You are on page 1of 5

C 60/12, ECLI:EU:C:2013:733

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

14 noiembrie 2013

„Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Decizia-cadru 2005/214/JAI – Aplicarea


principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare – «Instanță judecătorească cu competență
specială în materie penală» – «Unabhängiger Verwaltungssenat» din dreptul austriac – Natura și
întinderea controlului exercitat de instanța din statul membru executant”

În cauza C-60/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 35 UE de Vrchní soud v
Praze (Republica Cehă) prin decizia din 27 ianuarie 2012, primită de Curte la 7 februarie 2012, în
procedura privind executarea unei sancțiuni financiare emise împotriva lui

Marián Baláž,

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare și cu privire la a doua întrebare literele a) și b)

24 Prin intermediul primei întrebări și al celei de a doua întrebări literele a) și b), care trebuie
analizate împreună, instanța de trimitere urmărește să afle dacă noțiunea „instanță judecătorească cu
competență specială în materie penală”, în sensul articolului 1 litera (a) punctul (iii) din decizia-cadru,
trebuie interpretată în sensul că reprezintă o noțiune autonomă a dreptului Uniunii și, în cazul unui
răspuns afirmativ, care sunt criteriile relevante în această privință. Instanța de trimitere întreabă de
asemenea dacă Unabhängiger Verwaltungssenat intră în sfera acestei noțiuni.

25 În această privință, trebuie precizat că, contrar celor susținute de guvernele olandez și suedez și
astfel cum a arătat avocatul general la punctul 45 din concluzii, noțiunea „instanță judecătorească cu
competență specială în materie penală” nu poate fi lăsată la aprecierea fiecărui stat membru.

26 Astfel, din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii rezultă că, în măsura în care articolul 1
litera (a) punctul (iii) din Decizia-cadru nu face trimitere la dreptul statelor membre în ceea ce privește
noțiunea „instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”, această noțiune, decisivă
pentru determinarea domeniului de aplicare al deciziei-cadru, necesită în toată Uniunea o interpretare
autonomă și uniformă care trebuie stabilită ținând cont de contextul dispoziției care o cuprinde și de
obiectivul urmărit de această decizie-cadru (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 iulie 2008,
Kozłowski, C-66/08, Rep., p. I-6041, punctele 41 și 42, precum și Hotărârea din 16 noiembrie 2010,
Mantello, C-261/09, Rep., p. I-11477, punctul 38).
27 Astfel cum reiese în special din articolele 1 și 6, precum și din considerentele (1) și (2),
decizia-cadru are drept obiectiv punerea în aplicare a unui mecanism eficient de recunoaștere și de
executare transfrontalieră a deciziilor prin care este impusă cu titlu definitiv o sancțiune financiară unei
persoane fizice sau unei persoane juridice în urma săvârșirii uneia dintre infracțiunile enumerate la
articolul 5 din aceasta.

28 Desigur, atunci când certificatul prevăzut la articolul 4 din decizia-cadru, care însoțește decizia de
impunere a unei sancțiuni financiare, lasă să se întrevadă o posibilă încălcare a drepturilor fundamentale
sau a principiilor juridice fundamentale înscrise la articolul 6 TUE, autoritățile competente din statul
executant pot refuza recunoașterea și executarea unei astfel de decizii în prezența unuia dintre
temeiurile de nerecunoaștere și de neexecutare enumerate la articolul 7 alineatele (1) și (2) din
decizia-cadru, precum și în temeiul articolului 20 alineatul (3) din aceasta.

29 Ținând seama de faptul că principiul recunoașterii reciproce, care stă la baza economiei
deciziei-cadru, implică, în temeiul articolului 6 din aceasta, că statele membre sunt în principiu obligate
să recunoască o decizie de impunere a unei sancțiuni financiare care a fost transmisă conform articolului
4 din decizia-cadru, fără altă formalitate, și să ia imediat toate măsurile necesare pentru executarea sa,
motivele de refuz al recunoașterii sau al executării unei astfel de decizii trebuie interpretate în mod
restrictiv (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 ianuarie 2013, Radu, C-396/11, punctul 36 și
jurisprudența citată).

30 O astfel de interpretare se impune cu atât mai mult cu cât încrederea reciprocă între statele
membre, piatra de temelie a cooperării judiciare în Uniune, este însoțită de garanții adecvate. Astfel,
este necesar să se sublinieze că, în temeiul articolului 20 alineatul (8) din Decizia-cadru, un stat membru
care, în cursul unui an calendaristic, a aplicat articolul 7 alineatul (3) din decizia-cadru, este obligat să
informeze Consiliul și Comisia la începutul anului calendaristic următor cu privire la cazurile în care au
fost aplicate temeiurile prevăzute în această dispoziție pentru nerecunoașterea sau neexecutarea unei
decizii.

