You are on page 1of 7

Curs 1

TEHNOLOGIA TESTĂRII

Testarea clinică reprezintă modalitatea prin care se va aprecia calitativ şi


cantitativ capacitatea funcţională a aparatelor şi sistemelor.
Iniţial e necesară pentru aprecierea deficitului ce urmează a fi recuperat şi a
restantului funcţional (capacităţile şi activităţile pacientului).
În final, apreciază rezultatele obţinute prin aplicarea programului de
recuperare şi concluzionează asupra măsurilor ce se impun.
Terminologia utilizată este : "evaluation" (= evaluare) sau "assessment" (=
apreciere), termeni ce presupun deosebiri.
Aprecierea (assessment) reprezintă procesul de înregistrare (strângere) a
datelor, identificarea problemelor, formularea ipotezelor si luarea deciziilor pentru
intervenţiile terapeutice ( L. W ., Pedretti , 1996 ). Cuprinde deci tabloul complex
asupra stării patomorfofuncţionale.
Aprecierea se adresează atât pacienţilor cu incapacităţi cât şi omului sănătos
(exemplu, aprecierea sportivilor).
Aprecierea (assessement) acoperă o sferă largă care trebuie să răspundă la
toate întrebările legate de starea pacientului :
- care sunt disfuncţiile lui?
- care sunt cauzele acestora?
- care este restantul funcţional?
- care este impactul psiho-socio-profesional asupra bolnavului?
- care este prognosticul?
Şi va trebui în final să determine :
- programul de lucru al asistenţei de recuperare,
- eficienţa acestui program,
- necesitatea refacerii lui în funcţie de noile concluzii determinate de o nouă
"apreciere".
Aprecierea ia în considerare deficitul complex (deficitul global) rezultat din
starea propriu zisă a pacientului şi din proiecţia acestuia în mediul său de
viaţă.
Evaluation (evaluarea), cuprinde o baterie de teste specifice pentru deficite
măsurabile. Deci evaluarea este o „apreciere” punctuală.
1
Procedura de evaluare presupune o metodă sau un test pentru estimarea
calitativă sau cantitativă a unui anumit deficit.

1.2.1 ETAPELE „APRECIERII”

Apreciera se realizează în mai multe etape :


 Faza întâi
1. Triajul ( screeningul) reprezintă primul contact cu „cazul” uneori fără
pacient, triajul putându-se face şi numai prin documente medicale sau prin discuţii cu
familia sau cu cei care trimit pacientul.
2. Interviul iniţial reprezintă primul contact medic-pacient sau terapeut
-pacient la care se adaugă „observaţia globală” şi „testele simple” rapid orientative
(mers, mişcarea unui segmnent, poziţie, coordonare, pronuţarea cuvintelor, dispnee).
Se apreciază capacitatea de înţelegere a pacientului, interesul acestuia pentru
propria sănătate şi nevoile pacientului.
3. Informaţii subiective (anamnestice) prin care se face evaluarea de bază a
suferinţelor. Se înregistrează simptomele, istoricul bolii şi al tratamentelor efectuate,
datele generale ale pacientului (familie, profesie, obiceiuri, antecedente), aprecierea
psihicului bolnavului şi evaluarea impactului bolii asupra vieţii personale, sociale,
profesionale, etc.
4. Informaţii obiective care se culeg prin examenul clinic si paraclinic. Etapa
are 3 componenete :
- examenul clinic general pe aparate si sisteme,
- examenul clinic special de evaluare a deficitelor (bilanţ articular, bilanţ
muscular, postura, coordonare si echilibru, stabilitate, capacitate de
efort, senzoriu, inteligenţa, cogniţia, etc ).
- examene paraclinice complementare (radiografii, EKG, EMG, teste
respiratorii, ecografie, analize biologice) în funcţie de nevoile precizării
diagnosticului de boală şi/sau deficitului funcţional.
5. Procesul de analiză al datelor care reprezintă :
- stabilirea diagnosticelor (de boală, funcţional, al capacităţii de muncă);
- precizarea codificării infirmităţii, incapacităţii şi handicapului;
- aprecierea restantului funcţional;
- aprecierea sincerităţii pacientului ;

