţional.FILOSOFIE MODERNĂ Semestrul II Obiective Prin prezentarea pe teme şi gânditori. specifică veacului al XVII-lea. studenţii se vor familiariza cu o problemă reluată şi dezbătută pe larg şi în gândirea contemporană. Prin abordarea problematicii ontologice privind substanţa lumii şi modalitatea cunoaşterii acesteia. preluată de luminism din filosofia anterioară. Prin cunoştinţele despre omul social şi caracterul său contradictoriu. studenţii îşi vor însuşi. s-a urmărit să se contureze atât o structură tematică şi ideatică generală. în genere. studenţii vor cunoaşte. pe de o parte. principalele interogaţii şi concepte ale filosofiei istoriei. în relaţiile dintre state. aceea a înstrăinării şi dezinstrăinării umane. cât şi specificul fiecărei mari concepţii filosofice în parte. şi modalitatea kantiană şi cea hegeliană de raportare la natură şi. Aprofundarea gnoseologiei din perspectiva posibilităţii cunoaşterii le va permite studenţilor să înţeleagă limitele empirismului şi pe cele ale raţionalismului excesiv şi să argumenteze importanţa cognitivă a conlucrării dintre treapta sensibilităţii şi intelect. Cursul urmăreşte asimilarea de către studenţi a principalelor probleme şi concepte ale luminismului şi filosofiei clasice germane în vederea valorizării lor din perspectiva gândirii filosofice contemporane. Prin aprofundarea concepţiei despre stat şi societate. pe lângă perspectiva mecanicistă şi cantitativistă. .

Introducere Cursul tratează doua mari orientări: luminismul. cele psihice. în afara lui Dumnezeu.-J. care a dominat secolul al XVIII-lea. întemeiat contractualist. cantitativist şi mecanicist. Rousseau este. Perspectiva cantitatitivistă şi cea mecanicistă conduc. de asemenea. îndeosebi de Jean-Jacques Rousseau (17121778). 4) omul social şi caracterul său contradictoriu. Substanţa lumii În Secolul luminilor. iniţiată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi continuată în prima jumătate a veacului următor. Sinteza este structurată pe temele majore abordate de cele două orientări. la separarea mişcării de materie (mişcarea devenind însuşire secun- . respectiv. 2) stat şi istorie (statul constituţional. legile contractului social şi cele ale relaţiilor dintre state. J. şi că numai spiritul a fost creat de Dumnezeu.I. atribuind materiei ca însuşiri primare întindere şi divizibilitate. afirmă că. fiind coeternă Divinităţii. Dualist. factorul determinant al istoriei şi progresul istoric). În caracterizarea materiei. iar ca însuşiri secundare mişcare mecanică şi repaus. În cadrul fiecărei teme sunt analizate principalele idei afirmate de luminiştii francezi. există două substanţe independente. Rousseau consideră că materia este increată. se retrage din lumea creată. admite ca substanţă supremă un Dumnezeu spiritual. iar teza deplasării exclusiv mecanice a unui corp trimite la gândul că acel corp este numai întins. II. materia şi spiritul. Rousseau reafirmă punctul de vedere deist şi dualist. 3) posibilitatea cunoaşterii. care. împreună. Cantitativismul şi mecanicismul se presupun reciproc: ideea unui corp doar întins implică ideea că el nu poate fi schimbat decât din exterior (căci este lipsit de forţă internă). numit şi Secolul Luminilor şi filosofia clasică germană. şi anume: 1) substanţa lumii şi raportul său cu fenomenele fizice şi cele psihice. pe care se întemeiază fenomenele fizice şi. şi de filosofii clasici germani Immanuel Kant (1724-1804) şi Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831). ulterior creaţiei. Deist.

m. însuşiri ale unui alt obiect cu care interacţionează. materialiştii francezi. aceste forme a priori – intuiţii şi categorii – ordonează şi . negând existenţa lui Dumnezeu. El s-a preocupat de formele a priori (independente de experienţă) prin care subiectul se raportează la lume.a. la Kant. au identificat substanţa lumii cu materia. Diderot şi D’Holbach au susţinut că.dară) şi la originarea ei în Dumnezeu: ideea unui corp întins. impresiile) provocate în noi de lucrul în sine. într-o formă sau alta (urme. cu excepţia lui D’Holbach. În acest fel. conduce la concluzia că prima cauză a mişcării se află în afara materiei.d. În cadrul filosofiei clasice germane. gr. La fel este de reţinut şi faptul că el a susţinut. imagini). într-un factor spiritual. care atribuie sensibilitate întregii naturi (hyle. care se deplasează sub acţiunea unui al doilea corp întins ş. relaţie şi modalitate) ordonează fenomenele (reprezentările) obţinute pe treapta sensibilităţii. În explicarea sufletului. a cărui cunoştinţă poartă amprenta subiectului cognitiv. calitate. adică în Dumnezeu. corpurile posedă şi o tensiune internă indestructibilă. pe lângă mişcarea mecanică. Kant a susţinut că esenţa lumii rămâne un ce incognoscibil. Este important faptul că Rousseau a definit materia nu numai prin prisma reducţionistă a geometriei şi mecanicii. materialiştii francezi au adoptat punctul de vedere hilozoist. ambii filosofi au stimulat dezbaterea importantei probleme a raportului dintre cauzalitate şi finalitate. ci şi o anumită finalitate. Se poate aprecia că. formele a priori ale sensibilităţii (intuiţiile de spaţiu şi timp) ordonează afectele (senzaţiile. Ei au conchis că izvorul mişcării şi al sufletului se află în materia însăşi. că Dumnezeu a introdus în natură nu numai mişcarea şi legile mişcării mecanice. obiectivă. ceea ce implica ideea unui prim mişcător imaterial. care există în afara subiectului cognitiv. cei mai mulţi materialişti francezi au rămas însă mecanicişti. zoe. căci orice lucru care intră în sfera cunoaşterii devine obiect. reacţii. Imm. totodată. Prin explicaţia dată ei au pus problema reală a reflectivităţii ca proprietate a oricărui obiect de a reda. şi au considerat că sufletul nu este decât o formă evoluată a sensibilităţii universale. = viaţă). Pentru a evita consecinţa primului impuls. În acelaşi timp. ca şi Voltaire. În explicarea mişcării. în măsura în care. = materie. gr. ci şi ca realitate cognoscibilă (perceptibilă) şi. un „lucru în sine”. iar formele a priori ale intelectului (categoriile privitoare la cantitate.

În aceste privinţe. Hegel. Or. Concepţia lui Hegel despre devenirea (metamorfozarea) principiului (Absolutului) se răsfrânge şi în concepţia sa asupra cunoaşterii principiului. nimic. de a se face ceva ce este în sine” (ibidem. Hegel menţionează că libertatea spiritului înseamnă deopotrivă şi „judecare asupra propriei sale naturi” şi. precum şi obiectivare potrivit cunoaşterii dobândite. p. În acest sens. independent. el este opus materiei. devenire. s-ar înstrăina şi s-ar regăsi pe sine în om. fiind simplu. înţeleasă ca substanţă compusă şi. recuzând agnosticismul kantian. lipsit de părţi. 1968. dependentă de componentele sale sau de alte substanţe. În Logica sa. Hegel. înfăţişând o serie de categorii prin care acesta se dezvăluie raţiunii umane. Absolutul (principiul) se prezintă în gândirea umană. Pe treapta Fiinţei. Concept.W. ca fiinţă pură. adică nedeterminată. p. La rândul său.F. În schimb. Hegel afirmă că „fiinţarea la sine însuşi” constituie o primă determinaţie a libertăţii. 20-21). În legătură cu raportarea la sine. Hegel analizează principiul (Absolutului) în sine însuşi. în ordine. pentru că noi gândim şi definim principiul ca bine distinct de . deci. sinteza constituie punctul de plecare pentru o nouă serie triadică ş.construiesc ceea ce.m. Într-adevăr. libertatea spiritului presupune şi cunoaştere de sine dobândită prin autoraportare. potrivit lui Kant. iar ambele – o categorie care le sintetizează pe primele două (sinteza). „activitate de a ajunge la sine. Editura Academiei. în stare liberă (doar cu structurile şi posibilităţile sale). apoi s-ar încorpora şi înstrăina în natură şi. sub trei mari ipostaze: Fiinţă. Astfel. Prin ambele.a. identifică principiul lumii cu raţiunea cosmică.d. divină. Spirit. liber. înainte de toate. Spiritul însuşi este caracterizat prin două atribute strâns corelate: simplitate şi libertate. mai întâi. Absolutul apare în plan logic. spiritul există prin raportare la sine însuşi şi. şi astfel de a se crea. Esenţă. G. Spiritul sau Raţiunea divină ar fiinţa. în final. Potrivit lui Hegel. aşa cum ştim de la Parmenide încoace. constituie natura ca obiect al cunoaşterii. deoarece „liber sunt când sunt la mine însumi” (Prelegeri de filosofie a istoriei. pe care o numeşte Absolut. 20). Idee. totodată. El arată că o primă categorie (teză) implică opusul acesteia (antiteza). principiul se înfăţişează ca fiinţă pură. teoretizează în mod amplu esenţa lumii de cunoscut. deci.

şi anume spirituală. în ordine. numită Concept. unitate subiect-obiect. se raportează cognitiv la sine însuşi. este o unitate a primelor două. determinate. Idee. întrucâtva. căci Dumnezeu se autocunoaşte. În continuare. întrucât nu poate să existe şi nu poate fi gândită o mişcare pură. fenomen. în consecinţă. adică o anumită cantitate. atât obiectul de cunoscut. realitate. Cu alte cuvinte. ca fond intern şi stabil. principiul trebuie gândit ca fiind ceva anume care devine. dat fiind că este măsură. Gândul despre o calitate supusă schimbării. Cea de-a treia mare ipostază a principiului. Dumnezeu. principiul se înfăţişează şi este gândit şi ca esenţă. lipsită de un anumit suport calitativ care se schimbă. cât şi. un anumit grad al evoluţiei sale. spiritul divin. ca ceva întemeiat şi exterior. o primă unitate a unor determinări pozitive. altfel spus.toate lucrurile generate. Dat fiind că cele două determinaţii – esenţa şi fenomenul – nu apar una fără cealaltă. presupune fenomenul. nici numai Esenţă fără Fiinţă. În această ipostază. Pe treapta Conceptului. apare nu pur şi simplu ca unitate a celor două ipostaze. Obiect. este o tensiune între fiinţă şi nimic. principiul este nimic în raport cu aceste determinaţii. Pe treapta Esenţei. Dumnezeu. în ipostaza de Subiect. adică devenire. care exprimă tocmai unitatea calitativo-cantitativă. neavând determinaţii concrete. spirit. îşi este propriul său obiect. Totodată. ca sinteză a acestora. principiul divin apare. o totalitate distinctă de însuşiri numită calitate. este atât subiectul care cunoaşte. se argumentează că. trecerii de la o stare la alta. unitate numită Idee. primele două categorii conduc la gândul că principiul. a Fiinţei şi a Esenţei. noţiunile lor implică noţiunea totalizatoare de măsură. în care nu este nici numai Fiinţă fără Esenţă. care persistă în cursul evoluţiei calităţii şi cantităţii sau chiar. implică gândul că această calitate prezentă un anumit stadiu. Întrucât ipostaza calitativă şi cea cantitativă. Astfel. calitativo-cantitative. . deci ca unitate între ceea ce este esenţial şi ceea ce este fenomenal. Dar gândul că principiul este nedeterminat implică gândul că. se află în unitate. ca temei interior. ele se înfăţişează şi sunt gândite ca realitate. principiul divin. ca realitate. după depăşirea măsurii. ci drept unitate reală. în trecerea de la o calitate la alta. deşi distincte. Concept. principiul este gândit ca esenţă. presupunând devenirea. esenţa. Mai departe.

subiective. practică. Idee Absolută. judecata (coeziune de noţiuni) şi raţionamentul (înlănţuire de judecăţi). ci şi. Viaţa în genere prezintă deja o anumită unitate empirică. Aceste forme sunt noţiunea. ca o expresie a divinităţii. adică prin formele de cunoaştere totalizatoare. Dumnezeu ca subiect cunoscător. este conceput prin analogie cu omul ca subiect. o întruchipare a spiritului divin. nici numai conţinuturi obiective. pe acela de a argumenta că gândirea cunoscătoare avansează prin . a ceea ce este subiectiv şi ceea ce este obiectiv. subiective. Ele constituie cele trei mari regnuri ale naturii. pe care el însuşi le posedă şi sub care poate fi conceput. religie şi filosofie. Cunoaşterea principiului ca Obiect (Obiectivitate) înseamnă înţelegerea sa ca multitudine de conţinuturi obiective pe care le prezintă formele sale logice. cât şi de formele logice prin care sunt cunoscute. despre determinaţiile sub care se dezvăluie acesta şi care îi pot fi atribuite. prin cele trei forme logice. fiind înţeleasă. Ideea Absolută s-ar manifesta şi s-ar dezvălui prin artă. mai ales. Evident. În sfârşit. a subiectivului şi a obiectivului şi este. pe treapta Conceptului. chimismul. unitate denumită Idee. la rândul său. Cu alte cuvinte. Hegel are nu numai meritul de a realiza o ontologie generală sub forma unui tablou al categoriilor (al noţiunilor celor mai generale). de cea mai largă generalitate. Prin concepţia sa despre cunoaşterea principiului. această unitate apare şi se surprinde succesiv prin momentele viaţă. ci o unitate a celor două dimensiuni. înţelegerea principiului necesită şi surprinderea unităţii dintre cele două momente ale Conceptului – subiectivitatea şi obiectivitatea –. La rândul său. care să nu fie surprinse prin intermediul unor forme logice. Potrivit lui Hegel.Cunoaşterea principiului ca Subiect (Subiectivitate) îl dezvăluie ca forme logice. cunoaşterea principiului avansează cu înţelegerea faptului că nu există numai forme logice pure. lipsite de conţinuturi obiective. Aceste conţinuturi sunt mecanismul. organicismul (teleologismul). Ideea Absolută reprezintă gradul cel mai înalt sub care se prezintă şi este cunoscut spiritul divin ca unitate subiectiv-obiectiv. potrivit lui Hegel. Cunoaşterea (în care Hegel include cunoaşterea ştiinţifică) constituie un moment superior în surprinderea unităţii dintre subiectiv şi obiectiv în măsura în care îşi dă seama atât de conţinuturile obiective ale realităţii. cunoaştere. principiul divin ca subiect.

în plan logic. existenţa schimbărilor cantitative şi calitative din domeniul fizico-chimic. Acelaşi corp colectiv este numit şi suveran. ele sunt mai curând gânduri distincte. iar ca particulari cetă- . sunt condiţii de inteligibilitate (de conceptualizare) a principiului. adevărul este întreg acest sistem categorial.-J. se prezintă ca succesiuni de serii triadice. III. ci se presupun reciproc. Hegel are meritul de a afirma existenţa unei dialectici a naturii. Membrii săi primesc numele colectiv de popor. în care. când e comparat cu alte formaţiuni similare. J. când e pasiv. potrivit lui Hegel. pactul social are ca rezultat un corp colectiv. în ordine. rezultă că. el afirmă conexiunea din şi dintre domeniile naturii. când e activ. Stat şi istorie În secolele al XVIII-lea şi la începutul veacului următor. Categoriile care. sinteze care constituie punctul de plecare al altor perechi de contrarii. Montesquieu (1689-1755) a fost cel dintâi gânditor care a teoretizat separarea puterilor în stat şi rolul primordial al puterii legislative. astfel conceput. precum şi evoluţia lumii vii. O altă remarcă necesară este aceea că. Este de observat faptul că gândurile opuse nu contrazic principiile gândirii. prin faptul că nu recunoaşte existenţa unei evoluţii şi în domeniul lumii nevii. fiecare încheie un acord cu fiecare. Hegel consideră că determinările opuse aparţin nu numai gândirii (ca antinomiile kantiene). Rousseau (1712-1778) a adâncit teoria supremaţiei puterii legislative. de asemenea. şi stat.contrarii şi prin sinteze ale acestora. considerând natura ca o primă încorporare a Spiritului. spre deosebire de Kant. cele mai importante concepţii despre stat şi istorie vor fi elaborate. Rousseau precizează că. În fine. imaginând cel mai liberal contract social posibil. de fapt. de luminiştii Montesquieu şi Rousseau şi de filosofii clasici germani Kant şi Hegel. din faptul că principiul nu poate fi redat decât printr-un întreg sistem de categorii. pentru că. pe care îl numeşte republică sau corp politic. în cadrul unei comunităţi. ci şi realităţii principiului însuşi. care nu se exclud. În filosofia naturii. precum şi putere. Viziunea sa asupra dialecticii naturii rămâne însă limitată în măsura în care Hegel extrapolează asupra naturii dialectica existentă în planul gândirii şi. În Secolul Luminilor. Concret.

care să se ocupe de aplicarea şi menţinerea legilor. desigur.ţeni (întrucât participă la autoritatea suverană) şi supuşi (întrucât se supun legilor statului). Principalele cauze contractuale consfinţesc libertatea şi proprietatea şi fiecare din ele asigură egalitatea. contractul include şi o clauză tacită. deci legilor generale. argumentează Rousseau. Egalitatea politică se realizează prin faptul că fiecare îşi exercită puterea politică potrivit rangului (postului politic deţinut) şi fără violenţă. este inalienabilă şi indivizibilă. Pentru ca legile fundamentale să nu fie violate. trebuie să corespundă contractului social. Chiar dacă unele legi sunt iniţiate de un anumit legislator. deci. Contractul social). Rousseau delimitează cel mai net puterea legislativă de puterea executivă şi raportul dintre ele. Legea proprietăţii asigură fiecăruia proprietatea asupra a ceea ce îi este necesar şi poate agonisi prin muncă proprie. Autorul Contractului social relevă şi existenţa unei conexiuni inverse prin care egalitatea economică devine o condiţie a libertăţii prin faptul că inegalitatea materială duce la subordonarea unora faţă de alţii şi.-J. Potrivit lui. la pierderea libertăţii. Rousseau. ci şi toate celelalte legi generale. Suveranitatea poporului. Spre deosebire de Hobbes. Rousseau consideră că poporul sau suveranul stabileşte nu numai legile fundamentale ale pactului social. şi guvernământ când e pasiv. . iar egalitatea economică – prin faptul că „nici un cetăţean nu trebuie să fie atât de bogat încât să-l poată cumpăra pe altul şi nimeni atât de sărac încât să fie silit să se vândă” (J. În consecinţă. poporul este suveran în raport cu principele. Rousseau e de părere că acest corp administrativ trebuie numit principe când e activ. puterea legislativă îşi subordonează puterea executivă. va fi constrâns de către întregul corp politic să le respecte. Legea libertăţii prevede ca nici o voinţă să nu fie supusă alteia şi să nu supună altă voinţă. ele trebuie să fie ratificate de către popor prin liberul său sufragiu. suveranul (puterea legislativă) însărcinează un corp administrativ sau o magistratură (ca putere executivă). precum şi de elaborarea de acte referitoare la chestiuni de interes particular. Rousseau consideră că ambele legi asigură o egalitate politică şi economică fără să excludă însă anumite diferenţieri. Aşadar. acte care. anume aceea că oricine ar refuza să se supună voinţei generale.

care are o viaţă scurtă. Rousseau distinge între: 1) democraţie (unde administraţia este exercitată de întregul popor sau de majoritate). nevoile oamenilor. clima. în stare de natură. Respinge însă monarhia ereditară ca absurdă şi. în timp. înainte de toate. Preferinţa sa se îndreaptă către forma aristocratică. critică orice monarhie pe motiv că. la omul social. în genere. În timp ce proiectul economic al unei societăţi de mici proprietari s-a dovedit irealizabil. Immanuel Kant a susţinut că. căci membrii guvernământului vor fi aleşi nu doar în funcţie de avere. se manifestă . Providenţa este cauza cea mai înaltă care predetermină mersul lumii şi. prin înţelepciunea sa adâncă. În acelaşi Secol al Luminilor. ci şi de cultură şi alte merite personale. Motorul progresului (la care apelează natura sau/şi providenţa) îl constituie socialitatea antisocială. şi. densitatea populaţiei. omul a fost dominat de instinct şi de o pornire contradictorie. şi anume: mărimea statului. de asemenea. căci proprietatea privată generează întotdeauna diferenţieri. omul a început săşi aleagă un mod de viaţă cognitiv şi moral. numită socialitate antisocială pentru că era orientată şi spre relaţii cu semenii şi spre agresiune. se transformă în despotism.În ce priveşte formele de guvernământ. independent de instincte. idealul politic rousseauist a fost tradus în viaţă prin Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului şi Constituţia franceză din 1793. în sensul că este o lege a naturii ca toate dispoziţiile umane orientate spre exercitarea raţiunii să se dezvolte în întregime în genul uman (prin transmiterea cunoştinţelor de la o generaţie la alta) şi nu în individ. El consideră că o formă de guvernare sau alta trebuie aleasă în funcţie de multiple criterii. care. Natura constituie temeiul progresului istoric întrucât în sânul ei s-a petrecut un progres fiziologic. o dată cu trecerea la societate. iar genul uman a început să progreseze. prin care înţelege ceea ce denumim azi democraţie reprezentativă. fertilitatea pământului. cel mai democratic document al Revoluţiei de la 1789. îndreaptă omenirea spre scopul ei obiectiv final. spiritual şi moral. care a dus la apariţia raţiunii. 2) aristocraţie (la guvernare participă mai puţin de majoritate) şi 3) monarhie (guvernarea este concentrată în mâinile unei singure persoane). Kant susţine că progresul istoric are un dublu temei: natura şi providenţa. Potrivit lui Kant.

Pe de altă parte. filosoful operează distinct obişnuit între autocraţie sau puterea princiară (unde unul singur conduce). nu a oricăror idei. ci a celor veridice. de aceea. ^ci forma de guvernare. la rândul său. Potrivit lui Kant. (Kant. fapt important. dar. chiar „principiile guvernării” (ibid. aristocraţie sau puterea nobililor (unde unii. „care se referă la modul întemeiat constituţional . de cea mai mare importanţă pentru asigurarea libertăţii de gândire este nu forma de conducere. Deci libertatea de cugetare este şi una de exprimare. Vinovat se face omul de această stare. în timp ce despotismul unifică cele două puteri. adică de numărul de persoane care deţin puterea de stat supremă. ştiinţifice. Kant precizează că luminarea necesită libertatea cea mai inofensivă. Kant afirmă şi existenţa unei reciprocităţi între luminare şi forma de stat. În consecinţă. Sapere aude! Îndrăzneşte să te serveşti de inteligenţa ta proprie! aceasta este lozinca luminării”. Spre pacea eternă). Aceasta este fie republicană. Ră spuns la întrebarea: Ce este „luminarea”?).. Kant afirma: „Luminarea este ieşirea omului din minorat a cărui vină o poartă el însuşi. libertatea de gândire influenţează treptat şi „libertatea de acţiune” a poporului şi.). În acest sens.sub forma conflictului dintre atitudinea de a accepta opţiunile altora şi tendinţa spre gândire proprie. fie după modul de conducere sau forma de guvernare. Kant caracterizează un stat fie în funcţie de forma stăpânirii. influenţată de guvernare şi. pe care omul le posedă în calitate de savant. fie despotică. In explicaţia kantiană. . După forma stăpânirii. mijlocul cel mai important al progresului îl constituie luminarea. în cele din urmă. cârmuiesc) şi democraţie sau puterea poporului (unde toţi posedă puterea supremă). dacă pricina minoratului nu este lipsa inteligenţei. „adică întrebuinţarea ce o face cineva de ea ca savant înaintea întregului public al cititorilor” (ibid. libera cugetare este. prin care statul îşi foloseşte omnipotenţa” (Kant.). aceea de întrebuinţare a raţiunii proprii. statul ratificând autoritar legile pe care el însuşi le-a dat. ci lipsa hotărârii şi curajului de a se servi de ea fără conducerea altuia. Minoratul este neputinţa omului de a se servi de inteligenţa sa fără a fi condus de altul. republicanismul separă puterea executivă (a guvernului) de cea legislativă. Pe de o parte.. Pivotul luminării este ştiinţa. reclamă o anumită formă de stat.

Ea se întemeiază pe principiile libertăţii membrilor unei societăţi (ca oameni). ci este o uniune de state libere. Dintre articolele definitive. constituţia republicană trebuie să constituie temeiul oricărei legislaţii juridice a unui popor. o uniune federativă de state. nu admite hegemonia unui stat. spune Kant.Constituţia republicană. dezideratul politic kantian este cel al unei monarhii constituţionale. pentru că se potriveşte contractului social. cumpănesc şi decid. ci presupune asentimentul cetăţenilor. Al doilea articol definitiv este şi el extrem de important pentru instituirea păcii eterne. Proiectul kantian de pace perpetuă cuprinde mai multe articole preliminare şi trei articole definitive. deci. membru. opunându-se. iar nu proprietar al statului. fiind o idee raţională. regulativă. pentru că într-o constituţie republicană. Spre deosebire de alte proiecte similare din acel timp. adică un ideal de urmărit. în care legile ar permite libertatea de gândire şi. căci şi azi e nevoie să se reglementeze şi să se restricţioneze unele din prerogativele conducătorilor de state. având de purtat povara războiului.). aşa cum argumentează şi Kant. proiectul . căci. astfel încât să se elimine războiul şi să se ajungă la o pace eternă. care. ci unul fictiv. mai ales atunci când e vorba de declanşarea unui război. 3) „dreptul cosmopolit trebuie să se limiteze la condiţiile ospitalităţii universale” (ibid. Amintitul articol kantian merită să fie actualizat. progresul gândirii libere. Dezvoltarea plenară a dispoziţiilor naturale ale genului uman cere însă un acord ideal nu numai în interiorul unui stat. unui acord ideal între oameni. unui conflict care ar periclita genul uman. declararea unui război nu depinde de bunul plac al celui aflat la conducere şi nu este decis din cauze neînsemnate. la rândul său. conducătorul este. De aceea. Articolele definitive în vederea păcii eterne cer următoarele: 1) „constituţia civilă a fiecărui stat trebuie să fie republicană”. care considerau că o uniune a popoarelor este un lucru imediat realizabil. o societate a naţiunilor care să pună capăt războaielor. ale dependenţei tuturor (ca supuşi) de o singură legislaţie comună şi ale egalităţii acestora (ca cetăţeni). este singura care provine din ideea contractului originar. În cadrul ei. Concret. ci şi între state. se înţelege. 2) „dreptul internaţional trebuie să fie întemeiat pe un federalism al statelor libere”. primul deschide perspectiva păcii eterne. o idee ce exprimă nu un fapt istoric.

dreptul de ospitalitate privind dreptul de vizitator (azi fără vize). Potrivit punctului de vedere hegelian. de asemenea. Acesta. în condiţiile în care se pune problema dacă viaţa internaţională trebuie să graviteze în jurul unui singur pol de putere. Aceasta. de asemenea. în cele din urmă. ca şi Leibniz. să definească spiritul prin atributele amintite în opoziţie cu trăsăturile acordate materiei de materialismul mecanicist.F. În teoria sa. la rândul său. lipsit de părţi. Şi acest articol are o deosebită semnificaţie actuală. deci. . esenţa întregii existenţe ar fi ideea sau raţiunea cosmică. Metoda hegeliană de a trata istoria presupune înţelegerea Spiritului obiectivat în istorie şi consideră că. Al treilea articol definitiv este. de state libere. la factorul determinant al istoriei. întro societate de state libere. să permită fiecărui stat să se rotească în jurul axei sale. G. rolul statului şi progresul istoric. care. Hegel ajunge. realizabilă treptat. nu din exterior. la rândul său. determină istoria.). În fond. Hegel se ocupă atât de metodologia cunoaşterii istoriei. în principal. ci numai din interior. se manifestă prin intermediul spiritului fiecărui popor. numai cu ajutorul raţiunii popoarele se vor lumina şi vor ajunge să convieţuiască în frăţie şi pace şi numai o uniune a păcii. sau al mai multor centre. în virtutea dreptului de posesiune a suprafeţei pământului ca drept ce aparţine în comun speciei umane. Opus materiei. va avea ca prim avantaj dezvoltarea culturii şi a civilizaţiei. precizează Hegel. în acest scop. cum gândea Kant. Şi anume. întrun viitor indefinit. prin intermediul spiritului universal. întrucât era identificată cu o formă concretă de existenţă. cât şi de teoria procesului istoric. omenii. sau. de alte substanţe. materia era înţeleasă ca substanţă compusă şi.kantian este conceput ca o idee regulatoare. În domeniul filosofiei istoriei. Hegel se referă. se obiectivează în instituţia statului. întreaga concepţie kantiană despre progresul istoric rămâne semnificativă şi instructivă. toate popoarele de pe pământ” (ibid. uniunea de state ar urma „să înglobeze. în creaţiile spirituale şi în cele materiale ale poporului respectiv. Spiritul însuşi este caracterizat prin simplitate şi liberta te. Aşa cum gândea filosoful de la Konigsberg.W. Iniţial mai restrânsă. valabil. spiritul este simplu. ca entitate dependentă de componentele sale şi. cea mai adecvată modalitate este aceea a perspectivei teoretico-filosofice asupra istoriei.

precum sămânţa – pomul şi fructele sale. Hegel. el conclude că istoria universală „ar fi expunerea spiritului în elaborarea cunoaşterii a ceea ce el este în sine” (ibid. iar cea fizică rămânându-i subordonată” (ibid. înseamnă conştiinţa de sine sau despre sine. ajunge şi la concluzia că „istoria universală este progresul în conştiinţa libertăţii” (ibid. p. raportarea la sine. p. Similar. spiritul este totodată şi „activitate de a ajunge la sine. dar ei au ştiut că doar un singur om este liber şi acesta ar fi motivul pentru care au trăit în cadrul unor despoţii. şi astfel de a se crea. inconştient. p.F. p. ci şi conştiinţă de sine. în genere. Hegel distinge în istoria omenirii trei mari momente ale progresului ideii de libertate şi..20).W. la trebuinţele şi aspiraţiile autentic umane. în primul rând. comunitatea pot distinge între cerinţele autentice şi pseudo-trebuinţe şi. 20-21). În fine. „judecare asupra propriei sale naturi”. pentru că numai prin cunoaştere. ale istoriei reale. Caracterizarea dată de Hegel libertăţii pleacă de la accepţia spinoziană. în genere. El consideră că „manifestările spirituale conţin de pe acum în mod virtual întreaga istorie”. omul. pentru că existenţa la sine a spiritului. Într-un sens mai precis. De remarcat şi faptul că la Hegel libertatea include şi momentul acţional. al opoziţiei dintre despot şi toţi ceilalţi... p. aceea de „fiinţare la sine însuşi”. având în vedere şi faptul că spiritul se raportează la sine însuşi şi se procesualizează. ci „este în sine şi la sine însuşi”. Pe o a doua treaptă sunt situate popoarele grec şi roman. Într-adevăr. o altă determinaţie a libertăţii constă în atributul spiritului de a fi nu numai raportare la sine. unitar. iar nu spontan. de ceva exterior. 21). Strâns legată de prima. ea presupune ca o asemenea afirmare să aibă loc în cunoştinţă de cauză. spiritul nu mai depinde de nici un fel de ingrediente sau. practice.. Răsturnând teoretic raportul real dintre lumea spirituală şi cea fizică. Hegel ajunge astfel la o primă determinaţie generică a libertăţii. Editura Academiei RSR. 1968. Ca urmare.Datorită simplităţii. la sine însuşi. libertatea înseamnă raportarea omului la necesitate şi. deoarece „liber sunt când sunt la mine însumi” (G. de a se face ceva ce este în sine” (ibid. Prelegeri de filosofie a istoriei. Hegel afirmă că prima „este lumea substanţială. se pot realiza armonios. care au ştiut că numai unii oameni sunt liberi şi de aceea ar fi fost scindaţi în stăpâni .22). 22). Bucureşti. Orientalii ar fi cei care au ajuns iniţial la ideea libertăţii. ceea ce echivalează cu faptul că este liber. în sens larg. corespunzător.

fie. 1958. Ca atare. În fine. Precum se ştie. a redus conştiinţa istorică la conştiinţele individuale ale personalităţilor istorice. vol. fie aceasta a fiecărui popor. Potrivit lui Plehanov. cât interioară omului şi umanităţii şi. dacă se restrânge idealismul subiectiv doar la afirmarea primatului conştiinţei individuale. trebuie subliniat. p.şi sclavi. În cadrul succesiunii hegeliene. Prin complexitatea notelor sale. ca spirit al omenirii. naţiunile germanice ar fi cele care au ajuns la conştiinţa că omul ca atare e liber. în interiorul orientării de stânga s-au conturat. de asemenea. divine. în timp ce stânga hegeliană a respins reminiscenţele teologice existente la Hegel. respectiv. în liberi şi neliberi. în Opere filosofice alese. Plehanov. iar alta. conceptul hegelian de spirit. a considerat de la . Hegel observă că. dintre posibilităţile şi realităţile inerente sistemului social. semnifică şi necesitatea (în primul rând. conştiinţa că omul ca om este liber n-a ajuns încă să fie materializată. La a şaizecea comemorare a morţii lui Hegel. Desigur. afirmată de Marx şi Engels. deci. întrucât explică istoria prin spiritul colectiv.V. Hegel face loc „legităţii. două direcţii: una. ceea ce constituie „superioritatea neîndoilnică a «idealismului absolut» faţă de idealismul naiv al luminiştilor francezi” (G. presupune corelaţia dialectică dintre conştiinţa socială şi existenţa socială. 1. atunci conceptul de spirit universal rămâne circumscris idealismului obiectiv. conceptul de spirit universal oscilează între idealismul obiectiv şi cel subiectiv în măsura în care Hegel îl consideră fie o expresie a raţiunii cosmice. susţinută de fraţii Edgar şi Bruno Bauer. dar. în cadrul creştinismului şi. deci şi necesităţii”. care au avansat ideea egalităţii tuturor oamenilor. dar filosoful este încredinţat că realitatea istorică evoluează în acest sens. dreapta hegeliană a reţinut identificarea spiritului universal cu raţiunea divină. exprimabil prin spiritul fiecărui popor. ca şi cel de raţiune cosmică. şi conştiinţa socială. Bucureşti. necesitatea spirituală). 350). apoi. dată fiind deosebirea dintre principiu şi transpunerea lui în realitate. precum şi obiectivările acestei conştiinţe în relaţiile şi activităţile sociale. în creaţiile spirituale şi în cele materiale. al ideologiei moderne. ultima neexistând decât în şi prin cele dintâi. Editura Politică. fie chiar a întregii umanităţi. infirmând „caracterul întâmplător al liberului arbitru al omului şi al liberei lui voinţe”. Dar. dintre libertate şi necesitate. conceptul hegelian de spirit trimite la o necesitate nu atât exterioară.

faptul că statul nu există separat de voinţele particulare. prin moralitatea şi religiozitatea acestora. ea trebuie dobândită şi câştigată „prin mijlocirea disciplinării neîncetate a cunoaşterii şi voinţei” (ibid. independent de legile statului. ale oamenilor individuali. Hegel a luat în considerare şi interacţiunea acesteia cu elementele materiale.. p. momentul general al acţiunii indivizilor se exprimă. al conştiinţei sociale. esenţială şi cea subiectivă.început primatul socialului asupra individualului. El conclude că. ajungând să descopere dependenţa conştiinţei oamenilor de existenţa lor socială şi. deci. Din perspectiva statului ca moment general implicat în voinţele particulare. p. el consideră că. statul ar fi „ideea divină aşa cum se înfăţişează ea pe pământ” (ibid. Dar..36). „întrucât voinţa subiectivă a omului se supune legilor. cât . progresiv. supune criticii. deci. voinţa statului este situată însă pe o treaptă mai înaltă decât scopurile. ci. acord care este moralitatea” (ibid. 41). în al doilea rând. Înţelegând spiritul ca proces ascendent. oamenii sunt şi ei „scopuri în sine” (Hegel. acordând chiar prioritate factorilor materiali. p. dinspre individual spre general. Prin concepţia sa despre mobilurile acţiunilor umane şi despre personalităţile istorice. economici. de viaţa materială. participând la scopul „raţiunii”. fie ele nobile. Hegel a argumentat că şi unele şi celelalte unifică anumite elemente de ordin individual cu altele de nivel general. Hegel susţine. în primul rând. 40). Din aceeaşi perspectivă. op. specificitatea acestuia în raport cu voinţele particulare. „constituie acordul dintre voinţa generală. Potrivit lui. că. mai întâi. cit. ireductibilă. Afirmând primatul spiritului universal şi. afirmă Hegel. iar pe de altă parte. În explicarea procesului şi progresului istoric. raportul invers. atât concepţiile care originau moralitatea statului în starea patriarhală. Întrucât prin legile sale exprimă generalul. filosoful critică. Hegel acordă un rol primordial statului. uneori. punctul de vedere potrivit căruia libertatea ar fi un dat natural. pentru unele cazuri particulare.. dimpotrivă. nedetaşat de voinţele particulare. „numai voinţa care se supune legii este liberă”. dimpotrivă. statul. pe de o parte. 41-42). p. Specifică. că. Hegel înţelege şi istoria ca proces orientat. libertatea nu e dat de la natură. dispare contradicţia dintre libertate şi necesitate”. Totodată. iar nu mijloace. mai ales.. Prin concepţia sa despre stat ca expresie a voinţei generale.

în timpul regalităţii. după cum însuşi explicitează. 50).şi pe cele care concepeau statul ca o sumă a voinţelor (libertăţilor) individuale. voinţa proprie a continuat să fie subordonată. la orânduirile timpului nostru. cu cultura sa în genere” (ibid. istoria unui popor este concepută. În primul rând. unificând ideea de libertate ca scop final cu voinţa subiectivă a indivizilor. Ele cuprind totuşi unele determinări abstracte comune. Ce-i drept. constituţiile popoarelor consistă în principii specifice epocii lor. ceea ce se întâmplă numai întrucât ele sunt recunoscute ca determinări ale însăşi naturii divine” (ibid. Împotriva reducerii statului la suma libertăţilor individuale. Hegel consideră că legiuirile trebuie să fie restrânse numericeşte şi să excludă. voinţa generală s-a impus în raport cu voinţa proprie indivizilor. p. la începutul evoluţiei statului. astfel încât din principiile constituţionale nu s-ar putea scoate învăţături cu privire la principiul cel mai recent. pe de o parte. de voinţa tuturor sau a celei mai mari majorităţi. iar raţiunile pentru care au fost adoptate să fie hotărâte de popor. Pentru ca libertatea statului să nu vină în contradicţie cu libertatea cetăţenilor. statul este cel care constituie „temeiul” sau „miezul” în jurul căruia pivotează toţi ceilalţi. În viziunea lui Hegel. în primul rând. Filosoful german depăşeşte însă punctul de vedere al interacţiunii. arbitrariul. cu ideile şi reprezentările sale. el susţine. aşa cum arătam. iar ulterior.. miezul celorlalte aspecte ale vieţii poporului” (ibid. Principalele forme prin care s-ar conştientiza unitatea amintită ar fi cele ale activităţii spirituale. el asertează şi că „statul îşi găseşte temeiul în religie”. p. nu-i contestă rolul de termen central. ireductibilă şi că aceasta se exprimă în constituţie. filosofia. în timpul aristocraţiei şi democraţiei. dar. care. după opinia noastră. ca istorie a vieţii sale politice şi spirituale. şi anume: religia. dar au un conţinut esenţial diferit. 47).. orice activitate tinzând să unifice individualul cu generalul. el afirmă: „numai cu o anumită religie poate să dureze cutare . un spirit cu religia sa. Potrivit concepţiei hegeliene. argumentează că. „aceasta înseamnă deci că principiile statului trebuie să fie considerate valabile în sine.. şi celelalte forme ale activităţii spirituale există o strânsă legătură reciprocă: „constituţia unui popor formează o substanţă. Împotriva ambelor orientări susţine să statul are o individualitate proprie. Între viaţa politică. În acest sens. statul constituie „temelia. În consecinţă. deşi a căpătat importanţă. cu arta şi filosofia sau. că dintre termenii spirituali corelaţi. cel puţin. p. 52). arta. pe cât posibil.

De aceea. tinde să se cunoască pe sine. conştiinţa şi voinţa sunt legate de natură. filosoful depăşeşte punctul de vedere al interacţiunii şi prin faptul că. În ce priveşte progresul istoric. Iniţial.formă de stat şi. altfel spus. .. Aşadar. În al doilea rând. Şi anume. în vreme ce în lumea organică germenele se dezvoltă nemijlocit. reamintim. 54). o exteriorizare inconştientă a spiritului.. 57). Hegel evidenţiază principalele particularităţi ale dezvoltării sociale în raport cu dezvoltarea organică. în mod liniştit. dezvoltarea socială se distinge prin faptul că presupune „rezolvarea unui scop cu un conţinut determinat”. Concepţia hegeliană asupra statului se recomandă prin nu puţine idei valoroase. prin lupta spiritului cu sine însuşi. p. şi anume: spiritul conform esenţei sale. conform libertăţii. organismul ar fi preformat în germenele său. la conexiunile acestuia cu arta. 55). care se manifestă prin faptele şi prin tendinţele acelui popor. pune în dependenţă spiritul poporului de spiritul universal. în timp ce în lumea organică. cu religia şi filosofia şi la eficienţa sa hotărâtoare în raport cu acestea. „istoria universală înfăţişează treptele evoluţiei principiului ce are drept conţinut conştiinţa libertăţii” (ibid. Hegel arată că există o strânsă legătură între caracterul tensionat al dezvoltării şi caracterul ei conştient. Faptul că supraetajează statul celorlalte activităţi rezultă şi din consideraţia lui după care „în istoria universală nu se poate vorbi decât de acele popoare care au o existenţă statală” (ibid. p. în cutare stat numai o anumită filosofie sau artă” (ibid. fără ceva intermediar şi. cu natura însăşi ca spirit inconştient. dezvoltarea spiritului se realizează prin confruntarea sa cu voinţa şi conştiinţa împovărate de natură. În al treilea rând. la fel. p.. susţine preformistul Hegel. să ajungă la gândirea de sine. p. spiritul colectiv.. voluntar. În al doilea rând. Hegel evidenţiază şi legătura dintre contradicţia spiritului cu sine însuşi ca izvor al devenirii istorice şi sensul progresiv al acesteia. 56) şi se realizează prin luptă. trecerea spiritului „de la destinaţia sa la realizarea sa este mediată prin conştiinţă şi voinţă” (ibid. totodată.. comunitar. cum sunt cele referitoare la ireductibilitatea spiritului politic şi îmbinarea sa cu voinţele individuale. primul fiind considerat doar ca o treaptă în evoluţia celui din urmă. la nivelul fiecărui popor. 41). „numai în preschimbările din domeniul spiritului se naşte noul” (ibid. p. În acest context. În această privinţă. la caracterul concretistoric al statului. În primul rând.