31 În cazul în care autoritatea competentă a statului executant are îndoieli cu privire la aspectul dacă
sunt îndeplinite condițiile sus-menționate pentru recunoașterea deciziei de impunere a unei sancțiuni
financiare în cauză într-un caz dat, ea poate solicita informații suplimentare autorității competente a
statului emitent înainte de a deduce toate consecințele care decurg din aprecierile efectuate de această
autoritate în răspunsul său [a se vedea în acest sens, în ceea ce privește Decizia-cadru 2002/584/JAI a
Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între
statele membre (JO L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), Hotărârea Mantello, citată anterior,
punctul 50].

32 În acest context normativ, pentru interpretarea noțiunii „instanță judecătorească”, cuprinsă la


articolul 1 litera (a) punctul (iii) din decizia-cadru, trebuie să se pornească de la criteriile reținute de
Curte pentru a aprecia dacă un organ de trimitere are caracter de „instanță judecătorească” în sensul
articolului 267 TFUE. În acest sens, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea ia în considerare un
ansamblu de elemente, precum originea legală a organului, caracterul său permanent, caracterul
obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organ a normelor
de drept, precum și independența acestuia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 iunie 2011, Miles
și alții, C-196/09, Rep., p. I-5105, punctul 37, precum și jurisprudența citată).

33 În ceea ce privește termenii „competență specială în materie penală”, este adevărat că


decizia-cadru a fost adoptată în temeiul articolului 31 alineatul (1) litera (a) UE și al articolului 34
alineatul (2) litera (b) UE, în cadrul cooperării judiciare în materie penală.

34 Cu toate acestea, potrivit articolului 5 alineatul (1), domeniul de aplicare al deciziei-cadru include
infracțiunile referitoare la o „conduită contrară normelor de trafic rutier”. Or, aceste încălcări nu fac
obiectul unui tratament uniform în diferitele state membre, unele dintre acestea calificându-le drept
contravenții, în timp ce altele le consideră fapte cu caracter penal.

35 În consecință, pentru a garanta efectul util al deciziei-cadru, trebuie să se recurgă la o interpretare


a termenilor „cu competență specială în materie penală” în care calificarea dată de statele membre
încălcărilor nu este determinantă.

36 Pentru aceasta, trebuie ca instanța competentă în sensul articolului 1 litera (a) punctul (iii) din
decizia-cadru să aplice o procedură care întrunește caracteristicile esențiale ale unei proceduri penale,
fără a fi totuși necesar ca această instanță judecătorească să aibă o competență exclusiv penală.

37 Pentru a aprecia dacă, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, Unabhängiger
Verwaltungssenat poate fi considerat o instanță judecătorească cu competență specială în materie
penală în sensul deciziei-cadru, este necesar să se efectueze o apreciere globală a mai multor elemente
obiective care caracterizează acest organ și funcționarea sa.

38 În această privință, trebuie amintit, mai întâi, că, astfel cum subliniază în mod întemeiat instanța
de trimitere, Curtea a statuat deja că un organ precum Unabhängiger Verwaltungssenat are toate
caracteristicile necesare pentru a-i fi recunoscută calitatea de instanță judecătorească în sensul
articolului 267 TFUE (Hotărârea din 4 martie 1999, HI, C-258/97, Rec., p. I-1405, punctul 18).

39 În continuare, astfel cum rezultă din informațiile furnizate de guvernul austriac în observațiile sale
scrise și orale, chiar dacă Unabhängiger Verwaltungssenat este instituit oficial drept autoritate
administrativă independentă, potrivit articolului 51 alineatul (1) din VStG, acesta este totuși competent
între altele în calitate de instanță de apel în materie de contravenții, printre care, în special,
contravențiile rutiere. În cadrul acestei căi de atac, care are efect suspensiv, Unabhängiger
Verwaltungssenat are o competență de fond și aplică o procedură cu caracter penal care este supusă
respectării garanțiilor procedurale adecvate în materie penală.

40 Sub acest aspect, trebuie amintit că printre garanțiile procedurale aplicabile figurează între altele
principiul nulla poena sine lege, prevăzut la articolul 1 din VStG, principiul sancționării numai în cazul
unei fapte săvârșite de o persoană care răspunde penal, prevăzut la articolele 3 și 4 din VStG, și
principiul că sancțiunea trebuie să fie proporțională cu răspunderea și cu faptele, prevăzut la articolul 19
din VStG.
41 Prin urmare, Unabhängiger Verwaltungssenat trebuie calificat drept „instanță judecătorească cu
competență specială în materie penală”, în sensul articolului 1 litera (a) punctul (iii) din decizia-cadru.