2
- aprecierea evoluţiei deficitului;
- aprecierea obiectivelor programului de recuperare;
- aprecierea necesităţilor de ortezare-protezare.
6. Concluziile lucrative încheie lungul proces al aprecierii şi se referă la:
- stabilirea listei cu problemele pacientului, care fac obiectivul recuperării;
- defalcarea acestor probleme în majore şi minore şi pe priorităţi;
- determinarea problemelor rezolvabile cu ajutorul medicinii fizice şi/sau
prin metodele altor specialităţi.
În acest moment, procesul de apreciere este terminat.
 Faza a doua constă din alcătuirea planului (programului) de recuperare şi are la
bază :
- datele obţinute prin evaluări ;
- analiza metodelor si mijloacelor necesare şi disponibile pentru tratament,
ca şi cadrele de execuţie ( număr, tipuri, pregatire);
- locul unde se va desfăşura programul: spital, ambulatoriu, domiciliu, etc.
Planul de recuperare trebuie să prevadă :
- obiective pe termen scurt,
- obiective pe termen lung,
- duratele aproximative ale etapelor şi momentelor de reevaluare,
- dorinţele vocaţionale (profesionale) ale pacientului;
- momentul aproximativ când se face „descărcarea” de responsabilitate
adică când se încheie relaţia medic/terapeut-bolnav.
Programul de recuperare se bazeaza pe nevoile pacientului si nu pe
deficienţele lui .
 Faza a treia este reprezentată de aplicarea programului de recuperare adică de
tratamentul propriu-zis, aşa cum a fost el preconizat în plan.
 Faza a patra a reevaluării fixată de la început în program, are ca scop :
- stabilirea eficienţei programului aplicat;
- realizarea unor corecturi ale programului în funcţie de observaţiile
înregistrate în timpul execuţiei lui;
- eliminarea unor obiective care practic nu pot fi atinse sau care au dispărut;
- adăugarea unor noi obiective sau noi metode sau mijloace terapeutice.
Toată reevaluarea devine punctul de plecare pentru alcatuirea unui nou plan
de recuperare.
3
Exemplu: paralizia mâinii drepte (ca mână dominantă) se consideră mai
disfuncţională decât aceea a mâinii stângi. Dar dacă pacientul este stângaci,
capacitatea lui funcţională este cu mult mai mare, nemaifiind necesară instituirea
unui program de abilităţi pentru mâna stângă.

1.2.2 EVALUAREA

Evaluarea reprezintă un proces prin care utilizând căi specifice se


urmăreşte adunarea unor informaţii necesare unui anumit scop.
Se pot organiza evaluări pentru :
- asistenţa de recuperare a deficienţilor,
- alcătuirea unui program educaţional al copiilor cu diverse incapacităţi,
- organizarea unor activităţi culturale sau sportive,
- organizarea unui învăţământ de pregătire special, în diverse domenii.
Cu alte cuvinte, există o evaluare şi a persoanelor sănătoase când este
vorba de aspecte profilactice şi se va stabili nivelul de fitness, capacitatea
functională, gradul de performanţă fizică. Dacă se face in scop educativ, se va
stabili nivelul de cunoştiinţe generale si speciale, capacitatea de recepţie, gradul
de inteligenţă, memorare, etc.
Datele necesare evaluării se colecteaza prin 3 moduri : observaţie, teste
informale si teste formale.
1. Observaţia nu este doar a testatorului (medic, kinetoterapeut, antrenor
etc), ci poate veni şi de la anturaj. Observaţia apreciază comportamentele fizice şi
psihice care pot scăpa examenului direct.
2. Testele informale sunt teste de culegere directă a informaţiilor de la
subiecţii implicaţi în evaluare şi se realizeaza prin :
 Teste scrise cu întrebări standard pe care le complectează pacienţii sau
cei implicaţi în evaluare.
 Suită de activităţi generale sau speciale realizate de subiecţi la solicitările
testatorului.
 Suită de întrebări verbale focalizate pe anumite probleme.
Testele informale sunt de obicei teste de screening, dar si de început al
operaţiei de assessment.