2) se desparte parţial de natură şi realizează o libertate particulară. ci este un proces deschis. în măsura în care se depăşeşte pe sine prin conştiinţă. ajungând astfel la lipsa opoziţiei stimulative dintre scopul sau esenţa sa lăuntrică şi ceea ce el este real. p. considerată în întreaga ei complexitate. În ce priveşte contradicţia ca izvor al mişcării şi devenirii istorice. din concepţia hegeliană se poate desprinde atât o dialectică a contradicţiilor în mă- . La acest nou spirit poate să ajungă fie poporul care s-a realizat pe sine. Se pare însă că. termenii contrari sunt mai curând deosebiţi. Acestea s-au dezvoltat succesiv. le reţinem. În acest sens. Hegel arată că aceasta se specifică prin faptul că îmbină subiectul cu obiectul. dar şi ivirea unui alt spirit. Dintre consideraţiile hegeliene asupra dezvoltării. mai profund. fie un alt popor. parvenind la un nou nivel. iar opoziţia lor tinde să dispară pe fondul presupunerii lor spirituale. a conştiinţei. nici negarea şi dezvoltarea nu mai includ atât o înlăturare reală a momentelor depăşite. 79). a raporturilor şi opoziţiei spiritului cu materia. Or. Hegel susţine că „actuala formă a spiritului cuprinde în sine toate etapele anterioare” (ibid. deosebirea dintre ele constând în dezvoltarea acestui spirit în sine.. dar provin din ceea ce este spiritul în sine. astfel că dezvoltarea istoriei nu se realizează numai în linie dreaptă. la o nouă năzuinţă generală. Filosoful lasă să se înţeleagă că istoria nu prezintă un punct terminus. filosoful distinge trei mari etape sau trepte: 1) spiritul este cufundat în natură. potrivit lui Hegel. conştiinţa cu natura. În evoluţia spiritului. deci. dată fiind complexitatea realităţii istorice. ci poate cuprinde şi unele momente de stagnare sau chiar de regres. Pentru că această depăşire este activitate a gândului. în acest plan. al raţionalităţii şi libertăţii şi. Ca atare. întrucât îşi satisface voinţa şi năzuinţele sale. Hegel surprinde şi faptul că. la conştiinţa de sine. dar. întrucât potenţialităţile spiritului sunt inepuizabile. mai înalt. considerând că termenii au aceeaşi esenţă. mai ales. sau. spiritul nu este întotdeauna victorios. deci. tinde să dizolve contracţiile sociale în opoziţia permanentă a conştiinţei cu obiectivările sale şi. în cele din urmă. indefinit. cât o conservare a lor alături de sau chiar în noul orizont spiritual. pe cele corelative privind izvorul şi complexitatea acesteia. Aşadar. cu propriile sale obiectivări. nici o stare istorică reală nu este. în cele ale cunoaşterii. 3) parvine la universalitate.Împlinirea sa înseamnă săvârşirea sa. cu sine însăşi. desăvârşită. ea este „conservare şi transfigurare”.

tot mai amplu şi mai eficient. sistemul social nu este asemenea unei persoane care să se comporte în mod conştient. imediat după Hegel. iar nu şi pe cele materiale. . Kant a urmărit să explice cunoaşterea ca proces care presupune conjuncţia dintre sensibilitate şi intelect.sura în care Hegel se referă la raportul dintre latura conştientă şi obiectivările inconştiente ale spiritului. comunitară – a jucat întotdeauna un rol activ în istorie şi. În ce priveşte teoria procesului istoric. prin analiza critică a conştiinţei cunoscătoare. ci modul nostru de a cunoaşte. la aceeaşi Universitate din Berlin. afirmat ca încercare de sinteză între empirism şi raţionalism. viziunea monistă hegeliană sa opus punctului de vedere al interacţiunii şi concepţiilor eclectice. IV. cel care a profesat. o „revoluţie copernicană”. pozitivistă. teoretizată de Leopold Ranke. dintre datul senzorial provenit din lumea externă şi activitatea creatoare exercitată de subiect prin formele sale constitutive apriorice. Desigur. şi de alţii. Critica (analiza) conştiinţei presupune o definire prealabilă a cunoştinţelor. cum aprecia el însuşi. Sub aspect metodologic. cât şi prin critica (analiza) conştiinţei. Caracterul prea speculativ. Secolul luminilor va fi marcat de criticismul kantian. Atât prin definirea şi clasificarea cunoştinţelor în empirice şi apriorice. un evoluţionism liniar. iar a acestora în sintetice empirice şi sintetice apriorice. doar creaţiile propriu-zis spirituale. Hegel rămâne teoreticianul necesităţii perspectivei teoretico-filosofice pentru activitatea istoricului propriu-zis. Cunoaşterea transcendentală cercetează nu obiectele. în analitice şi sintetice. pe măsura sporirii cunoaşterii. idealist al propriilor sale consideraţii despre istorie a făcut ca apelul său la filosofie să nu aibă asupra istoricilor efectul scontat. Şi teza caracterului conştient al progresului social capătă o importantă semnificaţie. dar conştiinţa socială – de clasă. realizând. Manierei teoretico-filosofice i s-a opus modalitatea factologică. ca şi celor care afirmau simplist o dezvoltare în linie dreaptă. O asemenea cercetare este numită de Kant transcendentală. adică prin cercetarea posibilităţii conştiinţei de a obţine diferitele tipuri de cunoştinţe. Posibilitatea cunoaşterii În teoria cunoaşterii. Immanuel Kant şi-a propus să răstoarne perspectiva anterioară asupra cunoaşterii. întrucât filosoful vizează numai sfera cunoaşterii. cât şi o dialectică a distincţiilor. iar dialectica – teoriilor anti-istorice.

Kant consideră că fenomenele (reprezentările. Orice fenomen este alcătuit dintr-o „materie” (constituită din afecte) şi o „formă” (care constă din ordinea imprimată afectelor de către intuiţiile de spaţiu şi timp). intuiţiile) nu reflectă lumea externă. În urma contactului cu „lucrul în sine”. intelectul şi raţiunea şi susţine că fiecare treaptă prezintă formele (structurile) sale a priori (forme constitutive subiectului. desfăşurat. Kant susţine că forma de bază sub care se prezintă cunoştinţa intelectuală este judecata. iar nu conceptul. Un anumit concept este rezultatul prelucrării unei mulţimi de reprezentări din perspectiva unei anumite categorii. în funcţie de clasificarea judecăţilor din logica formală: 1) după cantitate. sau reprezentări. ideea de cosmos şi ideea de Dumnezeu. în esenţa ei (a. Kant identificând două asemenea forme: intuiţia de spaţiu şi intuiţia de timp. astfel încât intelectul posedă douăsprezece categorii. implicită. Rezultatele obţinute sunt numite concepte. = fără. gnosis. un concept explicitat. De aceea. gr. Potrivit lui Kant. numit lucru în sine. nedesfăşurată. Pe treapta sensibilităţii. Formele a priori ale raţiunii sunt numite idei. în Critica raţiunii pure. Kant distinge trei trepte ale conştiinţei ca subiect cunoscător: sensibilitatea. gr. Pe treapta intelectului. = cunoaştere). cunoştinţele se formează prin afectarea sensibilităţii de către lucrul exterior. cu ajutorul cărora se realizează procesul cognitiv. care neagă posibilitatea cunoaşterii lumii „în sine”. dezvăluit. Din concepte se formează judecăţi. el afirmă că acestea exprimă formele a priori ale intelectului . intuiţia de timp. independent de experienţă). a trei categorii fiecare. Formele a priori ale intelectului sunt numite categorii şi sunt clasificate în patru grupe. acestea fiind: ideea de suflet. sau intuiţii. Deci el susţine un punct de vedere agnosticist. 2) după calitate. afectele sunt ordonate spaţial şi temporal de către cele două forme a priori ale sensibilităţii: intuiţia de spaţiu şi. Formele a priori ale sensibilităţii sunt numite intuiţii. o judecată fiind o explicitare a unui concept. În ce priveşte valoarea de adevăr a cunoştinţelor intelectuale. ci exprimă formele a priori ale sensibilităţii. Rezultatele acestei ordonări sunt numite de Kant fenomene. cunoştinţele se formează prin prelucrarea (ordonarea) reprezentărilor cu ajutorul uneia sau alteia din categorii. 3) după relaţie. respectiv. 4) după modalitate.În explicarea mecanicismului cunoaşterii. conceptul este un fel de judecată concentrată. Pentru a deveni cunoştinţe sensibile. în subiect se formează o multitudine haotică de „afecte” (ceea ce numim azi senzaţii şi percepţii) care nu constituie cunoştinţe propriu-zise.

fie la Dumnezeu ca izvor al tuturor celor existente. argumentate speculativ (pur raţional) la fel de convingător. Din raţionalism conservă principiul privind rolul activ şi constructiv al intelectului. Lipsită de controlul experienţei. raţiunea părăseşte orice experienţă. susţine şi că există şi că nu există. care ordonează reprezentările prin prisma categoriilor sale. pe lângă cunoştinţele empirice. Potrivit lui. raţiunea ajunge să justifice speculativ teze opuse despre obiectele la care se referă. pe fiecare din cele două trepte ale cunoaşterii. Cunoştinţele raţionale sunt de mai largă generalitate decât cele intelectuale. Ea se încurcă în antinomii. intuiţiile) oferite de sensibilitate. referindu-se fie la subiect ca substrat comun tuturor fenomenelor psihice. raţiunea justifică şi teza că sufletul este muritor şi teza că sufletul este nemuritor. despre cosmos. ca intelectul. Din empirism reţine teza potrivit căreia cunoaşterea începe cu experienţa care presupune raportul nemijlocit dintre sensibilitate şi lucrul în sine. Concluzia lui Kant este că filosofia (metafizica) nu este posibilă ca ştiinţă. pentru că ea nu se mai sprijină. Prin analiza dată cunoaşterii pe treapta intelectului. De exemplu. Kant continuă să pună de acord punctele de vedere empirist şi raţionalist. în acest caz. exercitat de acesta prin formele sale a priori. finalmente. ci şi faptul că. Kant rămâne. despre suflet. Prin generalitatea lor. Astfel. raţionalist prin faptul că absolutizează rolul activ al subiectului. cunoaşterea se realizează prin prelucrarea (ordonarea) cunoştinţelor intelectuale cu ajutorul formelor a priori proprii raţiunii. Pe treapta raţiunii. şi cunoş- . argumentează şi ideea că este finit şi ideea că este infinit. Din raţionalism reţine teza despre rolul activ al subiectului. prin care să-şi verifice ideile. fie la cosmos ca totalitate a fenomenelor fizice. există. creaţiile raţiunii sunt elaborări filosofice (metafizice). Prin explicaţia dată cunoaşterii pe treapta sensibilităţii. se exercită prin intuiţiile a priori de spaţiu şi timp. care. pe o serie de reprezentări despre lume. el susţine nu numai că produsele sensibilităţii şi cele ale intelectului exprimă formele a priori prin care au fost obţinute. ideii opuse. Din empirism păstrează ideea că intelectul se raportează la fenomenele (reprezentările. În producerea ideilor sale. În pofida efortului său sintetizator. dar această aplicabilitate nu înseamnă şi o reflectare a lumii externe. despre Dumnezeu. cunoştinţele intelectuale sunt aplicabile la fenomene. Kant încearcă deja o sinteză între empirism şi raţionalism.prin care au fost obţinute.

obţinute prin conştientizarea de către subiect a propriilor structuri constitutive. cât şi dezînstrăinarea acestuia. alcătuită din corp şi suflet. În termeni hegelieni. pierderea sa de sine. ei au cercetat atât înstrăinarea de sine a omului. omul a adăugat la trebuinţele vitale de neocolit o serie de pseudo-trebuinţe. Cât priveşte antinomiile raţiunii. dar i-au moleşit trupul şi slăbit sufletul. cu omul natural. . ci şi în conflict cu trebuinţele naturii umane. J. Prin distincţia dintre intelect şi raţiune. Rousseau a plecat de la ideea că omul natural este. acestea denotă ruperea oricărui contact experimental. o fiinţă duală. Despre ştiinţă a conchis că intelectul este cel care. Dar. omul socio-cultural se poate afla nu numai în armonie. El va argumenta însă că metafizica e posibilă nu prin raţiunea pură teoretică. el a discriminat net cele două forme ale cunoaşterii teoretice: ştiinţa şi filosofia. ca şi cel social. V. adică pe variata gamă a creaţiilor spirituale luminate de raţiune. iar sufletul – prin două sentimente anterioare raţiunii: iubirea de sine şi mila. ci idealuri morale. căci raţiunea detaşată de experienţă se încurcă în antinomii. Kant şi-a finalizat gnoseologia cu unele concluzii care anunţă deja filosofia sa a culturii. şi luminismul şi filosofia clasică germană iniţiată de Kant proiectează un om centrat pe raţiune şi pe „luminile” ei. J. aşa cum au remarcat gânditorii din acel timp. El a caracterizat corpul omului natural prin robusteţe şi trebuinţe vitale elementare. care au contribuit la confortul său. deşi a conchis că aceasta nu este posibilă ca ştiinţă. cât şi posibilitatea regăsirii. care să corespundă naturii umane şi. o dată cu trecerea la societate. el n-a negat tendinţa irepresibilă a raţiunii umane de a elabora o metafizică (filosofie). prin rolul său constructiv. prin rezultatele activităţii sale. a revenirii la natura autentic umană. Potrivit lui Rousseau. datorită comodităţilor traiului în comun. prin care se edifică morala şi care propune omului nu principii ştiinţifice. în primul rând. Kant şi Hegel au analizat atât îndepărtarea de sine a omului. În privinţa filosofiei. conferă cunoştinţelor aplicabile experienţei statutul lor ştiinţific (caracterul universal şi necesar). prin care se construieşte ştiinţa. Omul social şi caracterul său contradictoriu În secolul al XVIII-lea. tendinţei spre libertate.tinţe a priori. ci prin raţiunea pură practică. Rousseau.

Soluţia rousseauistă. altruismul. dezinteresată de conţinut. omul natural este. de autenticitate umană. adică o societate de mici agricultori şi mici meşteşugari. a susţinut că ştiinţa şi arta. a vizat de fapt. ci şi pasiuni negative. ca prietenia. Politic. „un animal stupid şi mărginit”. căci este lipsit de raţiune şi îmboldit doar de instincte. din iubirea de sine au provenit nu numai pasiunile virtuoase. conform căruia s-a şi edificat statul de drept. Ştiinţa e pusă să se ocupe doar de sporirea confortului şi a luxului. la omul social. ca porniri individualiste. În principal. sentimentul agreabilului în . Kant a susţinut că. oamenii au devenit dependenţi unii de alţii. este amorală sau chiar imorală. ci şi spre agresivitate. în procesul socializării. iar normele şi conduitele morale să fie sincere şi să exprime autenticitatea umană. şi care. fără să-şi anuleze specificitatea. a fost acela că omul şi-a ales singur un mod de viaţă. Economic. în sensul că e înclinat nu numai spre relaţii cu semenii săi. ajutată şi de imaginaţie. spre bunuri independente de instincte. Acum societatea cultivă ştiinţa şi arta împotriva moralei. Cultural. ideal realizabil. cultivă aparenţele. morala promovată este formalistă. i-a inculcat omului înclinaţia spre „lux”.Totodată. căci proprietatea privată generează întotdeauna diferenţe materiale. În plus. Potrivit lui. în principalele sale compartimente. fiind lipsită de sinceritate. lipsite de orice sentiment al binelui. omul a parcurs mai mulţi paşi. Immanuel Kant a pornit de la ideea că omul natural se caracterizează printr-o sociabilitate antisocială. în tendinţa de a se superioriza în raport cu ceilalţi şi de a pretinde ca şi ceilalţi să-l prefere. transformând pofta sexuală în dragoste. În antropologia sa. proiect irealizabil. cum spusese Rousseau. politeţea exterioară. aşa-zisa „întoarcere la natură”. care i-au diminuat mila şi l-au determinat să fie mai egoist. Primul. nu şi de perfecţionarea morală. pierzându-şi din libertate. a propus o generalizare a micii proprietăţi private. iubirea de sine s-a transformat în amor propriu. Al doilea. a constat în apariţia raţiunii care. a militat pentru un stat democratic. trebuie să capete un conţinut moral. generozitatea. datorită diviziunii muncii şi schimbului de activităţi. Rousseau consideră că denaturarea omului social a culminat cu apariţia proprietăţii private şi a statului aflat în slujba celor bogaţi. reformarea societăţii. În fine. Arta preţuită este arta preocupată să se individualizeze numai prin formă.

a raţiunii şi libertăţii. de regulă. 1988. că perfecţionarea facultăţilor umane. suferinţele provocate de o mulţime de rele ale vieţii. care. 261). p. detaşânduse de clipa prezentă. caracterele şi talentele lor” şi numai uneori din imbolduri de ordin general. că celălalt trebuie considerat însuşi ca scop.F. cum ar fi „voinţa de a face bine. în vol. mai altruiste. care constituie adevăratul temei al relaţiilor dintre oameni. fie inconştient. deci. 23).W. În „covorul istoriei universale” alcătuit de activităţile omeneşti. subiectivă şi socială. totodată. pe cele mai generale şi mai generoase. naturală. nu numai pasiunea (legată de interese şi scopuri particulare). Mai mult. Al treilea a însemnat faptul că omul şi-a reprezentat viitorul. se observă că. ori nobila iubire de patrie” (Hegel. Prelegeri de filosofie a istoriei. a considerat că numai progresul individului uman e contradictoriu. iar sub aspect fizic. ideea constituie „urzeala”. a avut şi unele consecinţe care s-au întors împotriva omului însuşi. interesele. Pe de altă parte. p. Kant a susţinut. datorită transmiterii cunoştinţelor de la o generaţie la alta. „din necesităţile. viciile. omul nu este însă înţeles ca realizându-se în dependenţă strictă de spiritul universal. se observă că mobilurile particulare şi egoiste sunt mai numeroase şi mai puternice. în filosofia hegeliană. Al patrulea şi ultimul pas l-a ridicat pe om la înţelegerea că el este scopul naturii şi. din pasiunile. astfel că „omul intră într-o egalitate cu toate fiinţele raţionale”. Hegel argumentează însă că în orice activitate specific umană sunt implicate nu numai motive personale. avansează continuu de la mai rău la mai bine. activităţile omului satisfac nu numai interese personale. (Kant. constituie factorul determinant al istoriei. învingând. de regulă. concretistorică. dar sporindu-şi grija pentru ce va urma. G. în timp ce omenirea. Dar. Hegel a definit omul ca fiinţă spirituală şi. Despre frumos şi bine. fie voit. cum au fost în plan moral. ci şi cerinţe de ordin colectiv. spre deosebire de Rousseau. iar pasiunea – „bătătura”. 1968. ca şi Rousseau. ci şi necesităţi . ci şi înţelegerea (corespunzătoare aspectelor mai generale ale ceea ce urmează a fi înfăptuit).gust pentru frumos şi descoperind binele. Hegel arată că activitatea oamenilor izvorăşte. direct din mobilurile lor particulare şi anume. Începutul probabil al istoriei omenirii. Fiinţă complexă. De asemenea.

„mandatari ai spiritului universal”. în felul lui. bucurându-se astfel de existenţa sa” (ibidem. În acest caz. fără a-şi pierde concreteţea istorică. care acced la universal şi de la . pe scurt. cel care. iar prin pasiuni la condiţia sa particulară. în orice caz. perfectibili. Aşadar. altfel spus. prezente în viaţa poporului lor. punându-şi în faţă o lume străină de sine însuşi. nu om în genere (acest fenomen nu există). între conştiinţa finită realizată de individ şi esenţa spirituală. Dezalienarea s-ar produce prin faptul că subiectul se recunoaşte pe sine ca autor al lumii sale. ele sunt „spirite pătrunzătoare”. personalităţile se caracterizează şi printr-o inteligenţă şi voinţă deosebite. potenţial infinită. În esenţă progresul cunoaşterii – susţinea Hegel – echivalează cu creşterea gradului de emancipare sau. Hegel îi consideră ca fiind. în pofida contradicţiei amintite. înstrăinată. de diminuare a înstrăinării umane. 26). a istoriei. ireductibilă. Personalităţile istorice se disting de semenii lor prin faptul că reuşesc să-şi armonizeze în mai mare măsură interesele personale cu însăşi cerinţele şi tendinţele dezvoltării istorice. ci un om determinat” (ibid. „individul ca atare este ceea ce există concret. resorbind astfel obiectivitatea în conştiinţă. personalităţile sunt „indivizi croiţi pe măsura istoriei universale” (ibid. reuşeşte să-şi creeze soarta „conform caracterului său propriu. sau. Dar un asemenea om nu mai contribuie la progresul istoric. un om fericit. de ordin mai general.. în genere. dat fiind că lumea obiectelor este pusă de subiectul însuşi. De aceea. 32). Similar modului în care înţelesese progresul istoric. p. „impură”. respectiv. Potrivit lui Hegel. voinţei şi bunului său plac. alienarea capătă forma opoziţiei dintre conştiinţa de sine a subiectului şi conştiinţa sa despre lume. Dând expresie universalului neîmplinit încă. Definind oamenii ca fiinţe istorice. raportat prin idee la spirit.sociale.. p. pentru că nu mai resimte şi nu mai este stimulat de contradicţia dintre cerinţele sale şi exigenţele istoriei. sau chiar a omenirii timpului lor. sau. Hegel consideră că orice obiectivare a subiectivităţii umane ar echivala cu o înstrăinare întrucât prin obiectivare şi obiectele rezultate subiectul şi-ar pierde pura interioritate. 29). dintre conştiinţa de sine şi conştiinţă. prezintă şi efecte neprevăzute. este. el explică perfecţionarea umană tot prin contradicţia spiritului (ideii) cu sine însuşi (însăşi). Inteligenţe aparte. p. Dar. în subiectivitate. contradicţia are loc între conştiinţa de sine singulară şi ideea ca atare.

Editura Fundaţiei România de Mâine. dar nu singure.). dacă se poate. Roşca. îşi canalizează energiile spre realizarea unor scopuri măreţe şi îi conduce pe semenii lor în aceeaşi direcţie. Introducere în filosofie. părăsesc vrând-nevrând scena istoriei. Filosofie modernă (sinteze şi texte alese). Editura Universitară. Hegel arată că personalităţile istorice care. orice concordie relativă şi să tindă permanent la ridicarea de sine şi propăşirea societăţii. Îndemnul hegelian este acela ca omul să depăşească. ci în strânsă legătură cu colectivităţile din care fac parte. personalităţile prefigurează şi creează istoria. Voinţe puternice.care „au învăţat toţi ceilalţi”. 2002. după ce îşi realizează scopul istoric urmărit la un moment dat. Aşadar. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Ioan N. . Ioan N. prin capacităţile şi acţiunile lor. Roşca (coord. nu mai întrevăd şi nu-şi mai propun noi scopuri generale. 2003.

Vom folosi pentru aceasta rezumatele şi schemele incluse. Schema cursului În această parte a sintezei noastre dorim să prezentăm iconografic scheletul conceptual al unor capitole de curs prezentate în cele două volume. cum ar fi epistemologia. . modern şi cu posibilităţi de aplicaţie. •Teoria discursului raţional. Definiţii ale logicii •Ştiinţa legilor formale ale gândirii corecte. obiective de instrucţie logică modernă. • Ştiinţa adevărurilor analitice sau a enunţurilor adevărate în virtutea formei lor. în legătură indisolubilă cu teoria filosofică. filosofia limbajului. dar şi cu axiologia sau filosofia moralei. •Teoria inferenţelor valide. slaidurile sau diapozitivele pregătite pentru a fi prezentate în Power Point. cu ceea ce colegii din Facultatea de Filosofie de la Universitatea Bucureşti numesc „filosofie teoretică”. ca şi în organizarea ei în articolele pe care le va redacta. cu teoria personalităţii şi a educaţiei. îl ajută pe student să definească în termenii logicii predicatelor de ordinul întâi.SISTEME LOGICE Semestrul I Prof. în ordonarea şi clasificarea informaţiei. Cursul are. teoria sistemului social. O 1. •Ştiinţa regulilor gândirii corecte. cu politologia. dr. o clasă largă de concepte de interes pentru viitoarea sa activitate. deopotrivă. univ. I. şi un rol intelectual formativ. în viziunea noastră. CORNEL POPA Obiective Cursul are. Obiectul logicii. cu teoria discursului public. de cunoaştere a direcţiilor majore din cercetarea logică. Noţiunile însuşite îi vor putea fi de folos în alcătuirea unor documentare.

• • Teoria operaţiilor sintactice şi semantice prin care se conservă validitatea. o construcţie semantică şi un sistem axiomatic. • O teorie logică este o mulţime de formule care include un set de axiome şi este închisă faţă de regulile de inferenţă.). A1 = ~ p. atunci aE L (limbajul logicii propoz. Dacă aE A1. Locul logicii.…~. Dacă aE A1. . Relaţiile ei cu ştiinţele şi actele umane Logica şi limbile naturale Logica şi textele scrise Logica şi filosofia Logica şi gramatica Logica şi psihologia Logica şi pedagogia Logica şi matematica Logica şi actele de înţelegere Logica şi ştiinţele empirice Logica şi actele intenţionale Logica şi programarea logică Logica şi planificarea actelor umane Logica şi actele de vorbire Logica şi relaţia scop-mijloc Logica şi comunicarea Logica. Dacă (x. (a v (3)EL. Numim limbaj al logicii propoziţiilor mulţimea formulelor scrise în alfabetul A obţinute prin aplicarea de un număr finit a regulilor R1. O 3.(xE L R3. • Un sistem logic sau o teorie logică se defineşte printr-un limbaj formal. Caracteristici ale logicii •disciplină clasică.v. (a )(L. • disciplină matematică legată de fundamentele aritmeticii şi ale teoriei mulţimilor. umanistă. Def. atunci . v 13.(3)EL.q. (a =. . A3 = (. veridicitatea şi semnificaţia expresiilor.) R2.(3L.r. criteriile şi actele de alegere O 4. Sintaxa Alfabet A=A1vA2 uA3. •disciplină modernă. a sistemelor expert şi de inteligenţă artificială. O 2 . Limbajul logicii propoziţiilor. • disciplină intelectual formativă despre legile gândirii şi schemele de inferenţe care îl ajută pe tânăr să adopte o atitudine activă faţă de cunoştinţele pe care le deţine. A2 = ~ -. n.[.] R1. atunci (a n (3)EL. • disciplină legată de construirea bazelor de cunoştinţe. R2 şi R3.

an. Dacă (xEA1= ~ p.e. altfel v(a) = 1. atunci v(-p) = 1. Negaţia poate viza şi formule compuse cu ajutorul conectivelor logice: conjuncţie. de asemenea.• 5. R6. •6. Dacă v(p) = 0. v(a) = 1 pentru orice model sau interpretare..e. atunci v(a)=1. dacă în orice valorizare sau interpretare v ce face adevărată pe fiecare dintre formulele din antecedent sau premise cti. Validitate yi consecinţă logică semantică • formulă a este realizabilă. i. atunci v(-p) = 0 şi invers. • formulă a este infirmabilă dacă există o valorizare v dată variabilelor propoziţionale astfel ca v(a) = 0. atunci v(a) =1 < v(p) = 1 sau v(y) = 1.q. implicaţie sau echivalenţă (vezi legile lui De Morgan şi Tabloul funcţiilor logice din manual). atunci v(a) = 0 < v(p) = 1 şi v(y) = 0. dacă v(p) = 0 şi v(a) = 0. R4. altfel v(a) = 0.~. a2.…. Dacă (x = (~=-y). O formulă a este validă dacă a este adevărată în orice valorizare dată variabilelor propoziţionale. dacă există o valorizare v dată variabilelor propoziţionale astfel ca v(a) = 1. v(p) = 1. vom avea. • formulă este irealizabilă. Semantica Simbolul „~” se citeşte: „dacă şi numai dacă” şi descrie o echivalenţă semantică.1~R1. Dacă (x = (~vy). dacă v(p) = 1. R3. Negaţia inversează valoarea propoziţiilor negate. v(ci) = 1. R5.i. Dacă (x = (~~y). Dacă (x = (~ny)..r. . • formulă (3 este consecinţă logică semantică din mulţimea de formule a1. n_ i _1. disjuncţie. Principalele conective logice sau definirea operaţiilor logice Negaţia Negaţia este o operaţie logică monadică care schimbă valoarea de adevăr a propoziţiei iniţiale cu valoarea opusă acesteia.p (dublă negaţie). adevărată formula din consecvent. dacă pentru orice valorizare dată variabilelor propoziţionale v(a) = 0. R2. Definim funcţia de valorizare: v: L ->B = ~ 0. Dacă v(p) = 1. atunci v(a) = 1 < v(()=v(y). •7 . atunci v(a) =1<~:* v(p) = 1 şi v(y) = 1. atunci v(a) = 1 sau v(a) = 0. Dacă (x = -(. adică două expresii ce semnifică acelaşi obiect. Limbajul logicii propoziţiilor. Operaţia negaţiei poate prefixa şi o formulă negată: -(-p) _.

.q 1 0 0 1 O 8. valorile ce revin formulelor compuse. altfel este falsă. Identificăm lista şi numărul n al variabilelor propoziţionale ce apar în formulă şi identificăm cele 2n atribuiri de valori . potrivit atribuirilor de valori date variabilelor. Implicaţia este falsă dacă antecedentul este adevărat şi consecventul este fals. disjuncţii. Principii şi reguli de bază R1. Calculăm. Conjuncţia este adevărată. dacă sunt adevărate ambele propoziţii conectate. până ce ajungem la literali şi conective logice elementare (conjuncţii. Identificăm operatorul principal al formulei şi descompunem formula în subformule.pq 11 10 01 00 p^q 1 0 0 0 p vq 1 1 1 0 p i) q 1 0 1 1 p =. Echivalenţa este adevărată dacă ambele propoziţii iau aceiaşi valoare de adevăr. Decizia matricială O matrice este un tablou de n linii şi m coloane umplute cu simboluri sau cifre. R5.) şi scriem aceste subformule pe prima linie. Principiul bivalenţei. pe coloane. fiecare variabilă fiind începutul unei coloane. dacă sunt false ambele propoziţii conectate. sub variabile. Orice propoziţie elementară (din A1) ia valoarea 1 (adevărat) sau 0 (fals). R4. 4. câte una pe fiecare linie. cele 2n atribuiri de va-lori. O 9. etc. R3. 2 . rând pe rând. valorile ce revin fiecărei subformule şi apoi ascendent. R2. Pentru a decide prin metoda matricială asupra unei formule procedăm astfel (vezi matricea dată la exemplul de mai jos): 1. în stânga. altfel este falsă. R6. Scriem pe linii distincte. Disjuncţia este falsă. altfel este adevărată. Pentru înţelegerea metodei matriciale trebuie să cunoaştem mai întâi definiţiile operaţiilor logice. 3 . Plasăm variabilele pe prima linie. Negaţia unei propoziţii ia o valoare opusă propoziţiei iniţiale. altfel este adevărată.

O 10. În continuare.5. agregatele propoziţionale în ordine ascendentă. iar valorile lui 6 în coloana 8. corespunzător. ale coloanei 8 prin implicaţie între 6 şi 3 şi ale lui a tot prin implicaţie între 7 şi 8. pe liniile 2---9 scriem atribuirile de valori distincte date variabilelor şi. Numărul atribuirilor de valori distincte este 23 = 8. q. pe aceeaşi linie. pe prima linie şi în ordine. Decizia prin arbori Regulile metodei. r şi n = 3. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 p 1 1 1 1 0 0 0 0 q 1 1 0 0 1 1 0 0 r 1 0 1 0 1 0 1 0 p>r 1 0 1 0 1 1 1 1 q>r 1 0 1 1 1 0 1 1 pvq 1 1 1 1 1 1 0 0 (pi)r)n (pi)r) 1 0 1 0 1 0 1 1 (pvq) >r 1 0 1 0 1 0 1 1 (x 1 1 1 1 1 1 1 1 Se observă că valorile coloanelor 4 şi 5 s-au obţinut prin implicaţie între coloanele 1 şi 3 şi 2 şi 3. Construim plasând variabilele în stânga. Şi mai simplu putem să scriem valorile din coloanele 4 şi 5 în coloana 7. în stânga şi în dreapta lui A. iar valorile coloanei 7 s-au obţinut prin conjuncţia dintre valorile coloanelor 4 şi 5. valorile calculate pentru subformele. Exemplu: a = ((pi)r) A (qi)r)) i) (( pv q) i) r) Lista de variabile este p. Analiza sau excluderea conectivelor logice . Coloana de valori ce revine operatorului principal va coincide cu coloana de valori a formulei testate. în stânga lui i).

-r 13. 1 4. Quine Identifică în formulă variabila cu cele mai multe apariţii şi rescrie formula în două versiuni: una înlocuind variabila prin 1. (-s i)(-r v q))} 2. (-r v q)) } -2.(Ai) B) A -B A -B -A B 6. q #(11. p 11.O. . 2 12. dacă acesta apare ca element al unei conjuncţii. s)] 2. Metoda lui W. pq 10. -s 5. -(-rq) . Analiza sau excluderea negaţiei conectivelor logice -AAB ) -A Exemplul 1 1. s #(12.AB AB A--D B B -A B j\ A B -A -B B A A Regulile metodei.3 -(AB) -A -B .4) O 11.6) #(13.7) -~. r 7. Prelucrează apoi cele două versiuni după regulile: Elimină valoarea 1.-{[(p Aq) v (r 2.-(-s 2. (p nq) v (r i) s) 3. 5 9. -q 8. alta înlocuind variabila prin 0. rs v.

Un exemplu F = ((pvq) i3r) i) (p i3r) Pas 1. Putem reformula metoda lui Quine sub forma unor reguli de inferenţă al căror antecedent conţine valori logice: 1. Se aplică regulile negaţiei. Av0. -1=> 0. Dacă valoarea 1 apare ca element al unei disjuncţii. A i) 0 = . 1. O 12. p = 1 Substituim în F variabila p cu 1: ((1vq) i) r) i) (1 i3r) Obţinem: (1 i3r) i) (1 i3r) rr = 1 Pas 2. R4. p = 0 ((0v q) i3r) i) (0 i3r) (qr)11 F = 1. R6. Dacă valoarea 1 apare ca antecedent al unei implicaţii se reţine numai consecventul. R3. R5. aceasta se înlocuieşte cu 0. 1i)A =>A. A.Elimină valoarea 0. Dacă valoarea 0 apare ca element al unei conjuncţii.A R7. Dacă valoarea 0 apare ca antecedent al unei implicaţii se înlocuieşte valoarea implicaţiei cu 1. Dacă valoarea 0 apare în consecventul unei implicaţii se reţine doar negaţia antecedentului. R8. dacă acesta apare ca element al unei disjuncţii. Citiţi despre celelalte metode de decizie în vol. An0= 0.0: R1. Formula testată este lege logică. aceasta se înlocuieşte cu 1. -0 => 1 Aplicarea metodei lui Quine. Axiomatizarea logicii propoziţiilor Etapele construirii unui sistem axiomatic Principalele momente ale introducerii unui sistem formal axiomatic pentru o teorie logică sunt: . Av 1 =1. R2.

6. Definiţii 3. 5. pi) (pq) Ax2 4. Regula substituirii echivalentelor RE.1. p2…. v.3. Reguli de formare: Daca a este o variabilă propoziţională. Limbajul sistemului Hilbert-Ackermann Alfabetul A = {p. Axiomele şi definiţiile sistemului Convenim că: = înseamnă „egal prin definiţie” 3. Axiome 4. atunci -a este şi ea formulă.3. pq := (pq)(qi) p) 4 . semne de grupare. atunci (x v (3 va fi formulă. 5. 3.. 2. (pi) q) i) ((rp)i) (rq)) Ax4 5. de asemenea teoremă. enunţarea axiomelor sau a formulelor admise iniţial. Daca a este o formula. Modus ponens MP.(.2.TEOREME l. r. )} variabile prop. demonstrarea teoremelor.2.B 5. (.C este o definiţie sau o teoremă anterior . (p v p) >p Ax1 4.2. Dacă A > B este teoremă şi A este teoremă. atunci dacă substituim fiecare apariţie a lui p în A prin B obţinem o formulă A’. conec tive logice. (p v q) > (q v p) Ax3 4. 4. p i)q:= = .q) 3. pq := . definirea alfabetului sau a vocabularului limbajului. Regulile de inferenţă 5.p. introducerea definiţiilor sau a regulilor de prescurtare.3. Dacă A este o teoremă din limbajul sistemului axiomatic în care apare variabila p şi B este o formulă bine formată în acest limbaj. Simbolic: A > B. prezentarea regulilor de formare a formulelor. Dacă A este o axiomă în care apare subformula B şi B . atunci a este o formulă. A i. -. Daca (x şi (3 sunt formule. prezentarea regulilor de inferenţă sau a regulilor de derivare.l.p v q 3. q. p1. Regula substituţiei RS. atunci şi B este teoremă.1.4.

TEOREME demonstrată. . atunci este teoremă formula obţinută din A prin substituirea lui B prin echivalenta sa C.

(pi) q) i) (( r i) p) i) (r i) p)) (RE. 2).2) T2 pp (RS. p/ . Axiomatizarea logicii propoziţiilor p.p (RS. dacă şi numai dacă.2. T1 (pi)q) i) ((r i) p) i) (r i) q)) 1.3)) (RE.3. q/p) 2) p v .4. Def 3. 34-77) Noncontradicţia sistemului Hilbert-Ackermann Un sistem axiomatic este contradictoriu. Pentru a demonstra că un sistem axiomatic este necontradictoriu este suficient să arătăm că: 1) toate axiomele sale sunt formule valide. 2) că validitatea se conservă prin regulile de inferenţă admise.p (MP. Propunem ca exerciţii banale testarea prin procedeele de decizie cunoscute a axiomelor A1-A4.. q/p) (MP. 2.p/-p.1) 2) (p(pvp ))(pp ) 3) (p i) (p v p) 4) p = p T3 . 1). l). 4.. p/pp.r) 2. 1).p (RE.rq)) (RS.p) (RS. prin nici o secvenţă de aplicaţii a regulilor de inferenţă nu se pot produce două teze de forma A şi –A.2) 1) (.rp)(. Un sistem axiomatic este necontradictoriu.p (RS. 4. 3.p 1) – p. T2.q/p.pp T4 p. 4.p v p) 13 (p v . 3. dacă şi numai dacă.. r/ .2. 1). . r/p) 1) (( pp)p)(( p(pp))(pp)) (MP. T3) T5 p.) (A se citi din vol. T4.. Un sistem axiomatic este necontradictoriu. (pq)((. putem demonstra în cadrul lui două teze de forma A şi –A.Vom numi teoreme formulele bine formate care sunt axiome în sistem sau sunt obţinute din axiome cu ajutorul regulilor de inferenţă. T1.p) 2) p i) . 4. dacă şi numai dacă toate axiomele sale testate prin metode de decizie se dovedesc a fi tautologii sau legi logice şi apoi putem face proba că prin toate regulile de inferenţă admise în sistem se conservă de la axiome la teoreme caracterul tautologic al formulelor derivate..

3. Aplicând la acestea metoda respingerii rezolutive. Să arătăm că fiecare dintre regulile de inferenţă conservă validitatea sau caracterul tautologic al formulelor derivate. cap. -r. r 7. [ ] (6. sunt tautologii. respectiv că: 2) A (0. -q. RS. -q. -r Demonstrăm prin reducere la absurd că axiomele cu două variabile (Ax2 şi Ax3) conservă caracterul tautologic al formulelor derivate prin substituţie. 0) = 1 5) A (1. 4.Testarea prin metoda respingerii rezolutive a axiomei Ax4 (vezi manualul vol. 2. 5. I. alta prin metoda matricială şi ultima prin metoda arborilor de decizie. r v p. Obţinem clauzele din negaţia lui Ax4. Verificaţi dv. -p 6. că şi celelalte axiome. 1) = 1 4) A (1. -p v q. 3. strategia rezoluţiei liniare obţinem: 1. 0) = 1 3) A (0. Axioma Ax4 sau 4. Regula substituţiei. conservă caracterul tautologic: 2.4 este: (p i) q) i) ((r v p) i) (r v q)) Negaţia ei este: -((p = q) i) ((r v p) i) (r v q)) ) Prin aplicarea de mai multe ori a regulii negării unei implicaţii ca şi a regulii excluderii implicaţiei obţinem clauzele: 1. Decideţi una prin metoda lui Quine. 1) = 1 . 3) Sugestie. 1) A(p. q) = tautologie ip. Trecem la verificarea celei de a doua cerinţe specificată mai sus. 6). axiomele Ax1 – Ax3. -pq 4. rp.

e. substituţia uniformă conservă peste tot.Presupunem că prin substituţia. 2) AB =1 ip. 0)A (1. 1)A (1. 1) A = 1 ip. dimpotrivă. q/s. Dar aceasta înseamnă că: 7) A (0. în orice atribuire adevărul şi în consecinţă conservă caracterul tautologic. . s) = 0 ip. că A şi A i) B sunt formule valide şi că B. regula substituirii echivalentelor. conservă caracterul tautologic: Admitem. i. indirecte Substituind în expresia 2) pe A şi pe B prin valorile lor de adevăr stipulate la 1 şi la 3 obţinem: 4) 10 = 1. substituirea termenului din stânga prin cel din dreapta sau invers nu schimbă cu nimic valoarea formulei în care se face substituţia. Prin urmare. MP. Într-o echivalenţă termenul din dreapta ia pentru o valorizare dată aceeaşi valoare ca şi termenul din stânga. Prin urmare. s astfel că formula A(r. Dar pentru ca A(r. Conchidem că regula de inferenţă Modus Ponens. este o formulă infirmabilă. prin absurd. iar regulile de inferenţă prin care se obţin teoremele conservă adevărul. 4) nu poate fi admisă şi deci nu putem admite că B = 0. p/r. Regula modus Ponens. În consecinţă. ceea ce contravine definiţiei implicaţiei materiale. conservă caracterul tautologic. dem. s) să ia valoarea 0. 0)A (0. căci axiomele sunt toate tautologii. 3) B = 0 ip. tautologică.s) să devină infirmabile trebuie să existe o atribuire de valori dată variabilelor r. MP. În mod necesar. Dar 7 contravine lui 1) şi respectiv lui 2) – 5). Regula substituirii într-o formulă dată a unei subformule printr-o subformulă echivalentă cu ea. când A =1 şi A = B = 1. RE. formulele derivate ar putea deveni infirmabile: 6) A (r. Putem acum conchide că orice teoremă demonstrată este o formulă identic adevărată. conservă caracterul tautologic. B = 1. 1) = 0.