42 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima
întrebare și la a doua întrebare literele a) și b) că noțiunea „instanță judecătorească cu competență
specială în materie penală”, prevăzută la articolul 1 litera (a) punctul (iii) din decizia-cadru, constituie o
noțiune autonomă a dreptului Uniunii și trebuie interpretată în sensul că intră în sfera acestei noțiuni
orice instanță judecătorească ce aplică o procedură care întrunește caracteristicile esențiale ale unei
proceduri penale. Unabhängiger Verwaltungssenat îndeplinește aceste criterii și trebuie considerat, în
consecință, ca încadrându-se în sfera noțiunii menționate.

43 Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare și la a doua întrebare literele a) și b), nu este
necesar să se răspundă la a doua întrebare litera c).

Cu privire la a treia întrebare

44 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească
dacă articolul 1 litera (a) punctul (iii) din decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că trebuie să se
considere că o persoană a avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu
competență specială în materie penală în ipoteza în care, înainte de introducerea căii de atac, a fost
ținută să respecte o procedură administrativă precontencioasă și dacă, în această privință, natura și
întinderea controlului exercitat de instanța competentă sunt relevante pentru recunoașterea și
executarea deciziei prin care se impune o sancțiune financiară.

45 În ceea ce privește, în primul rând, problema dacă dreptul la o cale de atac este garantat în pofida
obligației de a respecta o procedură administrativă prealabilă examinării cauzei de către o instanță
judecătorească cu competență specială în materie penală, în sensul deciziei-cadru, trebuie subliniat,
astfel cum fac instanța de trimitere și toate părțile care au prezentat observații Curții, că articolul 1 litera
(a) punctul (iii) din decizia-cadru nu impune ca acea cauză să poată fi judecată direct de o astfel de
instanță.

46 Astfel, decizia-cadru se aplică și sancțiunilor financiare impuse de autorități administrative. În


consecință, astfel cum subliniază în mod întemeiat guvernul olandez, se poate impune, în funcție de
particularitățile sistemelor jurisdicționale ale statelor membre, desfășurarea unei faze administrative
prealabile. Cu toate acestea, accesul la o instanță judecătorească cu competență specială în materie
penală, în sensul deciziei-cadru, nu trebuie să fie supus unor condiții care să îl facă imposibil sau excesiv
de dificil (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 iulie 2011, Samba Diouf, C-69/10, Rep., p. I-7151,
punctul 57).

47 În ceea ce privește, în al doilea rând, întinderea și natura controlului exercitat de instanța


judecătorească care poate fi sesizată, aceasta trebuie să aibă competență deplină pentru a examina
cauza atât sub aspectul aprecierii în drept, cât și al împrejurărilor de fapt și trebuie să aibă în special
posibilitatea de a analiza probele și de a stabili pe această bază răspunderea persoanei în cauză, precum
și individualizarea adecvată a pedepsei.
48 În al treilea rând, faptul că persoana interesată nu a formulat o cale de atac și că, prin urmare,
sancțiunea financiară în cauză a devenit definitivă nu are nicio influență asupra aplicării articolului 1
litera (a) punctul (iii) din decizia-cadru, dat fiind că, potrivit acestei dispoziții, este suficient ca persoana
în cauză „să fi avut posibilitatea” judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență
specială în materie penală.

49 Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a treia
întrebare că articolul 1 litera (a) punctul (iii) din decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că se impune
să se considere că o persoană a avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță
judecătorească cu competență specială în materie penală în ipoteza în care, înainte de introducerea căii
de atac, a fost ținută să respecte o procedură administrativă precontencioasă. O astfel de instanță
judecătorească trebuie să aibă competență deplină pentru a examina cauza atât sub aspectul aprecierii
în drept, cât și al împrejurărilor de fapt.

Cu privire la cheltuielile de judecată

50 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la
instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.
Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu
pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

1) Noțiunea „instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”, prevăzută la


articolul 1 litera (a) punctul (iii) din Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005
privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare, astfel cum a fost
modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, constituie o noțiune
autonomă a dreptului Uniunii și trebuie interpretată în sensul că intră în sfera acestei noțiuni orice
instanță judecătorească ce aplică o procedură care întrunește caracteristicile esențiale ale unei
proceduri penale. Unabhängiger Verwaltungssenat in den Ländern (Austria) îndeplinește aceste
criterii și trebuie considerat, în consecință, ca încadrându-se în sfera noțiunii menționate.

2) Articolul 1 litera (a) punctul (iii) din Decizia-cadru 2005/214, astfel cum a fost modificată prin
Decizia-cadru 2009/299, trebuie interpretat în sensul că se impune să se considere că o persoană a
avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în
materie penală în ipoteza în care, înainte de introducerea căii de atac, a fost ținută să respecte o
procedură administrativă precontencioasă. O astfel de instanță judecătorească trebuie să aibă
competență deplină pentru a examina cauza atât sub aspectul aprecierii în drept, cât și al
împrejurărilor de fapt.

Semnături