4
Testele informale pot aduce într-un timp scurt şi fără echipamente speciale o
cantitate impresionantă de informaţii pentru evaluarea subiecţilor. Aceste teste nu
sunt standardizate, subiecţii putând fi comparaţi doar cu ei înşişi prin aceleaşi
teste la începutul şi sfârşitul programelor.
Testele informale ne dau aprecieri generale asupra direcţiei în care se
manifestă incapacităţile, dar ele obligatoriu vor fi completate cu evaluări punctuale,
cuantificate şi corect explicative ale fenomenului disfuncţional.
Exemplu: dacă testul informal ne-a relevat realitatea că un individ nu poate
să se ridice şi să se reaşeze pe scaun, această constatare nu ne explică de ce nu
se poate ridica şi aşeza pe scaun. Nu a înţeles sau nu a auzit comanda? Are
anchiloză articulară ? Este spastic? Are paralizia cvadricepşilor? Are dureri foarte
mari? Toate acestea trebuie precizate prin teste selecţionate, prin teste formale.
3. Testele formale sunt orientate punctual spre o disfuncţie, spre o
problemă conturată, apreciind valori, cuantificări, grade de mărime şi realizând o
explicare corectă a fenomenului.
În alegerea testelor se va ţine cont de trei componente :
- să fie standardizate,
- să fie teste fezabile sub raport administrativ-organizatoric,
- să corespundă tipului şi gradului disfuncţional.
Testele standard se referă la raportarea rezultatelor la valorile standard
obţinute pe baza unor studii de normalitate pe un număr foarte mare de subiecţi.
Testarea noastră trebuie să respecte tehnica evaluării utilizată de cei care
au realizat testele standard.
Validitatea testului, este o altă cerinţă a evaluării corecte şi răspunde la
întrebările: Testul utilizat masoară exact ceea ce doresc? Este valid ?
Încrederea în test este determinată de :
- aplicarea de 2 ori succesiv a aceluiaşi test, aceleiaşi persoane, în
aceleaşi condiţii, trebuie să dea rezultate superpozabile. Intervalul dintre
2 măsurători nu trebuie să depăşească 2 săptămâni;
- încrederea în test este dată şi de concordanţa rezultatelor a două teste
asemănătoare, care apreciază acelaşi fenomen.
Sensibilitatea testului este importantă pentru urmărirea în timp a evoluţiei
unui fenomen testat.

5
Obiectivitatea testului. Testele conţin grade diferite de subiectivism atât din
partea testatorului cât şi al celui testat.
Au aparut "evaluari fără standarde":
1. Teste normative de referinţă în care performanţa se măsoară comparativ
cu alţi indivizi din aceeaşi categorie. Sunt utile pentru că ne permit să
apreciem cum se plasează subiectul evaluat în contextul grupului sau
comunităţii din care face parte.
2. Teste cu criterii de referinţă, ne oferă o anumită informare asupra unei
anumite abilităţi sau comportament al subiectului. Referirea se face între
scorul obţinut de subiect faţă de un nivel acceptat de performanţă al
respectivului test. Sunt utilizate în sportul de performanţă realizând aşa-
numitele baremuri.
3. Evaluarea de conţinut este o metodologie complexă de apeciere a
modului de execuţie a unei activităţi date, apreciere făcută printr-o
testare a abilităţilor necesare realizării acelei activităţi. Exemplu:
testarea mersului unui pacient.
Tehnologia generală a evaluării stă la baza creării testelor practice prin care
analizăm starea fizică sau psihică a pacienţilor.
Există un număr enorm de teste, unele devenite clasice, pentru evaluarea
principalelor stări disfuncţionale cu care specialiştii de recuperare se confruntă în
practica profesională.
În kinetoterapie se utilizează teste analitice de evaluare pentru infirmităţi
anatomice, fiziologice sau psihologice şi teste de evaluare globală a incapacităţilor,
disabilităţilor, care în mare parte aparţin terapiei ocupaţionale.
EVALUĂRI ANALITICE: EVALUĂRI GLOBALE:
- Evaluarea amplitudinii de - Evaluarea ADL-urilor (activities
mişcare articulară, of daily living),
- Evaluarea musculară, - Evaluări globale direcţionate de
- Evaluarea posturii şi alinierii diagnostic,
corpului, - Evaluarea toleranţei la efort,
- Evaluarea controlului muscular - Evaluarea mersului,
şi a coordonării, - Evaluarea "calitătii vieţii"
- Testarea echilibrului,
- Evaluarea sensibilităţii,
- Evaluarea apraxiei,

6
- Evaluarea disfuncţiei cognitive,
- Evaluarea cardiorespiratorie.