Orice tautologie este demonstrabilă ca teoremă. v-2. altfel spus. v-2. c) Pentru „asamblarea” termenilor FNC în în FNC. v-2. -2. Este uşor de observat că 2. poate fi obţinută din 2. RE.N. v-2. sunt derivabile din T4 sau T3.C. v-2. putem obţine ca teoremă forma normală conjunctivă A’. unde un termen al conjuncţiei Ai. Forma k v 2.Completitudinea sistemului Hilbert-Ackermann TEOREMĂ. 2. v-2. în sistem! 2. dar demonstrabilă. v k poate fi obţinută ca teorema din T4 şi axioma 4. prin regula extensionalităţii sau a substituirii echivalentelor putem obţine direct pe A. sau -~ v 2. folosim regula substituirii echivalentelor. Aceasta constă din următorii paşi: a) Aducem formula pe care vrem să o demonstrăm la F. Demonstraţia de completitudine ne furnizează şi o tehnică de a căuta textul demonstrativ pentru o teoremă nedemonstrată de noi. exact după procedura descrisă în teorema de completitudine. lui nu-i scapă nici o formulă validă pe care să nu o poată capta. b) Dacă aceasta este o tautologie. 2. În sfârşit. 2. v-2. 2. Fie A o formulă validă în logica propoziţiilor.3. v2. Pe de altă parte. făcând uz de T3. v-2. Sistemul HA este complet. cu 1 <_ i <_ n conţine o pereche complementară de literali 2. v 2. v k. Concluzii 1. sistemul este complet. v 2. pe rând. Pe această cale orice termen al formei normale conjunctive A’ poate fi demonstrat ca teoremă în sistemul Hilbert – Ackermann. Ax2 şi Ax4. fiind o variabila propoziţională. Orice formulă validă în logica propoziţiilor este teoremă în sistemul axiomatic Hilbert-Ackermann. cu arcanul. iar aceasta poate fi obţinută printr-o substituţie în axioma 4. -2. v m. Forma k v -2.3 la -2.2 şi aplicarea regulii MP. Demonstraţie. vk prin axioma 4. Atunci A poate fi adusă printr-o serie de transformări echivalente la o formă normală conjunctivă A’ = A1 A… A An. atunci demonstrăm. v 2. T4. prin substituţii în T14 sau prin regula derivată a introducerii conjuncţiei. fiecare termen al FNC. facem uz de T14 p i) (q i) (pnq)). Ax3. v m poate fi adusă prin axioma 4. . v m v k. Un termen al conjuncţiei Ai are în mod necesar una dintre formule.. Întrucât A’ este echivalentă cu expresia iniţială A.2 prin substituţie şi modus ponens. d) Pentru demonstrarea că TFNC este echivalentă cu T iniţial. I&. v-2. k v 2.. k v 2.

.. P2.O 13. a2.y)).. cuantificatori ACL = -.t2.Dacă aEAc..b. a1. Prin legarea atomilor prin operaţiile logice -. atunci aEL unde L este limbajul logicii predicatelor. s i m b o l u r i p r e d i c a t i v e AI = ~ =. A P = ~ P Q ..2.tn)~Term Exemple. g(h(t)... . Definim inductiv termenii: T1. f(x).. f(g(x. . . PEAP. Sintaxa sau limbajul formal Alfabet ul Alfabetul logicii predicatelor conţine 8 subalfabete Ac = a. conective logice AG = (.tn sunt termeni. b.2 simboluri funcţionale..f(z)).formăm formule compuse în logica predicatelor. D2. Atomii Atomii sunt cele mai simple formule ce pot exprima propoziţii. t2.x2. h. Dacă P este un simbol predicativ. T3. atunci a E Term. Av = x. atunci f(t1. ). Logica predicatelor. h(t). g(x.~. Dacă aEL şi xEAv. f(g(h(t). P1. Dacă aEL şi „-” este simbolul negaţiei.. . .Dacă a este un atom. n. v. .tn) este un atom sau formulă elementară în logica predicatelor.~. 1.. Dacă t1 şi t2 sunt termeni. x.Definim atomii: D1. S(P) = n. .~ variabile individuale. R . [.f(z))) 2. atunci -a EL. i. T2... P3. y. P4. z. n.egalitatea AQ = ~ d.t2. t2. atunci aETerm. Dacă fEAF şi 8(f) = n şi t1. (adică P are n argumente) şi t1. atunci t1 = t2 este un atom.e.c. AF = f. . Dacă a E Av. f1f2.. tn sunt termeni. atunci'x(a(x))~L.y)... x1. Lor li se pot atribui valori de adevăr.0. t. a1. a. =. constante individuale. atunci P(t1. Dacă aEL şi xEAv. . Termenii Termenii sunt instrumente de desemnare a obiectelor despre care vorbim.. atunci 3x(a(x))~L.g.]~ semne de grupare 2.1. z.

Dacă a. i. n.P5.e. (3 EL. . atunci a * 5 EL. * este un conectiv logic binar.~.~.~.

. definim infirmabilitatea şi irealizabilitatea Conceptul de interpretare.t2. Conceptul de interpretare. t1. anl3. . O formula a este realizabilă în interpretarea v sau v-realizabilă < există în Iv cel puţin o atribuire de valori dată variabilelor din a în care a devine adevărată. Iv asociază oricărei variabile individuale din Av un obiect din D. Semantica logicii predicatelor 14..tn )) = Ic(f)(v(t1). v(tm)). Se mai scrie: v . Dacă PEAP sau alfabetului de simboluri predicative.Limbajul logicii predicatelor este mulţimea formulelor scrise în alfabetul A obţinute prin aplicarea finită a regulilor P1-P5. S(f) = n. (xi)(3 şi a =. Interpretarea termenilor Numim interpretare o tripletă v = (D. v(t2).tn sunt termeni. I3. xEAv atunci v(3xa(x)) = 1 < v(x/d(a)) = 1 pentru cel puţin un d din D.S(f) = 0). atunci operaţiile a.e. valide şi irealizabile I9. infirmabile. O 14. unde Ic este funcţie care asociază oricărui simbol funcţional din AF o funcţie de aceiaşi aritate definită pe D (D = domeniu de obiecte) şi oricărui simbol predicativ din AP mulţimi sau relaţii definite pe D cu valori în 0 şi 1. realizabile.….(3 se definesc ca în logica propoziţiilor. .a I10... I11. S(P) = m. Dacă aE AP. xEAv atunci v(fxa(x)) = 1 < v(x/d(a)) = 1 pentru orice d din D.. Conceptul de interpretare. I7. atunci: v(f(t1. I6. Interpretarea formulelor . I2.t2. atunci v(a) = dED. I8. . avl3. Dacă xEAv.tm sunt termeni. Dacă aEAc (i. I1. O formulă aELpred este adevărată în interpretarea v < v(a) = 1. atunci v(P(t1.. Ic. Iv). Dacă a. (3ELProp. I5.…. Similar.1.v(tn)) I4.tm)) = Ic(P) (v(t1). Dacă t1 şi t2 sunt termeni. O formula a este validă în interpretarea v sau v-validă <* este adevărată în orice atribuire de valori Iv dată variabilelor din a. atunci v(x) = Iv(x). .…. atunci v(t1 = t2) = 1‹:* v(t1) = v(t2) şi v(t1 = t2) = 0 <* v(t1) :# v(t2).. În mod analog. Formule adevărate. Dacă aE AP. Dacă fEAF. t1.

-p(b). -(`dx p(x) v `dx q(x))} 3. {`dx(p(x) v q(x)). 3x-p(x).2. - # Formula nu este validă. -q(a)} 9. 5) 7.{'dx(p(x)vq(x)). -p(b). -`dxq(x)} 4 . p(b)vq(b). Vx(p(x) v q(x)) i) (`dxp(x) v `dxq(x)). -q(a)} O .(`dx(p(x) v q(x)) i) (`dx p(x) v `dx q(x))) 2. p(a). -p(b). -p(b). 4) 6. {dx (p(x)vq(x)). {'dx(p(x)vq(x). {'dx(p(x) v q(x)). p(b)vq(b). gL). p(b).14. {'dx(p(x) v q(x)). -q(a)} (E3. -q(a)} (E3. -p(b). -q(a)}. {`dx(p(x) v q(x)). {'dx(p(x) v q(x)). {Vx (p(x)vq(x)). . p(a). p(b)vq(b). 3x-q(x)} 5. deoarece are un contramodel CM= {q(b). Pătratul logic şi relaţiile dintre validitate şi realizabilitate în logica predicatelor v-validă(a) v-irealizabilă(a) vv-realizabilă(a) infirmabilă (a) Exemplul 1. -q(a)} (d. p(a)vq(a). -`dx p(x). q(b). {'dx(p(x)vq(x)). 1. -q(a)} 11. -p(b). 3x -p(x). -q(a)} #. 6) 8. p(b).

(`dxp(x) i) `dxq(x)) i)`dx(p(x) i) q(x)) 2. 3x (p(x) A -q(x))} . {'dxp(x) i) `dxq(x)). -'dx(p(x) i) q(x))} 3. {Vx p(x) i) 'dx q(x)). 3x -(p(x) i) q(x))} 4. {`dxp(x) i)'dxq(x)).Exemplul 2 1.

Logică şi metalogică... Logica simbolică şi bazele de cunoştinţe. (p(a). Partea V-a 1998. New-York 1996. vol. Logica modală ca logică de . vol.Semestrul II 5. -q (a)} 9. -q(a)} 6. -p(b) => -fx p(x) => -fx p(x)v Vx q(x) => Vx p(x) i) Vx q(x) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Cornel Popa. Universitatea Politehnică Bucureşti. 2002. p(a). Teoria acţiunii şi logica formală. Hughes. {-p(b). -q(a)} 10. Modalitate şi incompletitudine. deoarece are un contramodel. -(p(a). (p(a). Editura Fundaţiei România de Mâine. M. {'dxq(x). II. -q(a)} Formula nu este validă. -q (a)} 8. A New Introduction to Modal Logic. Cornel Popa. vol. CM = {-p(b). {3x -p(x). I. Cresswell. Mircea Dumitru. {-~x p(x). (p(a). Cornel Popa. G.H. (p(a). Cornel Popa. II. (p(a). -q(a)} 7. {q(a). Routledge. 2000. 1984. J. Logică şi metalogică. -q(a)}. London. {'dx p(x) i) Vx q(x). Editura Fundaţiei România de Mâine.

2001. Paideia.Semestrul II ordin superior. .

vn) este o apariţie oarecare a lui F în a. Dacă aELpred şi în a apare o variabilă individuală liberă x. atunci x poate fi substituită de orice termen t. RS variabilelor predicative.p. a2.q) D2. atunci putem substitui pe F printr-o formulă bine formată (3 cu cel puţin n variabile libere. RS variabilelor propoziţionale. a3. Axiome şi definiţii Presupunem definit limbajul logicii predicatelor 3. (p v q) > (q v p) Ax4.(. cu r _ 0 şi dintre acestea au fost selectate un şir y1. 3xP(x) = -d-P(x) 4 . Reguli de inferenţă a. Reguli ale substituţiei a1. pq := . (pp)p Ax2. Dacă aELpred şi p este o variabilă propoziţională ce apare în a iar l3ELpred. f/xP(x) > P(t) Ax6. atunci putem substitui pe p prin formula (3 în toate apariţiile sale în a. v n) prin . RS variabilelor individuale. pq := (pq)(qi) p) D4.p v q D3. dacă în a şi în (3 nu există nici o variabilă individuală comună. Dacă aELpred şi în a apare o variabilă predicativă F astfel că S(F) = n.…. (p > q) > ((r v p) > (r v q)) Ax5. Axiomatizarea logicii predicatelor.y n şi dacă F(v1. P(t) > 3xP(x) 5. p i)q:= = .O 15 . Axiome Ax1.….yn+ r. dacă aceasta este operată în toate apariţiile lui x în a şi dacă în termenul t nu apare nici o variabilă ce apare legată în a.…. având grijă să respectăm următoarele cerinţe: Dacă variabilele libere din formula substituitoare (3 sunt y1. Definiţii D1.…. p(pq) Ax3. atunci noi vom substitui apariţia F(v1.

Dacă A i) B este teoremă şi A este teoremă. yn+1. dacă x este liber în B şi nu apare în A. 1) v1. 1). Dacă A este o axiomă în care apare subformula B şi B . Regulile de inferenţă din axiomatica logicii predicatelor sunt mai numeroase şi mai complicate decât cele din axiomatica logicii propoziţiilor. 5..0 unde Q1 şi Q2 sunt metavariabile pentru cuantificatori distincţi iar este o metavariabilă pentru A sau v. O vom prescurta prin RV). 3) (p v . 4) 'dx(P(x) v -P(x)) (MP. B(x) i) A => 3yB(y) i) A. (Regula redenumirii unei variabile care apare legată de doi cuantificatori diferiţi. Reguli ale cuantificatorilor b1. c. 3. Regula substituirii echivalentelor. atunci şi B este teoremă. MP.p ) F (P(x) v -P(x)) (1. 2. dacă x este liber în B şi nu apare în A. Modus ponens. o logică a propoziţiilor: o logică a propoziţiilor în care apar cuantificatori. Ai) B(x) => A i) dyB(y). 2) (p v . 5.R( trebuie efectuată în toate apariţiile lui F din a şi numai dacă R şi a nu au nici o variabilă în comun. b2.p) ~(P(x) v -P(x)) (TD. p v . 4. într-un anumit sens. şi y nu apare liber deloc în B (Regula cuantificării existenţiale a antecedentului notată prin 3A) . P(x) v -P(x) (RS. . A Prescurtat: ~. TEOREME T1.p) 13 `dx(P(x) v -P(x)) (QC.…. b. atunci este teoremă formula obţinută din A prin substituirea lui B prin echivalenta sa C.B d. Logica predicatelor este şi ea. Substituţia . . ~(AB).p (vezi T4 în Cap. 2). yn+r). vn.C este o definiţie sau o teoremă anterior demonstrată. 6. 'dx(P(x) v -P(x)) 1. b3. Q1xP(x)©Q2xR(x) Q1xP(x)©Q2yR(y). p/ P(x)) (p v .

5) 7. prin numere naturale.xP(x) i) 3xP(x) (Tranz. 'dx(((-A i) P(x)) i) (-A i) Vx P(x)) 8. 3) (QC. 2). A v P(a1) (E') 3. să zicem n. ultimul pas. 1. Fie B o consecinţă dintr-un set de ipoteze I' şi C o ipoteză din I'. A v (P(a1)nP(a2)n …. B sau n) B. 4) (RR. Din ipoteză şi mai intuitivă. A v P(a1) A A v P(a2)~ …A. 2) (x nu apare în A) (RS a3. exportaţ. A/--A. de forma 1. sau 1). 7. 8) 1. 6) 8.. A v P(a2) (E') ---------4. 'dx(-A i) P(x)) i)( -A i) P(t)) 4. D6. fiecare aplicare a unei reguli constituind un pas. e => dx(A v P(x)) i)(A v dxP(x)) (TD. `dx(--A v P(x)) i)( --A v P(t)) 3. 1.T2. dacă formula C intră în textul demonstrativ prin care se obţine din axiome şi ipoteze consecinţa B. D2. notat de regulă. A v f/xP(x)) ( I `. 2) (Legea importaţiei. T3. A v P(an) (E') 5. 5) (Leg.. 'dx(((-A i) P(x)) A -A) i) 'dtP(t)) 6. P/ Av P(x). P(t) i) 3xP(x) (Ax6) 3. 'dx(A v P(x)) =>A v 'dxP(x)) (17) 9. `dx(A v P(x)) i)( A v P(t)) 2. distrib. f/xP(x) i) P(t) (Ax5) 2.P(an)) (leg. D2) Dăm o demonstraţie alternativă a lui T3. 1) (RE.2-4) 6. `dx(((-A i) P(x)) A -A) i) P(t)) 5. 'dx(A v P(x)) i) (A v f/xP(x)) D5. Un text demonstrativ pentru demonstrarea consecinţei B este un şir de formule obţinute din axiome sau ipoteze prin aplicarea regulilor de inferenţă. 'dx(((-A i) P(x)) A -A) i) Vx P(x)) 7. fiind chiar teza de demonstrat: n. 'dx(A v P(x)) i) (A v f/xP(x)) . nAv P(an) (IA. `dx(A v P(x)) ip.) (RS.. 6) (RE. f/xP(x) i) 3xP(x) 1. Spunem că derivarea consecinţei B depinde de ipoteza C. 2.

e. Dacă din I'. I'. respectiv ipoteza sau formula C nu intră în textul demonstrativ al lui B. I`d. 2) Q(y) (MP. A => B. în două variante. Teorema deducţiei. p. A se deduce B. dacă demonstrarea lui B nu depinde de C. 8) (TD. i. `dx(P(x) i) Q(x)) i) (3xP(x) i) 3xQ(x)) 'dx(P(x) 13 Q(x)) 3xP(x) (1-6) (TD. P(y) 13 Q(y) (Ed. 'dx(P(x) i) Q(x)) i) (fxP(x) i)`dxQ(x)) 'dx(P(x) 13 Q(x)) ip. A => B şi putem construi un text demonstrativ fără să aplicăm regula introducerii cuantificatorului universal la variabile libere din formula A. ip. A => B şi B se deduce numai din I' sau dacă deducerea lui B depinde şi de A şi regula introducerii cuantificatorului universal. Formulare Formularea F1. atunci din I' =>A i) B. 6) dx(P(x)13 Q(x)).D7. Formularea F3. 88-93. Dacă din I'. 'dxP(x) ip. atunci I' => A i) B. . nu se aplică asupra formulelor derivate din A. 3. 9) ip.e. Dacă formula A este închisă şi din I'. Exemple T13. 5) Vx Q(x) (RV. atunci din I' => A i) B. f/xP(x) ~=> Vx Q(x) QS => (fx(P(x) i) Q(x)) i) (fxP(x) i)`dx Q(x)) (dx(P(x) 13 Q(x)) 13 (dxP(x) 13dx Q(x)) T14. poate fi găsită în vol. A se deduce B. 1) P(y) (Ed. I'. 4) dy Q(y) (Id. Utilizarea teoremei deducţiei. Formularea F2. i. Notă: Demonstraţia teoremei. Spunem că derivarea consecinţei B este independentă de ipoteza sau formula C. 2 din Logică şi metalogică.

Logica predicatelor şi Teoria definiţiei 16. 7) (TD. Nu este corelată cu teoria ştiinţifică. 4.P(a) P(a) i) Q(a) Q(a) 3xQ(x) {'dx(P(x) i) Q(x)). o expresie definitoare (Definiens) şi o relaţie de definire ( =df). Definiţia unei relaţii . Definitorul (Dfn) trebuie să fie extensional echivalent cu termenul de definit (Dfd). Definiţia trebuie dată prin gen proxim şi diferenţă specifică. • L3. Vizează cu prioritate predicate monadice ce descriu proprietăţi ale unor clase de obiecte şi neglijează relaţiile. 5) (1. Definiţia aristotelică şi limitele ei Notă: (E3. • L4. 8) C1 – C3 enumeră merite şi L1 – L4 enumeră limite. • L2. •C2. stipulative. Nu este elaborată în cadrul unui limbaj logic formal apt de a descrie exact limbajul unei discipline ştiinţifice. ostensive etc. 2) (EV. Orice definiţie trebuie dată prin gen proxim şi diferenţă specifică. Merite • C1. 3) (I3. Teoria aristotelică nu dă seama de definiţiile recursive. • C3. 'dx(P(x) i) Q(x)) i) (3xP(x) i) 3xQ(x)) O 16. funcţiile şi constantele individuale. 2-6) (TD.2. 1) (MP.1. Orice definiţie are un termen de definit (definiendum). 16. Limite • L1. 3xP(x)}= ~xQ(x) {'dx(P(x) i) Q(x))} => (3xP(x) i) 3xQ(x) QS= x(P(x) i) Q (x )) i) (3xP(x) i) 3xQ(x)) 10. Definiţia trebuie să fie adecvată sau caracteristică. de cele operaţionale.

D7. Definirea unei proprietăţi sau relaţii se face prin introducerea unui simbol predicativ nou, P(x1, x2,…, xn) pe post de definiendum echivalent cu o formulă bine formată S, pe post de definiens: P(x1, x2,…, xn) = df S, unde formula definiţională S trebuie să satisfacă restricţiile: 1. Variabilele x1, x2, …, xn trebuie să fie distincte una de alta; 2. În expresia definitoare S, i.e. în Dfn, nu pot apare alte variabile libere decât cele care apar în definiendum, i. e. variabilele x1, x2, …, xn; 3. În expresia definitoare S nu vor apare alte simboluri predicative, semne funcţionale sau constante individuale decât cele introduse ca primitive în alfabetul teoriei sau introduse prin definiţiile explicite anterioare. 16.3. Definiţia unei operaţii D8. O echivalenţă D care introduce un nou simbol funcţional este o definiţie corectă într-o teorie T, dacă şi numai dacă, este de forma: D = f (x1, x2, . . ., xn) = y = S şi sunt satisfăcute restricţiile: 1. x1, x2, . . ., xn sunt variabile distincte; 2. În expresia definitoare S sau în Dfn nu apar alte variabile libere, decât cele din definiendum, respectiv, x1, x2, . . ., xn şi y; 3. În expresia definitoare S nu vor apare alte simboluri predicative, semne funcţionale sau constante individuale decât cele introduse ca pri-mitive în alfabetul teoriei sau introduse prin definiţiile explicite anterioare; 4. Formula 3!yS este derivabilă din axiome şi din definiţiile anterior introduse în teorie.
df

16.4. Definiţia unei constante D9. O echivalenţă D ce introduce o constantă individuală într-o teorie este o definiţie corectă, dacă şi numai dacă, este de forma: c=x= S şi sunt satisfăcute restricţiile: 1. Singura variabilă liberă în S este x; 2. În expresia definitoare S nu vor apare alte simboluri predicative, semne funcţionale sau constante individuale decât cele introduse ca primitive în alfabetul teoriei sau introduse prin definiţiile explicite anterioare;
df

3. Formula 3 !xS este derivabilă din axiome şi din definiţiile anterior introduse în teorie. 16.5. Definiţia condiţională D10. O implicaţie C, ce introduce un nou simbol predicativ P, este o definiţie condiţională într-o teorie, dacă şi numai dacă, C este de forma: H[ P (x1, x2, . . ., xn)-S ] şi sunt satisfăcute restricţiile: 1. Variabilele x1, x2, …,xn trebuie să fie distincte una de alta; 2. În expresia definitoare S, i.e. în Dfn, nu pot apare alte variabile libere decât cele care apar în definiendum, i. e. variabilele x1, …, xn; 3. În expresia definitoare S şi în ipoteza H nu vor apare alte simboluri predicative, semne funcţionale sau constante individuale decât cele introduse ca primitive în alfabetul teoriei sau introduse prin defi-niţiile explicite anterioare; 4. Formula H i) [P(x1, x2, . . ., xn)-S] este derivabilă din axio-mele teoriei şi din definiţiile şi faptele anterior introduse. 16.6. Teoria ştiinţifică şi definiţia Termenii definiţi într-o teorie trebuie să satisfacă proprietăţile: ireflexivitate – def (T, T) fără bucle asimetrie – (def (T1, T2) A def (T2, T1)) fără cicluri tranzitivitate (def(T1, T2)~ A def (T2, T3)) i) def (T1, T3) 16.7. Definiţia şi realizabilitatea definitorului Teorema A. Fie S = P (x1,, . . ., xn) - M o definiţie explicită într-o teorie ştiinţifică sau într-o bază de cunoştinţe, unde M este expressia definitoare sau Dfn. Atunci predicatul nou introdus P (x1, . . ., xn) este realizabil, dacă şi numai dacă, din expresia definitoare M putem construi o mulţime Hintikka. 16.8. Teoria semiotică a definiţiei SD = [ h1, h2, Sit, L, At, Lh1, Lh2, Dfd, Dfn, Dom,sem(F), cun(H, F)] unde: 1. h1, h2 sunt agenţii participanţi la procesul definiţional, h1 fiind emitentul definiţiei iar h2 adresantul sau receptorul definiţiei; 2. Sit este o situaţie acţională sau discursiv-comunicaţională în care se dă definiţia;

3. L este limbajul logicii predicatelor de ordinul întâi; 4. At = [A1, A2, …An] este o listă de atomi primitivi ce apar într-o teorie ştiinţifică sau într-o bază de cunoştinţe, descrisă în lim-bajul L ; 5. Lh1 şi Lh2 sunt idiolectele sau sublimbajele agentilor h1 şi h2 şi satisfac condiţiile: a) (Lh1 v Lh2 ) c L; b) Lh1 n Lh2 # 4) ; c) At c ( Lh1 n Lh2); d) Dfd E Lh1 şi este un atom derivat; e) Dfd §~ Lh2; f) Dfn E (Lh1

n

Lh2).

Dfd este definiendum-ul definiţiei considerate, iar Dfn este definiensul, iar Dfd =df Dfn este formula F ce descrie enunţul definiţional; 6. Dfd = P(x1, x2, . . ., xn) 7. Dfn = M( A1, …, An, D1, D2,. . . Dm); 8. A1, …, An sunt atomi primitivi, cunoscuţi de h1 şi h2, iar 9. D1, D2,. . . Dm sunt termeni anterior introduşi prin definiţie şi deci cunoscuţi de h2. Definitorul definiţiei curente este D m+1, i.e., 10. Dfd = D m+1 = P(x1, x2, . . ., xn) 11. Dom este un domeniu nevid în care sunt interpretate simbo-lurile predicative şi simbolurile funcţionale, constantele individuale etc. 12. Prin funcţia de interpretare sem i se asociază fiecărui atom din At o relaţie de aceeaşi aritate definită pe D cu valori în B = [0.1] astfel că: a) sem(Dfd) = sem(Dfn) b) cun(h1, Dfn) A cun(hl,Dfd) c) cun(h2, Dfn) O 17. Logica predicatelor şi Teoria clasificării 17.1. Clasificare elementară Definiţia 1. Numim clasificare elementară sau cu un singur nivel o structură: K = ( Mo, C, cl ) unde: l) Mo este mulţimea de referinţă sau universul discursului, respectiv obiectele individuale ce trebuie clasificate;

2) C este o mulţime de simboluri predicative ce desemnează criteriile după care se face clasificarea; 3) cl este o operaţie: cl: 2MoxC_>( 2Mo) n respectiv: a) cl(Mo,c) = [M1, M2, ... Mm] ce satisface condiţiile: i=m b) vMi = Mo 1 <_ i <_ m) i=1 1<_i, j~ m c) MinMj =4) d) nr-cl(cl) = card(cls) = m 4) Apartenenţa la o clasă este condiţionată de satisfacerea unei descripţii specifice; a) 'dx(Di(x)_>xEMi) b) Di = fb(A1,A2,...Ak) c) subcl( Mi,Mo)_>(int(Mi)=int(Mo)) 5) Intensiunea clasificandumului este echivalentă cu intersecţia intensiunii claselor rezultate, iar acestea sunt intensional disjuncte; i=m a) int(Mo)= n int(Mi) 1 <_ i <_ m i=1 b) (descr(Di,Mi)~ A descr(Dj,Mj))_> (Di/Dj) 17.2. Criteriile de clasificare şi operaţionalizarea lor Numim criteriu un Atribut (Ind,Val) = ( op, S, R) (Cr) unde: l) Atribut(Ind, Val) este o schemă predicativă pe post de definiendum ce poate genera clase de judecăţi de relaţie de forma temperatura (X,Y), i.e. "temperatura obiectului X este Y"; unde Y este un calificativ, "ridicată"); 2) op este o operaţie definită pe Mo cu valori în R, ce corespunde înregistrării rezultatelor măsurătorilor unei proprietăţi cantitative op: Mo -> R op (X) = Y se citeşte "obiectul X are valoarea Y", iar R este mulţimea numerelor reale. 3) Definim codomeniul aplicaţiei; Cop = {yER: 3 x(xsMnoop(x) = y)} 4) Definim o relaţie de ordine parţială S pe mulţimea valorilor codomeniului operaţiei op ce descrie intervalul sau spectrul valorilor:

S c Copx Cop şi satisface condiţiile: a) 'dxS(x,x) b) 'dxdy~z[(S(x,y) A S(y,z)) -> S(x,z)] c) d xdy[(S(x,y) A S(x,y)) -> x = y] 5) Segmentăm intervalul valorilor într-un număr de m puncte şi obţinem m+1 subintervale ordonate şi disjuncte: I1, I2,...,Im+1. 6) Definim cele m+1 clase rezultate prin operaţia de clasificare în conformitate cu schema: Mi = { xEMo: op(x)~Ii } ( l <_ i <_ m+1) 7) Asociem fiecărui subinterval I1,..., Im+l un descriptor specific: D1, D2, ..., Dm+1 Evident, clasele Mi, 1<_ i <_ m+1 satisfac condiţiile 3a-3d, 4a, 4c, 5a, 5b stipulate în definiţia l. 17.3. Clasificarea elementară ca relaţie ternară Definiţia 2. Numim clasificare elementară sau clasificare cu un singur nivel o relaţie ternară: Kr c 2 Mo x C x (2Mo) m ( 2.l.) 1. a cărei instanţiere: Kr(Mo,c,[M1,...,Mm]) satisface condiţiile : i=m a) vMi = Mo b ) M i n M j =O l<_ i<_ m i = 1 ij, 1<_ i, j<_ m

2. Pentru orice clasă Mi, lL< i <_ m, există un descriptor Di astfel că: a) 'dx( Di(x) -> xE M) b) Di = df fb (Al, A2, ..., Ak) unde fb este o funcţie de adevăr, iar Al, ..., Ak sunt atomi predicativi. 3. Dacă Do este descriptorul lui Mo şi Dl,D2,...,Dm sunt des criptorii claselor M1, M2,...,Mm, atunci: a) (Mi c Mo) -> (Di = Do) b) Do = D1 O+ D2 O+ ,..., O+ Dm unde (D este simbolul disjuncţiei exclusive: c) A O+ B = (AvB) A (~Av-,B) = (An-, B) v (-, AA B) 17.4. Clasificare multinivelară Definiţia 3. Numim clasificare multinivelară o structură: SC = ( R, R+, niv, sel, T > unde:

0 18. Logica modală R descrie o clasificare elementară cle a) R(X,Y) =kr (X,Y) 2) R + este o închidere tranzitivă a lui R a) R (X,Y) i) R+ (X,Y) b) (R(X,Y) A R+ (X, Z)) R+ (X,Z)) 3) niv este o relaţie ce defineşte nivelele unei clasificării multi nivelare: niv : 2Mo _> N a) niv (Mo, 0) b) (niv (X, N) A R (X, Y))) i) niv (Y, N+1) 4) sel este funcţia ce selectează criteriul de clasificare pentru clasele nou obţinute: sel : cls -> C, unde C este mulţimea criteriilor a) (sel (x) = ci)) ==\ cj( ( cj < ci)) =(ci :# cj) T este mulţimea claselor terminale (specii infime)). a) 'dx(x E T -> R+ (Mo,x)) b) 'dx (card(x) =1 -> x E T ) c) 'dxdy( ( xET A yET A int(x,D) A int(y,E))-> ( D =>-, E)) d) 'dx `dy ((subcl(x, y) A int(x, D) A int(y, E)) -> ( D => E)) e) 'dx `dy (( int(x, D) A int(y,E) A R+ ( x,y)) -> (E => D)) i = card(T) f) v Xi = Mo i =1 17.5. Tipuri de

clasificări multinivelare

Complete Unicriteriale la un nivel Clasificări multinivelare Incomplete Pluricriteriale la un nivel Unicriteriale la un nivel

0 18. Logica modală Pluricriteriale la un nivel .

MP: (x.…. Este o supraetajare a acestora. nici logic imposibile. (3 =-y => a(…y. Formulele irealizabile sau contradictorii sunt logic imposibile.1.) . 6. 18.pn) => a(~1/p1. Toate formulele valide sunt logic necesare. precum şi regula necesitării: Dacă a este o formulă în logica propoziţiilor. 7. dar şi pentru teoria cunoaşterii. 4. Mp =df -L-p Reguli de inferenţă Regula substituţiei. 8. AXIOME Axo. 5. RE: a(…. Logica modală aletică descrie relaţia de consecinţă logică semantică: => 3. De aici şi regula necesitării propusă de Kurt Godel. a i)(3 => (3 Regula substituirii echivalenţelor.…). Logica modală este o logică filosofică semnificativă pentru teoria existenţei a devenirii. Toate formulele realizabile sunt formule logic posibile. Ele au şi modele şi contra-modele. axioma specifică) Definiţii D1.. Axiomele logicii propoziţiilor Ax1. Logica modală aletică este o teorie despre adevărurile logic necesare şi despre cele logic posibile.1. pentru teoriile ştiinţifice empirice dar şi pentru teoriile aplicate într-un domeniu sau altul al lumii reale. RS: a(p1. -> 2. adică nu sunt nici logic necesare. L(pi)q) i) (Lpi) Lq) (K. Logica modală presupune logica propoziţiilor sau logica predicatelor. Lp = “Propoziţia p este logic necesară” şi unii operatori derivaţi. Logica modală aletică descrie relaţia de consecinţă logică sintactică. Formulele realizabile şi infirmabile (“empirice”) sunt logic contigente. 9. (3n/pn) Regula modus ponens..…. atunci La este o formulă de logică modală. Sistemul modal K Limbajul lui K este limbajul logicii propoziţiilor la care se adaugă un operator modal primitiv. a posibilului şi a necesarului. de exemplu. Mp = “Propoziţia p este logic posibilă”.

4. 11. (RS.3) 5.. Lp> (Lq i) L(pLq)) > (LpnLq) > L(pLq)) (LP.6. (L(pAq) > Lq) > (L(pAq)~(Lp A Lq)) (MP. (LpnLq))) 11. p) (Nec. L( p> (q> (pnq))) (Nec.). L((pnq) i) => [M L~ (LP). K. L(pLq) i) Lq 9. Ax K) (Tranz. Lq/r).: LP a TEOREME T1.) 1. 4. L(pnq) --D (LpnLq) 1. .) 2. p /q) (MP. 2.10.Lista de teoreme în K Regula necesitării. p> (q> (pnq)) i) r) > (p > (qAr))) (Nec. L((p A q) i) q) i) (L(pAq) i) Lq) 8. Lp/q. L (p> (q> (pAq))) > (Lp > L(q> (pAq))) (K. (LpALq) >L(pnq)) (LP. L(pAq) i) Lp 5. (q> (r > s)) > (qA r) > s)) (LP) 8.. 6. 3.).5) 6. T2. 7. L(q > (pnq)) > (Lq > L(pAq)) (RS. RS). pAq /p. RS. (LP) 3.) L(pAq) > (LpnLq) (MP.L((p A q) = q) 7. 2. 1) 3. Lp i) (Lq i) L(pLq)) 7. 5. 12.. 7) . pAq/ (MP. L(pAq)/p.. (p A q) i) q 2.) (LP) p) L(pAq) > Lp) > ((L(pAq) > Lq) > (L(pAq) (RS.9. (p i) q) i) ((p 10. (RS. Lp > L(q > (pnq)) (MP. L((pAq) i) p) i) (L(pAq) i) Lp) 4. import. (pnq) i) q 6.8. 1). 4. 2. Nec.

(LpnLq) > L(pAq)) (LP) (K1) (K2) (MP. (LpALq) > L(pAq) 4.(LpnLq) K1 L(p n q) > (Lp n Lq) (RS. L(pA q)~ > (LpA Lq) 3. L(pn q) -=(LpnLq) 1.1. p>q) > ((q > p) > (p=-q)) 2. L(pA q) . 6) T3.MP de 2 ori) .Lista de teoreme în K 9. 8.

Def. M(pA q) = (Mp A Mq) K9. L(pA q) . specifică lui T) Definiţii D1. Nec. Axiomele logicii propoziţiilor Ax1. L-p. RE. p = q =df p=q n q=p Reguli: RS.-M-p K5. (Lp v Lq) =L(pv q) K5. MP. -Lp.2.1.) (RE.2. L(pi)q) --:~(Lp=Lq) (Ax.(MpvMq) D3.La K4.R =>* La =.K2 (LpnLq) i) L(pAq) K3. Lp = p (Ax. Lp. M(p i) q) _. 1 Mp = -L-p) . 2. a i) (3 = * Ma = Ma K7. Sistemul modal T Axiome (DR1) (DR1) (DR3) Ax0.Lp = p. Mp =df -L-p D2. specifică lui K) Ax2.(LpnLq) a i R => * La = La a =.-Mp K5. L(pvq) = (Lpv Mq) 18.(Lp > Mq) K8. p=q =df L(p=q) D3. -p / p) (Contrapoz 1.M-p K6 M(pvq) . TEOREME T1.. pMp L-p = -p p=-L-p p=Mp (RS.

(Lp>MLp) 3. 2.T1. M(p=Lp) . K7. 1.. Lp / p) (RS. Lp/ q) (RE. -) . Lp>MLp 2.T2.. M(p=Lp) (RS. M(p=Lp) 1.

(q=p) A (-q=p) =. Axiomele logicii propoziţiilor Ax1. p = q >( Lp=Lq) T5.L-p T9. ( p = q ) ( M p i M q) T7.Lp T8. MMp > Mp T2. Lp = p (T) Ax3 Lp>LLp (S4) Reguli de inferenţă iniţiale RS. (-p=p) _. Lp> LLp (Ax S4) 4. L(p >Mp) 1. Lp>(q=p) T12. Lp > LLp 2.Lp T10. Lp .L-p T11. Nec (vezi sistemul K) Se menţin definiţiile sistemului T TEOREME T1 MMp > Mp 1. (p=q) A (p=-q)=. L-p >(p= q) 18.3. ( p=q) > (piq) T 6 . -. Sistemul modal S4 Axiom e Ax0. 1) 3. contrapoz. Lp > Mp T4. -Mp > -MMp 4. L(Lp > p) 2. L(-p > -Lp) (Ax3) (LP. L(p>q) > (Lp>Lq) (K) Ax2. 1) . (p=-p) _. Lp -LLp 1 Lpp 2.LLp (LP) T3. MP. LLp > Lp (RS.T1 pMp T2 M(piLp) T2 M(piLp) T3. L-p > LL-p 3. RE.

3. L(--p i) -L-p) 4. p / Lp) (teorema S5. p/Lp) (RE.3. –Lp = -MLp 4.LMp 1. 3.LMp (Ax4) (RS. Semantica logicii modale Fie F E Fmod o formulă de logică modală. p 13 Mp 2. LLp i) LMLp) 4. contrapoz) (de aici R1 din S5) (teoremă în T) (RS. lui S5) Regul i RS.4. S4. (M. sE W o stare sau o lume posibilă. L( p i) Mp) T4./ 0) (LMI 2) (Lp.5. Mp i) LMp 2. MLp i) Lp S5. p/-p) (RE. Nec. MP. 2. Lp i) LMLp) 18. p / . L( p i) Mp) 2.s) b T Tautologiile au model în orice stare sau lume . ( Simbolul b ţine locul semnului asertării la Frege t mare culcat cu linia de sus în stânga). 2. MLp i) Lp 4. D2) (T3) (R5. Lp i) MLp 3. 1. Sistemul modal S5 (RS.1 de mai sus) Regula R1 în S5 18. atunci F este adevărată în starea s în modelul M şi scriem prescurtat: (M. Mp =. (M.L(pi) q) i) (Lp i) Lq) (K) x2. 1) (RS. Lp i) LML p 1.Axiomele logicii propoziţiilor Ax1.s) b F.2) Axiom e Ax0. D1.RE.s) b p <* sE v(p) ( unde v este funcţia de valorizare şi p o variabilă propoziţională). LP. S5. Mp i) LMp (E Ax.2 Mp =. Lp i) LMp) 3. 1 MLp i) Lp 1. Lp i) p (T) Ax4. M-pLM-p 3.

.posibilă.

ca în diagramele Euler ca mulţimea punctelor dintr-un plan ce reprezintă cazurile de adevăr ale propoziţiei p. dacă Şi numai dacă –F nu este realizabilă în graful G. 18. . (M. 18. Formula (M.s) b A implică (M. dacă toate formulele din I' sunt valide în G.7.s) b A (M.s) b LA < (M. astfel că R(s. Atunci putem să asociem clasei de grafuri C propria sa logică după cum urmează: Log C = {FELModlVVGEC i)G IF} Logica grupului de grafice C va fi alcătuită din mulţimea formulelor de logică modală Lmod care sunt valide în grafurile G din C. Semantici de lumi posibile pentru logicile modale Fie G =<W.s) b A şi (M.v) b A.v).v) b A.R>. F este realizabilă într-un graf pentru I'.s) b AnB <* (M. un model . Grafuri şi sisteme logice modale Formula F este validă în graful G. Şi atunci vom înţelege intuitiv când într-o stare s din modelul M va fi adevărată conjuncţia dintre p Şi q. În lucrarea lui Dov Gabbay se stabileşte o corespondenţă între limbajele teoriilor logice Şi grafurile sau framele ce le descriu.v>. pentru orice vE W. (M. Fie C o clasă arbitrară de grafuri ce descriu semantica unor teorii logic modale.s) b B. Despre o formulă F spunem că este I'-realizabilă.s) b p < sE v(p) se citeşte: formula p este adevărată în modelul M în situaţia sau lumea posibilă s. respectiv dintre AAB. (M. dacă Şi numai dacă. (M.v). un graf. pentru o stare v.s) b AvB <* (M.s) b A sau (M. dacă Şi numai dacă starea s aparţine mulţimii stărilor în care propoziţia p este adevărată. La fel despre q.s) b B. Spunem pentru un set de formule I' dintr-un limbaj de logică modală că G este un cadru (şablon) pentru I'. Putem să ne imaginăm pe v(p).s) b B.s) b 1 Contradicţiile nu au model nici într-o stare sau lume posibilă.s) b -A <* nu are loc (M. (M.6. R o relaţie de accesibilitate M = <G.s) b MA » (M. Scriem: G I T. astfel că R(s.not((M.s) b Ai)B <~:*(M.

Regulile diagramelor semantice 1. p1. q. Redăm o lume posibilă w printr-un dreptunghi în care scriem formule valorizate.8. pn} un set de variabile propoziţionale şi W o mulţime de lumi posibile. D. B etc.R> iar v este funcţia de evaluare semantică ce asociază unei variabile propoziţionale stările sau lumile în care aceasta este adevărată.V>. 18. Plasăm câte un asterisc deasupra oricărui L pe care l-am valorizat cu 1 şi deasupra oricărui M pe care l-am valorizat cu 0. Atunci v: A1 -> 2W astfel că v(p) = {S c 2W: wE S şi p este adevărat în w}. ca mai sus. În metoda diagramelor o formulă a dintr-un sistem S este validă dacă negaţia ei nu are model în graful G din clasa C de grafuri asociată sistemului S. Regulile asteriscurilor 3. S5. S poate fi K. respectiv se ajunge în graf la o contradicţie. unde G este.Fie A1 = {p. R. Regulile introducerii unor noi lumi A. bazat pe graful G dintr-o clasă de grafuri vom avea V(a. . v(p) = {sEW|s½ p} Un model M de tip Kripke va fi o pereche M = <G. r. 18. dacă în orice model M = < W. 2. o pereche <W. atunci trebuie să fie sau să apară o lume s accesibilă din w în care să i se atribuie lui a valoarea 0. S4. Dacă într-o lume w apare o formulă La cu un asterisc sub L. p2. T. 4. R> şi o valorizare V. . Fiecare clasă de grafuri C asociată unui sistem are cerinţe proprii în privinţa relaţiei de accesibilitate R. w) = 1 în orice lume w din W. . Plasăm un asterisc sub orice L valorizat cu 0 şi sub orice M pe care l-am valorizat cu 1. Derivăm potrivit definiţiilor operaţiilor logice consecinţele ce rezultă din ipoteza de la 1. V>.9. În primul dreptunghi scriem -a. Postulăm -a în primul dreptunghi. Decizia prin diagrame semantice O formulă modală (x este validă în raport cu un graf G = < W...

atunci formula testată este validă.B. Valorizările atribuite unor părţi din subformule sunt contramodele parţiale ale formulei iniţiale. Valorizările atribuite unor părţi din subformule sunt contramodele parţiale ale formulei iniţiale.e. în toate alternativele. Metoda diagramelor este o metodă semantică. atunci îi vom atribui lui a valoarea 0 în orice lume s accesibilă din w. Dacă într-o lume w apare un asterisc deasupra lui Ma. Dimpotrivă. 18. atunci trebuie să fie sau să apară o lume s accesibilă din w în care să i se atribuie lui a valoarea 1. dacă reuşim să construim un contramodel. i. o relaţie de echivalenţă. Diagrame S5 Relaţia de accesibilitate în diagramele S5 este reflexivă. întemeiată pe reducerea la absurd. se taie nodul ultim wj şi se orientează arcele care duceau spre el spre nodul anterior wi.10. Dacă într-o lume w apare un asterisc deasupra lui La. să construim un contramodel. atunci a trebuie scris în orice lume accesibilă din w. Se adaugă regula: Ori de câte ori toate formulele valorizate ale unei diagrame (sau nod) wj dintr-un drum sunt conţinute într-o diagramă sau nod anterior wi din acelaşi drum. atunci formula este infirmabilă şi deci invalidă. D. În S5 fiecare nod sau diagramă este legată de toate celelalte şi invers. Orice diagramă nou adăugată va fi conectată cu toate celelalte anterior introduse şi dinspre acestea vom avea drumuri spre noua venită. Regulile scrierii de formule în lumile nou create C. Dacă într-o lume w apare o formulă Ma cu un 1 sub M. tranzitivă şi simetrică. . Dacă eşuăm. 18. Diagrame S4 Relaţia de accesibilitate în diagramele S4 este reflexivă şi tranzitivă.11.

dacă reuşim să construim un contramodel. în toate alternativele. M(p 13 Lp) 0 1 0 01 * O S5 – diagrama pentru L(Lp v q) > (Lp v Lq) L(Lp v q) > (Lp v Lq) 1 0 1 1 0 0 0 0 w1 p 13Lp 1 p 1 0 0 1 !0 w2 Lp v q) p * 00 1 1 0 Lpq 11 1 0 q 0 w2 w3 . formula testată este validă. să construim un contramodel. Dimpotrivă. 18. formula este infirmabilă şi deci invalidă. întemeiată pe metoda reducerii la absurd. O scriem într-un dreptunghi reprezentând o lume posibilă iniţială.Dacă eşuăm. Un exemplu de T-diagramă Fie formula M(p i) Lp). Metoda diagramelor este o metodă semantică.12.

Politehnică Bucureşti.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ C. C. II. Partea a V-a. Logica simbolică şi bazele de cunoştinţe. Univ. 1998. . Popa. 2002. II. vol. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. Logică şi metalogică. Popa. vol.

precum şi efectele „restauraţiei” franceze. . impunând o viziune generală asupra societăţii şi accentuând „reflexia de sine” a acesteia. Dar. Revendicărilor economice li sau adăugat tot mai mult „revendicări politice”. iar „doctrinele utopice” au fost depăşite prin construcţii „social-ştiinţifice”. Sociologia n-a apărut dintr-o simplă curiozitate intelectuală şi nici n-a fost „un element de decor” destinat unei caste restrânse de privilegiaţi care s-o transforme într-un „divertisment de salon”. care au generat dezechilibre în ordinea de stat în special a Franţei şi au nuanţat cerinţa explicaţiilor cauzale cu privire la originea acestora. trebuie adăugate convulsiile în plan european declanşate prin războaiele napoleoniene. având o determinare obiectivă.SOCIOLOGIE GENERALĂ Prof. şi o alta. prin asocierea capitalului bancar cu cel industrial. ci a constituit. încă de la apariţia ei. În acest sens. univ. dezvoltarea capitalismului. sub aspect obiectiv. dar şi o „terapie” cu ajutorul căreia să se redreseze echilibrul societăţii de la începutul secolului al XIX-lea. spiritual-subiectivă. înlăturării lui Napoleon I Bonaparte de pe arena politică şi revenirii Bourbonilor pe tronul Franţei. grav afectat atât de contradicţiile „industrialismului” ajuns către apogeu. Geneza social-istorică şi spirituală a sociologiei şi finalitatea ei terapeutică Există o preistorie a sociologiei. sociologia a fost creaţia unui „etos” general. pe care o întâlnim atât în lucrări de filosofie. I. VIRGILIU CONSTANTINESCU PREAMBUL. în Europa. dar mai ales în Franţa. Totodată. dr. cât şi în altele de economie sau politologie. cât şi de „tulburările sociale” care au urmat. „o speranţă”. La cele menţionate anterior. a dus la acutizarea „contradicţiilor de clasă” şi a generat cunoscutele „mişcări” ale „ţesătorilor din Lyon” şi cele „chartiste”. abia la începutul secolului al XIX-lea Occidentul ajunsese să generalizeze relaţiile capitaliste şi să impună un anume „spirit ştiinţific” în organizarea economiei şi a societăţii.

.. În acest context a fost elaborată sociologia în Franţa de către Auguste Comte. folosit cu atâtea semnificaţii diferite) o ştiinţă care pretinde că înţelege şi interpretează acţiunea socială. 1972. studiul structurilor şi funcţiilor sociale considerate în originea. precum şi multitudinea procedeelor metodologice propuse spre abordarea socialului de către diferiţii autori. 1918. p. defineşte sociologia în termenii „teoriei acţiunii”: „Trebuie să se înţeleagă prin sociologie (în sensul acceptat de acest cuvânt. cât şi dezvoltarea industriei impuneau un demers al gândirii de sens contrar celui desfăşurat de filosofia istoriei şi aveau nevoie de un alt procedeu metodologic pentru a descoperi cauzele care au generat dezechilibrele din Occident din primele decenii ale secolului al XIX-lea. dezvoltarea şi destinul lor” (Introduction â la science sociale. 62). ca exponent al neokantianismului şi preocupat de a descoperi raţionalitatea socială. ci şi ansamblul acestei realităţi. Bucureşti. F. II. ea cercetând nu doar unele dintre laturile realităţilor sociale. 34). şi preocupat de a-i conferi sociologiei un domeniu al ei ireductibil. considera că domeniului sociologiei îi revine „.Filosofia istoriei. nu era aptă să explice determinantele convulsiilor care se desfăşurau în Occident şi nici nu intuia terapia acestora. Astfel. De aici decurge şi varietatea definiţiilor care s-au dat obiectului sociologiei. atât conflictele politice apărute la începutul secolului al XIX-lea. Emile Durkheim. sociologia este o ştiinţă de sinteză . Paris. Or. într-o viziune organicistă. Obiectul şi domeniile de referinţă ale sociologiei Ca disciplină ştiinţifică. forţând fenomenele şi procesele societăţii să „intre” în structurile „apriorice” ale conceptelor. Domeniul ei analitic era unul speculativ. Alean. şi în Anglia. vol. I. Editura Ştiinţifică. p. Sociologia este ştiinţa cea mai complexă despre societate. intrată în criză de doctrină. ea studiind societatea în integralitatea părţilor ei componente. Spencer. . înclină să-i acorde ca obiect „studiul funcţionalităţii instituţiilor şi genezei lor sociale” (Regulile metodei sociologice. de la abstract la concret. H. pentru ca în acest fel să se explice constant dezvoltarea şi efectele sale” (Economie et Societe. Paris. de către Herbert Spencer. Max Weber. continuator al doctrinei pozitiviste elaborată de către Auguste Comte. La rândul său. desfăşurându-se unidirecţional. din perspectiva aspectelor ei esenţiale. 53). p.

pentru a elabora strategii adecvate actelor decizionale. variind de la ţară la ţară şi de la o etapă istorică la alta. sociologiei îi rămâne studiul „complexităţii fenomenelor sociale”. Gurvitch. societatea fiind „unitatea diversităţii”.G. al claselor şi al societăţilor globale. în lucrarea sa Dialectique et sociologie precizează că sociologia are ca obiect studiul global al relaţiilor sociale. pentru a le învinge şi a modifica anturajul său”. fiind efortul oamenilor. Urmărind să-l depăşească pe Marx. În felul acesta. există forţe care favorizează ordinea şi stabilitatea şi forţe care generează dezordinea. ea fiind o ştiinţă „a reconstrucţiei socio-umane” şi „un mijloc” de metodizare a acţiunii omului. În consecinţă. societatea ca integralitate de raporturi. Echilibrul între aceste forţe este foarte diferit. să o rupă cu filosofia socială şi cu problemele metafizicii. atât în viaţa individuală. precizează Gurvitch. Joja). Pornind de la studierea societăţii ca „integralitate” şi adoptând o viziune „holistă”. conflictul şi distrugerea. căruia i se impută că dialectica sa ar avea un caracter parţial. procedăm la precizarea taxonomiei societăţii. cât şi în cea colectivă. O sociologie completă trebuie să cuprindă în egală măsură ambele categorii de fenomene. organizare etc. pentru a se orienta în lume. dar caracteristica „universalului concret” e de a cuprinde şi subsuma diversitatea particularului şi a singularului. şi să nu se . a grupului sau a societăţii însăşi. sociologia va trebui să se dezdogmatizeze. precum şi cu filosofia ordinii şi a progresului şi să se orienteze tot mai mult spre realitatea socială concretă în metamorfoza ei continuă. Gurvitch consideră că sociologia ca ştiinţă a realităţii sociale studiază „Experienţa directă şi care este identică mişcării dialectice. decurgând dintr-un unic procedeu operator – acela economic. „caracterul contradictoriu al dezvoltării în general”. ci este unitas multiplex. sociologia devine o terapie socială. fiind necesară „o nouă conceptualizare şi o nouă luare de atitudine din partea oamenilor de ştiinţă care se ocupă cu studiul realităţii sociale”. pentru a se adapta obstacolelor. funcţii. pentru a deveni susceptibilă de aplicaţii practice bogate. Societatea ca sistem. Dar. vii şi eficace”. În acest context. Sociologia studiază „universalul concret” (A. redând dialectica raportului dintre întreg şi parte şi relevând că întregul nu este o sumă de părţi şi deci – nu este „un agregat”. al grupurilor. Aproape că nu există disciplină în care să nu se vorbească despre structură.

adică în evidenţierea tendinţelor obiective de dezvoltare a societăţii pe termen scurt. Actualmente. matematica. într-o perioadă trecută. dar – ca efect – şi globalizării. Pe această bază pot fi efectuate cercetări previzionale pe termen lung. cercetarea ştiinţifică nu poate să se contureze la nivel de întreg. Bukley. fizica şi biologia. care se pot sprijini pe un set de anticipări pe termen scurt. Aceasta cu . În majoritatea cazurilor. iar un grup de cercetători de la Universitatea din Montppelier propunea înlocuirea ei cu „teoria complexelor”. prin adopţiune. teoria generală a sistemelor este tot mai frecvent supusă unor referinţe critice. Parsons. evoluţia inerţială pe termen scurt se bazează pe faptul că elementele viitorului se constituie parţial. Ceea ce este însă mai interesant şi atrage atenţia cercetării de specialitate este nu numai faptul că „obiectul-sistem” a devenit material de studiu al ştiinţelor şi deci constituie un referenţial de prim ordin al acestora. precum lingvistica. Cantor. Realitatea socială este structurată din punct de vedere holistic cel puţin din două niveluri: macro şi microsocial. Acţiunea socială şi eficienţa ei. iar apoi. ca apoi.încerce o abordare sistemic-structurală a domeniului de fenomene investigate. T. în teoria „mulţimilor transfinite” şi L. Aşa după cum se ştie. adică obiectul unei anumite teorii a sistemelor. Or. Privit printr-o perspectivă dinamică. Într-o viziune macrosocială. pe termen mediu. datorită informatizării societăţii. ci şi aceea că însăşi categoria de sistem a devenit obiect de studiu. conceptul de sistem poate fi folosit în analizele previzionale. G. ca apoi aceasta să se regăsească în sociologie prin Vilfredo Pareto. de Saussure – în domeniul lingvisticii –. F. sistemul cuprinde totalitatea elementelor ce se intercondiţionează într-o etapă istoriceşte determinată. G. O analiză de sine stătătoare a acţiunii sociale decurge din însăşi taxonomia societăţii gândită ca sistem. teoria generală a sistemelor a provenit din domeniul ştiinţelor exacte. G. Angyal etc. să devină reprezentativă pentru ştiinţele socio-umane. Homans. încercând să deducă caracteristicile părţilor din proprietăţile sistemului. pe termen lung. von Bertalanffy – cu „teoria sistemelor deschise în biologie” sunt consideraţi ca întemeietori ai acestei teorii. A. În cercetările previzionale se porneşte de la faptul că legile de evoluţie a proceselor sociale vor continua să acţioneze într-o evoluţie inerţială.

Aşa după cum s-a menţionat în capitolul anterior. în vederea materializării unui scop. De aceea. în vederea modificării mediului natural şi a celui social. iniţiat de J. în elaborarea ei fiind antrenate discipline cu caracter particular. Acţiunea reprezintă intervenţia voluntară. este necesară cercetarea scopurilor şi cercetarea mijloacelor care stau la baza acţiunii. pentru a releva raportul dintre „stimul şi răspuns”. De aceea. . pentru a se anticipa rezultatele de eficienţă. pedagogia etc. teoria acţiunii este o mediatoare între ontologie şi teoria valorilor. teoria conducerii. ceea ce implică – într-un fel – coborârea analizei la nivel „de bază” şi asocierea ei celei efectuate la nivel holistic. cât şi de cele ale subsistemelor. psihologia. unde are loc „producerea de social” şi unde apar „actorii sociali”. Mai este o motivaţie de ordin practic în cerinţa de investigaţie a acţiunii umane şi care decurge din cercetarea „previzională a siste-melor”. În felul acesta. sau a riscurilor. Watson. de cele mai multe ori organizată. evidenţierea tendinţelor obiective de dezvoltare a societăţii impune cercetarea previzională. Ea are un conţinut interdisciplinar. teoria deciziei. Acţiunea include elemente natural-obiective şi elemente idealsubiective – asociate în vederea unei finalităţi. medi-cina. exponenţii curentului „behaviorist”.atât mai mult cu cât însuşiri ale elementelor nu le întâlnim şi la nivelul întregului. analiza acestui întreg trebuie dedublată cu analiza părţilor. analiza se desfăşoară pe baza „complementarităţii celor două perspective” şi deci va beneficia atât de însemnele sistemului. pre-cum econometria. motivaţiile care le susţin acţiunile etc. Ei considerau că un comportament poate fi determinat în mod ştiinţific dacă sunt precizate toate datele referitoare la „stimulul generator de răspuns” Din punct de vedere sociologic. au fost preo-cupaţi de construirea unor „instrumente ştiinţifice”. care cuprinde relevarea comportamentelor sociale. Totodată. atitudi-nile actorilor sociali.

de factură instituţională. Acest cadru poate fi unul formal. În accepţiunea curentă. „a dura”. Instituţiile sociale. termenul de instituţie provine de la latinescul instituto – ere. sau ambele împreună. care înseamnă „a clădi”. înseamnă – aşa cum nota Eugeniu Sperantia. „a întemeia”. sau unul informal. în a sa Introducerea în sociologie.Acţiunea umană presupune un cadru de referinţă în raport cu care ea se desfăşoară. Sub aspect etimologic. „legea fundamentală” ce .

credinţele şi moravurile care stau la baza conduitelor de grup sau individuale. Relaţiile structurale privesc reglementările juridice şi modelele codificate. care are putere de a decide şi posedă mijloacele de a transforma decizia în acţiune. un personal calificat. precum şi un statut de ordine interioară. De aceea. instituţiile se întemeiază – după M. trebuie să beneficieze de mijloacele tehnice necesare activităţi specifice. edificii corespunzătoare. Hegel. instituţiile se organizează în jurul „unui centru de putere” socialmente recunoscut.stă la baza societăţii. stabilind sancţiuni şi prevăzând „măsuri premiale” care să prevină anomia şi să asigure integrarea socială. Duverger – pe două categorii de relaţii şi anume: – una de factură structurală şi – alta de esenţă ideală. care să precizeze ierarhiile din organigramă şi să indice drepturile şi datoriile personalului încadrat. La baza lor stau funcţii ale „ordinii” şi „conformităţii”. care. Ca sistem organizat al acţiunii umane şi ca for de „legitimare a autorităţii”. cunoscutul jurist Maurice Hauriou considera că „instituţiile se întemeiază pe forţa ideilor”. în lucrarea sa Principiile filosofiei dreptului. acela de a itera comportamentul uman în conformitate cu anume norme socialmente recunoscute şi în baza unor reguli fixe. De aceea. considera instituţiile ca „bază solidă a statului” şi ca fiind „coloanele care susţin libertatea publică”. care sancţionează devianţa şi reprimă pe cei ce „tulbură ordinea publică”. Cea de a doua categorie de relaţii menţionată de către Duverger o constituie cele de esenţă ideală şi cuprinde reprezentările pe care şi le fac oameni despre instanţele din sistem. prin ele realizându-se „spiritul patriotismului în general” şi tot cu ajutorul lor „raţionalitatea este prezentă în chip real” în actul de trecere „a voinţei în deprindere” Sub influenţa lui Hegel şi în intenţia de a opera distincţia dintre „relaţii” şi instituţii. Rolul instituţiilor după Hegel este unul activ. asupra manifestărilor „permisive” şi asupra celor „interdictive” etc. vizând concepţia asupra „binelui” şi asupra „răului”. instituţiile au un rol organic. pentru a funcţiona şi a-şi îndeplini misiunea. Finalitatea lor este de a stabili „legături de forţă” între „activităţi eterogene”. Fiecare instituţie se referă la un set de valori. Şi aici intervine rolul „controlului social”. precum şi organizaţii naţionale şi internaţionale. . precum şi ideile.

Prin controlul social se realizează atât învăţarea socială. Importanţa deosebită a acestui proces constă mai ales în produsul său. se urmăreşte să se pună de acord modele de acţiune cu manifestarea individului particular. atestând autoritatea instanţelor superioare asupra celor inferioare şi validând ideea de coordonare. Prin intermediul său. Plasat între decizie şi materializarea ei şi operând între nivelul director şi cel cu funcţii executive. Învăţare socială şi proces socializator. Prin învăţare şi prin socializare. finalitatea controlului este una „corectivă”. a categoriilor şi a păturilor sociale variază de la doctrină la . vizând estomparea tendinţelor de tip anomic şi – deci – prevenirea abaterilor posibile de la linia principală a dezvoltării. iar perspectivele de evaluare a criteriilor de clasi-ficare a grupurilor. se impun individului anume coerciţii. Structura socială şi dinamică structurală – mobilitatea socială. societatea este baza de transmitere a unor modele culturale. Orice societate gândită „ca o imensă organigramă” conţine o ierarhie de „statusuri” şi de „roluri” care implică acţiuni desfăşurate în „statusuri” şi în roluri şi care cer controlarea „corespondenţei” acţiunii actorilor cu cerinţele acestora. Comunicarea interindividuală. rolul său este unul critic şi coercitiv. În felul acesta. adică în personalitatea socială. în vederea prevenirii „abaterilor de la normă” şi asigurării continuităţii structurilor sociale. cât şi socializarea individului particular. Ed. a unor cunoştinţe şi atitudini prin care indivizii dobândesc cunoaşterea comportamentelor acceptate şi-i fac apţi să acţioneze în consens cu valori de utilitate generală. fiinţa biologică se transformă în fiinţă socială. În felul acesta.Control social şi conduită integrată. dar şi de consens a părţilor în raport cu întregul care le subsumează. controlul ajustează continuu reacţiile individului particular la modelele cu valoare generală şi asigură (prin presiune – dacă situaţia o impune) realizarea scopului anticipat. Învăţarea socială este condiţia socializării însăşi. În literatura de specialitate există un spectru larg de analiză a raporturilor sociale. De fapt. Astfel. determină pe individ să asimileze simboluri şi să-şi însuşească moduri de acţiune şi de comportament. care să-i faciliteze accesul la anumite statusuri în societate şi să fie recunoscut de către aceasta. Ross consideră că prin control se exprimă ideea de „ordine prestabilită” şi se atestă opoziţia acesteia în raport cu devianţa. dar şi o arie de afirmare de sine. precum şi interacţiunile cu ceilalţi.

Parsons. punctele de vedere sunt extrem de diverse. vorbindu-se de „structuralisme” şi nu de structuralism. precum: 1) reprezintă activităţi colective orientate spre realizarea unor finalităţi explicit formulate. Organizarea socială. Gerhard Lenski. Analizele continuă cu evaluarea critică a concepţiei structuralist funcţionaliste a lui T. în vederea realizării unor scopuri definite. În economia problematicii abordate în curs sunt invocate lucrările unor personalităţi de prim rang în domeniu. în general. relevându-li-se partea de aport la clarificarea unei teme atât de complexe. impunându-se prin caracteristici.doctrină şi de la autor la autor. dar şi limitele lor de doctrină. care. core-lează abstractizările cu mijlocirile concrete şi califică drept improprie separarea structurii de geneză”. dar şi a lui R. Dacă în privinţa sistemelor tehnice şi biologice organizarea este fixată material. Merton. precum şi ale lui Marx. neacceptând „universalele în sine şi respingând modul rigid de a gândi structurile de către exponenţii structuralismului „ortodox”. Organizarea se distinge de „Organizaţie”. sub forma unor scheme. sub forma structurii organismului biologic. se impune şi organizarea lor. Jean Piaget a dezvoltat „structuralismul genetic”. Chiar în cadrul unuia şi aceluiaşi curent. adică reglementarea comportamentelor individuale. Totodată. a unor structuri sau proiecte care urmăresc optimizarea „producţiei sociale” în general. Stanislav Ossowski. precum şi convieţuirea lor implică reguli de compatibilitate şi de respect reciproc. coprezenţa unui grup de oameni. organizarea apare. Funcţia organizării sociale este tocmai stabilirea unui set de norme şi valori. Organizaţiile se disting de celelalte tipuri de sisteme sociale. Acolo unde există oameni. în ceea ce priveşte sistemele sociale. căutându-se a se realiza o cuprindere obiectivă a doctrinelor care au cercetat acest domeniu şi pentru a i se releva actualitatea. în calitate de scopuri. 2) activitatea membrilor reprezintă o activitate colectivă organizată şi . aceasta din urmă însemnând un grup de oameni care acţionează pe o bază relativ stabilă şi în mod coordonat. astfel încât să fie posibilă coexistenţa lor şi cooperarea. cum este cazul structuralismului. Astfel. precum Ralf Darhrendorf. reguli şi modele care să influenţeze conduita membrilor din colectivitate şi care să asigure desfăşurarea normală a vieţii în comun.

pe când instituţiile de cercetare sunt organizaţii. Drăghicescu – realizării opoziţiei faţă de natură. omul nu se foloseşte numai de corpul său fizic. cu economia de pro-ducţie.condusă unitar – Economia este un sistem organizat. În acel . cultura s-a datorat – cum spunea Arnold Toynbee – unei „provocări a mediului de către om”. s-a desprins de natură şi a creat cultura. Cultura şi sistemul culturii naţionale Cursul se încheie cu un capitol de sinteză amplă asupra culturii ca produs social-istoric. De asemenea. iar „homo sapiens” devenit „homo faber” (după expresia lui Benjamin Franklin) au făcut ca „producţia să corespundă cu adevărat conceptului unei transformări conştiente a naturii prin muncă omenească (Marx). sau – ceea ce spunea D. iar premisele naturale ale producţiei să se transforme din elemente naturale în „momente istorice” (Marx). prelungiri puternice şi sigure ale propriilor lui membre şi manifestând – cum spunea Arnold Gehlen – atitudini. Generic. nota că „acesta este singura fiinţă care ştie să spună «nu!»”. care sunt limitate şi se află încorporate în organismul uman. III. iar consumarea directă a obiectelor din mediu a fost depăşită de producerea lor. Max Scheler. referindu-se la faptul că „omul nu ascultă numai de un interes vital şi relevând că acesta (adică omul) e singura fiinţă care opune o rezistenţă mediului”. care – cum spunea M. Într-o atare opoziţie. Informatizarea şi cibernetizarea implică organizarea ştiinţifică a societăţii şi formarea de agenţi cu competenţe reale. ştiinţa este un sistem organizat. ci el creează instrumente. Un astfel de act a făcut posibilă înlocuirea „economiei de pradă”. Ralea – e debil şi anemic – şi nu uzează de instincte. organizaţii sunt însă întreprinderile. care să asigure realizarea unui optim economic şi dezvoltarea plenară a personalităţii umane. Unealta devenind premisa primordială a producţiei (cum spuneau Gordon Childe şi Marx).

Şi atunci.punct. ci stabilind relaţii şi cu semenii săi şi transformându-se şi pe sine. ci şi ca fiinţă gânditoare. omul a activat asupra mediului ambiant nu numai fizic. adică nu numai consumându-l. şi anume: în obiectele create de către el. omul – ca fiinţă generică – se reproduce în plan istoric într-o triplă ipostază. adică – altfel spus – ca fiinţă proiectivă. ceea ce a făcut ca evoluţia propriu-zis . intrând în contact nu numai cu natura şi transformând-o nu numai pe aceasta. în sistemul de relaţii sociale şi în planul reprezentărilor ideale.

Petre Andrei. Editura Polirom. Regulile metodei sociologice. cât şi asupra personalităţii omului. 1948. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Virgiliu Constantinescu. omul a produs nu numai obiecte ci şi modalităţi de a produce. Bucureşti. a făcut ca el să existe într-un alt plan de semnificaţie ontologică şi menit unui alt destin. 1998. Editura Ştiinţifică. Afirmarea omului într-o ipostază. Ion Ionescu. Sociologie generală. alta decât cea în serie de „filogeneză biologică”. .istorică să-i afirme specificitatea sa ireductivă în raport cu evoluţia biologică şi s-o ia înaintea acesteia. Editura Didactică şi Pedagogică. Producând pentru a-şi satisface anume trebuinţe (fie ele viscerogene sau culturogene). ca „mănunchi de stigme şi motive” – după expresia lui Lucian Blaga –. Paula Stoleru. ele fiind: cultura înaltă. cât şi ca finalitate. societatea – prin focurile ei de resort – nu susţine dezvoltarea oricărei culturi şi nu aprobă decât acele creaţii care-i sunt ei utile şi care dezvoltă spiritul democratic. Introducere în sociologie. acela al creaţiei şi al stilizării (Lucian Blaga). Pompiliu Grigorescu. care l-au fixat pe om într-un spaţiu al său antropic şi i-au definit „statusul” lui de specie generică. În etapa actuală s-au dezvoltat trei speţe ale culturii. Iaşi. Eugeniu Sperantia. însăşi societatea este un produs al culturii. Editura Casa şcoalelor.I. De aceea. ediţia a 8-a. care formează subsistemul societăţii integratoare. Edi-tura Universităţii Al. De fapt. cultura populară şi mass-media. Bucureşti. vol. Bucureşti. omul i-a adăugat cultura. Acest aspect este parte integrantă a funcţiei terapeutice a sociologiei şi se regăseşte în însăşi esenţa democratică a acesteia. dar – la rândul ei este producătoare de cultură. Iaşi. Elemente de sociologie. Sociologie. Acestea sunt unitare atât ca geneză. având un profund impact atât asupra dezvoltării societăţii. 1 şi 2. 1974. Desprinzându-se de sub dominaţia instinctelor şi devansând natura. 1999. 1997. 1946. Cuza. Dumitru Stan. creând structuri şi modele „transindividuale” sau „stiluri”. Emile Durkheim. vol. I şi II.

se admite că sfera noţiunii de „psihic uman” este mai largă decât sfera noţiunii de „conştiinţă”. logos = vorbire. Psihologia ca ştiinţă independentă s-a constituit relativ târziu. univ. ca atare. În prezent. însă. chipurile. creat de savantul american J. obiectul psihologiei trebuie să fie studiul comportamentului (behaviorismul.PSIHOLOGIE GENERALĂ Prof. Pentru prima dată fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri şi speculaţii filosofice şi incluse în programul cercetării ştiinţifice sistematice. Watson. Astfel. în realitate. s-au configurat trei orientări diferite şi în mare măsură opuse. 1912/1913). să reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei (psihologia abisală sau psihanaliza elaborată de S. MIHAI GOLU I. de către savantul german Wilhelm Wundt. ea incluzând într-o relaţionare de tip sistemic trei componente: inconşti- . deci: psihologia = ştiinţa despre psihic – s-a dovedit că. a primului labora tor bazat pe utilizarea metodei experimentale. dr. cuantificării şi criteriile obiectivităţii şi cauzalităţii. Astfel. B. c) orientarea care susţinea că adevărata şi autentica realitate psihologică o constituie reacţiile externe de răspuns (secretorii şi motorii) la acţiunea diverşilor stimuli din mediu şi. 2. b) orientarea care susţinea că elementul esenţial şi determinant al vieţii psihice a omului este inconştientul. modul de înţelegere a naturii şi structurii interne a psihicului uman nu a fost câtuşi de puţin unitar. Freud). Foarte curând. şi anume: a) orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţă şi care sus-ţinea că obiectul psihologiei îl reprezintă studiul conştiinţei (respectiv. aplicându-li-se operaţiile măsurării. prin înfiinţarea la Leipzig. au fost depăşite limitările şi absolutizările pe care se bazau orientările menţionate. aveau să apară divergenţe în legătură cu definirea şi circumscrierea obiectului noii ştiinţe. acesta trebuind. „certificatul ei de naştere” fiind semnat în 1879. Deşi denumirea părea să impună de la sine identitatea acestui obiect – psihe = psihic. Obiectul psihologiei 1. al proceselor psihice conştiente).

psihologia militară. mecanismelor şi legilor devenirii şi funcţionării ei. Această definiţie stabileşte în mod real sfera de cuprindere a domeniu-lui şi justifică diferenţierile şi delimitările existente în interiorul lui: a) psihologia animală şi b) psihologia umană. Specificul cunoaşterii psihologice. psihologia şcolară. psi-hologia comercială şi economică. nu era posibilă construirea . nici gust. II. numai pe baza ei. nivel de dezvoltare. Psihicul ca atare este lipsit de asemenea proprietăţi. Pe de altă parte. ocupaţie (profesie) etc. nici miros. psihologia vârstelor. nici greutate. universalului. Modelul tradiţional al cunoaşterii ştiinţifice constituit sub autoritatea mecanicii şi fizicii clasice formula cerinţa ca orice domeniu. care ne oferă tabloul global al organizării psihocomportamentale a omului normal (mediu). luat ca obiect de studiu. psihopatologia etc. particularului şi generalului. natura de-viaţiilor şi tulburărilor patologice: psihologia genetică şi a dezvoltării. el nu are nici lungime. şi o latură particular-diferenţială. planul subiectiv (psihic) intern şi planul obiectiv (comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de celălalt şi nu se mai opun ca entităţi antagonice ireductibile. organizarea psihocomportamentală sub aspectul determinismului. să posede proprietăţi nemijlocit observabile şi perceptibile. nici volum. context socio-cultural. Metodele psihologiei 1. la rândul ei. dar. activitate profesională. psihologia se defineşte ca ştiinţa care studiază. toate împreună formând domeniul de studiu al psihologiei. psihologia sportului. Specificul cunoaşterii psihologice. Finalmente. în plan animal şi uman. în unitatea contradictorie a individualului. făcând abstracţie de vârstă. se recunoaşte şi se afirmă unitatea indisociabilă a lor sub egida principiului unităţii „conştiinţăactivitate”. o latură generală. psihologia socială.. mediu socio-cultural. psihologia medi-cală. nici grosime. sex. dimpotrivă. Psihologia umană are. care se centrează pe studiul şi explicarea ipostazelor concrete în care se poate afla organizarea psihocomportamentală funcţie de: vârstă. Singura dimensiune care se recunoştea proceselor şi trăirilor psihice era durata. subconştientul şi conştientul. cu ajutorul unor metode obiective specifice. psihologia muncii.entul. psihologia creaţiei. sex. care să poată fi mă-surate şi cuantificate. psihologia artei.

o psihologie nu a „omului subiect”. înre-gistrării şi analizei răspunsurilor şi conduitelor subiectului în situaţii obiective concrete. Immanuel Kant pentru a respinge în mod categoric posibilitatea desprinderii psihologiei de filosofie şi constituirea ei într-o ştiinţă independentă. Cunoaşterea psihologică devine prin excelenţă o cunoaştere mijlocită: datele şi informaţia obiectivă despre natura. . XX (Th. Psihologia bazată pe utilizarea exclusivă a acestei metode a primit denumirea de introspecţionistă şi ea s-a afirmat puternic în ultimele două decenii ale sec. Pentru a satisface cerinţa observabilităţii nemijlocite. III. principiul determinismului (extern). ca unică modalitate de obţinere a datelor necesare descrierii conţinuturilor şi stărilor psihice interne (ale conştiinţei) era considerată metoda introspecţiei (privirea cu propriul ochi interior spre ceea ce se petrece în momentul dat pe scena conştiinţei şi relatarea verbală a celor constatate). behavioris-mul a aruncat peste bord lumea subiectivă internă a conştiinţei. Dar. În aceste condiţii. care să fie tratabil matematic. Kullpe. Esenţiale sunt următoarele principii: a. behaviorismul a constituit o „psihologie fără suflet”. principiul relaţionării neuro-psihice. b. reţi-nând ca obiect al cunoaşterii psihologice reacţiile de răspuns ale su-biectului la stimulii obiectivi din afară. Ach. Acesta era principalul argument invocat de marele filosof german. O.unui sistem complet de coordonate şi măsurători. observarea obiectului realizându-se indirect prin intermediul unor efecte şi fenomene prin care el se mani-festă şi se exprimă. Principiile metodologice ale psihologiei Cunoaşterea psihologică se cere a fi orientată şi coordonată de un set de principii metodologice generale care să asigure coordonatele de referinţă ale analizei şi interpretării fenomenelor concrete. N. Lipps. XIX şi în primele trei decenii ale sec. Marbe. ci a „omului robot”. aşa cum se va remarca ulterior. Titchener). conţinutul şi dina-mica proceselor psihice particulare se obţin pe baza observării. Ed. procedând astfel. Ieşi-rea din acest impas metodologic este posibilă numai în măsura în care se admite că o cunoaştere ştiinţifică poate să aibă nu numai un caracter nemijlocit. ci şi unul mijlocit.

până la cel mai complex. ci numai cu o anumită probabi-litate. trăiri emoţionale. ci numai pe baza recep-ţionării. Aceasta înseamnă că acţiunea oricărui stimul extern se refractă şi se modifică de stările şi condiţiile interne ale subiectului.). a) Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea analizei şi explicării psihicului pe baza unor condiţii şi cauze reale obiective. pe care-l numim statistic. Mecanismul producerii oricărui proces psihic.c. principiul determinismului luând forma specifică a principiului condiţionării social-istorice şi istorico-culturale. Aceasta înseamnă că de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la individul socializat. principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate. Din . atitudini etc. modulări ale amplitudinii şi frecvenţei influxului nervos etc. a creierului. Creierul însă nu generează percepţii. Ca urmare. rolul principal revine factorilor socio-culturali. Astfel conchidem că procesele şi actele psihocomportamentale ale omului se înscriu în sfera unui determinism complex multivariat. f. e. În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de-a face cu un determinism mijlocit. în virtutea simplei structuri celulare interne a lui. în funcţie de starea lui psihofiziologică internă la momentul respectiv. care se naşte. inclusiv forma lui superioară de manifestare – conştiinţa umană – să fie considerat şi definit ca funcţie a sistemului nervos. de la cel mai simplu. inhibiţie. fiind mediat de procese fiziologice nervoase (excitaţie. relaţia dintre stimulul extern (S) şi reacţia de răspuns (R) nu este de tip cauzal univoc. este de natură reflexă. trăieşte şi-şi desfăşoară activitatea într-un anumit mediu social. b) Principiul relaţionării neuropsihice impune necesitatea ca psihicul în întregul său. d. prelucrării şi interpretării stimulilor din afara sa. Aceste condiţii şi cauze rezidă în acţiunea asupra organelor de simţ ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalităţi şi grade de complexitate. principiul genetic şi al istorismului. pentru psihicul şi comportamentul uman. principiul reflectării şi modelării informaţionale. Cât priveşte natura substanţial-calitativă a factorilor determinativi externi. existând posibilitatea ca subiectul să dea şi o altă reacţie sau chiar să nu răspundă deloc. principiul sistemicităţii. idei. ci de tip probabilist: stimulul extern dat nu duce în mod necondiţionat şi invariant la producerea uneia şi aceleiaşi reacţii de răspuns.

Forma primordială de mani-festare a psihicului. stadială. care face posibile sugestia. El ne răspunde. respectiv. psihicul exprimă şi ne dă măsura gradului de organizare la nivelul sistemelor animale şi umane. Pe măsură ce structura psihică a individului se maturizează şi se consolidează. de asamblare etc. o constituie acţiunea directă a copi-lului cu obiectele şi lucrurile din jurul său. de comparare (măsurare). organizator. caracteristic regnului animal. şi îndeplineşte pretutindeni şi în orice moment un rol reglator. fiziologicul precede şi condiţionează psihologicul. Din punct de vedere genetic şi cronologic. Percepţiile. fenomenelor şi situaţiilor obiective externe. optimizator.princi-piul relaţionării neuro-psihice. exercitând o influenţă activă asupra stării generale a organismului – influenţa psi-hosomatică. d) Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ne obligă să recunoaştem interdependenţa legică dintre planul comportamental extern şi planul subiectiv intern. în ontogeneză. devenind ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv şi ideal sunt aplicabile numai proceselor psihice. autosugestia şi psihoterapia. Potrivit acestuia. Şi răspunsul va fi: psihicul există ca o formă particulară de reflectare. reprezentările. care . al conştiinţei sunt în sine modele informaţionale interne ale lucrurilor. noţiunile care alcătuiesc scheletul intelectului. de grupare. nici un proces psihic nu se poate realiza fără un anumit ansamblu de transformări şi fenomene neurofiziologice specifice. care aparţin fenomenelor substanţial-energetice obiective). psihologicul posedă însă caracteristici şi determinaţii calitative proprii. ea capătă o relativă autonomie faţă de baza fiziologică iniţială. devin matrici ale structurării operaţiilor mentale. Ca şi informaţia. Prin interiorizare treptată. nu şi celor fiziologice. c) Principiul reflectării fi modelării informaţionale stă la baza înţelegerii naturii existenţiale sau a statutului ontologic al psihi-cului. Faptul că psihicul este de natură reflectoriu-informaţională îl argumentăm prin aceea că el a apărut din necesităţi de adaptare la un anumit mediu existenţial mai complex. la întrebarea „în ce formă sau modalitate există psihicul?”. aşadar. schemele de organizare şi desfăşurare a acţiunilor externe – de descompunere. reflectare de speţă subiectivă şi ideală (nonsubstanţială) şi ca informaţie. derivă mai departe principiul unităţii dialectice a psihologicului şi fiziologicului.

în orice proces particular se imprimă pecetea întregului – stilul. ale cărui componente (procese. Identificarea şi descrierea stadiilor şi formelor pe care le îmbracă în fiecare stadiu trebuie să constituie unul din obiectivele esenţiale ale cercetării psihologice. dezvoltată de asociaţionism. – segmentul optimumului funcţional. în cadrul căruia toate componentele sistemului se menţin la valori ridicate. Abordarea sistemică se opune astfel abordării atomare. maturizare. Se închide astfel circuitul acţiune conştiinţă -* acţiune. cât şi diferitele procese care-l compun au o geneză – în plan filogenetic. ci ca ceva devenit şi evolutiv. Astfel. de regresie şi dezorganizare. de-abia în jurul vârstei de 14 ani. condi-ţionând calitatea şi eficienţa ei. Traiectoria dinami-cii psihicului în plan individual tinde să se suprapună cu traiectoria dinamicii organismului. istoric şi în plan individual. f) Principiul sistemicităţii reclamă necesitatea de a aborda psihicul prin prisma exigenţelor metodologiei cibernetico-sistemice. e) Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul nu trebuie considerat ca un dat sau ca ceva predeterminat şi imuabil. Atât psihicul în ansamblul său. Pe măsură ce se formează şi se consolidează. – şi segmentul descendent entropic. trăsături) se află într-o relaţie legică unele cu altele. structurile interne ale conştiinţei devin premisă şi factor reglator al acţiunii externe. . în cadrul căruia se acumulează efectele entropice. în interiorul căruia au loc procesele de dezvoltare. ci ca un sistem. condiţionându-se reciproc. stări. putându-se desfăşura fără apelarea la suport obiectual sau imagistic. el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau ca o simplă sumă aritmetică de elemente în sine independente. încât generează acea calitate emergentă a unită-ţii supraordonate.IV. bazată pe principiul descompunerii – recompunerii. tipul etc. graţie căreia. consolidare. ontogenetic. Psihicul uman dobândesc autonomie completă. punând în evidenţă trei mari segmente: – segmentul ascendent antientropic. – şi efectul influenţării celorlalte. Această intercondiţionare este atât de puternică.

bazată pe semnalizaredesignare-reprezentare. ci o succesiune de trepte. şi rolul instrumental-reglator în desfăşurarea comportamentului. anticipare etc. ideală de reflectare şi de formă particulară de informaţie la nivelul organismelor animale. Probabil că în istoria ştiinţei nu există un alt concept a cărui definire să fi suscitat atâtea dispute şi controverse ca cel de psihic. o ocupăpsihicul uman. dintre toate formele de psihism cunoscute nouă. a capacităţii de înţelegere. Tocmai pe tărâmul lui s-a produs scindarea gândirii filosofice în materialistă. Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul animal rezidă în diferenţierea şi dezvoltarea excepţională a proceselor informaţionale cognitive. planificare. filogenetică. transcendentale. ireductibile la atributele altor fenomene naturale. uniform. considerând psihicul ca fenomen natural. Putem astfel afirma că principala caracteristică a psihi-cului uman. c) raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare ale organismului animal. a vieţii de relaţie. care se distanţează cel mai mult de cea imediat inferioară. Privit pe scară evolutivă. interpretare. şi idealistă. precum şi în apariţia şi dezvoltarea comunicării verbale. constă în aceea că el este forma cea mai înaltă de organizare şi funcţionare. după gradul de diferenţiere şi complexitate structural-funcţională. care va subordona psihicul determinaţiilor şi însuşirilor materiei. şi anume: a) raportarea la lumea externă. 2. din care rezultă natura sa existenţială de formă subiectivă. din care decurge statutul său de formă specifică. care va lega psihicul de determinaţiile pur spirituale. Noţiunea de psihic. b) raportarea la sistemul nervos. Treapta cea mai de sus. distanţate unele de altele. explicare. limbajul devenind cel mai perfecţionat instrument de . Definirea lui se realizează printr-o serie de raportări corelate. creaţie (proiecţie.1. din care rezultă statu-tul lui de funcţie specifică a creierului realizată în cadrul comunicării informaţionale a individului cu lumea externă. extramateriale. care se individualizează prin atribute calitative specifice. la creier .). decizie. psihismul nu reprezintă un continuum plat. Specificul psihicului uman. Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe principii materialiste. calitativ superioară.

Structural. cu autoorganizare). pulsiunilor. subsistemul conştient cuprinde procese cognitive (senzaţii. deci nonsubstanţial. La om. semideschise. cunoştinţele şi schemele operatorii latente. este un sistem informaţional-energetic. percepţii. dar care în prezent se realizează fără controlul conştient. ansamblul experien-ţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei morale a societăţii. feedthrought (de mediere şi de transfer). Funcţionarea sa se bazează pe principiul diso-cierii. trăiri . Se încadrează în categoria sistemelor: dinamice (evolutive. în funcţie de solicitări şi situaţii. fiind propriu. al teleonomiei (formularea anticipată a scopu-rilor). gândire. al realităţii. supercomplexe şi probabiliste. subsistemul subconştient sau preconştient şi subsistemul conştient. numai omului. De asemenea. Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate întro permanentă interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul inconştient. Subsistemul subconştient cuprinde. psihicul se realizează şi în forma conştiinţei. imaginaţie). al planificării. pe de o parte. reprezentări. Subsistemul conştient este nivelul superior. iar pe de altă parte. Psihologia contemporană abordează psihicul ca sistem de pe poziţiile metodologiei sistemice. trebuinţelor şi instinctelor determinate biologic şi legate de afirmarea şi conservarea fiinţei biologice a personalităţii umane. în forma sa spe-cifică. ansamblul tendinţelor. şi o componentă dobândită. se include în clasa sistemelor cibernetice. feedback pozitiv antientropic (de optimizare şi de dezvoltare). care intră succesiv în fluxul actual al conştiinţei. asimilate şi interiorizate în primii cinci ani de viaţă. fiind dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback negativ (de stabilizare – homeostazia psihică). Prin natura componentelor sale. amintirile. Psihicul uman ca sistem. Această superioritate o punem pe seama a doi factori esenţiali: a) complecxi-tatea structuralfuncţională extraordinară a creierului uman şi b) com-plexitatea şi specificul influenţelor mediului socio-cultural. Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută. al analizei critice. conţinuturile informaţional-cognitive şi actele care au fost cândva conştiente. Tot în subconştient se includ şi acele elemente care emerg din inconştient. 3. evolutiv cel mai înalt pe care îl atinge organizarea psihicului. aşteptând să intre în conştiinţă.codificare-vehiculare a semnalelor (in-formaţiei). feedbefore (de prospectareanticipare).

Captarea şi prelucrarea informaţiilor din lumea externă şi utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reacţiilor de răspuns.). elementul de referinţă esenţial trebuie să fie subsistemul conştient. despre relaţiile dintre acestea. De aceea.emoţional-afective. Procesele de prelucrare-gestionare a informaţiilor Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă fără un minimum de „date” şi „informaţii” despre însuşirile lucrurilor şi situa-ţiilor concrete. de analiză şi deliberări mentale succesive. cât şi în interiorul aceleiaşi gene-raţii. derivă dramatismul şi imprevizibi-litatea comportamentelor umane. cât şi contradicţie. Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi istoric. în evaluarea dezvoltării şi organizării psihocomportamentale a unei persoane. Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenţiază şi ating valorile cele mai ridicate funcţiile: cognitivă. iar pe de altă parte. explica. a acţiunilor instrumentale reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului psihic. idealuri etc. cât şi în sens descendent – influenţa conştientului asupra subcon-ştientului şi inconştientului) şi dialectic (incluzând atât compatibilitate şi sinergie finalistă. interese. De aici. subsistemul conştient va fi componenta cea mai activă şi dinamică a psihicului uman. care. Interacţiunea dintre cele trei subsisteme care alcătuiesc sistemul psihic uman are un caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent – influenţa inconştientului asupra subconştientului şi conştientului. La nivelul omului. va înregistra grade de organizare-funcţionare diferite atât în succesiunea istorică a generaţiilor. inconştientul la momentul dat poate să fie respins de conştient şi viceversa). structuri motivaţionale (trebuinţe. această funcţie se va realiza prin . ac-ţiuni şi acte voluntare despre care putem da seama şi pe care le putem controla şi justifica. proiectivă (modele şi proiecte mentale de transformre a realităţii imediate. de creare a unei rea-lităţi noi – vezi invenţiile). de la un individ la altul. V. antagonism finalist – ceea ce „cere”. de pildă. de planificare şi anticipare-predicţie şi de reglare prin analiză critică şi comparaţie criterială. Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştiente este mediată de limbajul verbal. pe de o parte. despre legităţile care le guvernează. se caracterizează prin disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare.

La baza ei. c) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre modificările şi variaţiile mediului intern al organis-mului (interocepţia). X + C. 3) legi . care derivă din excitabilitatea sau iritabilitatea primară – şi se realizează de mecanisme structurale specializate. percepţia. senzaţiile auditive. reprezen-tarea. capului şi trunchiului (propriocepţia). senzaţia se realizează într-o mare diversitate de modalităţi (tipuri). 2) legi psihofizice (legea raportului invers proporţional între valoarea pragului absolut şi nivelul sensibilităţii E = 1/I. senza-ţiile gustative. 1. unde E = intensitatea senzaţiei. denumite ana-lizatori. Legile sensibilităţii.intermediul unor procese înalt diferenţiate şi specializate: senzaţia. Condiţiile principale pentru a se produce o senzaţie sunt: integritatea structural-funcţională a analizatorului şi acţiunea stimulului spe-cific la intensitatea corespunzătoare (să fie cel puţin egală cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilităţii respective). unde d x = fracţiunea de intensitate a stimulului specific ce trebuie adăugată la stimulul iniţial pentru a determina o modificare abia conştientizabilă a intensităţii senzaţiei. K şi C = nişte constante. b) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre poziţiile posturale şi actele motorii ale membrelor. senzaţiile vizuale. gândirea. legile psihofizice prezentate mai sus au fost formulate de Bouguer (francez). Dinamica ei este surprinsă într-o serie de legi generale: 1) legi evolutive (legea diferenţierii. legea progresiei: în timp ce intensitatea stimulului creşte în progresie geometrică. Weber şi Fechner (ger-mani) şi le poartă numele. Distingem: a) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre lumea externă (exterocepţia): senzaţiile cutano-tac-tile. Senzaţia. unde E = nivelul sensibilităţii. legea complexificării). senzaţiile olfactive. intensitatea senzaţiei creşte în progresie aritme-tică E = K log. Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare a informaţiilor despre proprietăţi (însuşiri) singulare ale stimulilor externi specifici. X = intensitatea stimulului. Atât după natura mecanismului. stă sensibilitatea – funcţie de recepţiesemnalizare. legea raportului constant a pragurilor diferenţiale dx/x = constant. imaginaţia. cât şi după natura însuşirilor pe care le reflectă. memoria. Sensibilitatea este o funcţie dinamică evolutivă. I = intensitatea stimulului. legea specializării.

Imaginea perceptivă sau perceptul este un model informaţional complex. definirea percepţiei ca reflectare nemijlocită sau imediată este improprie. legea profesionalizării). distanţă. percepţia presupune o implicare mai activă a subiectului.psihofiziologice (legea adaptării. După conţinut şi mecanism. care au la bază interacţiunea între doi sau mai mulţi analizatori şi care integrează informaţii despre mai multe genuri de însuşiri ale obiectului. care constă în sesizarea acţiunii stimu-lului şi încadrarea lui în spaţiu şi timp. comparare. desfăşurarea percepţiei ia un caracter fazic. în identitatea lui individuală sau categorială specifică. legea sensibilizării. ea fiind mediată în realitate de operaţiile succesive ale subiectului. d) interpretarea. care se produce oarecum spontan şi pasiv de îndată ce stimulul specific acţionează asupra organului de simţ corespunzător. s-a demonstrat existenţa următoarelor faze: a) detecţia. Astfel. . în cadrul căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi se pune în relaţie cu scopul activităţii subiectului. percepţia tactilă) şi percepţii plurimodale. percepţia limbajului (oral. linie melodică. percepţia vizuală. evaluare. 4) legi socioculturale (legea învăţării-optimizării. În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ: percepţia spaţiului (formă. poziţie). structură armonică). Ea are la bază senzaţia ş i se constituie prin articularea şi integrarea senzaţiilor. percepţia timpului (durate. şi percepţia muzicii (raporturi de înălţime. percepţia mişcării (direcţie. selecţie. A percepe înseamnă a putea da răspunsuri corecte la întrebarea: „Ce este acestaaceasta?” Spre deosebire de senzaţie. legea depresiei. care recurge la operaţii şi strategii speciale de explorare. viteză). care se concretizează în integrarea finală a modelului informaţional al stimulului şi în elaborarea răspunsului: „este x”. legea contrastului. Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior al procesării informaţiei extrase din interacţiunea actuală a subiectului cu obiectul. distingem: percepţii monomodale (ex. Experimental. 2. care ne raportează la obiect ca întreg. succesiuni). legea sineste-ziei). c) identificarea. Percepţia. scris). căutare. aşa cum susţinea şcoala asociaţionistă. dar nu este reductibilă la acestea. volum. De aceea. percepţia auditivă. care rezidă în desprinderea stimulului din contextul celorlalţi. intervale vide. b) discriminarea. legea este-tizării.

teoretizării. Din punct de vedere cognitiv procesual. trecut. Ea realizează o permanentă corelare între diverse momente şi stări ale „ obiectului ": foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui. legea selectivităţii. gândirea se organizează ca activitate intelectuală multifazică. legea destinului comun. Gândirea conferă activităţii de cunoaştere atributele abstractizării. c) legi generale. Fiind un proces şi o strucuuaă multidimensională de maximă complexitate. b) legi de structură (legea bunei forme. pe care le împărţim în următoarele grupe: a) legi ale asociaţiei (asemănare. în vederea înţelegerii. Spre deosebire de percepţie. gândirea este activitatea intelectuală discursivă de prelucrare criterial-logică a informaţiilor furnizate de percepţie sau memorie. anticipării. supraordonate (legea integralităţii.Legile perceptiei. legea semnificaţiei. explicării şi interpretării fenomenelor din univers (natură şi societate). care expri-mă funcţionarea mecanismelor şi schemelor perceptive consolidate şi atestă ireductibilitatea percepţiei la o simplă sumă de senzaţii). hic et nunc. contiguitate spaţiotemporală). contrast. structuralinformagional. a elaborării diferitelor pro-iecte şi planuri de activitate creatoare. legea pregnanţei. . Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai complex şi calitativ cel mai înalt. gândirea poate fi descrisă şi definită din unghiuri diferite: cognitiv procesual. întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: prezent. Aspectele esenţiale ale percepţiei sunt exprimate de un ansamblu de legi. viitor. legea obiectualităţii). integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor. 3. a rezolvării diferitelor tipuri de situaţii problematice. legea unum-duo etc. legea constanţei. a elaborării şi adoptării deci-ziilor optime de acţiune. legea bunei continuităţi. structural-operaţional. Gândirea. care acţionează în etapele iniţiale ale formării mecanismelor şi schemelor perceptive în raport cu o clasă sau alta de obiecte). care este legată strict de prezent.). esenţialului şi necesarului din realitatea externă. predicţiei. Ea permite omului reflectarea şi luarea în stăpânire mintală a generalului.

desprinse în cadrul cunoaşterii comune. chimie. Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi se utilizează în interiorul diferitelor ştiinţe: matematică. concretizarea. extrăgându-se şi reţinându-se informaţia esenţială despre structura lui internă. concretizarea este o operaţie de aplicare a principiilor şi legilor generale la analiza şi interpretarea cazurilor şi situaţiilor particulare. şi reversibil. în sensul că pentru orice transformare există una inversă sau opusă. care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiecte şi noţiuni generale. sinteza este operaţia inversă. a obiectului în părţi componente pentru dezvăluirea şi descrierea-explicarea structurii lui interne. psihologie. în cadrul căreia vom identifica două tipuri mari de operaţii: generale şi particulare (specifice). Analiza constă în descompunerea pe plan mintal. După sfera de cuprindere. care se raportează la obiecte singulare. organizat după criteriile esenţialităţii şi generalităţii. un rezultat sau o soluţie. secundare. gândirea este un sistem ordonat de operaţii sau de transformări care se aplică unei situaţii iniţiale * (A0) pentru aducerea ei într-o stare finală (scop) (A ). abstrac-tizarea rezidă în selectarea-reţinerea elementelor şi însuşirilor esenţiale şi lăsarea în afară a celor neesenţiale. se delimitează: noţiuni individuale. Noţiunea devine în acest caz unitatea structurală a bază a gândirii. luate separat. categoriale care . gândirea trebuie definită ca un sistem de noţiuni noi. în sensul că se aplică unor constructe ideale. sinteza. al experienţei cotidiene. a cărei aplicare duce la revenirea la situaţia sau starea iniţială. reflectând însuşiri neesen-ţiale. reflectând însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaş-terii ştiinţifice. abstractizarea. sociologie etc. Noţiunile pot fi empirice. generalizarea este operaţia de extindere a unor însuşiri sau relaţii extrase prin abstrac-tizare la toate obiectele care fac parte din aceeaşi clasă. gândirea ne dezvăluie o anumită organizare dinamică internă. ce reprezintă un răspuns. desprinse de suportul obiectual concret. de reconstituire. biologie. Rezultatul unei sinteze poate de-veni „obiect” pentru o nouă analiză (analiza prin sinteză). Operaţiile gândirii au caracter formal. Operaţiile generale sunt: analiza. noţiuni particulare. Din punct de vedere structural-informaţional. fizică. simbolice.Din punct de vedere structural-operaţional. şi ştiinţifice. În lumina acestei definiţii. pe plan mintal a obiectului.

La rândul lor. pornindu-se de la judecăţi individuale. asemănările. Gândirea algoritmică se caracterizează prin aceea că aplicarea unei anumite succesiuni de operaţii (transformări) duce în mod necesar la rezultatul scontat. noţiunea de „existenţă”). şi analogică. Raţionamentul se realizează în trei forme principale: inductivă. b) În plan informaţional. individual. În raţionament se surprinde discursivitatea gândirii. gândirea simbolic-abstractă se caracterizează prin predominarea codificării informaţionale şi prin detaşarea de suportul perceptiv. se desfăşoară după principiul încercare-eroare. în care se porneşte de la general. ceea ce au în comun. deductivă. constructele informaţionale ale judecăţilor se integrează în structuri informaţionale şi mai complexe de tipul raţionamentelor. Gândirea intuitiv-con-cretă se caracterizează prin predominarea codificării figural-imagis-tice a conţinuturilor informaţionale şi prin dependenţa de suportul perceptiv. de asemenea: 1) gândirea convergentă şi 2) gândirea divergentă. după cum conţinutul ei corespunde sau nu realităţii. în care. suportând testul adevărului. a noţiunilor) este judecata. gândirea diver-gentă porneşte de la un număr mic de elemente sau date şi ajunge în final la un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifică şi lăr-geşte câmpul informaţional). . Aceasta afirmă sau neagă ceva despre altceva. succesiunea de operaţii la găsirea soluţiei corecte. îmbrăcând mai multe forme: a) în plan operaţional distingem: 1) gândirea algoritmică şi 2) gândirea euristică şi. Formele gândirii. Gândirea se diferenţiază pe plan operaţional şi informaţional. Orice judecată este adevă-rată sau falsă. gândirea convergentă porneşte de la un număr mare de elemente. în care se compară două obiecte pentru a li se pune în evidenţă. de date pentru a ajunge în final la un număr mic de ele-mente sau date (ea comprimă câmpul informaţional). particular şi se merge spre particular.cuprind însuşirile esenţiale comune mai multor clase de obiecte sau tuturor obiectelor (ex. particulare se ajunge la o concluzie generală. gândirea euristică are un caracter explorator. mişca-rea ei de la anumite date sau judecăţi iniţiale către un anumit rezultat final (o concluzie) în care să apară informaţii sau adevăruri noi. Un nivel superior de integrare a conţinuturilor informaţionale (respectiv. se diferenţiază: 1) gândirea intuitivconcretă şi 2) gândirea simbolic-abstractă.

Ea conferă Eului nostru identitate şi continuitate în timp. au fost identificate: 1) memoria de scurtă durată. prin care se achiziţionează. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii. pentru care limita superioară a păstrării echivalează cu durata vieţii individului.4. memoria poate fi îmbunătăţită. 2. Memorie.) şi 2) memoria voluntară (prezenţa intenţiei şi a scopului). cu atât mai bine). se păstrează şi se actualizează toate cunoştinţele noastre despre lume şi despre noi înşine. care realizează păstrarea şi evocarea întregii experienţe emoţionale. Trăinicia păstrării materialului memorat. şi care se integrează în dispoziţia generală de fond. memoria se poate realiza la niveluri integrative diferite şi în forme diferite. reorganizare şi reactualizare. 6. Acţionând în mod adecvat asupra acestor factori. 3) memoria motivaţională. o informaţie etc. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai întinsă. dobândite. gradul lui de organizare. păstra şi reactualiza un fapt. 4) memoria motorie. Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm după următorii parametri: 1. 2) memoria afectivă. care asigură păstrarea şi actualizarea schemelor mişcărilor obiectuale şi . Completitudinea reproducerii. şi asigură transformarea necunoscutului în cunoscut. cât şi de factori obiectivi (volumul materialului. se diferenţiază: 1) memoria mecanică şi 2) memoria logică. modul lui de prezentare. Ca şi alte procese psihice. se delimitează: 1) memoria informaţional-cognitivă. Formele memoriei. legată de păstrarea trebuinţelor primare înnăscute şi a celor secundare. sistematizare). 5. după durata păstrării celor achiziţionate. Memoria este procesul prin care se realizează gestionarea informaţiilor şi experienţelor cotidiene prin: fixare sau engramare. se disting: 1) memoria involuntară (absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine. cu atât mai bine). şi 2) memoria de lungă durată. păstrare. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură percepere (prezentare). Valorile acestor parametri depind atât de factorii subiectivi (particularităţile individuale şi stările subiective de moment). după gradul de înţelegere a celor memorate. pentru care limita superioară a păstrării este de trei minute. 4. 3. după conţinut. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă. După prezenţa intenţiei şi contextului voluntar. plăcute sau neplăcute.

Luată global. pe lângă o memorie evocativă. Aceasta exprimă nevoia puternic consolidată de ceva anume: hrană. după ca-nalele senzoriale implicate în recepţionarea şi integrarea informaţiei. trebuinţele umane se împart în două grupe mari: primare sau înnăs-cute (aici intrând. potenţare. să înţeleagă şi să explice ceea ce se află şi se întâmplă în jurul său. iar motivaţia devine o lege generală de organizare a comporta-mentului. frumos etc. Procesele de energizare. păstrare şi conectare la prezent a evenimentelor şi acţiunilor ce urmează să se producă în viitor. 4) memoria olfactivă. conferin-du-ne caracterul de fiinţe active şi relativ autonome. prin care aducem trecutul în actualitate şi-l integrăm în activitatea şi comportamentul cotidian. mişcare. Motivaţia. în primul rând. informaţie. trebuie admisă existenţa şi a unei memorii prospective. Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa. VI. Prin termenul de motivaţie se desemnează un întreg ansamblu de „entităţi” psihice care reflectă oscilaţiile.instrumentale care alcătuiesc praxia. apă. Nesatisfacerea îndelungată a unei trebuinţe duce la perturbări majore ale echilibrului psihic al personalităţii. Genetic. direcţionare a comportamentului Dacă din procesele cognitive omul reuşeşte să diferenţieze. trebuinţele. planificarea şi anticiparea în reglarea comportamentului. În sfârşit. forţa motrice internă a comportamentului şi activităţii. trebuinţele . determinând subiectul să acţioneze în direcţia înlăturării lor şi restabilirii echilibrului. generează cele mai puternice motive sau mobiluri de acţiune. de fixare. să interpreteze. 5) memoria gustativă şi 6) memoria kinestezică. Această formă de memorie maximal dezvoltată la om face posibilă programarea. să identifice. Orice act comportamental integrat are o anumită bază motivaţională. 3) memoria tactilă. potenţare şi direcţionare el devine capabil să ia o anumită atitudine şi să se exprime activ şi selectiv prin comportamente specifice. disonanţele şi deficitele care apar în cadrul diferitelor componente ale sistemului personalităţii. adăpost. odihnă. prin actualizare. prin procesele de energizare. În categoria acestor procese includem motivaţia şi afectivitatea. motivaţia reprezintă. 1. 2) memoria auditivă. aşa-dar. se diferenţiază: 1) memoria vizuală. aer. De aceea.

VI. VIII. trebuinţele religioase. piramida cuprinde 8 clase.biologice şi fiziologice) şi secundare sau dobândite (aici intrând trebuinţele de cunoaştere. trebuinţe de droguri etc. iar cele dificile şi atractive prin conţinut reclamă o stare de motivaţie mai slabă. 2. cu cât este mai continuu satisjâcută. trebuinţe de afiliere socială -* IVV trebuinţele Eului 1 1 V. cu cât trebuinţa respectivă se situează mai aproape de baza piramidei. care determină degradări şi tulburări serioase ale tabloului psihocomportamental (ex. larg acceptată în psihologie.o trebuinţă o dată satisjâcută se retrage lăsând locul alteia. Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi relaţii: 1) o trebuinţă este cu atât mai improbabilă. Afectivitatea. Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un ansamblu de structuri specJce. Raportată la performanţa activităţii. trebuinţe estetice 1. A. Pe lângă trebuinţe. care contribuie la menţinerea echilibrului personalităţii sau la stimularea şi menţinerea proceselor de dezvoltare. activităţile uşoare şi mai puţin atrăgătoare prin conţinutul lor reclamă o motivaţie mai puternică.). trebuinţe de alcool. trebuinţele estetice. trebuinţele morale). motivaţia pune în evidenţă o anumită intensitate optimă . Luând drept criteriu urgenţa şi ordinea de satisfacere. Interesele realizează legătura noastră selectivă şi relativ stabilă cu diferite aspecte ale realităţii şi domenii de activitate.optimum motivaţional. În forma ei finală. trebuinţele pot fi împărţite în pozitive. 2) o trebuinţă nu apare ca motiv decât dacă cea anterioară ei a fost satisjâcută. raportul de concordanţă sau discordanţă . trebuinţe de cunoaştere> 1 VII. care în ordine. 4) activarea şi satisfacerea trebuinţelor se subordonează legii alternanţei . 3) efectul perturbator al nesatisfacerii cronice a unei trebuinţe este cu atât mai mare. trebuinţe de securitate -* 1 111. Maslow a construit „piramida trebuinţelor' . şi negative. trebuinţe de concordanţă. în alcătuirea sferei motivaţionale a omului intră alte două componente: interesele şi idealurile. de jos în sus. trebuinţe de autorealizare 1. . După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor. sunt următoarele: I. idealurile reprezintă forţa de proiecţie şi propulsie a etaloanelor şi modelelor de devenire a propriei personalităţi. trebuinţe biologice -* II. În principiu.

din-tre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de motivaţie) şi dina-mica evenimentelor externe (situaţiile, obiectele, persoanele din jur). Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează prin următoarele proprietăţi: 1) polaritatea (semn pozitiv - plăcere, relaxare, satisfacţie, bucu-rie, sau semn negativ - tensiune, insatisfacţie, repulsie, suferinţă); 2) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu sine trăirea emoţională; aceasta poate fi slabă, medie sau mare; inten-sitatea cea mai mare o au afectele); 3) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de durată scurtă, sentimentele sunt de durată lungă); 4) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi modifica semnul în timp: iubirea poate trece în ură, iar ura poate trece în iubire); 5) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a include concomitent trăiri de semn opus, pozitiv şi negativ, ex. gelozia). Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama, frica, plăcerea, bucuria) şi emoţii secundare, dobândite (emoţiile estetice, sentimentele morale). După gradul de complexitate, se diferenţiază emoţiile simple (to-nul emoţional care acompaniază procesele cognitive, trăirile de esenţă organică, stările de afect), emoţiile complexe (emoţiile situaţionale curente, emoţiile integrate activităţii - de joc, de învăţare etc.) şi struc-turile afective superioare (sentimentele). Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă, necesară a vieţii noastre psihice; ea conferă relaţiilor omului cu lumea un caracter activ şi selectiv. În funcţie de semnul dominant al organi-zării afectivităţii, tindem să ne apropiem şi să ne integrăm în lume, să stabilim şi să menţinem raporturi de comunicare şi cooperare cu cei din jur sau, dimpotrivă, să ne retragem şi să ne izolăm de lume. Fără emoţii, fâră sentimente, existenţa umană ar deveni cenuşie, omul a fi un simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la sti-mulii externi. Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea externă, la celelalte persoane din jur, ci şi la propria persoană, fiecare din noi dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive, de satisfacţie, de stimă, de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul în care ne autopercepem şi ne autotrăim condiţionează modul în care ne relaţionăm cu ceilalţi.

Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi orientând, ca şi motivaţia, desjâşurarea ei. Pe fond de indiferenţă afectivă, performanţa în orice activitate este scăzută; la fel se întâmplă şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine astfel justificată introducerea noţiunii de optimum emoţional. Aceasta exprimă intensi-tatea pe care trebuie s-o posede o trăire emoţională pentru a facilita finalizarea eficientă a activităţii. De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar asupra intensităţii trăirilor emoţionale, pentru a nu le permite să ne dezor-ganizeze gândirea şi acţiunea. Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu numai de firea omului, de individualitatea lui, ci şi de regimul educaţional, de împrejurările de viaţă. Astfel, o persoană emotivă din fire, prin exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afară poate să ajungă săşi controleze foarte bine emoţiile situaţionale prevenind instalarea timidităţii, după cum şi invers, o persoană din fire puţin sau deloc emotivă, într-un climat educaţional represiv şi în împrejurări de viaţă dure, dramatice poate deveni timorată, cu rezistenţă scăzută la acţiunea factorilor afectogeni. Structura psihologică a limbajului include trei componente principale: componenta fizică, componenta formal-gramaticală şi componenta semantică. Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare (vocale şi consoane) care formează cuvintele (unităţi fonetice de bază ale limbii) şi literele care se pun în corespondenţă sunetelor articulate, obţinându-se codificarea grafică a mesajelor. În măsura în care limba jul realizează transmiterea informaţiilor, componenta fizică devine supor-tul substanţialenergetic indispensabil de obiectivare şi codicare a lor. Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul normelor şi regulilor de formare a cuvintelor şi propoziţiilor, astfel încât ele să fie inteligibile, adică încărcătura informaţională pe care o poartă să poate fi uşor şi corect decodificată. Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor de designare dintre cuvinte - ca semne - şi mulţimea obiectelor, lucru-rilor, fiinţelor, fenomenelor, relaţiilor, etc. din jurul nostru. Legătura designativă este mediată de o imagine, o schemă sau un construct con-ceptual şi formarea ei în ontogeneză are la bază un act de învăţare condiţionată. Rodându-se şi consolidându-se treptat în procesul comu-nicării, o asemenea legătură devine atât de puternică,

încât cele două entităţi iniţial separate şi exterioare una în raport cu cealaltă devin organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar. În plan intern, componenta semantică are o organizare în forma unei reţele ierarhizate, cu conexiuni atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Se pot pune în evidenţă cel puţin trei zone concentrice ale sistemului conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostru individual: a) zona centrală sau nucleu, în care se situează cuvintele cele mai familiare, cu frecvenţa cea mai mare în procesul comunicării noastre cotidiene; b) zona secundară, în care se integrează cuvintele cu un grad de familiaritate mai redus şi cu frecvenţă mai mică în procesul comunicării curente; c) zona terţiară, în care se includ cuvintele mai puţin cunoscute şi rar folosite în comunicarea obişnuită. Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în mare măsură competenţa lingvistică sau verbală a unei persoane, capacitatea sa de comunicare. Astfel, cu cât zona centrală are o arie mai întinsă, iar celelalte două - una mai redusă, cu atât nivelul de competenţă verbală este mai înalt, şi invers. Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un loc important în diagnosticul inteligenţei şi al profilului personalităţii. În psihologie se face în prezent o distincţie între competenţa verbală şi performanţa verbală: prima este o capacitate virtuală, latentă, cea de a două este o capacitate în act. În legătură cu cea dintâi sunt încă dispute între reprezentanţii concepţiei imanentiste susţinută de N. Chomsky, şi reprezentanţii concepţiei determinist-genetiste, dezvoltată de J. Piaget. O soluţie corectă nu poate fi găsită decât adoptând principiul interacţiunii ereditate - mediu şi al dublei condiţionări. Nu se poate merge atât de departe cu ipoteza eredităţii încât să se afirme că structurile verbale şi gramaticale sunt integral înnăscute, condiţiile de mediu şi stimularea din afară neavând nici o importanţă, după cum nici invers, nu se poate merge atât de departe cu ipoteza genetistă, încât să se afirme că limbajul se dobândeşte printr-un act mecanic de implantare, indiferent şi independent de condiţiile interne ale copilului. Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument fizic de obiectivare şi codificare a informaţiei, ci şi un mod de conduită conduita verbală - limbajul se structurează şi funcţionează în mai multe forme. O primă diferenţiere se produce după natura componentei fizice, rezultând limbajul oral şi limbajul scris. O a doua diferenţiere se face după planul în care se realizează, rezultând: limbajul extern, utilizat în principiu, în comunicarea cu cei din jur, şi limbajul

intern, utilizat în activitatea mintală (de gândire) şi în comunicarea cu sine însuşi. O a treia diferenţiere se produce în sfera limbajului oral (extern), delimitându-se: monologul, comunicarea se desfăşoară într-un singur sens – de la emiţător la receptor (auditoriu), şi dialogul, comunicarea se desfăşoară în dublu sens, emiţătorul şi receptorul schimbându-şi succesiv locurile. Funcţiile limbajului. Se recunoaşte unanim că limbajul verbal îndeplineşte mai multe funcţii în viaţa individuală şi socială. Există însă deosebiri mai mult sau mai puţin esenţiale între autori în clasificarea acestor funcţii. Indiferent de criteriul pe care-l adoptăm, vom regăsi următoarele funcţii principale: a) de comunicare; b) de cunoaş-tere (cuvântul este un instrument de extragere, organizare şi prelucrare a informaţiilor lor); c) de reglare (cuvântul influenţează desfăşurarea atât a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cât şi a comporta-mentelor pe plan obiectiv extern); d) ludică (jocuri de cuvinte cu ca-racter distractiv). BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ M. Golu, Fundamentele psihologiei, I, II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, 2002. A. Adler, Cunoaşterea omului, Editura I.R.I., Bucureşti, 1996. G. Allpert, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed. D.P., Bucureşti, 1981. V. Ceauşu, Cunoaşterea psihologică şi condiţia incertitudinii, Editura Militară, Bucureşti, 1978. N. Ey, Conştiinţa, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983. S. Freud, Introducere în psihanaliză, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978. M. Golu, Pecepţie şi activitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971. M. Golu, Principii de psihologie cibernetică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1975. M. Golu, Dinamica personalităţii, Editura Geneze, Bucureşti, 1993. M. Zlate, Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

STILISTICA PRESEI ROMÂNE Conf. univ. dr. VALERIU RÂPEANU

Obiective Cursul urmăreşte o analiză a procedeelor stilistice ale unora din ziariştii reprezentativi şi a unora din modalităţile exemplare ale genurilor publicistice. Pornind de la modelele fiecărui gen, cursul fine seama de realităţile stilistice ale presei de astăzi – scrisă, audio, video. I. Stilul reprezintă expresia unei individualităţi, pecetea personală pe care un ziarist o realizează în mod deliberat la capătul unui proces de însuşire a unor procedee lexicale şi gramaticale. Astfel, ziaristul transformă un mesaj, o informaţie într-o structură personală, pentru a atrage atenţia unui număr cât mai mare de oameni, pentru a le influenţa convingerile şi a crea o stare de spirit colectivă. Stilul ziaristului, indiferent de tărâmul pe care se manifestă, constituie expresia calitativă a prezenţei sale, finalitatea căutărilor sale de a face ca ceea ce scrie sau spune să aibă o audienţă cât mai largă, să-i facă pe cei ce îl citesc sau îl ascultă să fie de partea lui, să le cucerească interesul, săi facă să devină fideli ideilor pe care le promovează. Dar stilul personal, cel care îl distinge pe ziarist de ceilalţi confraţi, este determinat şi de constrângeri cantitative: număr de pagini, de semne, minute etc. Formarea unui stil propriu, cu o răsfrângere cât mai mare şi de lungă durată asupra cititorului/ascultătorului nu poate face abstracţie, ci, dimpotrivă, trebuie să ţină seama de ambianţa culturală, de nivelul intelectual, niciodată omogen, al celor ce îl citesc şi îl ascultă. Din punct de vedere stilistic, ziaristul se află în fiecare moment solicitat de două forţe opuse: una de a se supune nivelului cititorilor/ascultătorilor săi, folosind procedeele comune, formulele lexicale cele mai răspândite, datorită cărora mesajul său să poată fi imediat receptat, fie să propună formule stilistice noi, modalităţi expresive, prin care ceea ce scrie şi spune să aibă o percutanţă imediată şi să ducă la lărgirea continuă a cercului celor care îl citesc sau ascultă. După cum există şi cea de-a treia cale, aceea a violentării obişnuinţelor cititorilor, prin

folosirea unui limbaj cât mai crud, cât mai frust, provenind din zone care erau considerate a fi la antipodul exprimării ziaristice, cum a fost în special Tudor Arghezi. După cum există momente istorice care uniformizează stilul, nu prin încorsetarea expresiei, prin eliminarea a tot ceea ce este personal şi nivelarea la câteva formule stereotipe, obligatorii, cum se întâmplă în regimurile dictatoriale, ci prin uniformizarea spontană. Ceea ce s-a crezut a fi doar o trăsătură a perioadei copilăriei ziaristicii româneşti, care a coincis cu avântul mişcărilor de eliberare şi unitate naţională, s-a dovedit a fi o caracteristică a tuturor momentelor cruciale, fie intrarea în război (1916, 1941), fie răsturnarea unei orânduiri şi afirmarea unor noi principii de existenţă socială (23 august 1944, 22 decembrie 1989), când, pe de o parte, perspectiva se exprima în termeni jubilatori, metaforici, aparţinând mai degrabă tărâmului liricii, iar despărţirea de ceea ce a fost, prin invective. Stilul – aşa cum vom vedea – este condiţionat şi de structura psihologică a ziaristului, de temperamentul său, de capacitatea sa de a reacţiona diferit în faţa unor momente ale vieţii contemporane lui şi ale istoriei. Pe scurt, afectivitatea celui care scrie/vorbeşte imprimă o modalitate de expresie, conferă stilului o anumită structură incantatorie sau, dimpotrivă, mânioasă. Şi chiar la acelaşi ziarist stilul nu este uniform, deoarece alcătuirea lui sufletească este propice receptării emotive sau, dimpotrivă, refuzului organic al oricărei influenţe de natură sentimentală. Ceea ce face ca, atunci când vrea să-şi exprime bucuria, simpatia, procedeele stilistice să pară false, convenţionale, neconforme cu felul său de a scrie şi a vorbi. Vocabularul a fost şi este una din componentele definitorii ale stilului. Folosirea cuvântului adecvat, a celui expresiv, a celui ce-ţi conferă cea mai largă audienţă, de natură să atragă un număr cât mai mare de cititori/ascultători, reprezintă una din problemele cele mai dificile şi delicate. Pentru că stilistica modernă distinge cuvintele fără frontieră sau cuvintele călătoare şi cuvintele care mor. Primele vin pe calea împrumutului, o dată cu mijloacele tehnice, cu produsele de consum şi folosirea lor se generalizează pe măsură ce aceste produse intră în uzul cotidian. Alături de ele sunt cuvintele aparţinând vocabularului filosofic, estetic, economic, literar, numele de curente artistice, care capătă circulaţie în primul rând printre cei ce profesează aceste discipline, ca şi printre cei ce le frecventează din pasiune. Dar, în acelaşi timp, cuvintele mor din pricina dispariţiei obiceiurilor, profesiunilor, regimurilor sociale, politice, administrative etc. După cum dicţionarele

putem vorbi de o subdiviziune a limbajelor sociale. cele dintâi ale delincvenţilor. metaforică. a răspândirii presei.) reprezintă. nu numai o dată. trahanachii etc. pot fi înţelese de foarte mulţi. apropierile realizându-se. ceea ce a impus o anume structură stilistică marcată de un caracter pronunţat didactic. Gradul de cultură joacă acelaşi rol în cazul limbilor sociale. acum a devenit dominantă utilizarea prescurtărilor. savuroasă. Începuturile tardive ale presei româneşti au coincis cu epoca redeşteptării naţionale. a turismului. înbogăţeşte paleta stilistică. la polul opus. Tartuffe. o pecete infamantă spusă în mod figurat. a devenit o formulă stilistică uzitată. mai ales în titluri. ca şi al celor regionale. conferă atractivitate. duce. Doamna Bovary) cu un special recurs în materie politică la tipologia lui Caragiale (devenite chiar categorii: caţavencii. care nu acoperă decât parţial limbajul regional. la monotonie şi la impresia inversă decât cea scontată. cele din a doua categorie aparţinând lumii sportului şi. deosebiri care vor rămâne încă un timp indefinit. şi anume sărăcia stilistică. conferă o notă particulară. întrun orizont de timp pe care nu-l putem prevedea. în ultimul caz. a exodului rural. apasă asupra elementului neaoş. de la acestea pornindu-se. ceferişti). După cum fenomenul de snobism. limbile generaţiilor. limbile tematice. până la urmă. înţelepciunii populare. la formarea numelor unor profesii (setebişti. în acel mo- . folosirea tipologiilor livreşti (Harpagon. După cum. Dat fiind că. în general a mobilităţii sociale. chiar de cei lipsiţi de o elementară cultură. marginalilor sociali. iar la polul opus întâlnim o notă ironică. În momentul de faţă. care dau savoare. de asemenea.de specialitate disting patru tipuri de sublexicuri: limbile regionale. Folosirea lor conferă o pată de culoare. a mijloacelor audiovizuale. de vădire a superiorităţii faţă de marea masă a cititorilor/ascultătorilor face ca anumite cuvinte şi expresii care îşi au corespondentul în limba română să fie folosite. limbile sociale. şi anume a ceea ce Iorgu Iordan numea limbaje speciale sau profesionale. Limbile sociale cunosc un proces de apropiere pe măsura reducerii deosebirilor între clase. Limbajul obiceiurilor. a fotbalului. deşi tendinţa nu este nouă. Abuzul care se face. în forma lor împrumutată. chiar cu o anume ostentaţie. Cele dintâi dispar treptat pe măsura extinderii învăţământului. când nu este de-a dreptul uzată. în special. după cum.

trăsăturile stilistice erau comune literaturii şi ziaristicii. realizând o sinteză între avântul stilului romantic.patologiei literare" (vezi studiul citat Beţia de cuvinte în Revista Contemporană). bineînmeles. Dar. ci răspândesc încrederea de a fi cei mai buni stilişti ai literaturii române". Titu Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce denaturau . Conţinutul cursului 1. Alecu Russo. Din acel moment. care „nu par a avea conştiinţa răului. şi i-am adăuga pe Mihail Kogălniceanu. ei rămân oameni publici.A.ment. la oameni de o vastă cultură. Reacţia a venit din două direcţii.) este o fază retorică. cu rigoarea în demonstraţie. ci şi a modului în care acestea erau exprimate. pe măsură ce latinismul cucerea teren pe plan academic. individualităţi avântate în largul vieţii practice şi politice pentru care doresc noi valori sau doresc s-o îndrumeze către ţeluri necunoscute sau părăsite de multă vreme. şi stilul prin care se proba cu argumente ştiinţifice drepturile naţiunii. Când devierile stilistice îmbrăcau formele . ziaristica noastră n-a mai fost privită doar prin prisma opiniilor exprimate. criticului. De aceea. consideraţiile lui Tudor Vianu din Arta prozatorilor români (capitolul I. C. Heliade Rădulescu) nu se referă doar la proza beletristică a reprezentanţilor acestei generaţii (N. precum Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu. . în primul rând Limba română în jurnalele din Austria (1868) şi Beţia de cuvinte în Revista Contemporană (1873). Cezar Bolliac. ci definesc şi activitatea lor publicistică: „Prima fază a dezvoltării stilistice care începe în acel moment (1848 .n. II. cu armele omului de ştiinţă. Titu Maiorescu (1840-1917) Cea dintâi prin articolele lui Titu Maiorescu. în acelaşi timp şi mai ales pe măsură ce publicistica se extindea prin apariţia unor noi ziare şi reviste. Bălcescu. Această dominantă stilistică apărea în opera unor scriitoripublicişti de talent. Chiar când manevrează condeiul. Cuvântul grăit are în aceste condiţii o valoare superioară expresiei scrise". Dimitrie Bolintineanu.spiritul propriu nationaP'. Rosetti). nu o dată ridicolă. ce a fost caracteristică profesorului de logică şi. limba ziarelor devenea din ce în ce mai artificială. practic de neînţeles. folosind căi de atac diametral opuse. Autorii acestei epoce mai mult vorbesc decât scriu. ale claselor deposedate. genurile nu-şi delimitaseră frontierele. mai ales când vorbeau despre patria lor.n. unii dintre ei.

vădeşte rigoare.be#iei de cuvinte".simptomele patologice ale ameţelei produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor". Demonstraţia nu se abate de la această premisă.teori fără fond". economie de mijloace. de esenţializare stilistică. care vorbeşte despre . prin comparaţia pe care o face chiar de la început. ca apoi să se arate. Cea de-a doua reacţie împotriva stilului artificial. deopotrivă. Expusă în studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română. grandilocvent. opiniile sale au fost cele dintâi receptate.ni se înfăţişează treptat. iar valorile stilistice au trecut. un vocabular care nu ceda curentelor lingvistice artificiale din acea vreme. Exemplele sunt luate din viaţa de fiecare zi. urmărind . Titu Maiorescu avea. în mare majoritate polemice. demonstrarea teoriei care a marcat gândirea socială românească ocupă un spaţiu extrem de restrâns. 2. au concreteţe şi accentuările prin câteva cuvinte vin să pună în evidenţă o stare de fapt ce nu poate să fie contestată.atacul începe în gama pamfletului. de cele mai multe ori. dar şi a unui pamflet care. modelul unei analize stilistice laborioase care disecă fiecare exemplu. Frazele au o simetrie perfectă în alcătuirea lor riguroasă. împovărat de expresii şi cuvinte preluate fie din latină. fiind un model de conciziune. pe un . a fost de esenţă satirică şi aparţine lui Caragiale. a . Se integrează universului parodic al marelui scriitor şi va fi studiat la capitolul celui ce are o importanţă covârşitoare în evoluţia stilisticii presei româneşti. Un exemplu îl reprezintă textul în care a fost formulată ceea ce s-a numit de atunci (1868) şi a rămas până în prezent . a vocabularului preţios şi pretenţios. autoritatea să ducă această ofensivă. rostiri sentenţioase. Acest studiu reprezintă.. deoarece stilul scrierilor sale. Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu să capete valoarea unor adevăruri cu caracter peren. împotriva atâtor direcţii greşite ale culturii noastre din acea vreme. caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă. care . la ceea ce s-a ajuns. fie din limbi străine. Mihail Eminescu (1850-1889) Ziaristul Eminescu a trecut în umbra poetului şi a prozatorului. din toate punctele de vedere. după intensitatea îmbolnăvirii". citându-1 pe Darwin. ca o încununare negativă. „am făcut". Iar atunci când a fost citit şi studiat.ameteala artificială" observată în regnul animal. repetiţiile au o valoare stilistică: „ mainte de a avea".

Eminescu este necruţător şi patetic. Eminescu nu a fost poetul care a scris şi articole. încununate de exprimări aforistice: Testamentul lui Ioan Oteteleşeanu (1876) şi Eliade Rădulescu. Le aflăm în acelaşi articol.de la o informaţie la consemnarea unui fapt divers -. distorsiunile gândirii şi ale exprimării. Nu-şi disimulează nici compasiunea.plan secund. Aghiulă şi Satyrul. O altă trăsătură o reprezintă expresia conştiinciozităţii sale despre care au vorbit toţi exegeţii: articolele sale aduc cifre. Caragiale (1852-1912) I. pe care o putem detecta doar în formă embrionară în revistele satirice conduse de B. 3. mereu în ofensivă pentru cauzele înalte. Haşdeu. Eminescu posedă arta conciziei. Cu o colosală putere de a sesiza locul comun.P. ca şi toate întruchipările ridicolului în viaţa cotidiană. Asupra stilului său şi-a pus amprenta personalitatea lui tumultoasă. care se cheamă instantaneu.L. din nota Monumente (1877). urmându-se cu o logică fară fisură. statistici. de o înaltă intelectualitate. vie. pornind de la o tradiţie firavă pe acest tărâm. ziaristul Caragiale avea să ducă arta parodiei pe culmi neîntrecute. Ridicând pamfletul până la incandescenuă şi elogiul până la vibraţia emotivă. ceea ce îi permitea să-şi exprime bogăţia de trăiri şi de sentimente într-o limbă românească armonioasă. trăind incandescent durerile altora. Începându-şi cariera plurivalentă ca ziarist. trasând un destin sau definind o mentalitate în câteva fraze. LL. Caracteristica stilului ziaristic eminescian o reprezintă simultaneitatea contrastelor rezultate din stări sufleteşti diametral opuse. . ci un ziarist care. probează ideile sale cu date din domeniile ştiinţelor exacte.gogoşi". în aceeaşi frază. I. aflând fiecărei stări de spirit mijloacele stilistice adecvate. Caragiale marchează momente definitorii ale stilisticii presei româneşti din veacul al XIX-lea şi primul deceniu al secolului al XXlea. afirmând cu patetism şi negând cu violenţă. pasionată. în aceeaşi frază. nici revolta (vezi articolul Dorobanţii). Caragiale a aşezat pecetea comică asupra tuturor domeniilor care au intrat în sfera observaţiei sale. presărând observaţii psihologice subtile sub formă de . îşi exprimă cu francheţe admiraţia şi mânia (vezi articolul Bălcescu şi urmaşii său).mofturi" şi . stăpânea o gamă bogată de mijloace stilistice.L. de tânăr. Oricare ar fi dimensiunile şi caracterul textelor . pură.

articolelor şi portretelor politice. nu o dată. care a durat câteva ore. trăind într-o stare osmotică. şi în acestea ironia fiind necontenit prezentă. 1907). Pentru cea dintâi ipostază avem Republica din Ploieşti.solemn" are reversul său comic.literatură. vădesc supleţe. articolul dedicat cercetării diferitelor domenii ale artei .fară să se dovedească insensibil şi la celelalte aspecte ale vieţii le aflăm în proza jurnalistică a lui Caragiale. Dar fiecare moment .. ca o concluzie.autorul însuşi depune o mărturie privitoare la implicarea lui în momentele incipiente ale revoluţiei . Caragiale în Boborul. în afara unor articole delimitate de apartenenţa lor strictă la genuri precum cronica dramatică. teatru. ci. mărturie memorialistică şi rechizitoriu la adresa societăţii care a privit nepăsătoare mizeria degradantă a vieţii poetului.L.sunt reale. a exacerbării sentimentelor nationale (Românii Verzi). a tuturor formulelor birocratice (Proces-Yerbal). Caragiale hotarele dintre gazetărie şi literatură.este practic imposibil să delimităm cu stricteţe în cazul lui I. fiind întruchipări ale aceleaşi personalităţi. muzică -. până la pateticul necrolog dedicat prietenului său Eminescu (În Nirvana). Am folosit expresia proza jurnalistică deoarece. ce ne apar îngemănate. Eveniment urmat de un proces înscris în cadrul luptelor politice de la începutul domniei lui Carol I. în imaginarul popular. dimpotrivă.eroic" şi . ca o subliniere. Toate procedeele stilistice ale celui căruia lumea i s-a relevat în dimensiunile ei ridicole . mai ales prin alunecarea . portret fizic redus la esenă. câteva din numele participanţilor . cea mai gravă demonstraţie .L. însoţit de portretul moral definit din perechi de atitudini contrastante. Republica de la Ploieşti a rămas în dimensiunile comice aşa cum a înfăţişat-o I.Ziaristul Caragiale a dovedit o plurivalenţă stilistică neobişnuită: de la culmile şi mofturile care definesc o tipologie socială specifică unei lumi pentru care nimic nu putea să fie luat în serios.actiunii" este redată cu aparenţele unei cât mai mari exactităţi. Exemple tipice ale pecetei comice pe care proza jurnalistului Caragiale a aşezat-o asupra unui eveniment şi asupra unei aşezări umane ne-o dau două din creaţiile sale. asistăm la parodia stilului istoric grandilocvent. iar desfăşurarea . până la incendiarul pamflet (Din primăvară până-n toamnă. expresia unei patetice solidarităţi sufleteşti cu o ţărănime împilată şi a unei adversităţi funciare faţă de oligarhia închisă în cochilia egoismului şi a rapacităţii. de la parodia stilului epistolar (Telegrame). ca o premisă. Acestea nu sunt rigide. răsturnând. Dar. Datele istorice. De la bun început.

aşa cum s-a înscris în memoria celor ce o văd şi astăzi cum a văzut-o cel ce i-a conferit dimensiunea comică. care. Mizilul a reprezentat o referinţă comică. O cascadă de situaţii groteşti marchează istoria acestor Republici aşa cum a înfăţişat-o I. invers proporţionale cu ceea ce însemna oraşul. expresia se esenţializează. în atitudinea şi scrisul lui N. Ceea ce a umbrit. Iorga. Ceea ce îşi pune amprenta asupra stilului său prin vehemenţă. Caragiale a creat prototipuri utilizând ironia. Nicolae Iorga (1871-1940) Contemporanii şi urmaşii au fost uimiţi de bogăţia cantitativă a operei lui N.L.L. Fraza lui. Fie că priveşte un fenomen social (Boierimea franceză din România). pamflet -. pe multe tărâmuri . fie că porneşte de la un . în prima linie a ziaristicii noastre. Ca şi în teatrul său. de faptul că numărul lucrărilor sale publicate. O trăsătură definitorie a stilului ziaristic al lui N. caracterizări în cascadă. Iorga intervine o nouă dimensiune: lupta. Iorga este francheţea. ca apoi să abordeze toate genurile publicistice . are o amplitudine inimitabilă. parodia şi toate speciile satirei. formulele sunt memorabile. prin antiteze cu ceea ce fusese înainte şi era în timpul său. scrisul lui având adeseori valoare de model. pe care a dus-o pe culmi încă neatinse de cei ce au venit după el. articol de atitudine. relevarea valorilor stilistice care îl situează. într-o oarecare măsură.persoana şi numele n-au fost inventate -. Caragiale.portret. În ceea ce priveşte aşezarea urbană. nevoită să cuprindă tumultul gândurilor care năvăleau simultan din cele mai diferite surse ale cunoaşterii. nu avea termen de comparaţie nici înainte şi nici după el. continuând câţiva ani pe tărâmul criticii literare. nu o dată prin asociaţii şi disocieri. prin primarul său Leonida Condeescu . prin afirmări şi negări care se înlănţuie. prin rostirea fară nici o reticenţă a ideilor sale. în proza jurnalistică I. desfăşurări maiestoase. 4. George Ranetti (Romeo şi Julieta la Mizil) sau Geo Bogza (175 de minute la Mizil) fiind două exemple de scriitori care au pornit de la această pecete comică aşezată de Caragiale. De atunci. contrastele apar simultan. De la sfârşitul secolului al XIX-lea. lipsa oricărei ambiguităţi.permanentă în stări bahice care determină întreaga desfăşurare a evenimentelor. în toate genurile istoriografiei şi literaturii. Ziaristica .genul în care a debutat în calitate de cronicar dramatic. exemplul este Mizilul. devine expresia unor iluzii grandomane până la absurd.n-a făcut excepţie de la această abordare cantitativă.

de la ceea ce a spus sau a făcut cineva ca să ajungă la viziuni totale. dar lipsită de strălucire (Grigore Triandafil). împovărarea anilor. contrastul dintre puţinătatea trupească. pe care 1-a cunoscut mai îndeaproape sau de departe. şi luciditatea. pe cea din jurul lui. refuză tot ce era convenţional. descrieri ale structurii operei. de la apoteoza creatoare (La moartea lui Tolstoi). în care elevul de liceu 1-a întâlnit. în istoria ţării sale şi a lumii. „pe cel care fusese Mihail Eminescu"). corespunzând structurii sale mentale. conturând portretul omului în epoca sa. la viaţa corectă. fapte văzute sau auzite. artist şi ziarist. de la un eveniment. Chiar şi formulele rituale se metamorfozează în caracterizări psihologice. de la o întâmplare. portretele sale sunt adevărate romane condensate. Iorga redă numai ceea ce este esenţial. contemporanul lui sau un personaj al istoriei despre care doar a citit . dimpotrivă. scrise cu prilejul dispariţiei unui om care i-a fost apropiat sufleteşte sau. Stilul său rezultă din modul arborescent în care el privea istoria. Iorga este simultaneitatea în timp şi în spaţiu. Nu există ipostază a destinului uman pe care să nu o poată reda în culori impresionante: de la triumf (La mormântul lui Kogălniceanu). vibrante. Trăsătura stilistică dominantă a lui N. care pornea de la un fapt.sunt concise. legendara lui spontaneitate. urmărind drumul unei vieţi care. nu este decât o formă organizată. Vestea tristă. N. pe care n-ai fi bănuit-o (Doamna Elena Cuza). judecăţi de valoare asupra locului pe care personalitatea respectivă o are în contextul domeniului ilustrat sau al istoriei nationale (Nicolae Grigorescu). la definiţii şi caracterizări cu valoare perenă. Nu înseamnă însă că asistăm la o aglomerare de amănunte nesemnificative. grandioase. Iorga desfăşoară întreaga gamă a talentului său multiplu de istoric. Iorga posedă arta de a surprinde şi a reda cu discreţie momente ce evocă un trecut dureros. cu toate reuşitele sociale. la destrămarea fizică (pasajul din portretul În amintirea lui Eminescu. a reprezentat un eşec din cauza permanentului . întâmplări la care a participat sau pe care le cunoaşte din ceea ce au spus şi au scris alţii se succed.eveniment (Procesul unei răscoale de ţărani). „pe stradele Iaşului". Nu o dată. aceste portrete. N. pe de o parte. ridicarea unui monument. stereotip. Spontaneitatea. o dată aniversară declanşează memoria voluntară. judecata riguroasă şi demnă. Iorga este infinită. Reunite sub titlul Oameni cari au fost. inclusiv pe cea trăită de el. Imagini trăite sau livreşti. N. Gama artistică a portretistului N.

pamfletarul posedă arta evidenţierii contrastelor.contratimp cu cerinţele societăţii (Un orator al generaţiei bătrâne: Nicolae Ionescu). ci şi un coeficient de artificialitate. Că aici se află întruchipate înzestrările stilistice ale lui Tudor Arghezi ne atestă contrariul lor. între frumuseţe şi dejecţie. 5. de la un moment dat. în care vitriolul cuvântului nu cunoaşte limite. 6 . sculptate parcă în fildeş. structura ziaristicii sale. reprezentând treapta superioară a afirmării tuturor genurilor. atacurile sale au fost îndreptate împotriva înaltei ierarhii a Bisericii Ortodoxe Române. Dar în care se citeşte nu numai preţuirea şi afecţiunea. nu se trecea dincolo de o anume limită. Pamfil Şeicaru . Noutatea pe care o aduce Tudor Arghezi pe tărâmul pamfletului românesc este legată de limbaj. Genurile se diversifică şi. Tudor Arghezi (1880-1967) Poezia Testament. Pamfileicaru (1894-1980) Ziariştii care imprimau o direcţie prin editorialele şi articolele lor sunt din ce în ce mai numeroşi. Ziaristica interbelică Din punct de vedere stilistic. ziaristica noastră interbelică avea să cunoască în toate genurile o explozie calitativă. în acelaşi timp. posedând arta combinării lor în formaţii lexicale nesăbuite. Totul realizat cu spontaneitate şi cu naturaleţe. utilizând cuvinte care aparţin scatologicului. Încă din primul deceniu al secolului XX. explică. pornind de la scandalurile care se ţineau lanţ. Şi. frazele sale. moment de răscruce în evoluţia liricii româneşti. fiziologicului. 7. Tudor Arghezi se remarcă prin violenţa verbală a pamfletului. Până la el. atunci când părăseşte tărâmul pamfletului. Tudor Arghezi nu are limite. în acelaşi timp. mai ales că. Ca formulă stilistică. şi anume faptul că. respingător. oricât de dur ar fi fost atacul. îşi creează o autonomie. se înveşmântă în metafore dantelate. profesia de credinţă cu care Tudor Arghezi deschidea volumul Cuvinte potrivite. Arta stilistică a lui Tudor Arghezi reprezintă o sinteză între gingăşie şi sordid. care era considerată contrară oricărei exprimări în scris. din perspectivă stilistică. desprinzându-se din blocul cultural care era specific veacului al XIX-lea şi chiar anilor de până la primul război mondial. împreunării a ceea ce este suav şi pur în ceea ce reprezintă tot ceea ce este urât.

ci realităţii vieţii obişnuite. Ziaristul Nae Ionescu are voluptatea dezbaterii concrete a faptelor fără să apeleze la notorietăţi pe care să se sprijine opiniile sale. Nu în sensul trimiterilor abundente la nume ilustre de gânditori. 8. fără ocolişuri. 9. Stilul lui Pamfil Şeicaru uneşte vehemenţa cu argumentul de natură istorică. Fraza lui e amplă. frazele sale se sprijină nu numai pe fapte. sferei abstracte. starea de fapt. de întrebări care cheamă imediat răspunsuri. din când în când. ci pe cele oferite de carte. Toate încununate de concluzii lapidare. dimpotrivă. de oameni de ştiinţă etc. Dimpotrivă. indiferent de natura articolului său. nu o dată se arată uimit. Nu revăr-sarea mâniei sau bucuriei reprezintă caracteristica stilului său ziaristic. ^cotidiene. Tudor Teodorescu-Branişte (1898-1969) Pentru Tudor Teodorescu-Branişte ziaristica a fost o misiune. Dar apelul la argumentaţie livrescă nu conferea articolelor uscăciune. dar şi comentariul. dar păstra o . Infăţişează faptele în nuditatea lor. de cele mai multe ori. gânditorilor politici. Esenţială este înlănţuirea argu-mentelor. dar şi fără violenţă a opiniei sale. Aceasta prin fraze care expun tema însoţite. ci urmărea să dea suport ideilor şi atitudinilor sale. viguroasă. caracterul natural sau nu al desfăşurării lor. Stilul lui Nae Ionescu este acela al ziaristului care urmăreşte logica faptelor sau. Nae Ionescu (1890-1940) Profesorul de filosofie şi-a pus – ca şi în cazul lui Titu Maiorescu – amprenta asupra ziaristului.cultivă deopotrivă pamfletul. Nu-şi menaja cuvin-tele când era scandalizat sau iritat. memorialiştilor. adevărurilor la îndemâna oricui. evenimentul. ca apoi să-l urmărească în toate consecinţele lui. Face dese referiri livreşti şi îşi întemeiqză necontenit afirmaţiile pe citate destul de largi din operele istoricilor. Exemplele pe care le aduce – ca şi în cursurile sale – nu aparţin. Nu o dată se întreabă. ca apoi să pornească la analiza lor. nu o dată. subliniind. de data aceasta retoric. abaterile de la logică. Deoarece în scrisul său cotidian ceea ce prevala era expunerea clară. enunţa lapidar tema. Frazele – de obicei – nu au o desfăşurare amplă. în paragrafe sau în câteva fraze. Ziaristul exprimă necontenit o atitudine.

P. Eminescu. Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Tudor T eodorescu-Branişte. neata-cabile. Când vrea să demonstreze un adevăr. Între presă şi literatură.L. B. înfăţişează faptele cu rigoare. Editura Minerva. Iorga. Haşdeu. nevinovăţia cuiva. fără ocolişuri. îndurerării. implică citi-torul. putând să dea glas duioşiei. Tudor Teodorescu-Branişte spune adevărurilor pe nume. bucuriei. suferinţele. Opere IV. ci a unei comunicări nereticente cu toată lumea. îi invocă necazurile. . căutând şi reuşind să fie omul faptelor verificate. N. Stilul articolelor sale este colocvial. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Colecţia Mari ziarişti români: M. Editura Fundaţiei România de Mâine. Opere II. I. I.limită dincolo de care nu trecea niciodată. Ofen-siv în scrisul său cotidian. ca după aceea să pună întrebarea pe care partea opusă nu o poate contrazice. îl ia martor. Caragiale. Tudor Teodorescu-Branişte nu dă niciodată impresia elabo-rării trudnice. vol. îngrijorările.

. 1990. Politica aistorică a României. Nae Ionescu. Roza Vânturilor. Pamflete. colecţia Arcade. Tudor Arghezi. Editura Roza Vânturilor.1989. Pamfil Şeicaru. Editura Minerva 1979. Editura Elion.

Serviciul de publicitate – sunt cuprinşi cei care recepţionează publicitatea şi urmăresc. muncitori. arhitecţi. graficieni. economişti etc. ierarhii şi atribuţii profesionale Ziarul – şi mai ales ziarul modern – antrenează în activitatea cotidiană un mare număr de oameni (patroni. Vor fi făcute referiri la concordanţa şi independenţa dintre „arhitectura” fiecărei pagini a publicaţiilor. Cursul urmăreşte. Structuri organizatorice. cu pres- . la data şi în spaţiul convenite cu furnizorul prin contractul de publicitate. 2. ingineri. 4. săptămânal.) şi. de foto şi tipografia). cât şi al programului lor editorial: cotidian. tehnicieni. Administraţia – aici se află grupate toate preocupările reclamate de gestionarea publicaţiei. de asemenea. ar trebui structurat pentru servicii de bază: 1. Producţia – sunt incluşi cei care asigură partea tehnică a editurii ziarului (secretariatele de redacţie.). I. apoi. de specialitate etc. 3. structura lor generală grafică şi ideile publicistice ale ediţiilor curente. specialişti în publicitate. de la problemele financiare şi comerciale până la cele legate de difuzarea şi vânzarea. includerea ei în paginile ziarului. Cei care aparţin acestui compartiment urmăresc dacă serviciile redacţionale şi cele tehnice ale publicaţiei respectă convenţiile încheiate în această privinţă. machetatorii şi reprezentanţii serviciului artistic. precum şi felul în care sunt concepute şi elaborate cele două sinteze fundamentale – sinteza redacţională şi sinteza secretarială. lunar. serviciul de corectură. după părerea lui Philippe Gaillard. cunoaşterea politicilor informaţionale ale redacţiilor.CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI Lector MIHAI CERNAT Obiective Parcurgerea cursului va contribui la înţelegerea de către studenţi a principiilor şi modalităţilor pe baza cărora sunt structurate şi organizate diferite tipuri de publicaţii (diferenţiate atât sub raportul periodicităţii. operatori calculatoare. în marketing. gazetari. Documentarea – este indispensabilă unei redacţii bine pusă la punct.

ştirile. ceea ce cunoaştem sub denumirea de redacţie. cultură. mai ales în cazul . mass-media.tigiu şi credibilitate. cât şi prin atribuţiile profesionale pe care le au. Câmpul publicistic . 2. problemele internaţionale.a. regional sau international). pigistes). . politica. reportajul ş. secţia de grafică. Câmpul tehnic .zonele geografice" (ziar local.).).parteneri profesionali" necesari. colaboratorii (permanenpi sau temporari) care vin fie din zona specialiştilor (în economie. fmanţe. deoarece redacţiile nu-şi pot pemiite angajarea unui corp redacţional care să acopere multitudinea aspectelor unei societăţi moderne şi care se află în orizontul informaţional al oricărui ziar. obiectivitate şi corectitudine nevoilor jurnaliştilor legate de obţinerea unor informaţii suplimentare sau de verificarea altora.. practica şi tradiţiile jurnalistice au consacrat o anumită structură organizatorică a redacţiilor. atât prin felul în care sunt structurate. apoi. în fond centrul vital al oricărei instituţii de presă. tehnoredactare. cercetare ştiinţifică ş. în cazul presei scrise) a produsului mediatic se realizează şi datorită existenţei celei de a treia secţiuni a oricărei instituţii de presă şi pe care o numim: 3. Necesari. adică ajungerea la beneficiar (la cititor. viaţa mondenă.). Dincolo de părerile teoreticienilor. regăsibilă aproape în presa de pretutindeni şi care are următoare dispunere: 1. dar sunt necesari şi din raţiuni fmanciare (aceleaşi criterii sunt în discuţie şi în cazul ziariştilor liberi profesionişti). Concretizarea activităţii redacţionale. layout.E constituit din mai multe departamente (secţii.Aici sunt grupate serviciile de publicitate (primirea anunţurilor. este alcătuită în aşa fel încât să poată răspunde cu promptitudine.Este zona destinată secretariatului de redacţie. Iar funcţionalizarea acestui serviciu este o necesitate evidentă. cea de corectură şi tipografia. .specialiştilor". Corpului redacţional i se alătură. dirijarea lor spre secretariatul de . pentru sporul de competenjă şi credibilitate pe care-1 aduc prin articolele semnate de ei. show-biz-ul etc.domeniile societăţii" asupra cărora se focalizează activităţile de presă ale corpului de ziarişti (economia. faptul divers. Cele două câmpuri (publicistic şi tehnic) formează. învăţământul. Şi unii şi alţii sunt nu numai obişnui# ai redacţiilor. a. ci şi . compartimente) redacţionale luând în consideraţie: . serviciilor coordonate de acest departament şi anume: foto. sportul. socialul. de regulă. fie din aceea a gazetarilor liberi profesionişti (freelancers.genurile publicistice" abordate cu precădere de publicaţia respectivă (ancheta. Câmpul economic şi de marketing . culturalul.

redacţie, programarea publicării lor, urmărirea respectării clauzelor contractuale stabilite în acest domeniu), de difuzare (încheierea contractelor cu firmele specializate, recuperarea retururilor, adică a publicaţiilor nevândute), de marketing (analiza pieţii şi a reacţiilor cititorilor, promovarea prin metode ingenioase şi specifice a publicaţiei, realizarea şi sporirea abonamentelor, menţinerea şi îmbunătăţirea imaginii instituţiei de presă din perspectivă financiar-economică, achiziţionarea unor noi echipamente profesionale etc.). Membrii fiecărui departament (compartiment, secţie) au o organizare de tip piramidal. Baza o formează „reporterii” (redactorii), care, la rândul lor sunt ziarişti cu experienţă profesională foarte diferită (de la noi veniţi în redacţie până la gazetari cu ani buni de activitate). Numărul lor este legat, în primul rând, de ponderea tematică pe care o are departamentul respectiv în cadrul structurii redacţionale. Responsabilitatea profesională a reporterilor este dependentă, pe de o parte, de departamentul în care se află (economic, social, cultură, politică internă etc.) iar, pe de altă parte, în cadrul departamentului, fiecare reporter are în responsabilitate o anumită secţiune a problematicii generale (de pildă, la „cultură” unul se ocupă de carte, edituri, biblioteci, altul de film, un al treilea de teatru etc.). Faptul respectiv îi impune o atentă şi competentă cunoaştere a problematicii căreia trebuie să-i facă faţă, întocmirea unei „bănci” proprii de date, stabilirea unor relaţii de colaborare cu cei care îşi desfăşoară activitatea în cadrul domeniului respectiv, relaţii sensibile, dar, cu nici un chip, bazate pe „un joc al avantajelor reciproce”. În orice caz, legăturile stabilite trebuie să fie de o asemenea natură încât să-i furnizeze reporterului în permanenţă şi, pe cât posibil, în exclusivitate, idei şi o documentare pentru viitoare articole şi să-l ajute să înţeleagă anumite fenomene, să poată interpreta unele evenimente ce apar şi se succed în perimetul preocupărilor lui. Însumate, proiectele sau propunerile, legate de viitoare iniţiative jurnalistice ale membrilor unui departament, alcătuiesc strategia sa tematică sau, mai exact spus, planificarea viitoarelor acţiuni publicistice (pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp), în concordanţă cu preocupările şi intenţiile generale şi de moment ale publicaţiei. În orice caz, activitatea oricărui departament din cadrul unui cotidian răspunde şi se preocupă, cu precădere, de „oglindirea” la zi a realităţii. Gestionarea profesională şi, într-o bună măsură, şi morală a fiecărui departament redacţional se află în responsabilitatea unui şef de secţie (departament, compartiment). El ocupă „vârful piramidei”. Atribuţiile lui sunt nenumărate: sugerează colaboratorilor (colegilor de secţie) sau celor

din afara redacţiei diferite teme sau atrage atenţia asupra unor evenimente ce vor avea loc şi care vor interesa redacţia la momentul respectiv, analizează oferta de „idei jurnalistice” ale aceloraşi colaboratori şi îndeamnă „atacarea” gazetărească a unora dintre ele, stabilind şi momentul oportun pentru fiecare în parte, pune la punct, pe baza portofoliului tematic al secţiei, planul (structura), strategia viitoarelor acţiuni publicistice, precum şi modalităţile concrete prin care se vor finaliza. Şeful de secţie ştie cu exactitate unde se află pe teren, în documentare, colaboratorii săi interni (reporterii), legătura cu ei fiind menţinută în permanenţă. Uneori, pe această cale, se aduc modificări însuşi „traseului documentar” al ziaristului, amplitudinii investigaţiei sale de presă sau chiar temei iniţiale. Gazetari, de regulă, experimentaţi, şefii de secţie constituie, de asemenea, prima verigă a celor care deţin, în cadrul redacţiilor, statutul de editori şi care au atribuţii legate de eforturile şi preocupările de concepere a ziarelor (a publicaţiilor, în general). Lor, care se află pe prima treaptă, de jos, a editorilor, le urmează redactorii şefi adjuncţi, secretarul general de redacţie, redactorul şef şi directorul, adică toţi cei care, în presa anglo-saxonă, se numesc gate-keepers (păzitori de porţi). Şeful de secţie constituie, de asemenea, „primul filtru” prin care trebuie să treacă orice produs publicistic (de la ştire la anchetă şi de la interviu la reportaj) elaborat de ziariştii departamentului coordonat de el. Atribuţiile, pe care le are, permit şefului de secţie să intervină asupra textelor pe care le primeşte, atunci când consideră că e necesar să o facă, realizând unele reformulări în vederea sporirii clarităţii mesajului (poate să o ceară sau o realizează chiar el), ori să renunţe la unele pasaje ale articolului analizat, în vederea obţinerii conciziei necesare. El poate, de asemenea, să ceară refacerea unor părţi ale unui articol sau amplificarea altor paragrafe sau chiar îmbunătăţirea bazei documentare a materialului discutat, uneori, poate să propună rescrierea întregului text, găsirea altui titlu, pe care el însuşi, nu de puţine ori, îl schimbă. Sunt şi cazuri când articolul primit e refuzat în totalitate fiind considerat un „rateu profesional”. Redactorul şef adjunct reprezintă, administrativ şi din perspectiva schemei organizatorice a oricărei redacţii, superiorul şefului de secţie. Profesional, constituie veriga următoare a factorului editorial. Atribuţiile lui sunt, cu precădere, legate de procesul de concepere şi elaborare a publicaţiei. În mod obişnuit, redactorul şef adjunct (indiscutabil, un gazetar experimentat) coordonează activitatea a două-trei secţii (apropiate ca sferă tematică, în limita posibilului, sau compatibile cu pregătirea şi disponibilităţile sale profesionale). El este implicat în

punerea la punct a strategiei tematice şi publicistice a fiecărei secţii, analizând la rându-i, articolele care vin de la secţii. Este, de asemenea, cel ce dă a doua „viză” textelor de presă, validate, în felul acesta, din perspectiva politicii informaţionale şi editoriale a publicaţiei şi, implicit, a oportunităţii publicării lor. Secretarul general de redacţie se află, în schema redacţională, la acelaşi nivel de competenţe cu „un adjunct”. El coordonează, în primul rând, departamentul secretariatului de redacţie (cu toate componentele sale, în fapt, serviciile tehnico-artistice), în cadrul cărora se înfăptuieşte, atât din perspectiva concepţiei publicistice, cât şi a celei grafice, număr de număr, fiecare ediţie a ziarului. Secretariatul de redacţie reprezintă, aşa cum vom arăta cu un alt prilej, nu numai „dispeceratul” central al întregii redacţii, ci şi un adevărat „loc geometric” al eforturilor legate de conceperea şi elaborarea ziarului, un „centru al creativităţii jurnalistice”, specific şi bine individualizat de la o publicaţie la alta. 1. Secretariatul de redacţie – departamentul sinteză al presei scrise. Discursul secretarial În orice redacţie toate „firele” duc spre zona sau departamentul ce poartă denumirea de „secretariatul de redacţie”. S-ar putea spune chiar că aici se află un adevărat „loc geometric” al întregii activităţi publicistice. De asemenea, aici se întâlnesc şi fuzionează, dând naştere la ceea ce numim „operă ziaristică”, cele două laturi indispensabile finalizării numărului „la zi” sau a ediţiilor succesive ale oricărei publicaţii. E vorba, pe de o parte, de discursul jurnalistic, adică de întreaga producţie realizată de membrii echipei redacţionale şi, pe de altă parte, de efortul de sinteză generat de armonizarea elementelor tehnice şi grafice, ce contribuie la „vizualizarea” textelor, titlurilor, ilustraţiilor (fotografiilor) şi care determină, în final, personalitatea, originalitatea şi impactul publicaţiei asupra propriilor cititori. În jurul secretariatului de redacţie gravitează, aşadar, tot ceea ce însemnă activitate jurnalistică. Acest departament conduce şi organizează „la zi” procesul de producţie redacţional. Cei de aici, secretarii de redacţie, poartă responsabilitatea unui lucru de maximă importanţă, convertirea mesajului redactat în mesaj imprimat, dând naştere la ceea ce însemnă discurs secretarial. În felul acesta, prin obligaţiile profesionale pe care le au membrii acestui departament, secretariatul de redacţie deţine statutul de organ executiv în cadrul structurii organizatorice a oricărei instituţii de presă. În esenţă, poate fi considerat elementul motor al unui proces de creaţie, care trebuie să fie mereu

dinamic, să implice întreaga echipă redacţională şi să se desfăşoare continuu şi coerent. „Conducerea ostilităţilor” de către secretariatul de redacţie, adică gestionarea întregului proces de „fabricare” a ziarului sau a oricărei publicaţii este vitală, altfel, pagina de ziar, bunăoară, ar fi doar o juxtapunere de elemente disparate (texte, ilustraţii, titluri). Se evidenţiază, astfel, că operaţiunea de ordonare pe care o exercită secretariatul de redacţie este, în fapt, o activitate proprie creaţiei de presă, care nu ignoră aspectul tehnic al activităţii desfăşurate aici, dar îl subordonează punerii în valoare a ideilor publicistice pe care le au articolele care sunt stocate (în şpek) în acest departament. Departamentul de secretariat de redacţie este alcătuit din astfel de forţe, adică din secretari de redacţie, nişte adevăraţi „oameni sinteză”, care coordonaţi fiind de un secretar general de redacţie, au menirea de a fi realizatorii procesului de editare a ziarelor, dar şi de susţinere şi interpretare a politicii editoriale a publicaţiilor, în calitate de colaboratori apropiaţi, de „mână dreaptă” a redactorului şef. Susţin că această „coloană vertebrală” a redacţiei, care este secretariatul de redacţie, pe lângă faptul că are mari şi importante obligaţii de natură executivă, este, totodată, şi un organ de legătură, un liant redacţional: 1. În plan vertical, prin „relaţia” nemijlocită pe care o are cu redactorul şef, secretariatul (prin oamenii lui, desigur, adică prin secretari) facilitează relaţia dintre conducerea redacţiei şi membrii colectivului, transmiţându-le observaţiile, sugestiile, mulţumirile sau îngrijorările factorilor de decizie, dar, întorcând conducerii şi opiniile jurnaliştilor 2. În plan orizontal, prin legătura foarte strânsă şi dinamică avută cu toate compartimentele redacţiei, reclamată de gestionarea unei activităţi comune şi convergente, singura care poate asigura desfăşurarea unui demers publicistic coerent şi neîntrerupt. Mecanismul secretarial pus în mişcare, ca o expresie a procesului de creaţie jurnalistică, are, de regulă, punctul final, în reuşita transformării producţiei redacţionale într-o publicaţie originală şi cu personalitate, prin intermediul unei complexe activităţi numite sinteză sau demers secretarial. Secretariatul de redacţie realizează, de asemenea, legătura cotidiană (în cazul ziarelor), în calitatea lui de factor activ şi determinant al procesului de concepere şi elaborare a publicaţiilor, cu instituţiile tipografice. Un asemenea proces pentru a putea fi dus la bun sfârşit (în ritm cotidian sau, mai exact, în funcţie de periodicitatea publicaţiei) presupune ca fiecare secretar de redacţie să dispună de autonomie profesională, specifică, pusă în evidenţă prin

apelarea la tehnici bine individualizate, care-i obligă pe componenţii secretariatelor de redacţie să-şi asume un set de mari răspunderi, conferindu-le în schimb şi o autoritate pe măsură. Devine evident că travaliul gazetăresc, pe care-l presupune cotidiana activitate la un ziar, livrează tot felul de materiale de presă secretariatelor de redacţie. Ele, la rândul lor, potrivit unei concepţii unitare generate de politica editorială a respectivei publicaţii, creează contexte publicistice, de fapt, bunuri de folosinţă publică, graţie funcţiei lor integratoare. Pentru a face faţă unor asemenea obligaţii profesionale, secretariatele de redacţie trebuie să acţioneze ca un compartiment de comandă al ziarului, mai întâi, pentru elaborarea numărului la zi al ziarului şi, apoi, pentru activitatea curentă a redacţiei. Secretariatul de redacţie funcţionează şi ca un dispecerat. Recepţionează, cum arătam mai sus, întreaga producţie jurnalistică a redacţiei, care supusă ulterior procesului de prelucrare specific secretarială, e trimisă, apoi, pentru finalizarea „operei ziaristice” (adică, pentru obţinerea ziarului ca atare), sub o anumită formă grafică, tipografiei . De asemenea, acestui compartiment redacţional îi revine obligaţia de a supraveghea şi de a monitoriza activitatea publicistică a membrilor colectivului redacţional, de a acoperi întotdeauna aria geografică în care e răspândit, de obicei, ziarul, precum şi structurarea publicistică şi grafică pentru fiecare nouă ediţie. Pentru acest fapt, redactorul şef trebuie să asigure colaboratorilor săi deplina libertate de a-şi dovedi profesionalitatea şi capacitatea de creaţie jurnalistică. E limpede, aşadar, că secretarii de redacţie au un rol, determinant în procesul şi efortul de concepere şi elaborare a publicaţiilor. Publicaţia, însă, ca produs mediatic finit, este rezultatul unor străduinţe colective, este expresia creativităţii jurnalistice a tuturor factorilor (ziarişti, editori, secretari de redacţie, machetatori, fotoreporteri), ceea ce ne îndrituieşte să considerăm ziarul o operă colectivă. În toate fazele prin care trece elaborarea publicaţiei, secretarul de redacţie trebuie să ţină seama de actualitatea, semnificaţia şi interesul dovedite de fiecare mesaj publicistic în parte şi, în limita posibilului, chiar şi de impactul (virtual) acestuia asupra cititorului. Cu alte cuvinte, el trebuie să-şi pună mereu întrebarea dacă ceea ce se va publica va interesa cititorul, ale cărui preferinţe le cunoaşte deja şi, dacă structura publicistică a numărului poate răspunde orizontului de aşteptare al aceluiaşi cititor. Având în vedere aceste elemente, secretarul de redacţie va trece la elaborarea fiecărei pagini a numărului la zi

urmărind asigurarea unităţii de conţinut al acestuia şi căutând să păstreze trăsăturile specifice structurii grafice a publicaţiei, ce s-a stabilit, de regulă, odată cu macheta primului număr, structură care asigură ceea ce se numeşte „marcă proprie” sau „stilul casei”. În acest mod, toate numerele unui ziar, care se succed în timp, (uneori de-a lungul anilor), păstrează aceleaşi trăsături, aceleaşi note distinctive, ce îl fac să se individualizeze printre celelalte publicaţii şi să fie recunoscut de cititorii lui . Se înţelege că secretarul de redacţie nu este singurul „actor” al redacţiei care are menirea să asigure şi să menţină personalitatea unei publicaţii. El face parte dintr-o echipă redacţională, unită prin concepţii şi idealuri comune, cu un stil de activitate consacrat atât în rândul cititorilor cât şi în cel al confraţilor. O adevărată echipă redacţională înseamnă, de fapt, nu numai acţionarea tuturor în consens cu anumite principii, ci şi, obţinerea unei structuri profesionale armonioase, ce trebuie constituită, aproape întotdeauna, din conjuncţia unor personalităţi, de multe ori, extrem de diferite (multe dintre ele cu trăsături chiar foarte accentuate). Profilul psiho-profesional al secretarului de redacţie. „Pentru a fi competent în această meserie – notează englezul J. F. Mansfield – se cere o minte ordonată, un simţ al proporţiilor, îndemânare de a lucra repede şi exact, o cultură generală solidă, dar şi capacitate de a apela la decizii rapide; disponibilităţi pentru travaliul desfăşurat într-o atmosferă de grabă şi agitaţie fără a fi perturbat sau hărţuit; să ai darul concentrării, o memorie bună, condiţie fizică şi spirit de echipă”. Se află în acest citat, în esenţă, notele dominante, trăsăturile fundamentale ale unui autentic şi performant secretar de redacţie. Lor, li se mai pot adăuga şi alte câteva calităţi, printre care, manifestarea unui permanent simţ al responsabilităţii şi al unei obiectivităţi niciodată trădate. Secretarul de redacţie trebuie să posede, de asemenea, cunoştinţe politice solide, să se dovedească, în această privinţă, întotdeauna bine informat şi la zi cu tot ce se petrece în sfera politicului; să nu-i lipsească discernământul, simţul măsurii, gustul artistic; să fie un om ordonat şi cu multă stăpânire de sine, dar să se manifeste ca un spirit inventiv şi, nu în ultimul rând, ca un bun organizator. Secretarului de redacţie, indiferent dacă lucrează în sistem tradiţional, folosind o tipografie pe plumb (aproape de neimaginat în cazul unei prese moderne) sau tehnologia computerizată, nu poate să-i lipsească cunoştinţele specifice în domeniu.

a exceselor neologistice. colaborarea cu specialiştii acesteia. nu vom trasa cu adevărat „portretul” secretarului de redacţie. secretarului de redacţie să cunoască limbajul şi „secretele” tehnoredactării. prin prisma articolelor lor) şi prin transmisiile de radio şi tv. ca din când în când. pentru a avea capacitatea de a interpreta „virtuţile” fotografiilor de presă. adică un gazetar experimentat.În sfârşit. este pândit de pericolul de a percepe realitatea numai prin intermediul colegilor săi (adică. Cunoştinţele de legislaţie nu trebuie nici ele să lipsească din „arsenalul teoretic” al unui secretar de redacţie. Noua tehnică a paginării. alături de texte. i-a impus secretarului de redacţie să aibă un limbaj comun cu cei care lucrau aici. cu ajutorul utilajelor tipografice. o bună stăpânire a limbii. a structurii jurnalistice a numărului respectiv. absolut necesar. Jurnalist şi tehnician: Secretarul de redacţie a fost obligat să fie nu numai un om de concepţie. fotografii. . i-a cerut. titlurilor şi ilustraţiilor cu ajutorul calculatorului pe fiecare pagină în parte. De aceea. pe de o parte. pentru a şti ce să ceară fotoreporterilor iar. Sunt teoreticieni care recomandă secretarilor de redacţie. o sensibilitate pentru descoperirea şi eliminarea pleonasmelor. Orice neglijenţă în această privinţă se cade semnalată şi. ci şi un specialist al materializării. opiniile. Îndeosebi în cazul tipografiei clasice. atent întotdeauna la afirmaţiile. pe loc eliminată. datorită căreia poate judeca şi „cântări” fondul articolelor şi. Secretarul de redacţie trebuie să facă dovada şi a unei diversificate culturi generale. cu deosebire. Secretarul de redacţie rămâne în permanenţă „omul din umbră”. dacă nu vom menţiona şi observaţiile profesorului Louis Guery care este de părere că un bun secretar de redacţie trebuie să se dovedească a fi şi un jurnalist complet care să aibă un simţ sigur al informaţiei. precum şi „ştiinţa” de a rezolva tehnic transpunerea ziarului în plumb. a greşelilor ortografice. pe de altă parte. atunci când e cazul. Datorită faptului că secretarul de redacţie foloseşte permanent. datorită căruia poate aprecia valoarea textelor pe care lucrează şi pe care trebuie să le dispună în pagini în funcţie de importanţa lor şi de actualitatea evocată. să aibă şi o bună cultură în această privinţă. judecăţile de valoare care apar în articolele ce urmează să vadă lumina tiparului. el e. a barbarismelor. şi diferite imagini. uneori. de asemenea. să apeleze la câte o „cură de realitatea”. adică să preia uneltele reporterilor. să descopere şi eventualele erori . de regulă. gazetarul care îşi desfăşoară activitatea numai în redacţie. a tipografiei care lucra cu plumb. Culturii generale i se asociază. adică a dispunerii textelor.

la intervale de timp destul de mare. el trebuie să ştie. In acest caz. acordă concedii etc. El are nevoie să cunoască şi domeniul respectiv. O menţiune ^specială trebuie făcută pentru departamentul de „politică externă”. cultură. Câţi secretari de redacţie sunt într-o redacţie ? Cel puţin doi. Discursul secretarial debutează o dată cu activitatea depusă de secretarul de redacţie (o adevărată eminenţă cenuşie în cadrul colec- . cu ocazia ultimei transmisii se poate schimba complet sensul celor furnizate anterior. a unei ilustraţii. totuşi. secretarul având doar un rol strict consultativ. În cazul publicaţiilor periodice. cu ceea ce poartă denumirea de editori ai acesteia. probleme internaţionale etc. adică ziariştii care formează secţia respectivă şi care lucrează la un ziar ce se tipăreşte încă într-o tipografie de tip clasic. o adevărată mână dreaptă a redactorului şef. care este un personaj foarte important al redacţiei. Secretarul de redacţie e necesar să urmărească o asemenea difuzare care. La noi acelaşi rol îl are secretarul general de redacţie.). Şi publicaţiile occidentale au un secretar general de redacţie. menirea lui fiind aceea de a gestiona unele chestiuni administrativ-economice (supraveghează cheltuielile redacţiei.). pentru fiecare pagină. De asemenea. nu de puţine ori. El îşi poate exercita influenţa în ceea ce priveşte punerea în valoare a unui articol în defavoarea altuia. cu particularitatea lui. de un prim secretar de redacţie sau redactor şef tehnic. Tot ce s-a cules. În cazul cotidianelor occidentale compartimentul de secretariat de redacţie e condus. aşa cum se mai numeşte. spre deosebire de ceea ce există în presa românească. de specialitate. responsabilitatea orientării întregii ediţii. cu limbajul caracteristic pentru ca orice intervenţie să nu determine distorsionări ale înţelesului articolelor. el păstrează. în amplasarea unui text în zona de maxim interes a paginii (adică în centru optic) etc. în redactarea unei explicaţii pentru o fotografie. rolul secretarului de redacţie pare să fie şi mai important. în alegerea unui titlu. În cazul unor mari cotidiane se practică sistemul secretarului de redacţie specializat pe fascicule tematice (economie. au obligaţia de a-şi organiza ei singuri pagina. sunt cazuri când anumite informaţii furnizate de agenţiile de presă pot să vină în flux. Aş mai preciza că un secretar de redacţie trebuie să aibă o memorie foarte bună şi foarte bine organizată. redactorii.Deşi activitatea unui secretar de redacţie nu se desfăşoară decât întro strânsă colaborare cu factorii de decizie ai publicaţiei.

se continuă cu structurarea publicaţiei. de regulă. în prima situaţie se fixează de obicei o anumită oră la care ziarul trebuie livrat pentru tipărire. apoi. 6. 2. în cazul tipografiilor clasice mai sunt luate în discuţie şi alte categorii: linotipiştii. tematic şi grafic. sunt dedicate „actualităţii”. Secretarul de redacţie îşi organizează întreaga activitate a zilei în funcţie de câţiva parametri: 1. cu prilejul şedinţei de sumar. sunt secretari de redacţie care în funcţie de experienţa profesională pe care o au. 7. Sinteza sau discursul secretarial se conturează. în sensul că redacţiile au dobândit o conducere bicefală formată dintr-un „director” şi un „redactor şef”. din perspectiva politicii şi strategiei editoriale. se finalizează şi numerele la zi. 5. prin travaliul publicistic şi tehnic al secretarului de redacţie. Redactorul şef În mod obişnuit. tehnoredactori. nivelul de calificare şi capacitatea de efort a personalului din subordine (dactilografe. paginatorii. 4. periodicitatea publicaţiei. de conducere şi gestionare mai . rămân deschise prima şi ultima pagină care. dinamica personală de lucru. clauzele pe care le conţine contractul încheiat cu tipografia. au apărut şi în această privinţă unele înnoiri. materialul ilustrativ). când se întocmeşte mapa numărului „la zi” şi. în funcţie de această oră şi de ultimele informaţii pe care ziarele le aşteaptă.tivului redacţional) pentru strângerea textelor (a articolelor) şi a celorlalte piese care alcătuiesc. corectori. primului i s-au încredinţat atribuţii de reprezentare. în cazul unui cotidian. ele au o oră limită când închid emisiunea de ştiri. va căpăta. forma finală. cu alte cuvinte. de presă scrisă îndeosebi. numărul de pagini al acesteia. au capacitatea de a desfăşura activităţi secretariale într-un ritm mult mai susţinut decât alţii. zincografii etc. fiecare număr al ziarului (publicitatea. 2 . programul agenţiilor de presă. producţia publicistică. operatori calculatoare. ca şi de structura lor temperamentală. şi aş spune şi tradiţional. performanţa tehnică a utilajului tipografic. După Revoluţie. de regulă. 3. în cazul în care ziarul nu are propria lui tipografie. Teoretic. este condusă de un redactor şef. graficieni. depăşirea ei produce perturbări care pot să conducă la întârzierea apariţiei publicaţiei „vinovate”. În sfârşit. structura organizatorică a unei instituţii de presă. de ziar.).

şi unul şi altul se ocupă de politica publicistică a instituţiei de presă pe care o conduc. adică cele legate de conceperea apariţiilor la zi. în cumpănirea importanţei relative a unei ştiri sau a alteia. redactorul şef nuşi poate exercita nici atribuţiile profesionale şi nici influenţa dacă se dovedeşte un gazetar oscilant. Cel de al doilea a rămas cu vechile responsabilităţi. a ziarului său depinde de numărul personalului. dar trebuie să fie profesionistul capabil să interpreteze jurnalistic interesele acestuia. lipsit de fermitate şi de curaj. El reprezintă patronatul. How newspapers work. „Măsura în care el controlează pregătirea. care reflectă politica şi părerile ziarului. el hotărăşte care din informaţiile existente va forma „tema zilei” şi el scrie – sau pune pe cineva să scrie articolul de fond al zilei. Indiferent. De aceea. personalitatea redactorului şef se reflectă şi se impune prin însăşi personalitatea publicaţiei pe care o conduce. redactorul şef este cel care decide. fie unei porniri legate de o posibilă sincronizare cu o tradiţie a presei noastre interbelice ori cu structurile redacţionale occidentale. apud Ziaristica. La curent cu punctele de vedere ale acestuia. de regulă. în privinţa corectitudinii comentariului. „La un mare cotidian din metropolă. redactorul şef trebuie să aibă abilitatea şi capacitatea necesare pentru a negocia linia editorială a publicaţiei pe care o conduce. în cazuri speciale. dacă un material va apărea sau nu. continui să cred că redactorul şef e cel care poartă responsabilitatea pentru tot ceea ce ziarul reţine pentru publicare. presa nu avea neapărat nevoie (în unele cazuri s-a şi renunţat la funcţia de „redactor şef”). Fiecare publicaţie poartă amprenta personalităţii redactorului şef. şi unul şi altul îşi asumă. acceptat fiind însă fie dintr-un fel de reverenţă făcută unor personalităţi publicistice. preocupări editoriale la zi. dar el răspunde. pentru modul în care se înfăptuieşte politica editorială a publicaţiei. totuşi. pentru tot ce apare în paginile ziarului sub formă de informaţii sau opinii. sub influenţa căruia se află în permanenţă. de punerea în practică a strategiei publicistice. respectând priorităţile şi interesele segmentului de cititori căruia i se adresează. în ultimă instanţă. însă. Fără a fi un personaj dictatorial (mai sunt şi cazuri de acest fel). El este ultimul factor care hotărăşte. Până la urmă faptul s-a dovedit un gen de lux de care. pag. pentru felul în care este „interpretată” zilnic realitatea. cel care orientează politica de ştiri. de felul cum e structurată redacţia. el este arbitrul suprem în probleme de apreciere. 14). zi de zi. La multe .mult sub raport administrativ a publicaţiei. el este un coordonator general” (Nash Roy. În prezent e dificil de precizat ce diferenţe notabile sunt între cei doi „şefi”.

la altul. La baza unei astfel de „diagrame” stau câteva principii: 1. adică a genurilor . totuşi. fiecare departament trebuie să urmărească. de ideile. prin articolele pe care le produce. 2. în mod obişnuit. atractivitate sporită pentru public. de fapt. II. asupra relaţiei de tip feed-back cu cititorii. Diversitate tematică înseamnă. A doua componentă este. conţine şi dezvăluirea intenţiilor. de fapt. p. fiecare departament (secţie) al redacţiei şi. de-a lungul timpului. de asemenea. de regulă. de largă perspectivă. în discuţie tocmai produsul jurnalistic al departamentelor redacţionale. de la un interval de timp. de obicei. de la o zi la alta. 2. la programul minimal al departamentelor redacţionale. chiar în primul ei număr.ziare. Cititorul ia cunoştinţă de intenţiile publicistice. încă de la început. Aici sunt prezentate sintetic profilul şi obiectivele publicaţiei. forma şi expresia politicii prezentării ziarului” (Frank Candlin. Program şi politică editorială Orice nouă apariţie a unei publicaţii. scurt. în semn de respect faţă de potenţialii ei cititori şi ca un posibil argument în favoarea credibilităţii ei. acoperirea tuturor zonelor unde se difuzează ziarul. a strategiei care stau la baza viitoarelor ediţii. Ziaristica. modalităţi care vor face şi obiectul activităţii secretariale. Există. în cazul publicaţiilor destinate ariei naţionale. Cel al cuprinderii teritoriale. Una este alcătuită din ceea ce îşi propune să înfăptuiască. ar trebui respectată. în special. O asemenea preocupare are influenţe semnificative asupra gradului de audimat al publicaţiei şi. scopurile şi obligaţiile profesionale ale publicaţiei. a preocupărilor. care se stabileşte în cadrul şedinţei de sumar şi care ia. din „articolul-program”. în general. vol. două componente. Cel al varietăţii tematice. publicaţia îşi divulgă. în cadrul lui. sumarul la zi. Programul maximal cuprinde. obiectivele generale. pe care intenţionează să le atingă de-a lungul întregului ei demers publicistic. atunci când ne referim. Cu alte cuvinte. la urma urmei. Uneori sunt enunţate şi modalităţile tactice folosite pentru aproprierea acestor obiective. Cel al diversificării modalităţilor de expresie. un gen de diagramă tip care. 19). ceea ce jurnaliştii au de gând să elaboreze pentru numărul proxim al publicaţiei. Aceste „obiective” se află expuse în ceea ce se numeşte programul maximal al publicaţiei şi devine cunoscut o dată cu apariţia manifestului redacţional (articolul program). care vor sta la baza activităţii redacţionale. el este acela care dă. de fapt. pluralitate informaţională şi în consecinţă. 3. Programul minimal are. Îndeosebi.

ceea ce contribuie şi la creşterea cotei de interes pentru cititori. Se asigură. ceea ce asigură varietatea stilistică cerută. precum şi cu un specific tematic oscilând între o informare generală a cititorilor şi o alta de strictă specialitate). Se urmăreşte ca în fiecare număr de ziar să existe cât mai mulţi autori. Şedinţa de sumar Pentru a înţelege rostul şi importanţa în economia vieţii şi activităţii redacţionale. În cadrul fiecărui grup tematic. mereu aceeaşi. la urma urmei. în efortul colectiv şi permanent generat de conceperea şi elaborarea unei publicaţii (ce poate fi un cotidian. zilelor şi locurilor de apariţie a rubricilor fixe. 7. îndeobşte. în funcţie de structura sa tematică. 5. apariţia ziarului la o anumită oră. Mai întâi. dar tot atât de bine şi un săptămânal ori un lunar sau chiar o apariţie cu frecvenţă sezonieră: varătoamnă. în fond. 6. pentru a putea ajunge la cetăţean. Cel al frecvenţei apariţiei unor producţii jurnalistice legate de problematica prioritară (insistenţa exagerată asupra unor teme poate duce la banalizarea lor). se impun câteva observaţii preliminare legate de statutul pe care îl are. finalizarea unui demers publicistic destinat satisfacerii nevoii de informaţie a potenţialului cititor şi. etape distincte aflate într-o succesiune logică. iarnă-primăvară. 9. Cel al ponderii tematice. subiectele sunt ierarhizate plecând de la importanţa şi oportunitatea tratării lor în contextul problematicii momentului. de publicaţiile dinamice şi interesante. ele însele constituie momente de sinteză. Cel al raportului dintre semnăturile personalului redacţional şi cele ale colaboratorilor externi. mai ales. Balanţa trebuie să se încline în favoarea jurnaliştilor-angajaţi ai publicaţiei respective. Cel al problemelor prioritare. ceea ce numim şedinţă de sumar. Două sunt ţintele de moment ale oricărui cotidian aflat în procesul de sinteză reclamat de conceperea şi elaborarea lui. 8. un anumit grup de teme are preponderenţă (de exemplu. apoi. stabilită iniţial. În economia ziarului. cele economice sau sociale etc. Cel al respectării datelor. pe această cale. dinamism atent urmărit şi dozat de către echipele de „scoatere” a publicaţiilor. Atingerea unui asemenea scop nu se poate realiza decât printr-o convergenţă a activităţilor jurnaliştilor. desigur. obiective cu timpi de execuţie proprii şi care. dinamismul absolut necesar unui ziar. III. de obicei.publicistice. 4. Ce este şedinţa de sumar ? .). Cel al diversităţii semnăturilor. de mai mică întindere.

Convocarea acestui summit sar putea spune că reprezintă pentru redacţia unui cotidian. precizează acelaşi. în biroul redactorului şef sau al directorului. pag. Roy. pe măsură ce. tehnic vorbind. lingvistic-gramatical şi. Cine participă ? Principalii factori de decizie ai publicaţiei: directorul. procesul de elaborare . sub conducerea principalului factor de decizie din cadrul publicaţiei. care se numeşte acum „cap (minte) limpede” şi care are rolul de a parcurge cu „ochi” şi „simţ” politic. Roy Nash. 5). acolo unde sunt asemenea situaţii) şi responsabilului de număr (dacă el nu este cumva unul dintre membrii staff-ului redacţional). participă. dovedeşte din plin importanţa cu totul specială ce îi este conferită acestui moment în activitatea curentă a echipei redacţionale. Ea este alcătuită din responsabilul echipei şi secretarul de redacţie (pe care i-am amintit deja) şi completată cu un membru al echipei redacţionale (prin rotaţie). s-ar putea spune. de obicei. grafic şi estetic. sub autoritatea conducătorului profesional al redacţiei. de drept şi în mod obişnuit. ci se desfăşoară treptat. Lor li se alătură alte două „personaje” care au roluri extrem de importante în efortul de concepere a numărului la care se lucrează. juridic. Reunirea. un adevărat ritual profesional. pe parcursul şedinţei pot fi chemaţi şi consultaţi diverşi alţi reprezentanţi ai redacţiei. Cu acest prilej „se iau deciziile politice. E cazul secretarului de redacţie (sau a secretarilor de redacţie. înainte de a fi tipărită. aşa cum a gândit-o teoreticianul englez. O asemenea lecturăspecializată nu se face. Unde are loc întrunirea ? De regulă. unei echipe de serviciu. Trebuie spus că responsabilitatea apariţiei fiecărui număr al unei publicaţii (cotidian. vol. chiar special. secretarul general de redacţie. un reprezentant al fotoreporterilor şi „probabil unul sau doi corespondenţi speciali care au legătură cu vreunul din marile evenimente anticipate în ziua respectivă”. şefii de departamente. doar în faza finală a ziarului. în funcţie de discuţiile care se poartă şi de cerinţele numărului „la zi”. (W. de regulă. îndeosebi. se schiţează forma esenţială şi stilul ziarului din fiecare zi”. deontologic. Ziaristica. întreaga publicaţie. redactorul şef. De asemenea.Este reunirea. convocarea „cabinetului restrâns al «guvernului» ziarului”. Sau. Nash. mai plastic spus. a principalilor factori de decizie din cadrul publicaţiei. responsabilul paginii externe la zi. redactorii şefi adjuncţi. W. logic. se pregătesc atent şi. chiar. 3. pentru care toţi cei care. îndeosebi) aparţine. într-un anumit moment al zilei.

comparativ cu celelalte publicaţii (cotidiene) ce informaţii au fost selectate. sub ce formă grafică au apărut. Cu acest prilej.a ziarului înaintează. Există şi alte situaţii. În sfârşit. redactorul şef urmă- . amprenta pe care o va purta (atât din perspectiva conţinutului cât şi din aceea a aspectului grafic) fiind pusă şi generată de „clipa de inspiraţie” a factorilor de decizie chemaţi să-şi dovedească profesionalismul cu un asemenea prilej. Etapele şedinţei de sumar şi conţinutul lor. se analizează tematica abordată de întregul număr. Roy. în cele mai multe redacţii. ca şi de întreaga desfăşurare a întâlnirii. ce titluri au avut. op. eforturile „se concentrează asupra unor detalii tehnice. se analizează. păstrându-şi un statut de independenţă datorită obligaţiilor profesionale stricte şi urgente pe care le are de rezolvat. însă. o asemenea întâlnire a factorilor de decizie este fixată. număr de număr. definitivează structura ediţiei respective . care urmează. echipa de serviciu se sprijină şi pe formaţia de corectori ai publicaţiei. se realizează o „anchetă” a numărului apărut dimineaţa.30 – 10). Nash. în preajma prânzului (între orele 12 – 14). De fapt. Alături de ştirile propriu-zise. cit. Sunt. spaţiul acordat unora dintre subiecte. O asemenea „întâlnire” a fost omologată de toţi cei care se preocupă de fenomenul presei scrise (în calitate de teoreticieni sau doar de practicieni) drept un moment de maximă importanţă în activitatea curentă a oricărei redacţii. cu acest prilej şi în acest cadru se naşte. La ce oră este convocată şedinţa de sumar ? În funcţie de obiceiul „casei”. Şedinţa de sumar se desfăşoară în doi timpi: – În primul rând.. mai rapidă”. Cu acest prilej. foarte precise. cum au fost paginate. Profitând de acest moment. şi redacţii unde dimineaţa. alcătuită din cel puţin doi – patru corectori. şedinţa de dimineaţă e urmată „în jurul orei cinci după-amiază de o a doua. p. Şefii de sectoare şi-au revizuit planurile şi acum pot raporta cum au pus în aplicare ideile discutate la şedinţa de dimineaţă” (W. ziarul. în paralel cu fluxul obişnuit redacţional. Şedinţa din preajma prânzului. oportunitatea apariţiei lor. cum au fost prezentate şi tratate jurnalistic şi secretarial. staff-ul e convocat pentru o scurtă discuţie legată de inventarierea principalelor evenimente ale zilei şi de stabilirea responsabilităţilor membrilor corpului de ziarişti. Şi anume. 8). O ultimă precizare: echipa de serviciu îşi desfăşoară activitatea. aproximativ la prima oră a programului (9.

apoi de ceilalţi factori de decizie. „Conferinţa redacţională (şedinţa de sumar. Ea este. firme. 2. 3. a unor contracte încheiate între diferite instituţii. pentru determinarea fizionomiei numărului la zi. că având menirea de a stabili modalităţile de ordin tactic ale viitoarei apariţii. persoane particulare şi publicaţia respectivă. Tocmai de aceea. «o dictatură binevoitoare în acţiune». cel puţin în principiu. 6). buletinul meteo. Salvare. prin aprecierile sau. Materialele de mică şi mare publicitate a căror dispunere în economia publicaţiei (pe pagini) este cunoscută deja graţie existenţei. să impună şi să menţină un anumit stil publicaţiei pe care o conduce. care a . în derulare. anunţuri privind restricţii de circulaţie. stil ce urmăreşte să confere unicitate şi personalitate distinctă în peisajul presei la un moment dat. p. informaţii financiare şi bursiere. a întregii ediţii la care se lucrează).) este principalul canal prin care directivele şi dorinţele redactorului şef devin cunoscute.reşte ca prin observaţiile făcute.. horoscop etc. s-ar putea spune că această conferinţă redacţională echivalează cu (o) conferinţă ţinută de căpitanul unui vas cu ofiţerii săi” (W. întreruperea furnizării gazelor. totodată. sunt luate în calcul. de către secretarul de redacţie. nu în ultimul rând. a arhitecturii fiecărei pagini în parte şi. structura fiecărei pagini în parte. Roy. Se poate afirma. Nash. cum remarca odată un ziarist. dimpotrivă. şedinţa de sumar constituie cel mai important act al zilei în ceea ce priveşte „creaţia ziaristică”. unele elemente aflate deja în portofoliul redacţional (rezerva de articole şi alte materiale publicistice) care pot facilita structurarea noului număr. şi. n. chiar. într-o primă formă. – Al doilea timp al şedinţei este dedicat definitivării sumarului şi chiar schiţării machetei numărului „la zi” (adică a structurii grafice. se poate spune că mapa adusă de secretarul de redacţie conţine: 1.n. secretarul de redacţie vine la şedinţa de sumar cu mapa numărului la zi. film. repertoriul şi orele de desfăşurare a unor spectacole: teatru. Informaţii de rutină (programe radio şi tv. Cu alte cuvinte. ale felului în care vor fi reflectate evenimentele care marchează societatea la un moment dat. numere de telefon de la Poliţie. mai întâi. Se are în vedere. a apei calde sau reci etc. se spune că şedinţa de sumar solicită în cel mai înalt grad capacitatea de decizie a celor prezenţi.. prin criticile aduse. De obicei. Sau. fantezia şi creativitatea lor jurnalistică. În acest context.). apoi. având în vedere sensul nedorit al cuvântului „dictatură”. concerte. op. orarul magazinelor. Faptul denotă că nici o viitoare apariţie a unei publicaţii nu „pleacă” şi nu se concepe de la zero. responsabilitatea şi profesionalismul lor şi. cit.

publicistic ele îşi pot menţine prospeţimea un interval de timp ceva mai îndelungat decât o informaţie „la zi”. şi paginile lor sunt structurate cam în acelaşi fel: politică (internă şi externă). în funcţie de structura paginilor numărului la zi. social. în permanenţă. dezbateri. divertisment etc. economie. care deşi . ca şi restul participanţilor la şedinţa de sumar vor lua în calcul şi ceea ce au publicat ziarele concurente. cultural. a unei anchete. – se va ţine cont de răspunsurile unor instituţii care au receptat semnalele critice ale ziarului. replicile sau diversele răspunsuri pe care ziarul are obligaţia să le dea în urma unor sesizări primite la redacţie fie din partea unor persoane fizice. după ce s-au asigurat materialele care fac parte din numărul la zi. o recoltă publicistică pentru încă două apariţii succesive ale publicaţiei respective. ştiinţă etc. nu trebuie uitată continuarea. oportunitatea şi interesul de la o zi la alta. Discuţiile purtate în finalul şedinţei de sumar. – marcarea unor date memorabile ale istoriei culturale (de la sărbători religioase şi până la aniversarea sau comemorarea unor oameni de cultură. Să mai reţinem două observaţii. A doua. Şpekul trebuie să conţină. între membrii echipei de conducere. dimpotrivă. la renunţarea la unele articole. unele articole aflate deja în rezerva de materiale (numită şpek) deţinută de secretariatele de redacţie. – în sfârşit. interviuri.). De regulă. prima parte a unui articol.) care nu-şi pierd importanţa. aproape toate. se vor referi şi la menţinerea sau. pentru a evita să ofere cititorilor proprii informaţii învechite sau cunoscute. de asemenea. fie din partea unor instituţii. Prima. cam aceeaşi sferă tematică şi. secretarul de redacţie aşează. în consecinţă. Aici sunt stocate unele articole (anchete. Mapa adusă de secretarul de redacţie la şedinţa de sumar conţine şi alte elemente importante: – în cazul în care ziarul a publicat. În cazul în care sunt reluate informaţii despre evenimente deja cunoscute să se facă aducându-se date noi menite să întregească înţelegerea celor semnalate de celelalte publicaţii. ziarele de informare generală au. în numărul precedent. Cu alte cuvinte. în mapa adusă la şedinţa de sumar. reportaje etc. – nu trebuie uitate.fost stabilită o dată cu apariţia primului număr al publicaţiei în lucru. artă. – secretarul de redacţie.

modificări. se stabileşte şi care dintre ei va semna în numărul la zi. apariţia lor ne mai fiind oportună într-unul din numerele viitoare ale ziarului. şi. de asemenea. în special)cu titlurile articolelor. Aşadar. este alegerea şi stabilirea ilustraţiei (de la fotografiile pentru prima pagină. poate cunoaşte unele modificări. Un fapt. ce. alcătuiesc structura iconografică a publicaţiei. poate suferi. . însă) al numărului la zi. de o mare importanţă şi care preocupă pe toţi cei aflaţi la şedinţa de sumar. care rămân „deschise”. Realitatea este că mesajul global al unei publicaţii vine din îmbinarea imaginii (a fotografiei. La aceeaşi şedinţă de sumar se stabileşte. (ziarul „Adevărul” practică.aflate în şpek. hărţi etc. proiect care. decât prima sau ultima pagină. tabele. la imaginile ce urmează să le conţină fiecare pagină în parte a ziarului şi până la alegerea diferitelor desene. în funcţie de specializarea editorialiştilor alegerea temei şi a autorului ce urmează să semneze asemenea articole . indiferent de tema abordată. Pentru posibilele modificări. propune şi o schiţă a dispunerii (pe fiecare pagină în parte) a articolelor pe care le are deja pregătite pentru întocmirea sumarului. de la cine şi cam de ce spaţiu vor beneficia. în funcţie de priorităţile stabilite la şedinţa de sumar. în funcţie de derularea evenimentelor din ziua respectivă. cu textele publicistice şi cu modul aşezării lor în pagină. de regulă. în cazul în care redacţia are mai mulţi editorialişti. Totuşi. în sensul renunţării la unele informaţii în favoarea altora de ultimă oră. Odată încheiată şedinţa de sumar. structura numărului la zi dobândeşte statut definitiv (tematic. până în momentul definitivării ediţiei. Secretarul de redacţie când aduce mapa numărului în lucru. scheme. Şedinţa de sumar constituie şi prilejul de a se discuta şi de a se stabili. în primul rând. atunci când evenimentele o cer. Alte ziare publică editorialul sub aceeaşi semnătură. dintr-un motiv sau altul. Asemenea schimbări nu afectează. de asemenea. mapa adusă de secretarul de redacţie propune staff-ului redacţional un prim proiect (parţial. în mod obişnuit. sumarul stabilit sub presiunea necesităţii de a reflecta unele evenimente (de natură politică sau socială) extrem de importante.). ce informaţii urmează să sosească la redacţie. să completeze şi să amendeze proiectul în cauză. într-o bună măsură şi sub aspect grafic). şi-au pierdut importanţa. urmând a fi finalizate odată cu închiderea numărului. tema editorialului şi. a redactorului şef sau a directorului. Urmează ca cei prezenţi şi care reprezintă toate departamentele (secţiile) redacţiei să susţină.

rolul de „ambalaj” e unul secundar. Prin organizarea spaţiului. cât şi la figurat) marfa (adică produsul mediatic) pe cât posibil mai bine. materialele care le conţine „să corespundă” între ele. de un anumit specific. Contrastul cere vigoare. De aceea. Ea îşi îndeplineşte rolul atunci când reuşeşte să fie pe placul unui număr cât mai mare de cititori. în esenţă. până la urmă. de fapt. Ordinea cere tact în alegerea valorilor şi a dimensiunilor atribuite diverselor elemente ale punerii în pagină. Cere ca textul să fi urmărit uşor şi să nu se rupă de titlu. nu ar fi întru totul greşită că. care. a ziarului în totalitatea lui.acordul îl dă responsabilul de număr care. francezul Andre Boyer adaugă: „Scopul paginaţiei nu constă pur şi simplu în a aranja articolele. să se completeze şi să se unească … secretarul de redacţie este singura persoană care se ocupă în mod obligatoriu de combinarea materialelor (Dimităr Gheorghiev). Ea trebuie să reprezinte un întreg organic. reprezentate. face parte din „produs”. pentru fiecare ziar. de cei numiţi secretari de redacţie. uneori. potrivit importanţei ce le-o acordă editorii publicaţiei. mulţi dintre ei machetatori redutabili. ilustraţiile şi anunţurile publicitare pentru a umple toate paginile. De aici şi dificultatea de a ordona textele şi ilustraţiile într-un anumit mod ţinând cont de o anumită politică editorială şi de o anumită tradiţie. IV. în final. „Ordine şi contrast sunt cele două elemente fundamentale. La rândul său. ar constitui. „Pagina nu constituie o culegere mecanică a unor materiale diferite. titlurile. machetarea. şi el. o publicaţie exprimă tendinţele sale şi prezintă într-o manieră sistematică şi inteligibilă mozaicul de informaţii ce-l deţine. propriu. desigur. structura grafică a paginii şi. îmbină în cel mai înalt grad. totuşi. punerea în pagină. de informaţia de tip divertisment. care poate şi trebuie să pună în valoare masa de informaţii disparate şi comentariile propuse unui cititor deja saturat de senzaţional. S-ar putea crea impresia. punerea în pagină. prezentândule informaţiile într-un mod cât mai atrăgător cu putinţă”. un gen de „ambalaj” menit să vândă (atât la propriu. În realitate însă. agresivă şi căutat şocantă. îl consultă pe redactorul şef. . adică aşezarea articolelor în spaţiul pe care îl reprezintă ea. Machetarea Adevărul că o publicaţie e „un mozaic de idei şi informaţii” se confirmă printr-o simplă parcurgere a paginilor ei. Cere lizibilitate şi coerenţă. ştiinţa profesiei cu simţul artistic şi gustul estetic al compartimentelor de secretariat de redacţie.

pentru păstrarea unei coerenţe şi a unei logici publicistice şi. sub un titlu comun. în rubricile de varietăţi e necesar mai degrabă contrastul şi diversitatea decât ordinea şi uniformitatea. pentru a oferi cititorului fidel. (Harold Evans. însă. de fapt. ilustraţiile. În ziarele populare. o expressie a selecţiei realizate de editori din multitudinea evenimentelor zilei şi. pe de o parte. pe de altă parte. şefii de departamente şi. de pildă. îşi repartizează informaţiile (ştirile. Şi care ştiu şi cum să o spună. a articolelor. Trebuie să existe întotdeauna o metodă. altele celei sociale. Principiile ordinii şi ale varietăţii pot determina dispunerea titlurilor..) pe pagini (unele sunt destinate paginii economice. fotografiile. O a doua operaţie pe care o realizează secretarul de redacţie este ierarhizarea informaţiilor. cu strategia publicistică a momentului. împreună cu editorii ziarului (redactorii şefi adjuncţi. desigur. singurul care are o viziune sintetică asupra numărului „la zi”. Nici un progres tehnic nu aduce mijloacele de a crea electronic sau în alt chip bune puneri în pagină. E evident că principiul unităţii şi varietatea necesară intră în conflict într-o bună punere în pagină. el.varietate. a ilustraţiilor şi a spaţiilor albe. celei politice sau internaţionale). ci şi un mijloc de a păstra stilul şi personalitatea publicaţiei(ziarului) la care lucrează. Apoi. redactor şef. implicit a dobândirii unui gen de „stop-cadru” pe o „imagine” a realităţii „fabricată în laboratoarele de creaţie” ale redacţiei. a. responsabilitatea lui fiind nu numai punerea în valoare a conţinutului publicistic al ediţiei. În acest sens. culturale. O astfel de punere în ordine e deosebit de necesară. contradicţii. articolele. o a treia categorie de arte plastice etc. în concordanţă cu politica ei editorială. în cadrul paginilor aceleaşi „materiale” sunt grupate pe rubrici (într-o pagină culturală. în aceeaşi pagină. Funcţiile punerii în pagină Prima dintre ele este dedicată ordonării elementelor publicistice pe care le are la dispoziţie. unele articole se ocupă de literatură. sub coordonarea redac- . informaţia de care are nevoie şi pe care o aşteaptă. „Sunday Times”). „materialele” care tratează aceeaşi temă. Ele nu sunt decât mijloace la îndemâna jurnaliştilor şi a graficienilor care ştiu ce vor să spună. altele de teatru. dar din unghiuri diferite şi sub modalităţi publicistice variate. pagina de sport are şi ea articolele dispuse pe discipline sportive). mişcare. În funcţie de propriile criterii jurnalistice ale publicaţiei. Secretarul de redacţie este. În unele situaţii sunt grupate. schemele etc. posibilitatea de a-şi regăsi rapid şi în acelaşi loc.

o anumită armonie născută din modul de îmbinare şi din raportul stabilit între texte şi titlurile lor. unele chiar şi fără ilustraţii. La rândul lor. dacă sunt şi care dintre ele pentru prima pagină sau pentru una din paginile de interior specializate. stilul publicaţiei iar. analizează informaţiile pe care le au la dispoziţie şi apreciază oportunitatea publicării lor. Ea depinde de noi ca să fie în serviciul adevărului”(Bernard Voyenne). în funcţie de politica editorială a publicaţiilor care o vor lua în consideraţie. care cultivă o punere în pagină sobră. după încheierea căruia se poate afirma că întreaga operaţie de concepere şi elaborare a ziarului a ajuns la punctul terminus. discursul secretarial atinge momentele sale cele mai sensibile. pe de altă parte. nu poate fi decât secretarul de redacţie. contribuie la afirmarea cu pregnanţă a personalităţii acesteia. Cel care reuşeşte să asigure o adevărată filozofie editorială dintro asemenea perspectivă. şi acest fapt în mod permanent. A treia etapă sau a treia operaţie pe care o săvârşeşte secretarul de redacţie priveşte structurarea grafică a publicaţiei. un adevărat moment de sinteză. fiind conştient de faptul că „punerea în pagină nu este decât un mijloc.torului şef). dintre caracterele literelor alese şi lizibilitatea obţinută. va cunoaşte tratamente publicistice diferite. de posibilul impact asupra cititorilor. totuşi. Dat fiind faptul că la baza „ierarhizării” se află criterii diverse (politice. el realizează şi păstrează.). geografice şi chiar culturale) se poate constata că o informaţie. o linie proprie. titluri etc. asupra numărului la care se lucrează. informaţiile (articolele) sunt distribuite pe pagini (conform principiului „de sus în jos şi de la stânga la dreapta”) în funcţie de relevanţa lor tematică şi publicistică. Creativitatea publicistică pe care o dovedeşte publicaţia. linii. Se pleacă. în esenţă. chenare. se împlineşte şi se amplifică pe măsură ce se asigură coerenţa şi expresivitatea sa grafică. de la premisa că cititorul este foarte atent faţă de aspectul estetic al publicaţiei pe care a ales-o (chiar dacă în cadrul acestei alegeri precumpănitor a fost criteriul tematic) şi de care s-a ataşat. ziarul dacă ne referim la aşa ceva. în general. care se referă la acelaşi fapt sau eveniment. cu un caracter de sinteză. decid contextul în care vor vedea lumina tiparului. de machetare. din relaţia dintre spaţiile albe (elementul negativ) şi cele negre (elementul pozitiv: texte. „Numai . aş spune. ideologice. au. În virtutea acestui fapt. Chiar şi publicaţiile austere. O dată cu operaţiile legate de punerea în pagină. pe de o parte. fără fantezii şi artificii grafice. psihologice. singurul care are o viziune.

cititorul are nevoie de o formă familiară. Este un format puţin folosit pentru o publicaţie. nu tot atât de înalte. altele mai late şi. Dimensiunile unor asemenea publicaţii reprezintă aproximativ o reducere la jumătate a formatului mare. Curierul naţional. totuşi. Formatul mic. există diferenţe. 1999. caracteristic pentru aceeaşi zonă geografică. Dimineaţa etc. Unele sunt ceva mai înguste. dar mai înalte. Ghid de tehnoredactare.* Peter Brielmaier. toate însă îşi menţin forma dreptunghiulară. Este folosit. în cazul unei organizări constante cititorul poate să întreţină o relaţie de durată cu ziarul său. Ceea ce este indispensabil pentru o revistă modernă poate fi o gravă greşeală pentru un cotidian. dimensiunea paginii acestor publicaţii ar fi cam la o pătrime din formatul standard. mai ales (ziarele bucureştene au cunoscut experienţa. În acest sens avem: Formatul mare. desigur. Raportându-ne tot la formatul mare. (Libertatea. Este cel mai mic în această suită. el nu trebuie să fie la modă. cu mărimea. dimensiunile unui tabloid ceva mai .). Eberhard Wolf. mai nou şi Jurnalul naţional a preluat acest format). Şi în acest caz. după scurt timp ele trebuie înlocuite din nou. Formatul renan. în comparaţie cu presa românească. Cronica română. cu dimensiunile pe care le are. Formatul nordic. de asemenea. p. un anumit joc al acestui format. 14. a „Jurnalului naţional” şi o mai are prin „Oglinda”). Formatul ziarelor Strategia adoptată pentru punerea în valoare a discursului secretarial se află într-un raport direct proporţional cu tipologia publicaţiei. b. în acest sens. Curentul. unele au chiar paginile pătrate. Capitala. România liberă. ci să corespundă timpului său”~. dar care au. Se încadrează în limite medii şi este. cu precădere de către cotidianele germane. pentru un ziar. Formatul berlinez. elementele ce ţin de modă sunt inadecvate în aspectul ziarelor. Naţional. Are. Editura Polirom. cu alte cuvinte. Sunt publicaţii care au între şase şi nouă coloane pe pagină. Tabloidul sau semiformatul. Pentru a se orienta în fluxul zilnic de ştiri. De aceea. Un cotidian nu trebuie să alerge după tendinţele la modă în domeniul aspectului grafic. E cazul majorităţii cotidianelor noastre (Adevărul.

cel mare.mare şi oarecum mai îngust (recent. Cu alte cuvinte. ale cărei subtilităţi se dovedesc a nu fi străine unor cititori. cum ar fi. în diverse alte locuri publice (săli de aşteptare). trecând în tabăra „tabloidelor berlineze”). 97. cu toate modificările vizând structura mesajului publicistic şi chiar şi a structurii lor grafice. capabile să suplinească o mare cantitate de cuvinte. cele care şiau continuat apariţia şi după această dată (Adevărul. cum e cazul „Evenimentului zilei” şi al „Dimineţii”. ci şi lecturii globale. în favoarea portretului şi a imaginilor concentrate. Din această cauză. bunăoară. focalizate asupra unui detaliu semnificativ… Cititorul realizează acum impactul cu o întreagă pagină de ziar. p. În ceea ce priveşte tabloidul (Libertatea. Tabloidul. fost Scânteia. panoramice. „Evenimentul zilei” a schimbat formatul iniţial. mai ales ale acelora care fac din lectura presei o necesitate documentară şi un exerciţiu intelectual vizavi de problemele acute ale momentului. Tradiţia presei româneşti a consacrat ziarul de format mare.) au adoptat un asemenea format. o adevărată filosofie profesională. pagina tabloidală nu trebuie concepută ca obiect destinat exclusiv lecturii liniare. răsfoirea făcându-se uşor în spaţii. De asemenea. să le spunem improprii cititului. şi-au menţinut formatul tradiţional. Secretariatul de redacţie. Din punct de vedere tehnic. Cotidianul. prin dimensiuni. Capitala) se poate susţine că. designer-ul (secretarul de redacţie) are datoria de a recurge la acele mijloace care pot cataliza o percepţie de ansamblu: geometrizarea paginaţiei. „determină o selecţie mai riguroasă a textelor publicistice (ele însele parcimonios redactate) şi o abordare mai frecventă a unor modalităţi ziaristice cu efect sinergic cert (ansambluri de texte. apărute după 1990 (Cronica română. tirajul pertinent. Paginarea unui ziar constituie. imagini foto şi desene. Curierul naţional. Din raţiuni nu neapărat publicistice. amplificarea „albiturii” etc”~. Naţional. . în practica secretariatelor de redacţie sunt cunoscute câteva structuri în privinţa paginării: * Mircea Ichim. oferă un grad sporit de confort lecturii. cu regim de cotidian. unele şiau modificat acest format. adică „mare”. Curentul etc. ed.. şi România liberă). Ca o dovadă este şi faptul că aproape toate publicaţiile. cit. Caracterul lui funcţional se evidenţiază şi pe o asemenea cale. Redacţiile trebuie să renunţe la fotografiile supradimensionate. în mijloace de transport. însă. fiind mult mai comod în mânuirea lui. s-ar putea spune.

mult folosită este cea orizontală. Practicarea ei cere. titluri. culese cu un caracter mai mare de literă şi chiar pot fi alcătuite din mai multe cuvinte. alternanţa spaţiilor albe cu cele negre etc. la prima impresie. Ea reprezintă. reversul primei tendinţe.) sunt organizate din perspectivă grafică în aşa fel încât. englezească şi italiană. Textele sunt dispuse. iar anumite documente. În acest caz. Toate anunţurile curgeau unul după altul. Eberhard Wolf. Pagina va avea. articolele. Mai întâi. 3. Dacă un anunţ nu încăpea într-o coloană. Este. de fapt. în cazul unei asemenea paginaţii. 2. Ea nu are. O a treia tendinţă în domeniul paginaţiei s-ar putea numi mixtă. linii. Mai exact spus. Sunt bine puse în evidenţă. o funcţie jurnalistică. titlurile putând fi. Originea acestui mod de paginare se află în tiparul de carte. de data asta. Specialiştii vorbesc şi de paginarea în scară. este cea numită pe verticală. îşi măresc puterea de convingere prin evidenţa detaliilor. bunăoară. o combinaţie a celor două prezentate mai sus. titlurile sunt dispuse în aşa fel încât baza construcţiei grafice (a fiecărui element luat în parte) va fi întotdeauna mai îngustă decât cealaltă latură (a înălţimii ei). o verticalitate care îi imprimă o notă de fermitate şi de aplomb discursului publicistic. Se distinge printr-o extraordinară simplitate. astfel. în asemenea cazuri.1. ilustraţii etc. cititorul fiind nevoit să parcurgă întregul „material” publicistic pentru a face. o bună experienţă profesională şi multă imaginaţie pentru a evita structuri improvizate de paginaţie sau chiar expresii grafice dezavantajoase. desigur. Ghid de tehnoredactare. de obicei. a graficienilor. „Paginarea ziarelor editate acum câteva secole seamănă foarte mult cu cea a paginilor de publicitate a ziarelor moderne. pe mai multe coloane. în principiu. de data asta. deoarece nu permite nici o evaluare vizuală a articolelor. o evaluare a conţinutului informaţiilor. Acest tip de paginare s-a impus şi a făcut „carieră” în presa americană. O asemenea paginaţie permite şi chiar impune o grafică definită prin eleganţă şi un rafinat joc al elementelor componente (volume. . restul textului era plasat la începutul celeilalte coloane”(Peter Brilmaier. 4. fiind paginate în scară. o anumită supleţe. cât şi din partea machetatorilor. aceleaşi elemente pe care secretarul de redacţie le are la dispoziţie (texte. O a doua structură. 36).). atât din partea secretarilor de redacţie. pag. şi fotografiile care sporesc „vizuali-zarea” paginii. Este o tendinţă care contribuie la sporirea expresivităţii şi pregnanţei paginaţiei. baza lor e mai mare decât înălţimea. ilustraţiile şi. S-a păstrat acest sistem pentru enciclopedii şi lexicoane.

divizează pagina şi-l orientează pe cititor. 7. Dezavantajul unei asemenea paginări rezidă în forţarea cititorului să se orienteze numai după conţinutul articolelor. potenţând sau . sunt poziţionate fie unul deasupra celuilalt. imposibilitatea fracturării. Ele nu influenţează.5. de a fi aşezate titlurile lor unul lângă celălalt. Articolele. înţelesul şi semnificaţia fiecărui articol în parte. totuşi. Lectura unei asemenea pagini este mult uşurată. Se practică şi paginarea în bloc. mai ales. a unui tot semantico-grafic. Este un gen de structurare a paginii care favorizează într-o mult mai mare măsură relaţia dintre text şi imagine. O grafică ce respectă asemenea principiu urmăreşte dispunerea textelor şi a titlurilor aferente în coloane de lungimi diferite. a unor blocuri compacte. fie alăturat. Se pot evita asemenea riscuri. neexistând pericolul ca în cazul „paginării în ramă” de a „lega” fotografia unui articol de textul alăturat. de asemenea. în acest caz. pericolul ca ziarul să arate monoton şi plictisitor. În cazul în care articolul şi fotografia se referă la aceeaşi temă se încearcă şi grafic obţinerea unui „modul”. de regulă. Independent de modul de structurare a paginii de ziar. Rezultă. de a se face apropieri între sensurile celor alăturate ajungându-se până la apariţia şi chiar potenţarea unor înţelesuri subtextuale. În acest fel. fie longitudinale. de asemenea. un dreptunghi care delimitează pe verticală sau pe orizontală şi cu ajutorul unor linii fine de coloană. uneori de nedorit. Se obţine. Paginarea în module. pur şi simplu. mai ales pentru textele din zona mediană a paginii. este. în cazul textelor mai mari. este ordonarea clară a textelor şi a imaginilor. fie transversale a paginii. dispunerea pe pagină a unor calupuri. împreună cu titlul. Cu acest prilej se evidenţiază faptul că titlurile au un dublu rol: prin dimensiunea lor atrag atenţia asupra importanţei unui articol şi. 6. întocmirea machetelor – fapt prea bine ştiut de secretarii de redacţie – trebuie să ţină seama de câteva principii. Ideea de bază. evită poziţionarea articolelor la acelaşi nivel şi se realizează. prin apelarea la ajutorul unor chenare. prin jocul dimensiunilor aceloraşi titluri sau. adevărate şabloane dreptunghiulare. Există şi paginarea în ramă. de asemenea. prin folosirea caracterelor diferite ale literelor din titluri şi. în felul acesta. De aici. Dezavantajul care se iveşte. apoi. O asemenea structurare a paginii contribuie la un mai bun raport între text şi imagine. orientarea cititorului abil realizată. dificultatea de ale conferi o anumită relevanţă şi. împreună cu titlurile lor. textele îmbinându-se între ele. însă. Există.

4. uniformă de text şi zonările diferenţiate ale paginilor (de exemplu: patru coloane cenuşii de text masiv pe stânga paginii şi patru coloane cu articole mai mici. 9. Trebuie evitată. fotografiile de dimensiuni mari. pentru a nu rupe unitatea grafică a paginii. 10. în schimb. 5. având menirea constituirii unor zone. Fotografiile să fie plasate. fiecare cu titlul lui şi cu ilustraţii pe partea dreaptă a paginii). 6. evident. Un tratament grafic aparte se recomandă pentru „paginile speciale”. Se recomandă. cele mai mici pot şi chiar se recomandă să fie aşezate. de larg interes. direct. . fie de-a lungul. în asemenea situaţii. deoarece există obiceiul folosirii unor numeroase texte. contribuie la evitarea unor inabilităţi legate de strategia jurnalistică a publicaţiei. se mai recomandă evitarea asemănărilor izbitoare şi apelarea la soluţii grafice similare în cazul paginilor care se vor afla faţă-n faţă (2 cu 3. a intertitlurilor. diferite alte ilustraţii. machetarea care contribuie la segmentarea. cu predilecţie. mai ales atunci când sunt imaginile unor persoane. adică dispuse în cele patru colţuri ale paginii de ziar. Să nu se apeleze la paginarea „tip american”. În sfârşit. structurarea titlurilor. „dozarea” inspirată a raportului dintre elementele publicistice şi cele grafice: fotografii. Nu sunt admise fotografiile numite „santinele”. adică un articol să se continue.diluând semnificaţia estetică a structurii respective. Să se evite masa mare. distincte). Să se evite – pe cât posibil – titlurile alăturate (la acelaşi nivel) ale unor articole diferite. În acest sens. grafice. Să se evite aşezarea unor fotografii chiar pe marginea paginii „privind” spre exterior. 7. fără titlu. adică pentru paginile care „atacă” (în stil monografic sau nu) o temă unică. fie prin „începerea textului” cu o fotografie).). 4 cu 5 etc. în jumătatea superioară a paginii. indiferent de domeniu. Nu este recomandată paginarea alăturată a două articole tratate grafic în aceeaşi manieră. fie de-a latul.). principiile în cauză se referă la: 1. a vitrinajelor etc. Nu face o bună impresie paginarea articolelor în scară. 11. 2. în partea inferioară a paginii. Începutul articolului să nu se afle prea departe de titlul lui (fie prin aşezarea unei fotografii imediat sub titlu. 8. sub un alt articol din cadrul aceleaşi pagini. ei (cu excepţia unei paginări intenţionat concepută în asemenea fel. 3.

la cele două elemente amintite. bunăoară. de data asta. de aici apelarea de către secretarii de redacţie la o geometrizare a paginării. la imagini focalizate pe un detaliu semnificativ. de pildă. cu imagini şi fotografii mai mari. culese cu o literă ceva mai mică. o altă percepţie şi vizuală. Ilustraţia Fotografia. impune o lectură globală. cu texte culese cu literă mai mare sau. curios să afle ultimele noutăţi. din motive similare. Diferenţe apar şi în cazul formatului publicaţiei. caracterul ei şi vom constata că pentru primii e nevoie de o literă mai mare. cu titluri în aceeaşi tonalitate. textele paginilor pot fi. E suficient să luăm în calcul. toate la un loc pot influenţa percepţia de ansamblu. Interesul. Tabloidul. iar textele. sunt mai aerisit paginate. aş spune. ca şi titlurile lor. la o amplificare a „albiturii” care. aflată sub incidenţa oboselii obişnuite. deoarece el se adresează. În sfârşit. adică legate de capacitatea de receptare a cititorului. dar şi a unei anumite saturaţii informaţionale. e tributară . pregnant. o altă psihologie. în special. cu deosebire. cu o literă care să le sporească lizibilitatea. şi paginarea trebuie să ţină seama de asemenea caracteristice şi să fie mai „aerisită”. Dacă e cazul unui cotidian de dimineaţă. Nici puterea de concentrare nu mai este aceeaşi ca dimineaţa. dar şi puţin cam nerăbdător din această pricină. de data asta. spre două elemente fundamentale ale structurii grafice a paginii de ziar: fotografia (ilustraţia ca termen generic) şi titlurile articolelor. pe care o realizează instantaneu în astfel de situaţii lectorul de presă şi care se referă. se îndreaptă spre sfera divertismentului. De aici. În replică. cu predilecţie. De aceea. Selecţia. tramvai. la un tiraj pertinent. constituie punctul de atracţie a oricărei publicaţii. a traversat o zi de muncă. se ivesc diferenţe între publicaţiile destinate unor beneficiari din mediul rural (mult mai puţin obişnuiţi cu exerciţiul cititului) şi cele destinate unor cititori care au prin definiţie preocupări intelectuale. un ziar de seară se adresează unui alt cititor sau chiar aceluiaşi de dimineaţă. c. unui cititor odihnit. la rândul lor. metrou). de regulă. a lecturii cu tentă de relaxare. tocmai pentru a nu îngreuna accesul şi nici cititul articolelor.Procesul de machetare trebuie să ia în consideraţie şi momentul apariţiei ziarului. litera textelor. mai pregnante. tocmai de aceea dispus să-şi înceapă lectura publicaţiei chiar în mijlocul de transport folosit (autobuz. artificiile grafice trebuie evitate. şi. de pildă. Privirea cititorului de presă se îndreaptă. dar care.

Bucureşti. să se impună prin estetica ei.tendinţei actuale de „vizualizare” a presei scrise. capacitatea. Guery Louis. Realitatea a dovedit că în cadrul procesului editorial strategia iconografică este extrem de importantă. Faptul e susţinut şi poate chiar şi amplificat deoarece imaginea (fotografia. însă. întotdeauna. să spună (să comunice) mai mult decât titlurile articolelor şi chiar. fotoinformaţia şi expresivitatea imaginii. care poate ridica o piedică în plus atunci când limba în care a fost redactat nu e cunoscută sau e ştiută aproximativ de cititor. . Le secretariat de redaction. un fotoreporter profesionist va avea intuiţia. Într-o lume în care vizualul (Tv în primul rând) fascinează şi acaparează. textele înseşi. virtuţi informaţionale şi. aproape brutal. mult mai uşor decât semnificaţia unui text. abia apoi. cetăţeanul. Conceperea şi elaborarea ziarului. se descifrează. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Cernat Mihai. în primul rând. 1995 (Biblioteca Facultăţii de Filosofie şi Jurnalism). în principal) se percepe. imaginile foto. sub impactul foarte puternic al televiziunii. prin frumuseţea de care se vorbeşte şi care o fac plăcută privirii şi care contribuie la atragerea ochiului celui ce parcurge paginile publicaţiei. Fotografia de presă. S-ar putea susţine faptul că în această privinţă e în joc o adevărată filosofie a fiecărei redacţii. Editura Fundaţiei România de Mâine. constituind poli de atracţie foarte puternici. în principal. Paris. fotografia de presă a ajuns. decât. nu în puţine situaţii. 2003. trebuie să aibă. uneori. De aceea. în fotografia obţinută. talentul şi ştiinţa de a îmbina în cel mai înalt grad. de regulă.

iar procesul comunicării este vital în orice domeniu. este o premisă func-ţional necesară în orice sistem social. cu tot ce implică el. a rolului pe care acesta l-a avut şi îl are la nivelul societăţii. în care viteza circulaţiei informaţionale reprezintă una dintre cele mai importante resurse. ea şi-a lărgit graniţele ocupându-se şi de problematica societăţii informaţionale. îl constituie acelaşi proces de comunicare.PUBLICISTICA RADIO Lector drd. Obiectul de studiu al publicisticii radio. în general. asupra studierii principalelor etape în apariţia şi dezvoltarea radioului. asupra impactului pe care publicistica radio îl are atât la nivel individual. fluxul de date transfrontalier). II. asupra modului de înfiinţare şi conducere a unui post de radio. se justifică aplecarea asupra publicisticii. dar prin intermediul radioului. obiectul de studiu al publicisticii l-a constituit procesul de comunicare publică. asupra elaborării programelor de radio. asupra cunoaşterii genurilor publicisticii radio. dar o dată cu dezvoltarea tehnicii. este o condiţie sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale. şi asupra publicisticii radio. în special. Principalele etape în apariţia şi dezvoltarea radioului . omenirea a păşit într-o nouă epocă. SOFIA GEORGESCU Obiective O dată cu apariţia şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă. cât şi la nivel social. Delimitarea obiectului de studiu al publicisticii Mult timp. Având în vedere aceste aspecte. Conţinutul cursului I. asupra criteriilor ştiinţifice de apreciere a prestaţilor lucrătorilor de la posturile de radio publice şi private. de noile forme şi canale de comunicare (Internet. Prezentarea şi cunoaşterea acestor probleme reprezintă şi obiectivele cursului de Publicistică Radio.

În anul 1901 se realizează prima transmisie transatlantică. Noul mijloc de comunicare în masă nu a fost opera unui singur inventator. La confluenţa telefoniei cu telegrafia fără fir ia naştere radiofonia. iar ulterior a devenit mijloc de propagandă a teoriilor naziste. Radiodifuziunea a reprezentat o soluţie de moment la problemele ridicate de necesitatea oamenilor de a comunica rapid şi la distanţe mari. Alexandr Popov (1894 – antena). Marconi „părintele radioului” cel care a realizat sistemul cu unde scurte. afirma Goebbels. pe acelaşi fir. a doua telegrame. . Evoluţia telegrafului ia sfârşit în anul 1872 când Edison experimentează sistemul duplex. principalul autor al propagandei naziste. optică şi chiar electrică. Astfel. G. Treptat. Cernăuţi. istorică fiind experienţa de lângă Bologna. Descoperirea undelor electromagnetice de către fizicianul Rudolf Hertz îi permite italianului Guglielmo Marconi să construiască sistemul de telegrafie fără fir. Cele mai importante contribuţii le-au avut R. Brevetat în anul 1876 de către Alexander Bell telefonul cucereşte lumea chiar mai rapid decât înaintaşul său.Radiodifuziunea din zilele noastre este rezultatul unui lung proces evoluţionist. După această dată în prim-planul evoluţiei mijloacelor de comunicare în masă apare un alt protagonist: telefonia. Edison (a imprimat vocea). Trecând peste metodele empirice de comunicare acustică. primul pas important în comunicarea prin intermediul mijloacelor electronice a fost reprezentat de brevetarea în anul 1837 a telegrafului electric. Hertz. ce permitea transmiterea simultană. prima legătură radio. Viena şi în toate marile oraşe din Europa. În anii ’890 ştafeta este preluată de telegrafia fără fir. În anul 1854 se putea telegrafia de la Bucureşti la Iaşi. telegraful a fost acceptat în lumea afacerilor şi în armată. o alternativă la hârtia tipărită. bazat pe numeroase inovaţii tehnologice şi descoperiri ştiinţifice. un instrument de securitate pentru navigaţie (experienţa navei engleze „Republic” care a intrat în coliziune cu nava „Florida”). vocea umană este transmisă pe calea undelor. „Cu radioul am distrus spiritul de rebeliune”. Părintele telegrafului Samuel Morse este şi cel care realizează prima transmisie prin intermediul telegrafului între Washington şi Baltimore la 24 mai 1844. în sensuri opuse.

Numărul staţiilor radio creşte cu rapiditate: în 1922 se emiseseră licenţe pentru 254 de staţii.După primul război mondial. lansarea sateliţilor de telecomunicaţii în 1962 (Telstor). Sectorul Prezentare/ Programme. Un an mai târziu. că radioul este una dintre treptele esenţiale în dezvoltarea comunicării de masă. Sectorul tehnic Anunţurile de interes public. Departamentul Muzical. Departamentul Promovare. prezentarea (comperajul) constituie elementele obiective ale oricărei scări-info (partea vorbită a oricărui program). rubrica. magazinul. autopromovarea. în SUA şi în Anglia au fost efectuate experimental primele transmiteri prin radio a unor cântece şi scurte piese de radio. Departamentul Autopromovare. Departamentul Anunţuri de interes public. Privind această evoluţie putem afirma. fluxul muzical cu cel informaţional. Inventarea tranzistorului în 1947 face din radio un instrument accesibil. din punct de vedere pecuniar. Departamentul Producţie. iar în ziua de 15 iunie radioul devine mijloc de comunicare în masă prin transmiterea concertului susţinut de cântăreaţă Nellie Melba. fără teama de a greşi. publicitatea. Inserturi. ca amuzament. precum şi de info-managementul acestuia: de alcătuirea unei grile de programe în care să fie îmbinat plăcutul cu utilul. dar cele mai importante departamente din interiorul unui post de radio sunt: Departamentul Format-Teme/Difuzare/Programare. construirea radiotelescoapelor Brown (1950). actualităţile. Prima staţie radio a fost înfiinţată la Pittsburg în 1920. III. Bineînţeles că nu există aceeaşi structură sau organigramă pentru toate posturile de radio. . în Londra îşi începe activitatea una din primele staţii europene de radiodifuziune. Structura unui post şi a unui program de radio Viaţa unui post de radio depinde de structura sa internă. Dezvoltarea televiziunii (1930). Reclama. Pornind de la aceasta organigramă trebuie să punctăm specificul activităţii fiecărui departament. majorităţii. Departamentul Actualităţi (informaţional) Departamentul Magazin/Rubrici. apariţia internetului reprezintă celelalte verigi ale mijloacelor moderne de comunicare în masă.

de feature. se regăsesc în programele radio europene sub formă de comentarii. oferindu-i posibilitatea de a descoperi o serie de amănunte. să prelucreze aceste anunţuri în structuri specifice scării-info şi să le pună la dispoziţia sectorului Programe pentru a fi luate în evidenţă şi trecute în grila de programe Publicitatea poate juca un rol mai mult sau mai puţin însemnat în funcţie de mărimea postului de radio: cele locale. sarcină ce-i revine redactorului din acest sector. de recomandări. realizatorii şi reporterii trebuie să dispună atât de posibilităţi de înregistrare cât şi de modalităţi de prelucrare ulterioară în studio. de mai multe emisiuni. în unele cazuri. Acestea sunt prezentate dintr-o perspectiva inedita trezind interesul ascultătorului. de baza tehnica şi formatul postului Realizatorii de magazine răspund de selectarea şi evaluarea temelor. informându-l şi în acelaşi timp amuzându-l.Anunţurile de interes public. de tratarea şi amplasarea lor în planul de emisie. noţiune preluată de la americani. Spaţiile oferite magazinelor depind de importanţa temei abordate. Importantă este selecţia temelor. de coordonarea unei singure emisiuni sau. dar de multe ori chiar şi produc spoturi publicitare comandate de diferiţi clienţi. Magazinul reprezintă un alt pilon al oricărei grile de radio care abordează teme şi evenimente în afara ştirilor. el este introdus într-o grilă de rotaţie cu scopul de a ajunge la un număr cât mai mare de ascultători şi prin repetare să se mărească şansele de a penetra în mintea ascultătorilor. Totodată redactorul trebuie să se ocupe de identificarea instituţiilor care oferă anunţurile de interes public. Nu există nici un fel de reguli în legătură cu spaţiile ce trebuie rezervate acestui gen de anunţuri. marile posturi de radio sunt asistate de către agenţiile specializate. Autopromovarea: Pe lângă anunţurile de interes public şi publicitate orice post de radio poate difuza programe prin intermediul cărora să-şi popularizeze propriile acţiuni sau să prezinte avantajele oferite de ascultare a respectivului program. Frecvenţa cu care sunt transmise anunţurile publicitare depinde de hotărârea conducerii şi de puterea financiară (publicitatea reprezentând transmiterea de informaţii plătite cu scopul de a promova un produs sau un serviciu) a fiecărui post de radio. regionale nu numai că difuzează foarte multă publicitate. . Când un subiect social este abordat sub forma unui anunţ de interes public. notându-le pe acelea care solicită cu regularitate spaţii de difuzare. Din punct de vedere tehnic.

sloganuri şi logouri. de secţii care să se poată regăsi şi în organigramă. Actualităţile însumează toate materialele vorbite care oferă informaţii de bază: ştirile. suplimentar. ştire scurtă. hard news. efect sonor de separare (flash. reorientându-se după un anumit eveniment. follow-up (completare). Prin inserturi trebuie să înţelegem fragmente de declaraţii sau corespondenţe externe citite de o alta voce decât cea a prezentatorului. Bineînţeles că dacă postul de radio este mai mic. Rubricile pot fi redactate pe baza unor planuri tematice sau de sezon. permiţând analiza concurenţială a buletinelor de ştiri prezentate de alte posturi de radio. documentar soft news. soft news plus insert redacţional. cortine) ştire follow-up. La rândul său sectorul mai sus menţionat (ca şi celelalte) este ombilical legat de sănătatea sectorului tehnic. de un anumit ambalaj. Indiferent de mărimea postului de radio. se consideră că orice post de radio sănătos înglobează în structura sa cel puţin o parte dintre aceste departamente de activitate. Elementul de legătură este reprezentat de timp. dispunând adesea. în toate cazurile. stabilind raporturi bine proporţionate între fluxurile muzicale şi cele verbale. a prezentatorului). . titlul piesei muzicale şi numele interpreţilor sub forma de intro (la început) sau oudtro (la sfârşit) şi nu în ultimul rând de identificare (a postului de radio. Chiar dacă nu este vorba. condiţia esenţială pentru existenţa sa este conlucrarea dintre aceste sectoare. este caracterizată de periodicitate şi care abordează teme bine definite(horoscopul calendarul zilei). meteo. orice defecţiune a necesităţilor sectorului Programe creând premisele îndeplinirii sarcinilor din celelalte departamente. Ca şi în cazul materialelor incluse în magazine. plus insert. În funcţie de conţinut. buletinul meteo. a emisiunii. promo. şi soft news. actualitatea sportivă etc. rubricile pot valorifica întreaga paletă a genurilor publicistice practicate la radio. Prezentarea (comperajul) are rolul de a face legătura între diversele elemente vorbite din interiorul scării – info. actualităţile care prezintă ştiri se structurează după: hard news (importanţă). angajaţii trebuie să-şi asume un număr mai mare de sarcini. care permite identificarea lor în programe. informaţii utile. circulaţie. alcătuind „rotunjimea” orelor de program. De exemplu sectorul Difuzare/ Programe/Format/Teme are cea mai puternică influenţă asupra reluării subiectelor din activitatea cotidiană.Rubrica reprezintă un material care are repartizat un spaţiu fix de emisie. În cazul buletinelor de ştiri se iau în considerare următoarele aspecte: ştire completă. asupra amplasării temelor.

documentare). de avantajele oferite de poziţia pe piaţa care îi conferă posibilitatea de a oferi programe pentru diversele tipuri de public având astfel o audienţă mult mai mare decât a altor posturi. cea mai amplă modalitate de a trata un eveniment. Deşi teoretic nu există limită de timp pentru acest gen publicistic. şi nu în ultimul rând de politica mass-media. înainte de difuzare. din încasările provenite din publicitate). în general. Spaţiul acordat emisiunilor monotematice diferă în funcţie de importanţa temei abordate. experţi. este feature-ul. adecvată tematicii. în ordinea descrescătoare a duratei. totuşi în practică i se acordă un interval cuprins între 20-30 de minute.Dincolo de buna funcţionare a structurii interne. spaţiul de emisie care i se acordă este cuprins între un minut şi trei minute. Exemple de astfel de emisiuni sunt: tema zilei. fiind frecvent introduse de către prezentator. Între părţile componente ale unui feature pot fi inserate elemente de comperaj sau muzicale. de frecvenţa de emisie. o tema din diverse unghiuri. relatările care însoţesc un eveniment (declaraţii. Relatarea este genul publicistic care nu conţine nici un fel de inserturi şi care este cel mai frecvent întâlnit în corespondenţa radiofonică. . sinteza zilei. Toată „parte vorbită” dintr-o grilă radio se poate regăsi sub diferite genuri publicistice: Emisiunea monotematică. precum şi limbajul sonor. viaţa unui post de radio depinde şi de alte elemente: de aria de acoperire tehnică determinată de puterea emiţătoarelor. analize. de popularitate. Interviul este considerat genul publicistic cel mai răspândit la radio. Genul imediat următor emisiunilor monotematice. interviuri. Relatarea poate fi întâlnită atât în emisiunile tip magazin. a săptămânii. Partenerii de dialog pot fi atât ascultători. pentru a putea fi prelucrat. În cazul în care interlocutorii au o elocinţă greu de stăpânit sau în cazul în care se abordează o problemă complexă se recomandă realizarea interviului pe bandă. În cadrul acestor emisiuni un rol important îl au muzica. Aceste texte care sunt prezentate de către un singur prezentator şi nu conţin zgomote de fond sau alte înregistrări sunt mai puţin atractive comparativ cu cele «produse». fie că este vorba despre interviuri difuzate în direct. a săptămânii. cât şi proprii corespondenţi ai postului de radio. fie că este vorba despre interviuri înregistrate. emisiuni de sezon sau dedicate unui eveniment. de puterea pecuniară (posturile publice au un alt potenţial decât cele private care se autofinanţează. cât şi în rubrici.

Durata unei intervenţii de tip call-in variază între un minut şi trei minute. unul dintre cele mai simple genuri publicistice. pe eşantioane aleatoriu alese. reprezintă o altă modalitate de culegere a opiniilor trecătorilor. cât şi în cazul emisiunilor call-in. sau off-air. gen publicistic întâlnit şi în presa scrisă. banda înregistrată intră pe post. Ele sunt concepute sub formă de materiale scrise şi prezentate într-un interval de maxim doua minute de către prezentator sau în unele cazuri chiar de către autor. Marele neajuns. constă în inserarea unui citat prin intermediul unui text de comperaj. Atât comentariul cât şi nota trebuie să fie clar marcate şi ambalate corespunzător. Imediat după terminarea piesei. Inclu- . chiar opinia prezentatorului) redacţia are ocazia să facă dovada competenţei sale şi să influenţeze pozitiv imaginea pe care postul de radio o are în planul informaţiilor. interlocutorii discută în culise întrebările primite de la ascultători. Prin Comentariu / Notă (o îndrumare. Timpul ideal acordat acestui gen publicistic pare să fie trei-cinci minute. Tocmai de aceea se recomandă să se pună în evidenţă acest lucru prin precizări redacţionale când se recurge la respectivele genuri radiofonice. atât în cazul anchetelor realizate pe stradă. Înregistrarea acestor opinii se realizează cel mai frecvent pe bandă. sunt prezentate ca şi când ar fi reprezentative. Call-in reprezintă un alt gen publicistic care permite intervenţia directă a ascultătorilor pentru a-şi exprima opinia în legătură cu un subiect foarte controversat. opiniile înregistrate şi fonotecate corespunzător sunt puse cap la cap şi difuzate fără comentariile reporterului. Acestea pot fi on-air. ca şi cum ar fi în direct. este faptul că opiniile unui număr relativ scăzut de persoane chestionate. off-air editing permite o selectare a interlocutorilor şi creează ascultătorilor impresia că viteza de reacţie a realizatorilor este maximă. Opiniile astfel adunate se prelucrează ulterior în studiourile posturilor de radio.Un gen aparte de interviuri îl constituie „interviurile realizate cu ascultătorii”. Prin selecţie. O dotare tehnică adecvată îi permite prezentatorului să poarte personal un scurt dialog cu ascultătorii în timp ce pe post curge o piesă muzicală. Acest procedeu. o soluţie. ascultătorii adresează invitatului din studio întrebări în direct şi primesc tot în direct răspunsuri. Insertul. în afara studioului de emisie după care se grupează într-un streif lung de zece-cincisprezece minute fiind difuzate ulterior sub forma unui material compact. realizată pe stradă. fără ca acestea să fie difuzate. Ancheta.

Cohen. Dimensiunea unui insert depinde de importanta conţinu tului.derea insertului în comperaj se realizează într-un mod similar buleti nelor de ştiri. Foarte importante în orice program sunt ştirile. s-a ajuns la convingerea că în procesul de producere a ştirilor definitorii sunt: costurile de producţie implicate de culegerea şi procesarea informaţiilor. – le jurnaliştilor. Cercetarea mediului profesional al jurnaliştilor a demarat în anii şaizeci şi a produs în deceniul următor numeroase lucrări de referinţă: Fabricarea ştirilor – S. Fishman – 1980 În timpul cercetării s-a urmărit procesul prin care reprezentanţii mass-media aleg din sutele de întâmplări anumite fapte ori personaje pe care le transformă în produse finite. – preferinţele consumatorilor. Young – 1973 Producerea ştirilor – G. corespondenţii. După patru decenii de investigaţii. birouri de presă. alte medii. Gans – 1979 Fabricând ştirile – M. adică în ştiri. dar în mod firesc nu ar trebui să fie mai scurt de zece secunde. – presiunile exercitate de sursele care oferă accesul la infor-maţie. Elaborarea unei ştiri presupune existenţa informaţiei care de obicei poate fi obţinută prin observare directă sau prin intermediul altor surse. Dintre sursele de informare ale unui post de radio amintim: – surse interne: reporterii. de aceea voi acorda mai mult spaţiu acestui gen publicistic. dar nici să depăşească douăzeci şi cinci de secunde. – regulile impuse de proprietarul instituţiei. colaboratorii respectivului post de radio. – surse externe: agenţii de presă. J. – dotarea tehnică. – restricţiile fixate de furnizorii de publicitate. Tuchman – 1977 Alegerea ştirilor – H. gusturile şi convingeri .

pentru a fi completă şi pentru a fi considerată o ştire bună. în cazul radioului are anumite particularităţi: structura şi formatul: Structura este alcătuită din două elemente: lead . echilibru .să fie prezentate toate aspectelor legate de evenimentul prezentat. pentru a evita orice interpretare. În lucrările de specialitate se afirmă că secretarul de presă al preşedintelui Ford a fixat patru reguli de bază pentru reporterii de la Casa Albă: •Declaraţiile să fie citate şi atribuite sursei (numele. Când reporterul întâlneşte mai multe versiuni în legătură cu un fapt. claritate . Atunci când sursa cere să i se păstreze confidenţialitatea.cine?" . reporterul hotărăşte dacă difuzează sau nu ştirea. ea trebuie să răspundă la întrebările: . . Se observă că în cazul ştirii radio nu exista titlu. el poate difuza ştirea cu condiţia de a cita diferitele surse. mai ales când este un eveniment controversat. pentru că este pus în imposibilitatea de a cita sursa.se are în vedere percepţia exactă a mesajului transmis.surse neidentificate sau protejate: formate din oficiali frecvent necitaţi. improbabilitate prealabilă a informaţiei (noutate).introducerea (elemente definitorii) şi corpul ştirii.. titlul persoanei: On background •Declaraţiile sunt utilizate fară a fi citate şi atribuite unei surse: On Deep background •Informaţia este numai pentru reporteri fără a fi publicată sau verificată: Off the Record Este considerată o ştire bună cea care are următoarele calităţi: exactitate . Reporterul care primeşte o informaţie este obligat să o verifice prin încrucişarea altor surse cu sursa primară. titlul per-soanei): On the Record •Declaraţiile să fie citate dar fără a se menţiona numele. utilitate. noutate) se realizează selecţia ştirilor Deşi acest gen publicistic îl întâlnim şi în presa scrisă.când?" „de ce?" Pe baza acestor răspunsuri şi ţinând cont şi de alte elemente (proximitate. Totodată.ce?" .(informaţia propriu-zisă).să fie construită în aşa fel încât să nu conţină presupuneri şi să nu se simtă implicarea reporterului.unde?" .

dorinţa de a alunga monotonia. În redactarea ştirii radio trebuie să se respecte: •tehnica piramidei răsturnate – se începe cu ceea ce este mai important. I = interes. Ambalajul trezeşte interesul în legătură cu ceea ce va urma. •limbajul să fie alcătuit din termeni cunoscuţi. fără abrevieri. de fundal. de a fi bine informat. alte intervenţii ca mijloc stilistic pentru sporirea efectului de autenticitate. Ştirea acoperă o necesitate manifesta de a obţine informaţii. •topica să fie normală. semnale de pauză. – complex – care conţine pe lângă elemente definitorii şi ele mente de background. •trebuie să se evite aglomerarea textului cu cifre. Nevoia de inedit. cât şi la cele private aşanumitele „ştiri cu insert”. Pentru a marca unitatea ştirilor ambalajului din deschidere îi urmează adesea un element final. sunt prezentate într-o altă manieră şi sunt realizate pe baza conceptului AIDA: A = atenţie. cu date. dorinţa de a cuceri şi alte urechi a adus în prim plan. În funcţie de tipul ştiri trebuie ales şi genul de insert ce urmează a fi prezentat: . Prin ambalaj trebuie să înţelegem mai mult decât un simplu anunţ: efecte sonore. D = dorinţa. cu difuzarea ştirilor.Formatul ştirii poate fi diferit în funcţie de importanţa eveni mentului prezentat şi de modul în care acesta este difuzat: – flash – care conţine numai elemente definitorii. În acest scop se foloseşte un ambalaj menit sa suscite atenţia ascultătorului. brevilocvente. ascultătorul rămâne pe lungimea de undă a respectivului post şi acesta obţine o imagine pozitivă în domeniul informaţiei. Ele folosesc scurte corespondente. •frazele să fie scurte. •trebuie relatat un singur eveniment dintr-un singur punct de vedere. A = acţiune. atât la posturile publice. Timp de câteva decenii ascultătorii s-au obişnuit să asculte buletinele de ştiri în forma clasică: un redactor de ştiri sau prezentatorul citeşte ştirile una după alta şi încheie cu starea vremii. Din dorinţa de a fi la curent.

psihologic). Toate emisiunile trebuie să poarte haina unui format de program. de ce nu. În această situaţie rolul corespondentului este luat de reporterul din redacţie care elaborează şi înregistrează pe bandă un fel de corespondenţă fără a încerca să sugereze că se află la locul evenimentului. psihografice – clienţii pentru spaţiul publicitar). fără a fila total originalul. . politic. analiza clienţilor (ascultătorii – date socio-demografice. prezintă în acelaşi timp şi un mare risc. sport). elementele de producţie). informaţia (ştiri. Însuşirea şi aprofundarea acestor elemente introductive reprezintă primii paşi ce trebuie făcuţi de cei care doresc să cunoască. şi. să activeze. să „stăpânească” acest domeniu de activitate: publicistică radio. a tuturor celorlalte mijloace de informare care pot solicita atenţia ascultătorilor). divertismentul (concursuri. documentare. precum şi publicitatea. mijloacele de ambalare (efectele sonore. analiza concurenţială (poziţia celorlalte poturi de radio. avânduse în vedere următoarele domenii: muzica. demografic. conţinuturile şi modurile de prezentare). un conţinut şi o formă de prezentare. acţiuni promoţionale). – Insertul cu voice-over presupune suprapunerea unei tradu-ceri peste banda în original. Pornind de la rezultatele acestor analize se iau decizii clare referitoare la conţinutul programului. structura. analiza de detaliu (punctele tari şi slabe ale concurenţilor relevanţi. Insertul cu voice-over începe după ce se difuzează primele cuvinte ale vorbitorului şi se încheie simultan cu textul original.– Insertul original înlocuieşte citatul sau vorbirea indirectă şi se materializează de cele mai multe ori în declaraţia unui om politic sau a unui înalt funcţionar de stat în legătură cu un subiect relevant. caleidoscop. Utilizarea inserturilor este o adevărată provocare dacă avem în vedere faptul ca acest procedeu pe lângă atractivitate. legislativ. – Insertul redacţional este utilizat atunci când din diferite cauze nu se poate lua legătura cu corespondentul din teri-toriu pentru a obţine o înregistrare pe bandă magnetică. la structura sa şi la modul de prezentare. prezentarea (comperajul). Alegerea formatului se face pe bază rezultatelor unor analize prealabile: analiza conjuncturală (mediul tehnologic. analiza potenţialului existent şi poziţionarea pe piaţă). adică să aibă o structură. adică un insert original.

H. Manual de jurnalism. Specificul radiofonic. 2001. M. C. Bertrand..M. 1998.. 2001. J.v BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Haas. Zimmer G. Editura Polirom. Coman. Editura Teora. Coman.. Iaşi. Editura Polirom. Popescu.. Bucureşti. 1999. Editura Polirom. O introducere în presa scrisă şi vorbită. M. Frigge U. Iaşi...G.. . E. Radio Management. 1997. Iaşi. Introducere în sistemul mass-media.. Editura Polirom.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful