You are on page 1of 718

AGATHA

CHRISTIE


CASA STRÂMBÃ


editura rao
AGATHA CHRISTIE
Crooked House
© 1949 Agatha Christie Limited.

Traducere din limba engleză
LINGUA CONNEXION

© Editura RAO, 2013
Pentru versiunea în limba română

2013

ISBN 978-606-609-420-7


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CHRISTIE, AGATHA
Casa strâmbă / Agatha Christie; trad.: Lingua Connexion.
- Bucureşti: Editura RAO, 2013
ISBN 978-606-609-420-7

821.111-312.4=135.1


Într-o scrisoare din 1972 către un admirator din Japonia, Agatha
Christie mărturiseşte care sunt romanele ei preferate, oferind şi câte o
scurtă explicaţie.

1.Zece negri mititei
Mi-a plăcut tehnica aceasta complicată care mi-a pus mintea la lucru şi
cred că m-am descurcat mulţumitor.
2.Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd
Un (roman) preferat, în general, şi, de asemenea, prima oară când
naratorul reuşeşte să fie un ticălos.
3.0 moarte anunţată
Mi-am închipuit personaje interesante despre care să merite să scriu,
iar la sfârşitul cărţii mi se părea că le cunosc.
4.Crima din Orient Express
Păi, fiindcă a fost o idee nouă despre o conspiraţie.
5.13 probleme
O culegere bună de povestiri.
6.Către zero
Mi s-a părut interesantă ideea ca nişte oameni din locuri diferite să se
apropie de crimă, în loc să încep cu crima şi să dezvolt de aici.
7.Noapte nesfârşită
Preferatul meu în momentul de faţă.
8.Casa Strâmbă
Am găsit interesant de explorat cazul acestei familii.
9.Vinovat fără vină
O idee care mi-a venit cu ceva vreme înainte de a începe să lucrez la
carte.
10.Mâna ascunsă
Pe care am recitit-o mai târziu şi mi-a plăcut la fel de mult.

Cuvântul-înainte al autoarei

Această carte este una dintre preferatele mele. Am păstrat-o doar


pentru mine timp de mai mulţi ani, mă gândeam la ea, o dezvoltam,
spunându-mi: „Într-o zi, când voi avea suficient de mult timp la
dispoziţie şi voi dori să mă simt cu adevărat bine, o să mă apuc s-o
scriu!“ Ar trebui să menţionez faptul că în plan creativ, doar una din cinci
cărţi reprezintă fructul plăcerii de a scrie, pe când celelalte sunt rezultatul
unei munci asidue. În ceea ce priveşte conceperea Casei strâmbe a fost
vorba despre o plăcere pură. De multe ori mă întreb dacă cei care citesc o
carte pot să îşi dea seama dacă procesul de creaţie a fost unul asiduu sau
doar o simplă plăcere. Deseori mi se spune: „Cred că v-a plăcut enorm să
scrieţi asta şi asta!“ Mă refer la o carte care refuza cu încăpăţânare să iasă
aşa cum trebuia, cu personaje dificile, o acţiune încâlcită fără rost şi cu un
dialog lipsit de naturaleţe – sau aşa tinzi să crezi. Poate că autorul nu este
cel mai bun critic al propriei creaţii. Cu toate astea, tuturor le-a plăcut
Casa strâmbă, deci simt că este una dintre cele mai bune creaţii ale mele.
Nu ştiu cum a ajuns familia Leonides în mintea mea – pur şi simplu a
apărut acolo. Apoi, imaginea ei a devenit din ce în ce mai complexă.
M-am simţit ca şi cum aş fi fost doar cea care le-a consemnat istoria.…
Agatha Christie

Capitolul 1

Am cunoscut-o pe Sophia Leonides în Egipt, spre sfârşitul războiului.


Ocupa o poziţie administrativă destul de importantă într-unul dintre
departamentele Ministerului de Externe de acolo. Prima dată am
cunoscut-o într-o postură oficială şi am ajuns rapid s-o apreciez pentru
eficienţa care o situase în poziţia pe care o deţinea, în ciuda tinereţii ei
(avea douăzeci şi doi de ani pe atunci).
Pe lângă faptul că era foarte atrăgătoare, avea o fire deschisă şi un simţ
neobişnuit al umorului, pe care le găseam de-a dreptul încântătoare. Am
devenit prieteni. Era o persoană extraordinar de comunicativă şi ne
plăcea la nebunie să luăm cina împreună sau să mergem să dansăm.
Ştiam toate aceste lucruri; ceea ce nu am realizat însă decât atunci
când mi s-a ordonat să plec în est, spre sfârşitul războiului european, era
că o iubeam pe Sophia şi că voiam să mă căsătoresc cu ea.
Luam cina la Shepheard’s când am realizat acest lucru. Faptul în sine
nu m-a şocat, ci a fost mai degrabă o acceptare a unui adevăr de care
eram conştient de mult timp. O priveam cu alţi ochi, dar vedeam ceea ce
ştiam deja de multă vreme. Îmi plăcea la ea totul. Părul negru ondulat ce
se răsfira mândru pe umeri, ochii de un albastru strălucitor, bărbia mică
şi fermă, nasul drept. Îmi plăceau croiala rafinată a taiorului de un gri-
deschis şi cămaşa albă apretată. Avea un aer proaspăt englezesc, ceea ce
m-a atras şi mai mult la ea, ţinând cont că nu-mi văzusem de trei ani ţara
natală. Mă gândeam că nimeni nu putea să aibă un aer mai britanic decât
ea şi, chiar în momentul în care îmi spuneam asta, m-am întrebat brusc
dacă, de fapt, chiar era – sau dacă putea fi – într-adevăr atât de britanică
pe cât arăta. Oare poate actorul să atingă perfecţiunea unui rol?
Mi-am dat seama de foarte multe lucruri pe măsură ce discutam,
dezbăteam idei, despre ce anume ne plăcea şi ce detestam, despre viitor,
despre prieteni apropiaţi şi cunoştinţe – Sophia nu amintise niciodată
nimic despre casa ei sau despre familie. Ştia totul despre mine (era, aşa
cum am mai spus, un bun ascultător), dar eu nu ştiam mai nimic despre
ea. Presupuneam că vine dintr-un mediu obişnuit, dar nu-mi vorbise
niciodată despre asta. Până în acel moment nu conştientizasem niciodată
acest aspect.
Sophia m-a întrebat la ce mă gândesc. I-am răspuns sincer:
— La tine.
— Înţeleg, spuse ea.
Şi răspunsul ei sună ca şi cum chiar înţelegea.
— S-ar putea să nu ne mai vedem câţiva ani, am adăugat. Nu ştiu când
mă voi întoarce în Anglia. Dar, de-ndată ce mă voi întoarce, primul lucru
pe care îl voi face va fi să vin să te văd şi să te cer în căsătorie.
M-a ascultat fără nicio reacţie. Stătea acolo fumând, fără să mă
privească.
Preţ de câteva momente am fost foarte neliniştit, temându-mă că m-ar
fi putut înţelege greşit.
— Ascultă, i-am zis. Singurul lucru pe care sunt hotărât să nu îl fac
este să te cer în căsătorie acum. Oricum ar fi o idee fără sorţi de izbândă.
În primul rând că m-ai putea refuza, ceea ce m-ar face să mă simt
mizerabil şi să mă leg de vreo femeie dezgustătoare numai pentru a-mi
recăpăta mândria. Şi, chiar dacă nu m-ai refuza, ce am putea face? Să ne
căsătorim şi să ne despărţim imediat? Să ne logodim şi să fim
condamnaţi la o perioadă îndelungată de aşteptare? Nu aş suporta să faci
asta. Ai putea întâlni pe altcineva şi atunci te-ai simţi obligată să îmi fii
fidelă. Trăim într-o atmosferă ciudată şi agitată, de du-te vino. Suntem
înconjuraţi de poveşti de dragoste, mariaje şi despărţiri. Mi-ar plăcea să
ştiu că ai plecat acasă, liberă şi independentă, că te uiţi atent în jur şi că
evaluezi lumea de după război, că hotărăşti ce-ţi doreşti de la ea. Relaţia
dintre noi, Sophia, trebuie să fie trainică. N-am nevoie de un altfel de
mariaj.
— Eu cu atât mai puţin, replică ea.
— Pe de altă parte, am adăugat, cred că am dreptul să-ţi mărturisesc ce
simt.
— Fără expresii poetice nepotrivite? murmură Sophia.
— Draga mea, nu pricepi? Am încercat să nu rostesc cuvintele „te
iubesc“…
M-a întrerupt.
— Te înţeleg, Charles. Şi îmi place modul tău caraghios de a face
lucrurile. Poţi să vii să mă vezi când te vei întoarce – dacă vei mai dori
să…
A fost rândul meu s-o întrerup.
— Nu încape îndoială.
— Totul poate fi supus îndoielii, Charles. Întotdeauna pot apărea
lucruri neprevăzute care pot strica planuri. În primul rând că nu ştii mai
nimic despre mine, nu-i aşa?
— Nu ştiu nici măcar unde locuieşti în Anglia.
— Locuiesc în Swinly Dean.
Am dat din cap aprobator la auzul numelui bine-cunoscutei suburbii a
Londrei, care se mândreşte cu trei terenuri de golf excelente, destinate
bancherilor oraşului.
A adăugat uşor, pe un ton meditativ:
— Într-o casă mică şi strâmbă…
Trebuie să fi arătat uşor uimit, din moment ce ea păru amuzată şi îmi
explică citând un vers dintr-un cântecel:
— Şi trăiau cu toţii într-o casă mică şi strâmbă. Ăştia suntem noi. Nu este
tocmai o casă mică, dar este într-adevăr strâmbă, frontoanele şi structura
din lemn fiind pe cale să cedeze.
— Faci parte dintr-o familie numeroasă? Mai ai fraţi şi surori?
— Un frate, o soră, o mamă, un tată, un unchi, o mătuşă prin alianţă,
un bunic, o mătuşă de gradul doi şi o mamă vitregă.
— O, Doamne! am exclamat uşor copleşit.
Ea a râs.
— Bineînţeles că, în condiţii normale, nu locuim împreună. Războiul şi
bombardamentele au făcut însă ca… nu ştiu – se încruntă gânditoare –
poate că din punct de vedere spiritual, familia a locuit întotdeauna
împreună, sub atenta ocrotire a bunicului meu. Bunicul e o figură! Are
peste 80 de ani, în jur de un metru cincizeci, iar toţi ceilalţi par de-a
dreptul şterşi pe lângă el.
— Pare o persoană interesantă, am spus.
— Într-adevăr, este o persoană interesantă. Este grec din Smyrna; îl
cheamă Aristide Leonides.
Apoi adăugă cu o scăpărare în privire:
— Şi este extrem de bogat.
— Mă întreb dacă vor mai exista oameni bogaţi după ce se va termina
războiul.
— Bunicul va fi tot bogat, încercă ea să mă convingă. Nicio tactică de
jecmănire a celor bogaţi nu va avea efect asupra lui. El îi va jecmăni pe
jecmănitori. Mă întreb dacă o să-ţi placă de el, adăugă ea.
— Tu îl placi? am întrebat eu.
— Mai mult decât pe oricine pe lume, spuse Sophia.

Capitolul 2

Au trecut mai bine de doi ani până m-am întors în Anglia. N-au fost
ani uşori. I-am scris Sophiei şi am primit destul de des veşti de la ea. Nici
scrisorile ei şi nici ale mele nu erau de dragoste. Erau epistole scrise de
doi prieteni apropiaţi – exprimau idei, gânduri şi comentarii în legătură
cu viaţa de zi cu zi. Şi totuşi, ştiam că, din punctul meu de vedere, şi
bănuiam că şi din cel al Sophiei, sentimentele noastre unul pentru celălalt
crescuseră în intensitate şi deveniseră mai puternice.
M-am întors în Anglia într-o zi mohorâtă de septembrie. În lumina
serii, frunzele copacilor păreau aurii. Ici-colo se făcea simţită câte o rafală
jucăuşă de vânt. I-am trimis Sophiei o telegramă de la aerodrom.

Abia întors. Cina diseară la Mario, ora nouă. Charles.

Câteva ore mai târziu citeam ziarul Times; în timp ce parcurgeam
rubrica „Aniversări, Căsătorii şi Decese“, numele Leonides mi-a atras
atenţia.

Pe 19 septembrie, la Trei Frontoane, Swinly Dean… Aristide Leonides, preaiubit soţ al
Brendei Leonides… în cel de-al optzeci şi optulea an de viaţă… Mult regretat.

Mai era un anunţ imediat dedesubt:

Leonides… Neaşteptat… la reşedinţa sa, Trei Frontoane, Swinly Dean… Aristide
Leonides… Mult regretat de copii şi nepoţi… Omagiu şi flori la Biserica St. Eldred, Swinly
Dean.

Cele două anunţuri mi s-au părut destul de ciudate. Părea să fie o
neglijenţă din partea redacţiei, care determinase suprapunerea celor două
anunţuri.
Dar preocuparea mea principală era Sophia. I-am trimis în grabă o
nouă telegramă.

Tocmai am citit anunţurile despre moartea bunicului tău.
Regret profund. Anunţă-mă când te pot vedea. Charles.

Pe la ora şase am primit o telegramă de la Sophia.

Voi fi la Mario la ora nouă. Sophia.

Eram agitat şi nerăbdător la gândul că o voi revedea pe Sophia.
Timpul trecea îngrozitor de încet. Am ajuns la Mario cu douăzeci de
minute mai devreme. Sophia nu a întârziat decât cinci minute.
E întotdeauna un moment încărcat de emoţie să revezi, după o lungă
perioadă, o persoană la care te-ai gândit foarte mult în tot acest răstimp.
Când Sophia a intrat în sfârşit pe uşa glisantă, întâlnirea noastră părea
ireală. Purta doliu, iar asta, în mod curios, m-a surprins! Aproape toate
femeile erau îmbrăcate în negru, însă despre ea puteam spune cu
certitudine că e în doliu – şi m-a mirat faptul că Sophia ar putea fi genul
de fată care poartă doliu, chiar şi după o rudă apropiată.
Am băut un cocktail, apoi am mers la masă. Am discutat plini de
înflăcărare şi foarte emoţionaţi despre prietenii din Cairo. Era o
conversaţie superficială, ce-i drept, dar ne-a ajutat să depăşim momentele
stânjenitoare.
Mi-am exprimat regretul pentru moartea bunicului Sophiei, iar ea a
răspuns calm că decesul „i-a luat pe toţi pe nepregătite“. După care am
reluat şirul amintirilor. Începeam să mă simt ciudat, aveam impresia că a
intervenit ceva… Oricum, trăiam un alt sentiment decât cel de jenă, de la
începutul întâlnirii noastre.
Era ceva în neregulă cu Sophia. Oare urma să-mi spună că a întâlnit pe
cineva pe care-l iubeşte mai mult decât pe mine? O să-mi spună că
sentimentele ei pentru mine au fost o mare greşeală?
În adâncul sufletului ştiam că nu e asta – dar nici nu puteam spune ce
se întâmplă. Între timp, ne continuam discuţia inutilă.
Apoi, pe neaşteptate, în timp ce ospătarul lăsa cafeaua pe masă şi se
retrăgea discret, totul deveni serios. Şi iată-ne pe mine şi pe Sophia stând,
ca de atâtea ori, la o masă mică dintr-un restaurant. Era ca şi cum anii în
care fuseserăm departe unul de celălalt nici nu ar fi existat.
— Sophia… am început eu.
Ea mi-a răspuns aproape imediat:
— Charles!
Am respirat uşurat.
— Mulţumesc lui Dumnezeu că a trecut, am zis eu. Ce s-a întâmplat
adineauri cu noi?
— E probabil vina mea. Sunt ridicolă.
— Şi e în regulă acum?
— Da, e în regulă.
Ne-am zâmbit.
— Draga mea! am început eu. Când te vei căsători cu mine?
Zâmbetul i s-a şters de pe faţă. Şi acel ceva, indiferent ce era, reapăru
între noi.
— Nu ştiu. Charles, nici măcar nu sunt sigură că mă voi putea căsători
vreodată cu tine.
— Dar, Sophia! De ce nu? Din cauză că-ţi par un străin? Ai nevoie de
timp să te reacomodezi cu mine? Ai pe cineva? Nu… Am luat-o razna.
Nu e nimic de genul ăsta?
— Nu, nu e, clătină ea din cap.
Am aşteptat. Apoi a continuat foarte încet.
— E vorba de moartea bunicului meu.
— Moartea bunicului tău? De ce? Ce legătură are? Sper că nu te
referi… clar nu te gândeşti la asta… nu e vorba de bani, nu? Nu ţi-a lăsat
nimic? Dar, draga mea, cu siguranţă…
— Nu e vorba de bani, a spus ea, afişând un zâmbet trecător. Cred că
m-ai lua fără să te gândeşti de două ori. De altfel, bunicul nu a pierdut
niciodată vreun ban măcar, în toată viaţa lui.
— Atunci care e problema?
— Pur şi simplu moartea lui – cum să spun… eu nu cred că a murit
din cauze naturale. Cred că a fost ucis…
— Dar… ce gând teribil! Cum de ţi-a trecut aşa ceva prin cap?
— Nu m-am gândit la asta de la bun început. Totul a pornit de la
atitudinea doctorului, care ni s-a părut destul de ciudată – pur şi simplu,
nu a vrut să-mi semneze certificatul de deces. Îi vor face o autopsie. Însă
este foarte clar că bănuiesc ei ceva legat de moartea neaşteptată a
bunicului.
Nu am lungit discuţia. Sophia era destul de isteaţă cât să ajungă la
concluzii logice, pe care să te poţi baza.
Aşa că am punctat hotărât:
— Poate că suspiciunile lor sunt complet nefondate. Dar, lăsând asta
deoparte, să zicem că într-adevăr au dreptate, cum ne afectează asta pe
noi doi?
— S-ar putea să ne afecteze. Lucrezi în Corpul Diplomatic. Sunt destul
de stricţi în privinţa soţiilor demnitarilor. Nu, te rog nu spune nimic din
lucrurile pe care vrei să le spui. Ai fi obligat să le spui – şi chiar cred că
le-ai spune din inimă – şi teoretic sunt de acord cu ele. Dar sunt
orgolioasă, foarte orgolioasă. Mi-aş dori să avem o căsnicie care să aducă
bucurie tuturor, nu vreau să devin simbolul unui sacrificiu pentru
dragoste! De altfel, cum am mai spus, s-ar putea ca totul să fie în
regulă…
— Vrei să spui că doctorul… s-ar putea să fi făcut o greşeală?
— Chiar dacă nu a făcut o greşeală, nu va mai conta, atâta timp cât
bunicul meu a fost ucis de persoana potrivită.
— Ce vrei să spui, Sophia?
— E un lucru îngrozitor… Dar trebuie să fiu sinceră.
Şi-a dat seama că vreau să aflu mai multe.
— Nu, Charles, nu mai zic nimic. Şi aşa poate că am vorbit cam mult.
Dar eram hotărâtă să te întâlnesc în seara asta – să te văd cu ochii mei şi
să te fac să înţelegi. Nu putem face planuri până nu e lămurită situaţia.
— Explică-mi-o, măcar.
A scuturat din cap.
— Nu vreau să vorbesc despre asta.
— Dar, Sophia…
— Nu, Charles. Nu vreau să vezi lucrurile din punctul meu de vedere.
Vreau să le vezi din exterior, să fii imparţial.
— Şi cum pot să fac asta?
S-a uitat la mine cu o strălucire ciudată în ochii ei albaştri şi a spus:
— O să-ţi dai seama, după ce vorbeşti cu tatăl tău.
Când eram la Cairo, îi spusesem Sophiei că tatăl meu e subofiţer
comisar la Scotland Yard. De fapt, acum ocupa acelaşi post. La auzul
cuvintelor Sophiei, un fior de gheaţă mi-a coborât pe şira spinării.
— E chiar atât de grav?
— Aş zice că da. Îl vezi pe bărbatul acela care stă singur la masa de
lângă uşă, un bărbat bine, cu un aer sobru, de fost militar?
— Da.
— L-am văzut şi în gara Swinly Dean astă seară, când am urcat în tren.
— Vrei să spui că te-a urmărit până aici?
— Da, cred că eu şi ai mei suntem… cum să zic… supravegheaţi. De
asemenea, mi s-a sugerat că ar fi mai bine să nu plecăm de-acasă. Dar
trebuia să te văd.
Îşi aruncă în faţă bărbia mică şi pătrată, de parcă s-ar fi pregătit pentru
o confruntare.
— Am ieşit pe geamul de la baie şi am coborât pe burlan.
— Draga mea!
— Dar poliţiştii sunt foarte vigilenţi. Şi, bineînţeles, mai e şi telegrama
pe care ţi-am trimis-o. În fine, nu mai contează, suntem aici, împreună…
Dar de acum înainte fiecare va trebui să se descurce singur.
A făcut o pauză, apoi a adăugat:
— Din nefericire, nu trebuie să ne facem griji pentru dragostea pe care
ne-o purtăm unul altuia.
— Niciun fel de griji. Şi, te rog, nu spune că din nefericire. Am
supravieţuit împreună unui război mondial, am avut câteva experienţe
pe muchie de cuţit şi nu înţeleg de ce moartea subită a unui bătrân…
chiar aşa, câţi ani avea?
— Optzeci şi şapte.
— Aşa e. Scria şi în ziar. Dacă m-ai întreba pe mine, aş spune că a
murit de bătrâneţe şi orice medic generalist care se respectă ar fi de acord
cu mine.
— Dacă l-ai fi cunoscut pe bunicul meu, şi tu ai fi surprins de sfârşitul
lui neaşteptat.

Capitolul 3

Întotdeauna am manifestat un oarecare interes faţă de munca de


poliţist a tatălui meu, dar nimic nu m-a pregătit pentru momentul în care
a trebuit să mă implic direct în acest domeniu.
Încă nu îl întâlnisem pe bătrân. Nu era acasă când am ajuns eu, iar
după ce am făcut o baie, m-am bărbierit şi mi-am schimbat hainele, am
plecat să mă întâlnesc cu Sophia. Totuşi, când m-am întors, Glover m-a
anunţat că tata era în biroul său.
Era aşezat la masa de lucru şi răsfoia o grămadă de hârtii. A sărit de pe
scaun când am intrat.
— Charles! Măi să fie, a trecut ceva vreme!
După cinci ani de război, întâlnirea noastră ar fi dezamăgit pe cineva
obişnuit cu efuziunile… pe un francez, de pildă. În sfârşit, se resimţea
totuşi emoţia revederii. Până la urmă, eu şi bătrânul ţineam unul la
celălalt şi ne înţelegeam destul de bine.
— Am nişte whisky, începu tata. Să-mi spui când vrei. Îmi pare rău nu
m-ai găsit mai devreme. Sunt ocupat până peste cap. Lucrez la un caz
care se anunţă extrem de complicat.
M-am întins în scaun şi mi-am aprins o ţigară.
— Aristide Leonides? l-am întrebat.
S-a încruntat imediat şi mi-a aruncat o privire cu subînţeles, apoi m-a
întrebat pe un ton politicos, dar ferm:
— De ce spui asta, Charles?
— Aşadar, am dreptate?
— De unde ştii?
— Am aflat câte ceva.
Bătrânul aştepta continuarea.
— Informaţiile pe care le am… le-am primit tocmai de la grajduri.
— Haide, Charles, spune-mi tot!
— S-ar putea să nu-ţi convină ce o să auzi, am răspuns. Am întâlnit-o
pe Sophia Leonides în Cairo şi m-am îndrăgostit de ea. Am de gând să
mă căsătoresc cu ea. Am reîntâlnit-o în seara aceasta şi am luat cina
împreună.
— Ai cinat cu ea? În Londra? Mă întreb cum de-ai reuşit. Membrii
familiei au fost rugaţi, evident în mod politicos, să nu părăsească
domiciliul.
— Aşa este. Dar ea a ieşit pe fereastra de la baie şi apoi a coborât pe
burlan.
Pentru un moment, buzele bătrânului schiţară un zâmbet.
— Pare a fi o tânără cu potenţial, îmi spuse.
— Cu toate astea, forţele poliţieneşti sunt cât se poate de vigilente. Un
tip cumsecade, cu alură de soldat, a localizat-o în restaurantul Mario. Aşa
ceva ar trebui să figureze în rapoartele pe care le vei primi. Cam 1,55 m,
păr castaniu, ochi căprui, costum albastru cu dungi înguste etc.
Bătrânul m-a privit cu asprime.
— Ai o relaţie serioasă cu Sophia Leonides? m-a întrebat el.
— Da, tată, i-am răspuns.
Se făcu linişte pentru un moment.
— Te deranjează? l-am întrebat.
— Nu m-ar fi deranjat acum o săptămână. Era o familie aşezată, se
pare că fata are bani… Ştii cum e… Tu nu-ţi pierzi capul uşor. În situaţia
de acum, însă…
— În situaţia de acum… ce, tată?
— Ar fi mai bine dacă…
— Dacă ce?
— Dacă ar fi făcut-o persoana potrivită.
Era pentru a doua oară în seara aceea când auzeam cuvintele astea.
Începusem să devin interesat.
— Şi cine ar fi persoana potrivită?
Îmi aruncă o privire tăioasă.
— Cât de multe ştii tu despre această situaţie?
— Nu ştiu nimic.
— Nu ştii nimic? Părea surprins. Fata nu ţi-a spus nimic?
— Nu… Mi-a spus că ar fi mai bine dacă aş vedea toată situaţia din
afară.
— Chiar nu pricep de ce a spus asta.
— Nu e evident?
— Nu, Charles. Nu cred că e evident deloc.
Se plimba prin cameră fără astâmpăr. Încercă să-şi aprindă un trabuc,
însă nu reuşi. Asta nu demonstra decât că tata era foarte tulburat.
— Cât de multe ştii tu despre această familie? mă întrebă răstit.
— Dă-i încolo! Ştiam doar că era formată din acest bătrân şi o grămadă
de fii, nepoţi şi cumnaţi. Oricum, relaţiile dintre ei nu-mi sunt clare.
Am ezitat puţin, apoi i-am zis că ar fi bine să mă pună la curent cu
povestea acestei familii.
— Bine.
Se aşeză.
— Foarte bine atunci, o voi lua de la început, adică de la Aristide
Leonides. A ajuns în Anglia la vârsta de 24 de ani.
— Grec din Smyrna.
— Ah, ştiai?
— Doar atât.
Uşa se deschise şi intră Glover, care ne anunţă că venise inspectorul-
şef Taverner.
— El se ocupă de caz, mă lămuri tatăl meu. Să-l invităm înăuntru.
Inspectorul a făcut verificări în legătură cu familia Leonides. Ştie mai
multe decât mine.
L-am întrebat dacă poliţia locală contactase Yardul.
— E sub jurisdicţia noastră. Swinly Dean aparţine de Londra – zona
metropolitană.
Am încuviinţat din cap în timp ce inspectorul-şef Taverner intra în
încăpere. Îl cunoşteam pe Taverner de câţiva ani. Mă salută călduros şi
mă felicită pentru întoarcerea mea în perfectă siguranţă.
— Îl pun la curent pe Charles, explică bătrânul. Corectează-mă dacă
greşesc, Taverner. Leonides a venit în Londra în 1884. Şi-a încropit un mic
restaurant în Soho. A avut succes. Şi-a deschis încă unul. La scurt timp,
devenea proprietarul a şapte sau opt restaurante. Toate au fost foarte
rentabile încă de la început.
— Niciodată nu a făcut vreun pas greşit în afaceri, adăugă inspectorul-
şef Taverner.
— Avea un talent înnăscut, fu de părere tatăl meu. În cele din urmă, a
ajuns creierul din spatele tuturor restaurantelor cunoscute din Londra.
Apoi s-a lansat cu aplomb în afaceri de catering.
— De fapt, conducea tot soiul de afaceri, spuse Taverner. Comerţ cu
haine second-hand, magazine de bijuterii ieftine, o grămadă de lucruri.
Bineînţeles, a fost întotdeauna un trişor, a adăugat el îngândurat.
— Vrei să spui că era un şarlatan? am întrebat.
Taverner scutură din cap.
— Nu, nu asta am insinuat. Necinstit – da, dar nu şarlatan. Reuşea să
nu facă niciodată ceva ilegal. Ce mai, era un băiat care cunoştea toate
dedesubturile legii. Astfel, a făcut profit chiar şi în timpul acestui ultim
război, cu toate că era bătrân. Nimic din ceea ce făcea nu era în afara
legii, dar în momentul în care se apuca de ceva, trebuia să existe şi bază
legală pentru acel demers, dacă înţelegi ce vreau să spun. Până apărea
legea, el îşi schimba domeniul de activitate.
— Nu pare un personaj prea agreabil, am replicat.
— În mod ciudat, multă lume era atrasă de el. Ştii, avea personalitate.
Îţi dădeai seama imediat de asta. Altminteri, aparenţele erau înşelătoare
şi ai fi putut să-l ignori cu uşurinţă. În fond, era doar un gnom, o
piticanie urâtă, dar dacă zăboveai un pic în preajma lui, descopereai că
era fascinant – iată de ce femeile îi cădeau pradă întotdeauna.
— Culmea e că a avut un mariaj remarcabil, fu de părere tatăl meu. S-a
însurat cu fata unui boiernaş, un tip cu bani.
Am ridicat din sprâncene.
— Pentru bani?
Bătrânul dezaprobă printr-o mişcare scurtă din cap.
— Nu, a fost din dragoste. Tânăra l-a întâlnit în timpul unor pregătiri
de catering pentru nunta unui prieten de-al ei şi s-a îndrăgostit. Părinţii
fetei au protestat, dar ea era hotărâtă să rămână cu Aristide. Îţi spun eu,
omul avea şarm, ceva exotic şi o fire dinamică. Asta o atrăgea la el, de
fapt. Era plictisită amarnic de tinerii care aveau acelaşi stil de viaţă şi
preocupări ca ea.
— Şi mariajul a fost fericit?
— Foarte fericit, în mod bizar. Bineînţeles că nu frecventau aceleaşi
cercuri (trăiau vremuri când banii nu afectaseră încă ierarhia socială), dar
asta nu părea să îi deranjeze. Se descurcau fără prieteni. Aristide
Leonides a construit o casă aproape ridicolă în Swinly Dean, în care au
trăit înconjuraţi de cei opt copii ai lor.
— Asta da cronică de familie!
— Bătrânul Leonides a ales inteligent Swinly Dean. Cartierul abia
începea să fie la modă. Al doilea şi al treilea teren de golf nu fuseseră încă
create. Trăia acolo un amestec de vechi locuitori pasionaţi de grădinile
lor, care o plăceau pe doamna Leonides, şi bogătaşi de oraş care doreau
să fie apropiaţi de familia Leonides, prin urmare cuplul avea de unde să-
şi aleagă prietenii. Presupun că erau foarte fericiţi, până când ea a murit
de pneumonie, în 1905.
— Şi l-a lăsat cu opt copii?
— Unul murise în fragedă pruncie. Doi dintre fiii lor au murit în
ultimul război. Una dintre fiice s-a măritat, a plecat în Australia, dar a
murit şi ea acolo. O fiică nemăritată a murit într-un accident de
automobil. Alta a decedat cu un an sau doi în urmă. Doar doi fii mai
trăiesc – băiatul cel mare, Roger, care e căsătorit, dar nu are copii, şi
Philip, care s-a însurat cu o actriţă bine-cunoscută şi are trei copii: Sophia
ta, Eustace şi Josephine.
— Şi toţi locuiesc la… cum îi spune… Trei Frontoane?
— Da. Casa lui Roger Leonides a fost puternic afectată de
bombardamentul de la începutul războiului, astfel încât şi-a adus toată
familia la Trei Frontoane, unde Philip şi familia lui locuiau din 1937. Cu
ei mai stă şi o mătuşă bătrână, domnişoara de Haviland, sora primei
doamne Leonides. Se pare că aceasta nu l-a suportat niciodată pe
cumnatul ei, dar la moartea surorii sale a considerat că e de datoria ei să
accepte invitaţia de a trăi alături de Leonides, pentru a-l ajuta la creşterea
copiilor.
— Domnişoara de Haviland este foarte fermă când vine vorba de
menirea ei, spuse inspectorul Taverner. Numai că ea nu e genul de
persoană care să îşi schimbe opinia despre oameni şi de aceea nu a fost
de acord niciodată cu Leonides şi cu metodele lui…
— În concluzie, era o casă destul de aglomerată, am zis. Cine credeţi că
l-a ucis?
Taverner scutură din cap.
— E devreme, zise el. E prea devreme să ne pronunţăm.
— Haide, Taverner. Pun pariu că ştii cine a făcut-o. Nu suntem la
tribunal, omule.
— Aşa este, răspunse Taverner pe un ton posomorât. Şi poate nu vom
ajunge niciodată la tribunal.
— Vrei să spui că ar exista posibilitatea ca Aristide să nu fi fost ucis?
— Sigur că nu! Este clar că a fost ucis. Otrăvit, mai exact. Dar ştii şi tu
cum e cu cazurile astea de otrăvire. E foarte complicat să obţii probe. De
altfel, toate acestea indică o singură direcţie…
— Aici voiam să ajung. Totul e cât se poate de conturat în mintea ta,
nu-i aşa?
— E un caz care te conduce uşor la certitudini, pentru că elementele
care-l compun sunt foarte clare. Are la bază scenariul perfect. Şi totuşi,
sunt sigur că mi-a scăpat esenţialul şi că sunt pe o pistă greşită.
Îl priveam pe tata stăruitor, aşa că a trebuit să-mi explice cu voce
scăzută:
— După cum ştii, Charles, în cazurile de crimă, ipoteza cea mai
evidentă este şi cea corectă. Bătrânul Leonides s-a însurat din nou, acum
zece ani.
— Adică la 75 de ani?
— Da, s-a însurat cu o tânără de 24 de ani.
Am fluierat surprins.
— Şi cum era tânăra aceasta?
— Lucra la o ceainărie. O jună ce părea serioasă, frumoasă, chiar dacă
era firavă, aproape cu un aer anemic, şi uşor apatică.
— Şi vă gândiţi că ea l-ar fi putut ucide pe Aristide?
— Asta-i întrebarea, spuse Taverner. Are doar 34 de ani acum, o vârstă
periculoasă. Îi place să trăiască bine. În plus, în casă se mai află un tânăr,
meditatorul nepoţilor, care nu a participat la război, din cauza unor
probleme cu inima sau ceva de genul acesta. Cei doi sunt prieteni foarte
apropiaţi.
Îl priveam îngândurat. Era, într-adevăr, un tipar vechi şi familiar.
Clasicul triunghi amoros. Şi a doua doamnă Leonides era o persoană
foarte respectabilă, după cum ţinu tatăl meu să sublinieze. Multe crime
însă au fost comise sub semnul respectabilităţii.
— Era arsenic? l-am întrebat.
— Nu. N-am primit încă raportul laboratorului, dar doctorul crede că
e vorba despre ezerină.
— Ar fi cam riscant, nu crezi? E uşor să depistezi cumpărătorul.
— Nu şi în acest caz. Era preparată chiar de către cel care a utilizat-o,
din picăturile de ochi.
— Leonides suferea de diabet, adăugă tatăl meu. Făcea insulină în
mod regulat. Insulina e vândută în sticluţe cu capac de cauciuc. Acul
hipodermic se strecoară prin capacul de cauciuc, apoi se trage pistonul
seringii.
Ştiam deja continuarea.
— Nu era insulină în sticluţă, era ezerină?
— Exact.
— Cine i-a făcut injecţia?
— Nevastă-sa.
Acum înţelegeam la cine se referise Sophia prin „persoana potrivită“.
— Cum se înţelege familia cu cea de-a doua doamnă Leonides? am
întrebat.
— Nu prea se înţeleg, ca s-o spun sincer.
Totul mi se părea din ce în ce mai clar, însă inspectorul Taverner nu
avea deloc un aer satisfăcut.
— Ce nu vă convine? am adăugat.
— Domnule Charles, dacă ar fi făcut-o soţia lui, i-ar fi fost foarte uşor
să înlocuiască sticluţa de ezerină cu una de insulină după ce i-a făcut
injecţia. De fapt, dacă ea este vinovata, nu îmi explic de ce a lăsat să-i
scape un detaliu atât de important.
— Într-adevăr, acesta ar fi fost următorul pas. Erau multe sticle de
insulină prin preajmă?
— O, da! O grămadă… unele pline, altele deja folosite. Dacă ea ar fi
schimbat sticluţele, era puţin probabil ca decesul lui Aristide să trezească
suspiciunile doctorului. Nu se ştiu prea multe despre simptomele post-
mortem ale otrăvirii cu ezerină. Dar a fost oricum testată insulina (s-au
gândit că poate a fost prea concentrată sau aşa ceva) şi astfel s-a ajuns la
concluzia că nu era nici urmă de această substanţă în sticla cu pricina.
— Se pare că doamna Leonides a fost ori foarte proastă, ori, în mod
evident, foarte inteligentă, am replicat.
— Vrei să spui că…
— S-ar putea baza tocmai pe convingerea că nimeni nu ar putea fi aşa
de prost cum ar părea ea. Care sunt alternativele? Mai suspectaţi pe
altcineva?
Tata ţinu să adauge cu o voce liniştită:
— E limpede că oricine din casă ar fi putut să comită crima,
întotdeauna a existat o rezervă mare de insulină în dulap, care ar fi
trebuit să ajungă cel puţin pentru două săptămâni. Cineva ar fi putut
schimba conţinutul uneia dintre sticluţe, ştiind că aceasta va fi utilizată la
momentul potrivit.
— Aşadar, oricine ar fi putut avea acces la insulină?
— Sticluţele nu erau ţinute sub cheie. Erau păstrate pe un raft special
în dulăpiorul cu medicamente din baie, în apartamentul bătrânului. Toţi
puteau trece pe acolo.
— Care ar putea fi mobilul crimei?
Tatăl meu oftă şi îmi răspunse:
— Dragul meu Charles, Aristide Leonides era extrem de bogat! E
adevărat că a făcut o grămadă de bani pentru familia lui, dar poate că
vreunul dintre ei şi-a dorit mai mult de atât.
— Cea care ar fi putut dori şi mai mulţi bani ar fi tocmai văduva lui.
Tânărul ei… să-i spunem prieten, deocamdată… are ceva bani?
— Nu. E sărac lipit.
În acel moment, m-a străfulgerat un gând. Mi-am adus aminte
cuvintele Sophiei, care făceau referire la versurile unui cântecel pentru
copii, ce suna cam aşa:

A fost odată un om cocoşat ce călătorea pe un drum întortocheat.
El a găsit o monedă deformată lângă un pârleaz înclinat,
Avea o pisică cocoşată ce prinsese un şoarece cocoşat
Şi-mpreună locuiau într-o căscioară strâmbă.

L-am întrebat pe Taverner ce părere avea despre doamna Leonides, iar
el îmi răspunse domol:
— E greu de spus, foarte greu. Nu e o persoană uşor de descifrat. E
foarte tăcută, astfel că nimeni nu ştie ce gândeşte. Dar pot să jur că îi
place să ducă o viaţă bună. Sunt tentat să o asociez cu o pisică, ştii, o
pisică mare şi leneşă care toarce… Nu că aş avea ceva împotriva pisicilor.
Pisicile sunt de treabă… suspină el. Nu avem nevoie decât de probe,
adăugă el.
Era adevărat, nu aveam nevoie decât de o dovadă că doamna Leonides
îşi otrăvise soţul. Sophia, inspectorul-şef Taverner, eu însumi, cu toţii
voiam această dovadă care ar fi închis cazul.
Însă cu toţii pluteam pe o mare de incertitudini.

Capitolul 4

În ziua următoare am mers cu Taverner la Trei Frontoane.


Mă aflam într-o situaţie destul de neobişnuită, ceea ce-mi crea
sentimentul că nu acţionam tocmai ca la carte.
Numai că bătrânul meu tată nu fusese niciodată un tip prea ortodox
din fire.
Eu aveam deja o reputaţie. Lucrasem cu Divizia Specială a Yardului în
timpul primilor ani de război, ceea ce era, desigur, complet diferit – însă
reuşitele mele anterioare îmi dăduseră, cum s-ar spune, un anumit
renume.
Tata îmi spusese:
— Dacă e să rezolvăm vreodată cazul acesta, avem nevoie de un pont
din interior. Trebuie să aflăm totul despre oamenii din casa aceea. Trebuie
să-i cunoaştem prin intermediul cuiva care a trăit lângă ei, nu din
exterior. Tu eşti cel care poate face asta.
Nu-mi plăcuse ideea. Mi-am aruncat ţigara în cămin şi i-am răspuns:
— Eu? Să lucrez sub acoperire? Chiar aşa? Eu trebuie să aflu noutăţi
din interior tocmai de la Sophia, femeia pe care o iubesc, care mă iubeşte
la rândul ei şi are încredere în mine… sau cel puţin aşa cred?
Atunci, bătrânul îmi răspunsese cu o voce tunătoare.
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu fi atât de dezinteresat! În primul
rând, doar nu crezi că tânăra şi-a ucis bunicul, nu-i aşa?
— Bineînţeles că nu! E o idee absurdă.
— Foarte bine – nici noi nu credem asta. A fost plecată câţiva ani şi s-a
înţeles întotdeauna bine cu bunicul ei. Are parte de o rentă destul de
mare, iar el ar fi fost, îmi închipui, mai mult decât încântat să afle de
logodna cu tine şi i-ar fi oferit un contract prenupţial generos. Nu o
suspectăm pe ea. De ce am suspecta-o? Dar poţi fi sigur de un lucru: dacă
această chestiune nu se va clarifica, fata nu se va căsători cu tine. Din câte
mi-ai spus, sunt destul de convins de asta. Şi ţine cont: avem în faţă acel
tip de crimă care poate să nu fie elucidată niciodată. Noi putem fi destul
de siguri că soţia şi tânărul meditator au conspirat – dar a dovedi acest
lucru e cu totul altă poveste. Până acum, nici măcar nu avem un caz de
prezentat Procuraturii. Şi atâta timp cât nu avem o probă clară împotriva
ei, totul nu va fi altceva decât o suspiciune sâcâitoare. Înţelegi asta, nu?
Într-adevăr, înţelegeam.
Apoi bătrânul a adăugat încet:
— De ce nu îi spui?
— Adică… să o întreb pe Sophia dacă… M-am oprit.
Bătrânul aprobă vehement din cap.
— Da, da… Nu-ţi cer să te strecori înăuntru fără să-i spui fetei ce
planuri ai. Vezi doar ce are de zis.
Aşa se face că în ziua următoare mergeam spre Swinly Dean împreună
cu inspectorul-şef Taverner şi cu sergentul detectiv Lamb.
Dincolo de terenul de golf, am intrat printr-un pasaj unde mi-am
imaginat că, înainte de război, existaseră două porţi impunătoare.
Patriotismul sau retrocedarea iresponsabilă le distruseseră. Am condus
de-a lungul unui drum încadrat de rododendroni şi am ajuns la o curbă
cu pietriş situată chiar în faţa casei.
Era uimitor! M-am întrebat de ce a fost numită Trei Frontoane.
Unsprezece Frontoane ar fi fost cu mult mai nimerit. Ceea ce era ciudat
era faptul că avea un aspect cu totul deformat – şi credeam că ştiu şi de
ce. Era de fapt un fel de cabană, o cabană supradimensionată. Era ca şi
cum aş fi privit o casă ţărănească printr-o lupă imensă. Grinzile oblice,
structura din lemn, frontoanele – era o casă mică, ponosită, care crescuse
ca o ciupercă după ploaie!
Şi totuşi, am prins ideea. Întruchipa ideea unui restaurator grec despre
o casă englezească. Trebuia să fie o casă englezească – dar de mărimea
unui castel. Mă întrebam ce impresie îi făcuse primei doamne Leonidas.
Bănuiam că nu fusese consultată şi nici nu i se arătaseră planurile. Cel
mai probabil, fusese o mică surpriză din partea exoticului ei soţ. Mă
întrebam dacă se cutremurase sau dacă zâmbise.
Se pare că avusese o viaţă fericită acolo.
— Un pic copleşitoare, nu-i aşa? spuse inspectorul Taverner. Cu
siguranţă că bătrânul domn a muncit mult la ea – adică să o împartă în
trei case diferite, cu bucătării şi toate celelalte. Are un interior elegant, ca
al unui hotel de lux.
Sophia ieşi pe uşa din faţă. Fără pălărie, purta o cămaşă verde şi o
fustă din tweed. S-a oprit brusc când m-a văzut.
— Tu! exclamă ea.
— Sophia, trebuie să-ţi vorbesc. Unde putem merge?
Pentru un moment am crezut că va protesta, însă s-a întors şi a spus:
— Pe aici.
Ne-am plimbat pe pajiştea de lângă casă. Era o privelişte frumoasă
spre cel mai bun teren de golf din Swinly Dean – înspre un pâlc de pini
de pe un deal şi, mai departe, către peisajul difuz de ţară.
Sophia m-a condus către o grădină de piatră, oarecum neglijată, unde
ne-am aşezat pe o bancă de lemn foarte incomodă.
— Deci? începu ea.
Vocea ei nu era foarte încurajatoare.
I-am povestit absolut tot. A ascultat cu multă atenţie. Mimica ei nu-mi
spunea prea multe despre ceea ce gândea, dar când am ajuns la final a
oftat adânc.
— Tatăl tău, spuse ea, este un bărbat foarte isteţ.
— Bătrânul are punctele lui de vedere. Personal cred că e o idee foarte
proastă, dar…
M-a întrerupt.
— O, nu. Nu e deloc proastă. E singurul lucru care poate fi într-adevăr
de ajutor. Tatăl tău, Charles, ştie exact ce se petrece în mintea mea. Ştie
chiar şi mai bine decât tine.
Cu o vehemenţă bruscă, aproape de disperare, îşi lovi palmele.
— Trebuie să aflu adevărul. Trebuie să ştiu.
— Pentru noi? Dar, scumpa mea…
— Nu numai pentru noi doi, Charles. Trebuie să ştiu pentru liniştea
mea sufletească. Vezi tu, Charles, aseară nu ţi-am spus, dar adevărul este
că mi-e frică.
— Frică?
— Da, frică, frică, frică. Poliţia, tatăl tău, toată lumea crede că a fost
Brenda.
— Probabilităţile…
— Da, e foarte probabil. De fapt, e chiar posibil. Dar atunci când mă
gândesc: „Probabil că Brenda e vinovată“! sunt conştientă că e mai
degrabă o dorinţă a mea, pentru că eu nu cred asta cu adevărat.
— Nu crezi asta? am spus încet.
— Nu ştiu ce să zic. Tu ai auzit totul de la cineva din afara casei, aşa
cum am şi dorit. Acum o să-ţi spun şi varianta din interiorul casei. Pur şi
simplu nu cred că Brenda e genul acesta, nu e tipul de persoană care ar
face vreodată ceva ce ar pune-o în pericol. E mult prea grijulie cu ea
însăşi.
— Dar tipul acela tânăr? Laurence Brown?
— Laurence e fricos ca un iepure. Nu ar avea curajul.
— Oare?
— Da, dar nu ştim sigur, nu-i aşa? Adică oamenii sunt capabili să te
surprindă îngrozitor de mult, să te sperie chiar! Uneori ţi-i imaginezi într-
un anumit fel şi lucrurile pot sta exact invers. Nu întotdeauna, dar se
întâmplă. Şi totuşi, Brenda – a scuturat din cap – s-a comportat
întotdeauna atât de natural. Ea este ceea ce eu aş numi genul „harem“. Îi
place să stea degeaba, să mănânce dulciuri, să aibă haine elegante şi
bijuterii, să citească romane ieftine şi să meargă la cinema. Şi – este ciudat
să spun asta, dacă ne gândim că bunicul avea optzeci şi şapte de ani –
chiar părea că îl place cu adevărat. Bunicul avea o forţă aparte. Cred că
putea face o femeie să se simtă ca o regină, ca preferata sultanului! Cred,
practic întotdeauna am avut impresia aceasta, că o făcea pe Brenda să se
simtă ca un personaj foarte romantic. Toată viaţa a ştiut cum să se
comporte cu o femeie, iar acest lucru e aproape o artă – indiferent cât eşti
de bătrân, nu-ţi pierzi îndemânarea.
Am abandonat, pentru moment, discuţia despre Brenda şi am revenit
la o afirmaţie pe care o făcuse mai devreme Sophia şi care mă deranjase.
— De ce ai spus că ţi-e frică? am întrebat eu.
A trecut-o un fior, în timp ce îşi frământa mâinile.
— Pentru că e adevărat, mi-a şoptit ea. E foarte important să te fac să
înţelegi asta, Charles. Vezi tu, noi suntem o familie foarte neobişnuită…
Există multă răutate în noi, diferite tipuri de răutate. Tocmai acest lucru e
ceea ce deranjează: toate aceste tipuri de răutate.
Cred că a citit confuzia totală de pe faţa mea, aşa că a continuat
repede:
— O să încerc să-ţi explic mai clar ce-am vrut să zic. Bunicul, spre
exemplu. Ne povestea odată despre tinereţea lui în Smyrna şi a
menţionat printre altele că a înjunghiat doi bărbaţi. A fost un soi de
încăierare – se proferaseră nişte insulte impardonabile – nu ştiu exact,
însă a fost un lucru care s-a întâmplat cât se poate de natural. Părea să fi
uitat complet de această întâmplare. Dar a fost totuşi un lucru foarte
ciudat să auzi această poveste relatată atât de nonşalant, în Anglia.
Am încuviinţat.
— Acesta e doar un tip de răutate, continuă Sophia, dar mai era şi
bunica. Abia mi-o amintesc, însă am auzit câte ceva despre ea. Cred că
avea un fel de răutate ce provenea din faptul că era complet lipsită de
imaginaţie. Cu toţi acei strămoşi vânători şi cu vechii generali, genul
„omorâţi-i pe toţi“. Foarte onestă, dar şi arogantă, era genul căruia nu îi
era teamă să îşi asume responsabilităţi în chestiuni de viaţă şi de moarte.
— Nu e asta un pic cam greu de crezut?
— Ba da, aş îndrăzni să spun, numai că întotdeauna mi-a fost mai
degrabă frică de genul acesta de persoane. E foarte onestă, dar e şi
nemiloasă. Şi apoi mai e şi mama – care e actriţă –, o scumpă în felul ei,
numai că nu are deloc simţul măsurii. Este o egoistă inconştientă de genul
celor care nu pot să vadă lucrurile decât în legătură cu modul în care
acestea îi afectează pe ei. Şi să ştii că e destul de înfricoşător câteodată. Şi
mai e Clemency, soţia unchiului Roger. Ea e om de ştiinţă – face un fel de
cercetare ştiinţifică foarte importantă – e şi ea o persoană răutăcioasă, dar
într-un mod impersonal şi total lipsit de emotivitate. Unchiul Roger este
exact opusul ei: el e cea mai caldă şi mai drăgăstoasă persoană din lume,
doar că e extraordinar de temperamental. Când ceva îl supără, abia dacă
îşi mai aminteşte ce face. Şi mai e şi tata…
A făcut o pauză lungă.
— Tata, a continuat ea încet, e genul de om mult prea controlat. Nu ştii
niciodată ce gândeşte. Niciodată nu-şi arată emoţiile. Probabil că acesta
este un mecanism inconştient de autoapărare în faţa excesului de emoţii
al mamei mele, numai că uneori… mă îngrijorează un pic.
— Scumpa mea, i-am spus, te frămânţi degeaba. Concluzia care se
impune ar fi că, practic, oricine e capabil de crimă.
— Cred că e adevărat. Chiar şi pentru mine.
— Pentru tine nu!
— Ba da, Charles, nu poţi să mă consideri o excepţie. Presupun că aş
putea şi eu să omor pe cineva…
Rămase tăcută câteva clipe, apoi continuă:
— Dar, dacă ar fi aşa, ar trebui să fie pentru ceva care să merite cu
adevărat!
Am început să râd. Nu m-am putut abţine. Sophia a zâmbit şi ea.
— Poate că par nebună, spuse ea, dar chiar trebuie să aflăm adevărul
despre moartea bunicului. Trebuie. Măcar de-ar fi Brenda vinovată…
Am simţit deodată că îmi părea mai degrabă rău pentru Brenda
Leonides.

Capitolul 5

Pe alee venea grăbită spre noi o siluetă înaltă. Purta o pălărie ponosită
din fetru, o fustă fără nicio formă şi un jerseu incomod.
— Mătuşă Edith! strigă Sophia.
Femeia s-a oprit o dată sau de două ori, aplecându-se spre bordurile
de flori, apoi s-a apropiat de noi. M-am ridicat.
— El este Charles Hayward, mătuşă Edith. Mătuşa mea, domnişoara
de Haviland.
Edith de Haviland era o femeie de aproximativ şaptezeci de ani. Avea
o claie de păr cărunt, dezordonat, o faţă bătută de vreme şi o privire
aspră şi pătrunzătoare.
— Îmi pare bine, mi se adresă. Am auzit de tine. Te-ai întors din
Orient? Ce mai face tatăl tău?
Un pic surprins, am răspuns că e bine.
— Îl cunosc de când era copil, spuse domnişoara de Haviland. Am
cunoscut-o pe mama lui foarte bine. Semeni destul de bine cu ea. Ai venit
să ne ajuţi sau pentru cealaltă chestie?
— Sper să vă pot ajuta, am răspuns eu oarecum stânjenit.
Dădu din cap aprobator.
— Ne-ar trebui un pic de ajutor. În casă e forfotă de poliţişti. Apar de
peste tot. Pe unii dintre ei îi găsesc complet dezagreabili. Un băiat care a
avut parte de o educaţie aleasă nu ar trebui să lucreze în poliţie. Deunăzi
l-am văzut pe băiatul Moirei Kinoul dirijând traficul pe Marble Arch. Te
face să crezi că s-a întors lumea cu susul în jos.
Se întoarse apoi către Sophia.
— Te caută bona, Sophia. Ceva cu peştele.
— Enervant, spuse Sophia. O să merg să dau un telefon să văd ce pot
face.
Plecă grăbită spre casă.
Domnişoara de Haviland se întoarse şi o porni liniştită în aceeaşi
direcţie. Am urmat-o îndeaproape.
— Nu ştiu ce ne-am face fără bone, zise ea. Aproape toată lumea are o
bonă în vârstă care face toată munca în gospodărie: spală, calcă, găteşte.
Sunt persoane foarte credincioase. Pe cea de acum am ales-o chiar eu, cu
ani în urmă.
Se opri şi trase cu încăpăţânare de o buruiană încâlcită de pe alee.
— Îngrozitoare chestie… rochiţa rândunicii! Cea mai teribilă buruiană.
Sufocă, se caţără şi nici nu poţi să o rupi cu totul, are rădăcini adânci…
Călcă apoi cu brutalitate buruienile smulse.
— Aici e o afacere necurată, Charles Hayward.
Privea către casă în timp de îmi vorbea.
— Care e părerea poliţiei? Bănuiesc că nu ar trebui să te întreb asta! Mi
se pare însă ciudat ca Aristide să fi murit otrăvit. De fapt, mi se pare
ciudat să-l ştiu mort. Nu mi-a plăcut niciodată, absolut deloc! Dar pur şi
simplu nu mă pot obişnui cu ideea că e mort… Face casa să pară atât
de… goală.
N-am zis nimic. În ciuda felului ei concis de a vorbi, Edith de
Haviland părea să aibă o stare nostalgică.
— Chiar mă gândeam în dimineaţa asta, am locuit aici foarte multă
vreme. Mai bine de patruzeci de ani. Am venit după moartea surorii
mele. El m-a rugat. Şapte copii, dintre care cel mai mic avea doar un an…
Nu puteam să-i las pe mâna unui imigrant, nu-i aşa? A fost, bineînţeles,
un mariaj imposibil. Întotdeauna am crezut că Marcia fusese, cumva,
vrăjită de el. Un străin absolut obişnuit, mic şi urât. Dar trebuie să spun
că mi-a dat mână liberă: dădace, guvernante, şcoli şi mâncare potrivită
pentru copii, nu acele feluri îngrozitoare de mâncare cu mult orez şi
multe condimente, pe care obişnuia el să le mănânce.
— Şi aţi fost aici în tot acest timp? am îngăimat eu.
— Da. Destul de ciudat… Probabil că aş fi putut să plec după ce au
crescut copiii şi s-au căsătorit… Presupun că de fapt am rămas pentru
grădină. Şi apoi Philip; când te însori cu o actriţă, nu te poţi aştepta să ai
şi viaţă de familie. Nu ştiu de ce fac actriţele copii. Imediat ce nasc, se
grăbesc să joace în vreo piesă la teatrul Repertory din Edingburgh sau
altundeva, cât mai departe posibil. Philip a făcut singurul lucru pe care-l
putea face: să se mute aici cu tot cu cărţile lui.
— Cu ce se ocupă Philip Leonides?
— Scrie cărţi. Nu înţeleg de ce. Nimeni nu vrea să le citească. Toate
sunt despre detalii istorice obscure. Nici măcar nu ai auzit de cărţile lui,
nu-i aşa?
Am recunoscut că nu.
— A avut prea mulţi bani, asta s-a întâmplat, spuse domnişoara de
Haviland. Majoritatea oamenilor îşi înfrânează capriciile şi încep să-şi
câştige existenţa.
— Cărţile lui nu se vând?
— Bineînţeles că nu. Este considerat o mare autoritate în studiul
anumitor perioade istorice, atât şi nimic mai mult! Dar nici nu are nevoie
să câştige de pe urma cărţilor – Aristide i-a fixat o dotă de aproximativ o
sută de mii de lire, ceva cu totul fantastic! Toate astea cu scopul de a evita
impozitul pe moştenire! Aristide le-a conferit, de fapt, tuturor
independenţă financiară. Roger deţine Associated Catering, Sophia are o
alocaţie substanţială. Banii celorlalţi copii sunt administraţi de cineva
până vor creşte.
— Deci nimeni nu are de câştigat în mod special după moartea lui?
Mi-a aruncat o privire ciudată.
— Ba da. Toţi primesc şi mai mulţi bani. Numai că i-ar fi primit
probabil oricum dacă i-ar fi cerut.
— Aveţi idee cine l-a otrăvit, domnişoară de Haviland?
Mi-a răspuns în felul ei caracteristic:
— Nu, chiar nu am nici cea mai vagă idee. M-a supărat foarte tare
toată povestea asta! Nu e prea plăcut să ştii că trăieşti în casă cu un
criminal liber. Bănuiesc că poliţia se va arunca asupra sărmanei Brenda.
— Nu credeţi că ar fi îndreptăţiţi să facă asta?
— Pur şi simplu nu ştiu. Mie mi s-a părut întotdeauna o tânără banală
şi naivă – o persoană destul de obişnuită. Nu e deloc aşa cum mi-aş
imagina eu un criminal. Totuşi, când o tânără de douăzeci şi patru de ani
se mărită cu un bărbat de aproape optzeci, e destul de clar că o face
pentru banii lui. Dacă lucrurile şi-ar fi urmat cursul firesc, cred că se
aştepta să devină destul de curând o văduvă extrem de bogată. Numai că
Aristide era un bărbat foarte rezistent. Diabetul nu i se agravase. Chiar
părea că ar putea trăi o sută de ani. Se prea poate ca ea să fi obosit să tot
aştepte.
— În acest caz… am zis eu, apoi m-am oprit.
— În acest caz, continuă repede domnişoara de Haviland, va fi mai
mult sau mai puţin satisfăcător. Doar că publicitatea din ziare va fi
deranjantă. Dar, până la urmă, ea nu face parte din familie.
— Chiar nu aveţi alte idei? am întrebat-o.
— Ce alte idei aş putea să mai am?
M-a pus pe gânduri. Aveam impresia că pălăria aceea turtită din fetru
s-ar putea să ascundă mai multe decât lăsa să se vadă.
Mi se părea că în spatele exprimării întrerupte şi spasmodice se
ascundea de fapt o inteligenţă ascuţită. Pentru un moment chiar m-am
întrebat dacă nu cumva domnişoara de Haviland era cea care îl otrăvise
pe Aristide Leonides…
Nu mi se părea o idee imposibilă. În spatele acestei gândiri era modul
în care tocase buruiana sub tocul pantofului, cu un fel de încăpăţânare
răzbunătoare.
Mi-am amintit cuvântul folosit de Sophia: răutate.
Am aruncat o privire spre Edith de Haviland.
Dacă ar fi avut un motiv suficient de bun…
Dar ce anume, mai exact, i s-ar fi părut lui Edith de Haviland un motiv
suficient de bun?
Pentru a răspunde la această întrebare, ar fi trebuit să o cunosc mai
bine.

Capitolul 6

Uşa de la intrare era deschisă. Am intrat într-un hol surprinzător de


spaţios, mobilat auster: lemn de stejar bine lustruit şi alamă strălucitoare.
În capăt, unde ar fi trebuit să fie scările, se afla un perete alb lambrisat, cu
o uşă.
— Partea de casă a cumnatului meu, m-a anunţat domnişoara de
Haviland. Parterul le aparţine Magdei şi lui Philip.
Prin stânga, am intrat pe o uşă ce dădea într-un salon vast. Avea pereţi
cu lambriuri de un albastru pal, mobilă înzorzonată cu brocarturi, iar pe
fiecare masă liberă şi pe pereţi erau expuse fotografii cu actori, dansatori,
scene şi decoruri. O pictură de Degas cu balerine era atârnată deasupra
şemineului. În încăpere mai era o sumedenie de flori: crizanteme uriaşe,
maronii, şi vaze mari pline cu garoafe.
— Presupun, zise domnişoara de Haviland, că vrei să-l întâlneşti pe
Philip…
Chiar voiam să îl văd pe Philip? Nu ştiam ce vreau. Singurul lucru pe
care eram sigur că îl vreau era s-o văd pe Sophia. Şi am întâlnit-o. M-a
încurajat insistent în legătură cu planul tatălui meu, dar s-a retras apoi
din prim-plan pentru a comanda peşte, nelăsându-mi nicio indicaţie
despre ceea ce aveam de făcut. Cum ar fi trebuit să-l abordez pe Philip
Leonides? Ca un tânăr nerăbdător să se căsătorească cu fiica lui, ca un
simplu prieten aflat în vizită (ceea ce ar fi fost complet nepotrivit în astfel
de circumstanţe) sau ca un colaborator al poliţiei?
Domnişoara de Haviland nu mi-a dat prea mult timp de gândire
pentru a-i răspunde la întrebare. Deşi, după părerea mea, fusese mai
degrabă o afirmaţie decât o întrebare.
Domnişoara de Haviland era, din câte observasem, mai înclinată să
facă afirmaţii decât să pună întrebări.
— Vom merge în bibliotecă, mă anunţă ea.
Am ieşit din salon şi m-a condus printr-un hol spre o altă uşă.
Am intrat într-o încăpere mare, plină de cărţi. Nu erau aşezate doar pe
rafturile înalte până în tavan. Erau pretutindeni: pe scaune, pe masă,
chiar şi pe jos. Şi totuşi, nu părea să fie dezordine.
Încăperea era răcoroasă. Mi se părea totuşi că lipseşte un miros, pe
care mă aşteptam cumva să îl regăsesc acolo. Mirosea doar a cărţi vechi şi
a ceară de albine. În câteva clipe am înţeles însă ce lipsea: era mirosul de
tutun. Philip Leonides nu era fumător.
Când am intrat, s-a ridicat din spatele biroului – era un bărbat înalt, în
jur de cincizeci de ani, deosebit de chipeş. Toată lumea îmi vorbise
despre urâţenia lui Aristide Leonides, astfel încât mă aşteptam ca fiul lui
să fie la fel de dezagreabil. Cu siguranţă nu eram pregătit să văd o
asemenea perfecţiune a trăsăturilor: nasul drept, linia maxilarului fără
defect, părul grizonat pieptănat pe spate evidenţiind o frunte frumos
conturată.
— El e Charles Hayward, Philip, a explicat Edith de Haviland.
— Ah, încântat de cunoştinţă.
N-aş fi putut spune dacă mai auzise de mine până atunci. Mâna pe
care mi-a întins-o era rece. Expresia feţei vădea o lipsă de interes, fapt
destul de iritant pentru mine. Stătea acolo, răbdător şi dezinteresat.
— Unde sunt poliţiştii aceia enervanţi? întrebă domnişoara de
Haviland. Au intrat aici?
— Cred că inspectorul-şef (a aruncat o privire rapidă spre o carte de
vizită de pe birou), un Taverner, vine imediat să discutăm.
— Şi unde e acum?
— Habar nu am, mătuşă Edith. Presupun că e sus.
— Cu Brenda?
— Chiar nu ştiu.
Privindu-l pe Philip Leonides, părea aproape imposibil ca o crimă să
poată fi comisă undeva în vecinătatea lui.
— Magda s-a trezit?
— Nu ştiu. De obicei nu se trezeşte înainte de ora unsprezece.
— Da, asta pare să-i fie caracteristic, sublinie domnişoara de Haviland.
Ceea ce părea să-i fie foarte caracteristic doamnei Philip Leonides era o
voce pătrunzătoare, care se auzea apropiindu-se rapid. Uşa din spatele
meu s-a deschis apoi brusc şi în încăpere a intrat o femeie. Nu-mi dau
seama cum, dar a reuşit să-mi creeze impresia că de fapt intraseră trei
femei, nu una singură.
Magda Leonides fuma o ţigară dintr-un portţigaret lung şi purta un
neglijeu din satin de culoarea piersicii, pe care-l ţinea cu o mână. O
cascadă de păr arămiu îi cădea în onduleuri pe spate. Faţa ei avea acea
expresie şocantă de goliciune, pe care o vedem în zilele noastre la o
femeie atunci când nu se machiază. Avea ochii mari şi albaştri şi vorbea
foarte repede, cu o voce deosebit de atrăgătoare, guturală şi cu o
pronunţie deosebit de clară.
— Dragule, nu mai suport, pur şi simplu nu mai suport, gândeşte-te
numai la ştiri; nu e încă nimic în ziare, dar fireşte că va fi, şi pur şi simplu
nu mă pot decide ce să port la proces – ceva foarte, foarte tern… Totuşi,
nu negru, poate un violet închis… şi efectiv nu mi-a mai rămas niciun
cupon… în plus, am pierdut adresa tipului aceluia îngrozitor care mi le
vindea, ştii tu, garajul acela pe undeva pe lângă Shaftesbury Avenue; iar
dacă aş merge până acolo cu maşina, poliţia m-ar urmări şi mi-ar putea
pune întrebări dintre cele mai bizare, nu-i aşa? Adică ce ar mai fi se spus?
Cât eşti de calm, Philip! Cum poţi fi atât de calm? Realizezi că am putea
părăsi casa asta oribilă chiar acum? Libertate! Libertate! Oh, cât de
inuman – dragul meu bătrânel – bineînţeles că nu l-am fi părăsit câtă
vreme trăia! Chiar ţinea mult la noi, nu-i aşa? În ciuda zâzaniei pe care
femeia aceea îngrozitoare de la etaj a încercat să o bage între noi! Sunt
foarte sigură că, dacă am fi plecat şi l-am fi lăsat cu ea, ne-ar fi tăiat
complet venitul. Oribilă creatură! Până la urmă, bietul bătrânel se
apropia de nouăzeci de ani – nici toate sentimentele familiale din lume
nu i-ar fi făcut faţă femeii aceleia groaznice, care era mereu la faţa
locului. Ştii, Philip, cred că aceasta ar fi o ocazie minunată să pun în
scenă piesa cu Edith Thompson. Această crimă ar promova anticipat
piesa. Bildenstein spunea că ar putea obţine elementul dramatic – iar
acea piesă jalnică în versuri despre mineri se poate duce pe apa sâmbetei
dintr-o clipă într-alta. E un rol minunat, splendid! Ştiu că se spune că ar
trebui să joc doar în comedii din cauza nasului meu, dar ştii că este totuşi
destulă comedie în piesa despre Edith Thompson, cu toate că nu cred ca
autorul să-şi fi dat seama de asta, dar comedia amplifică întotdeauna
suspansul, nu crezi? Ştiu exact cum aş juca: banal, naiv, convingător până
în ultimul moment, şi apoi…
A făcut un gest larg cu mâna, ţigara i-a căzut din portţigaret pe
suprafaţa lustruită din lemn de mahon a biroului lui Philip şi a început să
ardă. Philip a luat impasibil ţigara şi a aruncat-o în coşul de gunoi.
— Şi apoi, şopti Magda Leonides cu ochii larg deschişi şi cu faţa
imobilă, teroare totală…
O expresie desăvârşită de frică i-a rămas întipărită pe chip preţ de
vreo douăzeci de secunde, după care faţa i s-a relaxat, arătând ca cea a
unui copil tulburat gata să izbucnească în lacrimi.
Pe neaşteptate, orice urmă de emoţie dispăru ca prin minune şi,
întorcându-se spre mine, mă întrebă pe un ton protocolar:
— Consideri că ar fi potrivit ca Edith Thompson să fie interpretată în
această manieră?
I-am răspuns că, după părerea mea, era exact modul în care ar fi
trebuit să fie interpretată Edith Thompson. În acel moment îmi aminteam
destul de vag cine era Edith Thompson, însă eram îngrijorat ca nu cumva
să o pornesc cu stângul cu mama Sophiei.
— Seamănă cu Brenda, nu-i aşa? întrebă Magda. Ştii că nu m-am mai
gândit la asta până acum? E foarte interesant. Crezi că ar trebui să-i
menţionez asta inspectorului?
Bărbatul din spatele biroului se încruntă uşor.
— Magda, nu eşti obligată să te întâlneşti cu inspectorul, îi zise el. Îi
pot spune eu tot ce vrea să afle.
— Să nu-l întâlnesc? Ridică tonul. Dar bineînţeles că trebuie să-l văd!
Dragule, scumpule, eşti atât de lipsit de imaginaţie! Pur şi simplu nu
realizezi importanţa detaliilor. Va dori să ştie cu exactitate cum şi când au
avut loc evenimentele, toate detaliile pe care le-am observat şi care ni s-
au părut bizare în momentul respectiv…
— Mamă, zise Sophia în timp ce intra pe uşa deschisă, doar nu o să-i
spui inspectorului tot felul de minciuni.
— Sophia, draga mea…
— Scumpa mea, ştiu că ai deja tot discursul pregătit şi că eşti gata să
joci un rol de excepţie, dar ai înţeles greşit. Complet greşit.
— Prostii. Habar nu ai…
— Ba am. Numai că va trebui să-l joci cu totul altfel, draga mea.
Trebuie să fii îndurerată, să vorbeşti foarte puţin, să fii rezervată şi foarte
atentă, să-ţi protejezi familia.
Faţa Magdei Leonides exprima o nedumerire copilărească.
— Dragul meu, zise ea, chiar crezi că…
— Da, chiar cred. Renunţă. Cam asta e ideea.
Sophia adăugă imediat, în timp ce pe chipul mamei ei se aşternea un
zâmbet mulţumit:
— Ţi-am pregătit ciocolată. E în salon.
— Oh, ce bine, mor de foame…
Se opri în prag.
— Habar nu ai cât e de minunat să ai o fiică! spuse ea adresându-se fie
mie, fie bibliotecii din spatele meu.
Cu această replică ieşi din cameră.
— Dumnezeu ştie ce va spune poliţiei, zise domnişoara de Haviland.
— Va fi bine, replică Sophia.
— S-ar putea să nu spună nimic.
— Nu te îngrijora, continuă Sophia. Va juca exact aşa cum îi va spune
producătorul. Iar producătorul sunt eu.
Înainte de a ieşi din cameră pentru a-şi urma mama, se întoarse să
anunţe:
— Inspectorul-şef Taverner e aici să te vadă, tată. Nu te deranjează
dacă rămâne şi Charles, nu?
Mi s-a părut că sesizez un uşor aer de uluire pe chipul lui Philip
Leonides. Tot ce se poate! Însă comportamentul său nepăsător îmi era de
un real folos. Îngăimă cu o voce ciudată:
— Da, desigur… desigur.
Inspectorul-şef Taverner intră în încăpere, solid, încrezător şi cu un aer
de promptitudine protocolară care era cumva liniştitor.
Atitudinea lui părea că spune: „Doar un pic de deranj, apoi vom pleca
definitiv de aici – şi nimeni nu va fi mai fericit decât mine când se va
întâmpla asta. Nu intenţionăm să tărăgănăm lucrurile, pot să vă asigur
de asta.“
Nu îmi închipui cum reuşea, fără să rostească absolut niciun cuvânt, ci
doar prin simplul gest de a trage un scaun lângă birou, să transmită acest
mesaj, însă a funcţionat de minune. Am luat loc discret, deoparte.
— Da, domnule inspector-şef? a început Philip.
— Aveţi nevoie de mine, domnule? întrebă brusc domnişoara de
Haviland.
— Pentru moment, nu, domnişoară de Haviland. Mai târziu însă, dacă
am putea să schimbăm câteva cuvinte…
— Desigur. Voi fi sus.
A ieşit, închizând uşa în spatele ei.
— Deci, domnule inspector? repetă Philip.
— Ştiu că sunteţi foarte ocupat şi de aceea n-am să vă deranjez prea
mult. Dar aş vrea să vă aduc la cunoştinţă în mod confidenţial că
suspiciunile noastre s-au confirmat. Tatăl dumneavoastră nu a avut o
moarte naturală. Moartea sa s-a datorat otrăvirii cu fizostigmină, o
substanţă cunoscută mai ales sub denumirea de ezerină.
Philip şi-a plecat capul, fără să arate vreo emoţie.
— Nu ştiu dacă acest lucru vă spune ceva, continuă Taverner.
— Şi ce ar putea să-mi sugereze? Părerea mea este că tata ar fi putut să
ia otrava accidental.
— Chiar credeţi asta, domnule Leonides?
— Da, mi se pare cât se poate de posibil. Să nu uităm că avea aproape
90 de ani şi o vedere foarte slabă.
— Deci şi-a turnat el însuşi conţinutul sticluţei cu picături de ochi în
sticluţa cu insulină. Şi chiar credeţi că aceasta ar fi o variantă credibilă,
domnule Leonides?
Philip nu răspunse. Faţa îi deveni chiar şi mai impasibilă.
Taverner continuă:
— Am găsit sticluţa cu picături de ochi goală, în coş, fără nicio
amprentă. Acest lucru în sine este curios. În mod normal ar fi trebuit să
existe anumite amprente. Cel puţin cele ale tatălui dumneavoastră,
posibil şi cele ale soţiei sau ale valetului…
Philip Leonides îşi ridică privirea.
— Ce-aţi spus despre valet? întrebă el. Ce-aţi spus despre Johnson?
— Insinuaţi cumva că Johnson ar putea fi criminalul? Cu siguranţă ar
fi avut ocazia. Dar dacă ne gândim la un motiv, asta e cu totul altceva.
Stătea în obiceiul tatălui dumneavoastră să-i acorde anual un bonus, iar
acesta era, în fiecare an, tot mai mare. Tatăl dumneavoastră i-a transmis
foarte clar că acest bonus ţine locul oricărei sume pe care ar fi putut să i-o
lase prin testament. Bonusul ajunsese acum, după şapte ani în serviciu, la
o sumă considerabilă şi încă mai creştea. Este evident că interesul lui
Johnson era ca tatăl dumneavoastră să trăiască cât mai mulţi ani. Mai
mult decât atât, aveau o relaţie excelentă, iar referinţele lui Johnson de la
fostele locuri de muncă sunt impecabile – este cu adevărat un valet foarte
credincios şi talentat.
— Înţeleg, zise Philip inexpresiv.
— Acum, domnule Leonides, poate îmi puteţi spune cât se poate de
detaliat tot ce aţi făcut în ziua morţii tatălui dumneavoastră.
— Desigur, domnule inspector-şef. Am fost aici, în această cameră,
toată ziua – cu excepţia momentelor în care am luat masa, bineînţeles.
— L-aţi văzut pe tatăl dumneavoastră, fie chiar şi foarte puţin, în ziua
respectivă?
— Am fost să-l salut după micul dejun, după cum îmi era obiceiul.
— Aţi fost singur cu el?
— Ăă… mama mea vitregă era, de asemenea, în încăpere.
— Aţi remarcat ceva neobişnuit la el?
— Nu părea să anticipeze că va fi ucis în ziua aceea, zise Philip cu un
aer uşor ironic.
— Partea casei care îi aparţine tatălui dumneavoastră este complet
separată de aceasta?
— Da, singura cale de acces spre aceasta este prin uşa de pe hol.
— Uşa aceea este în general închisă cu cheia?
— Nu.
— Niciodată?
— Nu, din câte ştiu eu.
— Deci oricine putea să circule liber dintr-o parte în alta a casei?
— Bineînţeles. Au fost separate strict din considerente de ordin
domestic.
— Cum aţi aflat de moartea tatălui dumneavoastră?
— Fratele meu, Roger, care ocupă aripa de vest a etajului, a venit în
grabă jos, să mă anunţe că tata avusese un atac brusc. Respira cu
dificultate şi părea foarte bolnav.
— Ce aţi făcut atunci?
— Am sunat doctorul, lucru pe care nimeni nu se gândise să-l facă.
Acesta era plecat, însă i-am lăsat un mesaj să vină cât de repede posibil.
După care am mers sus.
— Şi după aceea?
— Tata era clar într-o stare foarte gravă. A murit înainte să ajungă
doctorul.
Vocea lui Philip era rece, fără pic de emoţie. Părea o simplă relatare a
unor fapte.
— Unde se afla restul familiei?
— Soţia mea era la Londra. S-a întors un pic după aceea. Nici Sophia
nu cred că era aici. Cei mai tineri, Eustace şi Josephine, erau acasă.
— Sper că nu mă veţi înţelege greşit, domnule Leonides, dacă vă voi
întreba în ce fel vă va afecta din punct de vedere financiar moartea tatălui
dumneavoastră.
— Dimpotrivă, chiar apreciez faptul că doriţi să cunoaşteţi toate
detaliile. Tatăl meu ne-a conferit independenţă financiară acum foarte
mulţi ani. Pe fratele meu l-a numit preşedinte şi acţionar principal al celei
mai mari dintre firmele sale – Associated Catering, şi i-a încredinţat astfel
întreaga răspundere managerială. Pe mine m-a recompensat cu o sumă
considerată de el a fi echivalentă – cred că a fost ceva în jur de o sută
cincizeci de mii de lire în diferite obligaţiuni şi titluri de proprietate –, pe
care să o pot folosi după bunul plac. A mai stabilit, de asemenea, alocaţii
foarte generoase pentru cele două surori ale mele, care între timp au
murit.
— Şi cu toate acestea a rămas un om foarte bogat?
— Nu, practic pentru el a păstrat un venit comparativ destul de
modest. A spus că acest lucru îi va face viaţa mai interesantă. De atunci
încoace – pentru prima dată, buzele lui Philip schiţară un surâs – a
devenit un om cu mult mai bogat decât fusese, ca urmare a spiritului său
întreprinzător.
— Dumneavoastră şi fratele dumneavoastră aţi venit să locuiţi aici.
Aceasta nu a fost o consecinţă a unor dificultăţi financiare?
— Cu siguranţă nu. A fost pur şi simplu o chestiune de comoditate.
Tata ne-a spus mereu că suntem oricând bine-veniţi să locuim cu el.
Pentru mine a fost foarte convenabil să procedez astfel, ca urmare a unor
considerente de ordin domestic. În plus, adăugă el cu grijă, eram extrem
de ataşat de tatăl meu. M-am mutat aici cu familia mea în 1937. Nu
plătesc chirie, în schimb plătesc partea care îmi revine din impozite.
— Şi fratele dumneavoastră?
— Fratele meu s-a mutat aici după ce casa din Londra i-a fost
bombardată, în urma unui atac aerian, în 1943.
— Domnule Leonides, se întâmplă să ştiţi care sunt dispoziţiile
testamentare ale tatălui dumneavoastră?
— Ştiu chiar foarte bine. Tata şi-a refăcut testamentul în 1946. Nu era
deloc un bărbat secretos. În plus, ţinea foarte mult la familia lui. A
convocat o întrunire de familie la care a fost prezent şi avocatul lui, iar
acesta, la cererea tatălui meu, ne-a prezentat termenii testamentului.
Bănuiesc că sunteţi deja la curent cu aceştia. Presupun că domnul
Gaitskill v-a informat deja. Estimativ, suma de o sută de mii de lire i-a
fost lăsată mamei mele vitrege, pe lângă dota generoasă primită la nuntă.
Restul averii sale a fost împărţit în trei părţi: o parte îmi revine mie, una
fratelui meu şi o a treia va fi păstrată pentru cei trei nepoţi. Averea sa este
destul de mare, însă şi taxele de moştenire vor fi la fel de mari.
— A lăsat ceva servitorilor sau a donat ceva în scopuri caritabile?
— Nimic de genul acesta. Însă salariile servitorilor erau majorate an de
an dacă aceştia rămâneau în serviciul tatălui meu.
— Aveţi cumva – şi vă rog să-mi iertaţi întrebarea – nevoie stringentă
de bani?
— Taxa pe venit este, după cum bine ştiţi, domnule inspector-şef,
destul de costisitoare, însă venitul meu este mai mult decât suficient atât
pentru mine, cât şi pentru soţia mea. Mai mult decât atât, tatăl meu ne
oferea frecvent daruri extrem de generoase, iar dacă s-ar fi întâmplat să
apară vreo urgenţă, ne-ar fi sărit în ajutor imediat.
Philip adăugă apoi pe un ton clar şi distant:
— Vă pot asigura, domnule inspector-şef, că nu aveam niciun motiv
de natură financiară pentru care să doresc moartea tatălui meu.
— Îmi pare foarte rău, domnule Leonides, dacă vi se pare că am
sugerat cumva ceva de genul acesta. Numai că este necesar să aflăm toate
datele problemei. Acum mă tem că va trebui să vă adresez câteva
întrebări ceva mai delicate. Acestea se vor referi la relaţia tatălui
dumneavoastră cu soţia lui. Erau fericiţi împreună?
— Foarte fericiţi, din câte ştiu.
— Certuri?
— Nu cred.
— Exista o… diferenţă mare de vârstă?
— Exact.
— Aţi fost de acord, şi-mi cer scuze că vă întreb, cu a doua căsătorie a
tatălui dumneavoastră?
— Nu mi s-a cerut aprobarea.
— Acesta nu e un răspuns, domnule Leonides.
— Din moment ce m-aţi întrebat acest lucru, voi menţiona că această
căsătorie mi s-a părut nechibzuită.
— Aţi protestat faţă de tatăl dumneavoastră în legătură cu acest lucru?
— Când am auzit despre căsătorie era deja un fapt consumat.
— Un adevărat şoc pentru dumneavoastră, nu-i aşa?
Philip nu răspunse.
— Au existat resentimente legate de această chestiune?
— Tatăl meu era absolut liber să procedeze după cum dorea.
— Relaţia cu doamna Leonides a fost amiabilă?
— Absolut.
— Aveţi o relaţie de prietenie cu dumneaei?
— Ne întâlnim foarte rar.
Inspectorul-şef Taverner îşi schimbă abordarea.
— Îmi puteţi spune ceva despre domnul Laurence Brown?
— Mi-e teamă că nu am ce. A fost angajat de tatăl meu.
— Însă a fost angajat pentru a le preda copiilor dumneavoastră,
domnule Leonides.
— Adevărat. Fiul meu suferă de paralizie infantilă – din fericire o
formă uşoară – şi ni s-a recomandat să nu-l trimitem la o şcoală publică.
Aşa că tata a sugerat ca fiul meu şi fiica mea cea mică, Josephine, să aibă
un meditator particular. Opţiunile erau, la momentul respectiv, destul de
limitate, având în vedere că acesta trebuia să fie declarat inapt pentru
serviciul militar. Referinţele acestui tânăr erau satisfăcătoare, tatăl şi
mătuşa mea (care s-a preocupat întotdeauna de binele copiilor) erau
mulţumiţi, aşa că am fost şi eu de acord. Aş putea adăuga că nu am ce să-
i reproşez acestui tânăr, a cărui manieră de predare a fost nu numai
serioasă, dar şi foarte adecvată.
— Apartamentul său se află în partea de casă care îi aparţine tatălui
dumneavoastră, nu aici, nu-i aşa?
— Era mai mult spaţiu acolo.
— Aţi observat vreodată, şi îmi cer scuze din nou că vă întreb asta,
vreun gest de apropiere între Laurence Brown şi mama dumneavoastră
vitregă?
— Nu am avut ocazia să observ aşa ceva.
— Aţi auzit vreo bârfa sau diverse palavre în legătură cu asta?
— Nu aplec urechea la astfel de lucruri, domnule inspector-şef.
— Lăudabil, răspunse inspectorul. Deci dumneavoastră nu aţi văzut,
nici nu aţi auzit nimic de rău şi nici nu obişnuiţi să defăimaţi pe cineva.
— Dacă vreţi s-o spuneţi astfel, domnule inspector…
Taverner se ridică.
— Ei bine, vă mulţumesc foarte mult, domnule Leonides.
L-am urmat discret afară din cameră.
— Pfui, zise Taverner, e un om foarte rece.

Capitolul 7

— Acum, îmi explică Taverner, vom merge să discutăm şi cu doamna


Philip. Sau cu Magda West, după numele ei de scenă.
— E talentată? am întrebat. Numele ei îmi este foarte cunoscut şi cred
că am şi văzut-o în diferite spectacole, dar nu-mi mai amintesc exact
unde sau când.
— Este una dintre actriţele acelea care aproape că au succes, spuse
inspectorul. A jucat o dată sau de două ori în West End, şi-a făcut o
reputaţie la Repertory – joacă mult pentru micile teatre cu pretenţii, dar
şi pentru cluburile snobilor. Părerea mea e că a fost defavorizată de faptul
că nu a fost nevoită să-şi câştige existenţa din actorie. Îşi permitea să
selecteze, să meargă doar acolo unde dorea şi, din când în când, să
finanţeze câte un spectacol în care dorea să joace un anumit rol, de obicei
unul complet nepotrivit pentru ea. Ca urmare, a fost încadrată mai
degrabă în categoria amatorilor decât în cea a profesioniştilor. Totuşi, e o
actriţă bună, reţine, mai ales în comedii, numai că şefii nu o plac prea
mult: se spune despre ea că e prea independentă şi prea intrigantă, că îi
place să provoace scandaluri şi să stârnească dinadins supărări. Nu ştiu
cât e adevărat şi cât nu, dar pot să-ţi spun că nu e prea populară în
rândul colegilor de breaslă.
Sophia ieşi din salon şi zise:
— Mama este aici, domnule inspector.
L-am urmat pe Taverner în salonul mare. Pentru un moment, abia am
recunoscut-o pe femeia care stătea pe divanul mic de brocart.
Părul arămiu îi era strâns într-un coc sofisticat şi purta un deux-pieces
de culoare gri-deschis, impecabil croit, şi o cămaşă mov-deschis plisată
lejer, fixată la gât cu o mică broşă cu camee. Am fost conştient pentru
prima dată de farmecul nasului ei cârn.
Îmi amintea vag de Athene Seyler şi părea aproape imposibil de crezut
că aceasta era una şi aceeaşi persoană cu cea care purta mai devreme
neglijeul de culoarea piersicii.
— Domnule Taverner? începu ea. Vă rog intraţi şi luaţi loc. Fumaţi? O
situaţie de-a dreptul neplăcută! Pur şi simplu nu pot rezista momentan
fără o ţigară.
Vocea îi era joasă şi lipsită de orice emoţie, vocea unei persoane
hotărâte să se autocenzureze cu orice preţ.
— Vă rog, spuneţi-mi dacă vă pot ajuta în vreun fel, continuă ea.
— Mulţumesc, doamnă Leonides. Unde vă aflaţi în momentul
tragediei?
— Presupun că în maşină, mă întorceam de la Londra. Am luat
prânzul cu un prieten la Ivy. Apoi am mers împreună la o expoziţie de
rochii. Am băut câteva pahare cu alţi prieteni la Berkeley, după care am
pornit spre casă. Când am ajuns aici, era mare agitaţie. Se pare că socrul
meu avusese un atac neaşteptat. Era… mort.
Vocea îi tremură puţin.
— Eraţi apropiată de socrul dumneavoastră?
— Îi eram devotată…
Vocea i se ridică. Sophia potrivi foarte puţin unghiul tabloului de
Degas. Vocea Magdei reveni la o tonalitate joasă şi tristă.
— Ţineam foarte mult la el, zise ea cu voce domoală. Cu toţii ţineam.
A fost… foarte bun cu noi.
— Cu doamna Leonides vă înţelegeaţi bine?
— Nu ne vedeam prea des.
— De ce nu?
— Ei bine, nu avem prea multe în comun. Sărmana Brenda… Cred că
viaţa ei era foarte grea uneori.
Sophia îşi făcu din nou de lucru cu tabloul.
— Chiar aşa? În ce sens?
— Oh, nu ştiu…
Magda îşi scutură capul, afişând un zâmbet trist.
— Doamna Leonides era fericită alături de soţul dumneaei?
— Oh, cred că da.
— Nu existau certuri?
Cu acelaşi zâmbet trist, clătină iarăşi din cap.
— Chiar nu ştiu, inspectore. Camerele lor sunt cu totul separate de ale
noastre.
— Ea şi domnul Laurence Brown erau foarte buni prieteni, nu-i aşa?
Magda rămase mută. Îi aruncă lui Taverner o privire plină de
reproşuri.
— Nu cred că ar trebui să îmi puneţi astfel de întrebări, spuse ea cu un
aer demn. Brenda era prietenoasă cu toată lumea. E o persoană foarte
amabilă.
— Dumneavoastră îl agreaţi pe domnul Laurence Brown?
— E un tip foarte tăcut. Foarte cumsecade, însă abia dacă-ţi dai seama
că e în preajmă. Nu l-am întâlnit de prea multe ori.
— Sunteţi mulţumită de modul în care predă?
— Cred că da. Nu aş putea spune cu siguranţă. Philip pare mulţumit.
Taverner apelă apoi la câteva tactici-şoc de abordare.
— Îmi cer scuze că vă întreb asta, dar, după părerea dumneavoastră,
între domnul Brown şi doamna Brenda Leonides exista o legătură mai
strânsă, o… relaţie amoroasă?
Magda se ridică. Voia să lase impresia unei grande dame.
— Nu am văzut niciodată vreo dovadă în acest sens. Chiar nu cred,
domnule inspector, că ar trebui să mă întrebaţi pe mine aşa ceva. A fost
soţia socrului meu!
Mai aveam puţin şi aplaudam. Inspectorul se ridică şi el.
— E mai degrabă o întrebare pentru servitori? întrebă el.
Magda nu răspunse.
— Vă mulţumesc, doamnă Leonides, adăugă inspectorul, apoi ieşi.
— Ai jucat admirabil, draga mea, îi zise cu entuziasm Sophia mamei
ei.
Magda îşi răsuci un cârlionţ din spatele urechii drepte şi se privi în
oglindă.
— Daaa, zise ea, cred că am jucat aşa cum trebuia să joc.
Sophia se uită la mine şi spuse:
— N-ar trebui să mergi cu inspectorul?
— Ascultă, Sophia, ce ar trebui să…
M-am oprit. Nu puteam s-o întreb pur şi simplu, de faţă cu mama ei,
care era rolul meu în toată povestea asta. Magda Leonides nu
manifestase vreun alt interes faţă de mine până atunci, în afară de acela
de a fi subiectul replicilor fiicei ei. Puteam foarte bine să fiu un reporter,
logodnicul fiicei ei, un poliţist obscur sau un antreprenor – pentru Magda
Leonides niciunul nu avea vreo importanţă.
Privindu-şi picioarele, doamna Leonides spuse cu nemulţumire:
— Papucii ăştia nu sunt în ordine. Nu contează…
Sophia mi-a făcut discret semn din cap, poruncindu-mi să ies, aşa că
m-am supus, grăbindu-mă să-l ajung pe Taverner. L-am ajuns în holul de
la ieşire, tocmai când deschidea uşa care dădea spre scări.
— Voiam să-l întâlnesc acum pe fratele mai mare, explică el.
I-am spus ce mă preocupa, fără alte introduceri.
— Ascultă, Taverner, în ce postură sunt eu aici?
M-a privit surprins.
— În ce postură eşti?
— Da. Ce ar trebui să fac eu aici? Dacă mă întreabă cineva, ce ar trebui
să răspund?
— Ah, înţeleg.
S-a gândit un moment, apoi a zâmbit.
— Te-a întrebat cineva?
— Păi, nu…
— Atunci de ce n-o laşi aşa? Nu explica nimic. E un motto foarte
eficient. Mai ales într-o casă atât de întoarsă pe dos ca asta. Toţi sunt atât
de preocupaţi de grijile şi de temerile lor, încât nu te vor mai întreba
nimic. Nu te vor lua în seamă atâta timp cât vei părea sigur pe tine. Ar fi
însă o mare greşeală să spui ceva când nu trebuie. Hm, uite cum trecem
de uşa asta şi apoi în sus, pe scări. Nimic nu e încuiat. Sper că îţi dai
seama că toate întrebările astea ale mele sunt fleacuri. Nu are nicio
importanţă cine a fost sau nu în casă, nici unde au fost în ziua aceea.
— Atunci de ce…
El continuă:
— Pentru că aşa am ocazia să îi întâlnesc pe toţi şi să văd cum stau
lucrurile de fapt, să aud ce au de spus, şi sper că, măcar întâmplător,
cineva îmi va da un indiciu.
A rămas tăcut un moment, apoi a murmurat:
— Sunt sigur că doamna Magda Leonides ar avea foarte multe de spus
dacă ar vrea.
— Ar fi de încredere?
— Aa, nu, zise inspectorul, nu ar fi de încredere, dar ne-ar putea oferi
un punct de plecare în demersul nostru. Toţi cei din casă au avut şi
mijloacele, şi ocazia. Ce caut eu este un motiv.
În capul scărilor, o uşă cu grilaj închidea coridorul din dreapta.
Taverner a bătut respectuos în uşă, folosindu-se de inelul din bronz
atârnat acolo.
Ne-a deschis surprinzător de repede un bărbat, care trebuie să fi
aşteptat chiar lângă uşă. Era un uriaş neîndemânatic cu umeri puternici,
brunet, cu părul ciufulit şi cu un chip foarte urât, dar destul de vioi. S-a
uitat la noi şi apoi, ruşinat, şi-a mutat într-o clipă privirea, pe furiş, aşa
cum fac de obicei oamenii timizi, dar sinceri.
— Oh, eu zic să intraţi. Da, vă rog. Tocmai plecam, dar nu contează.
Intraţi în sufragerie. O chem pe Clemency… Eşti acolo, dragă? E domnul
inspector Taverner. Dumnealui… Mai sunt ţigări? Aşteptaţi un moment.
Dacă nu vă deranjează…
S-a lovit de un panou, a zis foarte agitat „Pardon!“ şi a ieşit din
cameră.
A fost ca zborul dezordonat al unui bondar, care lasă în urmă o linişte
de mormânt.
Doamna Roger Leonides stătea lângă fereastră. M-au intrigat de la bun
început atât personalitatea ei, cât şi atmosfera încăperii în care ne aflam.
Era cu siguranţă camera ei. Pereţii erau albi – complet albi, nu de
culoarea fildeşului sau crem, cum se întâmplă să fie de fapt atunci când
vorbim despre pereţi „albi“. Nu exista niciun tablou, cu excepţia unui soi
de fantezie geometrică în triunghiuri de un gri-închis şi albastru-deschis,
aşezată pe poliţa căminului. Abia dacă era mobilă în cameră – doar
strictul necesar, trei sau patru scaune, o masă cu blatul din sticlă, o
bibliotecă mică. Nu erau ornamente de niciun fel. Doar lumină, spaţiu şi
aer. Camera era atât de diferită faţă de salonul cu brocart şi flori de la
parter, pe cât e de diferită apa de ulei. Iar doamna Roger Leonides nu
avea nimic în comun cu doamna Philip Leonides. Doamna Magda
Leonides putea întruchipa – şi uneori chiar făcea asta – cel puţin zece
femei diferite. Clemency Leonides n-ar fi putut să fie vreodată altcineva
decât ea însăşi, eram sigur de asta. Avea o personalitate foarte clară şi
precisă.
Cred că avea în jur de cincizeci de ani, părul cărunt, tuns foarte scurt,
dar care se aşeza atât de bine pe capul ei mic şi frumos conturat, încât nu
avea nimic din urâţenia asociată acestui tip de tunsoare. Avea un chip
agreabil ce exprima inteligenţă, cu ochi cenuşii interesanţi, care te
priveau intens şi iscoditor. Purta un halat simplu de lână, roşu-închis,
care se potrivea perfect cu liniile zvelte ale corpului ei.
Era, am simţit eu, o femeie primejdioasă… pesemne că m-am gândit că
standardele ei de viaţă nu erau deloc cele ale unei femei obişnuite. Am
înţeles imediat de ce a folosit Sophia cuvântul „răutate“ atunci când a
vorbit despre ea. Răcoarea din încăpere aproape că-mi dădea frisoane.
— Vă rog, luaţi loc, domnule inspector. Aveţi ceva noutăţi? întrebă
Clemency Leonides pe un ton calm, care trăda educaţia aleasă.
— Moartea a fost provocată de ezerină, doamnă Leonides.
— Asta transformă moartea în crimă. Nu e posibil să vă fi înşelat, nu-i
aşa? continuă ea cu precauţie.
— Nu, doamnă Leonides.
— Vă rog să fiţi blând cu soţul meu, domnule inspector. Asta o să-l
afecteze teribil de tare. Şi-a adorat tatăl şi este foarte uşor de rănit. În
plus, este o persoană emotivă.
— Vă înţelegeaţi cu socrul dumneavoastră, doamnă Leonides?
— Da, eram în relaţii destul de bune. Apoi a adăugat încet: Nu l-am
plăcut prea mult.
— De ce?
— Îmi displăceau ţelurile lui în viaţă, precum şi metodele prin care şi
le atingea.
— Dar doamna Brenda Leonides?
— Brenda? Nu o vedeam prea des…
— Credeţi că ar fi putut exista ceva între ea şi domnul Laurence
Brown?
— Vreţi să spuneţi… un fel de legătură amoroasă? N-aş avea motive să
cred aşa ceva. Oricum, nu aş avea de unde să ştiu ceva legat de asta.
Părea complet dezinteresată.
Roger Leonides reveni în grabă, însoţit de acelaşi efect de bondar.
— Am fost reţinut, zise el. Telefonul… Deci, inspectore? Cum e? Aveţi
noutăţi? Care a fost cauza morţii tatălui meu?
— Moartea a fost cauzată de otrăvirea cu ezerină.
— Chiar aşa? Dumnezeule! Până la urmă a fost femeia aceea! Nu a mai
putut aştepta! El a salvat-o din viaţa mizerabilă pe care o trăia şi asta i-a
fost răsplata! L-a ucis cu sânge-rece! Dumnezeule, numai gândul la asta
îmi face sângele să fiarbă!
— Aveţi vreun motiv anume să credeţi că ea l-a ucis? a întrebat
Taverner.
Roger se plimba de colo-colo, ţinându-se de cap cu ambele mâini.
— Motiv? Păi, cine altcineva ar putea fi? Nu am avut niciodată
încredere în ea, nu mi-a plăcut niciodată! Niciunul dintre noi nu a plăcut-
o. Şi eu, şi Philip am fost îngroziţi când tata a venit într-o zi acasă şi ne-a
spus ce făcuse! La vârsta lui! A fost o nebunie! Nebunie! Tata a fost un om
deosebit, domnule inspector. La minte era la fel de ager ca un bărbat de
patruzeci de ani. Tot ce am îi datorez lui. A făcut totul pentru mine, nu
m-a dezamăgit niciodată. Dacă mă gândesc mai bine, eu sunt cel care l-
am dezamăgit pe el.
S-a lăsat cu toată greutatea pe un scaun. Soţia lui a venit încet lângă el.
— Roger, e de-ajuns. Nu te consuma atât…
— Ştiu, draga mea, ştiu…
I-a luat mâna.
— Dar cum să fiu calm, cum să nu mă consum?
— Cu toţii trebuie să fim calmi, Roger. Domnul inspector Taverner are
nevoie de ajutorul nostru.
— Într-adevăr, doamnă Leonides.
Roger începu să urle:
— Ştiţi ce mi-ar plăcea să fac? Aş vrea să o strangulez pe femeia aceea
cu propriile-mi mâini. Să-i prelungesc cu câţiva ani viaţa bătrânelului
meu drag… De-ar fi aici…
Se ridică brusc. Tremura de nervi. Strângea din mâini cu furie.
— Da, i-aş rupe gâtul, i l-aş rupe…
— Roger! zise Clemency tăios.
El o privi ruşinat.
— Iartă-mă, draga mea. Se întoarse apoi spre noi. Îmi cer scuze.
Emoţiile m-au copleşit. Eu… mă iertaţi!
Ieşi iar din cameră. Clemency Leonides spuse cu un zâmbet fad:
— De fapt, ştiţi, nu ar putea răni nici măcar o muscă.
Taverner îi acceptă politicos remarca, apoi începu cu aşa-zisele
întrebări de rutină.
Clemency Leonides îi răspundea concis şi la obiect. În ziua morţii
tatălui său, Roger Leonides fusese la Londra, la Box House, sediul central
al firmei Associated Catering. Se întorsese acasă în primele ore ale după-
amiezii şi stătuse un timp cu tatăl lui, aşa cum obişnuia. Ea era, ca de
obicei, la Institutul Lambert de pe Gower Street, unde lucra. Se întorsese
acasă cu câteva minute înainte de ora şase.
— L-aţi întâlnit pe socrul dumneavoastră?
— Nu. Ultima dată când l-am văzut a fost cu o seară înainte, când am
băut împreună cafeaua după cină.
— Şi nu l-aţi văzut deloc în ziua morţii sale?
— Nu. De fapt, am fost în partea de casă care-i aparţinea pentru că
Roger credea că îşi uitase pipa acolo… preţioasa lui pipă, dar, ca de
obicei, o lăsase pe masa aceea din hol, aşa că nu a fost nevoie să-l
deranjez pe bătrân. Deseori se retrăgea să doarmă un pic, în jur de ora
şase.
— Când aţi auzit despre atacul lui?
— Brenda a intrat în grabă. Asta a fost la un minut sau două după ora
şase şi jumătate.
Din câte ştiam eu, aceste întrebări erau lipsite de importanţă, dar eram
conştient totodată de agerimea şi atenţia cu care inspectorul Taverner o
cerceta pe femeia care răspundea la ele. Îi puse apoi câteva întrebări în
legătură cu munca ei. Ea răspunse că lucrează la ceva legat de efectele
radiaţiei dezintegrării atomice.
— De fapt, lucraţi la bomba atomică, nu?
— Munca mea nu are legătură cu nimic distructiv. Institutul conduce
cercetări de natură terapeutică.
Când Taverner s-a ridicat, şi-a exprimat dorinţa de a arunca o privire
în partea lor de casă. Deşi a părut un pic surprinsă, i-a arătat restul
spaţiului fără nicio problemă. Dormitorul, cu paturile alăturate, cu
învelitoarele albe şi cu dotarea necesară toaletei mult simplificată, îmi
amintea de amenajarea unui spital sau de o chilie. Baia era, de asemenea,
foarte simplă, fără niciun fel de accesorii de lux şi fără cosmetice etalate.
Bucătăria era pustie, fără urme de pete şi bine echipată cu accesorii
practice de uşurare a muncii. Apoi am ajuns în dreptul unei uşi, pe care
Clemency o deschise, spunând:
— Aceasta este camera specială a soţului meu.
— Intraţi, zise Roger. Intraţi.
Am răsuflat uşurat. Ceva din austeritatea strictă prezentă peste tot mă
demoralizase. Aceasta era o cameră puternic personalizată. Un birou
mare, în stil american, dezordonat, plin de hârtii, de pipe vechi şi de
scrum. Scaune comode şi ponosite. Covoare persane care acopereau
podeaua.
Pe pereţi atârnau poze de grup, destul de neclare. Poze cu colegi de
şcoală, cu echipe de cricket, din armată. Acuarele cu deşerturi şi
minarete, cu ambarcaţiuni, cu peisaje marine sau apusuri de soare. Era,
cumva, o cameră primitoare, era camera unui om prietenos, iubitor şi
sociabil.
Roger turnă stângaci băutură dintr-o carafă, dând la o parte cărţile şi
hârtiile de pe scaune.
— Camera e un dezastru. Răscoleam totul când aţi venit. Aruncam
hârtii mai vechi. Spuneţi-mi când să mă opresc.
Inspectorul Taverner refuză băutura. Eu am acceptat-o.
— Trebuie să mă iertaţi pentru adineauri, continuă Roger. Mi-a întins
băutura, dar şi-a întors capul spre Taverner în timp ce mi-o oferea. Zilele
astea trăiesc sentimente care mă fac să devin agitat.
Se uită împrejur aproape cu vinovăţie, dar Clemency Leonides nu ne
însoţise în cameră.
— E atât de frumoasă, zise el. Soţia mea, vreau să spun. După tot ce s-
a întâmplat, e minunată… pur şi simplu minunată! Nu pot să vă spun cât
de mult o admir pe femeia aceasta. Şi a înfruntat atâtea greutăţi! Mi-ar
plăcea să vă povestesc câte ceva, adică despre perioada dinaintea
căsătoriei noastre. Primul ei soţ a fost un băiat de ispravă – foarte
inteligent, vreau să spun, dar din păcate avea o sănătate extrem de fragilă
– era bolnav de tuberculoză. Mi se pare că lucra la o cercetare foarte
importantă despre cristalografie. În ciuda salariului mic pe care-l primea,
era foarte exigent şi nu a vrut cu niciun chip să renunţe la slujba lui.
Clemency muncea şi ea pe brânci; practic, ea îl întreţinea, fiind, cu toate
acestea, tot timpul conştientă că soţul ei avea să moară. Niciodată nu s-a
plâns, n-a scăpat nici măcar un cuvânt despre suferinţa ei. Dimpotrivă,
spunea întotdeauna că e fericită. Apoi el a murit, iar Clemency a fost
complet devastată. În cele din urmă a acceptat să se mărite cu mine. Am
fost fericit să-i pot oferi linişte, bucurie, am încercat s-o conving să nu
mai muncească, dar sigur că a considerat că e de datoria ei să lucreze pe
timp de război, şi încă o face. Este o soţie minunată – cea mai bună soţie
pe care o poate avea un bărbat. Doamne, ce norocos am fost! Aş face orice
pentru ea!
Taverner dădu o replică potrivită, după care îşi reluă bine cunoscutele
întrebări de rutină. Când a auzit prima dată despre atacul tatălui său?
— Brenda a venit într-un suflet să mă anunţe. Tatăl meu păţise ceva,
un fel de atac. Doar cu jumătate de oră mai devreme trecusem pe la
dragul meu bătrânel. Părea foarte în regulă atunci. M-am grăbit imediat
spre camera lui. Deja horcăia, iar chipul îi devenise vânăt. Am fugit la
Philip. El a sunat doctorul. Eu… noi n-am mai putut face nimic.
Bineînţeles că nu m-am gândit niciun moment că ar fi ceva dubios la
mijloc. Dubios am zis?! Doamne, ce cuvânt…
Cu oarece dificultate, eu şi Taverner ne-am rupt de atmosfera încărcată
din camera lui Roger Leonides şi am ajuns în faţa uşii, din nou în capul
scărilor.
— Hm! făcu Taverner. Cât contrast faţă de celălalt frate! După care a
adăugat fără nicio legătură logică: Curios lucru, camerele astea… Îţi spun
o mulţime de lucruri despre oamenii care locuiesc în ele.
Am fost de acord şi a continuat:
— Curios şi cum se căsătoresc oamenii, nu-i aşa?
Nu eram foarte sigur dacă se referea la Clemency şi Roger sau la
Philip şi Magda. Vorbele lui se potriveau de minune pentru ambele
cupluri. Totuşi, mi se părea că ambele mariaje puteau fi considerate
fericite. Cel puţin cel al lui Roger şi Clemency, care cu siguranţă era
fericit.
— N-aş zice despre el că e tipul criminal, ce părere ai? mă întrebă
Taverner. Oricum n-aş putea afirma aşa ceva pe nepregătite. Bineînţeles
că nu poţi fi sigur niciodată. Ea însă se încadrează mai bine în profilul
unui criminal cu sânge-rece. Neîndurătoare femeie! Poate un pic cam
nebună…
Am fost din nou de acord.
— Totuşi, am adăugat eu, nu cred că ar ucide pe cineva numai pentru
că nu e de acord cu ţelurile sau cu modul de viaţă al acelei persoane.
Poate doar dacă îl ura din suflet pe bătrân… Dar oare există crime comise
doar din ură?
— Foarte puţine. Eu nu am întâlnit niciuna. Nu, cred că e mult mai
prudent să rămânem la ipoteza cu doamna Brenda. Dar Dumnezeu ştie
dacă vom descoperi o dovadă vreodată!

Capitolul 8

O servitoare ne-a deschis uşa aripii opuse. Părea speriată, dar vag
dispreţuitoare când l-a văzut pe Taverner.
— Doriţi s-o vedeţi pe stăpână?
— Da, vă rog…
Ne-a condus într-un salon la fel de mare precum cel de la parter,
decorat cu cretoane în culori vii şi cu draperii de mătase cu dungi.
Deasupra şemineului se afla un portret care mi-a atras atenţia nu numai
prin măiestria cu care era pictat, dar şi pentru că mă frapa tocmai chipul
redat pe pânză.
Era portretul unui bătrânel cu ochii negri şi pătrunzători. Purta o
bonetă din catifea neagră, iar capul îi era parcă ascuns între umeri, însă
vitalitatea şi puterea omului radiau din pânză. Ochii lui licăritori parcă îi
ţineau captivi pe ai mei.
— Este el, spuse – într-o formulare nu tocmai corectă – inspectorul
Taverner. Pictat de Augustus John. Are personalitate, nu-i aşa?
— Da, i-am răspuns, şi am simţit că acest răspuns monosilabic era total
inadecvat.
Abia acum înţelegeam de ce spunea Edith de Haviland că fără el casa
părea pustie. Acesta era veritabilul bărbat mărunţel şi strâmb care
construise casa mică şi strâmbă, şi fără de care aceasta îşi pierduse
semnificaţia.
— Acolo este portretul primei sale soţii, pictat de Sargent, adăugă
Taverner.
Am examinat pictura, care era încadrată de ferestre. Avea ceva din
cruzimea portretelor lui Sargent. Mi se părea că lungimea feţei era
exagerată, aproape cabalină. Tehnica era de o corectitudine indiscutabilă,
aşa cum o cerea portretul tipic al unei doamne englezoaice aparţinând
societăţii (mediocre) de la ţară. Femeia era frumoasă, dar părea mai
degrabă neînsufleţită. Greu de crezut că fusese soţia acelui despot mic şi
puternic, care rânjea deasupra şemineului.
Uşa se deschise şi îşi făcu apariţia sergentul Lamb.
— Am făcut tot ce am putut în privinţa servitorilor, domnule. N-am
aflat nimic.
Taverner oftă.
Sergentul Lamb îţi scoase carnetul şi se retrase într-un colţ al camerei,
unde se aşeză cuviincios. Uşa se deschise pentru a doua oară şi intră cea
de-a doua soţie a lui Aristide. Era îmbrăcată în haine negre foarte
costisitoare, care se mulau pe corpul ei de la gât până la încheieturi. Se
mişca încet şi negrul o prindea cu siguranţă foarte bine. Avea un chip
drăguţ şi un păr castaniu frumos, aranjat într-un stil cam prea elaborat.
Faţa ei era bine pudrată, avea buzele date cu ruj, dar se putea observa
uşor că plânsese. Purta un colier de perle foarte mari, pe un deget avea
un inel mare cu smarald, iar pe degetul celeilalte mâini, un inel cu un
rubin imens.
Un singur lucru mi-a atras însă atenţia la ea – părea înfricoşată.
— Bună dimineaţa, doamnă Leonides, o salută Taverner. Îmi pare rău
că vă deranjez din nou.
— Presupun că nu aţi avut încotro, răspunse ea pe un ton impasibil.
— Avocatul dumneavoastră poate fi de faţă, dacă doriţi, doamnă
Leonides.
Mă întrebam dacă înţelegea sensul acestor cuvinte. Părea că nu. Se
limită să răspundă pe un ton ursuz:
— Nu-mi place domnul Gaitskill. Nu îl vreau.
— Aţi putea să vă aduceţi propriul avocat, doamnă Leonides.
— Trebuie neapărat? Nu-mi plac avocaţii. Mă zăpăcesc.
— E alegerea dumneavoastră, răspunse Taverner, zâmbind fals. Atunci
continuăm?
Sergentul Lamb îşi umezi creionul. Brenda Leonides se aşeză pe
canapea, cu faţa spre Taverner.
— Aţi aflat ceva? întrebă ea.
Am observat cum degetele ei răsuceau nervos un pliu al rochiei de
şifon.
— Acum putem spune cu siguranţă că soţul dumneavoastră a murit
din cauza otrăvirii cu ezerină.
— Vreţi să spuneţi că picăturile de ochi l-au ucis?
— Este evident că, atunci când dumneavoastră i-aţi făcut domnului
Leonides ultima injecţie, i-aţi administrat ezerină, nu insulină.
— Dar nu ştiam acest lucru. N-am avut nimic de-a face cu asta. Serios,
domnule inspector.
— Înseamnă că cineva i-a înlocuit în mod intenţionat insulina cu
picăturile de ochi.
— E un lucra groaznic!
— Da, doamnă Leonides.
— Credeţi că persoana aceasta a făcut-o intenţionat? Sau accidental?
Nu putea să fie o farsă?
Taverner îi răspunse liniştit:
— Noi nu considerăm că a fost vorba despre o glumă, doamnă
Leonides.
— Trebuie să fi fost unul dintre ceilalţi servitori.
Inspectorul nu găsi niciun răspuns.
— Asta trebuie să fi fost. Nu văd cine altcineva ar fi putut fi vinovat.
— Sunteţi sigură? Gândiţi-vă bine, doamnă Leonides. Nu aveţi nicio
suspiciune? N-a existat niciun fel de ostilitate? Poate ranchiună?
Duşmănie?
Ea-l privi în continuare cu ochi mari şi sfidători.
— N-am nici cea mai mică idee, răspunse.
— Parcă spuneaţi că aţi fost la cinema în după-amiaza aceea, nu-i aşa?
— Da, m-am întors la şase şi un sfert, ştiind că e timpul să-i
administrez insulina, l-am făcut injecţia la fel ca întotdeauna şi, dintr-
odată, a început să se comporte ciudat. Îngrozită, am alergat la Roger, v-
am mai spus asta. Chiar trebuie să repet totul?
Vocea ei devenea isterică.
— Îmi pare rău, doamnă Leonides. Pot vorbi acum cu domnul Brown?
— Cu Laurence? De ce? El nu ştie nimic despre asta.
— Totuşi, aş vrea să vorbesc şi cu dumnealui.
Ea-l privi cu suspiciune.
— E la ora de latină împreună cu Eustace, în sala de lecţii. Vreţi să-l
chem aici?
— Nu, vom merge noi la el.
Taverner părăsi repede camera. Eu şi sergentul Lamb l-am urmat.
— Aţi băgat-o în sperieţi, domnule, spuse sergentul Lamb.
Taverner mormăi. Înaintă cu paşi rapizi de-a lungul unui pasaj până
într-o cameră cu vedere spre grădină. Acolo se aflau un tânăr blond de
vreo 30 de ani şi un băiat brunet, chipeş, de vreo 16 ani, aşezaţi la masa
de studiu.
Îşi aruncară privirile spre uşă. Eustace, fratele Sophiei, se uită la mine,
iar Laurence Brown îşi aţinti privirea asupra inspectorului Taverner. Nu
mai văzusem până atunci un om paralizat de frică. Se ridică şi se aşeză
mecanic. Ne salută, cu o voce ca un chiţăit:
— Bbb… ună dimineaţa, inspectare!
— Bună dimineaţa, îi răspunse scurt Taverner. Pot să vorbesc puţin cu
dumneavoastră?
— Bineînţeles că puteţi, veni replica încântată a tânărului. Aproape
prea încântată.
Eustace se ridică.
— N-ar fi mai bine să plec, domnule inspector? Vocea lui era plăcută şi
avea o notă de aroganţă.
— Putem continua lecţiile mai târziu, îi răspunse profesorul.
Eustace se îndreptă neglijent către uşă, aproape împleticindu-se. Când
păşi afară, l-am zărit făcând un gest spre beregată, care mima
decapitarea, şi rânjind. Apoi închise uşa în urma lui.
— Ei bine, domnule Brown, începu Taverner, analizele sunt destul de
clare. Ezerina a cauzat moartea domnului Leonides.
— Vreţi să spuneţi că domnul Leonides a fost într-adevăr otrăvit? Şi eu
care speram…
— Da, a fost otrăvit, îi răspunse scurt Taverner. Cineva a înlocuit
insulina cu picături de ochi pe bază de ezerină.
— Nu pot să cred!… E pur şi simplu incredibil!
— Se pune, aşadar, întrebarea: cine ar fi avut motivul să facă asta?
— Nimeni. Cu siguranţă, nimeni!
Vocea tânărului se ascuţi de tulburare.
— Poate aţi dori să vorbim în prezenţa unui avocat, adăugă Taverner.
— Nu am avocat. Nici măcar nu vreau unul. N-am nimic de ascuns…
absolut nimic.
— Presupun că vă daţi seama că ceea ce afirmaţi va fi consemnat.
— Sunt nevinovat… vă asigur, sunt nevinovat.
— Nici nu voiam să insinuez altceva.
Taverner făcu o pauză, apoi adăugă:
— Parcă doamna Leonides era cu mult mai tânără decât soţul ei, nu-i
aşa?
— Bănuiesc că aşa e… da.
— Cred că se simţea singură câteodată…
Laurence Brown nu avu ce să răspundă. Îşi trecu limba peste buzele
uscate.
— Cred că îi convenea să aibă pe cineva mai mult sau mai puţin
apropiat de vârsta ei în casă, nu-i aşa?
— Nu, nu cred asta… de fapt, nu ştiu.
— Mi se pare normal să se fi creat o legătură între dumneavoastră şi
ea.
Tânărul protestă vehement:
— Nu e adevărat! Nu s-a creat nimic! Nimic de genul acesta nu s-a
petrecut! Ştiu la ce vă referiţi, dar nu e adevărat! Doamna Leonides a fost
întotdeauna foarte bună cu mine, iar eu am avut mereu cel mai mare
respect pentru dumneaei. Respect, doar atât, nimic mai mult, vă asigur
de asta. E strigător la cer să se insinueze altceva! Strigător la cer! N-aş fi
în stare să ucid pe cineva, sau să schimb conţinutul sticlelor de insulină,
sau ceva de acest gen. Sunt foarte sensibil în această privinţă şi devin
foarte tensionat. Însăşi ideea de a ucide pe cineva e un coşmar pentru
mine, cred că şi-au dat seama şi cei de la tribunal de acest lucru. Am
argumente religioase împotriva omuciderii. Am muncit ca fochist la un
spital. Era o muncă foarte grea, pe care nu am suportat-o mult timp,
drept urmare m-am îndreptat spre activitatea educaţională. M-am
străduit să fac o treabă cât mai bună cu Eustace şi Josephine. Eustace este
un copil foarte inteligent, dar greu de strunit. Toată lumea a fost foarte
bună cu mine, domnul Leonides, doamna Leonides şi domnişoara de
Haviland. Şi iată că acum se petrece un lucru îngrozitor… În plus, sunt şi
suspectat de crimă. Tocmai eu!
Inspectorul Taverner îl privi în tot acest timp cu un aer analitic.
— N-am spus că sunteţi suspectat de crimă, remarcă el.
— Nu aţi spus, dar asta credeţi! Ştiu că asta credeţi! Toată lumea crede
asta! Mă privesc ca şi cum… Nu mai pot discuta cu dumneavoastră… Nu
mă simt bine deloc…
Tânărul se repezi pe uşă afară. Taverner îşi întoarse uşor capul şi mă
privi.
— Ei, ce părerea ai despre el?
— E speriat de moarte.
— Asta o ştiu şi eu, dar ţi se pare a fi un criminal?
— Dacă mă întrebaţi pe mine, interveni sergentul Lamb, nu cred că ar
fi avut tupeul.
— Nu ar fi fost în stare să dea cuiva în cap sau să tragă cu pistolul,
aprobă inspectorul. Dar în acest caz nu e vorba de astfel de acte violente.
Doar trebuia să se joace cu două sticluţe… Doar să-l ajute pe bătrân să
părăsească această lume într-un mod nedureros.
— Eutanasie, în adevăratul sens al cuvântului, adăugă sergentul.
— Şi apoi, după o perioadă decentă, să se căsătorească cu o femeie
care moşteneşte o sută de mii de lire fără îndatoriri testamentare, pe
lângă o sumă echivalentă pusă deja pe numele ei, şi care mai deţine şi
nişte pietre scumpe, perle, rubine şi smaralde, toate de mărimea unui ou.
— Ei bine… oftă Taverner. Deocamdată totul ţine de teorii şi
presupuneri. Faptul că am reuşit să bag frica în el nu dovedeşte nimic. Se
putea speria la fel de tare şi dacă era nevinovat. Oricum, aş prefera să mă
înşel în privinţa vinovăţiei lui. Mai degrabă aş crede că femeia a făcut-o.
Numai că mă tot întreb: de ce nu a aruncat sticla de insulină sau de ce nu
a spălat-o?
Apoi se întoarse spre sergent şi îl întrebă dacă servitorii le oferiseră
vreo informaţie utilă legată de ce se întâmplase.
— Servitoarea afirmă că cei doi sunt îndrăgostiţi.
— Şi pe ce se bazează?
— Pe felul în care el o priveşte pe Brenda atunci când ea îi toarnă
cafeaua în ceaşcă.
— Mare ispravă, ce să spun! Ce mult ar face această observaţie într-un
proces!
— Deci servitorii nu ştiu nimic altceva?
— Nimic din ce s-ar fi putut observa…
— Pun pariu că dacă s-ar fi întâmplat ceva suspect, ar fi văzut şi ei.
Deja încep să cred că într-adevăr nu a existat niciun fel de relaţie între ei.
Se uită la mine şi-mi zise:
— Du-te şi vorbeşte şi tu cu doamna Leonides. Aş vrea să ştiu ce crezi
despre ea.
Am plecat cu o uşoară strângere de inimă, dar interesat de ce avea să
urmeze.

Capitolul 9

Am găsit-o pe Brenda Leonides exact unde o lăsasem. A ridicat brusc


privirea când am intrat.
— Unde este inspectorul Taverner? Vine înapoi?
— Nu încă.
— Dumneata cine eşti?
Cel puţin mi s-a adresat întrebarea pe care o aşteptasem întreaga
dimineaţă. Am răspuns oferindu-i un adevăr parţial.
— Am legături cu poliţia, dar sunt şi prieten de familie.
— Familia! Nişte bestii! Îi urăsc pe toţi.
Se uită la mine în timp ce vorbea. Părea în acelaşi timp deprimată,
speriată şi supărată.
— Întotdeauna s-au comportat ca nişte bestii faţă de mine…
întotdeauna. De la bun început. De ce să nu mă mărit cu tatăl lor
preaiubit? Ce i-a interesat pe ei? Toţi aveau grămezi de bani. El le-a dat.
Nu ar fi fost în stare să-i facă singuri… Apoi a continuat: De ce să nu se
recăsătorească un bărbat… chiar dacă e un pic mai în vârstă? Până la
urmă, nu era bătrân deloc… cel puţin nu sufleteşte. Îmi era foarte drag.
Foarte drag.
M-a privit sfidător.
— Înţeleg, am spus eu, înţeleg.
— Presupun că nu crezi, dar e adevărat. Eram sătulă de bărbaţi. Voiam
o casă a mea, voiam pe cineva care să aibă grijă de mine şi să-mi spună
lucruri frumoase. Aristide îmi spunea lucruri încântătoare, şi ştia să mă
facă să râd, şi era foarte inteligent. Găsea tot felul de metode ingenioase
de a ocoli toate legile astea idioate. Era foarte, foarte iscusit. Cum să mă
bucur că a murit? Îmi pare foarte rău!
Şi-a sprijinit spatele de canapea. Gura ei un pic prea mare s-a curbat
într-un zâmbet fals.
— Am fost fericită aici. Am fost în siguranţă. Am fost la toţi creatorii
de modă în vogă, aceia despre care doar citisem prin reviste. Eram
văzută la fel de bine ca oricare altă doamnă din lumea bună. Şi Aristide
îmi făcea cadouri minunate. Şi-a întins mâna să-şi admire rubinul de pe
deget.
Pentru o clipă, degetele ei mi-au părut gheare de pisică ieşite din teacă,
iar când a vorbit am avut senzaţia că toarce. Încă zâmbea ca pentru sine.
— Ce e rău în asta? a întrebat ea. Am fost drăguţă cu el. L-am făcut
fericit.
S-a aplecat înainte.
— Ştii cum l-am întâlnit?
A continuat, fără să aştepte un răspuns.
— În Gay Shamrock. A comandat ouă-jumări şi pâine prăjită, iar când
i-am dus comanda, a observat că aveam ochii în lacrimi. „Stai jos, mi-a zis
el, şi spune-mi ce s-a întâmplat.“ „Oh, n-aş putea să vă spun, am zis eu,
aş fi concediată dacă aş face aşa ceva.“ „Ba nu, a spus el, pentru că acest
local este al meu.“ Atunci m-am uitat la el. La prima vedere, mi s-a părut
un bătrânel ciudat, care însă inspira un fel de putere celui din faţa lui. I-
am povestit totul… Cred că ţi-au spus deja povestea, cum că aş fi fost o
stricată – dar nu-i adevărat. Am avut parte de o educaţie aleasă. Familia
mea avea un magazin, unul foarte select, în care se găseau obiecte de
artă. Nu am fost niciodată genul de fată care să aibă mulţi iubiţi sau care
să se lase dusă de nas. Dar Terry era diferit. Era irlandez şi urma să
ajungă peste ocean… Nu mi-a mai scris niciodată, nici nu m-a mai căutat.
Cred că am fost cam prostuţă. Şi asta a fost, înţelegi? Eram în bucluc, ca o
amărâtă de servitoare.
Vocea îi era dispreţuitoare, trădând snobismul.
— Aristide a fost minunat. Mi-a spus că totul va fi în regulă. A spus că
se simţea singur. Că s-ar căsători imediat. Era ca un vis. Apoi am aflat că
era marele domn Leonides. Deţinea o mulţime de magazine, restaurante
şi cluburi. Era ca într-un basm, nu-i aşa?
— Un fel de basm, am spus eu sec.
— Ne-am căsătorit la o bisericuţă din oraş, după care am călătorit în
străinătate.
— Şi copilul?
S-a uitat la mine cu o privire care venea din trecut.
— De fapt nu a existat niciun copil. Nu a fost decât o greşeală.
Mi-a zâmbit, cu zâmbetul acela strâmb.
— Mi-am promis că voi fi o soţie foarte bună şi chiar am fost. Am
comandat tot felul de mâncăruri preferate de el, purtam doar culorile
care-i plăceau şi am făcut tot posibilul ca să-i satisfac poftele. Şi a fost
fericit. Dar nu am scăpat niciodată de familia aceea a lui! Tot timpul
veneau şi profitau de buzunarul lui! Bătrâna domnişoară de Haviland –
cred că ar fi trebuit să se mute când s-a recăsătorit Aristide. Am şi spus-o
atunci. Dar Aristide era de părere că „locuieşte aici de atât de mult timp,
încât e casa ei acum“. Adevărul este că-i plăcea să-i ştie pe toţi aproape şi
să aibă control asupra lor. Rudele lui s-au comportat îngrozitor cu mine,
dar Aristide nu părea să-şi dea seama de asta, nici să-l deranjeze. Roger
mă urăşte – l-ai întâlnit pe Roger? M-a urât întotdeauna. Era gelos. Iar
Philip era atât de îngâmfat, încât nu vorbea cu mine aproape deloc. Iar
acum încearcă să sugereze că eu l-aş fi omorât, dar nu-i aşa, nu eu l-am
omorât!
S-a aplecat spre mine.
— Te rog, crede-mă că nu eu l-am omorât.
Mi s-a părut de-a dreptul patetică. Modul dispreţuitor în care vorbea
familia Leonides despre ea, înflăcărarea cu care pretindeau că ea ar fi
comis crima – în acel moment, comportamentul lor părea complet
inuman. Ea era singură, fără apărare, vânată.
— Iar dacă nu mă învinuiesc pe mine, îl condamnă pe Laurence, a
continuat ea.
— Ce-mi puteţi spune despre Laurence? am întrebat eu.
— Îl compătimesc teribil pe Laurence. E fragil şi nu a putut să
riposteze. Nu din cauză că e un laş, ci pentru că e sensibil. Am încercat
să-l înveselesc, să-l binedispun. Trebuie să le predea acelor copii
îngrozitori. Eustace îi rânjeşte ironic tot timpul, iar Josephine… Ai văzut-
o şi tu, ţi-ai dat seama cum este…
I-am spus că nu o cunoscusem încă pe Josephine.
— Uneori mă gândesc că nu e în toate minţile. E meschină şi arată şi
ciudat… Îmi dă fiori câteodată…
Nu voiam să vorbesc despre Josephine. Am readus vorba despre
Laurence Brown.
— Cine este el, de fapt? De unde vine?
M-am exprimat stângaci. S-a îmbujorat.
— Nu e nimeni în mod deosebit. Este exact ca mine… Ce şanse avem
noi împotriva lor?
— Nu credeţi că exageraţi un pic?
— Nu, nu cred. Vor să arate că eu sau Laurence suntem vinovaţi. Îl au
pe inspector de partea lor. Ce şanse am eu?
— Nu trebuie să vă consumaţi atât, am spus.
— De ce nu ar fi vinovat unul dintre ei? Sau cineva din afară? Sau unul
dintre servitori?
— Lipseşte clar motivul în acest caz.
— Oh! Motivul… Ce motiv aş fi avut eu? Sau Laurence?
M-am simţit stânjenit când am zis:
— Cred că ei au impresia că dumneavoastră şi… hmm… Laurence
sunteţi îndrăgostiţi unul de altul şi că aţi vrea să vă recăsătoriţi.
A sărit repede în picioare.
— Ceea ce sugerezi e absolut îngrozitor! Şi neadevărat! Nu am vorbit
niciodată despre vreo căsătorie. Pur şi simplu mi-a fost milă de el şi am
încercat să-l înveselesc. Am fost prieteni, nimic mai mult. Mă crezi, nu-i
aşa?
Chiar o credeam. Credeam că ea şi Laurence nu erau mai mult decât
prieteni, aşa cum spusese şi ea. Dar mai credeam şi că, poate fără să-şi
dea seama, Brenda era de fapt îndrăgostită de tânăr.
Cu aceste gânduri, am coborât scările în căutarea Sophiei. În timp ce
intram în salon, Sophia şi-a scos capul pe o uşă aflată în celălalt capăt al
holului.
— Hei! O ajut pe bonă cu prânzul.
Aş fi intrat şi eu în cameră, dar Sophia a ieşit în hol, a închis uşa în
urma ei şi, luându-mă de braţ, m-a condus în salonul gol.
— Deci, spuse ea, ai văzut-o pe Brenda? Ce părere ai despre ea?
— Sincer, o compătimesc.
Sophia părea amuzată.
— Înţeleg, zise ea, te-a prins în mreje.
Cuvintele ei m-au deranjat un pic.
— Ideea e, am adăugat, că văd povestea şi din punctul ei de vedere. Se
pare că tu nu poţi face asta.
— Care punct de vedere?
— Sincer, Sophia, de când a intrat în casa asta, a fost vreodată cineva
din familie drăguţ cu ea sau măcar cumsecade?
— Nu, nu am fost drăguţi cu ea. Dar de ce să fi fost?
— Din pură bunătate creştinească, dacă nu aveaţi un alt motiv.
— Ce atitudine profund morală ai, Charles! Cred că Brenda şi-a jucat
bine rolul.
— Serios, Sophia, parcă eşti… nu ştiu ce-i cu tine.
— Sunt doar sinceră… Spui că ai văzut lucrurile din punctul de vedere
al Brendei. La să le vedem acum şi din punctul meu de vedere. Nu-mi
plac tinerele care inventează o poveste nefericită numai ca să se mărite cu
un om bătrân şi bogat. Am tot dreptul să nu-mi placă fetele de genul ei şi
nu găsesc niciun motiv pentru care s-o ascund. Iar dacă s-ar da toate
cărţile pe faţă, nici ţie nu ţi-ar plăcea de ea.
— A fost o poveste inventată?
— Povestea despre copil? Nu ştiu. Din punctul meu de vedere, da.
— Şi deteşti faptul că bunicul tău i-a căzut în plasă?
— Oh, bunicul nu i-a căzut în plasă.
Sophia râse.
— Bunicul nu a căzut niciodată în plasa nimănui. O voia pe Brenda.
Voia să se joace de-a Cophetua{1} cu sărmana lui servitoare. Ştia exact ce
face şi totul a funcţionat perfect, conform planului. Din punctul de
vedere al bunicului, căsătoria a fost un real succes, la fel ca toate celelalte
acţiuni ale sale.
— Angajarea lui Laurence Brown ca meditator a fost un alt succes al
bunicului tău? am întrebat ironic.
Sophia se încruntă.
— Să ştii că nu sunt deloc sigură că nu a fost. Voia să o ştie pe Brenda
fericită şi binedispusă. Se poate să se fi gândit că bijuteriile şi hainele nu îi
vor fi de ajuns. Se poate să se fi gândit că ea ar avea nevoie de o poveste
de dragoste temperată. Se poate să fi considerat că o persoană caldă ca
Laurence Brown ar fi tocmai potrivită. O frumoasă prietenie sentimentală
cu iz melancolic, menită să o oprească pe Brenda să aibă cu adevărat
aventuri cu cineva din afara casei. Nu e puţin probabil ca bunicul să fi
plănuit ceva în legătură cu asta. Era mai degrabă un drac bătrân, să ştii.
— Probabil că a fost, am zis eu.
— Bineînţeles, nu a avut cum să-şi imagineze că se va ajunge la
crimă… şi din cauza asta, a spus Sophia, însufleţită de o încredere bruscă,
nu cred eu, oricât de mult aş vrea, că ea e vinovată. Dacă ar fi plănuit să-l
omoare, singură sau împreună cu Laurence, bunicul ar fi ştiut totul. Cred
că toate astea ţi se par puţin plauzibile.
— Da, trebuie să recunosc.
— Dar tu nu l-ai cunoscut pe bunicul. Cu siguranţă nu ar fi riscat să fie
omorât! Deci asta e! Suntem în faţa unui perete gol.
— Ea e speriată, Sophia. E foarte speriată.
— Domnul inspector Taverner şi toţi oamenii lui? Da, îndrăznesc să
spun că sunt înfricoşători. Cât despre Laurence, cred că e isteric.
— Chiar aşa. Şi-a etalat în mod dezgustător personalitatea! Nu înţeleg
cum o femeie ar putea să fie atrasă de un asemenea bărbat.
— Chiar nu înţelegi, Charles? De fapt, Laurence are foarte mult sex-
appeal.
— Un slăbănog ca el? am spus eu cu scepticism.
— De ce cred bărbaţii că numai un om al cavernelor poate fi atrăgător
pentru sexul opus? Laurence are suficient sex-appeal, dar nu mă aştept
ca tu să fii conştient de asta, spuse ea privindu-mă lung, apoi adăugă:
Brenda te-a prins bine în mreje.
— Nu fi absurdă. Nici măcar nu arată atât de bine. Şi cu siguranţă
nu…
— Nu te ispiteşte? Nu, dar te-a făcut să-i plângi de milă. Nu e prea
frumoasă, nici prea deşteaptă, dar are o calitate cu totul extraordinară. Se
pricepe să aducă necazuri. A creat deja probleme între noi doi.
— Sophia, am strigat eu înspăimântat.
Sophia se îndreptă spre uşă.
— Las-o baltă, Charles. Trebuie să mă ocup de prânz.
— Vin să te ajut.
— Nu, stai aici. Ar deranja-o pe bonă prezenţa unui bărbat în
bucătărie.
— Sophia, am strigat-o eu în timp ce ieşea.
— Da, ce s-a întâmplat?
— Legat de servitori… De ce nu ai deloc servitori aici, în schimb la
etaj, cineva cu şorţ a venit să ne deschidă uşa?
— Bunicul avea un bucătar, o cameristă, o servitoare şi un valet. Lui îi
plăceau servitorii. Îi şi plătea enorm. Clemency şi Roger au doar o femeie
care vine zilnic şi le face curăţenie. Ei nu agreează servitorii sau mai
degrabă Clemency. Dacă Roger nu ar lua zilnic o masă îmbelşugată în
oraş, ar muri de foame. Noţiunea de masă la Clemency înseamnă salată,
roşii şi morcovi. Noi avem din când în când servitori, până la o nouă
ieşire temperamentală a mamei, apoi, pentru un timp, avem femeie cu
ziua, după care o luăm de la capăt. Doar bona este permanentă şi acoperă
orice nevoie care se iveşte. Acum ştii totul.
Sophia ieşi. M-am prăbuşit într-unul dintre scaunele enorme de
brocart şi am început să mă gândesc la cele întâmplate.
Când am vorbit cu Brenda, am văzut lucrurile din punctul ei de
vedere. Acum, aici, am auzit punctul de vedere al Sophiei. Mi-am dat
seama perfect de justeţea perspectivei Sophiei, acesta fiind totodată şi
punctul de vedere al familiei Leonides. Detestau o străină intrată în casa
lor prin mijloace nu tocmai nobile. Aveau tot dreptul să o deteste. Aşa
cum spusese şi Sophia: lucrurile nu se prezentau prea bine…
Dar mai era şi perspectiva umană: punctul de vedere pe care eu îl
vedeam, şi ei nu. Ei erau dintotdeauna bogaţi şi bine văzuţi. Nu aveau
nicio idee despre tentaţiile celor mai puţin norocoşi. Brenda Leonides
voise bunăstare, lucruri drăguţe, siguranţă şi un cămin. Susţinea că în
schimbul acestor lucruri şi-a făcut soţul fericit. Îmi era milă de ea. Acesta
era sentimentul pe care l-am avut în timp ce vorbeam cu Brenda… Oare
asta simt şi acum?
Două variante ale aceleiaşi întrebări, unghiuri de abordare diferite,
care era abordarea corectă… abordarea corectă…
Dormisem foarte puţin noaptea precedentă. M-am trezit devreme ca
să-l însoţesc pe Taverner. Iar acum, în atmosfera caldă şi frumos
mirositoare a salonului Magdei Leonides, corpul mi s-a relaxat în
îmbrăţişarea pernelor de pe scaunul uriaş, iar pleoapele mi-au căzut…
Gândindu-mă la Brenda, la Sophia şi la portretul bătrânului, gândurile
mi s-au contopit într-o negură încântătoare.
Am adormit…

Capitolul 10

Mă trezeam atât de lin, încât, în primul moment, nici n-am realizat că


adormisem.
Mirosul de flori mă copleşea. În faţă îmi apăru o formă rotundă şi albă
care parcă plutea. Trecură câteva secunde până când mi-am dat seama că
de fapt mă uitam la un chip, cumva suspendat la vreo doi paşi de mine.
Odată ieşit din buimăceală, vederea mi s-a ascuţit. Fizionomia acelei feţe
încă mai aducea a spiriduş: o faţă rotundă cu sprâncene proeminente, cu
părul negru pieptănat pe spate, cu ochii mici şi negri, ca nişte mărgele. În
mod cert faţa aceasta era legată de un trup, unul mic şi slăbănog. Mă
privea foarte serios.
— Hei, îmi zise.
— Hei, i-am replicat clipind.
— Eu sunt Josephine.
Asta dedusesem deja. Josephine, sora Sophiei, trebuie să fi avut în jur
de 11-12 ani. Era un copil deosebit de urât, care semăna leit cu bunicul
său. Mi se părea însă că îi moştenea şi isteţimea.
— Tu eşti tânărul Sophiei, remarcă ea.
Am observat corectitudinea acestei afirmaţii.
— Ai venit aici cu inspectorul-şef Taverner. De ce l-ai însoţit?
— E un prieten de-al meu.
— Chiar aşa? Nu-mi place de el. Nu-i voi spune nimic.
— Ce să îi spui?
— Lucruri pe care le ştiu. Şi ştiu multe. Îmi place să ştiu multe lucruri.
Se aşeză pe braţul scaunului şi continuă să-mi examineze minuţios
faţa. Începeam să mă simt stânjenit.
— Bunicul a fost ucis. Ştiai asta?
— Da, i-am răspuns. Ştiam.
— A fost otrăvit. Cu e-ze-ri-nă.
Silabisi cuvântul cu foarte mare atenţie.
— Interesant, nu-i aşa?
— Se pare că da.
— Eu şi Eustace suntem foarte interesaţi de asta. Ne plac poveştile
poliţiste. Întotdeauna mi-am dorit să fiu detectiv. Acum visul mi s-a
împlinit. Strâng probe.
Simţeam că este un copil cu preferinţe clare pentru lucrurile macabre.
A revenit apoi la subiect.
— Domnul care a venit împreună cu inspectorul-şef Taverner e tot
detectiv, nu-i aşa? În cărţi se spune că întotdeauna poţi să reperezi
detectivii după pantofii pe care îi poartă. Dar acest detectiv purta pantofi
de piele întoarsă.
— Lucrurile s-au mai schimbat, i-am răspuns.
Josephine interpretă această remarcă în acord cu propriile sale
convingeri.
— Da, continuă ea, şi încă vor mai fi o grămadă de schimbări pe aici,
presupun. Vom merge să locuim într-o casă de pe dig, în Londra. Mama
şi-a dorit asta de mult timp. Va fi foarte încântată. Nu cred că tata se va
împotrivi atâta timp cât îşi va lua şi cărţile. Nu-şi putea permite înainte.
A pierdut foarte mulţi bani din cauza lui Jezebel.
— Jezebel?! am exclamat nedumerit.
— Da, Jezebel. Nu ai văzut-o până acum?
— O, e o piesă? Nu, n-am văzut-o. Am fost plecat din ţară.
— Nu s-a jucat foarte mult timp. De fapt, a fost cel mai teribil eşec. Nu
cred că mama e tipul de femeie care să o joace pe Jezebel, nu?
Mi-am revizuit impresia pe care mi-o lăsase Magda. Nu se potrivea
absolut deloc cu imaginea lui Jezebel, nici în neglijeul de culoarea
piersicii, nici în costumul impecabil croit; dar nici nu excludeam ideea că
Magda ar fi avut şi alte feţe, total necunoscute mie.
— Poate că nu e acel gen, i-am răspuns cu o doză de prudenţă.
— Bunicul a susţinut tot timpul că piesa va fi un eşec. Spunea că nu va
băga bani într-o piesă istorico-religioasă. Era sigur că nu va avea succes
în box-office. Dar mama era nespus de pasionată de idee. Nici mie nu mi-
a plăcut prea mult. Piesa nu a respectat povestea din Biblie aproape
deloc. Vreau să spun că Jezebel nu era la fel de imorală precum cea din
Biblie. Era mai mult cuprinsă de spirit patriotic şi destul de cumsecade. Şi
asta făcea piesa plictisitoare. Totuşi, finalul era acceptabil. Au aruncat-o
prin fereastră, doar că nu erau câini care s-o devoreze. Mare păcat, nu-i
aşa? Pentru că mie îmi place cel mai mult partea în care câinii o sfâşie.
Mama zice că e interzis să aduci câini pe scenă; din ce motiv… nu ştiu. Ar
putea fi câini dresaţi, totuşi. Apoi cită plină de avânt: „Şi au devorat-o,
lăsându-i doar palmele.“ Oare de ce nu i-au mâncat şi palmele?
— N-am nici mai vagă idee, i-am răspuns.
— Ai crede că acei câini sunt deosebiţi, nu-i aşa? Câinii noştri nu au
nimic special. Pur şi simplu, mănâncă orice.
Am reflectat la acest mister biblic pentru câteva momente
— Îmi pare rău că piesa a fost un eşec, am adăugat.
— Mda… Mama a fost extrem de supărată. Cronicile erau de-a dreptul
înspăimântătoare. Când le-a citit, a izbucnit în lacrimi şi a plâns întreaga
zi, şi şi-a aruncat tava cu micul dejun spre Gladys, şi Gladys şi-a depus
preavizul. A fost distractiv.
— Înţeleg că îţi place drama, Josephine, am spus.
— I-au făcut autopsia bunicului, adăugă ea. Ca să afle din ce cauză a
murit. Se mai numeşte şi P.M., de la post-mortem, dar eu sunt de părere
că denumirea aceasta e puţin confuză. P.M este şi abrevierea pentru
prim-ministru. Şi pentru post meridian, completă ea cu un aer meditativ.
— Îţi pare rău că bunicul tău a murit? am întrebat-o.
— Nu prea mult. Oricum nu prea ţineam la el. Mi-a interzis orele de
balet.
— Ai vrut să înveţi balet?
— Da, şi mama m-a încurajat, tatei nu i-a păsat, dar bunicul era de
părere că baletul nu are niciun rost.
Alunecă de pe braţul scaunului, îşi aruncă pantofii şi se sili să ajungă
la ceea ce tehnic s-ar numi pe vârfuri.
— Trebuie să porţi încălţăminte adecvată, îmi explică ea, cu toate că şi
atunci poţi să te alegi cu nişte abcese înspăimântătoare la buricele
degetelor. Îşi recuperă pantofii şi întrebă: Îţi place casa asta?
— Nu prea ştiu, i-am răspuns.
— Presupun că o vor vinde acum. Exceptând cazul în care Brenda ar
rămâne să locuiască aici. Şi cred că unchiul Roger şi mătuşa Clemency nu
vor mai pleca acum.
— Ar fi trebuit să plece undeva? am întrebat cu un dezinteres
disimulat.
— Da. Urmau să plece marţi. În străinătate, pe undeva. Cu avionul.
Mătuşa Clemency şi-a cumpărat un set nou de valize superuşoare.
— N-am ştiut că voiau să plece în străinătate, i-am răspuns.
— Nu, continuă Josephine, nimeni nu ştia. Era secret. Nu intenţionau
să spună nimănui până după ce ar fi plecat. Voiau doar să lase un bilet
pentru bunicul. Apoi adăugă: Bine, nu prins în perniţa de ace. Asta se
întâmplă doar în cărţile demodate, când nevestele îşi părăsesc soţii.
Gestul ar fi unul prostesc, mai ales acum, că nimeni nu mai are perniţe de
ace.
— Bineînţeles că nimeni nu mai are aşa ceva. Josephine, ai idee de ce
unchiul tău ar fi vrut să plece?
Îmi aruncă o privire pe furiş.
— Cred că ştiu motivul. Era ceva în legătură cu biroul de la Londra al
unchiului Roger. Mai degrabă aş spune – dar nu sunt sigură – că se poate
să fi delapidat ceva.
— Ce te face să crezi asta?
Josephine se apropie de mine şi-mi zise, respirându-mi în faţă:
— În ziua în care bunicul a fost otrăvit, unchiul Roger s-a închis cu el
în cameră pentru foarte mult timp. Discutau neîncetat. Unchiul Roger
afirma că nu i-ar fi fost de ajutor bunicului, că l-ar fi dezamăgit şi că nu
doar banii ar fi fost problema, ci şi că era nedemn de încredere. Se afla
într-o situaţie deplorabilă.
O priveam pe Josephine cu o vădită surpriză.
— Josephine, nu ţi-a spus nimeni că nu e frumos să tragi cu urechea pe
la uşi?
Josephine dădu din cap hotărât.
— Bineînţeles că mi s-a spus. Dar, dacă vrei să afli unele lucruri,
trebuie să tragi cu urechea pe la uşi. Pun pariu că şi inspectorul Taverner
face asta, nu-i aşa?
Aici avea dreptate. Josephine continuă cu vehemenţă:
— Şi, chiar dacă el nu ar face asta, celălalt în mod sigur ascultă pe la
uşi, cel cu pantofi de piele întoarsă. Şi cotrobăiesc prin birourile
oamenilor şi le citesc scrisorile, aflându-le toate secretele. Doar că sunt
proşti şi nu ştiu unde să caute!
Josephine adoptă un ton rece de superioritate. N-am fost pe fază şi am
lăsat observaţia să-mi scape, fără a-i da o replică. Copilul cel nesuferit
continuă:
— Eu şi Eustace ştim o mulţime de lucruri, dar eu ştiu mai multe decât
el. Şi nu i le voi împărtăşi, pentru că spune că femeile nu pot fi mari
detectivi. Eu cred că pot. O să îmi notez totul într-un carneţel, iar când
poliţia va fi complet dezorientată, voi veni în faţa lor şi le voi zice: „Vă
pot spune eu cine a făcut-o.“
— Citeşti multe cărţi cu detectivi, Josephine?
— Extrem de multe.
— Şi bănuiesc că ştii cine l-a ucis pe bunicul tău, nu?
— Păi, aşa cred, dar trebuie să găsesc mai multe indicii.
După o scurtă pauză, adăugă:
— Inspectorul-şef Taverner crede că Brenda e vinovată, nu-i aşa? Sau
Brenda şi Laurence, pentru că sunt îndrăgostiţi unul de altul.
— Nu ar trebui să spui una ca asta, Josephine.
— De ce nu? Sunt îndrăgostiţi unul de altul.
— Nu ai dreptul să spui asta.
— Ba da. Pot s-o spun. Îşi scriu unul altuia. Scrisori de dragoste.
— De unde ştii tu asta?
— Le-am citit. Scrisori îngrozitor de siropoase. Laurence e cel siropos.
A fost prea fricos ca să meargă să lupte în război. Mergea la subsol şi
alimenta cazanele cu cărbuni. Când cădeau bombe prin apropiere, se
ascundea acolo şi se făcea verde la faţă, foarte verde. Ne făcea să râdem
copios pe mine şi pe Eustace.
Nu ştiu ce i-aş fi putut răspunde, dar în acel moment o maşină trase la
scară. Într-o clipită Josephine sări la geam, apăsându-şi nasul cârn de
fereastră.
— Cine e? am întrebat.
— Este domnul Gaitskill, avocatul bunicului. Bănuiesc că a venit în
legătură cu testamentul.
Cuprinsă de emoţie, ieşi în grabă din cameră, fără îndoială ca să-şi reia
activitatea de detectiv.
Magda Leonides intră şi, spre surprinderea mea, traversă camera până
la mine, apucându-mă de mâini.
— Dragul meu, îmi spuse, slavă Domnului că mai eşti încă aici! Avem
mare nevoie de un bărbat.
Îmi lăsă mâinile, străbătu camera până la un scaun cu spetează înaltă,
îi schimbă puţin poziţia, se privi în oglindă, apoi, ridicând o cutiuţă
smălţuită Battersea de pe o masă, rămase pe gânduri, în timp ce o tot
închidea şi deschidea.
Era o imagine foarte atrăgătoare. Sophia băgă capul pe uşă şi şopti pe
un ton de avertisment:
— Gaitskill.
— Da, ştiu, îi răspunse Magda.
Câteva momente mai târziu, Sophia îşi făcu apariţia în cameră însoţită
de un bătrânel. Magda aşeză la loc cutiuţa smălţuită şi înaintă pentru a-l
primi.
— Bună dimineaţa, doamnă Philip. Trebuie să ajung la etaj. Se pare că
a apărut o neînţelegere legată de testament. Soţul dumneavoastră mi-a
scris crezând că actul e în custodia mea. Am înţeles de la domnul
Leonides însuşi că testamentul se află în seiful său. Presupun că nu ştiţi
nimic despre asta, nu-i aşa?
— Despre testamentul sărmanului bătrânel?
Magda făcu ochii mari.
— Nu, bineînţeles că nu. Nu-mi spuneţi că femeia aia blestemată de la
etaj l-a distrus!
— Nu facem presupuneri aiurea, doamnă Philip! o dojeni bătrânelul
cu degetul. E doar o întrebare despre locul unde ar fi putut să-l pună
socrul dumneavoastră.
— Dar vi l-a trimis dumneavoastră, cu siguranţă vi l-a trimis după ce
l-a semnat. De fapt, ne-a şi spus că l-a trimis.
— Am înţeles că poliţia a răscolit deja documentele private ale
domnului Leonides. O să vorbesc cu inspectorul Taverner, zise domnul
Gaitskill, apoi părăsi camera.
— O, Doamne! strigă Magda. Ea l-a distrus. Ştiu că am dreptate.
— Aiurea, mamă, nu ar fi făcut o prostie ca asta.
— N-ar fi o prostie deloc. Dacă nu ar exista testamentul, ea ar primi
totul.
— Ştt… Se întoarce Gaitskill.
Avocatul se întoarse în cameră. Era însoţit de inspectorul Taverner, iar
în spatele lor se afla Philip.
— Am înţeles de la domnul Leonides, spuse Gaitskill, că şi-a depus
testamentul la bancă, pentru a fi păstrat în siguranţă.
Taverner aprobă din cap.
— Am luat legătura cu banca. Ei susţin că nu posedă alte documente
private aparţinând domnului Leonides, în afara câtorva poliţe pe care i le
păstrau în seif.
Philip spuse:
— Mă întreb dacă Roger… sau mătuşa Edith… Sophia, poate îi rogi tu
să coboare aici.
Numai că Roger Leonides, fiind rugat să li se alăture, nu putu să ofere
niciun fel de informaţie.
— E o nebunie, absolută nebunie, afirmă el. Tata l-a semnat şi a spus
clar că urma să îl trimită domnului Gaitskill prin poştă, ziua următoare…
— Dacă mi-amintesc bine, adăugă domnul Gaitskill arcuindu-şi
spatele şi închizând ochii, pe data de 24 noiembrie a anului trecut i-am
trimis domnului Leonides o schiţă a actului, în conformitate cu
instrucţiunile dumnealui. El a aprobat-o şi mi-a returnat-o, urmând ca la
momentul oportun să îi trimit testamentul pentru a fi semnat. După o
săptămână fără nicio veste, am îndrăznit să îi amintesc de faptul că nu
am primit testamentul semnat şi parafat cum se cuvine, întrebându-l de
asemenea dacă nu dorea să adauge sau să modifice ceva. Mi-a spus că
totul era în regulă şi că, după ce îl va semna, îl va trimite la bancă.
— Întocmai aşa s-a întâmplat, interveni cu nerăbdare Roger. Era cam
pe la sfârşitul lunii noiembrie, anul trecut. Îţi aduci aminte, Philip? Tata
ne-a chemat pe toţi într-o seară şi ne-a citit testamentul.
— Vă amintiţi, domnule Leonides? întrebă Taverner, întorcându-se
spre Philip.
— Da, răspunse Philip.
— E o situaţie similară cazului moştenirii Voysey, opină Magda şi oftă
suav. Întotdeauna am fost de părere că un testament poate fi ceva cu
adevărat dramatic.
— Domnişoară Sophia?
— Da. Mi-aduc aminte perfect.
— Şi prevederile acelui testament? întrebă Taverner.
Domnul Gaitskill îşi pregătea răspunsul în stil avocăţesc, însă Roger
Leonides i-o luă înainte:
— Prevederile testamentare erau simple. Cum Electra şi Joyce
muriseră, partea lor din moştenire se întorcea la tata. Fiul lui Joyce,
William, fusese ucis în misiune în Burma, iar banii lui rămăseseră tatălui
său. Aşadar, eu, Philip şi copiii eram singurele lui rude. Asta ne-a
explicat tata. I-a lăsat cincizeci de mii de lire fără obligaţii mătuşii Edith,
o sută de mii de lire Brendei, plus această casă, sau o alta, care să îi fie
cumpărată în Londra, oriunde prefera. Restul moştenirii trebuia să fie
împărţit în trei cote-parte: una pentru mine, una pentru Philip şi a treia
urma să fie împărţită între Sophia, Eustace şi Josephine. Cotele-parte
atribuite ultimilor doi trebuie să fie lăsate în păstrare până când aceştia
vor împlini vârsta necesară. Cred că acesta era testamentul, nu-i aşa,
domnule Gaitskill?
— În mare, acestea sunt stipulările schiţei pe care am întocmit-o,
încuviinţă tăios domnul Gaitskill, afectat de faptul că nu fusese lăsat să
vorbească el însuşi.
— Tata ni l-a citit, spuse Roger. Ne-a întrebat dacă avem vreun
comentariu. Bineînţeles că nimeni nu avusese nimic de spus.
— Brenda a comentat ceva, totuşi, adăugă domnişoara de Haviland.
— Da, confirmă Magda cu vioiciune în glas. A afirmat că nu suporta ca
dragul ei bătrânel Aristide să vorbească despre moarte. Discuţia o
„terifia“. Chiar şi după ce va muri el, va respinge dezgustată banii ce-i
vor reveni!
— Acela n-a fost decât un protest banal, caracteristic oamenilor din
categoria ei socială, adăugă domnişoara de Haviland.
Afirmaţia domnişoarei de Haviland era cam crudă şi cam caustică. Mi-
am dat seama imediat cât de puţin o suporta Edith de Haviland pe
Brenda.
— Domnul Leonides a găsit un mod foarte rezonabil şi cinstit de a-şi
ceda proprietăţile, spuse avocatul Gaitskill.
— Şi, după ce a citit testamentul, ce s-a întâmplat? întrebă inspectorul
Taverner.
— După ce l-a citit, l-a semnat, răspunse Roger.
Taverner se aplecă, din ce în ce mai atent:
— Cum şi când l-a semnat, mai exact?
Roger privi rugător spre soţia lui. Clemency înţelesese şi răspunse în
locul lui, ceea ce păru să-i mulţumească pe membrii familiei.
— Doriţi să ştiţi cu exactitate ce s-a întâmplat?
— Dacă binevoiţi, doamnă Roger.
— Socrul meu a aşezat testamentul pe birou şi a cerut unuia dintre noi
– Roger, cred – să sune clopoţelul. Roger s-a conformat. Când Johnson a
intrat la chemarea clopoţelului, socrul meu i-a cerut s-o cheme pe Janet
Wolmer, servitoarea. Odată ajunşi amândoi în faţa lui, a semnat
testamentul şi le-a cerut şi lor să semneze dedesubt.
— Exact cum cere procedura, încuviinţă domnul Gaitskill. Un
testament trebuie să fie semnat de testator în prezenţa a doi martori, care
trebuie să-şi adauge semnăturile în aceleaşi circumstanţe.
— Şi apoi? întrebă Taverner.
— Socrul meu le-a mulţumit, iar servitorii au ieşit. După aceea,
domnul Leonides a pus testamentul într-un plic şi a precizat că i-l va
trimite domnului Gaitskill în ziua următoare.
— Sunteţi cu toţii de acord că cele relatate reprezintă întocmai ce s-a
întâmplat? întrebă inspectorul Taverner, privind roată.
Se auziră murmure de aprobare.
— Aţi spus că testamentul se afla pe birou. Cât de aproape vă aflaţi
dumneavoastră de birou?
— Nu foarte aproape. La cel puţin patru sau cinci metri, cred.
— Domnul Leonides stătea la birou în timp ce vă citea testamentul?
— Da.
— S-a ridicat de la birou sau a părăsit biroul după ce l-a citit, înainte
de a-l semna?
— Nu.
— Ar fi putut servitorii să citească documentul atunci când au
semnat?
— Nu, răspunse Clemency. Socrul meu a acoperit partea de sus a
documentului cu o coală de hârtie.
— Foarte bine a făcut, adăugă Philip. Conţinutul testamentului nu era
treaba servitorilor.
— Înţeleg, spuse Taverner. Cel puţin… dar totuşi nu văd…
Cu o mişcare rapidă scoase un plic lung pe care, înclinându-se, îl
înmână avocatului.
— Uitaţi-vă la el şi spuneţi-mi ce e, zise inspectorul.
Domnul Gaitskill scoase un document împăturit din plic.
Îl privi cu o mirare vie, întorcându-l pe toate părţile.
— Asta e cel puţin surprinzător! fu de părere domnul Gaitskill. Nu
mai pricep nimic. Unde era, dacă îmi permiteţi să întreb?
— În seif, împreună cu celelalte documente ale domnului Leonides.
— Dar ce este plicul acela? Ce e cu toată această agitaţie? întrebă Roger
nedumerit.
— Acesta este testamentul pe care i-l pregătisem tatălui tău pentru a fi
semnat, Roger, dar nu-mi dau seama cum de nu este semnat, după tot
ceea ce ne-aţi povestit.
— Cum? Ei bine, presupun că este doar o ciornă a actului final.
— Nu, nu! infirmă avocatul. Domnul Leonides mi-a înapoiat schiţa
originalului. Şi după acea schiţă am scris testamentul în cauză, acest
testament, de fapt – spuse el arătându-l cu degetul – şi i l-am retrimis
pentru a fi semnat. Conform mărturiei voastre, el a semnat testamentul în
faţa tuturor, incluzându-i aici şi pe cei doi martori care şi-au anexat
semnăturile, şi totuşi acest testament e nesemnat.
— Dar asta este imposibil, exclamă Philip Leonides gesticulând aşa
cum nu-l mai văzusem până atunci.
— Avea cumva domnul Leonides probleme cu vederea?
— Da, avea. Suferea de glaucom. Folosea ochelari cu dioptrii mari
pentru citit.
— În seara cu pricina i-a purtat?
— Cu certitudine. Nu şi-a scos ochelarii decât după ce a semnat
testamentul. Cred că nu mă înşel, nu?
— Nu te înşeli deloc, răspunse Clemency.
— Şi sunteţi cu toţii pe deplin siguri că nimeni nu s-a apropiat de
birou înainte ca testamentul să fie semnat?
— Mă întreb dacă cineva ar fi putut să-l reproducă din memorie, spuse
Magda mijindu-şi ochii.
— Nu s-a apropiat nimeni de birou, răspunse Sophia. Iar bunicul nu s-
a mişcat de acolo.
— Biroul se afla în exact aceeaşi poziţie ca acum? Nu se afla lângă vreo
uşă, fereastră sau vreo draperie?
— Era exact în locul în care e acum.
— Încerc să îmi dau seama dacă n-ar fi putut substitui cineva
testamentul, replică Taverner. Trebuie să fi fost vorba de o substituire.
Domnul Leonides trebuie să fi avut impresia că semnase acelaşi
document pe care îl citise.
— Nu e posibil ca semnăturile să fi fost şterse? întrebă Roger.
— Nu, domnule Leonides. Nu fără a lăsa urme. Dar mai există o
posibilitate – ca acest document să nu fie cel trimis domnului Leonides
de către avocatul său, respectiv cel care a fost semnat în prezenţa
dumneavoastră.
— Vă contrazic, ripostă domnul Gaitskill. Aş putea jura că acesta este
documentul original. Foaia de hârtie are un defect, în colţul din stânga
sus. Cu o doză de fantezie, ai putea spune că seamănă cu un aeroplan.
Am observat acest lucru şi la momentul respectiv.
Reprezentanţii familiei se priveau nedumeriţi.
— Ciudat! Cred că nu am mai întâlnit o astfel de situaţie în toată
cariera mea de avocat, afirmă domnul Gaitskill.
— Toată povestea e imposibilă! fu de părere Roger. Eram cu toţii aici.
Pur şi simplu, aşa ceva nu se putea întâmpla.
Domnişoara de Haviland tuşi sec.
— Nu merită să-ţi pierzi vremea spunând că ceea ce s-a întâmplat e
imposibil. Care e teoria acum? Asta aş vrea să ştiu.
Gaitskill adoptă brusc atitudinea avocatului prudent.
— Rămâne ca această situaţie să fie examinată cu atenţie. Bineînţeles
că acest document anulează toate testamentele existente până acum.
Există un număr mare de martori care l-au văzut pe domnul Leonides
semnând ceea ce credea a fi testamentul său, cu bună-credinţă. Hmmm…
Foarte interesant. O adevărată problemă juridică.
Taverner îşi privi ceasul.
— Cred că v-am reţinut de la masa de prânz.
— Nu luaţi masa cu noi, inspectore? îl întrebă Philip.
— Vă mulţumesc pentru amabilitate, domnule Leonides, dar trebuie
să mă întâlnesc cu doctorul Gray în Swinly Dean.
Philip se întoarse spre avocat şi îl rugă să rămână la masă. Domnul
Gaitskill acceptă şi îi mulţumi. Toată lumea se ridică. Eu m-am îndreptat
discret spre Sophia.
— Să rămân sau să plec? am murmurat.
Suna ridicol, ca titlul unui cântec din perioada victoriană.
— Cred că ar trebui să pleci, îmi răspunse ea.
M-am strecurat afară încetişor, cu gândul să-l găsesc pe Taverner.
Josephine se legăna, agăţată de uşă capitonată care ducea în partea din
spate a casei. Părea foarte amuzată de ceva anume.
— Poliţiştii sunt proşti, constată ea.
Sophia ieşi din salon.
— Ce-ai mai făcut, Josephine?
— Am ajutat-o pe bonă.
— Ba eu cred că ai tras cu urechea.
Josephine se strâmbă la ea şi plecă.
— Copila asta poate reprezenta o problemă, spuse Sophia.

Capitolul 11

Când am intrat în biroul de la Scotland Yard, l-am găsit pe Taverner


povestind cu năduf despre insuccesul celor întreprinse de el.
— Deci, iată-ne aici, spunea el. Am întors tot pe toate părţile şi ce am
aflat? Absolut nimic! Niciun motiv. Niciunul dintre ei nu are nevoie de
bani. Şi singura acuzaţie pe care o putem aduce femeii şi bărbatului tânăr
este că el îi face ochi dulci atunci când ea îi toarnă cafeaua.
— Haide, Taverner, am spus. Cred că am aflat ceva mai mult decât
tine.
— Serios? Foarte bine, domnule Charles, deci ce ai aflat?
M-am aşezat, mi-am aprins o ţigară şi le-am povestit.
— Roger Leonides şi soţia sa plănuiau să plece în străinătate marţea
viitoare. Roger a avut o întrevedere aprinsă cu tatăl său în ziua în care
bătrânul a murit. Aristide Leonides aflase că ceva rău s-a întâmplat, iar
Roger se considera vinovat.
Taverner se înroşi.
— Cum naiba ai aflat tu toate astea? mă întrebă el. Dacă ai aflat de la
servitori…
— Nu de la servitori. Am aflat de la… un detectiv particular.
— Ce vrea să însemne asta?
— Trebuie să recunosc că, din punctul de vedere al metodelor utilizate
în cele mai bune romane poliţiste, el sau mai bine zis ea a depăşit cu mult
poliţia. Şi cred, am continuat, că detectivul meu particular încă mai are
câţiva aşi ascunşi în mânecă.
Taverner deschise gura să spună ceva, apoi o închise. Ar fi vrut să
întrebe o mulţime de lucruri în acelaşi timp, aşa că îi era greu să înceapă
cu o singură întrebare.
— Roger! spuse el. Deci, Roger este un escroc, nu-i aşa?
Am ezitat un pic înainte de a mă destăinui pe deplin. Îmi plăcuse mult
Roger Leonides. Amintindu-mi camera sa confortabilă şi prietenoasă,
precum şi farmecul său personal plin de bunăvoinţă, îmi displăcea total
să asmut câinii justiţiei pe urmele lui. În plus, era totodată posibil ca
informaţia oferită de Josephine să nu fie veridică, deşi era puţin probabil.
— Deci, fetiţa e cea care ţi-a spus? întrebă Taverner. Pare să fie la
curent cu tot ce se întâmplă în casă.
— Aşa sunt de obicei copiii, răspunse sec tatăl meu.
Dacă această informaţie era adevărată, se schimba complet întreaga
situaţie. Dacă Roger delapidase fonduri de la Associated Catering, aşa
cum sugera Josephine, iar bătrânul aflase despre acest lucru, ar fi fost de
importanţă vitală ca Roger să-şi reducă la tăcere tatăl şi să plece din
Anglia înainte de a se afla totul. Roger era, aşadar, pasibil de acuzare de
crimă.
Am stabilit de comun acord că trebuie să verificăm fără întârziere
tranzacţiile firmei Associated Catering.
— Va fi o cădere colosală, dacă se va întâmpla aşa ceva, remarcă tatăl
meu. E un concern imens. Vorbim despre milioane de lire.
— Dacă într-adevăr Roger e la ananghie, financiar vorbind, avem
motivul pe care-l căutam, explică Taverner. Tatăl îşi cheamă fiul cel mare.
Roger cedează şi mărturiseşte. Brenda Leonides era la cinema. Roger nu
trebuia decât să iasă din camera tatălui lui, să intre în baie, să golească
sticluţa de insulină şi să-i pună în loc soluţia puternică de ezerină, şi asta
ar fi fost tot. Sau poate că soţia lui a făcut-o. Şi ea a fost în cealaltă aripă a
casei, după ce a ajuns acasă în ziua respectivă, zicând că a căutat o pipă
pe care Roger o lăsase acolo. Dar putea foarte bine să fi mers să
înlocuiască substanţa înainte ca Brenda să ajungă acasă pentru a-i face
soţului ei injecţia. Ar avea suficient sânge-rece şi ar fi foarte capabilă de
aşa ceva.
Am dat aprobator din cap.
— Da, chiar mi-o imaginez ca fiind cea vinovată. E suficient de calmă
pentru a face absolut orice! Şi nu cred că Roger Leonides s-ar fi gândit la
otrăvire ca fiind o soluţie – şmecheria asta cu insulina are ceva feminin în
ea.
— Sunt o grămadă de bărbaţi care otrăvesc, zise sec tatăl meu.
— Oh, ştiu, domnule, urmă Taverner. Totuşi, nu sunt chiar atât de
sigur! adăugă el cu convingere. Pe de altă parte, n-aş putea spune că
Roger e genul acela de om.
— Pritchard, îi aminti tatăl meu, a fost şi el un om foarte sociabil.
— Hai să zicem că au fost complici.
— Cu accent pe Lady Macbeth, adăugă tatăl meu în timp ce Taverner
ieşea. Chiar ţi-a lăsat impresia că ar putea ucide, Charles?
Mi-am amintit silueta zveltă şi graţioasă care stătea lângă fereastră în
acea cameră austeră.
— Nu chiar. Lady Macbeth a fost în esenţă o femeie lacomă. Clemency
Leonides nu cred că e aşa. Nu cred că îşi doreşte bani sau că o interesează
foarte mult partea materială.
— Dar ar putea să o intereseze până la disperare siguranţa soţului ei?
— Asta da. Şi, cu siguranţă, ar putea fi… nemiloasă.
„Diferite tipuri de răutate…“ Aşa se exprimase Sophia.
Am ridicat privirea şi l-am văzut pe tatăl meu fixându-mă.
— La ce te gândeşti, Charles?
Dar nu i-am spus nimic.

II

A doua zi am fost chemat şi l-am găsit pe tata împreună cu Taverner.
Acesta din urmă părea mulţumit de el şi uşor încântat.
— Associated Catering e pe butuci, îmi explică tata.
— Falimentară dintr-un moment în altul, zise Taverner.
— Am văzut aseară că acţiunile lor au suferit o cădere vertiginoasă,
dar se pare că au recuperat în această dimineaţă, am zis eu.
— A trebuit să acţionăm cu mare prudenţă, mi-a explicat Taverner.
Fără întrebări directe. Fără să creăm panică, fără să-i dăm de bănuit sau
să-l punem pe fugă de domnul nostru. Dar avem anumite surse sigure,
confidenţiale, care ne-au furnizat informaţii destul de exacte. Associated
Catering este pe marginea prăpastiei. Se află în imposibilitatea de a-şi
onora angajamentele. Adevărul este că a fost prost condusă ani de zile.
— De către Roger Leonides?
— Da. A avut putere absolută, doar ştii.
— Şi şi-a însuşit bani?
— Nu, zise Taverner. Nu credem că a făcut aşa ceva. Ca s-o spun pe
şleau, ar putea fi criminal, dar nu cred că este escroc. Sincer, nu a fost
altceva decât un nebun. Nu pare să aibă nici cea mai mică urmă de
judecată. S-a aruncat acolo unde ar fi trebuit să fie rezervat; a ezitat şi s-a
retras acolo unde trebuia să se avânte. A lăsat deciziile importante în
mâinile ultimilor oameni în care ai putea avea încredere. E un tip credul
şi s-a bazat pe cine nu trebuie. De fiecare dată, cu fiecare ocazie, a făcut
pasul greşit.
— Există oameni de genul acesta, zise tatăl meu. Şi nici măcar nu sunt
proşti. Dar pur şi simplu judecă greşit caracterul oamenilor. Şi sunt
entuziaşti în momentul nepotrivit.
— Un astfel de om nu ar trebui să conducă o afacere, zise Taverner.
— Probabil că nici el nu ar fi avut vreodată o afacere, urmă tatăl meu,
dacă întâmplarea nu făcea să fie fiul lui Aristide Leonides.
— Afacerea era absolut înfloritoare când bătrânul i-a cedat-o. Trebuie
să fi fost o mină de aur! Îţi imaginezi că ar fi putut pur şi simplu să stea şi
să o lase să se administreze singură.
— Nu, a dat tata din cap. Nicio afacere nu se administrează singură.
Întotdeauna apar decizii de luat: o concediere, o întâlnire, mici chestiuni
diplomatice. Cât despre Roger Leonides, se pare că întotdeauna soluţia
adoptată a fost cea greşită.
— Aşa e, observă Taverner. E un tip foarte loial, cu siguranţă. Şi-a
păstrat alături tot felul de indivizi odioşi numai pentru că ţinea la ei sau
pentru că lucrau cu el de mult timp. Apoi, mai avea uneori şi tot felul de
idei ineficiente pe care ţinea cu tot dinadinsul să le pună în practică,
indiferent de costuri.
— Dar nimic de natură infracţională? insistă tatăl meu.
— Nu, nimic de felul ăsta.
— Atunci de ce crimă? am întrebat eu.
— Se poate să fi fost naiv şi nu pungaş, explică Taverner. Deşi
rezultatul a fost cam acelaşi sau aproape acelaşi. Sigurul lucru care ar fi
putut salva Associated Catering ar fi fost o sumă uriaşă de bani până…
(îşi consultă carneţelul cu notiţe)… cel târziu miercurea viitoare.
— O sumă cam la fel de mare precum cea pe care ar fi moştenit-o sau
pe care credea că o va moşteni conform testamentului tatălui său.
— Exact.
— Dar nu avea cum să primească întreaga sumă în lichidităţi.
— Nu, dar astfel ar fi primit credit. E acelaşi lucru.
Bătrânul meu aprobă din cap şi întrebă:
— Nu ar fi fost mai simplu să meargă la tatăl lui să-i ceară ajutorul?
— Cred că a fost, zise Taverner. Îmi imaginez că asta a auzit fetiţa.
Probabil că bătrânul i-a spus în faţă că refuză să investească în ceva
neprofitabil. Ar fi fost în stare, să ştii.
Eram de acord cu Taverner. Aristide Leonides refuzase să o ajute pe
Magda cu piesa ei, spunând că nu ar fi un succes de casă. Evenimentele
ulterioare i-au dat dreptate. A fost un om generos cu familia lui, însă nu
era genul care să arunce banii pe tranzacţii neprofitabile. Iar Associated
Catering avea nevoie de mii, dacă nu cumva de sute de mii de lire. A
refuzat categoric şi singurul mod în care Roger ar fi putut evita colapsul
financiar era dacă tatăl lui ar fi murit. Da, acesta era cu siguranţă un
motiv serios.
Tata şi-a privit ceasul.
— L-am rugat să vină aici. Trebuie să ajungă dintr-un moment într-
altul.
— Roger?
— Da.
— „Vrei să-mi vezi salonul? zise păianjenul către muscă“, am
bolborosit eu.
Taverner m-a privit şocat.
— Îi vom da toate avertismentele necesare, spuse el pe un ton serios.
Scena era pregătită, stenograful – pe poziţie. Imediat s-a auzit soneria
şi câteva momente mai târziu în cameră a apărut Roger Leonides.
A intrat cu aplomb, deşi un pic cam stângaci, şi s-a împiedicat de un
scaun. Mi-a dat din nou senzaţia unui câine prietenos. Şi tot în clipa
aceea am avut certitudinea că nu el fusese cel care îndeplinise sarcina de
a pune ezerină în sticluţa de insulină. Ar fi spart-o, ar fi vărsat-o sau ar fi
ratat misiunea într-un fel sau altul Nu. Clemency, am decis eu, a fost cea
care a dus planul la capăt, cu toate că Roger trebuie să fi fost în
cunoştinţă de cauză.
Cuvintele îi ieşeau năvalnic din gură.
— Aţi cerut să mă vedeţi? Aţi mai aflat ceva? Hei, Charles, nu te-am
văzut! Drăguţ din partea ta că ai venit şi tu. Dar vă rog, spuneţi-mi ce-aţi
aflat, domnule Arthur…
Chiar aşa, un tip cât se poate de agreabil, un individ foarte plăcut! Dar,
cu toate astea, o mulţime de criminali fuseseră băieţi de treabă – aşa au
spus, înmărmuriţi, prietenii lor, după ce au aflat ce făcuseră. Am zâmbit
în semn de salut, deşi mă simţeam ca Iuda.
Tatăl meu era în mod intenţionat extrem de rece şi foarte oficial.
Frazele-cheie au fost rostite. Declaraţie… luată… fără constrângere…
avocat…
Roger Leonides a trecut peste ele cu obişnuita-i nerăbdare.
Am observat pe faţa lui Taverner un zâmbet uşor sarcastic şi parcă îi
puteam citi gândurile: „Aceşti indivizi sunt întotdeauna siguri pe ei. Nu
pot face nicio greşeală. Sunt mult prea isteţi pentru aşa ceva.“
Am luat loc cuminte într-un colţ şi am ascultat.
— V-am rugat să veniţi aici, domnule Leonides, a început tatăl meu,
nu pentru a vă oferi informaţii noi, ci pentru a afla câteva lucruri de la
dumneavoastră – mai exact informaţii pe care ni le-aţi ascuns până acum.
Roger Leonides părea uluit.
— Ascuns? Dar v-am spus totul, absolut totul!
— Nu prea cred! Aţi avut o conversaţie cu victima în după-amiaza
aceea, înainte de a se produce decesul?
— Da, da, am luat ceaiul cu tata. V-am spus deja asta.
— Da, ne-aţi spus, dar nu ne-aţi spus despre ce aţi discutat.
— Am vorbit, pur şi simplu.
— Despre ce?
— Evenimentele zilnice, casa, Sophia…
— Dar despre Associated Catering? S-a discutat şi despre asta?
Cred că până în acel moment sperasem sincer că Josephine se înşelase,
dar acest gând mi-a fost foarte repede spulberat.
Roger s-a schimbat la faţă. Într-o clipă, a trecut de la nerăbdare la ceva
foarte apropiat de disperare.
— Oh, Dumnezeule!
S-a prăbuşit într-un scaun şi şi-a acoperit faţa cu mâinile.
Taverner a zâmbit – avea ceva din atitudinea unei pisici satisfăcute.
— Recunoaşteţi, domnule Leonides, că nu aţi fost complet sincer cu
noi?
— Cum aţi aflat despre asta? Credeam că nimeni nu ştie – pur şi
simplu nu înţeleg cum aţi reuşit.
— Avem mijloace prin care putem afla astfel de lucruri, domnule
Leonides. A făcut o pauză. Cred că înţelegeţi acum că era mai bine dacă
ne-aţi fi spus adevărul de la bun început.
— Da, da, desigur. O să vă spun. Ce doriţi să ştiţi?
— Este adevărat că Associated Catering se află în pragul falimentului?
— Da. Nu mai poate fi oprit acum. Falimentul bate la uşă. Măcar de n-
ar fi aflat tata niciodată. Mă simt atât de ruşinat, de dezonorat…
— Există posibilitatea urmăririi in justiţie?
Roger se ridică brusc.
— Nu, deloc. Va fi faliment, dar un faliment onorabil. Creditorii vor fi
plătiţi cu câte douăzeci de şilingi la o liră dacă îmi pun toată averea la
dispoziţie, ceea ce o să şi fac. Nu, ruşinea pe care o simt se datorează
faptului că l-am dezamăgit pe tatăl meu. A avut încredere în mine. Mi l-a
încredinţat mie… cel mai mare şi în acelaşi timp cel mai drag concern al
lui. Nu a intervenit niciodată, nu a întrebat niciodată cum mă descurc. El,
pur şi simplu, a avut încredere în mine… Iar eu l-am dezamăgit.
Tatăl meu zise pe un ton sec:
— Spuneţi că nu exista şansa urmăririi in justiţie? Atunci de ce
intenţionaţi să plecaţi împreună cu soţia în străinătate, fără a anunţa pe
nimeni?
— Ştiţi şi despre asta?
— Da, domnule Leonides.
— Dar nu înţelegeţi? S-a aplecat cu înflăcărare în faţă. Nu i-am putut
spune adevărul în faţă. Ar fi părut că îi cer bani. Era ca şi cum aş fi dorit
ca el să mă pună pe picioare din nou. Ţinea foarte mult la mine. S-ar fi
oferit să mă ajute. Dar n-am putut, n-am putut să-l las să facă asta – ar fi
însemnat să amestec lucrurile din nou… nu sunt bun de nimic. Nu am
priceperea necesară. Nu sunt bărbatul care a fost tatăl meu. Am ştiut asta
dintotdeauna. Am încercat. Fără rost. Am fost atât de nefericit,
Dumnezeule! N-aveţi idee cât de tare am suferit! Am încercat să ies din
încurcătură, am sperat că ajung la liman, am sperat că bătrânelul meu
drag nu va afla niciodată. Şi apoi am aflat – nu mai aveam cum să evit
falimentul. Clemency – soţia mea – a înţeles şi a fost de acord cu mine.
Am conceput acest plan, să nu spunem nimic nimănui, să plecăm. Apoi
să lăsăm furtuna să se dezlănţuie. I-aş fi lăsat o scrisoare tatălui meu, în
care i-aş fi povestit totul, în care i-aş fi explicat cât de rău îmi pare şi în
care i-aş fi cerut să mă ierte. A fost atât de bun cu mine întotdeauna, nici
nu aveţi idee! Dar atunci ar fi fost prea târziu să mă mai poată ajuta. Asta
am vrut să fac. Nu să-i cer, nici măcar n-am vrut să pară că-i cer ajutorul.
Am vrut să încep din nou undeva, de unul singur. Să trăiesc simplu şi
modest. Să cultiv chestii. Cafea, fructe. Să am strictul necesar… destul de
neplăcut pentru Clemency, dar ea a jurat că nu o deranjează. E minunată,
absolut minunată.
— Înţeleg. Vocea tatălui meu era dură. Şi ce v-a făcut să vă răzgândiţi?
— Să mă răzgândesc?
— Da. Ce v-a determinat în cele din urmă să mergeţi la tatăl
dumneavoastră ca să-i cereţi ajutorul financiar?
Roger îl privi cu ochii mari.
— Dar nu am făcut acest lucru.
— Haideţi, recunoaşteţi, domnule Leonides.
— Aţi înţeles greşit. Nu eu am mers la el. El este cel care m-a chemat.
A auzit de undeva, din oraş. Un zvon? Se poate. Dar el ştia tot timpul o
mulţime de lucruri. Cred că cineva i-a spus. A insistat mult pe tema asta.
Aşa încât, bineînţeles că am recunoscut… I-am spus totul. I-am spus că
nu e vorba de bani, cât e senzaţia că l-am dezamăgit, după ce avusese
atâta încredere în mine.
Roger înghiţi în sec.
— Dragul de el… Nu vă puteţi imagina cum s-a comportat cu mine.
Fără reproşuri. Numai bunătate. I-am spus că nu vreau ajutor, că aş
prefera să nu mi-l ofere, că aş prefera să plec, aşa cum plănuisem. Dar el
nici nu voia să audă. A insistat să-mi vină în ajutor, să pună Associated
Catering din nou pe picioare.
Taverner replică tăios:
— Vă aşteptaţi să credem că tatăl dumneavoastră intenţiona să vă
ajute financiar?
— Cu siguranţă asta a şi făcut. Le-a scris agenţilor lui de bursă atunci,
pe loc, dându-le instrucţiuni.
Cred că a văzut neîncrederea de pe faţa celor doi şi a roşit.
— Staţi un pic, încă mai am scrisoarea. Trebuia să o trimit prin poştă.
Dar bineînţeles că, mai târziu, cu şocul şi cu toată confuzia creată, am
uitat. Probabil o am şi acum în portmoneu.
Şi-a scos portmoneul şi a început să scotocească în el. În cele din urmă
a găsit ceea ce căuta. Era un plic îndoit şi ştampilat. Era adresat, dacă am
văzut eu bine când m-am aplecat deasupra lui, domnilor Greatorex şi
Hanbury.
— Citiţi-o singuri, dacă nu mă credeţi, a rostit el.
Tatăl meu a deschis scrisoarea, iar Taverner s-a dus în spatele lui. Nu
am văzut scrisoarea atunci, dar am citit-o mai târziu. Aristide Leonides le
cerea domnilor Greatorex şi Hanbury să facă anumite investiţii şi solicita
ca un membru al firmei să fie trimis în ziua următoare pentru a primi
instrucţiuni şi pentru a se ocupa de chestiuni legate de Associated
Catering. Unele părţi erau neinteligibile pentru mine, însă conţinutul era
cât se poate de clar. Aristide Leonides se pregătea să repună pe picioare
Associated Catering.
— Vă vom da o adeverinţă pentru asta, domnule Leonides, zise
Taverner.
Roger luă hârtia, apoi se ridică şi spuse:
— Asta e tot? Înţelegeţi cum a fost, nu-i aşa?
— Domnul Leonides v-a dat această scrisoare, apoi aţi plecat de la el?
Ce aţi făcut după?
— Am mers degrabă în apartamentele mele. Soţia mea tocmai
ajunsese. I-am povestit ce-mi propusese tata. Cât de minunat se
comportase cu mine! Sincer, eu abia dacă îmi amintesc ce am mai făcut
după aceea.
— Şi tatăl dumneavoastră s-a simţit rău… cam la cât timp după asta?
— Staţi să mă gândesc… după o jumătate de oră, poate o oră. Brenda a
intrat grăbită. Era speriată. Spunea că tata arată ciudat. M-am dus repede
cu ea. Dar v-am mai povestit toate astea.
— În timpul primei vizite aţi intrat în baia de lângă camera tatălui
dumneavoastră?
— Nu cred. Nu… nu, sunt sigur că nu. De ce? Doar nu credeţi că eu…
Tatăl meu şi-a reprimat indignarea. S-a ridicat şi i-a strâns mâna.
— Mulţumesc, domnule Leonides. Ne-aţi fost de mare ajutor. Dar
trebuia să ne fi spus toate astea mai devreme.
Uşa s-a închis în spatele lui Roger. M-am ridicat şi m-am dus să mă uit
la scrisoarea lăsată pe masa tatălui meu.
— Ar putea fi un fals, a zis Taverner cu speranţă în glas.
— Ar putea fi, răspunse tata, dar nu cred că este. Cred că va trebui să o
luăm de bună. Bătrânul Leonides era pregătit să-şi scoată fiul din
încurcătură. Dacă ar fi trăit, ar fi avut mai mult succes decât va avea
Roger, acum că tatăl său a murit… mai ales că, din câte se pare,
testamentul nu e de găsit şi, ca urmare, suma moştenită de Roger stă sub
semnul întrebării. Asta înseamnă întârzieri şi greutăţi. După cum stau
lucrurile acum, falimentul e aproape sigur. Nu, inspectare, Roger
Leonides şi soţia lui nu aveau niciun motiv să-l scoată pe bătrân din
ecuaţie. Dimpotrivă…
S-a oprit şi a repetat, dus pe gânduri, ca şi când i-ar fi venit în minte o
idee nouă:
— Dimpotrivă…
— La ce vă gândiţi, domnule? întrebă Taverner.
Tatăl meu răspunse încet:
— Dacă Aristide Leonides ar mai fi trăit încă douăzeci şi patru de ore,
Roger ar fi fost acum în regulă. Numai că nu a mai trăit douăzeci şi patru
de ore. A murit brusc şi violent, în mai puţin de o oră.
— Hm, făcu Taverner. Credeţi că cineva din casă îşi dorea ca Roger să
dea faliment? Cineva care avea un alt interes financiar? Nu e prea
verosimil.
— Ce spune testamentul? întrebă tatăl meu. Cine primeşte banii
bătrânului Leonides?
Taverner îi aruncă o privire exasperată.
— Ştii cum sunt avocaţii. Nu poţi obţine un răspuns clar de la ei.
Există un testament mai vechi, întocmit când s-a căsătorit cu a doua
doamnă Leonides. Conform acestuia, doamnei îi revine aceeaşi sumă
specificată şi în al doilea testament, o sumă ceva mai mică, îi revine
domnişoarei de Haviland, iar restul se împarte între Philip şi Roger.
Trebuia să mă gândesc că, dacă noul testament nu este semnat, unul mai
vechi va fi cel valabil, dar se pare că nu e atât de simplu. În primul rând,
redactarea noului testament l-a anulat pe cel anterior, şi sunt şi martori
care au asistat la semnarea lui, ca să nu mai vorbim de „intenţia
testatorului“. Ar fi o chestiune dubioasă dacă s-ar constata că bătrânul a
murit fără să lase vreun testament. În acest caz, se pare că soţia va primi
totul – sau cel puţin o dotă pe viaţă.
— Deci, dacă testamentul a dispărut, persoana care ar avea de câştigat
ar fi fără doar şi poate Brenda Leonides.
— Da. Dacă e vorba de o înşelătorie, cel mai probabil ea e vinovată. Şi
e clar că a existat o scamatorie, dar să mă trăsnească dacă înţeleg cum a
fost făcută.
Nici eu nu înţelegeam. Cred că eram incredibil de tâmpiţi. Şi, în mod
sigur, vedeam problema dintr-un unghi greşit.

Capitolul 12

După ce Taverner a ieşit, am tăcut amândoi preţ de câteva clipe, apoi


am întrebat:
— Tată, cum sunt criminalii?
Bătrânul m-a privit gânditor. Ne înţelegem unul pe altul atât de bine,
încât a ştiut exact ce am vrut să aflu când am pus întrebarea. Mi-a
răspuns foarte serios:
— Da, asta e important acum, foarte important pentru tine… În
preajma ta a avut loc o crimă. Nu mai poţi privi lucrurile din exterior.
Întotdeauna fusesem interesat, dintr-o pură curiozitate de autor, de
cazurile cele mai neobişnuite ale Departamentului de Investigare a
Crimelor, dar, aşa cum menţionase şi tatăl meu, le studiasem din afară, ca
şi cum le-aş fi văzut printr-o vitrină. Dar acum, după cum observase
Sophia mult mai repede decât mine, crima devenise un factor important
în viaţa mea.
Tatăl meu a continuat:
— Nu ştiu dacă sunt persoana potrivită pe care să o întrebi acest lucru.
Ţi-aş putea însă recomanda câţiva psihiatri buni care colaborează cu noi.
Pentru ei e doar o rutină. Sau Taverner ţi-ar putea da câteva informaţii
din interior. Dar bănuiesc că vrei să afli cam ce părere mi-am făcut de-a
lungul experienţei mele cu criminali.
— Da, asta vreau să ştiu, am spus eu cu recunoştinţă.
Tata a trasat cu degetul un cerc mic pe suprafaţa biroului.
— Cum sunt criminalii? Unii dintre ei au fost băieţi foarte de treabă,
explică el cu un surâs melancolic pe faţă.
Cred că eram un pic uimit.
— Oh, da, au fost, continuă el. Băieţi simpli şi de treabă ca tine şi ca
mine, sau ca tipul care a ieşit acum câteva momente, Roger Leonides.
Vezi tu, omuciderea este o infracţiune comisă de amatori. Vorbesc,
desigur, despre tipul de crimă la care te gândeşti tu, nu de activităţile
gangsterilor. Se crede că, oricât de normali ar fi aceşti indivizi, ei au fost
stăpâniţi de impulsul criminal aproape fără să-şi dea seama. Au fost
prinşi în capcană sau îşi doreau foarte mult ceva – bani sau o femeie – şi
au ucis pentru a-l obţine. Mecanismele de cenzură valabile pentru cei mai
mulţi dintre noi nu funcţionează la ei. Un copil îşi transpune dorinţa în
acţiune fără scrupule. Dacă un copil e nervos pe o pisică, îi zice „Te
omor“ şi o loveşte cu ciocanul în cap, apoi suferă din cauză că pisica nu
se mai trezeşte. Mulţi copii au impulsul de a lua din cărucior un nou-
născut şi de „a-l îneca“, din cauză că acesta captează toată atenţia, iar lor
nu li se mai fac toate mofturile. Ei ajung de la o vârstă foarte fragedă să
înţeleagă că asta e ceva rău, că aşa ceva va fi pedepsit. Mai târziu ajung să
şi simtă că e rău. Dar există probabil oameni care rămân imaturi din
punct de vedere moral, doar că ei nu-şi dau seama. Din experienţa mea,
nu ţin minte să fi întâlnit un ucigaş care să-şi fi regretat fapta… Şi acesta
este, poate, stigmatul lui Cain. Criminalii sunt „diferiţi“, crima este un
păcat, dar nu şi pentru ei – pentru ei este necesară, ca şi cum victima ar fi
„căutat-o cu lumânarea“, ca şi cum ar fi fost „singura soluţie“.
— Crezi că dacă cineva l-ar fi urât pe Aristide Leonides, de foarte
multă vreme, ar fi aflat în asta un motiv suficient pentru a-l ucide?
— Doar din ură? Aş spune că e puţin probabil.
Tata s-a uitat cu interes la mine.
— Când spui „ură“, bănuiesc că te referi la o antipatie dusă la extrem.
O ură din gelozie e cu totul altceva – aceasta se naşte din afecţiune şi din
frustrare. Constance Kent, de pildă… Oricine poate spune că era foarte
ataşată de frăţiorul ei, pe care însă l-a ucis. Dar se presupune că voia de
fapt atenţia şi iubirea de care se bucura fratele ei. Cred că oamenii tind
mai degrabă să-i omoare pe cei pe care îi iubesc decât pe cei pe care îi
urăsc. Probabil din cauză că numai cei pe care îi iubeşti pot să-ţi facă
viaţa mizerabilă. Dar nimic din toate astea nu te ajută prea mult, nu-i
aşa? Ce cauţi tu, dacă înţeleg bine, este un fel de indiciu, un semn
universal care să te ajute să găseşti criminalul într-o casă plină de oameni
de treabă.
— Da, asta e ceea ce caut.
— Mă întreb dacă există oare un numitor comun pentru toţi criminalii.
A făcut o pauză. Dar dacă există, aş fi înclinat să cred că acesta ar fi
vanitatea.
— Vanitatea?
— Da. Nu am întâlnit până acum un criminal care să nu fie vanitos…
Mândria este cea care îi împinge la distrugere, în nouă cazuri din zece.
Sunt îngroziţi că vor fi prinşi, dar nu se pot abţine să nu se laude sau să
nu se umfle în pene, şi de obicei sunt siguri că au fost mult prea isteţi
pentru a fi prinşi. Şi mai e ceva: un criminal doreşte să vorbească.
— Să vorbească?!
— Da, pentru că, vezi tu, săvârşirea unei crime îţi impune o stare de
adâncă singurătate. Ai vrea să spui cuiva ce ai făcut, dar nu vei putea
face asta niciodată. Şi asta te face să vrei şi mai mult să te confesezi. Aşa
că, dacă nu poţi vorbi despre cum ai săvârşit crima, poţi cel puţin să
vorbeşti despre crima în sine, dezbaţi subiectul, avansezi teorii, o
cercetezi. Dacă aş fi în locul tău, Charles, asta aş căuta. Du-te din nou în
casa Leonides, interacţionează cu locatarii ei, fă-i să vorbească.
Bineînţeles că nu va fi uşor. Apăsaţi sau nu de vinovăţie, vor fi bucuroşi
să poată vorbi cu un străin, pentru că lui îi vor putea spune lucruri pe
care nu şi le spun între ei. Dar este posibil, cred, să remarci o diferenţă. O
persoană care are ceva de ascuns nu-şi va permite să vorbească prea
mult. În război, toţi cei care lucrau în Serviciile Secrete ştiau asta. Dacă
erai capturat, nu aveai voie să spui mai mult decât numele, rangul şi
unitatea. Nimic mai mult. Oamenii care încearcă să mintă gafează
aproape de fiecare dată. Fă-i să vorbească, Charles, şi fii atent la greşeli şi
la micile dezvăluiri involuntare.
I-am povestit atunci ce îmi spusese Sophia în legătură cu răutatea din
familia lor – că avea diferite forme. Tata părea foarte interesat de acest
lucru.
— Da, tânăra ta doamnă a înţeles ceva. Majoritatea familiilor au un
defect, o slăbiciune. Aproape toţi oamenii pot face faţă unui defect, dar s-
ar putea să nu se descurce prea bine cu mai multe, de diferite tipuri.
Interesantă treabă… ereditatea. Să luăm spre exemplu răutatea mătuşii
de Haviland, alături de ceea ce am putea numi lipsa de scrupule a
familiei Leonides: cei din familia de Haviland sunt în regulă pentru că nu
sunt lipsiţi de scrupule, iar cei din familia Leonides sunt în regulă pentru
că, deşi lipsiţi de scrupule, sunt sufletişti; dar ce se întâmplă dacă un
descendent moşteneşte ambele trăsături… Înţelegi ce vreau să spun?
Nu mă gândisem la asta în astfel de termeni. Tata continuă:
— Dar n-ar trebui să-ţi umplu capul cu ereditatea. E un subiect mult
prea complicat şi înşelător. Nu, băiete, du-te acolo şi fă-i să vorbească.
Sophia are mare dreptate în legătură cu un lucru – doar adevărul vă
poate ajuta şi pe tine, şi pe ea. Trebuie să-l afli. Şi fii atent la copilă,
adăugă el în timp ce ieşeam din cameră.
— La Josephine? Adică să nu-i spun ce pun la cale?
— Nu, nu la asta m-am referit. Am vrut să spun să ai grijă de ea. Nu
am vrea să i se întâmple ceva.
M-am holbat la el.
— Să fim serioşi, Charles. În casa aceea se ascunde pe undeva un
ucigaş cu sânge-rece. Iar Josephine pare să ştie cam tot ce se întâmplă pe
acolo.
— A ştiut totul despre Roger, chiar dacă ea a ajuns la concluzia că
acesta delapidase fonduri. Ceea ce spune că a auzit pare să fie foarte
exact.
— Da, da… Mărturiile copiilor sunt întotdeauna cele mai credibile şi
trebuie luate în seamă. M-aş baza pe ele oricând. Din păcate, nu au
relevanţă într-un proces. Copiilor nu le place să li se pună întrebări
directe. Bolborosesc sau fac o mutră cretină, sau spun că nu ştiu. Cel mai
bun moment este atunci când se laudă. Asta făcea şi Josephine – se lăuda
în faţa ta. O să scoţi mai multe de la ea în acelaşi mod. Nu-i pune
întrebări. Dă-i impresia că tu crezi de fapt că ea nu ştie nimic. Aşa o vei
provoca. Apoi adăugă: Dar ai grijă de ea. S-ar putea să ştie un pic prea
multe, iar asta ar putea dezavantaja pe cineva.

Capitolul 13

Am pornit spre Casa Strâmbă (cum o numeam în mintea mea) cu un


oarecare sentiment de vinovăţie. Cu toate că i-am reprodus lui Taverner
confesiunile lui Josephine despre Roger, nu îi spusesem nimic despre
afirmaţia ei cum că Brenda şi Laurence Brown şi-ar trimite scrisori de
dragoste.
Scuza mea era că detaliul acesta nu mi se părea decât o exagerare şi că
nu aveam niciun motiv să cred că ar fi adevărat. De fapt, aveam un fel de
reţinere în a aduna probe împotriva Brendei Leonides. Fusesem afectat
de poziţia pe care ea o avea în casă – era înconjurată de o familie ostilă,
foarte unită împotriva ei. Dacă asemenea scrisori ar fi existat, fără
îndoială că Taverner şi însoţitorii lui le-ar fi găsit. Nu-mi plăcea să fiu eu
cel care aduce suspiciuni noi asupra unei femei aflate deja într-o situaţie
delicată. În plus, mă asigurase că între ea şi Laurence Brown nu a existat
niciodată nimic de acest gen şi eram înclinat să o cred mai degrabă pe ea
decât pe gnomul acela rău numit Josephine. Chiar Brenda îmi spusese că
Josephine nu era „în toate minţile“.
Mi-am înăbuşit convingerea ciudată conform căreia Josephine era, de
fapt, mai mult decât în toate minţile. Mi-am amintit inteligenţa din
spatele ochilor ei negri ca mărgelele.
Am sunat-o pe Sophia şi am întrebat-o dacă puteam trece pe acolo.
— Chiar te rog, Charles.
— Cum stau lucrurile?
— Nu ştiu. Bine. Se percheziţionează toată casa. Ce se caută de fapt?
— N-am nicio idee.
— Suntem cu toţii foarte irascibili. Vino cât de repede poţi. O să
înnebunesc dacă nu vorbesc cu cineva.
I-am spus că sosesc îndată.
Nu se vedea nimeni prin preajmă când am ajuns la intrarea principală.
Am plătit taxiul, care a plecat imediat. Nu eram sigur dacă ar fi trebuit să
sun sau să intru pur şi simplu. În orice caz, uşa de la intrare era deschisă.
În timp ce stăteam acolo nehotărât, am auzit un sunet slab în spatele
meu. Am întors capul brusc. Josephine, cu faţa parţial acoperită de un
măr enorm, stătea în deschizătura unui gard viu de tisă, privindu-mă.
Când mi-am întors capul, s-a întors şi ea.
— Bună, Josephine.
Nu mi-a răspuns, ci a dispărut în spatele gardului. Am traversat aleea
şi am urmat-o. Stătea pe banca rustică şi incomodă de lângă eleşteul cu
peşti exotici, balansându-şi picioarele şi muşcând din măr. Mă privea
posomorâtă şi cu ceea ce am simţit eu a fi un fel de ostilitate.
— M-am întors, Josephine.
Era un început timid, dar tăcerea lui Josephine şi privirea ei fixă m-au
descurajat. Având un simţ strategic deosebit, a rămas tăcută.
— E bun mărul acela?
De această dată a binevoit să-mi răspundă. Mi-a adresat un singur
cuvânt:
— Viermănos.
— Păcat, nu-mi plac merele viermănoase, am spus.
— Nimănui nu-i plac, a zis ea cu dispreţ.
— De ce nu mi-ai răspuns când te-am salutat?
— N-am vrut.
— De ce?
A îndepărtat mărul din dreptul feţei, pentru ca acuzaţia să pară mai
serioasă.
— Ai mers şi ai turnat la poliţie.
— Oh, am zis eu surprins, vrei să spui în legătură cu…
— Cu unchiul Roger.
— Dar e în regulă, Josephine, am asigurat-o. Absolut în regulă. Toţi
ştiu că el nu a făcut nimic rău, adică nu a delapidat bani şi nimic altceva
de genul ăsta.
Josephine îmi aruncă o privire furioasă.
— Cât de prost eşti!
— Îmi pare rău…
— Nu mi-am făcut griji în legătură cu unchiul Roger. Pur şi simplu nu
aşa ar proceda un detectiv. Nu ştii că nu trebuie să spui poliţiei nimic
până la sfârşit?
— Oh, înţeleg. Îmi pare rău, Josephine. Îmi pare sincer rău.
— Aşa şi trebuie. Am avut încredere în tine, a adăugat ea cu reproş.
I-am spus pentru a treia oară că-mi pare rău. Păru un pic mai calmă. A
mai muşcat de câteva ori din măr.
— Dar poliţia ar fi aflat oricum despre asta. Tu… eu… adică noi nu am
fi putut păstra secretul.
— Din cauza falimentului, vrei să spui?
Ca de obicei, Josephine era bine informată.
— Cred că se va ajunge şi la asta.
— Vor discuta despre asta diseară, spuse Josephine. Mama, tata,
unchiul Roger şi mătuşa Edith. Mătuşa Edith îi va da lui banii ei, doar că
nu i-a primit încă, dar tata nu cred că îl va ajuta. El spune că, dacă Roger
e în încurcătură, e numai vina lui şi mai spune că n-are niciun rost să
arunce banii pe fereastră; iar mama nici nu va dori să audă de dat bani
pentru că vrea să o joace pe Edith Thompson. Ai auzit de Edith
Thompson? A fost căsătorită, dar nu-l iubea pe soţul ei. Era îndrăgostită
de un tânăr pe nume Bywaters, care venise de pe un vapor şi care, după
ce Edith şi soţul ei au ieşit într-o seară de la teatru, i-a urmărit şi l-a
înjunghiat pe acesta pe la spate.
M-am minunat din nou de diversitatea şi complexitatea cunoştinţelor
lui Josephine; şi în aceeaşi măsură de simţul ei dramatic, cu ajutorul
căruia îmi prezentase destul de clar toate detaliile izbitoare, în doar
câteva cuvinte.
— Pare a fi în regulă, dar nu cred că piesa va fi un succes. Va fi ca
Jezebel, oftă ea. Aş vrea să ştiu totuşi de ce câinii nu i-au mâncat palmele,
adăugă apoi suspinând.
— Josephine, mi-ai spus că ştii aproape sigur cine e ucigaşul.
— Şi?
— Cine este?
Mi-a aruncat o privire dispreţuitoare.
— Înţeleg, am continuat eu. Nicio informaţie până în ultimul moment?
Nici măcar dacă promit că nu îi spun inspectorului Taverner?
— Mai am nevoie doar de câteva indicii, zise Josephine. Şi oricum nu
ţi-aş spune, zise ea aruncând cotorul mărului în eleşteul cu peşti. Tu nu
eşti decât Watson.
Am înghiţit insulta.
— Bine, fie, sunt Watson. Dar chiar şi Watson cunoştea datele
problemei.
— Ce cunoştea?
— Evenimentele. După care făcea deducţii greşite. Nu-i aşa că ar fi
distractiv pentru tine să mă vezi trăgând concluzii greşite?
Pentru o clipă a fost tentată să-mi spună. Dar s-a mulţumit să scuture
din cap.
— Nu. Oricum nu-mi prea place Sherlock Holmes. E îngrozitor de
demodat. Se plimbă cu trăsura…
— Dar scrisorile acelea?
— Ce scrisori?
— Scrisorile pe care ziceai că şi le scriu Laurence Brown şi Brenda.
— Asta e invenţia mea.
— Nu te cred.
— Uite că da. Câteodată mai inventez lucruri. Mă amuză.
M-am uitat fix la ea şi ea la mine.
— Să facem un pact, Josephine. Cunosc pe cineva la British Museum,
care ştie foarte multe lucruri despre Biblie. Dacă aflu de ce nu i-au
mâncat câinii palmele lui Jezebel, o să-mi spui mai multe despre scrisori?
De data aceasta Josephine a ezitat.
Undeva, nu foarte departe, o creangă a trosnit, producând un zgomot
puternic şi ascuţit.
— Nu, n-o să-ţi spun.
Am acceptat înfrângerea. Abia mai târziu mi-am amintit sfatul tatălui
meu.
— Eh, în fine. E doar un joc. Bineînţeles că, de fapt, nu ştii absolut
nimic.
Ochii lui Josephine s-au făcut mari, dar a rezistat provocării. M-am
ridicat.
— Trebuie să intru să o găsesc pe Sophia. Haide cu mine.
— Rămân, a spus ea.
— Ba nu. Vii cu mine.
Fără niciun fel de greutate, am ridicat-o în picioare. A părut surprinsă
şi dornică să protesteze, dar s-a supus apoi cu o oarecare cuminţenie, în
parte şi pentru că voia neapărat să vadă reacţiile celor din casă la apariţia
mea.
Pe moment nu am realizat de ce eram atât de hotărât să o iau cu mine.
Mi-am dat seama doar când am ajuns în pragul casei. A fost din cauza
trosnetului ciudat al acelei crenguţe.

Capitolul 14

Se auzea un zumzet de voci din salonul mare. Am ezitat şi nu am


intrat. Am rămas în hol şi, din impuls, am deschis o uşă capitonată cu
postav{2}. Coridorul din spatele uşii era întunecos, dar dintr-odată s-a
deschis o altă uşă, care lăsa să se vadă o bucătărie mare şi luminoasă. În
prag stătea o femeie în vârstă, destul de greoaie. Avea un şorţ alb foarte
curat, legat în jurul taliei mari; din momentul în care am văzut-o, am
ştiut că totul este în regulă. Era exact sentimentul de siguranţă pe care nu
ţi-l poate da decât o bonă capabilă. Am treizeci şi cinci de ani, dar mă
simţeam ca un băieţel de patru ani.
Din câte ştiam, bona nu mai mă văzuse până atunci, dar imediat ce a
dat cu ochii de mine a spus:
— Sunteţi domnul Charles, nu-i aşa? Haideţi în bucătărie şi daţi-mi
voie să vă ofer un ceai.
Era o bucătărie care îţi crea un sentiment plăcut. M-am aşezat la masă
şi bona mi-a adus o ceaşcă de ceai şi doi biscuiţi pe o farfurie. M-am
simţit de parcă aş fi fost din nou copil, când bona făcea ca totul să pară
minunat şi să dispară frica de întuneric şi de necunoscut.
— Domnişoara Sophia se va bucura că aţi venit. E cam surescitată…
Toţi sunt aşa, adăugă ea dezaprobator.
Am privit în spate.
— Unde este Josephine? A intrat în acelaşi timp cu mine.
Bona scoase un fel de ţâţâit şi adăugă pe un ton critic:
— Ascultă pe la uşi şi îşi notează tot felul de prostii în agenda aceea pe
care o poartă cu ea peste tot. Ar fi trebuit să meargă la şcoală, unde ar fi
întâlnit copii de vârsta ei cu care să se joace. I-am spus asta şi
domnişoarei Edith şi a fost de acord, dar stăpânul a insistat că i-ar fi mai
bine acasă.
— Probabil îi este foarte dragă, am spus eu.
— Îi era, domnule. Stăpânul ţinea mult la noi toţi.
Eram puţin surprins de faptul că Philip fusese mai demult atât de
afectuos cu odraslele sale. Bona mi-a observat reacţia şi mi-a zis roşind:
— Când am zis „stăpânul“ m-am referit la bătrânul domn Leonides.
Înainte să-i răspund, uşa s-a deschis şi a intrat Sophia.
— Oh, Charles, spuse ea, apoi adăugă privind-o pe bonă: Mă bucur
atât de mult că a venit!
— Ştiu că te bucuri, scumpo.
Bona a strâns o grămadă de oale şi de tigăi şi a ieşit cu ele în oficiu,
închizând uşa după ea.
M-am ridicat de la masă şi m-am dus la Sophia. Mi-am înfăşurat
braţele în jurul ei şi am strâns-o la piept.
— Scumpa mea, tremuri! Ce s-a întâmplat?
— Mi-e frică, Charles. Mi-e frică!
— Te iubesc. Dacă aş putea să te duc de aici…
S-a desprins şi a scuturat din cap.
— Nu, e imposibil. Trebuie să terminăm ce am început. Dar să ştii,
Charles, că nu-mi place situaţia asta. Nu-mi place sentimentul că un
apropiat – mai mult, cineva din casă, pe care îl văd şi cu care vorbesc
zilnic – este un criminal calculat, cu sânge-rece…
Nu am ştiut ce să-i răspund. Nu poţi linişti o persoană ca Sophia
dându-i asigurări fără valoare.
— Dacă ar afla cineva…
— Cred că asta e partea cea mai grea, am zis eu aprobator.
— Ştii ce mă sperie cu adevărat? Faptul că s-ar putea să nu descoperim
niciodată cine este ucigaşul…
Îmi imaginam deja ce viaţă de coşmar ar fi asta… Şi mi se părea foarte
probabil ca nimeni să nu afle vreodată cine l-a ucis pe Aristide Leonides.
În acelaşi timp însă, cuvintele ei mi-au amintit de o întrebare pe care
am tot vrut să i-o adresez în legătură cu ceva ce mă preocupa de mai
demult.
— Spune-mi, Sophia, câte persoane din casă ştiau despre ezerina din
picăturile de ochi? Adică: a) cine ştia că bunicul tău le ia şi b) cine ştia că
sunt otrăvitoare sau, mai exact, în ce cantitate ar deveni fatale?
— Înţeleg unde vrei să ajungi, Charles, dar ştiam toţi.
— Da, bine, ştiaţi câte ceva despre ele, dar ce efecte ar fi putut produce
dacă erau administrate în exces…
— Ştiam şi asta foarte bine. Într-o zi, beam cu toţii cafeaua împreună
cu bunicul. Îi plăcea să-şi vadă familia în jurul lui. Şi îl cam deranjau
ochii. Brenda a adus ezerina să-i pună o picătură în fiecare ochi, iar
Josephine, care pune tot felul de întrebări despre absolut orice, a
intervenit: „De ce scrie: «Picături de ochi – pentru uz extern»? Ce s-ar
întâmpla dacă ai bea toată sticluţa?“ Bunicul a zâmbit şi a spus: „Dacă
Brenda ar face o greşeală şi mi-ar injecta picături de ochi, în loc de
insulină, cred că n-aş mai putea respira, m-aş face albastru la faţă şi aş
muri din cauză că inima nu mi-ar rezista“. Josephine n-a mai spus decât:
„Oo“… şi bunicul a continuat: „Prin urmare, trebuie să avem grijă ca
Brenda să nu îmi dea injecţia cu ezerină, în loc de insulină, nu-i aşa?“
După o pauză, Sophia a continuat:
— Toţi am fost acolo şi am auzit. Înţelegi? Toţi am auzit.
Înţelegeam perfect. Ce-i drept, nutrisem o speranţă foarte slabă că ar fi
fost nevoie de cunoştinţe de specialitate. Dar acum eram conştient că
bătrânul Leonides oferise scenariul morţii sale. Criminalul nu trebuise să
comploteze sau să conceapă vreun plan. O metodă simplă şi uşor de
îndeplinit fusese furnizată chiar de victimă. Am tras profund aer în piept.
Sophia, ghicindu-mi gândurile, mi-a zis:
— Sună oribil, nu?
— Sophia, să ştii că îmi dau seama de un singur lucru.
— Care?
— Că ai dreptate, nu poate fi Brenda. Nu putea să facă totul exact aşa,
din moment ce aţi auzit şi vă şi amintiţi cu toţii cuvintele bătrânului.
— Nu ştiu ce să zic. Brenda e mai degrabă proastă din anumite puncte
de vedere, să ştii.
— Nu e chiar atât de proastă. Nu, n-avea cum să fie Brenda, am spus.
S-a îndepărtat de mine.
— Tu nu vrei ca Brenda să fie vinovată, nu-i aşa?
Ce era să zic? Nu puteam cu niciun chip să spun cu hotărâre: „Da,
sper să fie Brenda vinovată“.
De ce nu? Poate pentru că înţelesesem că Brenda fusese singură,
împotriva animozităţii cumulate a puternicei familii Leonides? Din
cavalerism? Din compătimire faţă de cel mai slab, lipsit de apărare? Mi-o
amintesc stând pe canapea îmbrăcată în hainele ei de doliu scumpe, cu
deznădejde în glas şi cu teamă în ochi.
Bona s-a întors din oficiu exact la momentul potrivit. Nu ştiu sigur
dacă a observat sau nu o tensiune între mine şi Sophia, dar a spus
dezaprobator:
— Vorbiţi despre crime şi lucruri din astea. Eu zic să uitaţi de ele.
Lăsaţi totul în seama poliţiei. E treaba lor murdară, nu a voastră.
— Ah, bonă, nu-ţi dai seama că în casa asta trăieşte un criminal?
— Prostii, domnişoară Sophia. Chiar nu mai am răbdare cu
dumneavoastră. Oare uşa de la intrare nu e deschisă tot timpul? Nu sunt
de fapt toate uşile deschise, nimic sub cheie – o invitaţie limpede pentru
hoţi şi tâlhari?
— Nu cred că a fost un hoţ, nu s-a furat nimic. În plus, de ce ar veni un
hoţ să otrăvească pe cineva?
— Nu am spus că a fost un hoţ, domnişoară Sophia. Vreau să spun
doar că toate uşile erau deschise. Oricine putea să intre. Dacă mă
întrebaţi pe mine, aş zice că au fost comuniştii.
Bona scutură din cap cu satisfacţie.
— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce ar vrea comuniştii să-l omoare
pe bunicul?
— Păi, toată lumea spune că ei sunt în spatele tuturor lucrurilor. Iar
dacă nu au fost comuniştii, ascultaţi-mă pe mine, au fost catolicii.
Anticrişti, asta sunt ei!
Bona a dispărut din nou în oficiu, cu impresia că-şi impusese părerea.
Eu şi Sophia am izbucnit în râs.
— O bună protestantă neagră şi bătrână, am spus eu.
— Nu-i aşa? Vino în salon, Charles. Are loc un fel de reuniune a
familiei. Fusese programată pentru diseară, dar a început mai devreme.
— Mai bine nu mi-aş băga nasul, Sophia.
— Dacă vreodată vei face parte din această familie, ar fi mai bine s-o
cunoşti şi cu garda jos.
— Despre ce e vorba?
— Afacerile lui Roger. Se pare că ai fost deja implicat în chestiune. Dar
eşti nebun să crezi că Roger l-ar fi ucis vreodată pe bunicul! De ce să-l
omoare, doar îl adora!
— De fapt nici nu am crezut că Roger a făcut-o. M-am gândit că
vinovata ar putea fi Clemency.
— Ai crezut asta doar din cauză că eu ţi-am sugerat ideea aceasta. Dar
greşeşti. Nu cred că pe Clemency ar deranja-o dacă Roger ar pierde toţi
banii. Cred că mai degrabă i-ar conveni situaţia. Are o pasiune ciudată de
a nu deţine mai nimic. Haide!
Când eu şi Sophia am intrat în salon, cei care vorbeau s-au oprit brusc
şi ne-am privit.
Erau cu toţii acolo. Philip stătea într-un fotoliu stacojiu de brocart
încadrat de ferestre. Faţa lui frumoasă afişa o expresie severă şi rece.
Arăta ca un judecător pe cale să pronunţe o sentinţă. Roger era călare pe
un scaun rotund, lângă şemineu. Îşi trecuse degetele prin păr de atâtea
ori, încât îl făcuse să stea zburlit şi ridicat. Cracul stâng de la pantaloni îi
era şifonat, iar cravata sucită. Părea înflăcărat şi foarte vocal. Clemency
stătea în spatele lui, iar silueta ei zveltă părea prea subţire pentru uriaşul
scaun tapiţat. Nu se uita la ceilalţi şi părea că studiază lambriurile cu o
insistenţă imperturbabilă. Edith era aşezată într-un fotoliu înalt şi comod.
Tricota cu o energie incredibilă, strângând din buze. Cea mai frumoasă
imagine o ofereau însă Magda şi Eustace. Arătau ca într-un portret de
Gainsborough. Stăteau împreună pe canapea: băiatul brunet şi frumos,
cu o expresie ursuză, iar lângă el, cu braţul întins pe spătarul canapelei,
Magda, Ducesa de Trei Frontoane, îmbrăcată într-o rochie de tafta, de sub
poalele căreia se ivea un picior încălţat într-un papuc de casă brodat.
Philip se încruntă.
— Sophia, începu el, îmi pare rău, dar discutăm probleme de familie,
care ne privesc numai pe noi.
Andrelele domnişoarei de Haviland se loviră brusc. Mă pregăteam să
îmi cer scuze şi să mă retrag, dar Sophia m-a oprit. Vocea ei era clară şi
hotărâtă.
— Eu şi cu Charles sperăm să ne putem căsători în curând. De aceea
vreau să fie de faţă.
— Şi de ce nu? strigă Roger sărind de pe scaun cu o energie explozivă.
Îţi repet, Philip, nu e nimic confidenţial aici! Toată lumea va şti mâine sau
poimâine. Oricum, prietene, spuse el venind către mine şi punându-mi
amical mâna pe umăr, ştii totul. Ai fost acolo azi-dimineaţă.
— Spune-mi, te rog, interveni Magda aplecându-se în faţă, cum este la
Scotland Yard? Mereu m-am întrebat. O masă? Un birou? Scaune? Ce fel
de perdele? Fără flori, bănuiesc? Un dictafon?
— Mai uşor, mamă, zise Sophia. Oricum, i-ai spus deja lui Vavasour
Jones să taie scena cu Scotland Yardul. Ziceai că este un anticlimax.
— O face să semene prea mult cu o piesă poliţistă, spuse Magda. Edith
Thompson este, cu siguranţă, o dramă psihologică… sau un thriller
psihologic… care crezi că sună mai bine?
— Ai fost şi tu acolo azi-dimineaţă? m-a întrebat Philip aspru. De ce?
Ah, desigur, tatăl tău…
S-a încruntat. Mi-am dat seama mai mult ca niciodată cât de puţin
bine-venită era prezenţa mea, însă Sophia mă ţinea strâns de braţ.
Clemency aduse un scaun mai în faţă.
— Te rog să iei loc, m-a poftit ea.
I-am aruncat o privire recunoscătoare şi m-am aşezat.
— Poţi să spui ce doreşti, spuse domnişoara de Haviland ca şi cum şi-
ar fi reluat discursul întrerupt, dar cred că ar trebui să respectăm
dorinţele lui Aristide. Când problema testamentului va fi pe deplin
rezolvată, din punctul meu de vedere, moştenirea mea va fi în întregime
la dispoziţia ta, Roger.
Roger şi-a dat furios părul pe spate.
— Nu, mătuşă Edith. Nu! strigă el.
— Aş vrea să pot spune acelaşi lucru, zise Philip, dar cineva trebuie să
ia în considerare toţi factorii.
— Dragă Phil, nu înţelegi? Nu voi accepta niciun ban de la nimeni.
— Bineînţeles că nu poate înţelege! izbucni Clemency.
— Oricum, Edith, interveni Magda, dacă se rezolvă problema
testamentului, Roger va avea partea lui de moştenire.
— Numai că nu se poate rezolva la timp, nu-i aşa? întrebă Eustace.
— Habar nu ai despre ce vorbim aici, Eustace, zise Philip.
— Băiatul are perfectă dreptate, tună Roger. A pus punctul pe „i“.
Nimic nu poate împiedica prăbuşirea. Nimic.
Avea un fel de plăcere în glas.
— Chiar nu mai avem ce discuta, adăugă Clemency.
— Oricum, zise Roger, ce importanţă mai are?
— Ar fi bine să înţelegi că are foarte mare importanţă, zise Philip
strângând din buze.
— Nu, continuă Roger. Nu! Mai contează altceva în afară de faptul că
tata este mort? Tata e mort! Iar noi stăm aici şi discutăm fleacuri legate de
bani.
Philip se îmbujoră uşor.
— Încercam să te ajutăm, zise el pe un ton sever.
— Ştiu, Phil, băiete, ştiu… Numai că nimeni nu mai poate face nimic.
Aşa că hai să încheiem discuţia!
— Cred că aş putea face rost de o sumă modică de bani, spuse Philip.
Valoarea titlurilor de rentă a scăzut vertiginos, iar o parte din capitalul
meu e legat de acestea în aşa fel încât nu am cum să le folosesc: dota
Magdei şi altele, dar…
Magda adăugă repede:
— Bineînţeles că nu ai cum să aduni suma necesară, dragule. Ar fi
absurd să încerci şi nici n-ar fi prea corect faţă de copii.
— Îţi repet că nu cer nimănui nimic! zbieră Roger. Am răguşit de când
îţi tot spun. Sunt destul de mulţumit de cum vor evolua lucrurile.
— E o chestiune de onoare, replică Philip. A tatălui nostru. A noastră.
— Nu a fost o afacere de familie. Era strict responsabilitatea mea.
— Asta-i adevărat, zise Philip privindu-l. A fost numai
responsabilitatea ta.
Edith de Haviland se ridică şi spuse:
— Cred că am discutat suficient despre asta.
Tonul vocii ei conţinea acea notă de autoritate care avea întotdeauna
efectul scontat.
Philip şi Magda se ridicară. Eustace ieşi agale din încăpere şi atunci
am remarcat rigiditatea mersului său care, fără să fie şchiopătat, era
totuşi şovăielnic.
Roger l-a luat pe Philip de braţ şi i-a spus:
— Eşti un tip foarte generos, Phil, fie şi numai pentru că te-ai gândit la
aşa ceva.
Cei doi fraţi ieşiră împreună.
— Câtă agitaţie! murmură Magda în timp ce îi urma.
Sophia zise că trebuie să-mi găsească o cameră şi ieşi.
Edith de Haviland stătea în picioare, strângându-şi tricotajul. S-a uitat
spre mine şi am avut senzaţia că intenţionează să-mi spună ceva. Privirea
ei ascundea parcă o rugăminte. În cele din urmă s-a răzgândit, a oftat şi a
ieşit în urma celorlalţi.
Clemency s-a mutat la fereastră şi a rămas în picioare, uitându-se spre
grădină. M-am dus lângă ea. Şi-a întors uşor capul spre mine.
— Mulţumesc lui Dumnezeu că s-a terminat, zise ea, după care
adăugă cu dezgust: Ce cameră îngrozitoare!
— Nu vă place?
— Nu pot nici să respir aici. Miroase întotdeauna a flori pe jumătate
moarte şi a praf.
Mi s-a părut o apreciere nedreaptă, dar am înţeles ce voia să zică. Era o
cameră feminină, exotică, delicată, un refugiu faţă de vremea
îngrozitoare de afară. Nu era o cameră în care un bărbat, de pildă, să se
simtă bine prea mult timp. Nu era o cameră în care să te relaxezi, să
citeşti ziarul, să fumezi o pipă şi să-ţi odihneşti picioarele. Totuşi,
preferam această cameră celor de la etaj, unde Clemency îşi exprimase
personalitatea într-un mod atât de frust. În general prefer un budoar unei
săli de operaţii.
— Nu e decât un decor de teatru. Un fundal în care Magda să-şi joace
scenele – mi-a aruncat o privire – îţi dai seama ce am făcut de fapt, nu?
Actul II – întrunirea familiei. Magda a organizat-o. Nu a însemnat
absolut nimic. Nu era nimic de discutat, absolut nimic. Totul e stabilit.
Totul e încheiat.
Nu era pic de tristeţe în vocea ei. Mai degrabă se simţea o oarecare
satisfacţie. Mi-a surprins privirea.
— Ah, nu înţelegi? zise ea iritată. Suntem liberi, în sfârşit! Nu înţelegi
că Roger era complet nefericit de ani de zile? Nu avea nicio înclinaţie
pentru afaceri. Îi plac caii şi vacile, şi olăritul la ţară. Dar şi-a adorat tatăl,
ca toţi ceilalţi, de altfel. Iată ce e în neregulă cu casa asta – suntem prea
mulţi aici. Nu vreau să spun că bătrânul era un tiran sau că îi chinuia, sau
că îi teroriza. Nu făcea nimic din toate astea. Dimpotrivă, le-a dat bani şi
libertate. Le era devotat. Şi ei îi arătau, la rândul lor, acelaşi devotament.
— Dar ce e rău în asta?
— Păi este. Cred că, atunci când copiii cresc, ar trebui să îi laşi în pace,
să te dai la o parte, să te îndepărtezi uşor, aş spune chiar că trebuie să-i
forţezi să te uite.
— Să-i forţezi? E cam drastic, nu credeţi? Oare nu este şi această
constrângere la fel de rea ca toate celelalte?
— Dacă nu şi-ar fi format o astfel de personalitate…
— Personalitatea nu poate fi creată. În cazul bătrânului, el este cel care
a fost o personalitate.
— A fost o personalitate mult prea importantă pentru Roger. Acesta l-a
adorat. Voia să facă absolut tot ceea ce îşi dorea tatăl lui să facă; voia să
fie genul de fiu pe care şi l-ar fi dorit tatăl lui. Şi nu a putut. Tatăl lui i-a
cedat Associated Catering, mândria şi bucuria bătrânului, şi Roger a
încercat din greu să-i calce pe urme, dar nu a fost suficient de înzestrat.
În afaceri, Roger e – o spun sincer – un nebun. Şi nepriceperea lui
aproape că i-a sfâşiat inima. A fost nefericit ani de zile, chinuindu-se,
văzând cum totul se duce pe apa sâmbetei, având „idei“ şi „scheme“ care
funcţionau greşit şi care nu făceau decât să înrăutăţească totul. E
îngrozitor să te simţi un ratat, an după an. Nu ai idee cât de nefericit a
fost! Eu ştiu foarte bine. S-a întors cu faţa spre mine şi m-a privit. Ai
crezut că… de fapt, chiar ai sugerat poliţiei că Roger şi-ar fi ucis tatăl…
pentru bani! Nu ştii, nu înţelegi cât de ridicol sună asta!
— Acum ştiu, am spus eu umil.
— Când Roger şi-a dat seama că nu se mai poate redresa, că falimentul
e iminent, s-a simţit uşurat. Da, chiar aşa. Îşi făcea griji despre cum o să
afle tatăl lui, dar nu se temea de nimic altceva. Abia aştepta viaţa nouă pe
care urma să o avem împreună.
Pe faţă i se întrezări un freamăt uşor, iar vocea i se îndulci.
— Unde urma să mergeţi?
— În Barbados. Un văr îndepărtat de-al meu a murit recent şi mi-a
lăsat o mică proprietate acolo. Nu era mare, dar era un loc unde puteam
merge. Am fi fost foarte săraci, dar ne-am fi câştigat traiul… Nu costă
atât de mult să supravieţuieşti. Am fi fost împreună, lipsiţi de griji,
departe de ei toţi.
Oftă adânc.
— Roger e un caraghios. Îşi face griji pentru mine… că nu voi suporta
să fiu săracă. Cred că, fără să-şi dea seama, moşteneşte atitudinea faţă de
bani a celor din familia Leonides. Când trăia primul meu soţ, eram
îngrozitor de săraci, iar Roger consideră că am fost foarte curajoasă şi
demnă de laudă. Nu înţelege că eram fericită, cu adevărat fericită! Cum
n-am mai fost vreodată de atunci! Cu toate acestea, nu l-am iubit
niciodată de Richard atât cât îl iubesc pe Roger.
Avea ochii pe jumătate închişi. Mi-am dat seama de intensitatea
sentimentelor ei.
Şi-a deschis ochii, s-a uitat la mine şi a spus:
— Înţelegi, aşadar, că nu aş ucide niciodată pentru bani. Detest banii.
Am fost foarte sigur că nu putea fi mai sinceră de atât. Clemency
Leonides era unul dintre puţinii oameni care nu se lasă amăgiţi de bani,
care detestă luxul, preferând simplitatea, şi care sunt rezervaţi când vine
vorba de posesiuni materiale.
Totuşi, sunt mulţi cei care nu se simt atraşi de bani, dar care sunt
tentaţi în schimb de puterea conferită de aceştia.
— Poate că nu vă doriţi bani pentru dumneavoastră, însă, dacă-i
direcţionaţi corespunzător, puteţi face multe lucruri interesante. Cum ar
fi să-i investiţi în cercetare, de exemplu.
Bănuiam că soţia lui Roger era deosebit de pasionată de munca ei, însă
răspunsul ei a fost:
— Nu cred că investiţiile ajută prea mult. De obicei sunt orientate în
direcţia greşită. Lucrurile importante sunt realizate de cele mai multe ori
de persoane entuziaste şi energice, de către persoane cu adevărat
înzestrate. Echipamentul scump, instruirea şi experienţa nu duc
niciodată la rezultatul aşteptat. Investiţia ajunge, de obicei, pe mâini
greşite.
— Nu vă deranjează că ar trebui să renunţaţi la muncă dacă plecaţi în
Barbados? Bănuiesc că vreţi în continuare să plecaţi.
— Ah, da, imediat ce ne va da voie poliţia. Nu, nu mă va deranja să
renunţ la muncă. Ce motive aş avea? Desigur, nu mi-ar plăcea nici să fiu
inactivă, dar voi găsi eu ceva de făcut.
După care adăugă nerăbdătoare:
— Oh, numai de s-ar clarifica toate astea cât mai repede, ca să putem
pleca din casa asta.
— Clemency, aveţi vreo idee cine ar putea fi vinovat? Admiţând că
dumneata şi cu Roger nu aţi avut nimic de-a face cu asta – şi chiar nu am
niciun motiv să cred altceva –, sunt sigur că o persoană atât de inteligentă
şi-a format deja o idee despre cine ar putea fi criminalul.
M-a privit cam ciudat, pieziş şi cu un aer sever. Când a început să
vorbească, vocea îşi pierduse din spontaneitate. Se simţea incomod, era
chiar stânjenită.
— Nu putem să facem presupuneri, e neştiinţific, a spus ea. Putem
spune doar că Brenda şi Laurence sunt suspecţii cei mai evidenţi.
— Deci credeţi că ei sunt vinovaţi?
Clemency a ridicat din umeri.
S-a oprit un moment, ca şi cum ar fi ascultat ceva, după care a ieşit din
cameră trecând pe lângă Edith de Haviland, care se afla în prag.
Edith a venit direct la mine.
— Vreau să vorbesc cu tine, îmi zise.
Mi-am amintit de cuvintele tatălui meu. Era cumva…
Dar Edith de Haviland continuă:
— Sper că nu ţi-ai făcut o impresie greşită, spuse ea. Mă refer la Philip.
E destul de greu să îl înţelegi. Poate să pară rezervat şi rece, dar nu e
deloc aşa. E doar un fel de deprindere de care nu poate scăpa.
— Chiar nu am crezut… am început eu.
Dar ea continuă în grabă:
— Acum… referitor la Roger. Nu e adevărat că ar fi zgârcit. N-a fost
niciodată. Şi chiar e un om bun, întotdeauna a fost aşa, doar că are nevoie
de înţelegere.
O priveam cu aerul unei persoane care voia cu adevărat să înţeleagă
toate acestea sau cel puţin sper că lăsam această impresie. Ea continuă să
vorbească:
— Cred că, într-o anumită măsură, asta se datorează faptului că a fost
mereu cel de-al doilea în familie. Câteodată intervine ceva ciudat legat de
al doilea născut – aceştia pornesc din start cu un handicap. Roger şi-a
adulat tatăl, înţelegi? Bineînţeles că toţi copiii l-au adorat pe Aristide şi el,
la rândul lui, i-a adorat pe ei. Dar Roger a fost motivul lui special de
mândrie şi de bucurie, fiind primul născut. Cred că şi Philip a simţit asta,
ceea ce l-a făcut să se retragă în sine. A început să se dedice cărţilor şi să-l
pasioneze lucrurile din trecut, care nu prea au legătură cu viaţa de zi cu
zi. Cred că a suferit enorm – ca orice copil aflat într-o asemenea situaţie,
să ştii!
A făcut o pauză după acest discurs, apoi a continuat:
— Ceea vreau să spun de fapt este că, după părerea mea, Philip a fost
întotdeauna gelos pe Roger. Şi cred că el nu conştientizează asta. Dar
prăbuşirea lui Roger – of, poată să-ţi pară detestabil că spun aşa ceva,
deşi sunt sigură că el nu-şi dă seama de asta – în fine, cred că Philip n-o
regretă atât cât ar trebui.
— Vreţi să spuneţi că e mai degrabă încântat că Roger s-a făcut de
râs…
— Exact, răspunse domnişoara de Haviland, apoi adăugă
încruntându-se puţin: Să ştii că m-a supărat că nu s-a oferit nici măcar o
dată să îşi ajute fratele.
— De ce ar face-o? am întrebat-o. Până la urmă, Roger a dat cu piciorul
la tot ce avea. E un om în toată firea. Nu are copii de crescut. Dacă ar fi
fost bolnav sau ar fi avut cu disperare nevoie de bani, familia l-ar fi
ajutat, însă nu am niciun dubiu că Roger ar prefera să înceapă totul de la
zero, pe cont propriu.
— Oh, chiar ar face asta, ţinând cont că nu-i pasă decât de Clemency!
Iar ea este o făptură minunată. Clemency chiar îndrăgeşte viaţa lipsită de
confort, în care să nu aibă decât o singură amărâtă de ceaşcă din care să
îşi bea ceaiul. Ceea ce presupun că este considerat un stil de viaţă
modern. Clemency nu are simţul trecutului şi nici pe cel al frumosului.
Îi simţeam ochii vicleni analizându-mă.
— E un chin îngrozitor pentru Sophia, adăugă ea. Îmi pare rău că tot
ce se întâmplă îi întunecă tinereţea. Îi iubesc pe toţi, să ştii… Pe Roger şi
pe Philip, iar acum, pe Sophia şi pe Eustace şi Josephine. Pe toţi copiii
aceştia scumpi. Copiii Marciei… Da. Îi iubesc din tot sufletul. Făcu o
pauză, apoi adăugă tăios: Fii atent, asta e un fel de idolatrie!
Se întoarse brusc şi plecă. Aveam impresia că intenţionase să-mi
sugereze ceva prin ultima remarcă, ceva ce eu nu înţelesesem prea bine.

Capitolul 15

— Camera ta este gata, spuse Sophia.


Stătea lângă mine privind grădina, care părea cenuşie şi mohorâtă, cu
copacii pe jumătate dezgoliţi legănaţi de vânt.
Sophia dădu glas gândurilor mele:
— Ce dezolant arată…
În timp ce priveam afară, două siluete trecură, una după alta, prin
gardul de tisă din parc. Ambele păreau monocrome şi firave în lumina
care pălea.
Prima era Brenda Leonides. Era înfofolită într-o haină gri din blană de
şinşila şi se furişa ca o felină. Se pierdu în amurg cu o graţie misterioasă.
I-am zărit chipul atunci când a trecut pe lângă fereastră. Avea acelaşi
zâmbet palid, contorsionat, pe care îl remarcasem când am întâlnit-o în
apartamentul ei de la etaj. Câteva minute mai târziu, Laurence Brown,
parcă mai subţire şi mai mic, se strecură şi el în amurg. N-aş putea spune
decât că nu păreau deloc două persoane care ieşiseră la o plimbare. Erau
mai degrabă nişte apariţii misterioase şi eterice, precum două năluci.
Am auzit apoi zgomotul unei crengi rupte şi m-am întrebat dacă unul
din ei călcase cumva pe ea. Dar imediat mi-am amintit că mai auzisem o
dată sunetul acela, aşa că am întrebat:
— Unde e Josephine?
— Probabil că e sus, cu Eustace, în sala de meditaţii. Sophia se
încruntă şi continuă: Sunt îngrijorată din cauza lui Eustace, Charles.
— De ce?
— E atât de capricios şi de ciudat. E atât de schimbat de când cu
nenorocita aia de paralizie. Nu pot să-mi dau seama ce se întâmplă în
mintea lui. Uneori pare că ne urăşte pe toţi.
— În cele din urmă o să îi treacă. E doar o etapă.
— Da, cred că ai dreptate. Dar mă îngrijorează, Charles.
— De ce, dragostea mea?
— Presupun că tocmai din cauză că mama şi tata nu-şi fac deloc griji
pentru el. Nu se comportă ca nişte părinţi.
— Poate aşa e cel mai bine. Cei mai mulţi copii suferă mai degrabă din
cauză că părinţii sunt excesiv de grijulii faţă de ei, decât din cauză că sunt
lăsaţi uneori să se descurce singuri.
— Este adevărat. Ştii, nu m-am gândit la asta decât atunci când m-am
întors din străinătate, dar părinţii mei chiar sunt un cuplu bizar. E
limpede că tata trăieşte într-o lume a scenariilor istorice obscure, iar
mama se amuză creând scenarii imaginare. Toată tevatura din seara asta
a purtat marca mamei. În fond, întrunirea aceea nu era deloc necesară.
Doar că ea voia să joace o scenă în familie. Se plictiseşte aici, ştii, şi
încearcă să facă din asta o dramă.
Pentru o clipă am avut în faţa ochilor imaginea mamei Sophiei
otrăvindu-l fără să clipească pe bătrânul ei socru, doar pentru a vedea o
reprezentare scenică a unei crime de primă mână, în care ea are rolul
principal.
Ce gând amuzant! L-am respins pe dată, însă mi-a lăsat totuşi o urmă
de nelinişte.
— Mama trebuie supravegheată întruna, îmi spuse Sophia. Nu ştii
niciodată ce pune la cale!
— Nu te mai gândi atât la familia ta, Sophia! i-am spus ferm.
— Aş fi fericită s-o pot face, dar e cam dificil în momentul acesta. În
schimb, am fost foarte fericită la Cairo, când aproape că îi uitasem pe toţi.
Mi-am adus aminte că Sophia nu menţionase atunci nimic în legătură
cu casa şi cu familia ei.
— Acesta este motivul pentru care nu vorbeai despre ei? am întrebat-
o. Voiai să îi dai uitării, de fapt?
— Cred că da. Am locuit prea mult timp, fiecare dintre noi, sub nasul
celorlalţi. Suntem prea ataşaţi unul de altul. Nu suntem ca alte familii ai
căror membri se urăsc de moarte. Trebuie să fie rău, dar e aproape şi mai
rău să trăieşti încurcat în sentimente de afecţiune destul de confuze şi
subminate de conflicte. Apoi adăugă: Cred că asta am vrut să spun de
fapt când afirmam că am trăit cu toţii într-o casă mică şi strâmbă. Şi nu
folosesc ultimul cuvânt cu sens peiorativ. Vreau să spun doar că nu am
fost în stare să creştem independent, fiecare pentru el, onest. Într-un fel,
toţi suntem diformi şi îngemănaţi.
În timpul acesta, o vedeam pe Edith de Haviland cum strivea cu
călcâiul câte o buruiană de pe potecă.
— Ca rochiţa rândunicii… zise Sophia.
Deodată apăru Magda, care deschise uşa intempestiv şi strigă:
— Dragilor, de ce nu aţi aprins lumina? E aproape întuneric.
Apăsă apoi întrerupătoarele, iar lumina se împrăştie pe pereţi şi pe
mese; am tras împreună draperia trandafirie şi grea. Înăuntru mirosea a
flori, iar Magda, trântindu-se pe canapea, exclamă:
— Ce scenă incredibilă, nu-i aşa? Dar cât de ciudat a fost Eustace! Mi-a
spus că, în opinia lui, reuniunea familiei a fost complet indecentă. Ce
nostimi sunt băieţii! oftă, apoi continuă: Roger e mai degrabă un răsfăţat.
Îl ador când îşi ciufuleşte părul şi începe să dărâme lucrurile aflate în
calea lui. Nu-i aşa că a fost drăguţ din partea lui Edith să-i ofere lui
moştenirea? Şi ea chiar vorbeşte serios, nu e doar un scenariu! Numai că
e o chestie tare idioată – s-ar putea să-l fi determinat pe Philip să creadă
că ar trebui să procedeze la fel! Bineînţeles că Edith ar face orice pentru
familia ei! E ceva patetic în dragostea acestei fete bătrâne pentru copiii
surorii ei. Într-o bună zi voi juca şi eu un rol de mătuşă, o fată bătrână şi
devotată. O mătuşă iscoditoare, încăpăţânată şi devotată.
— Trebuie să-i fi fost greu după moartea surorii ei, am zis eu, refuzând
să mă las atras într-unul dintre scenariile create de Magda. Adică, ţinând
cont că nu l-a suportat deloc pe bătrânul Leonides…
Magda m-a întrerupt pe dată:
— Nu l-a suportat?! Cine ţi-a spus asta? Prostii… Era îndrăgostită de
el.
— Mamă! protestă Sophia.
— Nu încerca să mă contrazici, Sophia. Normal că la vârsta ta crezi că
dragostea înseamnă doi tineri frumoşi plimbându-se la lumina lunii.
— Ea mi-a spus că nu l-a agreat niciodată, am adăugat eu.
— Poate că asta a fost valabil doar la început, când a venit ea aici. Era
supărată pe soră-sa fiindcă se măritase cu el. Dar îndrăznesc să spun că,
deşi întotdeauna a existat un conflict între ei doi, Edith era îndrăgostită
de el! Dragii mei, ştiu ce vorbesc! Normal că nu avea cum să se însoare cu
ea, având în vedere că era sora soţiei sale decedate. Nici nu cred că el s-a
gândit vreodată la asta. Edith era suficient de fericită să joace rolul unei
mame pentru copiii surorii şi să se tot certe cu Aristide. Însă nu i-a
convenit că el s-a însurat cu Brenda. Nu i-a căzut bine deloc!
— Cum nu v-a căzut bine nici ţie, nici tatei, spuse Sophia.
— Bineînţeles că am respins ideea mariajului! Normal! Dar Edith a fost
cea mai decepţionată. Draga mea, am observat modul în care o privea pe
Brenda!
— Gata, mamă!
Magda îi aruncă o privire afectuoasă şi pe jumătate plină de vinovăţie,
privirea unui copil neastâmpărat şi răsfăţat. Continuă, fără să-şi dea
seama că devenea incoerentă:
— Am hotărât că este necesar ca Josephine să meargă la şcoală.
— Josephine? La şcoală?
— Da. În Elveţia. Mâine mă şi ocup de asta. Cred cu tărie că ar trebui
s-o trimitem cât mai repede. Nu-i face bine deloc să fie implicată într-o
tevatură ca asta. Începe să o ia razna. Josephine are nevoie să stea cu alţi
copii de vârsta ei. Are nevoie de o viaţă organizată în jurul şcolii.
Întotdeauna am fost de această părere.
— Bunicul nu era de acord ca Josephine să meargă la şcoală, spuse
încetişor Sophia. Întotdeauna respingea cu vehemenţă ideea.
— Draga mea, bătrânelului nostru scump şi drag îi plăcea să ne aibă
pe toţi în jurul lui. De multe ori, vârstnicii tind să fie egoişti în această
privinţă. Un copil trebuie să stea cu cei de vârsta lui. Şi apoi, Elveţia e o
ţară atât de sănătoasă, cu toate sporturile ei de iarnă, cu aerul curat şi cu
mâncarea infinit mai bună decât cea de aici!
— Nu va fi greu să o trimiteţi în Elveţia tocmai acum, cu regularizarea
monetară? am întrebat-o.
— Prostii, Charles! Trebuie să existe vreun program educaţional mai
mult sau mai puţin legal sau vreun schimb de experienţă cu copii
elveţieni. Există tot felul de posibilităţi. Rudolf Alstir se află în Lausanne.
Îi voi expedia mâine o telegramă ca să aranjăm totul. Pe la sfârşitul
săptămânii o putem trimite.
Magda lovi cu pumnul o pernă, zâmbi spre noi, apoi se îndreptă către
uşă, continuând să ne privească încântată.
— Doar cei tineri contează, spuse ea cu o intonaţie încântătoare. Aşa
este normal, ca ei să reprezinte o prioritate. Şi, dragilor, gândiţi-vă la
flori: la genţianele albastre, la narcise…
— În octombrie? întrebă Sophia, dar Magda deja plecase.
Sophia se ridică şi oftă exasperată.
— Serios, continuă ea. Mama e de-a dreptul sâcâitoare! Brusc îi vin
idei, începe să trimită mii de telegrame şi totul trebuie să fie aranjat într-o
clipă. De ce atâta grabă să o expedieze pe Josephine în Elveţia?
— Ai auzit doar! Trebuie să meargă la şcoală. Şi eu sunt de părere că ar
fi un lucru bun pentru Josephine să-şi petreacă timpul cu copii de vârsta
ei.
— Cu toate astea, bunicul nu era de acord, ripostă Sophia cu
încăpăţânare.
Mă irita puţin faptul că Sophia susţinea părerea bunicului ei.
— Draga mea Sophia, chiar crezi că un bătrân de peste 80 de ani este
capabil să proiecteze judicios viitorul şi bunăstarea unui copil?
— Cred că era mai îndreptăţit s-o facă decât oricine altcineva din casa
asta, îmi răspunse Sophia.
— Mai mult chiar decât mătuşa ta, Edith?
— Asta nu. În mare măsură, ea era de acord cu şcoala. Recunosc că
Josephine a deprins obiceiuri ciudate, cum ar fi să-şi bage nasul în treburi
care nu o privesc. Dar cred că doar se joacă de-a detectivul.
Mă tot întrebam dacă decizia Magdei era motivată doar de bunăstarea
lui Josephine. Fata era foarte bine informată în legătură cu tot feluri de
lucruri care se petrecuseră înaintea crimei şi care, în mod cert, îi
depăşeau vârsta şi capacitatea de înţelegere. O viaţă educaţională de
calitate, cu o multitudine de jocuri, ar fi, probabil, exact ceea ce îi trebuia.
Totuşi, mă frapa graba cu care Magda voia să-şi pună în aplicare decizia.
La urma urmei, Elveţia era atât de departe.

Capitolul 16

Tata îmi spusese nu cu mult timp în urmă: „Lasă-i pe ei să vorbească“.


Dimineaţa următoare, în timp ce mă bărbieream, mă gândeam cât de
departe ajunsesem urmând acest sfat.
Edith de Haviland vorbise cu mine. Şi mă căutase dinadins pentru
asta. Clemency vorbise cu mine (sau eu vorbisem cu ea?). Magda îmi
vorbise şi ea… mă rog, e un fel de a spune, de fapt nu fusesem decât
parte din audienţă la una dintre emisiunile ei radiofonice. Bineînţeles că
şi Sophia vorbise cu mine. Ba chiar şi bona. Oare puteam spune în acel
moment că înţelesesem mai multe, după cele aflate de la ei? Oare chiar
mi se strecurase vreun cuvânt sau vreo frază semnificativă? Mai mult, să
fi existat oare vreo dovadă a acelui tip de vanitate ieşită din tipar despre
care îmi vorbise tatăl meu? Nu cred.
Singura persoană care nu îşi exprimase în niciun moment dorinţa de a
vorbi cu mine, despre niciun subiect, era Philip. Nu era asta, într-o
anumită privinţă, ceva anormal? Cred că aflase deja că intenţionez să mă
căsătoresc cu fiica lui. Şi totuşi, continua să se comporte ca şi cum n-aş fi
fost în casă. Probabil că nu suporta prezenţa mea acolo. Edith de
Haviland îşi ceruse scuze în numele lui, spunând că răceala lui Philip era
doar un soi de deprindere, o atitudine îndelung exersată. Era vizibil
îngrijorată în legătură cu el. Dar ce motive să fi avut?
M-am gândit la tatăl Sophiei. Era un om introvertit. Fusese un copil
gelos şi nefericit, forţat să se retragă în sine. Se refugiase în lumea
cărţilor, în trecutul istoric. Acea răceală studiată ar fi putut ascunde o fire
pătimaşă. Câştigul financiar de pe urma morţii tatălui său era un motiv
nu doar nepotrivit, ci şi neconvingător. Nu am crezut nicio clipă că Philip
Leonides şi-ar fi ucis tatăl pentru că ar fi considerat că nu are atâţia bani
pe cât şi-ar fi dorit. Totuşi, n-ar fi fost exclus ca această dorinţă de a-şi
vedea tatăl mort să fie indusă de o problemă psihologică. Philip venise să
locuiască în casa părintelui său, dar, mai târziu, când fratele mai mare se
întorsese pe neaşteptate, Philip fusese nevoit să asiste la ascensiunea lui
Roger ca favorit al tatălui lor. Era oare posibil ca acest gând să îl fi
torturat pe Philip în asemenea măsură, încât să vadă în moartea tatălui
său unica şansă de eliberare? Dar dacă am presupune că fiul mai mare ar
fi cel incriminat? Roger era în pragul colapsului financiar. Nu era Philip
îndreptăţit să creadă că fratele său avea să fie învinovăţit de comiterea
crimei, ţinând cont că nu cunoştea detaliile conversaţiei dintre Roger şi
tatăl lui şi, implicit, nici oferta bătrânului de a-şi ajuta fiul? Fusese Philip
atât de tulburat încât toate acestea să îl conducă spre omucidere?
M-am tăiat în timp ce mă bărbieream şi am înjurat.
Ce naiba încercam să fac? Să-l acuz de crimă pe tatăl Sophiei? Bună
încercare! Nu de asta mă chemase Sophia la ea.
Sau ăsta era motivul? Trebuie să fi fost ceva, de la bun început, în
spatele cererii Sophiei. Dacă l-ar fi suspectat câtuşi de puţin pe tatăl ei, cu
siguranţă că nu ar fi fost de acord să se căsătorească cu mine. În plus,
Sophia cea atât de prevăzătoare şi de curajoasă în mod sigur şi-ar fi dorit
să afle adevărul, din moment ce incertitudinea ar fi constituit un obstacol
în calea fericirii noastre. Era în stare să îmi spună: „Demonstrează-mi că
ceea ce îmi imaginez nu e adevărat. Doar dacă totuşi este adevărat, fă-mă
să înţeleg, pentru că numai astfel să pot să accept!“
Mă întrebam dacă Edith de Haviland avea certitudini cu privire la
vinovăţia lui Philip sau doar îl suspecta. Ce voia să zică prin „e un fel de
idolatrie“?
Şi ce însemna acea privire pe care mi-o aruncase Clemency când o
întrebasem cine credea ea că este suspectul? După care răspunsese:
„Laurence şi Brenda sunt suspecţii cei mai evidenţi, nu-i aşa?“
Întreaga familie dorea ca Brenda şi Laurence să fie cei vinovaţi, spera
să fie ei, dar nimeni nu credea asta cu adevărat…
Pe de altă parte, familia putea să se şi înşele, astfel încât, până la urmă,
cei doi chiar să fie vinovaţii.
Sau doar Laurence, nu şi Brenda… Ar fi fost o soluţie mai bună.
După ce mi-am tamponat obrazul în locul unde m-am tăiat, am
coborât plin de hotărâre la parter ca să iau micul dejun şi să vorbesc cu
Laurence Brown cât mai repede posibil.
Doar după ce am băut a doua ceaşcă de cafea mi-am dat seama că şi
eu eram sub efectul Casei Strâmbe. Ca toţi ceilalţi, îmi doream şi eu să
aflu rezolvarea care mă mulţumea şi care nu era neapărat cea adevărată.
După micul dejun am ieşit pe coridor şi m-am îndreptat spre etaj.
Sophia îmi spusese că acolo îl voi găsi pe Laurence – în sala de clasă unde
îi medita pe Eustace şi pe Josephine.
Am ezitat înainte de a mă opri puţin pe la Brenda. Nici nu-mi mai
amintesc dacă am sunat sau am bătut la uşă, sau dacă pur şi simplu am
intrat. Consideram însă necesar să tratez casa Leonides ca pe un
ansamblu, nu ca pe reşedinţa exclusivă a Brendei.
Am deschis uşa şi am intrat. Totul era tăcut şi părea să nu fie nimeni în
apartament. În stânga mea, uşa care dădea în salonul cel mare era
închisă. În dreapta, erau deschise două uşi – cea de la dormitor şi cea a
băii. Din câte ştiam, aceea era baia care deservea dormitorul lui Aristide
Leonides, locul în care fuseseră depozitate ezerina şi insulina.
Poliţia terminase cercetările aici, aşa că am deschis uşa şi m-am
strecurat înăuntru. Realizam cât de uşor i-ar fi fost cuiva din casă – sau
chiar cuiva străin – să ajungă până aici fără să-l vadă cineva.
Stăteam în mijlocul băii privind de jur împrejur. M-am uitat atent la
plăcile lucioase de faianţă şi la cada adâncă. Pe o latură se aflau diverse
aparate electrocasnice: o plită cu un grătar dedesubt, un ceainic electric, o
tigaie mică, un prăjitor de pâine – tot ce îi era necesar valetului unui
domn în vârstă. Pe perete era atârnat un dulăpior smălţuit. L-am deschis.
Înăuntru se aflau diverse dispozitive medicale, două sticluţe pentru
medicamente, recipientul pentru aplicarea picăturilor, o pipetă şi câteva
sticluţe inscripţionate. Aspirină, borat pudră, iodină, plasturi etc. Pe un
alt raft se aflau rezerva de insulină, în sticluţe stivuite, două ace
hipodermice şi o sticlă de spirt sanitar. Pe un al treilea raft era un flacon
purtând inscripţia: „Pastile – a se lua una sau două pe seară conform
reţetei“. Fără îndoială, pe acest raft se aflase sticla de picături pentru ochi.
Totul era curat şi ordonat, astfel încât oricine se putea descurca extrem de
uşor, dacă ar fi avut nevoie de un banal tratament… sau dacă ar fi vrut să
ucidă pe cineva.
Puteam să fac orice voiam cu sticluţele, apoi să ies pe furiş, să mă
îndrept spre parter şi nimeni nu ar fi bănuit măcar că am trecut pe acolo.
Bineînţeles că, în acel moment, nu mă mai surprindea nimic, dar măcar
ştiam acum cât de dificilă era sarcina poliţiei.
Doar vinovatul – sau poate că erau mai mulţi?! – putea oferi
informaţiile care ar fi ajutat ancheta.
„Întărâtă-i! îmi spusese Taverner. Hărţuieşte-i! Fă-i să creadă că avem
o teorie. Şi ţine-i sub observaţie. Mai devreme sau mai târziu, criminalul
va încerca să se disocieze de ceilalţi şi să facă o mişcare inteligentă.
Atunci l-am prins.“
Ei bine, criminalul nu reacţionase la acest tratament deocamdată.
Am ieşit din baie şi tot nu era nimeni prin preajmă. Am mers pe
coridor, trecând printre sufragerie, aflată în stânga, şi dormitorul
Brendei, învecinat cu baia, situate în partea dreaptă. În ultima cameră se
afla una dintre servitoare. Uşa sufrageriei era închisă. Din camera de
dedesubt răzbătea vocea lui Edith de Haviland, care purta obişnuita
conversaţie la telefon cu vânzătorul de peşte. Nişte scări în spirală
duceau la etajul superior. Le-am urcat. Ştiam că acolo se aflau dormitorul
lui Edith şi o cameră de zi, alături de două băi şi de camera lui Laurence
Brown. O altă serie de scări ducea către o cameră mare, construită
deasupra zonei în care stăteau servitorii, iar în spatele acesteia se afla sala
de studiu.
Am ieşit pe uşă în linişte. Din sala de studiu se auzea slab şi înfundat
vocea lui Laurence Brown.
Cred că mă pricopsisem şi eu cu obiceiul Josephinei de a se furişa. M-
am apropiat de uşă fără ruşine şi am tras cu urechea. Era o lecţie de
istorie în care vorbeau despre directoratul francez. Tot ascultând, mi-am
dat seama cu surprindere că Laurence Brown chiar era un profesor
magnific.
Până la urmă, n-ar fi trebuit să fiu atât de uimit. În fond, Aristide
Leonides ştia să-şi aleagă oamenii. Cu toate că aspectul său fizic avea
ceva de şoarece, Laurence poseda darul suprem de a stârni entuziasmul
şi curiozitatea elevilor lui. Drama lui Thermidor, decretul împotriva
susţinătorilor lui Robespierre, măreţia lui Barras, viclenia lui Fouché –
tânărul locotenent artilerist al lui Napoleon, toate acestea erau aduse în
prezent cu însufleţire şi cât se poate de veridic.
Pe neaşteptate, Laurence se opri din vorbit, le puse lui Eustace şi lui
Josephine câte o întrebare, după care le ceru să se pună în pielea unor
personaje istorice.
Deşi demersul său nu avu cine ştie ce rezultat în ceea ce o priveşte pe
Josephine, care vorbea cu o voce cam răguşită, Eustace păru cu totul
diferit faţă de felul lui capricios, pe care îl afişa de obicei. De data aceasta,
băiatul dădea dovadă de înţelepciune şi de un ascuţit simţ al istoriei,
trăsătură pe care, fără îndoială, o moştenea de la tatăl său.
Am auzit apoi cum îşi împingeau scaunele la locul lor, cu un scârţâit
ascuţit al pardoselii. M-am retras câţiva paşi, pentru a da impresia că
tocmai atunci coboram, când uşa s-a deschis. Eustace şi Josephine ieşiră
din sală.
— Bună! am spus.
Eustace păru surprins să mă vadă.
— Doreşti ceva anume? mă întrebă el politicos.
Josephine se strecură pe lângă mine, neacordându-mi atenţie.
— Voiam doar să văd sala de lecţii, i-am răspuns încet.
— Nu ai văzut-o ieri? E doar o cameră pentru copii. Oricum, aici era
cândva o cameră de joacă. Încă mai am o grămadă de jucării înăuntru.
Mi-a deschis uşa şi am intrat. Laurence Brown stătea la masă. Îşi ridică
privirea, roşu la faţă, murmură un răspuns la salutul meu şi ieşi grăbit
afară.
— L-ai speriat, îmi spuse Eustace. E foarte uşor de speriat.
— Îţi place de el, Eustace?
— Hm! E în regulă. E cam urât, ce-i drept…
— E un profesor bun?
— Da, chiar e un tip interesant. Ştie foarte multe lucruri. Te face să
priveşti lucrurile din perspective diferite. De exemplu, n-am ştiut
niciodată că Henric al VIII-lea i-a scris poezii lui Anne Boleyn… destul de
inimoase, chiar…
Am discutat apoi câteva momente pe teme precum Bătrânul marinar,
Chaucer, implicaţiile politice ale cruciadelor, viziunea perioadei
medievale asupra vieţii, cât şi despre ceea ce îl surprindea pe Eustace în
mod deosebit – faptul că Oliver Cromwell interzisese sărbătorirea
Crăciunului. Am putut astfel să observ că în spatele comportamentului
arogant şi vulcanic al băiatului se ascundea o minte ascuţită şi curioasă.
Foarte curând, am început să descopăr sursa umorului său macabru.
Boala pe care o avea nu era pentru Eustace doar un chin înfricoşător, ci şi
o frustrare şi o piedică apărută exact atunci când se bucura din plin de
viaţă.
— Ar fi trebuit să intru într-a unsprezecea, să primesc blazonul clasei.
E destul de neplăcut să fii nevoit să rămâi acasă pentru a studia în
particular, mai ales alături de o neisprăvită precum Josephine. De ce?
Pentru că are doar 12 ani.
— Dar nu studiaţi aceleaşi lucruri, nu-i aşa?
— Nu, evident că ea nu studiază latina şi matematica pentru avansaţi.
N-ai vrea să te afli în situaţia de a împărţi un profesor cu o fată.
Am încercat să îi alin orgoliul rănit, subliniind că Josephine era destul
de inteligentă pentru o fată de vârsta ei.
— Chiar crezi asta? Eu cred că e groaznică! E înnebunită după
investigaţii. Se plimbă peste tot, îşi bagă nasul în toate şi scrie tot timpul
într-un carneţel negru, pretinzând că a aflat o grămadă de lucruri. E doar
un copil prostuţ, atât! În orice caz, fetele nu pot fi detectivi. I-am spus-o şi
ei. Cred că mama are dreptate şi că Josephine va pleca în Elveţia cât de
curând.
— Şi nu-ţi va fi dor de ea?
— Să-mi fie dor de un copil ca ea? răspunse Eustace cu aroganţă.
Bineînţeles că nu! Dumnezeule, casa asta e mai mult decât ar putea
îndura oricine! Mama aleargă întruna la Londra şi înapoi şi terorizează
dramaturgii ca să îi rescrie piesele de teatru, agitându-se degeaba. Tata se
îngroapă între cărţi, iar uneori nici măcar nu te aude când îi vorbeşti.
Cum de am fost blestemat să am părinţi atât de ciudaţi?! Apoi mai e
unchiul Roger, întotdeauna atât de entuziast, încât te trec fiorii. Mătuşa
Clemency e de treabă, nu te stresează, dar uneori am impresia că e cam
excentrică. Mătuşa Edith nu e nici ea prea rea, doar că e bătrână.
Lucrurile s-au mai animat de când cu întoarcerea Sophiei, deşi poate fi şi
ea cam aprigă câteodată. La urma urmei, suntem o familie cam ciudată,
nu ţi se pare? Să ai o bunică vitregă suficient de tânără pentru a-ţi fi
mătuşă sau soră mai mare… Vreau să spun că asta te face să te simţi cam
aiurea!
Înţelegeam, într-o oarecare măsură, sentimentele lui Eustace. Îmi
venea în minte, foarte vag, frustrarea pe care o simţisem atunci când
eram de vârsta lui Eustace – spaima de a nu le părea ciudat oamenilor
sau de a nu fi considerate ciudate rudele mele apropiate.
— Dar bunicul tău? Îţi plăcea? l-am întrebat eu.
Eustace îmi răspunse cu o expresie ciudată pe chip.
— Bunicul a fost o persoană antisocială.
— În ce sens?
— Întotdeauna punea profitul pe primul loc, ceea ce Laurence
consideră că este complet greşit. În plus, bunicul era şi individualist.
Trăsături ca acestea trebuiau să dispară, nu-i aşa?
— Uite că a dispărut el, până la urmă, i-am replicat cu o oarecare
brutalitate în glas.
— Ăsta e un lucru bun. Nu vreau să par impertinent, dar la anii pe
care-i avea bunicul, nu prea se mai putea bucura cu adevărat de viaţă!
— Chiar crezi că nu s-a bucurat?
— Nu avea cum. În fine, era momentul să plece. El…
Eustace îşi întrerupse ideea când Laurence Brown reveni în sala de
meditaţii.
Laurence începu să-şi facă de lucru cu câteva cărţi, dându-mi impresia
că se uită pe furiş la mine.
Aruncă o privire spre ceasul de mână şi spuse:
— Eustace, te rog să te întorci la ora 11 fix. Am pierdut prea mult timp
în ultimele zile.
— În regulă, domnule.
Eustace se îndreptă leneş spre uşă şi ieşi fluierând.
Laurence Brown îmi aruncă o privire tăioasă. Îşi umezi buzele de
câteva ori. Eram convins că se întorsese în sala de clasă doar pentru a-mi
vorbi.
De îndată ce termină de răscolit cărţile fără vreun scop anume şi după
ce mimă căutarea uneia care lipsea, se întoarse spre mine.
— Ăăăă… cum merge?
— Cine?
— Poliţia.
Nasul i se mişcă de parcă ar fi avut un tic nervos. Părea un şoarece
încolţit sau cel puţin aşa îl vedeam eu.
— Poliţia nu vorbeşte cu mine despre anchetă, i-am răspuns.
— Aha. Am crezut că tatăl dumneavoastră este comisar.
— Aşa este, dar mi se pare normal să nu divulge informaţii legate de
slujba lui.
M-am asigurat că spun asta pe un ton afectat.
— Deci nu ştiţi cum… ce… dacă… şi vocea i se stinse. Nu cred că vor
aresta pe cineva, nu?
— Din câte ştiu, nu. Însă, dacă ar face-o, tot n-aş avea cum să aflu.
„Întărâtă-i!“, asta îmi spusese inspectorul Taverner. „Hărţuieşte-i!“ Ei
bine, Laurence Brown devenise agitat.
Începu să vorbească repede şi nervos.
— Nu ştiţi cum e… încordarea… Faptul că nu ştii niciodată… Vreau să
spun că vin şi pleacă întruna. Pun întrebări… întrebări care par să nu
aibă nicio legătură cu cazul în sine.
Apoi tăcu. Am aşteptat. Era însă limpede că voia să vorbească, aşa că l-
am lăsat s-o facă.
— Aţi fost aici ieri, când inspectorul a făcut acea aluzie monstruoasă?
Despre mine şi doamna Leonides… A fost groaznic! Aşa ceva te face să te
simţi complet neajutorat. Nu poţi împiedica oamenii să se gândească la
astfel de lucruri! Însă totul este o ipoteză nefondată. Doar pentru că ea
este, de fapt era, cu mult mai tânără decât soţul ei… Oamenii au o minte
pur şi simplu înspăimântătoare… Nu mă pot abţine să cred că e vorba
despre o înscenare.
— O înscenare? Interesant!
Şi chiar era, cu toate că nu în sensul în care credea el.
— Mă refer la familie. Ştiţi dumneavoastră… Familia domnului
Leonides nu m-a agreat niciodată. Întotdeauna au fost distanţi.
Întotdeauna am simţit că mă dispreţuiesc.
Mâinile începură să îi tremure.
— Doar pentru că sunt bogaţi şi puternici, m-au privit de sus
întotdeauna. Nu reprezentam nimic altceva pentru ei decât un simplu
meditator… Un contestatar nenorocit care nu a vrut să-şi satisfacă stagiul
militar. Dar obiecţiile mele chiar au fost fondate.
Nu spuneam nimic, îl lăsam să se descarce.
— Bun, şi… ce dacă îmi era frică? Îmi era frică să n-o fac lată. Frică de
secundele când ar fi trebuit să apăs pe trăgaci… dacă nu eram în stare s-o
fac? Cum poţi fi sigur că acela pe care o să îl ucizi e un nazist? Poate e un
băiat cumsecade, un fecior de la ţară, fără înclinaţii politice, chemat la
datorie în slujba patriei. Cred cu tărie că războiul e ceva rău, înţelegeţi? E
un păcat!
Nu spuneam în continuare nimic. Mă gândeam că tăcerea mea avea
un efect mult mai puternic decât orice argument sau aprobare. Laurence
Brown se certa cu el însuşi şi arăta foarte mult din cine era de fapt.
— Lumea a râs de mine întotdeauna.
Vocea îi tremura.
— Se pare că am un talent în a mă face de râs. Nu e vorba de laşitate…
ci de faptul că mereu am făcut lucrurile pe dos. Am intrat de pildă într-o
casă în flăcări, încercând să salvez o femeie. Dar dintr-odată m-am
rătăcit, mi-am pierdut cunoştinţa şi, în felul ăsta, le-am dat pompierilor
de furcă. Îi auzeam spunând: „De ce nu o fi lăsat tontul ăsta lucrurile în
seama noastră?“ Tot ce fac e zadarnic, toată lumea e împotriva mea. Cine
l-a ucis pe domnul Leonides a făcut în aşa fel încât eu să fiu cel suspectat.
De fapt, ca să mă distrugă.
— Şi despre doamna Leonides ce puteţi să îmi spuneţi?
El se înflăcără dintr-odată. Laurence Brown nu mai avea nimic din
comportamentul unui şoarece.
— Doamna Leonides e un înger, spuse el. Drăgălăşenia şi bunătatea ei
faţă de bătrânul său soţ erau demne de laudă. Orice legătură între
persoana ei şi otrava care l-a ucis pe domnul Leonides este de-a dreptul
ridicolă. Şi inspectorul pur şi simplu nu-şi dă seama… E cumva bătut în
cap?
— E doar influenţat de numărul mare de cazuri în care soţii mai în
vârstă au fost otrăviţi de dragele lor soţii mai tinere.
— E prost şi nesuferit pe deasupra, o trânti el pe un ton nervos.
Se îndreptă spre biblioteca din colţul camerei şi începu să cotrobăie
printre cărţi. Mi se părea că obţinusem suficiente informaţii de la
Laurence, aşa că am ieşit încetişor din cameră.
Tocmai treceam pe coridor, când o uşă se deschise şi Josephine fu cât
pe ce să dea peste mine. Apăruse din senin, ca unul dintre acei demoni
dintr-un spectacol desuet de pantomimă. Era murdară pe faţă şi pe
mâini, iar de ureche îi atârna o pânză de păianjen uriaşă.
— Pe unde ai umblat, Josephine?
Am tras cu ochiul în spatele ei, prin uşa pe care tocmai ieşise. Câteva
trepte conduceau spre mansardă – un spaţiu dreptunghiular şi întunecos,
în care se puteau întrezări câteva rezervoare mari.
— Am fost în camera rezervoarelor.
— De ce în camera rezervoarelor?
Josephine îmi răspunse scurt, cu un aer de afacerist.
— Observ.
— Oare ce ar fi de observat între rezervoare?
La această întrebare Josephine îmi răspunse pur şi simplu:
— Trebuie să mă spăl.
— Cred că ai dreptate.
Dispăru apoi după uşa băii celei mai apropiate. Privi în spate şi
adăugă:
— Cred că a venit vremea să mai fie comisă o crimă, nu crezi?
— Ce vrei să spui prin asta?
— Păi în cărţi apare întotdeauna o a doua crimă. Cineva care ştie prea
multe e ucis înainte de a apuca să spună ceea ce ştie.
— Citeşti prea multe cărţi poliţiste, Josephine. În viaţa reală nu se
întâmplă chiar aşa. Şi, dacă cineva din casa asta ştie într-adevăr ceva,
ultimul lucru pe care ar vrea să îl facă e să vorbească despre asta.
Răspunsul ei veni neclar din cauza zgomotului apei de la robinet.
— Uneori este vorba despre un lucru pe care nu sunt conştienţi că îl
ştiu.
Am clipit în timp ce încercam să-i înţeleg ideea. Apoi, lăsând-o pe
Josephine să se spele, am coborât la parter.
În timp ce ieşeam pe uşa ce dădea spre scări, Brenda apăru în grabă
din salon. Se apropie de mine, îmi atinse braţul cu mâna şi mă privi.
— Ei bine? mă întrebă.
Era aceeaşi modalitate de a cere informaţii ca şi în cazul lui Laurence,
doar că altfel formulată. Cuvintele ei erau mult mai eficiente.
Am clătinat din cap.
— Nimic, am zis.
Ea oftă prelung.
— Mi-e atât de frică… Charles, sunt atât de speriată…
Frica ei era cât se poate de reală. Se făcea simţită chiar în spaţiul acela
îngust. Voiam să o liniştesc, să o ajut. Am avut încă o dată sentimentul
dureros că ea era teribil de singură în acele împrejurări ostile.
Ar fi putut la fel de bine să strige: „Cine e de partea mea?“
Care ar fi fost răspunsul? Laurence Brown? Şi, la urma urmei, ce
reprezenta Laurence Brown? În niciun caz nu era un punct de sprijin în
vremuri de restrişte. Era una dintre verigile slabe. Mi-am amintit cum se
furişau dinspre grădină, cu o seară în urmă.
Voiam să o ajut. Voiam atât de mult să o ajut! Dar nu puteam spune
sau face nimic în plus! Şi mă simţeam dominat de un sentiment jenant de
vinovăţie, ca şi cum Sophia m-ar fi privit cu ochi dispreţuitori. Îmi
aminteam vocea ei zicându-mi: „Te-a prins“.
Sophia efectiv nu vedea şi nici nu voia să vadă lucrurile din
perspectiva Brendei. Singură, suspectă de crimă, neavând pe nimeni care
să îi fie aproape.
— Procesul începe mâine, spuse Brenda. Ce se va întâmpla?
Aici puteam să o liniştesc.
— Nimic, i-am spus. Nu trebuie să îţi faci griji în privinţa asta. Va fi
totul amânat pentru ca poliţia să-şi poată finaliza investigaţiile. Totuşi, e
posibil ca presa să se dezlănţuie. Până acum nu a apărut niciun indiciu în
presă cum că nu ar fi fost o moarte naturală. Familia Leonides e foarte
influentă. Numai că, dacă judecata se va amâna… ei bine, să spunem că
distracţia abia atunci va începe.
(Ce lucru interesant! Distracţia! Oare de ce a trebuit să aleg exact acest
cuvânt?)
— Vor fi… vor fi nemiloşi?
— Dacă aş fi în locul tău, n-aş acorda niciun interviu. Ştii, Brenda, cred
că ar trebui să ai un avocat…
Aceste cuvinte îi provocară un icnet de spaimă.
— Nu, nu, nu! m-am grăbit să o liniştesc. Nu o spun din motivul pe care
îl crezi tu. O spun doar pentru că ai nevoie de cineva care să îţi apere
interesele şi să te sfătuiască în legătură cu ceea ce trebuie să zici şi să faci,
dar şi în legătură cu ce nu trebuie. Vezi tu, eşti foarte singură, am
adăugat eu.
Mâna ei se încleştă în jurul braţului meu.
— Aşa este. Chiar înţelegi asta. M-ai ajutat mult, Charles, chiar m-ai
ajutat…
Am coborât scările cu un sentiment de căldură şi de satisfacţie… Apoi
am văzut-o pe Sophia stând în faţa uşii de la intrare. Vocea ei era rece şi
seacă.
— Ce mult ai stat! Te-au sunat din Londra. Tatăl tău are nevoie de tine.
— La comisariat?
— Da.
— Mă întreb de ce au nevoie de mine. Nu au precizat?
Sophia clătină din cap. Ochii ei reflectau neliniştea. Am tras-o lângă
mine.
— Nu te îngrijora, draga mea. Mă întorc repede.

Capitolul 17

Era o atmosferă nefirească în biroul tatălui meu.


Bătrânul stătea în spatele mesei sale de lucru. Inspectorul-şef Taverner
se sprijinea de cadrul ferestrei. În scaunul din faţa biroului şedea domnul
Gaitskill, care părea agitat.
— … dorinţa de confidenţialitate absolută, spunea el apăsat.
— Desigur, desigur, zicea tata împăciuitor. Ah, salut, Charles, ai ajuns
taman la ţanc. A apărut o încurcătură surprinzătoare.
— Fără precedent, zise domnul Gaitskill.
Ceva îl supăra peste măsură pe micul avocat. Din spatele lui,
inspectorul Taverner mă privea zâmbind ştrengăreşte.
— Pot să recapitulez? întrebă tata. Domnul Gaitskill a primit azi-
dimineaţă o înştiinţare surprinzătoare, Charles. De la domnul
Agrodopolous, proprietar al restaurantului Delphos. Este un tip foarte în
vârstă, grec prin naştere, care în tinereţe a fost ajutat de Aristide
Leonides, cu care de altfel s-a şi împrietenit. I-a rămas profund
recunoscător prietenului şi binefăcătorului lui şi se pare că şi Aristide
Leonides avea o mare încredere în el, fiind un om pe care putea să
conteze.
— Nu aş fi bănuit niciodată că Leonides avea o fire atât de secretoasă,
zise Gaitskill. Desigur, avea o vârstă foarte înaintată… Unii spun chiar că
ar fi fost senil…
— E vorba de naţionalitate aici, interveni blând tata. Înţelegi, Gaitskill,
că atunci când eşti foarte bătrân, mintea stăruie foarte mult asupra zilelor
şi prietenilor din timpul tinereţii.
— Da, numai că eu aveam grijă de afacerile lui Leonides de mai bine
de patruzeci ani. De patruzeci şi trei de ani şi jumătate, mai exact.
Taverner rânji din nou.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat.
Domnul Gaitskill deschise gura să-mi explice, dar tata i-o luă înainte.
— Domnul Agrodopolous explica în acea înştiinţare că respectă
anumite instrucţiuni pe care i le-a lăsat prietenul lui, Aristide Leonides.
Pe scurt, în urmă cu aproximativ un an, a primit de la domnul Leonides
un plic sigilat, pe care domnul Agodopolous urma să i-l trimită
domnului Gaitskill imediat după moartea bătrânului. În cazul în care
domnul Agrodopolous ar fi murit primul, fiul său – totodată finul
domnului Leonides – urma să îndeplinească aceleaşi instrucţiuni.
Domnul Agrodopolous şi-a cerut scuze pentru întârziere, motivând că a
fost bolnav de pneumonie şi că a aflat abia ieri după-amiază de moartea
vechiului său prieten.
— Întreaga situaţie e complet neprofesionistă.
— Când domnul Gaitskill a deschis plicul şi a văzut conţinutul
acestuia, a considerat că este de datoria dumnealui…
— În aceste împrejurări, completă Gaitskill.
— … să ne lase să vedem plicul. Acesta conţine un testament semnat şi
autentificat, precum şi o scrisoare explicativă.
— Deci, în cele de urmă, a apărut şi testamentul, am comentat eu.
Domnul Gaitskill se înroşi.
— Nu este acelaşi testament, se precipită el. Nu este documentul
întocmit de mine la cererea domnului Leonides. Acesta a fost scris de
mână – un lucru foarte periculos dacă este făcut de un neprofesionist. Se
pare că domnul Leonides a intenţionat să mă facă să par un nătăfleţ,
pufni domnul Gaitskill.
Inspectorul-şef Taverner se strădui să îndulcească un pic amărăciunea
avocatului.
— Era un domn foarte în vârstă, domnule Gaitskill, spuse el. Cu toţii
devenim mai ciudaţi pe măsură ce îmbătrânim, nu-i aşa? Nu de-a dreptul
ţicniţi, bineînţeles, ci doar un pic mai excentrici.
Domnul Gaitskill oftă.
— Domnul Gaitskill ne-a sunat, continuă tata, şi ne-a informat în
legătură cu conţinutul testamentului. L-am rugat, aşadar, să vină aici şi
să ne aducă şi cele două documente, apoi te-am sunat şi pe tine, Charles.
Nu prea înţelegeam de ce fusesem chemat. Mi se părea o practică un
pic cam neobişnuită din partea lui Taverner şi a tatălui meu. Aş fi aflat de
testament în scurt timp şi chiar nu era treaba mea modul în care îşi
împărţise averea bătrânul Leonides.
— E un testament diferit? am întrebat. Adică averea e împărţită în
mod diferit?
— Categoric, explică Gaitskill.
Tata mă privi. Inspectorul-şef Taverner îmi evita grijuliu privirea. Mă
simţeam oarecum neliniştit…
Amândoi se gândeau la ceva, iar eu n-aveam nici cea mai vagă idee.
M-am uitat întrebător la Gaitskill.
— Nu e treaba mea, am zis. Dar…
— Dispoziţiile testamentare ale domnului Leonides nu sunt, desigur,
un secret, răspunse Gaitskill. Am considerat de datoria mea să prezint
mai întâi situaţia autorităţilor, pentru a fi îndrumat cu privire la ce
urmează să fac. Am înţeles că există o… să-i spunem înţelegere… între
dumneavoastră şi domnişoara Sophia Leonides?
— Intenţionez să mă căsătoresc cu ea, am răspuns, doar că nu-şi va da
consimţământul în momentul de faţă.
— Foarte inspirat, zise domnul Gaitskill.
Nu eram de acord, însă nu era momentul potrivit pentru o discuţie
contradictorie.
— Prin acest testament, urmă Gaitskill, datat 29 noiembrie anul trecut,
după ce îi cedează soţiei sale suma de o sută de mii de lire, îi lasă
întreaga moştenire, reală şi personală, nepoatei sale, Sophia Katherine
Leonides.
Îmi pierdusem răsuflarea. M-aş fi aşteptat la orice, dar nu la asta.
— I-a lăsat întreaga avere Sophiei, am zis. Un lucru extraordinar!
Există vreun motiv?
— Şi-a explicat foarte clar motivele în scrisoarea însoţitoare, a zis tata,
ridicând o foaie de hârtie de pe biroul său.
— Aveţi ceva împotrivă dacă citeşte şi Charles scrisoarea, domnule
Gaitskill?
— Procedaţi după cum doriţi, răspunse Gaitskill cu răceală. Cel puţin
scrisoarea oferă o explicaţie, dar şi o posibilă scuză (deşi nu cred asta)
pentru comportamentul total neobişnuit al domnului Leonides.
Bătrânul îmi înmână scrisoarea. Era scrisă de mână, cu caractere greu
de înţeles şi cu cerneală foarte neagră. Scrisul de mână evidenţia
caracterul şi individualitatea celui care o scrisese. Nu era deloc scrisul de
mână, cu litere atent rotunjite, al unei persoane aflate spre finalul vieţii,
când ştiinţa de carte era ceva greu de obţinut şi valorificat corespunzător.

Dragă Gaitskill (s-a întâmplat),
Când vei primi asta vei fi cât se poate de uimit şi, probabil, jignit. Dar
am propriile mele motive pentru a mă comporta – cum ție ţi s-ar putea
părea – într-o manieră inutil de secretoasă.
Toată viaţa am crezut în om. Într-o familie (lucru pe care l-am observat
încă din copilărie şi pe care nu l-am uitat niciodată) există întotdeauna o
persoană mai puternică, pe umerii căreia cade responsabilitatea de a avea
grijă de întreaga familie. În familia mea, această persoană am fost eu. Am
venit la Londra, m-am stabilit aici, mi-am întreţinut mama şi bunicii din
Smirna, mi-am scăpat unul dintre fraţi de ghearele legii, i-am asigurat
surorii mele libertatea după o căsătorie nefericită ş.a.m.d. Dumnezeu a
binevoit să-mi ofere o viaţă lungă şi am fost astfel capabil să am grijă de
copii şi de nepoţi. Mulţi mi-au fost răpiţi de moarte; restul, sunt fericit să
spun asta, se află sub acoperişul meu.
Când voi muri, povara pe care eu am purtat-o va trebui să fie preluată
de altcineva. Am meditat dacă să-mi împart averea cât mai egal posibil
între cei dragi – dar, dacă aş face asta, nu ar mai fi egalitate deplină.
Bărbaţii nu se nasc egali – pentru a compensa inegalitatea firească a
Naturii, cineva trebuie să redreseze balanţa. Cu alte cuvinte, cineva
trebuie să fie moştenitorul meu, cel care va trebui să ia asupra lui sau
asupra ei povara responsabilităţii pentru întreaga familie.
După o îndelungă şi atentă observaţie, nu-i consider pe niciunul dintre
fiii mei potriviţi pentru această responsabilitate. Preaiubitul meu fiu Roger
nu are niciun fel de simţ al afacerilor şi, chiar dacă e o fire iubitoare, este
mult prea impulsiv pentru a avea o bună judecată. Fiul meu Philip este
prea nesigur de el, astfel că nu poate face altceva în afară de a se ascunde
de viaţă. Eustace, nepotul meu, e încă foarte tânăr şi nici nu cred că are
înţelepciunea şi judecata necesare. Este indolent şi foarte uşor de
influenţat de ideile oricui vorbeşte cu el. Doar nepoata mea, Sophia, pare
să întrunească toate calităţile necesare.
Este inteligentă, are judecată, curaj, o minte corectă şi imparţială şi
cred că e şi generoasă. În grija ei las bunăstarea familiei mele, precum şi
bunăstarea cumnatei mele Edith de Haviland, căreia îi sunt profund
îndatorat pentru devotamentul de o viaţă demonstrat familiei.
Prin aceasta explic documentul alăturat. Ce va fi mai greu de explicat –
sau mai degrabă greu de explicat pentru tine, prieten drag – este
înşelătoria pe care am pus-o în scenă.
Am considerat că nu ar fi înţelept să creez speculaţii cu privire la
modul în care îmi voi împărţi averea şi nu am intenţia de a-mi anunţa
familia că îi voi lăsa Sophiei întreaga mea avere. Atâta vreme cât fiii mei
au deja o avere considerabilă, nu consider că dispoziţiile mele testamentare
îi vor situa într-o poziţie umilitoare.
Pentru a înlătura curiozitatea şi bănuielile, ţi-am cerut să-mi redactezi
o schiţă a testamentului. Acea schiţă am citit-o cu voce tare întregii
familii. Am pus-o apoi pe birou, am acoperit-o cu o foaie de sugativă şi am
cerut să fie prezenţi doi servitori. Când au venit am ridicat un pic
sugativa, suficient cât să se vadă baza de jos a unui document, am semnal,
apoi le-am cerut şi lor să semneze. Nu mai e nevoie să spun că ceea ce am
semnat cu toţii a fost testamentul din plicul sigilat, şi nu documentul
realizat de tine şi citit familiei.
Nu pot să sper că vei înţelege ce m-a împins să recurg la această
minciună. Te voi ruga însă să mă ierţi pentru că am ascuns asta faţă de
tine. Unui bătrân îi place să păstreze pentru el micile secrete.
Îţi mulţumesc, drag prieten, pentru conştiinciozitatea cu care te-ai
îngrijit întotdeauna de afacerile mele. Transmite-i Sophiei toată dragostea
mea. Roag-o să aibă grijă de familie şi să îi protejeze de rău.
Cu sinceritate,
Aristide Leonides.

Am citit acest remarcabil document cu interes deosebit.
— Extraordinar! am exclamat.
— Cu totul nemaipomenit, m-a aprobat domnul Gaitskill. Repet, cred
că vechiul meu prieten, domnul Leonides, s-ar putea să fi avut totuşi
încredere în mine.
— Nu, Gaitskill, răspunse tata. Era un mincinos înnăscut. Îi plăcea,
dacă îmi este permis s-o spun astfel, să facă lucrurile incorect{3}.
— Aşa e, domnule, zise inspectorul Taverner. E cel mai mare şarlatan
cunoscut!
Taverner vorbea cu toată convingerea. Gaitskill ieşi maiestuos din
încăpere, încă neconsolat. Fusese rănit în profunzimea convingerilor sale
profesionale.
— Nu i-a picat prea bine, zise Taverner. O firmă foarte respectabilă,
Gaitskill, Callum & Gaitskill. Nu e de glumă cu ei. Când bătrânul
Leonides avea câte o afacere dubioasă, nu o prezenta niciodată firmei
Gaitskill, Callum & Gaitskill. Avea vreo zece firme de avocaţi care lucrau
pentru el. Oh, chiar era un mare impostor.
— Şi cu atât mai mult când şi-a făcut testamentul, zise tata.
— Am fost fraieri, zise Taverner. Dacă te gândeşti mai bine, singura
persoană care ar fi putut să joace feste cu testamentul era bătrânul însuşi.
Doar că nu ne-a trecut prin cap că ar fi avut vreun motiv să facă asta!
Mi-am amintit zâmbetul arogant al lui Josephine când îmi spunea:
„Nu sunt poliţiştii proşti?“
Dar Josephine nu fusese prezentă la citirea testamentului. Şi, chiar
dacă ar fi tras cu urechea (lucru de care eram aproape sigur), era puţin
probabil să fi ghicit ce făcea bunicul ei. Atunci de ce avea aerul acela de
superioritate? Sau doar se lăuda din nou?
Deranjat de liniştea din cameră, am ridicat brusc privirea – atât tata,
cât şi Taverner mă urmăreau cu atenţie. Nu ştiu exact ce anume m-a
determinat, dar am izbucnit sfidător:
— Sophia nu a ştiut nimic de asta! Absolut nimic.
— Nu? întrebă tata.
Nu eram sigur dacă fusese o afirmaţie sau o întrebare.
— Va fi absolut şocată.
— Da?
— Şocată!
Urmă un moment de linişte. Apoi telefonul de pe biroul tatălui meu
sună brusc.
— Da?
Ridică receptorul, apoi zise:
— Da, fă-mi legătura.
Se uită spre mine.
— E tânăra ta doamnă. Vrea să ne vorbească. E urgent. I-am luat
receptorul.
— Sophia?
— Charles? Tu eşti? E vorba de… Josephine.
Vocea îi tremura uşor.
— Ce-i cu Josephine?
— A fost lovită la cap. Contuzie. E… e destul de rău… Ne-au spus că
s-ar putea să nu-şi mai revină…
M-am întors către ceilalţi.
— Josephine a fost lovită, le-am spus.
Tata a luat receptorul din mâna mea şi, în timp ce făcea asta, mi-a zis
tăios:
— Ţi-am zis să ai grijă de copilă…

Capitolul 18

În scurt timp, eu şi Taverner goneam cu toată viteza către Swinly


Dean, într-o maşină rapidă de poliţie.
Mă gândeam la momentul în care o văzusem pe Josephine ieşind din
camera rezervoarelor, precum şi la remarca ei voalată ce se referea la
„timpul unei a doua crime“.
Biata copilă nici nu bănuia că ar putea fi ea însăşi victima „celei de-a
doua crime“.
Mi-am asumat pe deplin vina pe care, în mod tacit, mi-o imputase
tata. Bineînţeles că trebuia să o supraveghez pe Josephine.
Cu toate că nici eu, nici Taverner nu aveam nici cea mai vagă idee
despre cine ar putea fi ucigaşul domnului Leonides, era foarte posibil ca
Josephine să fi ştiut totuşi ceva.
Ceea ce catalogasem drept o aiureală copilărească şi „aroganţă“ putea
la fel de bine să fie ceva cu totul diferit. În timp ce practica ocupaţiile ei
preferate, furişatul dublat de indiscreţie, Josephine ar fi putut obţine o
informaţie de a cărei valoare nici măcar ea nu era pe deplin conştientă.
Mi-am adus aminte de sunetul de creangă ruptă pe care-l auzisem în
grădină. Bănuisem, la momentul respectiv, că pericolul era aproape. Pe
moment, am reacţionat în consecinţă, dar, mai târziu, mi s-a părut că
suspiciunile mele erau nefondate şi melodramatice. Dimpotrivă, ar fi
trebuit să îmi dau seama că, fiind vorba de crimă, oricine ar fi comis-o
riscase enorm şi că, în consecinţă, persoana aceasta nu ar ezita să mai
comită încă o crimă, doar pentru a-şi ascunde urmele.
Poate că Magda, mânată de instinctul ei matern ciudat, îşi dăduse
seama că Josephine era în pericol şi că ar fi putut preîntâmpina orice
tragedie prin trimiterea grabnică a copilei în Elveţia.
Sophia ne-a ieşit în întâmpinare şi ne-a anunţat că Josephine fusese
transportată cu ambulanţa la Market Basing General Hospital. Doctorul
Gray avea să-i informeze în cel mai scurt timp despre rezultatele
radiografiei.
— Cum s-a întâmplat? întrebă Taverner.
Sophia ne conduse în spatele casei, unde se afla o magazie mică şi
părăsită. Într-un colţ al acesteia se afla o uşă întredeschisă.
— E un fel de spălătorie, ne explică Sophia. În partea de jos a uşii este
decupată o gaură prin care să intre pisica, unde Josephine obişnuia să se
legene.
Îmi aminteam că şi eu mă ţineam de asemenea năzbâtii când eram
mic.
Spălătoria era mică şi destul de întunecată. Înăuntru se aflau cutii de
lemn, câteva furtunuri vechi, unelte ruginite de grădinărit şi piese de
mobilă stricată. Pe interiorul uşii se afla un opritor, sub forma unui leu
din marmură.
— Aceasta este piedica uşii de la intrare. Cred că a fost mutată aici
deasupra uşii.
Taverner întinse mâna deasupra uşii, care era destul de joasă,
depăşindu-l doar cu vreo treizeci de centimetri.
— O capcană, zise el.
Începu să legene uşa înainte şi înapoi pentru a se convinge. Apoi privi
bucata de marmură, dar nu o atinse.
— A pus careva mâna pe asta?
— Nu, răspunse Sophia. Oricum n-aş lăsa pe nimeni.
— Foarte bine. Cine a găsit-o pe fată?
— Eu. Nu se întorsese pentru masa de prânz. Bona o strigase.
Josephine trecuse prin bucătărie şi ieşise afară în curtea grajdului cu
aproximativ un sfert de oră înainte. Bona credea că Josephine era afară,
jucându-se cu mingea, sau că se legăna pe uşa aceea, ca de obicei. I-am
spus că o aduc eu.
Sophia făcu o pauză.
— Zici că avea obiceiul să se joace în felul ăsta? Cine mai ştia acest
lucru?
Sophia ridică din umeri.
— Cred că aproape toată lumea din casă.
— Cine mai folosea spălătoria? Grădinarii?
Sophia clătină din cap.
— Rareori intră cineva acolo.
— Să înţeleg că nu ai vedere din casă spre magazia aceasta?
Taverner rezumă:
— Deci oricine putea să se strecoare din casă sau din faţa casei, pentru
a fixa capcana. Dar ar fi fost riscant…
Se opri, uitându-se la uşă şi legănând-o uşor.
— Capcana nu e concepută prea grozav! Putea foarte bine să se
declanşeze sau nu. Mai probabil nu. Însă Josephine a avut ghinion. În
cazul ei, capcana a funcţionat.
Sophia tremură.
Taverner cercetă pardoseala. Era crestată în diferite locuri.
— Se pare că mecanismul a fost testat înainte… ca să se verifice
unghiul de cădere… Sunetul nu s-ar fi auzit în casă.
— Nu, nu s-a auzit nimic. Nu ne-am dat seama că era ceva în neregulă
până când am ieşit şi am găsit-o zăcând cu faţa în jos, cu picioarele şi
mâinile întinse.
Sophia tăcu o clipă, apoi spuse:
— Avea sânge în păr…
— Aceea e eşarfa ei?
Taverner arătă spre un manşon de lână în carouri, întins pe jos.
— Da.
Folosindu-se de eşarfă, ridică atent bucata de marmură.
— Poate sunt amprente, spuse el fără prea multă speranţă. Dar cred că,
indiferent cine a fost, a acţionat cu precauţie.
Apoi mă întrebă la ce mă uit. Îmi atrăsese atenţia speteaza ruptă a
unui scaun de bucătărie, aruncat printre mobilele vechi. Pe scaun se aflau
urmele unor picioare murdare de noroi.
— Curios, spuse el. Cineva a stat pe scaunul acela cu picioarele pline
de noroi. De ce să fi făcut asta? Clătină din cap. La ce oră aţi găsit-o,
doamnă Leonides?
— Trebuie să fi fost cam unu şi cinci minute.
— Iar bona dumneavoastră o văzuse ieşind cam cu douăzeci de
minute în urmă? Cine a fost ultima persoană despre care ştiţi că a intrat
înaintea ei în spălătorie?
— N-am nici cea mai vagă idee. Probabil că tot Josephine. Ştiu sigur că
ea se legăna pe uşă azi-dimineaţă, după micul dejun.
Taverner încuviinţă.
— Deci în perioada aceea, dintre acel moment şi unu fără un sfert,
cineva a instalat capcana. Spuneţi că acea bucăţică de marmură foloseşte
ca piedică pentru uşa din faţă? Aveţi cumva idee de când lipseşte de
acolo?
Sophia clătină din cap.
— Uşa nu a fost ţinută deschisă toată ziua. Era prea rece.
— Aveţi idee unde s-au aflat cei din casă în cursul dimineţii?
— Eu am ieşit să mă plimb. Eustace şi Josephine au fost la ore până la
12 şi jumătate, cu o pauză la 10 şi jumătate. Tata a fost în bibliotecă toată
dimineaţa, cred.
— Dar mama dumneavoastră?
— Tocmai ieşea din dormitorul ei atunci când eu mă întorceam de la
plimbare, cam pe la 12 şi un sfert. Ea nu se trezeşte foarte devreme.
Am intrat din nou în casă. Am urmat-o pe Sophia până în bibliotecă.
Philip, alb şi cu un aer istovit, stătea în scaunul său. Magda stătea
ghemuită pe genunchii lui şi plângea încet. Sophia îi întrebă dacă
sunaseră de la spital. Philip scutură din cap. Plângând în hohote, Magda
răspunse:
— De ce nu m-au lăsat să o însoţesc? Copilaşul meu… copilaşul meu
urâţel şi amuzant. Obişnuiam să îi spun că era un copil schimbat la
naştere, iar asta o supăra peste măsură. Cum am putut să fiu atât de
crudă? Iar acum o să moară. Sunt sigură că o să moară.
— Şşşttt, draga mea, îi spuse Philip. Gata…
Simţeam că nu îmi găsesc locul în scena aceea de familie plină de
nelinişte şi durere. M-am retras în linişte şi am mers să o caut pe bonă.
Am găsit-o în bucătărie, plângând încetişor.
— Domnule Charles, asta mi-este pedeapsa pentru lucrurile dure pe
care le-am gândit. Exact asta este, o pedeapsă.
N-am încercat să analizez prea atent sensul celor spuse de ea.
— Există foarte multă răutate în casa aceasta. Despre asta e vorba. Nu
am vrut să văd asta sau să cred că există. Dar dacă vezi, eşti obligat să
crezi. Cineva l-a ucis pe stăpânul casei şi aceeaşi persoană trebuie să fi
încercat să o omoare şi pe Josephine.
— De ce ar fi încercat să o omoare pe Josephine?
Bona îndepărtă colţul batistei de la ochi şi-mi aruncă o privire aspră.
— Ştiţi prea bine cum era Josephine, domnule Charles. Îi plăcea să ştie
lucruri. Întotdeauna i-a plăcut asta, încă de când era mică. Obişnuia să se
ascundă sub masa din sufragerie şi să le asculte pe menajere vorbind,
apoi le avea la mână cu câte ceva. Aceste lucruri o luceau să se simtă
importantă. Vedeţi, nu prea era băgată în seamă de către stăpână. Nu era
un copil frumos, la fel ca ceilalţi doi. A fost mereu un copil şters şi
obişnuit. Un copil schimbat la naştere, aşa obişnuia stăpâna s-o
numească… O învinovăţesc pentru asta, căci convingerea mea este că ea
a transformat-o într-un copil posac. Dar, printr-o modalitate amuzantă,
ea şi-a asigurat spatele aflând lucruri despre oameni şi şantajându-i apoi.
Numai că nu e deloc sigur să faci asta atunci când prin împrejurimi
mişună un criminal!
Avea dreptate în această privinţă, nu era deloc sigur. Acest lucru mi-a
amintit altceva, aşa că am întrebat-o pe bonă:
— Ştii cumva unde ţinea ea o cărticică neagră, o agendă sau ceva de
genul acesta, în care obişnuia să noteze diferite lucruri?
— Ştiu la ce vă referiţi, domnule Charles. Dar a fost foarte vicleană în
această privinţă. O vedeam umezindu-şi mereu creionul şi scriind în
cărticică. Apoi din nou îl băga în gură. Îi tot ziceam să nu mai facă asta,
pentru că o să se otrăvească cu grafit, iar ea îmi răspundea că nu are cum,
pentru că nu era chiar un creion cu grafit, ci cu carbon, cu toate că nu
vedeam cum să fi avut dreptate, de vreme ce se numea „creion cu grafit“.
— Aşa ar fi normal, am aprobat. Dar, la urma urmei, ea avea dreptate.
(Josephine avea întotdeauna dreptate!) În legătură cu agenda, ştii cumva
unde o ţinea?
— N-am nici cea mai vagă idee, domnule. Era unul dintre lucrurile în
privinţa cărora era cât se poate de ascunsă.
— Nu o avea cu ea atunci când a fost găsită?
— Of, nu, domnule Charles, nici urmă de agendă.
Era posibil să fi luat cineva agenda? Sau poate Josephine o ascunsese
în camera ei? M-am gândit că nu ar strica totuşi să o caut acolo. Nu eram
sigur care era camera lui Josephine, dar, în timp ce stăteam nedumerit pe
coridor, am auzit vocea lui Taverner care mă striga:
— Vino aici. Sunt în camera fetei. Ai mai văzut vreodată o asemenea
privelişte?
Am păşit pragul şi am rămas înmărmurit.
Camera aceea mică arăta de parcă tocmai trecuse o tornadă pe acolo.
Sertarele dulapurilor erau scoase, iar conţinutul acestora era împrăştiat
pe jos. Salteaua şi lenjeria de pat fuseseră înlăturate. Covoarele erau
adunate grămadă. Scaunele erau întoarse cu susul în jos, tablourile
fuseseră date jos de pe perete, iar fotografiile scoase din rame.
— Doamne Dumnezeule, am exclamat. Ce s-a întâmplat aici?
— Tu ce crezi?
— Cineva a căutat ceva.
— Exact.
M-am uitat în jur şi am fluierat.
— E cu putinţă să fi intrat cineva aici, să provoace un astfel de deranj
şi nimeni să nu fi auzit sau să fi văzut ceva?
— De ce nu? Doamna Leonides îşi petrece dimineţile în dormitor,
făcându-și unghiile, sunându-şi prietenii sau probându-şi hainele. Philip
stă în bibliotecă şi răsfoieşte mormane de cărţi. Menajera stă în bucătărie,
curăţând cartofi şi desfăcând fasole. Într-o familie în care fiecare cunoaşte
obiceiurile celorlalţi, poate fi destul de uşor. Şi-ţi mai spun ceva. Oricine
din casă ar fi putut face aceste lucruri: să instaleze capcana pentru copil şi
să îi devasteze camera. Dar a fost cineva foarte grăbit, cineva care nu a
avut vreme să caute în linişte.
— Oricine din casă, vrei să spui?
— Exact, şi am şi verificat. Oricare dintre ei are o perioadă de timp pe
care nu o poate justifica. Philip, Magda, menajera, logodnica ta. La fel
stau lucrurile şi la etaj. Brenda şi-a petrecut majoritatea dimineţii singură.
Laurence şi Eustace au avut o pauză de o jumătate de oră, de la 10 şi
jumătate la 11, iar tu ai fost în mare parte cu ei, dar nu în tot acest timp.
Domnişoara de Haviland a fost în grădină, singură. Roger a fost în biroul
lui.
— Doar Clemency se afla la Londra, la serviciu.
— Nu, nici măcar ea nu iese din discuţie. Azi a rămas acasă, din cauza
unei dureri de cap. A fost singură în camera ei. Oricare dintre ei… oricare
ar fi avut oportunitatea! Iar eu nu ştiu care! Nu am nicio idee. Dacă ştiam
că ei cotrobăie pe aici…
Îşi roti privirea prin camera răvăşită.
— Măcar dacă aş şti că l-au găsit…
Mi-am amintit brusc de ceva când Taverner m-a întrebat ce făcea
Josephine ultima dată când o văzusem.
— Aşteaptă, i-am răspuns.
Am ţâşnit afară din cameră şi am urcat scările. Am intrat pe uşa din
stânga şi am urcat la ultimul etaj. Am deschis apoi uşa camerei
rezervoarelor, am urcat cele două trepte şi, în timp ce mă aplecam din
cauza înălţimii tavanului, am privit împrejur.
Când o întrebasem pe Josephine ce făcea acolo, îmi răspunsese că
„observă“.
Nu pricepeam ce ar fi putut fi de observat acolo, în mansarda aceea
plină de pânze de păianjen şi de rezervoare de apă. Dar o astfel de
mansardă putea fi un excelent loc pentru a ascunde ceva. Mi se părea
foarte probabil ca ea să fi ascuns acolo ceva, ceva despre care ştia prea
bine că nu ar fi trebuit să îşi bage nasul. Dacă lucrurile stăteau astfel, nu
ar fi trebuit să îmi ia prea mult să o găsesc.
Mi-a luat numai trei minute. Ascuns în spatele celui mai mare
rezervor, din interiorul căruia se auzea un sâsâit care adăuga o notă
sinistră scenei, am găsit un pachet de scrisori învelite într-o bucată ruptă
de hârtie maro.
Am citit prima scrisoare.

Of, Laurence, dragul meu, dragostea mea… M-am simţit minunat
aseară când mi-ai recitat acel vers. Am ştiut că îmi este adresat, deşi nu m-
ai privit deloc. Aristide a spus că ai citit versul bine, fără să bănuiască
sentimentele noastre. Dragul meu, simt cu adevărat că, în curând, toate se
vor aranja. Vom fi fericiţi că nu a bănuit niciodată nimic, că a murit
fericit. A fost foarte bun cu mine. Nu vreau să-l fac să sufere. Dar chiar nu
cred că mai poţi avea vreo plăcere de la viaţă după vârsta de 80 de ani. Nici
nu mi-aş dori! În curând vom fi împreună pentru totdeauna. Ce minunat
va fi atunci când îţi voi putea spune: „Iubitul meu soţ“… Dragostea mea,
suntem făcuţi unul pentru celălalt. Te iubesc, te iubesc, te iubesc – şi nu
văd vreun sfârşit al iubirii noastre, eu…

Mai era destul de citit, dar nu mai voiam să continui.
Am coborât scările înverşunat şi i-am înmânat pachetul lui Taverner.
— Este posibil ca asta să fi fost ceea ce căuta prietenul nostru
necunoscut, i-am zis.
Taverner citi câteva pasaje, fluierând şi răsfoind febril printre scrisori.
Apoi mă privi cu aerul unei pisici care tocmai primise cea mai bună
mâncare.
— Ei bine, spuse el moale, asta îi cam strică planurile doamnei Brenda
Leonides. Şi pe cele ale domnului Laurence Brown. Deci ei au fost, în tot
acest timp…

Capitolul 19

Mi se pare ciudat, privind retrospectiv, cât de brusc şi de categoric au


dispărut mila şi simpatia mea pentru Brenda Leonides, odată cu
descoperirea scrisorilor adresate lui Laurence Brown. Oare era vorba
despre orgoliul meu, care nu putea face faţă descoperirii faptului că îl
iubea pe Laurence Brown cu o dragoste nebună, înflăcărată şi dulce şi că
mă minţise cu bună ştiinţă? Nu ştiu. Nu sunt psiholog. Prefer să cred
totuşi că ceea mi-a tăiat brusc toată rezerva de simpatie a fost gândul la
Josephine, lovită fără milă dintr-un disperat instinct de conservare.
— Dacă mă întrebi pe mine, Brown a fost cel care a instalat capcana,
zise Taverner, şi asta ar explica şi nedumerirea mea.
— Ce anume te-a nedumerit?
— Ei bine, e un lucru atât de nebunesc de realizat. Fii atent, să zicem
că fata a pus mâna pe aceste scrisori, care sunt cât se poate de
incriminatorii! Primul lucru pe care l-ai face ar fi să încerci să le
recuperezi (până la urmă, dacă Josephine vorbea despre ele, dar nu le
putea arăta, putea să însemne doar că fabulează), dar nu le poţi recupera
pentru că nu le găseşti. Singurul lucru pe care îl poţi face e să scoţi
definitiv copila din peisaj. Ai înfăptuit deja o crimă şi nu te dai înapoi de
la a doua. Ştii că-i place să se legene pe uşa unei magazii neutilizate.
Ideal ar fi să o aştepţi în spatele uşii şi să o loveşti imediat ce intră cu un
vătrai sau cu o bară de fier, sau cu o bucată de furtun. Toate acestea erau
deja acolo, numai bune de folosit. De ce să improvizeze agăţând un leu
din marmură de tocul de sus al uşii, care ar fi putut totuşi să nu cadă sau
să nu-şi facă treaba până la capăt (cum, de altfel, s-a şi întâmplat)? Te
întreb: de ce?
— Deci, care e răspunsul? am întrebat.
— Singura idee care-mi vine în minte este că trebuia să asigure alibiul
cuiva. Cineva ar fi avut astfel un alibi foarte puternic pentru momentul în
care Josephine era lovită. Dar teoria asta nu pare să ţină, pur şi simplu
din cauză că, pentru început, nimeni nu pare să aibă vreun alibi pentru
momentul în care Josephine a fost lovită. În al doilea rând, cineva ar fi
căutat copila la ora prânzului şi ar fi găsit capcana şi bucata de marmură,
iar întregul mod de operare ar fi fost destul de clar. Desigur, dacă
ucigaşul ar fi înlăturat blocul de marmură înainte ca Josephine să fie
găsită, atunci am fi fost complet nedumeriţi. Dar, aşa cum stă treaba
acum, pur şi simplu nu are sens.
Şi-a întins braţele…
— Deci care ar fi explicaţia ta actuală?
— Elementul personal. Idiosincrasia personală. Idiosincrasia lui
Laurence Brown. El nu agreează violenţa – deci nu se poate forţa să
devină violent. El pur şi simplu nu ar fi putut sta în spatele uşii pentru a
o lovi pe fată în cap. Dar ar fi putut pune o capcană, apoi să plece şi să nu
vadă ce se întâmplă.
— Da, înţeleg, am spus încetişor. Este aceeaşi situaţie ca şi cu ezerina
introdusă în sticluţa de insulină.
— Exact.
— Crezi că a făcut toate astea fără ca Brenda să ştie?
— Asta ar explica de ce ea nu a aruncat sticluţa de insulină. Desigur, ar
fi putut stabili totul între ei – sau poate că ea s-ar fi putut gândi singură la
trucul cu insulina –, care asigura o moarte uşoară pentru bătrânul ei soţ,
dar şi tot ce e mai bun în cea mai bună dintre lumi! Dar pun pariu că nu
ea a fost cea care a instalat capcana. Femeile nu prea au încredere în
funcţionarea lucrurilor mecanice. Şi au dreptate să nu aibă. Şi eu cred că
ezerina a fost ideea ei, dar şi-a convins supusul sclav să facă schimbul. Ea
este genul de persoană care evită în general să facă ceva îndoielnic. Aşa
îşi păstrează o conştiinţă curată şi fericită.
A făcut o pauză, după care a continuat:
— Cu toate aceste scrisori, cred că Departamentul de Investigaţii
Criminale va fi de acord că avem un caz. Vor fi necesare câteva explicaţii!
Apoi, dacă fetiţa se va face bine, totul va fi minunat din nou.
Mi-a aruncat o privire piezişă.
— Cum e să fii logodit cu un milion de lire sterline?
M-am înfiorat. În agitaţia ultimelor câteva ore, uitasem complet de
testament.
— Sophia nu ştie nimic încă, am zis. Vrei să-i spun eu?
— Am înţeles că urmează ca Gaitskill să îi anunţe ştirea tristă (sau
fericită) după procesul de mâine.
Taverner tăcu, apoi mă privi gânditor.
— Mă întreb, zise el, ce reacţii vor avea membrii familiei?

Capitolul 20

Procesul s-a desfăşurat cam cum prezisesem. A fost totul amânat la


cererea poliţiei.
Eram cu toţii binedispuşi ca urmare a veştilor bune pe care le
primiserăm cu o seară în urmă de la spital despre starea lui Josephine, ale
cărei răni nu erau atât de grave pe cât ne temuserăm, iar recuperarea ei
urma să fie cu mult mai rapidă. Pentru moment, doctorul Gray nu
permisese vizita nimănui, nici măcar pe cea a mamei ei.
— În niciun caz mama, îmi şopti Sophia. I-am explicat asta foarte clar
doctorului Gray. Oricum, o cunoaşte şi el pe mama.
Cred că aveam un aer de îndoială, căci Sophia adăugă repede:
— Ce-i cu privirea asta dezaprobatoare?
— Păi, cu siguranţă o mamă…
— Mă bucur că ai câteva concepţii de modă veche, Charles. Dar nu
prea ştii încă de ce e capabilă mama. Biata de ea nu se poate abţine, aşa că
obligatoriu provoacă o scenă dramatică. Iar scenele dramatice nu sunt
neapărat cele mai potrivite pentru cineva care se recuperează după o
rană la cap.
— Chiar te gândeşti la toate, scumpa mea…
— Păi, cineva trebuie să se gândească, acum, că bunicul e mort…
M-am uitat la ea plin de curiozitate. Am înţeles că discernământul nu-l
părăsise pe bătrânul Leonides. Povara responsabilităţii lui era deja pe
umerii Sophiei.
După proces, Gaitskill ne-a însoţit la Trei Frontoane. Îşi drese glasul şi
zise solemn:
— Am un anunţ pe care datoria mea este să-l prezint tuturor.
În această idee întreaga familie s-a reunit în salonul Magdei. Am avut
cu această ocazie senzaţia plăcută de a fi omul din spatele scenei. Ştiam
deja ce avea de gând să spună Gaitskill.
Eram pregătit să observ reacţiile fiecăruia.
Gaitskill a fost succint şi la obiect. Orice urmă a unor sentimente
personale era bine camuflată. A citit mai întâi scrisoarea lui Aristide
Leonides, după care testamentul.
Era foarte interesant de observat ce se întâmplă. Îmi doream să văd
absolut totul, să nu îmi scape nimic.
Nu le-am acordat prea mare atenţie Brendei şi lui Laurence. Partea
Brendei rămânea practic neschimbată. I-am urmărit în primul rând pe
Philip şi pe Roger, apoi pe Magda şi pe Clemency.
Prima mea impresie a fost că toţi primiseră vestea cât se poate de bine.
Philip stătea într-un scaun înalt, cu buzele strânse şi cu capul lui
frumos dat pe spate. Nu spunea nimic.
Magda, dimpotrivă, izbucni imediat ce domnul Gaitskill termină de
vorbit, vocea ei puternică învăluind vocea lui firavă ca un val care îneca
un râuleţ.
— Draga mea Sophia, este extraordinar… cât de nemaipomenit… atât
de romantic… bătrânelul nostru scump şi trăsnit să fie atât de viclean şi
înşelător, exact ca un copil bătrân… Nu a avut încredere în noi? A crezut
că ne vom supăra? Nu părea să fi fost vreodată mai ataşat de Sophia
decât de noi, restul. Dar, sincer, e cât se poate de dramatic.
Brusc, Magda sări în picioare, se deplasă în paşi de dans până la
Sophia şi îi făcu acesteia o reverenţă ca la curte.
— Madame Sophia, mama ta bătrână, săracă şi umilă te imploră să-i
dai de pomană.
Începu să se văicărească în dialectul cockney.
— Dă-mi un bănuţ, draga mea. Mama ta vrea să meargă la film.
Mâna i se strâmbă ca o gheară, răsucindu-se brusc spre Sophia.
Fără să se mişte, Philip zise, cu buzele încă strânse:
— Te rog, Magda, chiar nu e nevoie de bufonerii…
— Oh, dar Roger… strigă Magda, întorcându-se brusc către el, dragul
şi bietul Roger. Bătrânelul urma să-ţi sară în ajutor şi apoi, înainte de a
putea face asta, a murit. Iar acum Roger nu mai primeşte nimic. Sophia,
spuse ea, întorcându-se cu aplomb, pur şi simplu trebuie să-l ajuţi pe
Roger.
— Nu, zise Clemency.
Înaintă un pas. Faţa ei era sfidătoare.
— Nimic. Absolut nimic.
Roger se îndreptă spre Sophia târşâindu-şi picioarele ca un urs uriaş,
prietenos. Îi luă drăgăstos mâinile.
— Nu vreau absolut niciun ban, fată dragă. De îndată ce toată
povestea se va clarifica – sau cel puţin când falimentul va fi declarat, ceea
ce se pare că se va întâmpla – eu şi Clemency vom pleca spre Indiile de
Vest{4} pentru a duce acolo o viaţă cât se poate de simplă. Dacă voi fi
vreodată la ananghie, o să apelez la capul familiei – o privi afectuos – dar,
până atunci, nu vreau nimic. Sunt o persoană foarte simplă, serios,
scumpo… întreab-o pe Clemency dacă nu e aşa…
O voce neaşteptată interveni. Era Edith de Haviland:
— Totul e foarte bine. Numai că trebuie să priveşti lucrurile cu mai
multă atenţie. Roger, dacă intri în faliment, după care fugi la capătul
lumii fără ca Sophia să-ţi întindă o mână de ajutor, se vor spune multe
lucruri nefavorabile despre ea.
— Ce importanţă are ce crede opinia publică? întrebă dispreţuitor
Clemency.
— Ştim că pentru tine nu are importanţă, Clemency, zise Edith de
Haviland. Dar Sophia locuieşte pe această planetă. E o fată inteligentă şi
foarte sufletistă şi nu am niciun dubiu că Aristide a ales bine când i-a
încredinţat ei averea familiei – cu toate că, dacă ne raportăm la
mentalitatea noastră englezească, pare ciudat că a sărit peste cei doi fii ai
lui care sunt încă în viaţă –, dar cred că ar fi totuşi foarte neplăcut pentru
ea dacă s-ar auzi că a dat dovadă de zgârcenie în legătură cu acest lucru
şi că l-a lăsat pe Roger pradă falimentului fără ca măcar să încerce să-l
ajute.
Roger se duse la mătuşa lui şi o îmbrăţişă.
— Mătuşă Edith, eşti o scumpă şi o luptătoare extrem de încăpăţânată,
dar nu reuşeşti să înţelegi! Eu şi Clemency ştim exact ce vrem şi ce nu
vrem!
Clemency, cu obrajii brusc îmbujoraţi, se ridică privindu-i pe toţi
sfidător.
— Niciunul dintre voi nu l-aţi înţeles vreodată pe Roger. Niciodată! Şi
nici nu mă aştept să-l înţelegeţi vreodată! Hai să mergem, Roger.
Ieşiră din cameră în timp ce domnul Gaitskill îşi dregea glasul şi îşi
aranja hârtiile. Pe faţa lui se citea o profundă dezaprobare.
Îi displăceau scenele de acest gen, ceea ce era evident.
În cele din urmă, ochii mi se opriră asupra Sophiei. Stătea dreaptă şi
frumoasă lângă şemineu, cu bărbia sus, cu ochii nemişcaţi. Tocmai
moştenise o avere imensă, dar îngrijorarea mea cea mai mare era că,
dintr-odată, rămăsese foarte singură, între ea şi familia ei se ridicase
brusc o barieră. Ca urmare, era despărţită de ai ei, şi tind să cred că era
conştientă de asta şi că acceptase faptul ca atare. Bătrânul Leonides
pusese o povară pe umerii ei – el făcuse cu bună ştiinţă acest lucru, iar ea
era conştientă de acest fapt. El crezuse că umerii ei sunt suficient de
puternici pentru a susţine întreaga povară, dar în acele momente nu mă
puteam abţine să n-o compătimesc.
Nu spusese nimic până atunci – de fapt nici nu i se oferise ocazia să
vorbească, însă foarte curând ar fi fost forţată să zică ceva. În spatele
afecţiunii familiei ei, puteam simţi deja o ostilitate latentă. Chiar şi în
sceneta minunat interpretată a Magdei mi se păruse că detectez o răutate
subtilă. Şi încă existau ape şi mai tulburi, care nu ieşiseră la suprafaţă.
Domnul Gaitskill, după îndelungi încercări de a-şi drege glasul, ţinu
un discurs clar şi chibzuit:
— Dă-mi voie să te felicit, Sophia. Ai devenit o femeie foarte bogată.
Nu ţi-aş recomanda să iei nicio hotărâre… ăăă… pripită. Îţi pot pune la
dispoziţie banii necesari pentru cheltuielile curente. Dacă vei dori să
discuţi posibile aranjamente pentru viitor, voi fi mai mult decât fericit să-
ţi ofer cel mai bun sfat de care sunt în stare. Stabileşte o întâlnire cu mine
la Lincoln Inn după ce te vei fi gândit suficient de bine cu privire la ce ai
vrea să faci.
— Roger… începu cu încăpăţânare Edith de Haviland.
Domnul Gaitskill interveni rapid.
— Roger, spuse el, va trebui să se descurce singur. Este un bărbat
matur în vârstă de… ăăăă… cincizeci şi patru de ani, cred. Iar Aristide
Leonides a avut mare dreptate, ştiţi bine. El nu e om de afaceri. Şi nu va fi
niciodată. Privi către Sophia. Dacă vei pune Associated Catering pe
picioare din nou, nu-ţi face iluzii că Roger o va putea administra în mod
corespunzător.
— Nici nu visez să pun pe picioare Associated Catering, zise Sophia.
Era prima dată când spunea ceva. Vocea ei suna ferm şi clar.
— Ar fi o nebunie să faci aşa ceva, adăugă ea.
Gaitskill îi aruncă o privire pe sub sprâncene şi zâmbi ca pentru sine.
Apoi îşi luă la revedere de la toată lumea şi ieşi.
Urmară câteva momente de tăcere, o demonstraţie a faptului că
întrunirea familiei era lipsită de sens.
Philip se ridică cu greu.
— Trebuie să mă întorc în bibliotecă, spuse el. Am pierdut foarte mult
timp.
— Tată… zise Sophia nesigură, cu rugăminte în glas.
O simţeam tremurând şi dând înapoi, în timp ce Philip o privea cu
ochi reci şi ostili.
— Trebuie să mă ierţi că nu te-am felicitat, spuse el, dar ăsta a fost mai
degrabă un şoc pentru mine. N-aş fi crezut niciodată că tata m-ar putea
umili atât de tare, că mi-ar putea nesocoti astfel devotamentul de-o
viaţă… da, devotament…
Pentru prima dată, adevărata sa natură ieşea la suprafaţă din învelişul
sobru şi rece pe care îl afişa.
— Dumnezeule, strigă el, cum a putut să-mi facă una ca asta?
întotdeauna a fost nedrept cu mine, întotdeauna…
— Oh, nu, Philip, nu, nu trebuie să gândeşti astfel, strigă Edith de
Haviland. Nu privi asta ca şi cum ar fi o nedreptate. Nu este. Când
oamenii îmbătrânesc, e normal să-şi întoarcă privirea spre generaţiile mai
tinere… Te asigur că doar de asta e vorba… în plus, Aristide avea un simţ
al afacerilor foarte dezvoltat. Întotdeauna l-am auzit spunând că două
taxe de moştenire…
— Nu i-a păsat niciodată de mine, zise Philip.
Vocea îi era joasă şi aspră.
— Întotdeauna a fost vorba doar de Roger… Roger. Cel puţin… — o
expresie de dezgust total îi înăspri dintr-odată frumoasele-i trăsături – şi-
a dat seama şi tata cât de prost şi de ratat a fost în final Roger. A suprimat
şi partea lui de moştenire.
— Dar eu? întrebă Eustace.
Abia îl observasem pe Eustace până atunci, când mi-a dat brusc
impresia că tremura sub influenţa unei emoţii violente. Faţa îi era
schimonosită şi părea să aibă lacrimi în ochi. Vocea îi tremura în timp ce
striga isteric:
— E o batjocură! zise el. O ruşine afurisită! Cum a îndrăznit bunicul
să-mi facă una ca asta? Cum a îndrăznit? Eram singurul lui nepot! Cum a
îndrăznit să treacă peste mine în favoarea Sophiei? Nu e corect. Îl urăsc!
Îl urăsc! Nu o să-l iert cât timp voi trăi! Bestie tiranică şi bătrână! Îi
doream moartea. Voiam să plec din casa asta. Voiam să fiu propriul meu
stăpân. Iar acum am ajuns să fiu la mâna Sophiei, să fiu bătaia ei de joc,
să mă fac de râs. Îmi doresc să fi murit…
Se opri brusc şi ieşi din cameră.
Edith de Haviland plescăi zgomotos, dezaprobator.
— Niciun pic de autocontrol, murmură ea.
— Ştiu exact cum se simte, izbucni Magda.
— Sunt sigură, zise Edith pe un ton aspru.
— Bietul de el! Mă duc să văd ce face!
— Stai puţin, Magda…
Edith ieşi în grabă după ea.
Vocile li se stinseră uşor. Sophia rămăsese privindu-l pe Philip. Mi se
părea că văd un fel de rugăminte în ochii ei. Dacă asta era, nu primea
niciun fel de răspuns. El o privea cu răceală, stăpânit din nou de un
autocontrol deplin.
— Ţi-ai jucat foarte bine cărţile, Sophia, zise el, apoi ieşi din cameră.
— A fost o remarcă foarte răutăcioasă, am sărit eu. Sophia…
Ea îşi întinse mâinile spre mine. Am luat-o în braţe.
— E prea mult pentru tine, scumpa mea!
— Ştiu exact cum se simt, zise Sophia.
— Diavolul acela bătrân, bunicul tău, nu ar fi trebuit să te facă să treci
prin asta.
Şi-a îndreptat umerii.
— Credea că voi fi în stare să fac faţă. Şi voi fi. Mi-aş dori… mi-aş dori
ca pentru Eustace să nu conteze atât de mult.
— O să-i treacă.
— Oare? Mă întreb dacă va depăşi momentul. E genul de persoană
care se consumă teribil. În plus, nu-mi place deloc că tata se simte atât de
jignit.
— Mama ta pare să fie în regulă.
— O deranjează şi pe ea un pic. E împotriva firii să mergi la fiica ta şi
să-i ceri bani pentru piese. O să înceapă să mă bată la cap cât de curând
ca să sponsorizez piesa cu Edith Thompson.
— Şi ce o să-i spui? Dacă asta o face fericită…
Sophia se retrase din îmbrăţişarea mea şi îşi lăsă capul pe spate.
— Am să o refuz! E o piesă lamentabilă, iar mama nu ar putea juca
rolul acela. Ar fi ca şi cum aş arunca banii pe fereastră.
Am râs încetişor. Nu m-am putut abţine.
— De ce râzi? m-a întrebat ea suspicioasă.
— Încep să înţeleg de ce bunicul tău ţi-a lăsat ţie banii. Aşchia nu sare
departe de trunchi, Sophia.

Capitolul 21

Singurul meu regret din momentul respectiv era că Josephine lipsea. I-


ar fi plăcut totul atât de mult…
Se recupera intr-un ritm rapid şi aşteptam să revină acasă de pe o zi pe
alta, însă tot a mai pierdut un moment de mare importanţă din cauza
absenţei ei.
Stăteam într-o dimineaţă cu Sophia şi cu Brenda în grădina cu pietre,
când o maşină a oprit în faţa casei. Taverner şi sergentul Lamb au
coborât, au urcat treptele şi au intrat în casă.
Brenda rămăsese nemişcată, privind fix la maşină.
— Sunt bărbaţii aceia, zise ea. Au revenit; am crezut că au renunţat, că
totul s-a terminat.
Am observat cum se înfioară.
Ni se alăturase de vreo zece minute. Învăluită în haina ei de şinşila, ne
spusese:
— Dacă nu iau un pic de aer şi nu fac un pic de mişcare, o să
înnebunesc. Dacă ies pe poartă, e tot timpul acolo câte un reporter gata să
sară pe mine. E ca şi cum aş fi asediată. Oare toate astea vor continua la
nesfârşit?
Sophia era de părere că ziariştii se vor sătura în curând de acest
subiect.
— Poţi să ieşi cu maşina, adăugă ea.
— Aş vrea să fac un pic de mişcare, ţi-am spus… Apoi zise brusc: L-ai
concediat pe Laurence, Sophia. De ce?
Sophia răspunse calm:
— Îi pregătim alte aranjamente lui Eustace, iar Josephine va merge în
Elveţia.
— Ei bine, l-ai supărat foarte tare pe Laurence. Are impresia că nu mai
ai încredere în el.
Sophia nu răspunse şi în acel moment maşina lui Taverner opri în faţa
casei.
Cum stătea acolo, tremurând în aerul umed de toamnă, Brenda zise
încet:
— Ce vor? De ce au venit?
Bănuiam de ce veniseră. Nu îi spusesem nimic Sophiei despre
scrisorile descoperite în spatele rezervoarelor, dar ştiam că acestea
ajunseseră la procuror.
Taverner ieşi din casă. Traversă aleea şi pajiştea şi se îndreptă spre noi.
Brenda tremura îngrozitor.
— Ce vrea? repeta ea nervos. Ce vrea?
Ajuns la noi, Taverner zise scurt, pe un ton oficial:
— Am un mandat de arestare pe numele dumneavoastră, doamnă.
Sunteţi acuzată că i-aţi administrat ezerină lui Aristide Leonides, în data
de 19 septembrie. Vă avertizez că orice spuneţi poate fi folosit ca probă la
proces.
Brenda s-a pierdut în câteva clipe şi a început să urle. S-a agăţat de
mine, plângând.
— Nu, nu, nu, nu e adevărat! Charles, spune-le că nu e adevărat! Nu
am făcut-o eu! Nu am ştiut nimic despre asta. Totul e un complot. Nu-i
lăsa să mă ia. Nu e adevărat, îţi spun… Nu am făcut nimic…
A fost un moment absolut îngrozitor, ceva cu totul de neimaginat. Am
încercat să o liniştesc, i-am desfăcut încetişor degetele din jurul braţului
meu. I-am spus că îi voi găsi un avocat, că trebuie să-şi păstreze calmul,
că un avocat va rezolva totul…
Taverner a luat-o uşor de cot.
— Haideţi, doamnă Leonides, spuse el. N-aveţi nevoie de pălărie, nu?
Nu? Atunci vom porni imediat.
Ea se retrase un pic, uitându-se la el cu ochi mari, ca de pisică.
— Laurence… Ce i-ai făcut lui Laurence?
— Domnul Laurence Brown este de asemenea în arest, răspunse
Taverner.
Era cât pe ce să leşine. Corpul ei părea că se prăbuşeşte şi că se
micşorează. Lacrimile-i curgeau şiroi pe obraji. Păşi tăcută de-a lungul
peluzei până la maşină, împreună cu Taverner. I-am văzut apoi pe
Laurence Brown şi pe sergentul Lamb ieşind din casă. Au urcat cu toţii în
maşină… iar aceasta se puse în mişcare.
Am respirat adânc şi m-am întors spre Sophia. Era foarte palidă şi
părea foarte supărată.
— E îngrozitor, Charles. Absolut îngrozitor.
— Ştiu.
— Trebuie să-i faci rost de un avocat de primă mână, cel mai bun care
există. Ea… ea are nevoie de tot ajutorul posibil.
— Nimeni nu realizează cum sunt lucrurile acestea de fapt. Nu am
mai asistat până acum la arestarea cuiva.
— Ştiu ce vrei să spui. Nimeni nu înţelege.
Am tăcut amândoi. Mă gândeam la teroarea disperată de pe chipul
Brendei. Mi se părea familiară şi, dintr-odată, mi-am dat seama de ce. Era
aceeaşi expresie pe care o văzusem pe faţa Magdei Leonides în prima zi
în care venisem la Casa Strâmbă, atunci când vorbea despre piesa cu
Edith Thompson. „Şi apoi, teroare totală, nu-i aşa?“ spunea ea pe atunci.
Teroare totală – asta era ceea ce se vedea pe faţa Brendei. Ea nu era
deloc o luptătoare. Mă întreb dacă ar fi avut vreodată curajul să comită o
crimă. Cel mai probabil nu. Se poate ca Laurence Brown – cu mania
persecuţiei de care suferea, cu personalitatea sa instabilă, să fi fost cel
care inversase conţinutul unei sticluţe cu un altul, o acţiune simplă şi
foarte uşoară, pentru a o elibera pe femeia pe care o iubea.
— Deci totul s-a terminat, zise Sophia. A suspinat profund, apoi m-a
întrebat: Dar de ce i-a arestat acum? Am crezut că nu există suficiente
probe.
— Au ieşit la iveală o serie de probe. Scrisori.
— Vrei să spui scrisori de dragoste între ei?
— Da.
— Cât de proşti sunt oamenii ca să păstreze astfel de lucruri!
Da, într-adevăr. Proşti. Genul de prostie care pare să nu înveţe nimic
din experienţa altora. Nu puteai deschide ziarul fără să vezi zilnic
exemple ale unei astfel de nebunii – pasiunea de a păstra cuvintele scrise,
dovada scrisă a dragostei.
— E îngrozitor, Sophia. Dar nu foloseşte la nimic să ne mai preocupe
acest lucru. La urma urmei, e ceea ce am sperat de la bun început, nu-i
aşa? Este exact aşa cum mi-ai spus încă din prima seară la Mario. Ai zis
că ar fi în regulă dacă ucigaşul ar fi persoana potrivită. Brenda era
persoana potrivită, nu-i aşa? Brenda sau Laurence?
— Încetează, Charles, mă faci să mă simt îngrozitor.
— Trebuie să fim raţionali. Acum ne putem căsători, Sophia. Nu mă
mai poţi amâna. Familia Leonides a scăpat.
M-a privit fix. Nu remarcasem până atunci albastrul viu din ochii ei.
— Da, bănuiesc că am scăpat. Am scăpat, nu-i aşa? Eşti sigur de asta?
— Draga mea, niciunul dintre voi nu a avut nici cel mai mic motiv.
S-a albit dintr-odată.
— Cu excepţia mea, Charles. Eu am avut un motiv.
— Da, bineînţeles, am spus, luat prin surprindere. Dar nu cu adevărat.
Vezi tu, nu ai ştiut de testament.
— Ba am ştiut, Charles, mi-a şoptit ea.
— Poftim?
M-am uitat fix la ea. Mi se făcuse dintr-odată frig.
— Am ştiut în tot acest timp că bunicul îmi va lăsa mie întreaga lui
avere.
— Dar cum?
— El mi-a spus. Cam cu două săptămâni înainte de a fi ucis. Mi-a spus
pe neaşteptate: „Ţie ţi-am lăsat toţi banii mei, Sophia. Trebuie să ai grijă
de familie când eu nu voi mai fi“.
M-am holbat la ea.
— Dar nu mi-ai spus asta până acum.
— Nu. Vezi tu, când toată lumea a povestit cum s-au desfăşurat
lucrurile cu testamentul şi cu semnarea lui, m-am gândit că poate a făcut
o greşeală – că poate doar şi-a imaginat că-mi lasă mie averea lui. Sau că,
dacă într-adevăr a făcut un testament prin care mi-a lăsat totul mie,
acesta s-a pierdut şi nu va mai apărea niciodată. Nici nu mi-am dorit să
apară… îmi era foarte frică.
— Frică? De ce?
— Cred că… din cauza crimei.
Mi-am amintit expresia plină de teroare de pe faţa Brendei – o panică
sălbatică şi iraţională. Mi-am amintit teroarea totală invocată în exces de
Magda, când explica modul în care ar fi jucat rolul unei criminale.
Sophia, în schimb, nu s-a panicat, dar ea era realistă şi şi-a dat seama
imediat că familia Leonides ar fi considerat-o suspectă. Înţelegeam mai
bine acum (sau cel puţin aşa credeam) refuzul ei de a se logodi cu mine,
precum şi insistenţa ei de a se afla adevărul. Nu ar fi ajutat-o nimic
altceva decât aflarea adevărului, aşa îmi zisese. Îmi aduc aminte
pasiunea, înflăcărarea cu care îmi spusese toate acestea.
În timp ce ne întorceam spre casă, mi-am amintit dintr-odată un alt
lucru pe care ea mi-l spusese.
Zicea că are impresia că ar putea să ucidă pe cineva, dacă ar considera
că are un motiv care să merite.

Capitolul 22

La o cotitură a grădinii, i-am văzut venind grăbiţi spre noi pe Roger şi


pe Clemency. Roger purta un costum de golf prea larg, care i se potrivea
însă mult mai bine decât hainele de oraş. Părea nerăbdător şi surescitat.
Clemency avea o expresie prevestitoare de rău:
— Salutare, zise Roger. În sfârşit! Credeam că nu mai aveau de gând să
o aresteze pe femeia aia nebună! De ce-au aşteptat atât, nu ştiu! Eh, au
arestat-o acum, şi pe ea, şi pe prietenul ei mizerabil, şi sper să îi spânzure
pe amândoi.
Expresia severă a lui Clemency se înăspri.
— Nu fi atât de necivilizat, Roger, zise ea.
— Necivilizat? Prostii! Criminali cu sânge-rece ai unui bătrânel prea
încrezător, lipsit de apărare – iar când spun că mă bucur că au fost prinşi
şi că vor plăti pentru fapta lor, tu îmi spui că nu sunt civilizat! Îţi spun că
aş strânge-o de gât cu mâinile mele pe femeia aceea. Apoi adăugă: A fost
cu tine, nu-i aşa, atunci când a venit poliţia s-o ia… Cum a primit vestea?
întrebă el.
— A fost îngrozitor, zise Sophia în şoaptă. Era speriată peste poate.
— Aşa şi trebuie.
— Nu fi răzbunător, interveni iar Clemency.
— Of, ştiu, draga mea, dar tu nu poţi să înţelegi. Nu e vorba despre
tatăl tău. Eu mi-am iubit tatăl. Nu înţelegi? L-am iubit!
— Ai zice că ar fi trebuit să înţeleg asta până acum.
— Nu ai pic de imaginaţie, Clemency. Să presupunem că eu aş fi fost
cel otrăvit…
Clemency a clipit des, şi-a încleştat mâinile, apoi a replicat tăios:
— Nu spune astfel de lucruri nici măcar în glumă.
— Acum nu mai contează, draga mea, în curând vom fi departe de
toate astea.
Mergeam cu toţii spre casă, Roger şi Sophia înainte, iar eu şi Clemency
în spatele lor.
— Bănuiesc că acum ne vor lăsa să plecăm…
— Sunteţi atât de nerăbdătoare să plecaţi? am întrebat-o.
— Mă consumă totul foarte mult…
M-am uitat surprins la ea. Mi-a întâmpinat privirea cu un zâmbet fad,
slab, disperat, şi a aprobat din cap.
— Nu ai văzut, Charles, că mă lupt neîncetat? Lupt pentru fericirea
mea. Pentru fericirea lui Roger! M-am temut atât de mult că familia îl va
convinge să rămână în Anglia. M-am temut că va trebui să rămânem în
mijlocul lor, sufocaţi de legăturile familiale. M-am temut că Sophia ne va
oferi găzduire şi că vom rămâne în Anglia doar pentru că asta ar însemna
ca eu să beneficiez de mai mult confort şi de facilităţi. Problema lui Roger
este că niciodată nu ascultă. Îi vin tot felul de idei, dar niciodată cele care
trebuie. Nu ştie de fapt nimic. Şi seamănă suficient de mult cu tatăl lui
încât să creadă că fericirea unei femei e legată de confort şi de bani. Dar
am să lupt pentru fericirea mea… am să lupt. O să-l scot pe Roger de aici
şi o să-i ofer viaţa care i se potriveşte, în care nu o să se mai simtă un
ratat. Îl vreau doar pentru mine, departe de ei toţi, cât mai repede
posibil…
Vorbea în şoaptă, repede, cu un soi de disperare care m-a înfiorat. Nu-
mi dădusem seama până atunci cât de tensionată era. Nici nu realizasem
cât de posesivă şi de disperată era dragostea ei pentru Roger.
Mi-a venit în minte apoi citatul acela ciudat enunţat de Edith de
Haviland. Zisese ceva despre „felul acesta de idolatrie“, cu o intonaţie
destul de ciudată. Mă întrebam dacă se referise la Clemency.
Mă gândeam că Roger îşi iubise tatăl mai mult decât pe oricine
altcineva, mai mult chiar decât îşi iubea soţia, deşi îi era atât de devotat…
Am înţeles cât de imperios îşi dorea Clemency ca Roger să fie numai al
ei. Întreaga ei existenţă se învârtea în jurul dragostei pentru Roger. El îi
era copil, soţ şi iubit.
O maşină opri în faţa casei.
— Hei, s-a întors Josephine, am spus bucuros.
Josephine şi Magda coborâră din maşină.
Josephine avea un bandaj în jurul capului, dar în rest arăta chiar foarte
bine.
— Vreau să-mi văd peştişorii, zise ea imediat şi porni în grabă spre noi
şi spre eleşteu.
— Draga mea, strigă Magda, mai bine ai intra în casă mai întâi, să te
întinzi un pic şi să mănânci o supă hrănitoare.
— Nu te agita, mamă, răspunse Josephine. Mă simt foarte bine şi, în
plus, urăsc supa hrănitoare…
Magda arăta total indecisă. Ştiam că Josephine fusese gata să se
întoarcă acasă încă de acum câteva zile, dar la sugestia lui Taverner mai
fusese reţinută la spital un timp. Inspectorul nu voia să rişte siguranţa
fetiţei până nu-i ştia pe suspecţii principali în spatele gratiilor.
— Îndrăznesc să spun că aerul proaspăt îi va face foarte bine, i-am zis
Magdei. Voi merge eu să am grijă de ea.
Am prins-o din urmă pe Josephine chiar înainte de a ajunge la eleşteu.
— S-au întâmplat tot felul de lucruri pe aici cât ai fost plecată…
Ea nu-mi răspunse. Scruta eleşteul cu ochii ei miopi.
— Nu l-am văzut pe Ferdinand, îmi zise.
— Cine este Ferdinand?
— Peştele cu patru cozi.
— Acela e chiar amuzant. Mie îmi place cel auriu.
— Acela e un soi destul de comun…
— Nu-mi prea place cel alb, care mănâncă molii…
Josephine îmi aruncă o privire dispreţuitoare.
— Acela e un Shebunkin. Costă foarte mult, mult mai mult decât peştii
aurii.
— Nu vrei să afli ce s-a întâmplat, Josephine?
— Cred că ştiu totul…
— Ştii că a fost găsit un alt testament prin care bunicul tău îi lasă
Sophiei toţi banii lui?
Josephine dădu plictisită din cap.
— Mi-a spus mama. Oricum, ştiam deja.
— Adică ai auzit veştile în spital?
— Nu, vreau să spun că ştiam deja că bunicul i-a lăsat toată averea
Sophiei. L-am auzit spunându-i.
— Ai tras cu urechea?
— Da. Îmi place să trag cu urechea.
— Nu e deloc onorabil şi, ţine minte, cei care ascultă nu aud lucruri de
bine spunându-se despre ei.
Josephine îmi aruncă o privire în stilul ei caracteristic.
— Am auzit şi ceea ce bunicul i-a spus Sophiei despre mine, dacă la
asta te referi. Apoi adăugă: Bona se enervează dacă mă prinde ascultând
pe la uşi. Spune că nu e un lucru demn de o doamnă.
— Are mare dreptate.
— Aiurea… Nimeni nu mai e doamnă cu adevărat în zilele noastre.
Aşa spun şi în Brains Trust. Spun că e de-mo-dat.
Pronunţă cuvântul cu mare atenţie.
Am schimbat imediat subiectul.
— Ai ajuns acasă un pic prea târziu, aşa că ai ratat marele eveniment.
Inspectorul Taverner i-a arestat pe Brenda şi pe Laurence.
Mă aşteptam ca Josephine, în calitatea ei de tânăr detectiv, să fie de-a
dreptul fascinată de această informaţie, dar abia dacă mi-a răspuns,
plictisită la culme:
— Da, ştiu.
— Nu ai de unde să ştii. Abia s-a întâmplat…
— Maşina lor a trecut pe lângă noi când eram pe drum. Inspectorul
Taverner, împreună cu detectivul cu pantofi din piele de căprioară se
aflau în maşină cu Brenda şi cu Laurence, aşa că am înţeles imediat că au
fost arestaţi. Sper că li s-au citit drepturile. Sunt obligaţi, ştii asta?
Am asigurat-o că Taverner acţionase în totalitate conform legii.
— A trebuit să-i spun despre scrisori, am zis eu, scuzându-mă. Le-am
găsit în spatele rezervorului. Ţi-aş fi dat ţie voie să-i spui, numai că tu
erai inconştientă.
Josephine îşi duse grijulie mâna la cap.
— Ar fi trebuit să fiu moartă, zise ea cu satisfacţie. Ţi-am spus că
venise timpul pentru o a doua crimă. Camera rezervoarelor nu a fost un
loc prea potrivit pentru a ascunde scrisorile. Am ştiut asta imediat ce l-
am văzut pe Laurence ieşind de acolo într-o zi. Vreau să spun că el nu e
deloc genul de om priceput la chestii cum ar fi robinetele, ţevile sau
siguranţele, aşa că am ştiut imediat că ascunde ceva.
— Dar am crezut…
M-am oprit imediat ce am auzit vocea autoritară a lui Edith de
Haviland, care o striga pe fetiţă.
— Josephine! Josephine, vino imediat aici!
Josephine suspină.
— Şi mai multă agitaţie… Mai bine plec. Eşti obligat s-o faci, dacă te
strigă mătuşa Edith.
A luat-o la fugă pe peluză. Am urmat-o şi eu mai încet.
După un schimb scurt de cuvinte cu mătuşa ei, Josephine intră în casă.
M-am aşezat pe terasă alături de Edith de Haviland.
În dimineaţa aceea îşi arăta pe deplin vârsta. Am fost surprins să îi
observ ridurile, oboseala şi suferinţa întipărite pe faţă. Părea extenuată şi
învinsă. Mi-a observat îngrijorarea şi a încercat să zâmbească.
— Copila nu arată deloc rău după tot ce a păţit, spuse ea. Trebuie să
avem mai multă grijă de ea pe viitor. Totuşi, cred că de acum nu va mai fi
necesar, nu-i aşa? Suspină şi continuă: Mă bucur că totul s-a terminat.
Dar ce spectacol! Dacă eşti arestat pentru crimă, ai putea măcar să ai un
pic de demnitate! Nu am niciun fel de îngăduinţă pentru oamenii ca
Brenda, care tremură şi se vaită. Oamenii ăştia n-au niciun pic de curaj.
Laurence Brown arăta ca un iepure prins în cursă.
Un sentiment ciudat de milă mi se inocula în suflet.
— Sărmanii nenorociţi, am zis eu.
— Da, sărmanii nenorociţi… Sper că va fi în stare să aibă grijă de ea,
nu-i aşa? Adică să-şi caute avocaţi şi chestii de genul acesta…
Mi se părea ciudat să constat că, deşi o plăceau atât de puţin pe
Brenda, erau totuşi atât de grijulii pentru ca ea să aibă toate avantajele
unei apărări bune.
Edith de Haviland continuă:
— Cât o să ţină? Cât va dura întregul proces?
I-am răspuns că nu aveam cum să ştiu exact. Urmau să fie acuzaţi de
poliţie şi, probabil, trimişi apoi în judecată. Trei sau patru luni, am
estimat eu, iar dacă vor fi condamnaţi, ar urma să aibă loc recursul.
— Crezi că vor fi condamnaţi? mă întrebă ea.
— Nu ştiu. Nu ştiu exact câte dovezi are poliţia. Desigur, există
scrisorile.
— Scrisori de dragoste? Deci, erau iubiţi?
— Erau îndrăgostiţi unul de altul.
Se întunecă la faţă.
— Nu-mi place deloc asta, Charles. Nu-mi place Brenda. În trecut, o
displăceam enorm. Am spus lucruri urâte despre ea. Dar acum… acum
simt că aş vrea să aibă toate şansele, să beneficieze de orice posibilă
şansă. Aşa ar fi dorit şi Aristide. Simt că e de datoria mea să mă asigur…
că va avea parte de un proces echitabil.
— Dar Laurence?
— Oh, Laurence…
Ridică din umeri iritată.
— Bărbaţii trebuie să aibă grijă de ei. Dar Aristide nu ne-ar ierta
niciodată dacă…
Îşi lăsă propoziţia neterminată, după care continuă:
— Cred că e aproape ora mesei. Mai bine am intra.
I-am spus că voi pleca la Londra.
— Cu maşina ta?
— Da.
— Hm… Mă întreb dacă m-ai putea lua şi pe mine. Bănuiesc că nu mai
suntem constrânşi să rămânem aici.
— Sigur că pot să vă duc, dar cred că Magda şi Sophia vor merge şi ele
după masă. Aţi călători mult mai confortabil cu ele decât cu maşina mea
cu două locuri.
— Nu aş vrea să merg cu ele. Ia-mă cu tine şi te rog nu spune nimănui
nimic despre asta.
Am fost surprins, dar am făcut cum mă rugase.
Nu am vorbit prea mult pe drumul spre oraş. Când am ajuns, am
întrebat-o unde aş putea să o las.
— Pe Harley Street, zise ea.
Am avut o presimţire nefastă, dar nu am spus nimic. Ea a continuat:
— Nu, e prea devreme. Lasă-mă la Debenhams. Pot să iau masa acolo
şi să merg pe Harley Street mai târziu.
— Sper… am început eu, apoi m-am oprit.
— Din cauza asta nu am vrut să merg cu Magda. Ea dramatizează
totul. Se agită prea mult.
— Îmi pare foarte rău.
— Nu ai de ce. Am avut o viaţă bună. O viaţă foarte bună…
Mi-a aruncat un zâmbet forţat.
— Şi nu s-a terminat încă.

Capitolul 23

Nu-l văzusem pe tata de câteva zile. L-am găsit preocupat deja de alte
cazuri, aşa că am plecat să-l caut pe Taverner.
Inspectorul avea puţin timp liber şi a fost de acord să ieşim la o cafea.
L-am felicitat pentru rezolvarea cazului, iar el mi-a mulţumit într-o
manieră foarte reţinută.
— Eh, totul s-a terminat, a spus el. Avem un caz. Nimeni nu poate
nega asta.
— Crezi că vom obţine o condamnare?
— Greu de spus. Probele sunt circumstanţiale – aşa se întâmplă
întotdeauna în cazul crimelor. Totul depinde foarte mult de impresia pe
care ei o vor lăsa juriului.
— Cât de departe merg scrisorile?
— La prima vedere, par suficient de condamnabile. Se fac referiri la
viaţa lor împreună atunci când bătrânul va muri. Fraze precum „nu va
mai trece mult“… dar, ţine minte ce-ţi spun, avocatul apărării va încerca
să răstălmăcească toate acestea – va spune că soţul ei era atât de bătrân,
încât era normal să se aştepte ca el să moară. Nu e nicio referire la
otrăvire – nu în mod explicit –, dar sunt câteva pasaje care ar putea
însemna asta. Depinde ce judecător vom avea. Dacă va fi bătrânul
Carberry, va fi deosebit de ferm cu ei. El este întotdeauna cât se poate de
just în ce priveşte dragostea nepermisă. Bănuiesc că-l vor avea pe Eagles
sau pe Humphrey Kerr ca avocaţi – Humphrey e magnific în astfel de
cazuri –, doar că el ar prefera eventual un fost militar pentru a-şi face
bine treaba. O persoană care nu şi-a satisfăcut stagiul militar îi va pune
ceva beţe în roate. Întrebarea care se pune este dacă juriul îi va plăcea. Nu
poţi şti niciodată la ce să te aştepţi de la juraţi. Ştii, Charles, cei doi nu
sunt ceea ce am putea numi nişte personaje înduioşătoare. Ea e o femeie
foarte frumoasă care s-a căsătorit cu un tip bătrân pentru banii lui, iar
Brown este un tip nevrotic, fără stagiu militar. Acest gen de crimă e
foarte des întâlnit, aşa că, dacă e să respectăm tiparul general, nu prea se
poate spune că nu sunt vinovaţi. Desigur, juraţii pot decide că el e
vinovat, iar ea nu a ştiut nimic despre asta, sau că ea e cea vinovată şi că
el n-a ştiut nimic despre asta, sau că amândoi sunt vinovaţi.
— Tu ce crezi? l-am întrebat.
M-a privit cu o mină total expresivă.
— Nu cred nimic. Am adunat dovezile şi le-am predat la
Departamentul de Investigaţii Criminale, unde s-a hotărât că avem un
caz. Cam asta e tot. Mi-am făcut datoria şi am terminat cu asta. Acum ştii
tot, Charles.
Numai că nu ştiam. Mi se părea că Taverner, din anumite motive, nu
părea deloc fericit.
Peste numai trei zile mi-am deschis inima în faţa tatălui meu. El nu
mai adusese vorba deloc despre caz. Exista un fel de reţinere între noi – şi
credeam că ştiu motivul. Numai că trebuia să înlătur bariera aceea dintre
noi.
— Trebuie să discutăm despre asta, i-am spus. Taverner nu e deloc
convins că cei doi au comis crima şi nici tu nu eşti.
Tata a dat din cap. Mi-a repetat ceea ce îmi spusese şi Taverner:
— Acum nu mai depinde de noi. Există un caz de dezbătut. Fără nicio
îndoială.
— Dar tu nu crezi – şi sigur nu crede nici Taverner – că cei doi sunt
vinovaţi!
— Asta va trebui să decidă juraţii.
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi vorbi în termeni tehnici! Voi
doi ce credeţi, voi înşivă?
— Părerea mea personală nu e deloc mai bună decât a ta, Charles.
— Ba este. Ai mai multă experienţă.
— Atunci voi fi sincer cu tine: pur şi simplu… nu ştiu!
— Ar putea fi vinovaţi?
— Sigur că da.
— Dar nu eşti sigur!
Tata ridică din umeri.
— Cum ar putea cineva să fie sigur?
— Nu ocoli răspunsul, tată. Ai fost sigur în alte cazuri, nu-i aşa? Foarte
sigur? Fără absolut niciun dubiu?
— Da, uneori am fost. Dar nu întotdeauna.
— Mi-aş fi dorit din tot sufletul să fi fost sigur de data aceasta.
— La fel şi eu.
Am tăcut amândoi. Mă gândeam la cele două siluete care se furişau
din grădină pe înserate. Singuri, vânaţi şi speriaţi. Le fusese frică încă de
la început. Nu era asta dovada unei conştiinţe vinovate?
Dar mi-am răspuns: „Nu neapărat“. Atât Brendei, cât şi lui Laurence le
era frică de viaţă – nu aveau deloc încredere în ei, în capacitatea lor de a
evita pericolul şi înfrângerea, aşa că puteau observa foarte limpede că
tiparul dragostei nepermise, care poate conduce la crimă, îi poate
învinovăţi în orice moment.
Tata începu să-mi vorbească, pe un ton grav şi cald:
— Haide, Charles, să recunoaştem. Încă mai crezi că cineva din familia
Leonides e, de fapt, vinovat, nu-i aşa?
— Nu neapărat. Doar că mă întreb…
— Chiar asta crezi. Poate că te înşeli, dar exact asta crezi.
— Aşa e, am spus.
— De ce?
— Pentru că… m-am gândit bine şi am încercat să văd lucrurile cât se
poate de clar, să mă fac înţeles… pentru că (da, chiar aşa era)… pentru că
asta cred şi ei.
— Asta cred şi ei? Interesant. Foarte interesant. Vrei să spui că toţi se
bănuiesc unul pe altul sau că ei ştiu, de fapt, cine a făcut-o?
— Nu sunt sigur. Totul e foarte vag şi confuz. Cred că, de fapt, toţi
refuză să ştie cine este vinovatul.
Tata încuviinţă din cap.
— Nu şi Roger, am continuat eu. Roger crede sincer că Brenda e cea
vinovată şi îşi doreşte din tot sufletul să o vadă spânzurată. Este… Este o
adevărată plăcere să stai cu Roger, pentru că el e simplu şi pozitiv şi nu
are niciun fel de rezerve. Dar ceilalţi sunt reţinuţi, neliniştiţi… Mă roagă
toţi să mă asigur că Brenda va avea parte de cea mai bună apărare, de
toate avantajele posibile… de ce?
— Pentru că, de fapt, în sufletele lor, nu cred cu adevărat că Brenda e
vinovată… Da, aşa pare, răspunse tata. Apoi mă întrebă calm: Totuşi,
cine ar fi putut s-o facă? Ai vorbit cu toţi? Pe care ai paria?
— Nu ştiu. Şi asta mă scoate din minţi. Niciunul nu se potriveşte
descrierii pe care tu ai făcut-o unui ucigaş şi totuşi simt că unul dintre ei
este criminal.
— Sophia?
— Nu. Dumnezeule, nu!
— Dar te-ai gândit la această posibilitate, Charles… Da, te-ai gândit,
nu nega. Cu atât mai mult cu cât nu-ţi dai seama de asta… Dar ceilalţi?
Philip?
— Doar pentru motive dintre cele mai fantastice.
— Motivele chiar pot fi fantastice sau pot fi absurd de neînsemnate.
Care ar fi motivul lui?
— E foarte gelos pe Roger, aşa a fost toată viaţa. Afecțiunea tatălui lor
pentru Roger l-a întors pe Philip împotriva fratelui său. Roger era pe cale
să se prăbuşească, apoi bătrânul a auzit despre asta. A promis să-l ajute
pe Roger să se pună iar pe picioare. Să zicem că Philip a aflat toate
acestea. Dacă bătrânul ar fi murit în noaptea aceea, Roger nu ar mai fi
primit niciun fel de ajutor. Roger ar fi fost complet terminat şi scos din
schemă. Oh! Ştiu că e absurd.
— Oh, nu, chiar deloc. E anormal, dar se poate întâmpla. E omenesc.
Dar Magda?
— Ea e mai degrabă o tipă copilăroasă. Face din ţânţar armăsar. Însă
nu m-aş fi gândit niciodată că ar putea fi implicată dacă nu ar fi existat
graba subită de a o trimite pe Josephine în Elveţia. Nu mă pot abţine să
nu mă gândesc că poate se temea că Josephine ştia sau ar fi putut spune
ceva…
— După care Josephine a fost lovită la cap.
— Ei bine, pentru asta nu ar putea fi vinovată mama ei!
— De ce nu?
— Dar, tată, o mamă nu ar putea…
— Charles, Charles, nu citeşti niciodată ştirile poliţiei? Se întâmplă de
nenumărate ori ca o mamă să aibă o antipatie faţă de unul dintre copiii
ei. Faţă de unul singur; celorlalţi le poate fi cât se poate de devotată.
Există o asociere, un motiv de un anumit tip, dar de cele mai multe ori e
greu de ajuns la o explicaţie. Dar, atunci când există, este o aversiune
iraţională şi foarte puternică.
— O numea pe Josephine „copil schimbat la naştere“, am recunoscut
eu fără să vreau.
— Pe copilă o deranja?
— Nu cred.
— Cine ar mai fi? Roger?
— Roger nu şi-a ucis tatăl. Sunt destul de sigur de asta.
— Atunci, şterge-l pe Roger de pe listă. Soţia lui – cum o cheamă –
Clemency?
— Da. Dar dacă ea ar fi cea care l-a ucis pe bătrânul Leonides, a făcut-o
pentru un motiv cât se poate de ciudat.
I-am povestit conversaţia mea cu Clemency. I-am spus că mi se părea
foarte posibil ca, din dorinţa ei iară margini de a-l scoate pe Roger din
Anglia, să-l fi otrăvit pe bătrân.
— Îl convinsese pe Roger să plece fără să-i spună tatălui lui. Apoi
bătrânul a aflat. Urma să susţină Associated Catering. Toate speranţele şi
planurile lui Clemency erau astfel zădărnicite. Iar ea îl iubeşte cu
disperare pe Roger, dincolo de idolatrie.
— Repeţi ceea ce a spus şi Edith de Haviland!
— Da. Iar Edith e o altă persoană despre care cred că ar putea fi
vinovată. Dar nu ştiu de ce. Pot doar să cred că ar fi luat legea în propriile
mâini, dacă ar fi considerat că are un motiv suficient de bun.
— Şi tot ea era foarte nerăbdătoare să se asigure că Brenda are parte de
cea mai bună apărare!
— Da. Dar cred că pur şi simplu din cauza conştiinţei. Nu cred că,
dacă ea e cea vinovată, ar fi vrut ca cei doi să fi fost acuzaţi de crimă.
— Probabil că nu. Dar ar fi lovit-o pe Josephine?
— Nu, am zis eu încet. Nu cred. Asta îmi aminteşte de ceva ce mi-a
spus Josephine la un moment dat şi care mi se tot învârte în creier fără
să-mi dau seama ce anume. Îmi scapă. Dar e ceva nelalocul lui. Dacă aş
putea să-mi amintesc…
— Nu contează. O să-ţi aminteşti mai târziu. Te mai gândeşti la altceva
sau la altcineva?
— Da. Chiar foarte mult. Cât de multe ştii despre paralizia infantilă?
Are efecte asupra caracterului?
— Eustace?
— Da. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai tare mi se pare că
Eustace se potriveşte profilului. Antipatia şi resentimentele lui faţă de
bunicul său. Ciudăţenia şi schimbările de dispoziţie. Nu e normal. E
singurul din familie pe care mi-l imaginez lovind-o pe Josephine, dacă ea
ar şti ceva despre el – şi e foarte probabil să ştie. Copila aceea ştie totul.
Îşi notează totul într-un carneţel.
M-am oprit, ca străfulgerat de un gând.
— Dumnezeule, am spus eu. Cât de prost sunt!
— Ce s-a întâmplat?
— Ştiu acum ce era nelalocul lui. Am presupus şi eu, şi Taverner că
dormitorul lui Josephine a fost devastat în căutarea fanatică a scrisorilor.
Am crezut că ea le-a găsit şi le-a ascuns în camera rezervoarelor. Dar,
deunăzi, când ne plimbam, mi-a spus că de fapt Laurence e cel care le
ascunsese acolo. Josephine îl văzuse ieşind din acea cameră, aşa că a mers
să investigheze şi a găsit scrisorile. După care, bineînţeles că le-a citit. Dar
le-a lăsat unde erau.
— Deci?
— Nu înţelegi? Persoana cu pricina nu căuta scrisorile în camera lui
Josephine. Trebuie să fi căutat ceva cu totul diferit.
— Şi acel ceva…
— Era carneţelul negru în care ea îşi nota „rezultatele“ investigaţiilor.
Asta căuta persoana care a răscolit camera! Cred că, oricine ar fi fost, nu a
găsit ce căuta. Cred că e încă la Josephine. Dar, dacă e aşa…
M-am ridicat pe jumătate de pe scaun.
— Dacă e aşa, spuse tata, ea încă nu e în siguranţă. Asta voiai să spui?
— Da. Şi nu va fi pe deplin în afara oricărui pericol până nu va pleca
spre Elveţia. Au plănuit s-o trimită acolo, ştii asta, nu?
— Ea vrea să plece?
M-am gândit un pic.
— Nu cred că vrea.
— Atunci probabil că nici nu a plecat, zise tata sec. Dar ai dreptate în
legătură cu pericolul! Ai face bine să mergi acolo.
— Eustace? am strigat eu disperat. Clemency?
Tata a spus calm:
— În mintea mea faptele indică limpede o singură direcţie… Mă mir
că nu-ţi dai seama. Eu…
Glover deschise uşa.
— Îmi cer iertare, domnule Charles, telefonul… Domnişoara Leonides
a sunat de la Swinly Dean. E urgent!
Părea un déjà-vu oribil. Oare Josephine căzuse din nou victimă? Şi
dacă, de data asta, criminalul nu mai dăduse greş?
M-am grăbit la telefon.
— Sophia? Sunt Charles.
Sophia îmi vorbi cu disperare în voce:
— Charles, nu s-a terminat nimic… Criminalul e încă aici.
— Ce vrei să spui? Ce s-a întâmplat? A păţit ceva Josephine?
— Nu Josephine, ci bona.
— Bona?
— Da, Josephine nu şi-a băut ceaşca de cacao cu lapte, care a rămas pe
masă. Bona a considerat că e păcat s-o irosească, aşa că a băut-o ea.
— Sărmana bonă! E grav?
Vocea Sophiei se frânse:
— Oh, Charles, e moartă…

Capitolul 24

Ne întorceam de unde am plecat. Asta gândeam în timp ce ieşeam din


Londra cu Taverner. Eram nevoiţi să refacem traseul.
Din când în când, Taverner scăpa câte o înjurătură. Cât despre mine,
repetam prosteşte din când în când, fără niciun rost:
— Deci nu au fost Brenda şi Laurence. N-au fost ei.
Am crezut oare cu adevărat că ei o făcuseră? Am fost atât de încântat
să cred asta! Atât de încântat că scăpasem de alte posibilităţi mai
sinistre…
S-au îndrăgostit. Şi-au scris scrisori de dragoste. Au sperat că soţul
bătrân al Brendei avea să moară în curând, fericit şi împăcat – dar mă
întreb dacă îşi doriseră cu adevărat să moară. Aveam impresia că dorul şi
chinul unei poveşti de dragoste neîmplinite li se potrivea la fel de bine
sau chiar mai bine decât banalitatea unei căsnicii. Nu cred că Brenda era
o femeie cu adevărat pasională. Era prea anemică, prea indiferentă.
Tânjea, de fapt, după romantism. Iar Laurence cred că era genul de om
care găsea plăcere în frustrare şi în vise de fericire inexacte, mai degrabă
decât în satisfacţia carnală.
Au fost prinşi în cursă, îngroziţi, fără să aibă puterea să scape.
Laurence, de o prostie incredibilă, nu a distrus scrisorile primite de la
Brenda. Putem presupune că Brenda le distrusese pe ale ei, din moment
ce nu fuseseră găsite. Şi nu fusese Laurence cel care pusese capcana la
uşa de la spălătorie.
Altcineva o făcuse. O persoană care-şi ascundea în continuare faţa sub
o mască.
Am ajuns la poartă. Taverner a coborât, iar eu l-am urmat. În hol se
afla un poliţist în haine civile, pe care nu-l cunoşteam. L-a salutat pe
Taverner, iar acesta l-a tras deoparte.
Grămada de bagaje din hol mi-a atras atenţia. Valizele erau etichetate
şi gata de plecare. În timp ce mă uitam la bagaje, Clemency a coborât
scările şi a intrat pe uşa din capătul holului. Era îmbrăcată în aceeaşi
rochie roşie, peste care purta o haină din tweed, iar pe cap avea o pălărie
din fetru.
— Charles, ai venit la timp pentru a ne lua la revedere.
— Plecaţi?
— La noapte plecăm la Londra. Avionul nostru decolează mâine-
dimineaţă devreme.
Era calmă şi zâmbitoare, dar aveam impresia că nu scăpa nimic din
ochi.
— Dar nu puteţi pleca acum!
— Şi de ce nu? Vocea îi era aspră.
— Ei bine, moartea bonei…
— Nu are nimic de-a face cu noi.
— Poate că nu, dar în orice caz…
— De ce spui „poate că nu“? Chiar nu avem nicio legătură cu asta. Eu
şi Roger am fost la etaj, terminam de făcut bagajele. Nu am coborât deloc
cât timp ceaşca de cacao cu lapte s-a aflat pe masa din bucătărie.
— Puteţi demonstra asta?
— Pot să garantez pentru Roger şi Roger poate garanta pentru mine.
— Atât şi nimic mai mult… Nu uitaţi că sunteţi soţ şi soţie.
Atunci, furia ei izbucni fără stavilă.
— Eşti imposibil, Charles! Eu şi Roger plecăm să ne trăim în sfârşit
viaţa. De ce am vrea să otrăvim o biată femeie bătrână şi drăguţă, care nu
ne-a deranjat vreodată cu ceva?
— Poate că nu pe ea aţi vrut s-o otrăviţi.
— Cu atât mai puţin am vrea să otrăvim un copil.
— Depinde de copil, nu?
— Ce vrei să spui?
— Josephine nu e un copil obişnuit. Ştie foarte multe lucruri despre
oameni. Ea…
M-am oprit. Josephine tocmai ieşea pe uşa care dădea spre salon.
Muşca din nelipsitul măr, iar în ochi îi strălucea un fel de bucurie
bolnăvicioasă.
— Bona a fost otrăvită, zise ea. Exact ca bunicul. Teribil de palpitant,
nu-i aşa?
— Şi nu eşti deloc afectată? am întrebat sever. Doar eraţi apropiate,
nu?
— Nu în mod deosebit. Mă tot certa pentru una-alta. Era chiar
enervantă.
— Dar tu ţii la cineva în mod deosebit, Josephine? întrebă Clemency.
Josephine îşi întoarse ochii cu sclipiri răutăcioase spre Clemency.
— O iubesc pe mătuşa Edith. O iubesc foarte mult. Şi aş putea să-l
iubesc pe Eustace, doar că se poartă îngrozitor cu mine şi nu e interesat
să afle cine a făcut toate astea.
— Ar fi bine să te opreşti cu investigaţiile, am zis eu. E imprudent.
— Nu trebuie să mai cercetez nimic, spuse ea. Ştiu deja totul.
Se făcu linişte pentru un moment. Ochii lui Josephine, gravi şi
vigilenţi, erau fixaţi pe Clemency. Un sunet ca un oftat prelung mi-a
ajuns apoi la urechi. M-am întors repede: Edith de Haviland stătea la
jumătatea scărilor, dar mi se părea că nu ea suspinase. Sunetul venea din
spatele uşii pe care intrase Josephine.
Am mers repede la uşă şi am deschis-o larg. Nu se vedea nimeni.
Totuşi, eram foarte tulburat. Cu siguranţă cineva stătuse în spatele uşii
şi auzise tot ce spusese Josephine. M-am întors şi am luat-o pe Josephine
de mână. Muşca din măr şi se uita nepăsătoare la Clemency. Dincolo de
solemnitatea momentului, mi se părea că în aer plutea o satisfacţie
perfidă.
— Vino, Josephine, am spus eu. Trebuie să discutăm.
Cred că Josephine a protestat, dar nu mai aveam chef de prostii. Am
dus-o cu forţa în partea de casă în care locuia.
Am dat de un mic salon în care nu prea intra nimeni niciodată, aşa că
puteam fi siguri că nu vom fi deranjaţi. Am dus-o acolo, am închis uşa şi
am aşezat-o pe un scaun. Am luat încă un scaun şi l-am aşezat în faţa ei.
— Acum, Josephine, vom pune cărţile pe masă. Ce ştii mai exact?
— Foarte multe.
— Nici nu mă îndoiesc de asta. Căpşorul ăsta al tău cred că e atât de
plin de informaţii, importante sau nu, încât e gata să explodeze. Dar ştii
exact la ce mă refer, nu-i aşa?
— Bineînţeles că ştiu. Doar nu sunt proastă.
Nu mi-am dat seama dacă afirmaţia ei îmi era adresată mie sau
poliţiei, dar nu i-am dat atenţie şi am continuat:
— Ştii cine a pus otrava în ceaşca de cacao cu lapte?
A aprobat din cap.
— Ştii cine ţi-a otrăvit bunicul?
Josephine a aprobat din nou.
— Şi cine te-a lovit la cap?
Acelaşi răspuns.
— Atunci o să-mi spui exact tot ce ştii. O să-mi spui totul, acum.
— N-o să-ţi spun.
— Eşti obligată. Orice informaţii deţii sau descoperi trebuie să le pui la
dispoziţia poliţiei.
— Nu o să spun nimic poliţiei. Sunt toţi nişte proşti. Au crezut că
Brenda e vinovată sau Laurence… Eu nu am fost atât de proastă. Am fost
destul de sigură că nu ei sunt vinovaţi. Am bănuit cine a fost de la bun
început, apoi am făcut un test – şi acum ştiu sigur.
A terminat fraza într-o notă triumfătoare.
M-am rugat cerului să-mi dea răbdare şi am început din nou:
— Ascultă, Josephine, îndrăznesc să spun că eşti foarte isteaţă –
Josephine părea foarte încântată –, dar isteţimea nu-ţi va folosi prea mult
dacă nu trăieşti să te poţi bucura de ea. Nu înţelegi, prostuţo, că atâta
timp cât ţii astfel de secrete eşti în pericol iminent?
Josephine a dat din cap aprobator.
— Bineînţeles că sunt.
— Ai scăpat deja de două ori ca prin urechile acului. Prima dată era să
mori. A doua oară, cineva chiar şi-a pierdut viaţa. Nu înţelegi că, dacă
umbli prin casă, lăudându-te cât te ţine gura că ştii cine e criminalul,
viaţa ta va fi în continuare în pericol – şi că fie vei muri tu, fie altcineva?
— În unele cărţi sunt omorâte mai multe persoane, mă informă
Josephine cu entuziasm. Ajungi să afli cine e criminalul numai pentru că
el sau ea e singura persoană care rămâne în viaţă.
— Asta nu e o povestioară poliţistă. Aici suntem la Trei Frontoane,
Swinly Dean, iar tu eşti o fetiţă naivă care a citit prea mult pentru vârsta
ei. O să te fac să-mi spui, chiar de va trebui să te zgâlţâi până îţi
clănţănesc toţi dinţii.
— Aş putea oricând să-ţi spun ceva neadevărat.
— Ai putea, dar nu o vei face. Oricum, ce aştepţi de fapt?
— Nu înţelegi. Poate că nu o să spun niciodată. Vezi tu, poate că
sunt… ataşată de persoana respectivă.
A făcut o pauză, pentru a lăsa afirmaţia să-şi facă efectul.
— Iar dacă o să spun, continuă ea, o să fie aşa cum trebuie. O să-i adun
pe toţi şi o să refac tot scenariul, cu tot cu indicii, după care o să spun pe
neaşteptate: „Tu ai făcut-o“…
Îşi aruncă arătătorul în faţă exact când Edith de Haviland intra în
cameră.
— Aruncă mărul la coşul de gunoi, zise Edith. Ai o batistă? Ai
degetele lipicioase. Ieşim un pic cu maşina.
Îmi aruncă o privire plină de înţeles.
— Vei fi mai în siguranţă departe de aici, pentru o oră sau două.
Lui Josephine părea că nu prea-i convine, aşa că Edith adăugă:
— Mergem la Longbridge şi bem un shake cu gheaţă.
Ochii lui Josephine se luminară şi adăugă:
— Două.
— Poate, zise Edith. Acum du-te şi ia-ţi haina, pălăria şi eşarfa
bleumarin. E rece afară. Charles, mai bine ai merge cu ea să se îmbrace.
Nu o scăpa din ochi. Am de scris ceva.
S-a aşezat la birou, iar eu am însoţit-o pe Josephine afară din cameră.
Chiar şi fără avertizarea lui Edith, m-aş fi ţinut după Josephine peste tot,
ca o lipitoare. Eram convins că pericolul o pândea de pretutindeni pe
copilă.
După ce am supravegheat-o pe Josephine, Sophia a intrat în cameră.
Părea surprinsă să mă vadă.
— Cum de te-ai transformat într-o bonă, Charles? Nu mă gândeam că
te găsesc aici.
— Merg la Longbridge cu mătuşa Edith, spuse Josephine plină de
importanţă. O să bem shake cu gheaţă.
— Brrrr, pe o zi ca asta?
— Băuturile cu gheaţă sunt întotdeauna bune. Când eşti rece pe
dinăuntru, te fac să te încălzeşti pe dinafară.
Sophia fu străbătută de un fior. Părea îngrijorată şi am fost uimit să-i
văd paloarea din obraji şi cearcănele de sub ochi.
Ne-am întors în salonaşul din care plecasem.
Edith presa cu sugativa câteva plicuri. S-a ridicat repede.
— Plecăm acum, a zis ea. I-am spus lui Evans să aducă Fordul.
A ieşit pe hol, iar noi am urmat-o.
Valizele cu etichetele albastre mi-au atras din nou privirea. Fără să ştiu
de ce, îmi provocau nelinişte.
— Este o zi frumoasă, zise Edith de Haviland în timp ce-şi lua
mănuşile şi se uita la cer.
Fordul aştepta în faţa casei.
— Rece, dar îmbietoare, continuă ea. O adevărată zi de toamnă. Cât de
frumos arată copacii cu crengile aproape goale în contrast cu cerul… cu
câte una sau două frunze aurii atârnând din loc în loc…
A rămas tăcută un moment, apoi s-a întors şi a sărutat-o pe Sophia.
— La revedere, draga mea. Nu-ţi face prea multe griji. Unele lucruri
trebuie înfruntate şi suportate.
Apoi a spus: „Hai Josephine“ şi s-a urcat în maşină. Fetiţa a urcat
alături de ea.
Amândouă ne-au făcut cu mâna în timp ce se îndepărtau.
— Cred că are dreptate şi că e mai bine s-o ţină pe Josephine departe
pentru un timp. Dar, Sophia, trebuie s-o convingem pe copila aceea să ne
spună ce ştie!
— Probabil că nu ştie nimic. Se laudă doar. Lui Josephine îi place să se
dea mare, să ştii.
— E mai mult de atât. Se ştie ce otravă a fost în ceaşca de cacao cu
lapte?
— Se presupune că e digitalină. Mătuşa Edith ia digitalină pentru
inimă. Are un flacon plin de pastile în camera ei. Acum flaconul e gol.
— Trebuia să le ţină sub cheie.
— Aşa a şi făcut. Dar nu cred că ar fi greu pentru cineva să descopere
unde îşi ţine cheia.
— Cineva? Cine?
M-am uitat din nou la grămada de bagaje. Am spus brusc şi cu ton
ridicat:
— Nu pot pleca! Nu trebuie să li se permită!
Sophia părea surprinsă.
— Roger şi Clemency? Charles, doar nu crezi că…
— Tu ce crezi?
Sophia şi-a ridicat braţele într-un gest de neputinţă.
— Nu ştiu, Charles, mi-a şoptit ea. Ştiu doar că trăiesc din nou într-un
coşmar!
— Ştiu. Exact aşa am zis şi eu când m-am întors aici cu Taverner.
— Pentru că exact aşa e într-un coşmar. Trăieşti alături de oameni pe
care îi cunoşti, le vezi feţele şi dintr-odată acestea li se schimbă şi nu îi
mai cunoşti – sunt nişte străini… străini răi…
A început să plângă:
— Hai afară, Charles, hai afară. E mai sigur afară… Mă tem să stau în
casa asta…

Capitolul 25

Am stat în grădină mult timp. Printr-o înţelegere tacită, am refuzat să


discutăm despre primejdia ce ne pândea.
În schimb, Sophia îmi povestea cu afecţiune despre femeia răposată,
despre lucrurile pe care le-au făcut, despre jocurile pe care le jucaseră în
copilărie cu bona, povestioarele pe care i le spunea despre Roger, tatăl
lor, şi despre ceilalţi fraţi şi surori.
— Ei erau adevăraţii ei copii, înţelegi? Doar ea s-a întors la noi să ne
ajute pe timpul războiului, când Josephine era doar un bebeluş, iar
Eustace era un copilaş nostim.
Simţeam că Sophia găsea mângâiere în aceste amintiri şi am încurajat-
o să vorbească.
Mă întrebam ce făcea Taverner în timpul acesta. Cred că îi interoga pe
cei din familie. O maşină în care se aflau fotograful şi alţi doi poliţişti se
îndepărtă, în timp ce o ambulanţă tocmai sosea.
Sophia tremură puţin. După câteva clipe plecă şi ambulanţa şi ne-am
dat seama că transporta trupul neînsufleţit al bonei, pentru a fi pregătit
de autopsie.
Cu toate acestea, noi ne plimbam prin grădină şi vorbeam, iar
cuvintele noastre deveneau din ce în ce mai mult o mantie pentru
adevăratele noastre gânduri.
Într-un târziu, Sophia îmi spuse înfrigurată:
— Trebuie să fie foarte târziu, e aproape întuneric. Ar trebui să intrăm.
Mătuşa Edith şi Josephine nu s-au întors… N-ar fi trebuit să se întoarcă
până acum?
O presimţire vagă se trezi în fiinţa mea. Ce se întâmplase? Oare Edith
o ţinea dinadins pe Josephine departe de Casa Strâmbă?
Am intrat în casă. Sophia trase toate draperiile. Focul era aprins, iar în
salonul mare părea să domnească luxul unor vremuri de mult apuse, de
unde aerul aproape ireal, fantastic al încăperii. Boluri mari de bronz,
pline cu crizanteme erau aşezate pe mese.
Sophia chemă o servitoare pe care am recunoscut-o – era aceea care ne
adusese mai demult ceai la etaj. Avea ochii roşii şi se smiorcăia întruna.
Am observat, de asemenea, că avea un mod de a-şi arunca repede
privirea peste umăr, cu frică parcă.
Magda ni se alătură, dar ceaiul lui Philip îi fu trimis în bibliotecă.
Rolul Magdei era acum o imagine inertă, îngheţată de durere. Nu
vorbea mai deloc. Într-un târziu întrebă:
— Unde sunt Edith şi Josephine? E deja întuneric.
Dar nu mai era deloc absentă când a spus-o, ci mai degrabă
preocupată.
Mă simţeam din ce în ce mai neliniştit. Am întrebat-o dacă Taverner
era în casă încă şi Magda bănuia că da, aveam să-l mai găsesc pe
inspector. Am plecat să-l caut. I-am spus că eram îngrijorat în legătură cu
domnişoara de Haviland şi cu copilul.
El se îndreptă rapid spre telefon şi dădu câteva indicaţii.
— Te anunţ când aflu ceva, îmi spuse.
I-am mulţumit şi m-am întors în salon. Sophia se afla acolo cu Eustace.
Magda plecase.
— O să ne anunţe când va avea noutăţi, i-am spus Sophiei.
Ea îmi răspunse cu o voce stinsă:
— Ceva s-a întâmplat, Charles, ceva trebuie să se fi întâmplat.
— Draga mea Sophia, încă nu e chiar atât de târziu…
— De ce vă tot agitaţi? spuse Eustace. Probabil că au mers la
cinematograf.
Apoi ieşi din cameră.
— S-ar putea să o fi dus pe Josephine la vreun hotel sau chiar în
Londra, i-am spus Sophiei. Cred că a înţeles că fetiţa era în pericol, poate
că şi-a dat seama mai bine decât noi…
Sophia îmi răspunse cu o privire sumbră, pe care nu o puteam
pătrunde.
— M-a sărutat de adio…
Nu pricepeam ce voia să spună prin această remarcă fără logică… sau
ce trebuia să deduc din asta. Am întrebat dacă Magda era îngrijorată.
— Mama? Nu, ea e în regulă. Nu are noţiunea timpului. Acum citeşte
o piesă nouă a lui Vavasour Jones, intitulată Aranjamentele unei femei. E o
piesă nostimă despre o crimă cu o femeie Barbă-albastră – piesă plagiată,
din punctul meu de vedere, după Arsenic şi dantelă veche. Totuşi, are un
rol feminin bun, o femeie căreia îi place la nebunie să fie văduvă.
Nu am mai zis nimic. Stăteam alături, prefăcându-ne că citim.
Pe la zece şi un sfert, intră Taverner. Chipul lui părea pregătit pentru
ce urma să ne spună.
Sophia se ridică şi îl privi întrebătoare.
— Îmi pare rău. Am nişte veşti proaste pentru voi. Am dat maşina în
urmărire generală. Unul dintre şoferi ne-a raportat că ar fi văzut o
maşină marca Ford, cu număr de înmatriculare asemănător, care ar fi
ieşit de pe drumul principal la Flackspur Heath şi ar fi luat-o prin
pădure.
— Pe drumul către cariera Flackspur?
— Da, doamnă Leonides.
Făcu o pauză şi apoi continuă:
— Maşina a fost găsită în carieră. Ambii pasageri au fost găsiţi morţi.
A fost o moarte rapidă.
— Josephine!
Era ţipătul Magdei, care stătea în uşă. Vocea ei se transformă într-un
bocet.
— Josephine… copilaşul meu!
Sophia se îndreptă spre ea şi o cuprinse în braţe.
— Aşteptaţi o clipă! le-am zis.
Îmi amintisem ceva! Edith de Haviland scrisese două scrisori şi apoi
ieşise cu ele în mână pe hol. Dar nu le mai avea atunci când urcase în
maşină.
Am alergat pe hol către biroul lung de stejar. Am găsit scrisorile,
împinse în spatele unui samovar din bronz.
Cea de deasupra era adresată inspectorului-şef Taverner. Taverner mă
urmase. I-am înmânat scrisoarea, iar el i-a sfâşiat plicul nerăbdător. Stând
lângă el, i-am putut citi conţinutul scurt:

Speranţa mea este că veţi citi această scrisoare abia după moartea mea.
Nu vreau să intru în detalii, dar îmi asum întreaga responsabilitate
pentru moartea cumnatului meu, Aristide Leonides, precum şi pentru cea
a lui Janet Rowe (bona).
Prin aceasta declar solemn că Brenda Leonides şi Laurence Brown sunt
nevinovaţi de moartea lui Aristide Leonides. Investigaţiile doctorului
Michael Chavasse, care locuieşte pe Harley Street nr. 783, vă vor confirma
că mai aveam doar câteva luni de trăit. Prefer să aleg această cale şi să cruţ
doi oameni nevinovaţi de chinul de a fi învinuiţi pentru o crimă pe care nu
au comis-o.
Sunt sănătoasă mintal şi în perfectă cunoştinţă de cauză pentru ceea ce
scriu aici.
Edith Elfrida de Haviland

După ce am citit scrisoarea, mi-am dat seama că şi Sophia o citise,
indiferent de părerea lui Taverner.
— Mătuşă Edith… murmură ea.
Îmi aminteam de Edith de Haviland, strivind nemilos cu piciorul
florile de rochiţa-rândunicii.
Îmi aminteam de suspiciunile mele de la început, aproape fanteziste,
în legătură cu ea. Dar de ce…? Sophia dădu glas gândurilor mele:
— Dar de ce Josephine? De ce a luat-o pe Josephine cu ea?
— De ce a făcut toate acestea? Ce motiv avea? am întrebat.
Dincolo de toate întrebările, adevărul era evident. Totul mi se părea
clar acum. Mi-am dat seama că ţineam în mână cea de-a doua scrisoare a
lui Edith. Am privit-o şi mi-am văzut numele scris pe ea.
Era mai groasă decât cealaltă. Bănuiam ce conţinea chiar înainte s-o
deschid. Am rupt plicul, iar din el a căzut carneţelul cel negru al
Josephinei. L-am ridicat de jos şi s-a deschis la prima pagină…
Ca venind de departe, vocea Sophiei se auzi clară şi echilibrată:
— Am înţeles totul greşit, spuse ea. Nu Edith a făcut-o.
— Nu, am confirmat eu.
Apoi s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit:
— E Josephine, nu-i aşa?
Într-adevăr, Josephine fusese.
Ne-am plecat privirile asupra primelor însemnări din carneţelul
negru, notate cu un scris încă neformat, de copil:

Azi l-am ucis pe bunicul.

Capitolul 26

I

M-am întrebat după aceea cum de fusesem atât de orb. Adevărul
fusese atât de evident tot timpul. Numai şi numai Josephine se potrivea
profilului. Orgoliul ei nemăsurat, permanenta stimă de sine, plăcerea de
a discuta, faptul că sublinia constant că ea este o fată isteaţă, în timp ce
poliţiştii sunt atât de proşti.
Nu am luat-o deloc în calcul pentru că nu era decât o copilă. Dar
existau copii care comiseseră crime, iar această crimă era pusă la cale de
un copil. Chiar bunicul ei îi oferise metoda – de fapt, îi oferise întregul
plan. Tot ce trebuia să facă era să nu lase amprente, iar romanele poliţiste
au ajutat-o din plin în acest sens. Restul a fost o nimica toată, diferite
chestii spicuite de prin romanele poliţiste. Carneţelul, investigaţia,
presupusele suspiciuni, insistenţa de a nu spune nimic până când avea să
fie foarte sigură…
Totul culminând cu atacul asupra ei înseși. O reuşită aproape
incredibilă, având în vedere că putea să o coste viaţa. Dar, copil cum era,
nu luase niciodată în calcul această posibilitate. Ea era personajul
principal. Eroina nu e niciodată ucisă. Totuşi, fuseseră câteva indicii –
urmele de pământ de pe scaunul vechi din spălătorie, de pildă.
Josephine era singura persoană care ar fi trebuit să se caţere pe un
scaun pentru a fi suficient de înaltă încât să potrivească bucata de
marmură deasupra uşii. E clar că aceasta a ratat-o de mai multe ori,
dovadă crestăturile lăsate pe podea, şi că, răbdătoare, s-a urcat din nou şi
a pus-o la loc, apoi a şters-o cu eşarfa pentru a nu lăsa amprente. În cele
din urmă piatra a căzut, iar Josephine a scăpat de moarte ca prin miracol.
A fost scenariul perfect – a produs exact impresia pe care ea o dorise!
Era în pericol, „ştia ceva“ şi a fost atacată din cauza asta!
Înţelegeam acum că-mi atrăsese atenţia intenţionat asupra prezenţei ei
în camera rezervoarelor. Şi că-şi devastase camera înainte de a merge în
spălătorie.
Dar când s-a întors de la spital, când a văzut că Brenda şi Laurence
fuseseră arestaţi, cred a fost nemulţumită.
Cazul era încheiat, iar ea, Josephine, era în afara reflectoarelor. Aşa că
a furat digitalina din camera lui Edith şi a pus-o în propria ceaşcă de
cacao cu lapte, după care a lăsat-o pe masă, neatinsă.
Ştia că bona o va bea? Posibil. După reacţia ei din acea dimineaţă, nu-i
plăcea când bona o critica. Oare bona bănuia ceva, ca urmare a
experienţei ei de o viaţă cu copiii? Cred că bona ştia, ştiuse întotdeauna
că Josephine nu era un copil normal.
Cu toată dezvoltarea ei intelectuală atât de precoce, simţul moral îi
rămăsese într-un stadiu inferior. De asemenea, se poate ca diferite
trăsături ereditare, ceea ce Sophia numise „răutatea“ familiei, să se fi unit
în personalitatea lui Josephine.
Avusese parte de o răutate autoritară din partea bunicii şi de una
egoistă, a Magdei, care nu vedea decât punctul ei de vedere. Se poate să
mai fi suferit, ca şi Philip, de stigmatul de a fi fost copilul nedorit –
„schimbat la naştere“ – al familiei.
Şi, până la urmă, avea acelaşi spirit sucit ca bătrânul Leonides. Era
nepoata lui, îi semăna în isteţime şi în viclenie, însă dragostea lui era
orientată către familie şi prieteni, pe când a ei era îndreptată către ea
însăşi.
M-am gândit că bătrânul Leonides înţelesese ceea ce nimeni altcineva
din familie nu reuşise – că Josephine putea reprezenta un pericol atât
pentru ceilalţi, cât şi pentru ea însăşi. Nu i-a permis să aibă viaţă normală
de şcolăriţă, pentru că îi era teamă de ceea ce ar fi putut face. A protejat-o
ţinând-o acasă şi acum îi înţelegeam rugămintea insistentă adresată
Sophiei de a avea grijă de Josephine.
Şi atunci, hotărârea bruscă a Magdei de a o trimite pe Josephine peste
hotare să fi fost oare motivată tot de teama faţă de copilă? Probabil că nu
a fost o teamă conştientă, ci mai degrabă un vag instinct matern.
Dar Edith de Haviland? O fi fost ea prima care a bănuit ceva, apoi s-a
temut de propriile bănuieli, care ulterior s-au confirmat?
M-am uitat la scrisoarea din mâna mea.

Dragă Charles,
Aceasta este o confidenţă pe care ţi-o fac ţie – şi implicit Sophiei, dacă
vei considera că trebuie să afle. Este absolut necesar să ştie cineva
adevărul.
Am găsit asta în cuşca de câine nefolosită de lângă uşa din spate. Îl
păstra acolo. Confirmă ceea ce eu bănuiam deja. Ceea ce urmează să fac
poate fi bine sau rău… nu ştiu. Dar, în orice caz, viaţa mea se apropie de
sfârşit şi nu vreau ca fetiţa să sufere aşa cum cred că s-ar întâmpla dacă i
s-ar cere socoteală pe pământ pentru ceea ce a făcut.
Întotdeauna există un copil care „nu e chiar sănătos”.
Dacă greşesc, Dumnezeu să mă ierte – dar fac ceea ce fac din dragoste.
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe amândoi.
Edith de Haviland

Am ezitat o secundă, după care i-am dat scrisoarea Sophiei. Mai apoi,
am deschis împreună carneţelul lui Josephine.

Azi mi-am ucis bunicul.

Am întors paginile. Era o lucrare uimitoare. Interesantă, cred, pentru
un psiholog. Explica totul, cu o claritate îngrozitoare, era furia unui
egoism zadarnic.
Motivul crimei fusese notat acolo, jalnic de copilăresc şi insuficient:

Bunicul nu vrea să mă lase să învăţ să dansez din buric, aşa că am
decis să-l omor. Apoi vom merge să locuim la Londra, iar pe mama nu o va
deranja dacă învăţ să dansez din buric.

Menţionez doar câteva paragrafe. Toate sunt semnificative:

Nu vreau să merg în Elveţia – nu voi merge. Dacă mama mă obligă, o
să o omor şi pe ea… numai dacă aş putea face rost de otravă. Poate o obţin
din fructe negre de soc – cartea spune că pot.
Eustace m-a enervat foarte rău azi. Spune că nu sunt decât o fată şi că
nu ştiu nimic şi că investigaţiile mele sunt prosteşti. Nu m-ar mai
considera prostuţă dacă ar şti că eu sunt cea care a comis crima.
Îmi place Charles, dar e cam fraier. Încă nu m-am hotărât cui să-i
înscenez crima. Poate Brendei şi lui Laurence – Brenda e rea cu mine,
spune că nu sunt întreagă la cap, dar de Laurence îmi place. Mi-a povestit
despre Charlot Korday{5} – ea a ucis pe cineva în baia proprie. Nu a fost o
mişcare prea inteligentă.

Ultimul paragraf era revelator:

O urăsc pe bonă… o urăsc… o urăsc… Spune că nu sunt decât o fetiţă.
Spune că mă laud. O face pe mama să mă trimită în străinătate… O să o
omor şi pe ea – cred că medicamentul mătuşii Edith va fi suficient. Dacă
va mai fi încă o crimă, poliţia va reveni şi va fi din nou interesant.
Bona a murit. Sunt fericită. Nu m-am decis încă unde să ascund
flaconul de pilule. Poate în camera mătuşii Clemency… sau poate în cea a
lui Eustace.
Când voi muri de bătrâneţe, voi lăsa acest carneţel Şefului Poliţiei,
pentru a vedea ce criminală impresionantă am fost.

Am închis carneţelul. Lacrimile Sophiei curgeau şiroaie.
— Ah, Charles, e îngrozitor! Era cu adevărat un mic monstru şi totuşi
ce a făcut e atât de patetic!
Aveam acelaşi sentiment. Îmi plăcuse Josephine… încă mai ţineam la
ea… Nu-ţi place un om mai puţin doar pentru că are tuberculoză sau o
altă boală fatală. Josephine fusese aşa cum a spus Sophia, un mic
monstru, dar a fost un mic monstru patetic. Se născuse cu un defect –
fusese copilul sucit{6} din căsuţa strâmbă.
— Dacă ar fi trăit, ce s-ar fi întâmplat cu ea? m-a întrebat Sophia.
— Cred că ar fi fost trimisă la o şcoală de corecţie sau la o şcoală
specială. Mai târziu ar fi fost eliberată sau ar fi fost trimisă la nebuni, nu
ştiu sigur.
Se cutremură.
— E mai bine aşa. Dar mătuşa Edith… nu-mi place să ştiu că a luat
vina asupra ei.
— A fost alegerea ei. Însă nu cred că va mai şti asta şi altcineva în afară
de familie. Îmi imaginez că, atunci când Brenda şi Laurence vor fi aduşi
în faţa instanţei, se vor retrage plângerile împotriva lor şi vor fi eliberaţi.
Iar tu, Sophia, am continuat eu pe un alt ton şi luându-i mâinile într-ale
mele, te vei căsători cu mine. Tocmai am aflat că trebuie să plec în Persia.
Vom merge acolo împreună şi vei uita de Casa Strâmbă. Mama ta va
continua să pună în scenă diverse piese, tatăl tău îşi poate cumpăra şi
mai multe cărţi, iar Eustace va merge în curând la o universitate. Nu-ţi
mai face griji pentru ei. Gândeşte-te la mine.
Sophia s-a uitat în ochii mei.
— Nu ţi-e frică să te căsătoreşti cu mine, Charles?
— De ce? În sărmana copiliţă Josephine s-a adunat tot ce era mai rău
în familia ta. Cât despre tine, Sophia, cred sincer că ai moştenit de la
familia Leonides tot ce e mai minunat şi mai bun. Bunicul tău avea o
părere foarte bună despre tine şi se pare că era genul de om care nu prea
greşea. Capul sus, draga mea! Viitorul e al nostru!
— Accept, Charles. Te iubesc şi mă voi căsători cu tine şi te voi face
fericit.
S-a uitat la carneţel şi a spus:
— Sărmana Josephine…
— Sărmana Josephine, am repetat şi eu.

II

— Care e adevărul, Charles? m-a întrebat tata.
Nu îl minţisem niciodată pe bătrânul meu tată.
— Nu a fost Edith de Haviland, domnule. A fost Josephine.
Tata a aprobat uşor din cap.
— Da, spuse el. Aşa presupuneam şi eu de ceva vreme. Sărmana
copilă…
{1}
Conform legendei, Cophetua a fost un rege african care s-a căsătorit cu o cerşetoare de la curtea
sa (n. tr.).
{2}
În original „baize door“ – uşă capitonată cu o pânză groasă în scopul atenuării zgomotelor,
care separa în general zona alocată servitorilor de cea destinată familiei. (n.red.)
{3}
Doing things the crooked way = a face lucrurile într-o manieră necinstită, reprobabilă. (n.red.)
{4}
Indiile de Vest = Insulele Antile, compuse din Antilele Mari şi Antilele Mici
{5}
Charlotte Korday - figură a Revoluţiei Franceze, executată prin ghilotinare în 1793 (n.red.)
{6}
„Crooked child“ = copil strâmb (ad litteram) (n.red.)
AGATHA CRISTIE
OASPETELE NEAŞTEPTAT

CAPITOLUL I
Era cu puţin înainte de miezul nopţii într-o noapte friguroasă de
noiembrie şi valuri de ceaţă ascundeau porţiuni din drumul de ţară întunecos
şi îngust, străjuit de copaci, din sudul Wales-ului, nu departe de Bristol Chanel
de unde o sirena de alarmă pentru ceaţă îşi trimitea automat, la intervale
dese, strigătul melancolic. La răstimpuri se puteau auzi lătratul îndepărtat al
unui câine şi ţipătul unei păsări de noapte. Puţinele case ce se aflau în lungul
drumului ceva mai răsărit decât o uliţă, se găseau cam la o jumătate de milă
una de alta. Drumul cotea pe una din cele mai întunecate porţiuni, trecând pe
lângă o casă frumoasă cu trei etaje, retrasă în fundul unei grădini întinse, şi
întâmplarea făcu ca tocmai în acest loc roţile unei maşini să se
împotmolească în şanţul de la marginea drumului. După câteva încercări de
a scoate roţile din şanţ accelerând, şoferul maşinii trebuie să fi hotărât că nu
avea rost să persevereze şi motorul tăcu.
După câteva minute şoferul ieşi din autovehicul, trântind portiera după
el. Era un bărbat bine legat, cu părul de culoarea nisipului, la vreo treizeci şi
cinci de ani, cu aspectul unui om care îşi petrece mult timp în aer liber,
îmbrăcat într-un costum aspru de tweed, un trenci de culoare închisă şi purta
pălărie. Folosind o lanternă către casă, oprindu-se la jumătatea drumului
pentru a trece în revistă eleganta faţadă a clădirii din secolul al
optsprezecelea. Casa părea cufundată în întregime în întuneric, în timp ce el
se apropia de glasvandul aflat pe latura casei, cu faţa spre el. După ce se
întoarse şi se uită la peluza pe care o traversase şi la drumul de dincolo de
ea, păşi direct spre glasvand, şterse geamul cu mâinile şi se uită înăuntru.
Cum nu observă nici o mişcare, bătu în geam. Nu primi nici un răspuns şi,
după o pauză, bătu din nou mult mai tare. Când îşi dădu seama că bătăile nu
aveau nici un efect încercă clanţa. Uşa se deschise pe loc şi bărbatul intră
într-o încăpere cufundată în întuneric.
În cameră se opri din nou, parcă încercând să distingă vreun sunet sau
vreo mişcare. Apoi strigă: „Hei, e cineva aici?” Plimbându-şi lanterna prin
camera ce se dovedi a fi un birou mobilat, cu pereţii căptuşiţi cu cărţi, văzu în
mijlocul camerei un bărbat frumos, de vârstă mijlocie, şezând într-un scaun
cu rotile cu faţa spre glasvand, cu o pătură pe genunchi. Bărbatul părea să fi
adormit în scaun.
— Oh, bună, spuse intrusul. N-am vrut să te sperii. Îmi pare nespus de
rău. De vină e ceaţa asta derutantă. Tocmai m-am împotmolit cu maşina într-
un şanţ şi nu am nici cea mai mică idee unde mă aflu. Oh, şi am lăsat uşa
deschisă. Mii se scuze. Continuând să se scuze, se duse la uşile glasvandului
şi le închise, trăgând draperiile. Trebuie că am ieşit undeva din şoseaua
principală, explică el. Mă învârtesc pe uliţele astea întortocheate de mai bine
de o oră.
Nu primi nici un răspuns.
— Dormi? Întrebă intrusul, revenit lângă bărbatul din scaunul cu rotile.
Neprimind nici de astă dată răspuns, îndreptă lanterna spre faţa celui
din scaun şi atunci se opri brusc. Bărbatul din scaun nu deschise ochii, nici nu
se mişcă. Când intrusul se aplecă asupra lui atingându-i umărul ca pentru a-l
trezi, trupul bărbatului se prăbuşi în scaun într-o poziţie ghemuită.
— Doamne Dumnezeule! Exclamă bărbatul cu lanterna.
Se opri o clipă parcă neştiind ce să facă, apoi, plimbând fasciculul de
lumină al lanternei prin cameră, văzu lângă uşă un întrerupător, traversă
încăperea şi apăsă pe el.
Veioza de pe un birou se aprinse. Intrusul puse lanterna pe birou şi,
uitându-se atent la bărbatul din scaunul cu rotile, îi dădu ocol. Observând o
altă uşă lângă care se afla un comutator, se duse şi apăsă pe el aprinzând
astfel veiozele de pe două mese plasate strategic prin cameră. Apoi, făcând
un pas spre bărbatul din scaunul de invalid, tresări când observă pentru
prima dată o femeie blondă, atrăgătoare, într-o rochie de seară şi jachetă
asortată, stând în picioare lângă o nişă căptuşită cu cărţi din peretele din
partea opusă a camerei. Cu braţele atârnând inerte pe lângă corp, femeia nici
nu vorbi, nici nu se mişcă. Părea că încerca chiar şi să nu respire. În acel
moment de tăcere se holbară unul la celălalt. Apoi bărbatul vorbi.
— E… e mort! Excalmă el.
Total lipsită de expresie, femeia îi răspunse:
— Da.
— Ştiai deja?
— Da.
Apropiindu-se precaut de cadavrul din scaunul cu rotile, bărbatul spuse:
— A fost împuşcat. În cap. Cine…?
Se opri când femeia ridică încetişor mâna dreaptă ascunsă până atunci
de faldurile rochiei. În mână ţinea un revolver. Bărbatul icni şi îşi ţinu
respiraţia. Când înţelese că ea nu îl ameninţa cu arma se apropie de ea şi i-o
luă cu blândeţe din mână.
— Dumneata l-ai împuşcat? Întrebă el.
— Da, răspunse femeia după o pauză.
Bărbatul se îndepărtă de ea şi puse arma pe o masă de lângă scaunul
cu rotile. O clipă rămase uitându-se la cadavru, apoi îşi plimbă nesigură
privirea prin cameră.
— Telefonul e acolo, spuse femeia arătând din cap către birou.
— Telefonul? Îngână bărbatul, parcă uimit.
— Dacă vrei să suni la poliţie, continuă femeia pe acelaşi ton detaşat,
lipsit de expresie.
Bărbatul se uită lung la ea, de parcă nu era în stare să-şi dea seama
dacă vorbea serios sau nu. Apoi spuse:
— Ce mai contează câteva minute în plus sau în minus? Oricum vor
avea ceva de furcă să ajungă aici din pricina ceţii. Mi-ar plăcea să mai aflu
câte ceva… Se întrerupse şi se uită la cadavru. Cine e?
— Soţul meu, răspunse femeia. Richard Warwick. Eu sunt Laura
Warwick.
Bărbatul continuă să o privească lung.
— Înţeleg, spuse el într-un sfârşit. N-ar fi mai bine… Să stai jos?
Laura Warwick porni încetişor şi oarecum nesigură pe picioare spre o
canapea. Uitându-se prin cameră, bărbatul întrebă:
— Să-ţi dau ceva de băut? Trebuie că a fost un şoc.
— Să-mi împuşc bărbatul?
Tonul ei era sec şi ironic.
Părând să îşi recapete stăpânirea de sine, bărbatul încercă să-i
răspundă pe acelaşi ton.
— Da, aşa mi-aş imagina. Sau a fost doar amuzamentul?
— A fost amuzament, răspunse impasibilă Laura Warwick în timp ce se
aşeza pe canapea.
Bărbatul se încruntă, părând nedumerit.
— Dar aş vrea… Băutura aia, continuă ea.
Bărbatul îşi scoase pălăria şi o aruncă pe un fotoliu, apoi turnă coniac
dintr-o sticlă aflată pe masa de lângă scaunul cu rotile şi îi dădu paharul. Ea
bău şi, după o pauză, bărbatul spuse:
— Acum presupun că ai să-mi povesteşti totul despre afacerea asta.
Laura Warwick ridică ochii spre el.
— N-ar fi mai bine să suni la poliţie? Întreba ea.
— Toate la timpul lor. Nu e nimic rău în a avea mai întâi o mică discuţie,
nu-i aşa?
Îşi scoase mănuşile, le îndesă în buzunarul trenciului, apoi începu să îşi
descheie haina.
Calmul Laurei Warwick începu să se destrame.
— Eu nu… Începu ea. Se opri apoi continuă: Cine eşti dumneata? Cum
de ai venit aici în noaptea asta?
Fără să-i dea timp să răspundă, continuă aproape strigând:
— Pentru Dumnezeu, spune-mi cine eşti!
CAPITOLUL II
— Cum să nu? Răspunse bărbatul.
Îşi trecu mâna prin păr, se uită o clipă prin cameră parcă întrebându-se
cum să înceapă, apoi continuă:
— Mă numesc Michael Starkwedder. Ştiu că e un nume neobişnuit. Sunt
inginer. Lucrez pentru o companie anglo-iraniană, şi tocmai m-am întors în
ţară după o perioadă petrecută în Golful Persic. Se opri, amintindu-şi parcă de
Orientul Mijlociu, sau poate încercând să se hotărască dacă să intre sau nu în
detalii, apoi dădu din umeri. Sunt aici în Wales de câteva zile cercetând
împrejurimile. Familia mamei mele se trăgea de prin părţile astea şi m-am
gândit că mi-aş putea cumpăra o căsuţă. Clătină din cap, zâmbind. Ultimele
două ore, mai degrabă trei, aş zice, am rătăcit aiurea. Am condus pe toate
uliţele întortocheate din sudul Wales-ului şi am sfârşit într-un şanţ!
Pretutindeni ceaţă deasă. Am găsit o poartă, mi-am croit drum către casa
asta sperând să dau de un telefon sau poate, cu puţin noroc, să primesc
găzduire peste noapte. Am încercat clanţa glasvandului de acolo, am văzut
că nu era încuiat, aşa că am intrat. Apoi am descoperit…
Făcu un gest spre cadavrul prăbuşit în scaunul cu rotile.
Laura Warwick ridică privirea spre el, cu ochii lipsiţi de expresie.
— Mai întâi ai bătut în geam de câteva ori, murmură ea.
— Da, am bătut. Nu mi-a răspuns nimeni.
Laura îşi ţinu răsuflarea.
— Nu, n-am răspuns.
Glasul ei era aproape o şoaptă.
Starkwedder se uită la ea, cercetător. Făcu un pas spre cadavrul din
scaunul de invalid, apoi se întoarse la femeia de pe canapea. Pentru a o
încuraja să vorbească din nou, repetă:
— Cum spuneam, am încercat clanţa, uşa nu era încuiată aşa că am
intrat.
Laura se uită, ţintă în paharul cu coniac. Vorbi de parcă cita.
— Uşa se deschide şi intră oaspetele neaşteptat. Se cutremură uşor.
Fraza asta mă înspăimânta întotdeauna când eram copil. „Oaspetele
neaşteptat”.
Aruncându-şi capul pe spate, se uită lung la vizitatorul neaşteptat şi
rosti cu o intensitate bruscă:
— De ce nu telefonezi la poliţie şi să terminăm odată?
Starkwedder se duse către cadavrul din scaun.
— Încă nu, spuse el. Puţin mai târziu, poate. Poţi să-mi spui de ce l-ai
împuşcat?
Nota ironică reveni în glasul Laurei când îi răspunse:
— Pot să-ţi dau câteva motive excelente. În primul rând, bea. Bea
excesiv. În al doilea rând, era crud. Insuportabil de crud. Îl uram de ani de
zile.
Observând privirea tăioasă a lui Starkwedder la auzul acestor vorbe,
continuă mânioasă:
— Oh, ce te aşteptai să spun?
— Îl urai de ani de zile? Îngână Starkwedder ca pentru sine. Se uită
gânditor la cadavru. Dar în seara asta s-a întâmplat ceva… Ceva special, nu-i
aşa?
— Ai mare dreptate, răspunse cu tărie Laura. În noaptea asta chiar s-a
întâmplat ceva special. Şi aşa… Am luat arma de pe masa de lângă el şi…, l-
am împuşcat. A fost atât de simplu! Oh, dar ce rost are să mai vorbim despre
asta? Până la urmă tot va trebui să telefonezi la poliţie. Nu există cale de
ieşire.
Glasul îi coborî când repetă:
— Nu există cale de ieşire!
Starkwedder se uită la ea din cealaltă parte a camerei.
— Nu-i atât de simplu cum crezi, spuse el.
— De ce nu e simplu? Întrebă Laura cu glas istovit.
Apropiindu-se de ea, Starkwedder rosti încetişor:
— Nu e simplu să fac ce mă îndemni să fac. Eşti femeie. O femeie
foarte atrăgătoare.
Laura îl privi iute.
— Are vreo importanţă asta? Întrebă ea.
Glasul lui Starkwedder sună aproape vesel când răspunse:
— Teoretic, categoric nu. Dar în termeni practici, da.
Îşi duse trenciul în nişă, îl puse pe un fotoliu, apoi se întoarse şi rămase
în picioare lângă cadavru uitându-se la el.
— Oh, vorbeşti de cavalerism, spuse placid Laura.
— Ei bine, numeşte-o curiozitate dacă preferi. Mi-ar plăcea să ştiu totul
despre povestea asta.
Laura nu răspunse imediat. Apoi spuse doar atât:
— Ţi-am spus.
Starkwedder dădea ocol scaunului în care se afla cadavrul soţului
Laurei, ca fascinat de el.
— Mi-ai spus faptele simple, recunoscu el. Dar nimic mai mult.
— Şi ţi-am spus ce motiv am avut, replică Laura. Nu mai e nimic de
spus. În orice caz, de ce ai crede ce-ţi spun eu? Aş putea inventa orice mi-ar
plăcea. Nu ai decât cuvântul meu că Richard era o bestie crudă şi că era
beţiv şi că îmi făcea viaţa mizerabilă… Şi că îl uram.
— Cred că pot accepta ultima afirmaţie fără discuţie. În definitiv, există
probe care să susţină acest lucru.
Apropiindu-se de canapea, se uită la Laura.
— Totuşi, a fost un pic cam drastic, nu crezi? Spui că îl urai de ani de
zile. De ce nu l-ai părăsit? De bună seamă ar fi fost mult mai simplu.
Laura răspunse ezitant:
— N-am… Nu aveam şi nici n-am bani.
— Fată dargă, dacă puteai dovedi cruzimea şi faptul că bea excesiv şi
toate celelalte, puteai să obţii divorţul sau separarea, şi atunci ai fi obţinut
pensie de întreţinere, sau cum s-o fi numind.
Se opri, aşteptând un răspuns.
Fiindu-i greu să răspundă, Laura se ridică şi, cu spatele la el, se duse şi
puse paharul pe masă.
— Aveţi copii? Întrebă Starkwedder.
— Nu… Nu, slavă Domnului.
— Atunci, de ce nu l-ai părăsit?
Derutată, Laura se întoarse cu faţa la el.
— Ei bine, spuse ea în cele din urmă, vezi dumneata… Acum am să-i
moştenesc toţi banii.
— Oh, nu, n-ai să moşteneşti. Legea nu-ţi va permite să profiţi de pe
urma unei crime.
Făcând un pas spre Laura, întrebă:
— Sau credeai că.?
Ezită, apoi continuă:
— Ce credeai?
— Nu ştiu ce vrei să spui.
— Nu eşti proastă, spuse Starkwedder cu ochii la ea. Chiar dacă i-ai fi
moştenit banii, nu ţi-ar fi fost prea mult de folos dacă erai întemniţată pe
viaţă.
Instalându-se confortabil într-un fotoliu, adăugă:
— Dacă nu apăream puţin mai înainte? Ce aveai de gând să faci?
— Are vreo importanţă?
— Poate că nu, dar mă interesează. Ce poveste ai fi născocit dacă nu-
mi vâram nasul aici prinzându-te în flagrant delict? Aveai de gând să spui că
a fost un accident? Sau suicid?
— Nu ştiu! Exclamă Laura. Părea distrusă. Ducându-se la canapea, se
aşeză întorcându-şi faţa de la Starkwedder. Habar n-am, adăugă ea. N-am…
N-am avut timp să mă gândeasc.
— Nu, aprobă el. Nu, poate că nu… Nu cred că a fost ceva premeditat.
Cred că a fost sub impulsul momentului. De fapt, cred că soţul dumitale a
spus ceva care te-a scos din minţi: Ce a spus?
— Nu contează, răspunse Laura.
— Ce a spus? Insistă Starkwedder. Ce?
Laura îl privi drept.
— Asta n-am s-o spun nimănui niciodată!
Starkwedder se duse la canapea şi rămase în picioare în spatele ei.
— Te vor întreba la proces, o informă el.
Ea răspunse cu faţa întunecată:
— N-am să răspund. Nu mă pot obliga să răspund.
— Dar avocatul dumitale va trebui să ştie. Răspunsul dumitale ar putea
fi foarte important. Ar putea schimba totul.
Laura se întoarse cu faţa la el.
— Oh, nu înţelegi? Chiar nu înţelegi? Nu sper nimic. Sunt pregătită
pentru ce e mai rău.
— Doar pentru că am intrat eu pe uşă? Dacă n-aş fi intrat…
— Dar ai intrat! Îl întrerupse Laura.
— Da, am intrat. Şi ca urmare eşti în pom. Asta crezi?
Ea nu răspunse.
— Poftim, spuse el întinzându-i o ţigară şi luând şi el una. Şi-acum, să
ne întoarcem puţin în timp. Îţi urai soţul de mult, iar în noaptea asta el a spus
ceva care te-a împins dincolo de limita răbdării. Ai înhăţat arma de pe masă.
Totuşi, de ce stătea cu arma lângă el? Nu e ceva obişnuit.
— Oh! Avea obiceiul să tragă în pisici.
Starkwedder o privi uimit.
— Pisici? Întrebă el.
— În fine, presupun că o să trebuiască să mă chinui să-ţi explic, spuse
resemnată Laura.
CAPITOLUL III
Starkwedder se uită la ea cu o expresie oarecum amuzată.
— Ei bine? O îndemnă el.
Laura trase adânc aer în piept. Apoi, privind drept în faţa ei, începu să
vorbească.
— Pe vremuri Richard era un vânător pasionat. Aşa ne-am cunoscut, în
Kenya. Pe atunci era o cu totul altă persoană. Sau poate că îi ieşeau în
evidenţă doar calităţile, nu şi defectele. Chiar avea calităţi, să ştii.
Generozitate şi curaj. Un curaj fără limite. Era foarte atrăgător în ochii
femeilor.
Ridică brusc privirea, părând să ia seama pentru prima dată de
prezenţa lui Starkwedder. Susţinându-i privirea, el îi aprinse ţigara cu
bricheta, apoi şi-o aprinse pe a lui.
— Continuă, o îndemnă.
— Ne-am căsătorit la scurt timp după ce ne-am cunoscut. Apoi, după
doi ani, el a avut un accident groaznic – a fost schilodit de un leu. A avut
noroc că a scăpat cu viaţă, dar atunci a rămas pe jumătate infirm, incapabil
să meargă ca lumea.
Laura se rezemă de speteaza canapelei arătând mai relaxată, iar
Starkwedder se aşeză pe un taburet, cu faţa la ea.
Laura trase din ţigară, apoi slobozi fumul.
— Se spune că nenorocirea te face mai bun, spuse ea. Pe el nu l-a
făcut. În loc de asta, i-a dezvoltat toate punctele rele. L-a făcut răzbunător,
un pic sadic şi beţiv. Le făcea tuturor din casa asta viaţa imposibilă, şi toţi am
răbdat pentru că… Oh, ştii cum se spune: „E teribil de trist pentru bietul
Richard că e invalid”. Desigur, n-ar fi trebuit să răbdăm. Acum înţeleg asta.
Faptul l-a încurajat pur şi simplu să se considere altfel decât ceilalţi şi să
creadă că putea face tot ce avea chef fără să dea socoteală.
Se ridică şi se duse la masa de lângă fotoliu ca să scuture scrumul în
scrumieră. Continuă:
— Lucrul care i-a plăcut cel mai mult în viaţă era să tragă cu arma.
Astfel că, atunci când ne-am mutat în casa asta, în fiecare noapte, după ce
toţi ceilalţi se retrăgeau la culcare, el stătea acolo, în scaunul de invalid, şi
valetul lui, Angell, îi aducea coniacul şi una din arme şi le punea lângă el.
Apoi cerea să i se deschidă larg uşile glasvandului, şi stătea aici privind afară,
pândind licărul ochilor pisicilor, sau un iepure rătăcit, sau chiar un câine. În
ultima vreme nu mai erau mulţi iepuri, fireşte. Boala asta, miximatoză sau
cum s-o numi, l-a răpus… Dar împuşca o grămadă de pisici. Le împuşca şi în
timpul zilei. Şi păsări.
— Vecinii nu s-au plâns niciodată? Întrebă Starkwedder.
— Fireşte că s-au plâns, răspunse Laura aşezându-se iar pe canapea.
Locuim aici doar de câţiva ani. Înainte am locuit pe coasta de est, în Norfolk.
Acolo au căzut victimă împuşcăturilor lui Richard animalele de casă a câtorva
gospodării şi am primit o mulţime de reclamaţii. De fapt, de asta ne-am
mutat aici. Casa asta este foarte izolată. Pe o rază de câteva mile nu avem
decât un vecin. Dar există o mulţime de veveriţe şi păsări şi pisici rătăcite.
Se opri o clipă, apoi continuă:
— Principalul necaz în Norfolk a fost stârnit, de fapt, de vizita unei
femei care a venit într-o zi să ne ceară să donăm nişte bani pentru
sărbătoarea satului. Richard s-a pornit să tragă cu arma în stânga şi în
dreapta ei în timp ce femeia pleca pe alee. Femeia a zbughit-o ţopăind ca un
iepure, spunea el. Râdea cu lacrimi când ne-a povestit. Îmi amintesc că
spunea că fundul ei gras tremura ca piftia. Dar ea s-a dus la poliţie şi a ieşit
un scandal monstru pe tema asta.
— Îmi imaginez, comentă sec Starkwedder.
— Dar Richard a ieşit basma curată din treaba asta. Avea permis pentru
toate armele de foc, bineînţeles, şi a respins învinuirile sărmanei domnişoare
Butterfield afirmând că era o domnişoară bătrână nervoasă care şi-a închipuit
că el trăgea în ea, lucru pe care a jurat că nu l-a făcut. Richard era
întotdeauna convingător. Nu i-a fost deloc greu să facă poliţia să-l creadă.
Starkwedder se ridică de pe taburet şi se duse lângă cadavrul lui
Richard Warwick.
— Soţul dumitale se pare că a avut un simţ al umorului cam deformat,
observă el răutăcios. Se uită la masa de lângă scaunul, de invalid. Înţeleg ce
vrei să spui, continuă el. Aşadar, avea alături o armă pentru distracţia
nocturnă. Dar de bună seamă nu putea să se aştepte să împuşte ceva în
noaptea asta. Nu pe ceaţa asta.
— Oh, întotdeauna avea o armă pe masă. În fiecare noapte. Era ca o
jucărie. Uneori trăgea în perete. Acolo, de pildă. Laura arătă spre glasvand.
Jos în stânga, după draperie.
Starkwedder se duse şi ridică draperia din stânga, dând la iveală un
model alcătuit din găuri de gloanţe.
— Doamne Sfinte, şi-a înscris iniţialele în perete! „R. W.”. Dădu drumul
draperiei şi se întoarse spre Laura. Trebuie să recunosc că era un ţintaş foarte
bun. Hm, da. Trebuie să fi fost destul de înspăimântător de trăit cu el.
— A fost, răspunse cu tărie Laura.
Cu o vehemenţă aproape isterică, se ridică de pe canapea şi se apropie
de musafirul neinvitat.
Iară Trebuie să mai vorbim despre asta? Nu facem decât să amânăm ce
are să se întâmple într-un sfârşit. Nu-ţi dai seama că trebuie să suni la poliţie?
N-ai altă alternativă. Nu înţelegi că ar fi mult mai bine s-o faci chiar acum?
Sau vrei s-o fac eu? Asta vrei? Perfect, am s-o fac.
Se duse repede la telefon, dar Starkwedder o ajunse din urmă şi o
împiedică să ridice receptorul.
— Trebuie să discutăm mai întâi, spuse el.
— Am discutat. Şi, oricum, nu e nimic de discutat.
— Ba da, este, insistă el. Sunt prost, îndrăznesc să spun. Dar trebuie să
găsim o cale de ieşire.
— O cale de ieşire? Pentru mine?
Laura părea neîncrezătoare.
— Da. Pentru dumneata. Cât curaj ai? Poţi să minţi, dacă e nevoie, şi să
minţi convingător?
Laura se holbă la el.
— Eşti nebun.
— Probabil, admise Starkwedder.
Ea clătină din cap uimită şi spuse:
— Nu ştii ce faci.
— Ştiu bine ce fac. Vreau să te ajut.
— Dar de ce? De ce?
Starkwedder se uită o clipă la ea înainte să răspundă.
— Da, de ce? Repetă el. Pentru simplul motiv că eşti o femeie foarte
atrăgătoare şi nu-mi place gândul că ai să stai la închisoare pentru tot restul
vieţii. După părerea mea e la fel de oribil ca spânzurătoarea. Iar situaţia nu
arată deloc promiţător pentru dumneata. Soţul dumitale era infirm. Orice
dovadă că ai fost provocată, s-ar sprijini doar pe cuvântul dumitale, un
cuvânt pe care pari extrem de puţin doritoare să-l dai. De aceea pare cât se
poate de puţin probabil ca un juriu să te achite.
Laura îl privi drept.
— Nu mă cunoşti, spuse ea. S-ar putea ca tot ce ţi-am spus să fi fost
minciuni.
— S-ar putea, admise cu voioşie Starkwedder. Şi poate că eu sunt un
sugar. Dar te cred.
Laura îşi luă ochii de la oaspete, apoi se lăsă pe taburet, cu spatele la
el. Preţ de câteva minute domni tăcerea. Apoi Laura se întoarse spre el, cu
ochii brusc luminaţi de speranţă, îl privi întrebătoare, după care dădu încet
din cap.
— Da, spuse ea, pot să mint dacă trebuie.
— Bun! Exclamă cu hotărâre Starkwedder. Acum vorbeşte şi vorbeşte
repede. În primul rând, cine anume se află în casa asta?
După un moment de ezitare, Laura începu să vorbească aproape
mecanic.
— Mama lui Richard. Apoi, Benny – domnişoara Bennett, dar noi îi
spunem Benny – care e o combinaţie de menajeră şi secretară. E o fostă soră
medicală. E aici de ani de zile şi îi era devotată lui Richard. Şi mai este Angell.
Parcă am mai pomenit de el. E un fel de infirmier şi… Ei bine, valet, presupun.
El avea grijă de Richard mai în toate privinţele.
— Există şi servitori care locuiesc aici?
— Nu, nu avem servitori interni, ci doar zilieri care vin.
Se opri.
— Oh, era să uit! Mai este şi Jan, desigur.
— Jan? Întrebă repede Starkwedder. Cine e Jan?
Laura îi aruncă o privire stânjenită înainte de a răspunde. Apoi, cu un
aer reţinut, spuse:
— E fratele vitreg al lui Richard. Mai mic ca el. El… Locuieşte cu noi.
Starkwedder se apropie de ea.
— Hai, vorbeşte pe şleau, insistă el. Ce îmi ascunzi în legătură cu Jan?
Ezitând şi încă reţinută, Laura vorbi.
— Jan e un scump. E foarte afectuos şi dulce. Dar… Dar nu e chiar la fel
ca alţi oameni. Vreau să spun că e… e ceea ce se cheamă retardat.
— Înţeleg, murmură cu compătimire Starkwedder. Dar ţii la el, nu-i aşa?
— Da, recunoscu Laura. Da, ţin foarte mult la el. De asta… De asta n-
am putut să plec pur şi simplu şi să-l părăsesc pe Richard. Din cauza lui Jan.
Vezi dumneata, dacă ar fi fost după Richard, el l-ar fi internat pe Jan într-un
ospiciu sau, mă rog, într-un sanatoriu pentru retardaţi.
Starkwedder dădu ocol scaunului cu rotile, uitându-se la cadavrul lui
Richard Warwick şi cumpănind.
— Înţeleg, îngână el. Cu asta te ameninţa? Îţi spunea că dacă îl
părăseşti îl va trimite pe băiat la un sanatoriu?
— Da. Dacă… Dacă aş fi fost sigură că puteam să câştig suficient ca să-
l întreţin pe Jan şi să mă întreţin şi pe mine… Dar nu ştiu dacă aş fi putut. Şi,
oricum, Richard era tutorele legal al băiatului.
— Richard era bun cu el?
— Uneori.
— Şi alteori?
— Vorbea foarte des despre faptul că o să-l trimită de acasă pe Jan. Îi
spunea lui Jan: „Vor fi foarte buni cu tine, băiete. Vei fi bine îngrijit. Şi sunt
sigur că Laura va veni la tine o dată sau de două ori pe an”. Îl făcea pe Jan să
se îngrozească, să se frământe, să-l roage, să-l implore. Şi pe urmă Richard
se rezema în scaunul lui şi se cutremura de râs. Îşi dădea capul pe spate şi
râdea în hohote.
— Înţeleg, spuse Starkwedder urmărind-o cu atenţie.
După o pauză, repetă gânditor:
— Înţeleg.
Laura se ridică repede şi se duse la masa de lângă fotoliu ca să stingă
ţigara.
— Nu trebuie să mă crezi, rosti ea cu vehemenţă. Nu trebuie să crezi un
cuvânt din cele ce spun. N-ai de unde să ştii că n-am inventat totul.
— Ţi-am spus că voi risca, răspunse Starkwedder. Şiacum, vorbeşte-mi
despre această Bennett-Benny. Cum e? E isteaţă? E foc de inteligentă?
— E foarte eficientă şi capabilă, îl asigură Laura.
Starkwedder pocni din degete.
— Tocmai mi-a venit ceva în minte, spuse el. Cum se face că nimeni din
casă n-a auzit în noaptea asta împuşcătura?
— Mama lui Richard e foarte bătrână şi destul de surdă. Camera lui
Benny e pe partea cealaltă a casei, iar odăile lui Angell sunt total separate,
izolate de restul casei printr-o uşă capitonată. Mai e şi tânărul Jan, desigur. El
doarme în camera de deasupra acesteia. Dar el se culcă devreme şi doarme
foarte adânc.
— Toate astea par un adevărat noroc, spuse Starkwedder.
Laura se arătă nedumerită.
— Ce sugerezi? Că am putea face să pară sinucidere?
El se întoarse şi se uită din nou la cadavru.
— Nu. Mă tem că nu avem nici o şansă să spunem că a fost sinucidere.
Era dreptaci, presupun?
— Da.
— Da, mă temeam de asta. În cazul ăsta nu putea să se împuşte sub
unghiul ăsta. Arătă tâmpla stângă a lui Warwick. În plus, nu există nici o urmă
de arsură. Se gândi câteva clipe, apoi adăugă: Nu, e clar că s-a tras de la o
anumită distanţă. Sinuciderea este exclusă. Dar rămâne accidentul, fireşte. În
definitiv, putea să fi fost un accident.
După o pauză lungă, continuă:
— Uite ce m-am gândit. Să spunem, de pildă, că eu am venit aici în
seara asta. Cum s-a întâmplat de fapt. Am dat buzna pe uşa glasvandului:
Richard a crezut că eram un spărgător şi a tras în direcţia mea. Asta e foarte
plauzibil, din tot ce mi-ai povestit despre obiceiurile lui. Ei bine, atunci eu m-
am aruncat asupra lui şi i-am luat arma.
Laura îl întrerupse nerăbdătoare.
— Iar ea s-a descărcat în timpul încăierării, da?
— Da, aprobă Starkwedder, dar se corectă imediat. Nu, nu ţine. Cum
spuneam, poliţia se va prinde imediat că nu s-a tras de atât de aproape.
Se gândi câteva clipe, apoi continuă:
— În fine, să spunem că i-am luat arma. Clătină din cap şi dădu din
mâini într-un gest neputincios. Nu, nu ţine. O dată ce i-am luat arma, de ce
naiba să-l fi împuşcat? Nu, mă tem că treaba asta e cu două tăişuri. Oftă. În
regulă, s-o lăsăm crimă. Pur şi simplu crimă. Dar crimă înfăptuită de cineva,
din afară. Persoană sau persoane necunoscute.
Se duse la glasvand, dădu la o parte draperia şi se uită afară de parcă
ar fi căutat inspiraţie.
— Un spărgător autentic, poate? Sugeră Laura.
Starkwedder se gândi o clipă, apoi spuse:
— Cred că putea să fie un spărgător, dar e cam cusută cu aţă albă. Ce-
ar fi să spunem ca a fost un duşman? Poate că sună melodramatic, dar din
cele ce mi-ai povestit despre soţul dumitale se pare că era genul care ar fi
putut avea duşmani. Am dreptate?
— Da, răspunse nesigură Laura, presupun că Richard avea duşmani,
dar…
— Fără „dar” deocamdată, o întrerupse Starkwedder strivindu-şi ţigara
în scrumiera de pe masă, apoi se duse spre canapeaua pe care stătea ea.
Povesteşte-mi tot ce poţi despre duşmanii lui Richard. Presupun că Numărul
Unu ar fi domnişoara… Ştii dumneata, domnişoara căreia îi tremura fundul…
Femeia în care a tras. Dar nu cred că ea e o potenţială criminală. Oricum,
presupun că trăieşte tot în Norfolk, şi ar fi cam exagerat să ţi-o imaginezi
dând fuga în Wales ca să-l lichideze. Cine altcineva? Cine altcineva va avea
un dinte împotriva lui?
Laura părea îndoită. Se ridică, începu să se plimbe prin cameră şi îşi
descheie jacheta.
— Ei bine, începu ea circumspectă, cam acum un an a existat un
grădinar. Richard l-a concediat şi n-a vrut să-i dea referinţe. Omul s-a supărat
foarte tare şi a proferat o mulţime de ameninţări.
— Cine era? Un flăcău de pe aici?
— Da. A venit din Llanfechan, un sat aflat la vreo patru mile depărtare.
Îşi scoase jacheta şi o lăsă pe braţul canapelei.
Starkwedder se încruntă.
— Nu pun bază pe grădinarul dumitale ca posibil asasin. Pun pariu că
are un alibi solid. Şi dacă nu are alibi, sau dacă e un alibi pe care poate să-l
confirme doar nevasta lui, am putea sfârşi prin a face ca sărmanul om să fie
condamnat pentru ceva ce n-a făcut. Nu, nu ţine. Nouă ne trebuie vreun
duşman din trecut, cineva căruia să nu i se dea de urmă atât de uşor. Ce zici
de cineva de pe vremea când Richard vâna lei şi tigri? Cineva din Kenya, sau
Africa de Sud, sau India? Un loc în care poliţia să nu-l poată verifica prea
uşor?
— Măcar dacă aş putea să mă gândesc! Spuse cu disperare Laura.
Măcar de mi-aş aminti unele din poveştile pe care ni le-a spus Richard despre
acele vremuri!
— Nu avem nimic de care să ne legăm, bombăni Starkwedder.
Îşi apăsă fruntea cu degetele, concentrându-se.
— La naiba, nouă ne trebuie cineva înrăit, cineva căruia Richard să-i fi
făcut zile fripte. Gândeşte-te!
— Nu… Nu pot să mă gândesc, rosti cu glas înecat Laura.
— Mi-ai povestit ce fel de om era soţul dumitale. Trebuie să fi existat
incidente, oameni. Pe toţi sfinţii, trebuie să fi existat ceva!
Laura se plimba prin cameră, încercând cu disperare să îşi amintească.
— Cineva care l-a ameninţat. Ameninţări justificate, poate.
Laura se întoarse cu faţa la el.
— Tocmai mi-am amintit, spuse ea încet. A existat un om pe al cărui
copil Richard l-a călcat cu maşina.
CAPITOLUL IV
Starkwedder se uită lung la Laura.
— Richard a călcat un copil? Întrebă el surescitat. Când a fost asta?
— Cam acum doi ani. Când trăiam în Norfolk. Bineînţeles că tatăl
copilului l-a ameninţat.
Starkwedder se aşeză pe taburet.
— Ei, asta pare să fie o posibilitate, spuse el. Povesteşte-mi tot ce îţi
aminteşti despre afacerea asta.
Laura se gândi o clipă, apoi începu să vorbească.
— Richard se întorcea cu maşina de la Cromer. Băuse foarte mult, ceea
ce nu era nicicum ceva neobişnuit. A trecut printr-un sătuc cu vreo şaizeci de
mile la oră; mergând mai mult în zigzag. Copilul, un băieţel, a ieşit în fugă din
hanul de acolo, Richard a dat peste el şi l-a omorât pe loc.
— Vrei să spui că soţul dumitale conducea maşina în ciuda infirmităţii
lui?
— Da, putea să şofeze. Oh, maşina era construită special, cu comenzi
speciale, dar, da, era în stare să conducă.
— Înţeleg. Ce s-a întâmplat după aceea? De bună seamă că poliţia
putea să-l reţină pe Richard pentru omucidere.
— A fost o anchetă, fireşte, explică Laura.
Glasul îi fu străbătut de o notă de amărăciune când adăugă:
— Richard a fost declarat nevinovat.
— Nu a existat nici un martor?
— Tatăl copilului. El a văzut cum s-a întâmplat. Dar a mai fost o
asistentă medicală, sora Warburton, care era în maşină cu Richard. Fireşte, a
depus şi ea mărturie. Iar conform spuselor ei, Richard mergea cu sub treizeci
de mile la oră şi băuse doar un pahar de sherry. Ea a spus că accidentul a fost
absolut inevitabil, că băieţelul a sărit drept în faţa maşinii. Au crezut-o pe ea
şi nu pe tatăl copilului. Am înţeles că sărmanul om şi-a manifestat extrem de
violent sentimentele. Vezi dumneata, oricine ar fi crezut-o pe sora Warburton.
Părea chintesenţa cinstei şi a preciziei, extrem de demnă de încredere şi tot
tacâmul.
— Dumneata nu erai în maşină?
— Nu. Eram acasă.
— Atunci de unde ştii că sora cutărică nu a spus adevărul?
Laura spuse cu amărăciune:
— Oh, subiectul a fost discutat foarte deschis de Richard, după ce s-au
întors de la anchetă. Îmi amintesc foarte bine. El a spus: „Bravo, Warby, ai
dat un spectacol fantastic de bun. Probabil că m-ai scăpat de o condamnare
zdravănă”. Iar ea a spus: „Nu meritaţi să scăpaţi, domnule Warwick. Ştiţi că
aţi condus mult prea repede. E păcat de acel sărman copil”. Şi atunci Righard
a spus: „Oh, las-o baltă! Te-am răsplătit din plin. Oricum, ce contează un plod
în minus în lumea asta supraaglomerată? A scăpat de toate. Asta nu o să-mi
tulbure somnul, te asigur.”
Starkwedder se ridică de pe taburet şi, uitându-se peste umăr la
cadavrul lui Richard Warwick, spuse întunecat:
— Cu cât aud mai mult despre soţul dumitale, cu atât doresc să cred că
ceea ce s-a întâmplat în noaptea asta este mai degrabă un omor justificat
decât o crimă.
Apropiindu-se de Laura, continuă:
— Să revenim. Cum îl cheamă pe tatăl copilului călcat de maşină?
— Avea un nume scoţian, parcă. Mac şi ceva… Macleod? Maccrae? Nu-
mi aduc aminte.
— Dar trebuie să încerci să-ţi aduci aminte. Trebuie. Trăieşte tot în
Norfolk?
— Nu. Era în Anglia doar în vizită. La rudele soţiei lui, parcă venise din
Canada.
— Canada – asta e destul de departe. Ar lua timp să i se dea de urmă.
Da, cred că e o posibilitate. Dar, pentru Dumnezeu, încearcă să-ţi aminteşti
cum îl cheamă.
Starkwedder se duse la trenciul lăsat pe fotoliu, scoase mănuşile din
buzunar şi le trase pe mâini. Apoi, uitându-se prin cameră întrebă:
— Ai nişte ziare pe aici?
— Ziare? Întrebă mirată Laura.
— Nu de azi. De ieri de alaltăieri.
Ridicându-se de pe canapea, Laura se duse la un dulap din spatele
fotoliului.
— Sunt nişte ziare vechi în dulapul ăsta. Le ţineam ca să aprindem
focul.
Starkwedder veni lângă ea, deschise dulapul şi scoase un ziar. După ce
verifică data, spuse:
— Asta e grozav. Exact ce ne trebuie.
Închise dulapul, duse ziarul la masă şi scoase dintr-un compartiment un
foarfece.
— Ce ai de gând să faci? Întrebă Laura.
— Vom fabrica nişte dovezi.
— Dar dacă poliţia reuşeşte să dea de urma acestui om? Ce se va
întâmpla atunci?
Starkwedder îi zâmbi.
— Dacă încă mai trăieşte în Canada, o să dureze ceva timp până să fie
găsit. Iar când va fi găsit, fără îndoială va avea un alibi pentru noaptea asta.
Faptul că s-a aflat la câteva sute de mile depărtare ar trebui să fie suficient.
Iar atunci va fi niţel cam târziu pentru poliţie să verifice lucrurile de aici.
Oricum, e cel mai bun lucru pe care-l puteam face. Asta ne dă o perioadă de
respiro.
Laura se arătă îngrijorată.
— Nu-mi place, se văită ea.
Starkwedder îi aruncă o privire oarecum exasperată.
— Fată dragă, nu-ţi poţi permite să faci mofturi. Dar trebuie să încerci
să-ţi aminteşti numele acelui om.
— Nu pot, îţi spun, nu pot! Insistă Laura.
— Macdaugall, poate? Sau Mackintosh?
Laura se îndepărtă de el, ducându-şi mâinile la urechi.
— Încetează! Strigă ea. Nu faci decât să înrăutăţeşti lucrurile. Acum nu
mai sunt sigură nici măcar că începea cu Mac.
— Mă rog, dacă nu poţi să-ţi aminteşti, nu poţi, cedă Starkwedder, va
trebui să ne descurcăm fără nume. Îţi aminteşti cumva data sau ceva de
genul ăsta care să ne fie folositor?
— Data pot să ţi-o spun foarte bine. Cinsprezece mai.
Mirat, Starkwedder întrebă:
— Cum naiba pe asta ţi-o poţi aminti?
Laura răspunse cu amărăciune:
— Pentru că era ziua mea de naştere.
— Ah, înţeleg… Da… Ei bine, asta rezolvă o mică problemă. Şi avea şi
o fărâmă de noroc. Ziarul ăsta are data de cincisprezece. Decupă cu grijă
data de pe ziar.
Venind lângă el la masă şi uitându-se peste umărul lui, Laura îi atrase
atenţia că data de pe ziar era cincisprezece noiembrie, nu mai.
— Da, admise el, dar numerele sunt cele care dau mai mult de furcă.
Acum, mai. Mai e un cuvânt scurt – ah, da, uite un M. Iar acum un A, şi un I.
— În numele cerului, ce faci? Întrebă Laura.
Starkwedder nu catadixi să răspundă. Aşezându-se pe scaunul de la
birou, întrebă:
— Ai nişte lipici?
Laura era pe cale să ia un borcănel cu lipici dintr-un compartiment al
biroului când el o opri.
— Nu, nu-l atinge. Nu trebuie să lăsăm amprente pe el.
Luă borcănelul cu mâinile înmănuşate şi îi scoase capacul.
— Cum să fii criminal – curs rapid, fără profesor, continuă el. Şi, da, uite
şi un teanc de coli de scris simple, tipul care se găseşte de vânzare în toată
Marea Britanie.
Luând o coală de hârtie, începu să lipească pe ea cuvinte şi litere.
— Şi-acum, priveşte – un, doi, trei şi gata. „Cincisprezece Mai. Plătit din
plin”. Cum ţi se pare?
Îi arătă coala, apoi se duse spre cadavrul lui Richard Warwick.
— O vom băga frumuşel în buzunarul hainei lui. Aşa.
În timp ce făcea asta, din buzunarul mortului căzu o brichetă.
— Hei, ce e asta?
Laura scoase o exclamaţie stridentă şi încercă să apuce bricheta, dar
Starkwedder i-o luă înainte.
— Dă-mi-o! Strigă gâfâind Laura.
Uşor mirat, Starkwedder i-o întinse.
— E… e bricheta mea, explică Laura fără să fie nevoie.
— Perfect, deci e bricheta dumitale. N-ai de ce să te agiţi. Se uită curios
la ea. Doar n-ai început să-ţi pierzi calmul nu-i aşa?
Laura se duse spre canapea, timp în care şterse bricheta de rochie ca
pentru a înlătura de pe ea eventualele amprente, având grijă să se asigure că
Starkwedder nu o vedea.
— Nu, bineînţeles că nu mi-am pierdut calmul, îl linişti ea.
După ce băgă cu grijă mesajul în buzunarul de la piept al lui Richard
Warwick lăsând să se vadă o bună parte din el, Starkwedder se duse la birou,
puse la loc capacul borcănelului cu lipici, îşi scoase mănuşile, scoase o
batistă şi se uită la Laura.
— Gata! O anunţă el. Ne pregătim de pasul următor. Unde e paharul din
care ai băut adineaori?
Laura luă paharul de pe masa pe care îl puse. Lăsând bricheta pe masă,
se întoarse cu paharul la Starkwedder. El îl luă, dădu să îl şteargă cu batista,
apoi se opri.
— Nu, îngână el. Asta ar fi o prostie.
— De ce?
— Trebuie să existe amprente atât pe pahar cât şi pe sticlă. În primul
rând cele ale valetului, şi probabil şi cele ale soţului dumitale. Lipsa totală a
amprentelor ar părea dubioasă în ochii poliţiştilor. Luă o înghiţitură din
paharul pe care îl ţinea. Acum trebuie să mă gândesc cum să le explic pe ale
mele, adăugă el. Crima nu e un lucru simplu, nu-i aşa?
Cu o patimă bruscă, Laura, strigă:
— Oh, nu! Nu te amesteca! S-ar putea ca poliţia să te suspecteze pe
dumneata.
Starkwedder răspunse amuzat:
— Eu sunt un tip foarte respectabil, deasupra oricărei bănuieli. Dar, într-
un fel, sunt deja amestecat. La urma urmelor, maşina mea e acolo afară,
împotmolită bine în şanţ. Dar nu-ţi face griji, o fărâmiţă de sperjur şi o mică
nepotrivire în elementul timp sunt cele mai rele lucruri de care m-ar putea
învinovăţi. Şi o vor face, dacă îţi joci cum trebuie rolul.
Înspăimântată, Laura se aşeză pe taburet, cu spatele la el. El veni în
faţa ei.
— Eşti gata? O întrebă.
— Gata… Pentru ce?
— Hai, trebuie să te aduni, o îndemnă el.
Parcă ameţită, Laura murmură:
— Mă simt… Proastă. Nu. Nu pot gândi.
— Nu trebuie să gândeşti. Trebuie doar să te supui ordinelor. Iată
planul. Mai întâi, există în casă vreun cuptor sau sobă?
Laura se gândi, apoi răspunse:
— Există boilerul de apă.
— Bun.
Starkwedder se duse la birou şi adună ziarul şi bucăţelele tăiate şi le
făcu ghem. Întorcându-se la Laura, spuse:
— Ia asta şi du-te în bucătărie şi bag-o în boiler. Pe urmă du-te sus,
scoateţi hainele şi îmbracă un capot sau un neglijeu sau ce ai. Se opri. Ai
nişte aspirină?
— Da, spuse Laura, nedumerită.
Parcă gândindu-se şi făcând planuri în timp ce vorbea, Starkwedder
continuă:
— Goleşte flaconul în closet. Pe urmă du-te la cineva – la soacra
dumitale sau la domnişoara… Bennett, nu? Şi spune că te doare capul şi vrei
câteva aspirine. Apoi, când eşti cu persoana respectivă, lasă uşa deschisă…
Apropo, vei auzi împuşcătura.
— Ce împuşcătură? Întrebă Laura holbându-se la el.
Fără să răspundă, Starkwedder se duse la masa de lângă scaunul cu
rotile şi luă arma.
— Da, da, îngână el absent, mă voi ocupa eu de asta. Examină arma.
Hm. Mi se pare străină. Amintire din război, nu-i aşa?
— Nu ştiu. Richard avea mai multe mărci străine de pistol.
— Mă întreb dacă e înregistrat, spuse Starkwedder mai mult pentru
sine…
Laura răspunse:
— Richard avea permis pentru colecţia lui, dacă permis se numeşte.
— Da, îmi închipui că avea. Dar asta nu înseamnă că toate armele erau
înregistrate pe numele lui. În practică oamenii sunt adesea neglijenţi cu astfel
de lucruri. Există cineva care ar putea să ştie precis?
— Angell, răspunse Laura. Are importanţă?
Starkwedder începu să se plimbe prin cameră.
— Ei bine, conform scenariului nostru în care protagonist este Mac-
Cutare, tatăl copilului călcat de Richard, este mai plauzibil ca acesta să fi dat
buzna aici foc şi pară, aţâţat de gândul răzbunării, cu propria-i armă la
îndemână. Dar, la urma urmelor, se poate scorni o versiune la fel de
plauzibilă şi altfel. Omul ăsta năvăleşte în cameră. Richard, treaz doar pe
jumătate, înşfacă pistolul. Celălalt i-l smulge şi trage. Mă rog, recunosc că e
niţel exagerat dar va trebui să ţină. Trebuie să ne asumăm nişte riscuri,
treaba asta nu se poate evita.
Puse arma pe masa de lângă scaunul cu rotile şi se apropie de Laura.
— Să vedem, ne-am gândit la toate? Aşa sper. Faptul că a fost împuşcat
cu un sfert de orvă sau douăzeci de minute mai devreme nu va sări în ochi la
vremea când poliţia va ajunge aici.
Se duse la draperia de lângă glasvand, o ridică şi se uită la găurile
lăsate de gloanţe în perete. R. W.
— Foarte frumos. Am să încerc să adaug un sfârşit.
Dând drumul draperiei, se întoarse la Laura.
— Când auzi împuşcătura, trebuie să te arăţi alarmată şi să o aduci pe
domnişoara Bennett, sau pe cine reuşeşti să găseşti, aici jos. Povestea
dumitale este că nu ştii nimic. Te-ai culcat, te-ai trezit cu o durere de cap
violentă, te-ai dus să cauţi asprirină şi asta e tot ce ştii. Ai înţeles?
Laura dădu din cap afirmativ.
— Bun. Restul lasă-l în seama mea. Acum te simţi bine?
— Da, aşa cred. Şopti Laura.
— Atunci du-te şi fă-ţi numărul.
Laura ezită.
— N-ar… N-ar trebui să faci asta, spuse ea. N-ar trebui să te implici.
— Să nu mai vorbim despre asta. Fiecare are propriul său mod de a se
amuza. Dumneata te-ai amuzat împuşcându-ţi soţul. Acum mă amuz eu. Să
spunem doar că tânjesc de mult să ştiu cum m-aş descurca într-o poveste
poliţistă adevărată.
Îi aruncă un zâmbet scurt, liniştitor.
— Deci, poţi să faci ce ţi-am spus?
— Da.
— Perfect. Oh, văd că ai ceas. Bun. Stai să mi-l potrivesc pe-al meu
după al dumitale. E fără zece. Îţi dau patru, nu, cinci minute. Cinci minute să
te duci la bucătărie, să bagi în boiler hârtia asta, să urci la etaj, să-ţi scoţi
hainele şi să-ţi pui un capot, apoi să te duci la domnişoara Bennett sau cine
o fi. Crezi că te încadrezi în timp, Laura?
Laura dădu din cap.
— Atunci, la douăsprezece fără cinci fix vei auzi împuşcătura. Acum du-
te.
Luând-o spre uşă, Laura întoarse capul spre el, nesigură pe ea.
Starkwedder se duse şi îi deschise uşa.
— N-ai să mă dezamăgeşti, nu-i aşa? Întrebă el.
— Nu, răspunse slab Laura.
— Bine.
Laura îşi luă jacheta de pe braţul canapelei şi părăsi camera.
CAPITOLUL V
După ce închise uşa în urma Laurei, Starkwedder îşi frământă mintea
ce să facă. O clipă se uită la ceas, apoi scoase o ţigară. Se duse la masa de
lângă fotoliu şi era pe cale să ia bricheta când observă pe unul din rafturi o
fotografie a Laurei. O luă, se uită la ea, zâmbi, o puse la loc, apoi îşi aprinse
ţigara şi lăsă bricheta pe masă. Scoţându-şi batista, şterse amprentele de pe
braţele fotoliului şi de pe fotografie, apoi împinse scaunul în poziţia iniţială.
Luă din scrumieră ţigara Laurei, apoi se duse la masa de lângă scaunul cu
rotile şi luă din scrumieră mucul ţigării lui. Ducându-se la birou, şterse
amprentele de pe el, puse la loc foarfecele şi teancul de coli de scris şi potrivi
sugativa. Se uită pe podea, văzu o bucăţică tăiată din ziar, o ridică şi o făcu
ghemotoc, apoi o băgă în buzurnarul pantalonilor. Şterse amprentele de pe
întrerupătorul de lângă uşă şi de pe scaunul de la birou, îşi luă lanterna de pe
birou, se duse la glasvand şi trase puţin draperia, apoi îndreptă lanterna prin
geam spre poteca de afară.
„Pământul e prea uscat ca să se vadă urme de paşi” îngână pentru
sine. Puse lanterna pe masa de lângă scaunul cu rotile şi luă revolverul.
Asigurându-se că era încărcat, îl şterse de amprente, apoi se duse la taburet
şi puse arma pe el. După ce se uită din nou la ceas, se duse la fotoliul din
nişă şi îşi puse pălăria, fularul şi mănuşile. Cu trenciul pe braţ, porni spre uşă.
Tocmai se pregătea să stingă lumina când îşi aminti că nu înlăturase
amprentele de pe tăblia uşii şi de pe clanţă. Le şterse cu batista, stinse
lumina şi, punându-şi trenciul, se întoarse la taburet. Luă arma şi era pe cale
să tragă în iniţialele de pe perete când îşi dădu seama că erau ascunse de
draperie.
„La naiba!”, bombăni el. Luând repede scaunul de la birou, îl folosi ca
să ţină draperia la o parte. Se întoarse lângă taburet, trase un foc, apoi se
duse repede să vadă rezultatul. „Nu e rău!”, se felicită el.
În timp ce punea la loc scaunul de la birou, auzi glasuri pe hol. Ieşi în
grabă pe uşa glasvandului, luând arma cu el. Un moment mai târziu apăru
iar, înşfacă lanterna şi ţâşni afară în întuneric.
Din diferite părţi ale casei patru persoane se grăbeau spre birou. Mama
lui Richard Warwick, o doamnă bătrână şi înaltă, impunătoare, era în halat.
Arăta palidă şi mergea cu ajutorul unui baston.
— Ce este, Jan? Îl întrebă ea pe adolescentul în pijama, cu o faţă
ciudată, destul de inocentă, semănând cu a unui faun, care era chiar în
spatele ei pe palier. De ce hoinăreşte toată lumea în toiul nopţii? Adăugă ea
în timp ce se apropiau de o femeie între două vârste cu părul cărunt
îmbrăcată într-un halat decent de flanel. Spune-mi ce se petrece, Benny, îi
ordonă ea femeii.
Laura era şi ea acolo, şi doamna Warwick continuă:
— V-aţi pierdut cu toţii minţile? Laura, ce s-a întâmplat? Jan… Jan…
Vrea cineva să-mi spună ce se petrece în casa asta?
— Aş paria că e Richard, spuse băiatul care arăta de vreo nouăsprezece
ani, deşi glasul lui şi comportarea erau ale unui copil mai mic. Trage iarăşi în
ceaţă.
În glasul lui se citea o notă de nervozitate când adăugă:
— Spune-i că nu trebuie să tragă şi să ne trezească pe toţi din somn.
Dormeam adânc, şi la fel şi Benny. Nu-i aşa, Benny? Ai grijă, Laura, Richard e
primejdios. E primejdios, Benny, ai grijă.
— Afară e ceaţă deasă, spuse Laura uitându-se pe fereastra de pe
palier. Nu-mi închipui în ce poate să tragă pe ceaţa asta. E absurd. În plus, mi
s-a părut că am auzit un strigăt.
Domnişoara Bennett, o femeie vioaie arăta exact ca o soră medicală,
ceea ce fusese, vorbi oarecum împăciuitor.
— Zău că nu văd de ce eşti atât de tulburată, Laura. E doar Richard
care se amuză ca de obicei. Dar eu n-am auzit nici un foc de armă. Sunt
sigură că nu s-a întâmplat nimic rău. Cred că e o închipuire de-a ta. Dar de
bună seamă el e foarte egoist şi am să i-o spun. Richard, strigă ea în timp ce
intra în birou, zău, Richard, nu e deloc frumos să tragi la ora asta. Ne-ai
speriat pe toţi, Richard.
Laura, în halat, intră după domnişoara Bennett. În timp ce se îndrepta
spre canapea după ce aprinse lumina, băiatul o urmă. El se uită la
domnişoara Bennett care se holba la Richard Warwick.
— Ce este, Benny? Întrebă Jan. Care-i problema?
— E vorba de Richard, răspunse domnişoara Bennett cu glasul ciudat
de calm. S-a sinucis.
— Uite, strigă Jan, arătând spre masă. Revolverul lui Richard a dispărut.
Un glas din grădină strigă:
— Ce se petrece acolo? S-a întâmplat ceva?
Uitându-se pe ferestruica din nişă, Jan strigă:
— Ascultaţi! E cineva afară!
— Afară? Întrebă domnişoara Bennett. Cine?
Se întoarse spre glasvand şi se pregătea să tragă draperia când apăru
brusc Starkwedder. Domnişoara Bennette se dădu înapoi alarmată, în timp ce
Starkwedder înaintă întrebând precipitat:
— Ce s-a întâmplat aici? Care-i problema?
Privirea îi căzu pe Richard Warwick.
— Omul ăsta e mort! Exclamă el. Împuşcat.
Se uită bănuitor prin cameră.
— Cine eşti dumneata? Întrebă domnişoara Bennett. De unde vii?
— Tocmai am intrat cu maşina într-un şanţ, răspunse Starkwedder. Am
rătăcit ore întregi. Am văzut o poartă şi am venit spre casă în speranţa că am
să găsesc un telefon şi am să primesc ajutor. Am auzit o împuşcătură, şi
cineva a ieşit în fugă pe uşa glasvandului şi s-a ciocnit de mine.
Întinzând arma, Stalkwedder adăugă:
— A aruncat asta.
— Unde s-a dus omul ăsta? Îl întrebă domnişoara Bennett.
— De unde naiba să ştiu eu pe ceaţa asta? Răspunse Starkwedder.
Jan stătea în faţa cadavrului lui Richard, holbându-se surescitat la el.
— Cineva l-a împuşcat pe Richard! Strigă el.
— Aşa se pare, aprobă Starkwedder. Aţi face bine să luaţi legătura cu
poliţia.
Puse arma pe masa de lângă scaunul cu rotile, luă sticla şi turnă coniac
într-un pahar.
— Cine e?
— Soţul meu, răspunse plat Laura în timp ce se aşeza pe canapea.
Cu o îngrijorare uşor forţată, Starkwedder îi spuse:
— Uite, bea asta.
Laura se uită la el.
— Ai avut un şoc, adăugă el apăsat.
Când ea luă paharul, Starkwedder, cu spatele la ceilalţi, îi adresă un
zâmbet conspirativ pentru a-i atrage atenţia asupra soluţiei lui în rezolvarea
problemei amprentelor. Se îndepărtă, îşi aruncă pălăria pe fotoliu, apoi
observând că domnişoara Bennett era pe cale să se aplece asupra cadavrului
lui Richard Warwick se răsuci rapid.
— Nu, să nu atingeţi nimic, doamnă, spuse el. Se pare că e vorba de o
crimă şi, în cazul ăsta, nu trebuie atins nimic.
Îndreptându-se de spate, domnişoara Bennett se îndepărtă de cadavrul
din scaunul cu rotile cu un aer înspăimântat.
— Crimă? Întrebă ea. Dar nu poate fi crimă!
Doamna Warwick, mama mortului, se oprise chiar în uşa biroului. Acum
înaintă, întrebând:
— Ce s-a întâmplat?
— Richard a fost împuşcat! Richard a fost împuşcat! Îi spuse Jan.
Părea mai mult surescitat decât îngrijorat.
— Taci, Jan! Îi ordonă domnişoara Bennett.
— Ce-am auzit că ai spus? Întrebă doamna Warwick.
— El a spus că e crimă, îi spuse Benny, arătându-l pe Starkwedder.
— Richard, şopti doamna Warwick în timp ce Jan se apleca asupra
cadavrului, strigând:
— Uite… Uite… Are ceva pe piept… O hârtie… Scrisă.
Întinse mâna spre buzunarul de la pieptul mortului din care ieşea pe
jumătate biletul, dar fu oprit de Starkwedder.
— Să nu-l atingi, îl avertiză acesta. Se vede şi aşa ce scrie. Apoi citi rar,
cu glas tare: „Cincispreze… Mai… Plătit din plin”.
— Doamne Sfinte! Macgregor! Exclamă domnişoara Bennett trecând în
spatele canapelei.
Laura se ridică. Doamna Warwick se încruntă şi întrebă:
— Vrei să spui… Omul acela… Tatăl… Copilului care a fost călcat…?
— Desigur, Macgregor, murmură pentru sine Laura în timp ce se aşeza
în fotoliu.
— Uite, e scris numai cu litere decupate din ziar, spuse surescitat Jan.
— Să nu-l atingi, îl opri din nou Starkwedder. Trebuie lăsat pentru
poliţie.
Se duse spre telefon.
— Să sun…
— Nu, spuse cu fermitate doamna Warwick. Voi suna eu.
Luând controlul asupra situaţiei şi adunându-şi curajul, se duse la birou
şi începu să formeze numărul.
Jan se duse emoţionat la taburet şi îngenunche pe el.
— Omul care a fugit, îi spuse el domnişoarei Bennett. Crezi că el…?
— Sst, Jan, îl întrerupse cu fermitate domnişoara Bennett în timp ce
doamna Warwick vorbea la telefon cu un glas liniştit, dar limpede şi autoritar.
— Secţia de poliţie? Aici e Llangelert House. Casa domnului Richard
Warwick. Domnul Warwick tocmai a fost găsit… Împuşcat mortal.
Continuă să vorbească la telefon. Glasul ei rămase coborât, dar ceilalţi
din cameră ascultau cu atenţie.
— Nu, a fost găsit de un străin. Un om a cărui maşină s-a stricat lângă
casă, parcă… Da, am să-i spun. Voi telefona la han. Ar putea una din maşinile
dumneavoastră să-l ducă acolo după ce veţi fi terminat aici?… Prea bine.
Întorcându-se spre ceilalţi, anunţă:
— Poliţia va fi aici cât de repede va putea pe ceaţa asta. Vor veni cu
două maşini, dintre care una îl va duce pe acest domn – arătă spre
Starkwedder – la hanul din sat. Vor ca el să rămână acolo peste noapte ca să
poată sta de vorbă cu el mâine.
— Ei bine, cum nu pot pleca cu maşina mea care e tot în şanţ, mie îmi
convine, spuse Starkwedder.
În timp ce vorbea, uşa dintre coridor se deschise şi în cameră intră un
bărbat brunet, de înălţime medie, la vreo patruzeci şi cinci de ani, legându-şi
cordonul halatului.
— S-a întâmplat ceva, doamnă? Întrebă el adresându-i-se doamnei
Warwick.
Apoi, uitându-se pe lângă ea, văzu cadavrul lui Richard Warwick.
— Oh, Dumnezeule! Exclamă el.
— Mă tem că s-a întâmplat o mare tragedie, Angell, spuse doamna
Warwick. Domnul Richard a fost împuşcat, iar poliţia este pe drum.
Întorcându-se spre Starkwedder, spuse:
— Acesta e Angell. Este… A fost valetul lui Richard.
Valetul se înclină uşor şi distrat în faţa lui Starkwedder.
— Oh, Dumnezeule! Repetă el continuând să se holbeze la cadavrul
fostului său stăpân.
CAPITOLUL VI
În dimineaţa următoare, la unsprezece, biroul lui Richard Warwick arăta
oarecum mai îmbietor decât arătase în precedenta noapte ceţoasă. Era o zi
rece şi senină, soarele strălucea, iar uşile glasvandului erau larg deschise.
Cadavrul fusese ridicat peste noapte, iar scaunul cu rotile fusese împins în
nişă, fostul lui loc din mijlocul camerei fiind acum ocupat de fotoliu. Pe
măsuţă nu mai rămăseseră decât sticla cu coniac şi scrumiera. Un tânăr
arătos la vreo douăzeci şi ceva de ani, cu părul brunet tuns scurt şi îmbrăcat
într-o jachetă sport de tweed şi pantaloni bleumarin stătea în scaunul cu
rotile şi citea o carte de poezii. După un timp, se ridică. „Frumos, îşi spuse el.
Potrivit şi frumos.” Avea un glas catifelat şi muzical, cu un pronunţat accent
galez.
Tânărul închise cartea şi o puse la loc pe raftul din nişă. Apoi, după ce
trecu în revistă încăperea, se duse spre glasvand şi ieşi pe terasă. Aproape
imediat, pe uşa dinspre hol intră un bărbat între două vârste, îndesat, cu o
figură impenetrabilă, purtând o servietă. Ducându-se la fotoliul orientat spre
terasă, îşi lăsă servieta pe el şi se uită afară.
— Sergent Cadwallader! Strigă el tăios.
Tânărul se întoarse în cameră.
— Bună dimineaţa, domnule inspector Thomas, spuse el şi continuă cu
glas ritmat. „Anotimpul ceţurilor şi al roadelor coapte, strâns bine la pieptul
prietenos al soarelui în pârg”.
Inspectorul, care începu să-şi descheie trenciul, se opri şi se uită atent
la tânărul sergent.
— Poftim? Întrebă el cu o notă clară de sarcasm în glas.
— Ăsta e Keats, îl informă sergentul, foarte încântat de sine.
Inspectorul îi aruncă o privire răutăcioasă, apoi dădu din umeri, îşi
scoase trenciul, îl puse pe fotoliul din nişă şi se întoarse după servietă.
— Parcă nici nu-ţi vine să crezi ce zi frumoasă e azi, spuse sergentul. Şi
când te gândeşti prin ce am trecut azi noapte ca să ajungem aici. N-am mai
văzut de ani de zile aşa o ceaţă. „Ceaţa galbenă care îşi freacă spatele de
geamuri”. Ăsta e T. S. Eliot.
Aşteptă o reacţie din partea inspectorului la citatul lui, dar nu obţinu
niciuna, drept pentru care continuă:
— Nu e de mirare câte accidente au avut loc pe şoseaua spre Cardiff.
— Putea fi mai rău, fu singurul comentariu al inspectorului.
— Nu ştiu dacă e aşa, spuse sergentul, ambalându-se. La Porthcawl a
avut loc o tamponare groaznică. Un mort şi doi copii grav răniţi. Mama
plângea să-şi dea sufletul pe şosea şi…
Inspectorul îl întrerupse.
— Şi-au terminat treaba băieţii cu amprentele? Întrebă el.
Dându-şi seama brusc că era mai bine să revină la îndatoririle lui,
sergentul Cadwallader răspunse:
— Da, domnule. Le am aici.
Luă de pe birou o mapă şi o deschise.
Inspectorul se aşeză pe scaunul de la birou şi începu să examineze mai
întâi foaia cu amprentele.
— N-au avut probleme cu cei din casă când le-au luat amprentele?
Întrebă el.
— Deloc. Au fost cât se poate de îndatoritori, dornici să se ajute, cum
s-ar spune. Era şi de aşteptat, de altfel.
— Rămâne de văzut, spuse inspectorul. De regulă cei mai mulţi fac un
tărăboi groaznic. Au impresia Că amprentele lor vor fi puse la dosar la
Rogues’ Gallery.
Inspiră adânc, îşi întinse braţele, şi continuă să studieze amprentele.
— Ia să vedem. Domnul Warwick – ăsta e decedatul. Doamna Laura
Warwick, soţia lui. Doamna Warwick bătrâna, asta e mama lui. Tânărul Jan
Warwick, domnişoara Bennett şi… Cine e asta? Angle? Oh, Angle. Ah, da, ăsta
e infirmierul. Şi alte două seturi de amprente. Ia să vedem… Hm. Pe partea
din afară a uşii, pe sticla de coniac, pe pahar sunt amprentele lui Richard
Warwick şi Angell şi ale doamnei Laura Warwick, peste care se suprapun alte
amprente pe care le găsim pe brichetă şi pe revolver. Astea trebuie să fie ale
tipului ăla, Michael Starkwedder. El i-a dat coniac doamnei Warwick, şi tot el
a fost cel care a adus arma din grădină.
Sergentul Cadwallader dădu încet din cap.
— Domnul Starkwedder, mârâi el pe un ton profund bănuitor.
Amuzat, inspectorul întrebă:
— Nu-l placi?
— Ce caută el aici? Asta aş vrea să ştiu. A intrat cu maşina în şanţ şi a
venit la o casă unde s-a comis o crimă?
Inspectorul se întoarse cu faţa spre tânărul său coleg.
— Şi tu aproape că ai intrat în şanţ cu maşina noastră azi noapte şi ai
venit la o casă unde s-a comis o crimă. Iar cât despre ce căuta aici, se află
aici, în zona asta, de o săptămână, căutând o căsuţă sau o vilişoară.
Sergentul păru neconvins, iar inspectorul se întoarse la birou,
adăugând sec:
— Se pare că a avut o mamă galeză şi venea aici în vacanţe când era
copil.
Înmuiat, sergentul cedă.
— Mă rog, dacă a avut o mamă galeză se schimbă problema. Ridică
braţul drept şi recită: „Un drum duce la Londra, Un drum duce la Wales.
Drumul meu mă duce spre mare, Spre albele talazuri”. Grozav poet a fost
John Masefield, dar tare subapreciat.
Inspectorul deschise gura să protesteze, dar se răzgândi şi, în schimb,
rânji.
— Ar trebuie să ne parvină în orice clipă raportul despre Starkwedder
de la Abadan, spuse el. Ai amprentele lui pentru comparare?
— L-am trimis pe Jones la hanul unde a stat noaptea trecută, dar el
plecase la garaj să aranjeze să-şi recupereze maşina. Jones a sunat, la garaj
şi a vorbit cu el. I-a spus să ia legătura cu secţia cât mai repede.
— Bun. Acum despre acest al doilea set de amprente neidentificate.
Amprentele unui bărbat care şi-a pus palma întinsă pe masa de lângă
cadavru, şi urme neclare atât pe partea din afară cât şi pe cea dinăuntru a
glasvandului.
— Aş paria că ăsta e Macgregor! Exclamă sergentul pocnind din degete.
— D-da. S-ar putea, admise cu reţinere inspectorul. Dar n-au fost şi pe
revolver. Şi ai zice că orice om care umblă cu un revolver ca să ucidă pe
cineva are destulă minte ca să poarte mănuşi.
— Nu sunt atât de sigur. Un tip dezechilibrat ca acest Macgregor,
deranjat la cap după moartea copilului, nu s-ar gândi la asta.
— Ei bine, ar trebui să primim curând de la Norwich o descriere a lui
Macgregor.
Sergentul se aşeză pe taburet.
— E o poveste tristă oricum te-ai uita la ea, spuse el. Un bărbat al cărui
unic fiu a murit din pricina excesului de viteză şi care mai înainte şi-a pierdut
şi soţia.
— Dacă ar fi fost exces de viteză, îi atrase atenţia inspectorului, Richard
Warwick ar fi fost condamnat pentru omucidere sau cel puţin pentru
încălcarea regulilor de circulaţie. În realitate, nici măcar nu i s-a suspendat
carnetul de conducere.
Se întinse spre servietă şi scoase arma crimei, apoi se duse la masă şi
se uită la tăblia ei.
— O mână de bărbat sprijinită cu toată palma pe masă, murmură el.
Stau şi mă întreb…
— Se poate să fi fost un oaspete în casă, sugeră sergentul Cadwallader.
— Se poate. Dar am înţeles de la doamna Warwick că ieri n-au avut nici
un musafir. Poate că ne-ar putea spune mai multe servitorul acela, Angell.
Vrei să te duci să-l aduci?
— Da, domnule, spuse Cadwallader şi ieşi.
Rămas singur, inspectorul îşi propti palma stângă pe tăblia mesei şi se
aplecă asupra scaunului de parcă s-ar fi uitat la un invizibil ocupant al
scaunului. Apoi porni spre glasvand şi ieşi afară, uitându-se în stânga şi în
dreapta. Examină broasca uşii glasvandului şi reveni în cameră, moment în
care apăru şi sergentul însoţit de valetul lui Richard Warwick. Angell purta o
jachetă gri de alpaca, cămaşă albă, cravată de culoare închisă şi pantaloni în
dungi.
— Dumneata eşti Henry Angell? Îl întrebă inspectorul.
— Da, domnule, răspunse valetul.
— Te rog să iei loc.
Angell se duse şi se aşeză pe canapea.
— De cât timp erai valetul şi infirmierul domnului Richard Warwick?
— De trei ani şi jumătate, domnule, răspunse Angell.
Purtarea lui era corectă, dar ochii aveau o privire vicleană.
— Îţi plăcea slujba?
— O găseam absolut satisfăcătoare, domnule.
— Cum era să lucrezi pentru domnul Warwick?
— Ei bine, domnule era dificil.
— Dar existau avantaje, nu-i aşa?
— Da, domnule, recunoscu Angell. Eram extrem de bine plătit.
— Iar asta compensa celelalte dezavantaje, nu-i aşa? Insistă
inspectorul.
— Da, domnule. Încerc să strâng ceva economii.
Inspectorul se aşeză în fotoliu, punând arma pe masa de lângă el.
— Ce făceai înainte de a veni la domnul Warwick?
— Acelaşi gen de muncă, domnule. Vă pot arăta referinţele.
Întotdeauna mi-am făcut treaba bine, sper. Am avut câţiva stăpâni, sau
pacienţi, destul de dificili. Sir James Walliston, de exemplu. Acum e internat
într-un ospiciu. Era o persoană foarte dificilă, domnule.
Îşi coborî glasul înainte de a adăuga:
— Droguri!
— Înţeleg, spuse inspectorul. N-a fost nici o problemă de droguri în
cazul domnului Warwick, presupun.
— Nu, domnule. Domnul Warwick recurgea la coniac.
— Bea foarte mult, nu-i aşa?
— Da, domnule. Era mare băutor, dar nu era alcoolic, dacă mă
înţelegeţi.
Inspectorul făcu o pauză înainte de a întreba:
— Ce e cu povestea asta cu arme şi revolvere şi… Trasul în animale?
— Era hobby-ul lui, domnule. Ceea ce în profesia noastră numim
compensaţie. Am înţeles că la vremea lui a fost mare vânător. În dormitorul
lui e un adevărat arsenal. Carabine, puşti de vânătoare, arme cu aer
comprimat, pistoale şi revolvere.
— Înţeleg, spuse inspectorul. Poţi să pui mâna pe ea.
Angell ridică uşurel arma.
— O recunoşti? Întrebă inspectorul.
— E greu de spus, domnule. Seamănă cu una din armele domnului
Warwick, dar eu nu mă prea pricep la armele de foc. Nu pot spune cu
certitudine ce armă a avut el aseară pe masa de lângă el.
— Nu avea aceeaşi armă în fiecare noapte?
— Oh, nu, era pe toane, domnule. Mereu folosea alte arme.
Valetul îi predă arma inspectorului.
— La ce îi folosea să aibă o armă aseară pe ceaţa aia? Întrebă
inspectorul.
— Era pur şi simplu un obicei, domnule, răspunse Angell. Aşa era
obişnuit.
— Foarte bine. Ia loc, te rog.
Angell se aşeză din nou la un capăt al canapelei. Inspectorul examină
ţeava revolverului, apoi întrebă:
— Când l-ai văzut ultima dată pe domnul Warwick?
— Aseară, în jur de zece fără un sfert, domnule. Avea lângă el o sticlă
de coniac şi un pahar, şi pistolul pe care şi-l alesese. I-am aranjat pătura şi i-
am urat noapte bună.
— Nu s-a dus la culcare?
— Nu, domnule. Cel puţin, nu în sensul obişnuit al termenului.
Întotdeauna dormea în scaunul lui. La şase dimineaţa îi aduceam ceaiul, apoi
îl duceam cu scaunul cu rotile în dormitorul lui care avea baie proprie, unde
se-mbăia şi se rădea şi aşa mai departe, iar apoi de regulă dormea până la
prânz. Am înţeles că noaptea avea insomnie de aceea prefera să rămână în
scaunul lui pe timpul nopţii. Era un domn destul de excentric.
— Şi uşile glasvandului erau închise când l-ai părăsit?
— Da, domnule. Aseară era o ceaţă deasă şi el nu voia ca ceaţa să
pătrundă în casă.
— Aşadar glasvandul era închis. Era încuiat?
— Nu, domnule. Glasvandul nu se încuia niciodată.
— Astfel încât el să-l poată deschide dacă voia?
— Da, domnule. Putea să se deplaseze dacă noaptea s-ar fi înseninat.
— Înţeleg.
Inspectorul se duse lângă canapea şi se uită la Angell.
— Nu crezi că e destul de ciudat că n-ai auzit?
— Nu chiar, domnule. Vedeţi dumneavoastră, camera mea e la o
oarecare distanţă, în cealaltă parte a casei.
— Şi nu era acest lucru un incovenient în caz că stăpânul dumitale avea
nevoie de dumneata?
— Nu, domnule. Avea o sonerie care suna în camera mea.
— Dar azi noapte nu te-a sunat deloc?
— Nu, domnule. Dacă ar fi făcut-o, m-aş fi trezit imediat. E o sonerie
foarte zgomotoasă, domnule.
Inspectorul Thomas se aplecă pe braţul canapelei pentru a-l aborda pe
Angell în alt fel.
— Ai… Începu el cu o lipsă de răbdare controlată, dar fu întrerupt de
zbârnâitul strident al telefonului.
Aşteptă ca sergentul Cadwallader să răspundă, dar sergentul părea să
viseze cu ochii deschişi, cufundat probabil în cine ştie ce reflecţie poetică.
După o clipă îşi dădu seama că inspectorul îl ţintuia cu privirea şi că telefonul
suna.
— Scuzaţi-mă, dar tocmai se naşte o poezie, spuse el şi se duse la
telefon. Alo, aici sergentul Cadwallader… Da, într-adevăr… O clipă.
Se întoarse spre inspector.
— E poliţia din Norwich, domnule.
Inspectorul Thomas îi luă receptorul din mână şi se aşeză la birou.
— Dumneata eşti, Edmundson? Întrebă el. Aici Thomas… Da… Calgary,
da… Da, mătuşa, când a murit… Oh, acum două luni… Da, înţeleg… Strada
34, nr. 18, Calgary.
Se uită nerăbdător la Cadwallader şi îi făcu semn să noteze adresa.
— Da… A fost, nu-i aşa?… Da, rar, te rog. Se uită din nou cu înţeles la
sergent, înălţime medie, repetă el. Ochi albaştri, brunet cu barbă… Da, cum
spui, îţi aminteşti cazul… Genul de tip violent?… Da… Trimiţi acolo? Da…
Mulţumesc, Edmundson. Dumneata personal ce părere ai?… Ah, da?… O dată
sau de două ori înainte?… Da, fireşte, trebuie să-i acorzi cirmustanţe
atenuante… Perfect. Mulţumesc.
Puse receptorul jos în furcă şi îi spuse sergentului:
— Ei bine, am aflat câte ceva despre Macgregor. Se pare că după
moartea soţiei lui a venit din Canada în Anglia să-şi lase copilul la o mătuşă a
soţiei sale care locuia în North Walsham, pentru că tocmai căpătase o slujba
în Alaska şi nu-l putea lua pe băiat cu el. A fost teribil de marcat de moartea
copilului şi a jurat să se răzbune pe Warwick. Nu e ceva neobişnuit în cazuri
de astfel de accidente. Oricum, s-a întors în Canada. Poliţia din Norwich are
adresa lui şi va trimite o telegramă la Calgary. Mătuşa la care urma să stea
copilul a murit acum două luni. Se întoarse brusc spre Angell. Presupun că
erai acolo la vremea aceea, Angell? Accidentul de maşină din North Walsham
în care a murit un copil.
— Oh, da, domnule, răspunse Angell. Mi-l amintesc foarte bine.
Inspectorul se ridică de la birou şi se duse la valet. Văzând scaunul de
la birou gol, sergentul Cadwallader profită prompt de ocazie şi se aşeză.
— Ce s-a întâmplat? Îl întrebă inspectorul pe Angell. Povesteşte-mi tot
ce ştii despre accident.
— Domnul Warwick mergea cu maşina pe strada principală şi un băieţel
a ieşit în fugă dintr-o casă. Sau o fi fost han. Da, cred că era han. Accidentul
era inevitabil. Domnul Warwick n-a avut timp să frâneze şi l-a călcat.
— Mergea cu viteză, nu-i aşa?
— Nu, domnule. Asta a reieşit limpede la anchetă. Domnul Warwick era
mult sub limita de viteză admisă.
— Ştiu că asta a spus el, comentă inspectorul.
— Era absolut adevărat, domnule, insistă Angell. Sora Warburton – o
soră medicală care era angajată la domnul Warwick pe vremea aceea – era şi
ea în maşină şi a confirmat.
— S-a uitat ea cumva la indicatorul de viteză în acel moment?
— Sunt convins că s-a uitat. A estimat că mergea cu vreo douăzeci,
douăzeci şi cinci mile la oră. Domnul Warwick a fost complet exonerat.
— Dar tatăl băiatului n-a fost de acord, nu?
— Poate că e ceva absolut firesc, domnule.
— Domnul Warwick băuse?
Răspunsul lui Angell fu evaziv.
— Cred că băuse un pahar de sherry, domnule, spuse el susţinând
privirea inspectorului.
Inspectorul porni către glasvand, îşi scoase batista şi îşi suflă nasul.
— Ei bine, cred că deocamdată ajunge, îi spuse el valetului.
Angell se ridică şi se duse la uşă. După o clipă de ezitare, se întoarse.
— Scuzaţi-mă, domnule, spuse el, dar domnul Warwick a fost împuşcat
cu propria-i armă?
— Asta rămâne de văzut, răspunse inspectorul. Cel care l-a împuşcat s-
a ciocnit cu domnul Starkwedder care venea spre casă să ceară ajutor ca să-
şi scoată maşina din, şanţ. În momentul ciocnirii, individul a scăpat arma.
Domnul Starkwedder a ridicat-o. E vorba de arma asta de pe masă.
— Înţeleg, domnule. Vă mulţumesc.
Angell se întoarse din nou spre uşă.
— Apropo, a fost ieri aici vreun vizitator? Seara, mai ales?
Angell se opri o clipă, apoi se uită la inspector cu o privire dubioasă.
— Nu-mi amintesc, domnule… În momentul de faţă, răspunse el şi ieşi
din cameră, închizând uşa după el.
Inspectorul Thomas se întoarse la birou şi îi spuse liniştit sergentului:
— După părerea mea, tipul ăsta e dubios. Nu-l poţi acuza de ceva
anume, dar nu-mi place.
— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, răspunse Cadwallader.
Nu e un om în care aş avea încredere şi, mai mult, aş spune că s-ar putea să
fi fost ceva dubios cu accidentul ăla.
Dându-şi brusc seama că inspectorul era aplecat asupra lui, se ridică
repede. Inspectorul luă însemnările pe care le făcuse Cadwallader şi începu
să le parcurgă cu privirea.
— Mă întreb dacă Angell ştie ceva despre seara trecută, ceva ce nu ne-
a spus, începu el dar se întrerupse brusc. Hei, ce-i asta? „Noiembrie e ceţos,
dar decembrie rareori”. Nu e Keats, sper?
— Nu, răspunse cu mândrie Cadwallader. E Cadwallader.
CAPITOLUL VII
Inspectorul îi înapoie cu brutalitate carnetul de însemnări, timp în care
uşa se deschise şi intră domnişoara Bennett, închizând cu grijă uşa după ea.
— Domnule inspector, spuse ea, doamna Warwick e nerăbdătoare să vă
vadă. E puţin agitată. Mă refer la doamna Warwick cea bătrână, adăugă ea
repede, mama lui Richard. Ea n-o recunoaşte, dar părerea mea e că nu stă
prea bine cu sănătatea, aşa că vă rog să fiţi blând cu ea. Vreţi s-o primiţi
acum?
— Desigur, răspunse inspectorul. Pofteşte-o înăuntru.
Domnişoara Bennett deschise uşa şi doamna Warwick intră.
— Totul e în regulă, doamnă, o asigură menajera şi ieşi din încăpere.
— Bună dimineaţa, doamnă, spuse inspectorul.
Doamna Warwick nu-i răspunse la salut ci intră direct în subiect.
— Spune-mi, inspectore, ce progrese ai făcut?
— E cam devreme de spus asta, doamnă, dar vă asigur că facem tot ce
ne stă în putinţă.
Doamna Warwick se aşeză pe canapea, rezemându-şi bastonul de
braţul canapelei.
— Omul ăsta, Macgregor, a fost văzut dând târcoale prin împrejurimi?
Întrebă ea. L-a observat cineva?
— S-au făcut cercetări în privinţa asta, o informă inspectorul. Dar până
acum nu s-a primit nici o informaţie că un străin a fost văzut în localitate.
— Sărmanul, băieţelul acela! Continuă doamna Warwick. Mă refer la cel
pe care l-a călcat Richard. Presupun că asta l-a dezechilibrat mental pe tatăl
lui. Ştiu că mi s-a spus că a fost foarte violent şi insultător la vremea
respectivă. Poate că a fost ceva absolut firesc. Dar după doi ani! Pare
incredibil.
— Da, o aprobă inspectorul, a aşteptat mult, dacă el a făcut-o.
— Dar, desigur, era scoţian. Scoţienii sunt oameni tenaci, răbdători.
— Chiar că sunt, spuse Cadwallader, gândind cu glas tare. Nimic pe
lume nu e mai impresionant decât un scoţian urmărind un scop, continuă el,
dar inspectorul îi aruncă o privire tăioasă care îl reduse la tăcere.
— Fiul dumneavoastră n-a fost deloc avertizat în prealabil? O întrebă
inspectorul pe doamna Warwick. Nici o scrisoare de ameninţare, nimic de
genul ăsta?
— Nu, sunt sigură că nu, răspunse cu fermitate bătrâna. Richard ar fi
spus. Ar fi râs privitor la asta.
— N-ar fi luat-o în serios?
— Richard râdea întotdeauna în faţa pericolului, spuse doamna
Warwick, părând mândră de fiul ei.
— După accident, fiul dumneavoastră i-a oferit vreo compensaţie
tatălui copilului?
— Fireşte, răspunse bătrâna. Richard nu era meschin. Dar compensaţia,
a fost refuzată. Refuzată cu indignare, pot spune.
— Înţeleg, îngână inspectorul.
— Am înţeles că soţia lui Macgregor murise, continuă doamna Warwick.
Băiatul era tot ce avea pe lume. Într-adevăr a fost o tragedie.
— Dar, după părerea dumneavoastră, n-a fost vina fiului
dumneavoastră? Întrebă inspectorul.
Cum doamna Warwick nu răspunse, repetă întrebarea…
— Spuneam, n-a fost vina fiului dumneavoastră?
Bătrâna răspunse după încă un moment de tăcere.
— V-am auzit.
— Şi ce părere aveţi? Insistă inspectorul.
Stânjenită, doamna Warwick îşi întoarse privirea, făcându-şi de lucru cu
o pernuţă.
— Richard bea prea mult, spuse ea în cele din urmă. Şi fireşte că băuse
şi în ziua aceea.
— Un pahar de sherry?
— Un pahar de sherry! Repetă doamna Warwick cu un râs amar. El bea
foarte mult. Chiar foarte mult. Sticla aceea de pe masă era umplută în fiecare
seară iar dimineaţa era întotdeauna practic goală.
Aşezându-se pe taburet cu faţa la doamna Warwick, inspectorul o
întrebă liniştit:
— Aşadar credeţi că fiul dumneavoastră a fost vinovat de accident?
— Bineînţeles că a fost vinovat. N-am avut nici cel mai mic dubiu în
privinţa asta.
— Dar a fost exonerat, îi reaminti inspectorul.
Doamna Warwick râse.
— Sora aceea care era în maşină cu el? Acea Warburton? Pufni ea. Era
proastă şi îi era devotată lui Richard. Şi cred că a şi plătit-o gras pentru
mărturia ei.
— Chiar ştiţi asta? Întrebă iute inspectorul, cu glas tăios.
Tonul doamnei Warwick fu la fel de tăios când răspunse:
— Nu ştiu nimic, dar am ajuns la propriile mele concluzii.
Inspectorul se duse la sergentul Cadwallader şi îi luă însemnările, în
timp ce doamna Warwick continuă:
— Vă spun toate astea acum pentru că vreţi să ştiţi adevărul, nu-i aşa?
Vreţi să fiţi sigur că au existat suficiente motive de crimă din partea tatălui
băieţelului. Ei bine, după părerea mea, au existat. Numai că n-aş fi crezut că
după atâta timp…
Glasul i se stinse.
Inspectorul îşi consultă însemnările.
— N-aţi auzit nimic azi noapte? Întrebă el.
— Eu sunt niţel cam surdă, să ştiţi, răspunse repede doamna Warwick.
N-am ştiut că s-a întâmplat ceva până când am auzit glasuri şi paşi în faţa
uşii mele şi pe Jan spunând: „Richard a fost împuşcat. Richard a fost
împuşcat.” La început m-am gândit că…
Se opri, acoperindu-şi ochii cu mâna.
— Am crezut că e vorba de vreo glumă.
— Jan este fiul dumneavoastră mai mic?
— Nu e fiul meu! Am divorţat de soţul meu cu mulţi ani în urmă. El s-a
recăsătorit. Jan e fiul lui din a doua căsătorie.
Doamna Warwick se opri, apoi continuă:
— Sună mai complicat decât este în realitate. După ce ambii lui părinţi
au murit, băiatul a venit aici. Richard şi Laura tocmai se căsătoriseră. Laura a
fost întotdeauna bună cu fratele vitreg al lui Richard: îi era ca o soră mai
mare.
Se opri şi inspectorul prinse prilejul să readucă discuţia la Richard
Warwick.
— Da, înţeleg, spuse el, dar acum despre fiul dumneavoastră Richard…
— Mi-am iubit fiul, inspectore, dar nu eram oarbă la greşelile lui, iar ele
se datorau în mare parte accidentului pe care îl suferise. Era un bărbat
mândru, un om care iubea spaţiile vaste şi cerul liber, iar faptul că trebuia să
trăiască ţintuit în scaunul cu rotile era foarte iritant pentru el… Asta nu i-a…
Îmbunătăţit, să spunem, caracterul.
— Da, înţeleg. Avea o căsnicie fericită? Întrebă inspectorul.
— N-am nici cea mai mică idee.
Era limpede că doamna Warwick nu avea nici o intenţie să spună mai
multe pe tema asta.
— Mai doriţi să ştiţi şi altceva, inspectore?
— Nu, mulţumesc, doamnă Warwick. Dar, dacă se poate, aş dori să
discut acum cu domnişoara Bennett.
Doamna Warwick se ridică şi sergentul Cadwallader o conduse la uşă.
— Da, desigur, spuse ea. Domnişoara Bennett. Noi îi spunem Benny. Ea
e persoana care vă poate ajuta cel mai mult. Este foarte practică şi eficientă.
— E de mult timp la dumneavoastră? Întrebă inspectorul.
— Oh, da, de ani de zile. A avut grijă de Jan când era mic, iar după
aceea l-a ajutat pe Richard. Oh, da, a avut grijă de noi toţi. O persoană foarte
credincioasă, Benny.
Cu asta, doamna Warwick ieşi din cameră.
CAPITOLUL VIII
Sergentul Cadwallader închise uşa în urma ei şi, rezemându-se cu
spatele de uşă, se uită la inspector.
— Aşadar Richard Warwick era un beţiv. Am mai auzit spunându-se asta
despre el, să ştiţi. Şi toate acele pistoale şi arme cu aer comprimat şi
carabine! După părerea mea, nu era prea întreg la minte.
— S-ar putea, răspunse laconic inspectorul Thomas.
Sună telefonul. Aşteptând ca subalternul lui să răspundă, inspectorul se
uită cu înţeles la el, dar Cadwallader se cufundase în însemnările lui în timp
ce se îndrepta spre fotoliu şi se aşeză, ignorând total telefonul. După un timp,
dându-şi seama că mintea sergentului era în altă parte, fără îndoială la vreo
poezie, inspectorul oftă, se duse la birou şi ridică receptorul.
— Alo. Da, la telefon… A venit Starkwedder? I-ai luat amprentele?…
Bun… Da, vreau să-i mai pun câteva întrebări… Da, la revedere.
Către sfârşitul acestei conversaţii, domnişoara Bennette intrase în
cameră şi rămase lângă uşă. Observând-o, sergentul Cadwallader se ridică
din fotoliu şi trecu în spatele lui.
Domnişoara Bennett se adresă inspectorului:
— Da? Doriţi să-mi puneţi câteva întrebări? Am multă treabă în
dimineaţa asta.
— Da, domnişoară Bennett, răspunse inspectorul. Vreau să aud
relatarea dumitale privitoare la accidentul de maşină din Norfolk, cel cu
copilul.
— Copilul Macgregor?
— Da? Aseară ţi-ai amintit foarte repede numele lui.
— Aşa e. Am memoria numerelor.
— Şi, fără îndoială, întâmplarea te-a impresionat într-o oarecare
măsură. Dar dumneata nu erai în maşină, nu-i aşa?
Domnişoara Bennett se aşeză pe canapea.
— Nu, nu, eu nu eram în maşină, spuse ea. Era sora medicală pe care
o avea la acea vreme domnul Warwiek. Sora Warburton.
— Ai fost la anchetă? Întrebă inspectorul.
— Nu. Dar ne-a povestit Richard când s-a întors. A spus ca tatăl
băiatului îl ameninţase, îi spusese că nu-l va lăsa să scape aşa. Fireşte, noi n-
am luat vorbele lui în serios.
Inspectorul Thomas se apropie de ea.
— Dumneata ţi-ai format o impresie anume cu privire la accident? O
întrebă el.
— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi.
Inspectorul se uită lung la domnişoara Bennett, apoi spuse:
— Mă refer la faptul că dumneata crezi că accidentul a avut loc din
cauză că domnul Warwiek băuse?
Ea făcu un gest de negare.
— Oh, îmi închipui că mama lui v-a spus asta, pufni ea. Nu trebuie să vă
luaţi după ce spune ea. Are o prejudecată în privinţa băuturii. Soţul ei – tatăl
lui Richard – bea.
— Aşadar crezi că relatarea lui Richard Warwiek era corectă, că mergea
mult sub limita de viteză şi că accidentul nu putuse fi evitat?
— Nu văd de ce n-ar fi fost corectă, insistă domnişoara Berinett. Sora
Warburton a confirmat-o.
— Şi te puteai baza pe cuvântul ei?
Domnişoara Bennett răspunse cu o oarecare asprime:
— Aşa sper. La urma urmelor, oamenii nu umblă minţind în stânga şi-n
dreapta, mai ales în astfel de cazuri. Nu-i aşa?
Sergentul Cadwallader care urmărise discuţia interveni.
— Oh, nu mint, nici vorbă! După cum vorbesc uneori ai crede nu doar
că s-au încadrat în limita de viteză ci şi că au reuşit s-o depăşească în acelaşi
timp!
Supărat de această întrerupere, inspectorul se întoarse încetişor şi se
uită la sergent. Şi domnişoara Bennett îl privi lung pe tânăr, oarecum
surprinsă. Sergentul Cadwallader îşi coborî privirea în carnetul cu însemnări,
iar inspectorul se întoarse către domnişoara Bennett:
— Uite unde vreau eu să ajung, spuse el. În durerea şi stresul
momentului, un om poate lesne ameninţa să se răzbune pentru moartea
copilului său în accident. Dar gândindu-se mai bine, dacă lucrurile au stat aşa
cum s-a declarat, sigur şi-ar fi dat seama că accidentul nu s-a produs din vina
lui Richard Warwiek.
— Da, înţeleg ce vreţi să spuneţi domnişoară Bennett.
Inspectorul începu să se plimbe agale prin cameră şi continuă:
— Pe de altă parte, dacă maşina mergea în zigzag şi cu viteză excesivă,
dacă maşina era, să zicem, ieşită de sub control…
— V-a spus Laura asta? Îl întrerupse domnişoara Bennett.
Inspectorul se întoarse şi se uită la ea, mirat de faptul că menţiona
numele soţiei mortului.
— Ce te face să crezi că ea mi-a spus? Întrebă el.
— Nu ştiu. Doar mă întrebam şi eu aşa…
Arătând derutată, se uită la ceas.
— Asta e tot? Întrebă ea. Sunt foarte ocupată în dimineaţa asta.
Se duse spre uşă, o deschise şi fu pe punctul să iasă când inspectorul
spuse:
— Dacă se poate, acum aş vrea să schimb o vorbă cu tânărul Jan.
Domnişoara Bennett se întoarse în prag.
— Oh, e cam agitat în dimineaţa asta, spuse ea cu o oarecare
agresivitate. V-aş rămâne foarte îndatorată dacă nu aţi discuta cu el…
Scormonind lucrurile. Abia am reuşit să-l calmez.
— Îmi pare rău, dar mă tem că trebuie să-i punem câteva întrebări,
insistă inspectorul.
Domnişoara Bennett închise uşa cu hotărâre şi se întoarse în cameră.
— De ce nu-l găsiţi pur şi simplu pe acest Macgregor şi-l întrebaţi pe el?
Sugeră ea. Nu poate să fi ajuns prea departe.
— Îl vom găsi, nici o grijă, o asigură inspectorul.
— Sper, replică domnişoara Bennett. Răzbunare, ce să spun! Nu-i ceva
creştinesc.
— Desigur, aprobă inspectorul, adăugând cu înţeles: Mai ales când
accidentul nu s-a produs din vina domnului Warwick, şi nu putea fi evitat.
Domnişoara Bennett îi aruncă o privire pătrunzătoare. Urmă o pauză,
după care inspectorul repetă:
— Aş vrea să vorbesc cu Jan, te rog.
— Nu ştiu dacă pot să-l găsesc, răspunse domnişoara Bennett. Se poate
să fi ieşit.
Părăsi în grabă camera. Inspectorul se uită la Cadwallader, făcându-i
semn din cap înspre uşă, iar sergentul ieşi după ea. Pe coridor, domnişoara
Bennett îl admonestă.
— Să nu-l necăjiţi, spuse ea şi se întoarse în cameră. Să nu-l necăjiţi pe
băiat! Îi ordonă ea inspectorului. E o idee, e uşor… Dezechilibrat. Devine
agitat, temperamental.
Inspectorul se uită la ea o clipă, apoi întrebă:
— Este vreodată violent?
— Nu, bineînţeles că nu. E un băiat foarte dulce, foarte blând. Docil,
zău. Am vrut doar să spun că s-ar putea să-l tulburaţi. Treburile precum crima
nu fac bine copiilor. Iar el asta este un copil.
Inspectorul se aşeză la birou.
— N-ai de ce să-ţi faci griji, domnişoară Bennett, te asigur. Înţelegem
foarte bine situaţia.
CAPITOLUL IX
Chiar atunci sergentul Cadwallader îl introduse pe Jan care venise în
grabă spre inspector.
— Doriţi să vorbiţi cu mine? Întrebă el surescitat. L-aţi şi prins? Avea
sânge pe haine?
— Jan, poartă-te frumos, îl temperă domnişoara Bennett. Răspunde
doar la întrebările pe care ţi le va pune domnul.
Jan se întoarse fericit spre domnişoara Bennett, apoi din nou spre
inspector.
— Oh, da, aşa am să fac, promit. Dar eu pot să pun vreo întrebare?
— Fireşte că poţi să pui întrebări, îi spuse inspectorul cu blândeţe.
Domnişoara Bennett se aşeză pe canapea.
— Am să aştept până staţi de vorbă cu el, spuse ea.
Inspectorul se ridică repede, se duse la uşă şi o deschise.
— Nu, mulţumesc, domnişoară Bennett, spuse el hotărât. Nu vom avea
nevoie de dumneata. Şi nu spuneai că eşti foarte ocupată?
— Aş prefera să rămân, insistă ea.
— Îmi pare rău.
Glasul inspectorului era tăios.
— Nouă întotdeauna ne place să vorbim separat, cu persoanele.
Domnişoara Bennett se uită la inspector apoi la sergentul Cadwallader.
Dându-şi seama că nu avea nici o şansă, pufni supărată şi ieşi vijelios din
cameră. Inspectorul închise uşa după ea. Sergentul se duse spre nişă
pregătindu-se să scrie, iar inspectorul Thomas se aşeză pe canapea şi i se
adresă prietenos lui Jan:
— Nu cred că până acum ai mai avut de a face cu o crimă, nu-i aşa?
— Nu, n-am avut, răspunse Jan surescitat. E foarte palpitant, nu?
Îngenunche pe taburet.
— Aveţi vreun indiciu – amprente sau pete de sânge sau ceva?
— Pare să te intereseze foarte mult sângele, spuse inspectorul cu un
zâmbet prietenos.
— Oh, da, răspunse Jan, liniştit şi serios. Îmi place sângele. Are o
culoare frumoasă, nu-i aşa? Un frumos roşu limpede.
Se aşeză şi el pe canapea, râzând nervos.
— Ştiţi, Richard împuşca diferite chestii care apoi sângerau. Zău că este
foarte amuzant, nu-i aşa? Vreau să spun că e amuzant că Richard, care
întotdeauna împuşca alte vietăţi, a fost el însuşi împuşcat. Nu vi se pare
amuzant?
Inspectorul răspunse cu un glas liniştit şi cam sec:
— Presupun că treaba asta are şi partea ei comică.
Făcu o pauză, apoi adăugă:
— Eşti foarte afectat că fratele tău – fratele tău vitreg, adică – a murit?
— Dacă sunt afectat? Întrebă mirat Jan. Că Richard a murit? Nu de ce aş
fi?
— Mă gândeam că poate ai… Ţinut la el.
— Să ţin la el! Exclamă Jan cu o uimire autentică. Să ţin la Richard? Nu,
nimeni n-ar putea ţine la Richard.
— Totuşi, presupun că soţia lui a ţinut la el, sugeră inspectorul.
Pa faţa lui Jan apăru o expresie surprinsă.
— Laura?! Exclamă el. Nu, nu cred. Ea a fost mereu de partea mea.
— De partea ta? Ce vrei să spui, mai exact?
Jan păru brusc speriat.
— Da, strigă el. Când Richard voia să mă trimită de aici.
— Să te trimită de aici? Întrebă cu blândeţe inspectorul.
— În unul din locurile alea, explică adolescentul. Ştiţi dumneavoastră,
unde eşti trimis şi închis şi nu mai poţi să ieşi. Mi-a spus că, poate, Laura o să
vină uneori la mine.
Se cutremură puţin, apoi se ridică, se îndepărtă de inspector şi se uită
la sergentul Cadwallader.
— Nu-mi place să fiu închis, continuă el cu glas tremurat. Aş detesta să
fiu închis.
Rămase în picioare lângă glasvand, uitându-se pe terasă.
— Îmi place întotdeauna ca lucrurile să fie deschise, le strigă el. Îmi
place să am fereastra deschisă, şi uşa deschisă, aşa încât să pot fi sigur că
pot ieşi. Reveni în mijlocul camerei. Dar acum nimeni nu mă mai poate încuia,
nu-i aşa?
— Nu, flăcăule, îl asigură inspectorul. N-aş crede.
— Nu acum când Richard e mort, adăugă Jan, parcă încântat de sine
însuşi.
Inspectorul se ridică şi dădu ocol canapelei.
— Aşadar Richard voia să te zăvorască? Întrebă el.
— Laura zice că el spunea aşa doar ca să mă tachineze, răspunse Jan.
Ea spunea că asta era tot, că totul era în regulă, şi că atât timp cât era ea aici
o să aibă grijă să nu fiu niciodată închis.
Se cocoţă, pe braţul fotoliului.
— O iubesc pe Laura, continuă el surescitat. O iubesc enorm pe Laura.
Ne simţim minunat împreună, să ştiţi. Umblăm după fluturi şi ouă de păsări,
şi jucăm jocuri. Bezique. Ştiţi jocul? E un joc inteligent. Oh, e foarte amuzant
când eşti cu Laura!
Inspectorul se duse şi se rezemă de celălalt braţ al fotoliului şi întrebă
cu blândeţe:
— Nu cred că mai ţii minte ceva legat de accidentul care a avut loc
când locuiaţi în Norfolk, aşa-i? Când a fost călcat un băieţel.
— Ba da, asta ţin minte, răspunse foarte vesel Jan. Richard a fost la
anchetă.
— Da, aşa e. Ce altceva mai ţii minte?
— În ziua aceea am avut somon la prânz, răspunse imediat Jan. Richard
şi Warby s-au întors împreună. Warby era un pic tulburată, dar Richard râdea.
— Warby? Întrebă inspectorul. Adică sora Warburton?
— Da. Nu-mi prea plăcea de ea. Dar Richard era atât de mulţumit de ea
în ziua aceea încât spunea întruna: „Un spectacol fantastic de bun, Warby!”
Uşa se deschise brusc şi apăru Laura Warwick. Sergentul Cadwallader îi
ieşi înainte, iar Jan strigă:
— Bună, Laura!
— Deranjez? Îl întrebă Laura pe inspector.
— Nu, fireşte că nu, doamnă Warwick, răspunse acesta. Luaţi loc, vă
rog.
Laura înaintă şi sergentul închise uşa în urma ei.
— Jan e?… Începu Laura, apoi se opri.
— Tocmai îl întrebam dacă îşi aminteşte ceva despre accidentul din
Norfolk în care a murit băieţelul Macgregor.
Laura se aşeză la capătul canapelei.
— Îţi aminteşti Jan? Întrebă ea.
— Sigur că îmi amintesc totul.
Se întoarse către inspector.
— V-am spus, nu-i aşa?
Inspectorul nu-i răspunse direct. Apropiindu-se agale de canapea, i se
adresă Laurei.
— Ce ştiţi despre accident, doamnă Warwick? S-a discutat despre el în
ziua aceea, la prânz, când soţul dumneavoastră s-a întors de la anchetă?
— Nu mai ţin minte, răspunse imediat Laura.
Jan se ridică repede şi veni către ea.
— Ba da, Laura, sigur îţi aminteşti, spuse el. Nu-ţi aminteşti că Richard
a spus că nu contează un plod în plus sau în minus pe lume?
Laura se ridică.
— Vă rog… Îl imploră ea pe inspector.
— Totul e în regulă, doamnă Warwick o asigură acesta cu blândeţe. E
important să aflăm adevărul despre acel accident, să ştiţi. În definitiv, e de
presupus că el e motivul celor întâmplate aici noaptea trecută.
— Da, oftă ea. Ştiu.
— Conform spuselor soacrei dumneavoastră, soţul dumneavoastră
băuse în ziua aceea.
— Mă aşteptam să fi băut, recunoscu Laura. N-ar fi fost ceva de mirare.
Inspectorul se apropie de canapea şi se aşeză la un capăt.
— L-aţi văzut sau l-aţi cunoscut pe acest Macgregor? O întrebă el.
— Nu, răspunse Laura. Nu, eu nu m-am dus la anchetă.
— Se pare că era foarte hotărât să se răzbune, comentă inspectorul.
Laura zâmbi trist.
— Accidentul trebuie să-i fi afectat judecata, cred, spuse ea.
Jan, care treptat devenea tot mai surescitat, veni către ei şi rosti cu
agresivitate:
— Eu dacă aş avea un duşman, asta aş face. Aş aştepta mult, iar apoi
aş veni pe furiş, în întuneric, cu arma la mine. Pe urmă…
Trase în fotoliu cu o armă imaginară.
— Bang, bang, bang!
— Taci, Jan! Îi ordonă cu asprime Laura.
Jan păru brusc tulburat.
— Te-ai supărat pe mine, Laura? O întrebă el copilăreşte.
— Nu, scumpule, îl linişti Laura, nu sunt supărată. Dar caută să nu mai
fii atât de agitat.
— Nu sunt agitat, spuse cu tărie Jan.
CAPITOLUL X
Traversând holul din faţă, domnişoara Bennett le deschise uşa lui
Starkwedder şi unui ofiţer de poliţie care păreau să fi ajuns împreună la uşă.
— Bună dimineaţa, domnişoară Bennett, o salută Starkwedder. Am
venit la inspectorul Thomas.
Domnişoara Bennett dădu din cap.
— Bună dimineaţa… Oh, bună dimineaţa, domnule ofiţer. Sunt amândoi
în birou, eu nu ştiu ce se petrece.
— Bună dimineaţa, doamnă, răspunse ofiţerul de poliţie. I-am adus
astea inspectorului. Poate vine să le ia sergentul Cadwallader.
— Ce e asta? Întrebă Laura auzind larma de afară.
Inspectorul se ridică şi se duse la uşă.
— S-ar părea că s-a întors domnul Starkwedder.
În timp ce Starkwedder intră în încăpere, sergentul Cadwallader ieşi în
hol să se ocupe de ofiţer, între timp, tânărul Jan se cufundă în fotoliu şi
urmări curios ce se întâmpla.
— Ascultaţi la mine! Exclamă Starkwedder înaintând. Nu pot să-mi
petrec toată ziua pocnind din călcâie la secţia de poliţie. V-am dat amprentele
mele, iar apoi am insistat să fiu adus aici. Am şi eu treburile mele. Azi am
două întâlniri cu un agent imobiliar.
O observă deodată pe Laura.
— Oh… Bună dimineaţa, doamnă Warwick. Îmi pare nespus de rău
pentru ce s-a întâmplat.
— Bună dimineaţa, răspunse distantă Laura.
Inspectorul se apropie de masa de lângă fotoliu şi întrebă:
— Domnule Starkwedder, aţi pus cumva aseară mâna pe masa asta, şi
aţi deschis prin împingere glasvandul?
Starkwedder veni lângă el la masă.
— Nu ştiu, admise el. Se poate s-o fi făcut. E important? Nu-mi
amintesc.
Sergentul Cadwallader reveni în cameră aducând un dosar pe care i-l
înmână inspectorului.
— Aici aveţi amprentele domnului Starkwedder, domnule, raportă el.
Le-a adus un ofiţer. Şi raportul balistic.
— Ia să vedem, spuse inspectorul. Glontele care l-a ucis pe Richard
Warwick a ţâşnit clar din această armă. Cât despre amprente, vom vedea
curând.
Se duse la birou, se aşeză şi începu să studieze documentele, în timp
ce sergentul se îndreptă către nişă. După o pauză, Jan, care se uitase atent la
Starkwedder, îl întrebă pe acesta:
— Tocmai v-aţi întors din Abadan, nu-i aşa? Cum e în Abadan?
— Foarte cald, răspunse succint Starkwedder şi se întoarse către Laura.
Cum vă simţiţi azi, doamnă Warwick? Mai bine?
— Da, mulţumesc, răspunse Laura. Acum am depăşit deja şocul.
— Bun, spuse Starkwedder.
Inspectorul se ridică şi se apropie acum de Starkwedder care stătea pe
canapea.
— Amprentele dumitale se află pe glasvand, pe sticlă, pe pahar şi pe
brichetă, îl încunoştiinţă el. Amprentele de pe masă nu sunt ale dumitale.
Sunt un set de amprente total neidentificate. Se uită prin cameră. Atunci,
asta lămureşte lucrurile, continuă el. Întrucât aseară n-a fost nici un vizitator
aici…
Se opri şi se uită la Laura.
— Sau a fost?
— Nu, îl asigură Laura.
— Atunci amprentele trebuie să fie ale lui Macgregor, continuă
inspectorul.
— Ale lui Macgregor? Întrebă Starkwedder uitându-se la Laura.
— Pari surprins, spuse inspectorul.
— Da… Sunt destul de surprins, recunoscu Starkwedder. Adică, nu m-aş
fi aşteptat la el să poarte mănuşi.
Inspectorul dădu din cap.
— Ai dreptate, aprobă el. A mânuit revolverul cu mănuşi.
— A avut loc vreun scandal? Întrebă Starkwedder adresându-i-se
Laurei. Sau nu s-a auzit nimic în afară de împuşcătură?
Laura răspunse cu un efort:
— Eu… Noi… Eu şi Benny, adică am auzit doar împuşcătura. Dar nu e
mai puţin adevărat că nu aveam cum auzi şi altceva de la etaj.
Sergentul Cadwallader se uitase în grădină pe mica fereastră din nişă.
Acum, văzând pe cineva care se apropia pe peluză, se duse într-un capăt al
glasvandului. Pe uşile glasvandului intră un bărbat chipeş, cu ochi albaştri şi
cu aspect oarecum milităros. Bărbatul se opri la intrare, arătând foarte
îngrijorat. Jan, primul care îl observă în afară de sergent, ţipă excitat:
— Julian! Julian!
Noul venit se uită la Jan, apoi la Laura Warwick.
— Laura! Exclamă el. Tocmai am auzit. Îmi… Îmi pare nespus de rău.
— Bună dimineaţa, domnule maior Farrar, îl salută inspectorul Thomas.
— Julian Farrar se întoarse către inspector.
— E o afacere ieşită din comun, spuse el. Bietul Richard!
— Zăcea aici în scaunul lui cu rotile, îi spuse surescitat Jan lui Farrar.
Era ghemuit de tot. Iar pe piept avea o bucată de hârtie. Ştii ce scria pe ea?
Scria: „Plătit din plin.”
— Da. Gata, gata Jan, murmură Julian Farrar bătându-l pe băiat pe
umăr.
— E palpitant, nu-i aşa? Continuă Jan privindu-l nerăbdător.
Farrar trecu pe lângă el.
— Da, da, sigur că e palpitant, îl asigură el pe Jan uitându-se întrebător
la Starkwedder.
Inspectorul le făcu cunoştinţă celor doi bărbaţi.
— Domnul Starkwedder – domnul maior Farrar, care s-ar putea să fie
viitorul nostru membru în Parlament. Se luptă în alegerile locale.
Starkwedder şi Julian Farrar dădură mâna, îngânând politicos „Încântat
de cunoştinţă”. Inspectorul se îndepărtă făcându-i semn sergentului să vină
lângă el. În timp ce ei discutau, Starkwedder îi explică maiorului Farrar:
— Intrasem cu maşina în şanţ şi veneam spre casă pentru a vedea dacă
pot da un telefon şi dacă pot primi o mână de ajutor. Un bărbat a ţâşnit din
casă, mai să mă dărâme.
— Dar încotro a luat-o omul ăsta? Întrebă Farrar.
— Habar n-am, răspunse Starkwedder. S-a evaporat în ceaţă ca printr-o
scamatorie.
Starkwedder se îndepărtă, în timp ce Jan, îngenunche pe fotoliu şi
uitându-se cu speranţă la Farrar, întrebă:
— Tu i-ai spus lui Richard că cineva o să-l împuşte într-o zi, nu-i aşa,
Julian?
Se lăsă tăcerea. Toţi cei din cameră se uitau la Julian Farrar.
Farrar se gândi o clipă. Apoi întrebă cu bruscheţe:
— Oare? Nu mai ţin minte.
— Ba da, i-ai spus, insistă Jan. Într-o seară, la cină. Tu şi cu Richard vă
contraziceaţi, şi tu ai spus: Într-una din zilele astea, Richard, cineva îţi va
trage un glonte în cap.
— O profeţie remarcabilă, comentă inspectorul.
Julian Farrar se duse şi se aşeză pe taburet.
— În fine, spuse el, Richard şi armele lui erau o adevărată pacoste, să
ştiţi. Oamenilor nu le plăcea treaba asta. A fost tipul ăla… Îţi aminteşti,
Laura? Grădinarul vostru, Griffith. Ştii tu, cel pe care l-a concediat Richard.
Griffith mi-a spus, şi nu doar o dată: „Ascultaţi la mine, în una din zilele astea
am să vin cu arma şi am să-l împuşc pe domnul Warwick.”
— Griffith n-ar fi făcut una ca asta! Exclamă repede Laura.
Farrar arătă spăşit.
— Nu, nu, sigur că nu, recunoscu el. Nu… Nu voiam să spun asta.
Voiam să spun că ăsta era genul de lucru pe care… Ăă… Lumea îl spunea
privitor la Richard.
Pentru a-şi masca stinghereala, îşi scoase tabachera şi luă o ţigară.
Inspectorul se aşeză la birou cu un aer îngândurat. Starkwedder stătea
în picioare într-un colţ de lângă nişă, aproape de Jan care îl privea cu interes.
— Îmi doresc să fi trecut aseară pe aici, spuse Julian Farrar,
neadresându-se cuiva anume. Vorbesc serios.
— Dar a fost o ceaţă cumplită, spuse liniştită Laura. Nu puteai ieşi pe
ceaţa aia.
— Nu, spuse Farrar. Îi aveam invitaţi la cină pe membrii cabinetului
meu. Când am văzut că se lăsa ceaţa, au plecat acasă destul de devreme.
Atunci m-am gândit să vin la voi, dar m-am răzgândit.
Căutându-se prin buzunare, întrebă:
— Are cineva un chibrit? Se pare că mi-am rătăcit bricheta.
Se uită în jur şi deodată observă bricheta pe masa unde o lăsase Laura
în noaptea precedentă. Se ridică şi se duse să o ia, urmărit din priviri de
Starkwedder.
— Oh, iat-o! Spuse Farrar. Nu-mi imaginam unde o lăsasem.
— Julian… Începu Laura.
— Da?
Farrar îi oferi o ţigară şi ea o luă.
— Îmi pare îngrozitor de rău pentru toate astea, Laura. Dacă pot să te
ajut cu ceva…
Glasul i se stinse indecis.
— Da, ştiu, spuse Laura în timp ce Farrar îi aprindea ţigara.
Jan vorbi dintr-o dată, adresându-i-se lui Starkwedder.
— Ştiţi să trageţi, domnule Starkwedder? Eu ştiu. Richard mă lăsa să
încerc, uneori. Sigur, eu nu eram atât de bun ca el.
— Chiar aşa? Întrebă Starkwedder întorcându-se către Jan. Ce fel de
armă te lăsa să foloseşti?
În timp ce Jan îi capta atenţia lui Starkwedder, Laura prinse prilejul să-i
spună repede lui Farrar:
— Trebuie să vorbesc cu tine, Julian. Trebuie.
Glasul lui Farrar fu la fel de coborât.
— Ai grijă, o atenţionă el.
— Era un 22, îi spunea Julian lui Starkwedder. Trag foarte bine, nu-i aşa,
Julian?
Se duse la Julian Farrar.
— Mai ţii minte când m-ai luat la bâlci? Am doborât două sticle, nu-i
aşa?
— Chiar aşa, flăcăule, răspunse Farrar. Ai ochi buni, asta contează. Ai
ochi buni şi la criket. Partida aceea pe care am jucat-o astă vară a fost
absolut senzaţională.
Jan îi zâmbi fericit, apoi se aşeză pe taburet şi se uită spre inspector
care acum examina documentele de pe birou. Urmă un moment de tăcere.
Apoi Starkwedder, în timp ce scotea o ţigară, o întrebă pe Laura:
— Vă deranjează dacă fumez?
— Bineînţeles că nu, răspunse Laura.
Starkwedder se întoarse către Julian Farrar.
— Îmi împrumutaţi, vă rog, bricheta dumneavoastră?
— Desigur, spuse Farrar. Poftim.
— E o brichetă frumoasă, rosti Starkwedder în timp ce îşi aprindea
ţigara.
Laura făcu o mişcare bruscă, apoi se stăpâni.
— Da, spuse neglijent Farrar. Funcţionează mai bine decât majoritatea.
— E destul de… Aparte, remarcă Starkwedder.
Îi aruncă o privire rapidă Laurei, apoi îi înapoie bricheta lui Farrar
îngânând un cuvânt de mulţumire.
Jan părăsi taburetul şi se postă în spatele inspectorului.
— Richard are o grămadă de arme, spuse el. Şi arme cu aer comprimat.
Şi are o armă cu care împuşca elefanţi în Africa. Vreţi să le vedeţi? Sunt în
dormitorul lui Richard. Acolo. Arătă cu mâna.
— Perfect, spuse inspectorul ridicându-se. Aratăni-le tu.
Îi zâmbi lui Jan, adăugând cu blândeţe:
— Ne eşti de mare ajutor, să ştii. Ar trebui să te luăm în cadrul poliţiei.
Punând o mână pe umărul băiatului, îl dirijă spre uşa pe care le-o
deschise sergentul.
— Nu mai aveam de ce să te reţinem, domnule Starkwedder, spuse
inspectorul din uşă. Acum poţi pleca la treburile dumitale. Doar să păstrezi
legătura cu noi, atâta tot.
— În regulă, răspunse Starkwedder în timp ce Jan, inspectorul şi
sergentul părăseau camera.
CAPITOLUL XI
După ieşirea celor trei, în încăpere se lăsă o tăcere stânjenitoare. Apoi
Starkwedder spuse:
— Ei bine, cred că ar fi mai nimerit să plec şi să văd dacă au reuşit să-
mi scoată maşina din şanţ. Se pare că n-am trecut pe lângă ea când am venit
aici cu ofiţerul de poliţie.
— Nu, spuse Laura. Aleea dă din celălat drum.
— Da, înţeleg, răspunse Starkwedder în timp ce se îndrepta spre
glasvand.
Se întoarse în loc.
— Cât de altfel arată lucrurile la lumina zilei, remarcă el, apoi ieşi pe
terasă.
Imediat după plecarea lui, Laura şi Julian Farrar se răsuciră unul spre
celălalt.
— Julian! Excalmă Laura. Bricheta aceea! Am spus că e a mea.
— Ai spus că e a ta? Inspectorului?
— Nu. Lui.
— Lui… Acestui tip… Începu Farrar, apoi se opri întrucât amândoi îl
văzură pe Starkwedder mergând pe terasă prin faţa uşilor. Laura… Începu el
iar.
— Fii atent, spuse Laura ducându-se la ferestruica din nişă şi uitându-se
afară. S-ar putea să asculte ce vorbim.
— Cine e omul ăsta? Întrebă Farrar. Îl cunoşti?
Laura reveni în mijlocul camerei.
— Nu, nu-l cunosc, răspunse ea. A… a avut un accident cu maşina şi a
venit azi noapte aici. Chiar după…
Julian Farrar îi atinse mâna care se odihnea pe spătarul canapelei.
— E în regulă, Laura. Ştii că voi face tot ce-mi stă în putere.
— Julian… Amprentele, icni Laura.
— Care amprente?
— De pe masa aia. De pe masa de acolo şi de pe geamul glasvandului.
Sunt… Ale tale?
Farrar îşi luă mâna de pe a ei, atrăgându-i atenţia că Starkwedder
trecea iar pe terasă. Fără să se întoarcă spre glasvand, Laura se îndepărtă de
el şi rosti tare:
— Eşti foarte amabil, Julian, şi sunt sigură că ne poţi ajuta în multe
privinţe.
Când Starkwedder dispăru din vedere, se întoarse cu faţa la Julian
Farrar.
— Amprentele ale sunt ale tale, Julian? Gândeşte-te.
Farrar se gândi o clipă.
— De pe masă, da, ar putea să fie.
— Oh, Doamne! Strigă Laura. Ce ne facem?
Acum Starkwedder se zărea din nou, trecând înainte şi înapoi chiar prin
faţa uşilor. Laura trase din ţigară.
— Poliţia crede că ucigaşul e un bărbat pe nume Macgregor, îi spuse ea
lui Julian, aruncându-i o privire disperată prin care îl îndemna să spună ceva.
— Păi atunci e în regulă, spuse acesta: Probabil vor continua să creadă
asta.
— Dar presupunând… Începu Laura.
Farrar o întrerupse.
— Trebuie să plec. Am o întâlnire. Se ridică. E în ordine, Laura, spuse el
bătând-o pe umăr. Nu-ţi face griji. Am să am grijă să nu păţeşti nimic…
Pe faţa Laurei se citea neliniştea învecinată cu disperarea. Aparent fără
să observe asta, Farrar se îndreptă spre glasvand. În timp ce deschidea uşa,
Starkwedder se apropia cu intenţia evidentă de a intra în cameră. Farrar se
dădu politicos la o parte, pentru a evita coliziunea.
— Plecaţi? Îl întrebă Starkwedder.
— Da. Zilele astea sunt destul de încărcate. Ştiţi, într-o săptămână sunt
alegerile.
— Înţeleg. Scuzaţi-mi ignoranţa, dar ce sunteţi? Laburist?
— Sunt liberal, răspunse Farrar uşor indignat.
— Oh, mai participă şi liberalii la alegeri? Întrebă senin Starkwedder.
Julian Farrar se îmbăţoşă şi părăsi camera fără vreun alt cuvânt. După
plecarea lui, Starkwedder se uită fioros la Laura.
— Înţeleg, spuse el tot mai mânios. Sau cel puţin încep să înţeleg.
— Ce vrei să spui? Îl întrebă Laura.
— Ăsta-i iubitul, nu-i aşa?
Veni mai aproape de ea.
— Hai, spune, aşa-i?
— Întrucât întrebi, da, este! Răspunse sfidătoare Laura.
Starkwedder o privi o clipă fără să vorbească. Apoi rosti mânios:
— Sunt destule lucruri pe care nu mi le-ai spus azi noapte, nu-i aşa? De
asta ai înhăţat cu atâta grabă bricheta lui şi ai spus că e a ta.
Se îndepărtă câţiva paşi de ea, apoi se întoarse iar cu faţa la ea.
— Şi de când durează asta între voi doi?
— Nu de ieri de azi, răspunse liniştită Laura.
— Dar nu te-ai hotărât să-l părăseşti pe Warwick şi să plecaţi împreună?
— Nu. În primul rând, e vorba de cariera lui Julian. Asta l-ar fi putut
ruina din punct de vedere politic.
Nervos, Starkwedder se aşeză pe canapea.
— De bună seamă că nu, în ziua de azi, spuse el răstit. Oare nu
consideră toţi adulterul o bagatelă?
— Ăsta ar fi fost un caz special, încercă Laura să explice. Era prieten cu
Richard, şi cum Richard era invalid…
— Da, înţeleg. În mod sigur n-ar fi dat bine la public!
Laura se apropie de canapea şi rămase în picioare, uitându-se la el.
— Din câte îmi dau seama, consideri că ar fi trebuit să-ţi spun asta azi-
noapte, nu-i aşa? Întrebă ea cu răceală.
Starkwedder îşi feri privirea.
— Nu erai obligată, bombăni el.
Laura păru să se înmoaie.
— N-am considerat că era important… Începu ea. Adică… Nu mă
gândeam decât la faptul că l-am împuşcat pe Richard.
Starkwedder păru să se înduioşeze, în timp ce murmură:
— Da, da, înţeleg. După o pauză, adăugă: Nici eu nu m-am putut gândi
la altceva. Făcu o altă pauză, apoi o întrebă: Vrei să încerci un mic
experiment? Unde stăteai când l-ai împuşcat pe Richard?
— Unde stăteam?
Laura părea uimită.
— Exact.
După un moment de gândire, Laura spuse, arătând vag din cap spre
glasvand:
— Acolo.
— Du-te în locul în care stăteai.
Laura se ridică şi începu să se mişte nervoasă prin cameră.
— Nu… Nu mai ţin minte, spuse ea. Nu-mi cere să-mi amintesc. Eram…
Eram răvăşită. Eu…
Starkwedder o întrerupse.
— Soţul tău ţi-a spus ceva, îi reaminti el. Ceva care te-a făcut să înşfaci
arma.
Ridicându-se de pe canapea, el se duse la masa de lângă fotoliu şi
spuse:
— Vino încoace, să reconstituim. Asta este masa, asta este arma. Deci,
vă certaţi. Tu ai luat arma… Ia-o…
— Nu vreau! Strigă Laura.
— Nu fi prostuţă, mârâi Starkwedder. Nu e încărcată. Hai, ridic-o. Ridic-
o.
Laura ridică ezitant arma.
— Ai înşfăcat-o, îi aminti el. Nu ai luat-o atât de gingaş. Ai înfăşcat-o şi
l-ai împuşcat. Arată-mi cum ai făcut.
Ţinând cu stângăcie arma, Laura făcu doi paşi înapoi.
— Eu… Eu., începu ea.
— Hai, arată-mi! Strigă la ea Starkwedder.
Laura încercă să ţintească.
— Hai, trage! Strigă el din nou. Nu e încărcată.
Cum ea continua să ezite, el îi smulse triumfător arma.
— Mă gândeam eu! Exclamă el. N-ai tras în viaţa ta cu un revolver. Nu
ştii cum se face. Uitându-se la armă, continuă. Nici măcar nu ştii că trebuie
să-i ridici piedica.
Aruncă arma pe taburet, apoi se duse în spatele canapelei şi se
întoarse cu faţa spre ea. După un timp, spuse liniştit:
— Nu tu ţi-ai împuşcat bărbatul.
— Ba da, insistă Laura.
— Ba nu, susţinu Starkwedder cu convingere.
Părând înspăimântată, Laura întrebă:
— Atunci de ce aş spune că am făcut-o?
Starkwedder trase adânc aer în piept. Ocolind canapeaua, se lăsă să
cadă greoi pe ea.
— Răspunsul mi se pare foarte evident. Pentru că cel care l-a împuşcat
a fost Julian Farrar.
— Nu! Exclamă Laura, aproape strigând.
— Ba da!
— Nu! Repetă ea.
— Iar eu spun că da, insistă el.
— Dacă a fost Julian, de ce naiba aş fi spus că l-am împuşcat eu?
Starkwedder o privi drept.
— Pentru că te-ai gândit – şi te-ai gândit foarte corect – că am să te
acopăr eu. Oh, da, ai fost foarte convinsă de asta. Da, m-ai jucat foarte
frumos pe degete, n-am ce zice. Dar s-a terminat, auzi tu? S-a terminat. Al
naibii să fiu dacă am de gând să spun o groază de minciuni ca să-i salvez
pielea maiorului Julian Farrar.
Se lăsă tăcerea. Preţ de câteva clipe Laura nu spuse nimic. Apoi zâmbi
şi se duse calmă la masa de lângă fotoliu ca să-şi ia ţigara lăsată în
scrumieră. Apoi se întoarse către Starkwedder şi spuse:
— Ba ai să spui! Va trebui să spui! Acum nu mai poţi da înapoi! Le-ai
spus poliţiştilor versiunea ta. Acum nu o mai poţi schimba.
— Poftim? Întrebă uluit Starkwedder.
Laura se aşeză în fotoliu şi spuse:
— Indiferent ce ştii, sau ce crezi că ştii, trebuie să-ţi menţii relatarea.
Eşti un accesoriu – tu însuţi ai spus-o.
Trase din ţigară.
Starkwedder se ridică. Zăpăcit, exclamă:
— Mi-am făcut-o cu mâna mea! Ticăloasă mică!
O fulgeră cu privirea fără să mai spună ceva, apoi se răsuci brusc pe
călcâie şi părăsi în garbă încăperea. Laura se uită după el cum mergea cu
paşi mari prin grădină. Făcu o mişcare ca pentru a-l urma şi a-l chema înapoi,
însă se răzgândi. Cu o expresie tulburată pe faţă, se îndepărtă agale de
glasvand.
CAPITOLUL XII
În ziua aceea, către sfârşitul după-amiezii, Julian Farrar bătea nervos în
sus şi în jos podeaua biroului. Uşile dinspre terasă ale glasvandului erau
deschise, iar soarele era pe cale să apună, poleind în auriu peluza. Farrar
fusese chemat urgent de Laura Warwick. În timp ce o aştepta, se tot uita la
ceas.
Farrar părea foarte tulburat şi nefericit. Ieşi pe terasă, se întoarse în
cameră şi se uită la ceas. Apoi, observând un ziar pe masa de lângă fotoliu, îl
luă. Era un ziar local, The Western Echo, cu o ştire de senzaţie pe prima
pagină, anunţând moartea lui Richard Warwick. „PROEMINENT REZIDENT
LOCAL UCIS DE UN AGRESOR MISTERIOS”, era titlul articolului. Farrar se
aşeză în fotoliu şi începu să citească nervos. După o clipă, aruncă ziarul şi să
duse cu paşi mari spre glasvand. Aruncând o ultimă privire în cameră, ieşi
luând-o peste peluză. Era pe la mijlocul grădinii când auzi un sunet în spatele
lui. Întorcându-se, strigă: „Laura, îmi pare rău, eu…” dar apoi se opri,
dezamăgit, Căci văzu că persoana care se îndrepta spre el nu era Laura
Warwick, ci Angell, valetul răposatului Richard Warwick.
— Doamna Warwick m-a rugat să vă spun că va coborî într-o clipă,
domnule, spuse Angell. Dar mă întrebam dacă aş putea schimba doar o vorbă
cu dumneavoastră.
— Da, sigur. Despre ce e vorba?
Angell se apropie de Julian Farrar şi mai făcu câţiva paşi, temându-se,
parcă, să nu-i audă cineva din casă.
— Ei bine? Întrebă Farrar, urmându-l.
— Sunt destul de îngrijorat cu privire la situaţia mea, domnule, şi m-am
gândit să vă consult.
Cu mintea la propriile-i probleme, Julian Farrar nu se arătă prea
interesat.
— Şi care-i necazul? Întrebă el.
— Moartea domnului Warwick mă lasă fără slujbă, domnule.
— Da, aşa se pare. Îmi închipui că îţi vei găsi uşor alta, nu-i aşa?
— Aşa sper, domnule.
— Eşti un om cu calificare, nu? Îl întrebă Farrar.
— Da, domnule, răspunse Angell. Sunt infirmier calificat şi se va găsi
întotdeauna pentru mine un post fie în spital, fie la domiciliul unui pacient.
— Şi atunci ce te frământă?
— Ei bine, domnule, împrejurările, mi-am pierdut slujba asta, nu-mi
place deloc.
— Pe şleau vorbind, nu-ţi place că ai fost amestecat într-o crimă. Asta
e?
— Se poate spune şi aşa, domnule, confirmă valetul.
— Mă tem că nimeni nu poate face nimic în privinţa asta, spuse Farrar.
Probabil că vei primi referinţe satisfăcătoare de la doamna Warwick.
Îşi scoase tabachera şi o deschise.
— Nu cred că va fi vreo dificultate privitor la asta, domnule. Doamna
Warwick este o doamnă cumsecade, o doamnă absolut fermecătoare, dacă
pot să spun aşa.
În glasul lui se simţea o uşoară insinuare.
Hotărându-se s-o aştepte, totuşi, pe Laura, Julian Farrar dădu să se
întoarcă în casă. Ceva în purtarea valetului îl izbi şi se opri.
— Ce vrei să spui? Întrebă el liniştit.
— N-aş vrea ca doamna Warwick să aibă parte, în vreun fel, de lipsă de
confort… De vreo nemulţumire, răspunse onctuos Angell.
Farrar scoase o ţigară, apoi băgă tabachera în buzunar şi spuse:
— Vrei să spui că mai rămâi puţin ca să o serveşti?
— Foarte adevărat, domnule, confirmă valetul. Sunt de ajutor în casă.
Dar nu la asta m-am referit, exact.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— De fapt, e o problemă de… Conştiinţă, domnule.
— Ce dracu’ vrei să spui cu conştiinţa?
Angell păru jenat, dar glasul îi era încrezător când continuă:
— Nu cred că îmi apreciaţi greutăţile, domnule. Privitor la declaraţia pe
care am dat-o la poliţie, adică. E de datoria mea ca cetăţean să ajut în orice
fel poliţia, în acelaşi timp, doresc să rămân loial stăpânilor mei.
Julian Farrar îşi aprinse ţigara.
— Vorbeşti de parcă ar fi existat un conflict, spuse el liniştit.
— Dacă vă gândiţi puţin, vă veţi da seama că e pe cale să se nască un
conflict – un conflict de loialităţi, dacă pot să mă exprim aşa.
Farrar îl privi drept pe valet.
— Unde anume vrei să ajungi, Angell?
— Poliţia nu e în situaţia de a aprecia contextul, domnule. Contextul ar
putea – spun doar ar putea – fi foarte important într-un caz ca acesta. De
asemenea, în ultimul timp am insomnii cumplite.
— Suferinţele tale au legătură cu asta?
— Din păcate, da, domnule. Noaptea trecută m-am culcat devreme, dar
n-am putut să dorm.
— Îmi pare rău, dar zău că…
— Vedeţi, domnule, continuă Angell ignorând întreruperea, datorită
poziţiei dormitorului meu în această casă, sunt în temă cu anumite probleme
pe care, probabil, poliţia nu le prea cunoaşte.
— Ce anume încerci să spui? Întrebă cu răceală Farrar.
— Răposatul domn Warwick era bolnav şi infirm, răspunse Angell. Era
deci de aşteptat ca în aceste triste circumstanţe o doamnă atrăgătoare – ca
doamna Warwick să se fi… Cum să spun?… Ataşat de altcineva.
— Aşadar, asta e, spuse Farrar. Nu cred că-mi place tonul tău, Angell.
— Înţeleg, domnule, îngână Angell. Dar vă rog să nu trageţi concluzii
pripite. Gândiţi-vă bine, domnule, şi poate vă veţi da seama de situaţia
dificilă în care mă găsesc. Mă aflu în posesia unor cunoştinţe pe care, până
acum, nu le-am comunicat poliţiei, dar pe care, probabil, e de datoria mea să
le comunic.
Julian Farrar se uită cu răceală la Angell.
— Eu cred că toată povestea asta cu mersul la poliţie, cu informaţiile pe
care le deţii e o gogoriţă. De fapt tu sugerezi că eşti în postura de a răscoli
mizeria dacă nu… Dacă nu ce?
Angell dădu din umeri.
— Desigur, cum tocmai aţi arătat, sunt infirmier calificat. Dar există
momente, domnule maior Farrar, când mă gândesc că mi-ar plăcea să am
propria mea afacere. Un mic… Nu un sanatoriu propriu zis, ci un stabiliment
în care să pot primi cinci sau şase pacienţi. Cu un asistent, fireşte. Pacienţii ar
fi, poate, domni care, alcoolici fiind, sunt dificil de strunit acasă. Ceva în
genul ăsta. Din păcate, deşi am economisit câte ceva, banii strânşi nu ajung.
Mă întrebam…
Glasul i se stinse sugestiv.
Farrar termină fraza în locul lui.
— Te întrebai dacă eu, sau eu şi doamna Warwick, te-am putea ajuta
să-ţi împlineşti visul.
— Doar mă întrebam, domnule, spuse moale Angell. Ar fi foarte amabil
din partea dumneavoastră.
— Ar fi, nu-i aşa? Întrebă sarcastic Farrar.
— Aţi sugerat cu destulă asprime că eu ameninţ cu răscolirea
murdăriei. Adică scandal, înţeleg eu. Dar nu e deloc vorba de asta, domnule.
Nici prin cap nu mi-ar trece aşa ceva.
— Unde anume vrei să ajungi, Angell? Întrebă Farrar pe un ton care
arăta că începea să-şi piardă răbdarea. Sigur urmăreşti ceva.
Angell zâmbi vinovat, dar răspunse liniştit şi apăsat:
— Cum spuneam, domnule, azi noapte n-am dormit prea bine. Stăteam
treaz, ascultând sirena alarmei de ceaţă. Un zgomot extrem de deprimant,
domnule. Apoi mi s-a părut că aud un oblon lovindu-se. Şi ăsta e un zgomot
foarte enervant, mai ales când te chinui să adormi. M-am ridicat şi m-am
aplecat pe fereastră. Părea să fie oblonul de la fereastra cămării, chiar de sub
mine.
— Şi? Întrebă tăios Farrar.
— M-am hotărât să cobor la parter şi să închid oblonul, domnule,
continuă Angell. Eram jos când am auzit o împuşcătură. La vremea aceea nu
mi s-a părut nimic ciudat. „Iarăşi trage domnul Warwick, mi-am zis: Dar de
bună seamă nu vede în ce trage pe ceaţa asta”. M-am dus în cămară şi am
închis oblonul. Dar, în timp ce stăteam acolo simţindu-mă, nu ştiu de ce,
neliniştit, am auzit paşi venind pe poteca din faţa glasvandului…
— Poteca aia, adică, spuse Farrar arătând-o din priviri.
— Da, domnule. Poteca ce duce de la terasă, pe după casă, pe lângă
bucătărie şi cămară. O potecă ce nu e prea folosită, cu excepţia
dumneavoastră, domnule, când veniţi aici şi o luaţi pe scurtătură, întrucât e
mai aproape de casa dumneavoastră.
Se opri şi se uită atent la Julian Farrar care se mulţumi să spună cu glas
de gheaţă:
— Continuă.
— Cum spuneam, mă simţeam un pic neliniştit, gândindu-mă că s-ar
putea să dea târcoale cineva. Nici nu ştiţi ce uşurat m-am simţit, domnule,
când v-am văzut pe dumneavoastră trecând pe lângă fereastra cămării,
mergând repede… Grăbindu-vă să vă întoarceţi acasă.
După o pauză, Farrar spuse:
— Nu văd nimic aparte în ceea ce îmi spui. Ar trebui să văd?
Tuşind a scuză, Angell răspunse:
— Mă întrebam doar, domnule, dacă le-aţi spus poliţiştilor că aţi venit
azi noapte la doamna Warwick. În cazul că nu le-aţi spus, şi presupunând că
mă vor interoga încă o dată privitor la evenimentele din noaptea trecută…
Farrar îl întrerupse.
— Îţi dai seama, nu-i aşa, că pedeapsa pentru şantaj e severă?
— Şantaj, domnule? Întrebă şocat Angell. Nu ştiu la ce vă referiţi. Este
doar o problemă de a mă decide care îmi e datoria. Poliţia…
Farrar îl întrerupse cu asprime.
— Poliţia nu are nici un dubiu cu privire la cine la omorât pe domnul
Warwick. Tipul şi-a semnat practic crima. E puţin probabil ca poliţiştii să-ţi
mai pună şi alte întrebări.
Alarmat, Angell se grăbi să spună:
— Vă asigur, domnule, că nu voiam decât…
Farrar îl întrerupse din nou.
— Ştii foarte bine că n-ai fi putut recunoaşte pe nimeni pe ceaţa deasă
de azi noapte. Ai inventat pur şi simplu toată povestea cu scopul de a…
Se opri brusc căci o văzu pe Laura Warwick ieşind din casă.
CAPITOLUL XIII
— Îmi pare rău că te-am făcut să mă aştepţi, Julian, spuse Laura
apropiindu-se de ei.
Părea mirată să-i vadă pe cei doi prinşi într-o conversaţie.
— Poate îmi veţi permite să stau de vorbă cu dumneavoastră mai târziu
în această mică problemă, îi murmură valetul lui Farrar.
Se dădu într-o parte, se înclină uşor în faţa Laurei, apoi se îndepărtă
repede şi dispăru după colţul casei.
Laura se uită după el, apoi rosti cu nelinişte:
— Julian, trebuie…
Farrar o întrerupse.
— De ce ai trimis după mine, Laura? Întrebă el supărat.
— Te-am aşteptat toată ziua, răspunse Laura, surprinsă.
— Ei bine, nu mi-am văzut capul de treburi. Comitete, iar după-amiază
alte întruniri. Mai e puţin până la alegeri şi n-am o clipă de răgaz. Şi, în tot
cazul, nu îţi dai seama că, deocamdată, ar fi mai bine să nu ne mai întâlnim?
— Dar avem nişte treburi de discutat!
Farrar o luă de braţ şi o duse mai departe de casă.
— Ştii că Angell e pornit să mă şantajeze? O întrebă el.
— Angell? Exclamă cu neîncredere Laura. Angell?
— Da. Este evident că ştie despre noi, şi mai ştie, sau pretinde că ştie,
că am fost aici azi noapte.
Laura icni.
— Vrei să spui că te-a văzut?
— El spune că m-a văzut.
— Dar nu avea cum să te vadă pe ceaţa aia!
— A venit cu o poveste despre un oblon de la cămară, pe care a
coborât să-l închidă, şi atunci m-a văzut trecând prin faţa ferestrei în drum
spre casă. Mai spune că a auzit o împuşcătură nu cu mult înainte, dar nu i-a
dat importanţă.
— Dumnezeule! Gemu Laura. Ce cumplit! Ce ne facem?
Farrar dădu să o îmbrăţişeze pentru a o linişti, dar se uită înspre casă şi
se abţinu. O privi drept.
— Nu ştiu ce o să facem, spuse el. Trebuie să ne gândim.
— Doar n-ai de gând să-i dai bani?
— Nu. Dacă începi să faci asta, nu mai termini niciodată. Şi totuşi, ce e
de făcut? Îşi trecu mâna peste frunte. Nu ştiam că cineva ştie că am fost
aseară aici. Sunt sigur că menajera mea nu ştie. Problema e dacă Angell chiar
m-a văzut, sau doar pretinde că m-a văzut.
— Dacă se duce la poliţie? Întrebă cu glas tremurat Laura.
— S-ar putea. Trebuie să ne gândim… Să ne gândim bine. Ori negăm şi
spunem că aseară n-am ieşit din casă…
— Dar există amprentele.
— Care amprente?
— Ai uitat? Amprentele de pe masă. Poliţiştii cred că sunt ale lui
Macgregor, dar dacă Angell le spune versiunea lui, îţi vor lua şi ţie
amprentele şi atunci…
Laura se opri. Julian Farrar arăta acum foarte îngrijorat.
— Da, înţeleg, îngână el. Bine. Atunci am să recunosc că am fost aici
şi… Am să scornesc ceva. Am venit să vorbesc cu Richard, şi am discutat…
— Poţi să spui că era bine-mersi când ai plecat, sugeră repede Laura.
În ochii lui Farrar era o undă de afecţiune când se uită la ea.
— Ce simple faci tu să pară lucrurile! Spuse el cu căldură. Chiar pot să
spun asta? Adăugă sarcastic.
— Trebuie să spui ceva! Se apără ea.
— Da, trebuie că am pus mâna pe masă când m-am aplecat să văd…
Înghiţi cu greu, amintindu-şi scena.
— Atâta timp cât poliţia crede că sunt amprentele lui Macgregor…
— Macgregor! Macgregor! Exclamă cu mânie Farrar. Ce naiba ţi-a venit
să încropeşti mesajul ăla cu litere decupate din ziar şi să-l pui pe pieptul lui
Richard? N-ai riscat enorm?
— Da… Nu… Nu ştiu! Strigă derutată Laura.
Farrar se uită cu repulsie la ea.
— Cu atâta sânge rece! Bombăni el.
— A trebuit să ne gândim la ceva, oftă Laura. Eu nici nu puteam să
judec. A fost ideea lui Michael.
— Michael?
— Michael Starkwedder.
— Vrei să spui că el te-a ajutat? Întrebă Farrar, nevenindu-i să creadă.
— Da, da, da! Strigă Laura pierzându-şi răbdarea. De asta am vrut să
vii aici… Să-ţi explic…
Farrar veni lângă ea. În glasul lui se citea o gelozie de gheaţă când
întrebă:
— Care e rolul lui Michael Starkwedder în toată treaba asta?
— A intrat şi… M-a găsit acolo. Aveam arma în mână şi…
— Doamne Sfinte! Exclamă cu dezgust Farrar, îndepărtându-se de ea.
Iar tu l-ai convins cumva…
— Cred că el m-a convins pe mine, murmură cu tristeţe Laura. Făcu un
pas înspre el. Oh, Julian… Începu ea.
Când să-şi petreacă braţele pe după gâtul lui, Farrar o împinse uşor.
— Ţi-am spus că am să fac tot ce-mi stă în puteri, Laura. Să nu te
gândeşti că n-am să fac… dar…
Laura îl privi drept.
— Te-ai schimbat, spuse ea liniştită.
— Îmi pare rău, dar nu mai pot să am aceleaşi sentimente, recunoscu el
cu disperare. După tot ce s-a întâmplat… Pur şi simplu nu mai pot.
— Eu da, îl asigură Laura. Cel puţin, aşa cred. Indiferent ce ai face,
Julian, sau ce ai fi făcut, eu tot aş avea acelaşi sentimente pentru tine.
— În momentul de faţă sentimentele noastre n-au nici o importanţă,
spuse Farrar. Trebuie să ne rezumăm la fapte.
— Ştiu. I-am… I-am spus lui Starkwedder că eu… Eu o făcusem.
Farrar o privi neîncrezător.
— I-ai spus asta lui Starkwedder?
— Da.
— Şi a fost de acord să te ajute? El, un străin? Omul ăsta trebuie să fie
nebun.
— Poate că e un pic nebun. Dar a fost foarte îndatoritor.
— Aşa! Nici un bărbat nu-ţi poate rezista! Exclamă furios Farrar. Asta e?
Se îndepărtă cu un pas, apoi se întoarse iar cu faţa la ea.
— Totuşi, Laura, crima…
Glasul i se stinse şi clătină din cap.
— Am să încerc să nu mă mai gândesc niciodată la ea. Şi nu a fost
premeditată. A fost doar sub impulsul momentului.
— Nu e nevoie să trecem în revistă totul. Acum trebuie să ne gândim ce
avem de făcut.
— Ştiu. Există amprentele şi bricheta ta.
— Da. Trebuie că mi-a căzut când m-am aplecat asupra cadavrului.
— Starkwedder ştie că e a ta. Dar nu poate face nimic în privinţa asta.
E implicat şi el. Nu-şi mai poate schimba declaraţia.
Julian Farrar se uită o clipă la ea. Când vorbi, glasul lui avu o notă de
eroism.
— Dacă va fi nevoie, Laura, am să iau totul asupra mea.
— Nu, nu vreau! Strigă Laura apucându-l de braţ, apoi se uită spre casă
şi îi dădu drumul. Nu vreau!
— Să nu crezi că nu înţeleg cum s-a… Întâmplat, spuse Farrar cu un
efort. Ai luat arma, l-ai împuşcat fără să-ţi dai seama, de fapt, ce faci şi…
Laura icni de uimire.
— Poftim? Încerci să mă faci să spun că eu l-am omorât? Strigă ea.
— Deloc, răspunse Farrar, stânjenit. Ţi-am spus că sunt gata să iau totul
asupra mea dacă va fi cazul.
Laura clătină din cap, derutată.
— Dar spuneai… Ai zis că ştii cum s-a întâmplat.
— Ascultă, Laura. Nu cred că ai făcut-o în mod deliberat. Nu cred că a
fost o treabă premeditată. Ştiu că n-a fost. Ştiu foarte bine că l-ai împuşcat
doar pentru că…
Laura îl întrerupse repede.
— Eu l-am împuşcat? Tu chiar pretinzi că eu l-am împuşcat?
Întorcându-se cu spatele la ea, Farrar rosti mânios:
— Pentru Dumnezeu, nu ajungem nicăieri dacă nu suntem sinceri unul
cu altul!
Încercând să nu strige, Laura spuse clar şi apăsat:
— Nu eu l-am împuşcat, şi ştii asta!
Se lăsă tăcerea. Julian Farrar se întoarse încet cu faţa la ea.
— Atunci cine? Întrebă el.
Dându-şi brusc seama, adăugă:
— Laura! Vrei să spui că eu l-am împuşcat?
Se înfruntară o clipă în tăcere, apoi Laura spuse:
— Am auzit împuşcătura, Julian. Inspiră adânc înainte de a continua.
Am auzit împuşcătura şi ţi-am auzit paşii îndepărtându-se. Am coborât şi l-am
găsit… Mort.
După o pauză, Farrar spuse liniştit:
— Nu eu l-am împuşcat, Laura. Am venit aici să discut cu Richard, să-i
spun că după alegeri trebuie să ajungem la un aranjament privitor la divorţ.
Am auzit o împuşcătură chiar înainte de a ajunge aici. M-am gândit că
Richard se distra ca de obicei. Am intrat şi l-am găsit. Mort. Era cald, încă.
Laura era acum uluită.
— Cald? Repetă ea.
— Murise de un minut sau două, nu mai mult, spuse Farrar. Fireşte că
am crezut că tu l-ai împuşcat. Cine altcineva putea să-l împuşte?
— Nu, înţeleg, murmură Laura.
— Poate… Poate că a fost sinucidere… Începu Farrar dar Laura îl
întrerupse.
— Nu putea fi sinucidere pentru că…
Se opri căci se auzi glasul lui Jan strigând puternic din casă.
CAPITOLUL XIV
Julian Farrar şi Laura alergară către casă, aproape ciocnindu-se cu Jan
care ieşea.
— Laura! Strigă Jan în timp ce Laura îl împingea cu blândeţe, dar ferm,
înapoi în birou. Laura, acum că Richard a murit, toate pistoalele şi armele lui
îmi aparţin mie, nu-i aşa? Eu sunt fratele lui şi am rămas singurul bărbat din
familie.
Julian Farrar intră după ei şi se aşeză pe braţul fotoliului, în timp ce
Laura încerca să-l împace pe Jan care acum se plângea:
— Benny nu vrea să mă lase să-i iau armele. Le-a încuiat în dulapul de
acolo. Arătă cu mâna spre uşă. Dar sunt ale mele. Am dreptul la ele.
Convinge-o să-mi dea cheia.
— Jan, dragule, ascultă-mă, începu Laura, dar Jan nu se lăsă temperat.
— Mă tratează ca pe un copil! Strigă el. Mă refer la Benny. Toţi mă
tratează ca pe un copil. Dar nu sunt copil, sunt bărbat. Am nouăsprezece ani.
Sunt aproape major. Toate articolele de sport ale lui Richard îmi aparţin mie.
Am să fac ce făcea Richard. Am să împuşc veveriţe şi păsări şi pisici. Râse
isteric. Aş putea împuşca şi oameni, dacă n-or să-mi placă.
— Nu te agita prea mult, Jan, îl atenţionă Laura.
— Nu sunt agitat. Dar n-am de gând să mă las… Cum se spune?… N-
am de gând să mă las persecutat.
O înfruntă direct pe Laura.
— Eu sunt acum, aici stăpânul. Eu sunt stăpân în casa asta. Toată
lumea trebuie să facă ce spun eu.
Se opri, apoi se întoarse şi i se adresă lui Julian Farrar.
— Aş putea fi judecător de pace, dacă aş vrea, nu-i aşa, Julian?
— Cred că eşti cam tânăr, încă pentru asta, răspunse Farrar.
Jan dădu din umeri şi se întoarse iar către Laura.
— Voi toţi mă trataţi ca pe un copil, se plânse el din nou. Dar acum că
Richard e mort nu mai puteţi s-o faceţi. Se aruncă pe canapea, cu picioarele
întinse în lături. Mă aştept să fiu şi bogat, nu? Adăugă el. Casa asta îmi
aparţine. Nimeni nu mă mai poate da de colo-colo. Eu pot să-i dau afară pe
toţi. N-am de gând s-o las pe proasta de Benny să-mi mai dicteze. Dacă
Benny mai încearcă să îmi ordone, am să… Se opri, apoi adăugă copilăreşte:
Ştiu eu ce am să fac!
Laura se apropie de el.
— Dragul meu Jan, ascultă-mă, murmură ea cu blândeţe. E, un moment
greu pentru noi toţi, iar lucrurile lui Richard nu aparţin nimănui până nu vin
avocaţii să-i citească testamentul. Aşa se întâmplă când cineva moare. Până
atunci nu ne rămâne decât să aşteptăm. Înţelegi?
Tonul Laurei avu asupra lui Jan un efect liniştitor. El se uită la ea, apoi îi
înconjură talia cu braţele şi îşi cuibări capul la pieptul ei.
— Înţeleg ce-mi spui, Laura. Te iubesc, te iubesc foarte mult.
— Da, scumpule, îngână blând Laura. Şi eu te iubesc.
— Îţi pare rău că Richard e mort, nu-i aşa? O întrebă dintr-o dată Jan.
Uşor tulburată, Laura răspunse în grabă:
— Nu, bineînţeles că nu-mi pare bine.
— Ba da, îţi pare bine, spuse cu şiretenie Jan. Acum te poţi mărita cu
Julian.
Laura se uită repede la Farrar care se ridică în picioare în timp ce Jan
continuă:
— Voiai de mult să te măriţi cu Julian, nu-i aşa? Eu ştiu. Lumea crede că
nu observ şi că nu ştiu cum stau lucrurile. Dar eu ştiu. Aşa că acum totul e
bine pentru voi doi. Totul s-a aranjat, şi sunteţi amândoi mulţumiţi. Sunteţi
mulţumiţi pentru că…
Se opri căci o auzi pe domnişoara Bennett strigând pe coridor „Jan!” şi
râse.
— Proasta de Benny! Strigă el, legănându-se pe canapea.
— Poartă-te frumos cu Benny, îl atenţionă Laura, trăgându-l în picioare.
Are atâtea griji şi probleme din cauza celor întâmplate.
Călăuzindu-l către uşă, continuă cu blândeţe:
— Trebuie s-o ajuţi pe Benny, Jan, pentru că acum tu eşti bărbatul în
casă.
Jan deschise uşa, apoi se uită de la Laura la Julian.
— Bine, promise el, zâmbind. Am s-o ajut.
Ieşi din cameră trântind uşa în urma lui şi strigând:
— Benny!
Laura se întoarse către Julian Farrar care venea înspre ea.
— Habar n-aveam că ştia despre noi! Exclamă ea.
— Ăsta-i necazul cu cei ca Jan, spuse Farrar. Niciodată nu ştii cât
cunosc. E foarte… Îşi iese uşor din fire, nu?
— Da, se înfierbântă cu uşurinţă, recunoscu Laura… Dar acum că
Richard nu mai e ca să-l tachineze, se va calma. Va fi mai normal. Sunt
sigură.
Julian Farrar părea îndoit.
— Mă rog, nu mă pricep la asta, începu el dar se întrerupse căci
Starkwedder apăru deodată în uşa glasvandului.
— Hei, bună ziua! Spuse foarte vesel Starkwedder.
— Oh… Ăă… Bună ziua, răspunse ezitant Farrar.
— Cum stau lucrurile? Totul e în regulă? Întrebă Starkwedder uitându-se
de la unul la celălalt. Rânji brusc. Înţeleg, spuse el. Al treilea e în plus. Intră în
încăpere. N-ar fi trebuit să intru pe aici. Un adevărat domn s-ar fi dus la uşa
din faţă şi ar fi sunat la sonerie. Dar e drept că eu nu sunt un domn.
— Oh, te rog… Începu Laura, dar Starkwedder o întrerupse.
— Da fapt, am venit din două motive. În primul rând, să-mi iau la
revedere. S-a clarificat ce-i cu mine. O telegramă din Abadan i-a lămurit ce
tip grozav şi ireproşabil sunt. Aşa că sunt liber să plec.
— Îmi pare rău că pleci… Atât de curând, spuse Laura cu o emoţie
autentică în glas.
Starkwedder îi spuse cu o nuanţă de amărăciune:
— Asta e foarte drăguţ din partea ta, ţinând cont de felul în care m-am
amestecat în problemele familiei tale.
Se uită o clipă la ea, apoi se duse la scaunul de la birou.
— Dar am intrat pe aici din alt motiv, continuă el. Poliţia m-a adus cu
maşina până aici. Şi, deşi sunt foarte discreţi privitor la toată treaba,
convingerea mea e că se cloceşte ceva!
Înspăimântată, Laura icni:
— S-a întors poliţia?
— Da, răspunse Starkwedder.
— Dar parcă terminase azi dimineaţă, spuse Laura.
Starkwedder îi aruncă o privire atotcunoscătoare.
— De asta spun că se cloceşte ceva.
Se auziră glasuri pe coridor, apoi uşa se deschise şi intră mama lui
Richard Warwick, foarte dreaptă şi sigură pe ea, deşi mergea tot sprijinită în
baston.
— Benny! Strigă peste umăr doamna Warwick, apoi i se adresă Laurei:
Oh, aici erai. Te căutam.
Julian Farrar se duse la doamna Warwick şi o ajută să ia loc pe fotoliu.
— Ce amabil eşti că ai venit iar pe la noi, Julian, când ştim cu toţii cât
eşti de ocupat! Spuse bătrâna doamnă.
— Aş fi venit mai devreme, doamnă Warwick, dar a fost o zi absolut
imposibilă, rosti Farrar. Dacă pot să ajut cu ceva, orice…
Se opri căci intră domnişoara Bennett urmată de inspectorul Thomas.
Ducând o servietă, inspectorul înaintă până în mijlocul camerei. Starkwedder
se aşeză la birou şi îşi aprinse o ţigară, în timp ce sergentul Cadwallader intră
însoţit de Angell care închise uşa şi rămase în picioare lângă ea.
— Nu-l găsesc pe tânărul domn Warwick, domnule, raportă sergentul
traversând încăperea către glasvand.
— E pe undeva pe afară, spuse domnişoara Bennett. A ieşit să se
plimbe.
— Nu contează, spuse inspectorul, apoi se uită în tăcere la cei din
încăpere.
Purtarea i se schimbă, şi avea acum o asprime pe care nu o avusese
mai înainte.
După ce aşteptă o clipă ca inspectorul să vorbească, doamna Warwick îl
întrebă cu răceală:
— Am înţeles eu bine că mai ai nişte întrebări să ne pui, inspectore
Thomas?
— Da, doamnă Warwick. Mă tem că am.
Glasul bătrânei sună istovit când întrebă:
— Încă nu aveţi nici o veste despre acest om Macgregor?
— Dimpotrivă.
— A fost găsit? Întrebă cu nerăbdare doamna Warwick.
— Da, fu răspunsul sec al inspectorului.
Printre cei prezenţi se stârni un val de agitaţie. Laura şi Julian Farrar
păreau neîncrezători, iar Starkwedder se răsuci în scaun cu faţa la inspector.
Glasul domnişoarei Bennett răsună tăios.
— L-aţi arestat, deci?
Inspectorul se uită o clipă la ea, apoi spuse:
— Mă tem că asta ar fi imposibil, domnişoară Bennett.
— Imposibil? Interveni doamna Warwick. De ce?
— Pentru că e mort, răspunse liniştit inspectorul.
CAPITOLUL XV
Anunţul inspectorului Thomas produse un fel de şoc. După câteva
momente de tăcere, ezitant şi parcă cu teamă, Laura şopti:
— Ce… Ce aţi spus?
— Am spus că acest Macgregor e mort, repetă inspectorul.
Se auziră icnete înfundate, după care inspectorul explică:
— John Macgregor a murit în Alaska acum mai bine de doi ani, nu la
mult timp după ce s-a întors în Canada.
— A murit! Exclamă neîncrezătoare Laura.
Neobservat de nimeni dintre cei din cameră, Jan trecu repede pe terasă
prin faţa glasvandului şi dispăru din vedere.
— Asta schimbă lucrurile nu? Continuă inspectorul. Nu John Macgregor
a pus biletul acela de răzbunare pe cadavrul domnului Warwick. Dar e
limpede, nu-i aşa, că el a fost pus de cineva care ştia totul despre Macgregor
şi accidentul din Norfolk, fapt care conduce în mod hotărât la cineva din
această casă.
— Nu! Exclamă ascuţit domnişoara Bennett. Nu, nu se poate… În nici
un caz nu se poate…
Se opri brusc.
— Da, domnişoară Bennett? O îndemnă inspectorul.
Aşteptă o clipă ca domnişoara Bennett să continue, dar ea nu putu.
Arătând dintr-o dată complet dărâmată, se îndreptă spre glasvand.
Inspectorul îşi întoarse atenţia către mama lui Richard Warwick, şi i se
adresă cu o notă de compătimire.
— Înţelegeţi, doamnă, că asta schimbă situaţia.
— Da, înţeleg, răspunse doamna Warwick. Se ridică. Mai ai nevoie de
mine, inspectore?
— Deocamdată nu, doamnă Warwick.
— Mulţumesc, murmură doamna Warwick în timp ce se îndrepta spre
uşă, pe care Angell se grăbi să i-o deschidă.
Julian Farrar o ajută pe bătrâna doamnă până la uşă. După ce ea părăsi
camera, el se întoarse şi rămase în picioare în spatele fotoliului, cu un aer
gânditor. Între timp inspectorul Thomas deschise servieta iar acum scotea din
ea o armă.
Angell era pe cale s-o urmeze pe doamna Warwick când inspectorul îl
strigă pe un ton imperios:
— Angell!
Valetul tresări şi reveni în cameră, închizând uşa.
— Da, domnule? Răspunse el liniştit.
Inspectorul se apropie de el cu arma care era în mod evident arma
crimei.
— E vorba de arma asta. Poţi să spui cu absolută convingere, sau nu, că
i-a aparţinut domnului Warwick?
— N-aş putea fi absolut convins, domnule inspector, răspunse Angell.
Vedeţi dumneavoastră, avea foarte multe.
— Aceasta e o armă de pe continent, îl informă inspectorul arătându-i
arma. Aş spune că e un fel de amintire din război.
În timp ce el vorbea, aparent iarăşi neobservat de cei din cameră, Jan
trecu pe terasă în direcţia opusă ducând o armă pe care părea că încerca să
o ascundă.
Angell se uită la armă.
— Domnul Warwick avea nişte arme străine, domnule, declară el. Dar
se îngrijea personal de micul lui arsenal. Nu mă lăsa să mă ating de el.
Inspectorul se duse la Julian Ferrar.
— Domnule maior Farrar, probabil că aveţi suveniruri de război. Arma
asta vă spune ceva?
Farrar se uită în treacăt la armă.
— Absolut nimic, mă tem, răspunse el.
Inspectorul se îndepărtă de el şi puse la loc arma în servietă. Apoi,
întorcându-se cu faţa la ceilalţi, spuse:
— Sergentul Cadwallader va trece în revistă cu mare grijă colecţia de
arme a domnului Warwick. Am înţeles că avea permis pentru majoritatea lor.
— Da, domnule, îl asigură Angell. Permisele se află într-un sertar în
dormitorul lui. Iar toate pistoalele şi alte arme se află în dulapul de arme.
Sergentul Cadwallader se duse la uşă, dar fu oprit de domnişoara
Bennett înainte de a apuca să iasă.
— O clipă, îi spuse ea. Vă trebuie cheia de la dulap.
Scoase o cheie din buzunar.
— L-aţi încuiat? Întrebă iute inspectorul. De ce?
Domnişoara Bennett răspunse înţepată:
— N-aş fi crezut că o să întrebaţi asta. Atâtea arme şi muniţii într-o
casă! E cât se poate de periculos să le laşi la îndemâna oricui. Toată lumea
ştie asta.
Ascunzându-şi un rânjet, sergentul Cadwallader luă cheia şi se opri în
uşă ca să vadă dacă inspectorul dorea să-l însoţească. Evident supărat de
cometariul neavenit al domnişoarei Bennett, inspectorul Thomas îşi luă
servieta şi, pregătindu-se să părăsească încăperea împreună cu sergentul,
spuse:
— Va trebui să discut din nou cu dumneata, Angell.
Sergentul îl urmă pe coridor, lăsând uşa deschisă pentru Angell.
Totuşi, valetul nu ieşi imediat din cameră. După ce îi aruncă o privire
nervoasă Laurei care acum se uita fix în podea, se duse la Julian Farrar şi
murmură:
— Privitor la acea mică problemă, domnule, sunt nerăbdător să obţin
un răspuns cât mai repede. Dacă nu ştiţi cum să procedaţi…
Vorbind cu dificultate, Farrar spuse:
— Cred că s-ar putea… Aranja ceva.
— Mulţumesc, domnule, răspunse Angell, zâmbind uşor. Vă mulţumesc
foarte mult, domnule.
Se duse la uşă şi fu pe cale să iasă când Farrar îl opri pe un ton
poruncitor.
— Nu! Aşteaptă o clipă, Angell.
În timp ce valetul se întoarse cu faţa spre el, Farrar strigă:
— Inspectore Thomas!
Urmă o tăcere încordată. Apoi, după câteva clipe, inspectorul apăru în
prag, urmat de sergent.
— Da, domnule maior Farrar? Întrebă liniştit inspectorul.
Revenind la o atitudine normală, plăcută, Julian Farrar se duse cu paşi
mari la fotoliu.
— Înainte de a vă apuca de treabă, domnule inspector, există ceva pe
care ar fi trebuit să vi-l spun. Într-adevăr, cred că trebuia să vi-l spun azi
dimineaţă. Dar eram cu toţii foarte tulburaţi. Doamna Warwick tocmai m-a
informat că există nişte amprente pe care sunteţi nerăbdători să le
identificaţi. Pe masa asta, parcă aţi spus.
Se opri, apoi adăugă degajat:
— După toate probabilităţile, domnule inspector, sunt amprentele mele.
Se lăsă tăcerea. Inspectorul se apropie agale de Farrar, apoi îl întrebă
liniştit, dar pe un ton acuzator:
— Aţi fost aici aseară, domnule maior?
— Da, răspunse Farrar. Am venit aici, cum fac adesea după cină, să
stau la taclale cu Richard.
— Şi l-aţi găsit?… Îl îndemnă inspectorul.
— L-am găsit foarte indispus şi deprimat. Aşa că n-am stat mult.
— Cam pe la ce oră a fost asta, domnule maior Farrar?
Farrar se gândi o clipă, apoi răspunse:
— Zău că nu-mi amintesc. Să fi fost zece, sau zece şi jumătate. Cam pe
aici.
Inspectorul se uită la el cu severitate.
— Nu puteţi fi puţin mai exact? Întrebă el.
— Îmi pare rău. Mă tem că nu.
După o pauză oarecum tensionată, inspectorul întrebă pe un ton ce se
voia lejer:
— Îmi închipui că nu a avut loc nici o ceartă… Sau cuvinte urâte, nu-i
aşa?
— Nu, categoric nu, răspunse cu indignare Farrar.
Se uită la ceas.
— Am întârziat, spuse el. Trebuie să prezidez o întrunire de la primărie.
Nu pot să mă las aşteptat.
Se întoarse şi porni spre glasvand.
— Aşa că, dacă nu aveţi nimic împotrivă…
Se opri pe terasă.
— Nu trebuie să faceţi primăria să vă aştepte, îl aprobă inspectorul,
urmându-l. Dar sunt sigur că veţi înţelege că am nevoie să-mi daţi o
declaraţie despre ce aţi făcut aseară. Poate vom putea face asta mâine
dimineaţă.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Vă daţi seama, desigur, că nu aveţi nici o obligaţie să daţi o
declaraţie, că o faceţi absolut voluntar… Şi că aveţi tot dreptul să fiţi asistat
de avocatul dumneavoastră, dacă aşa doriţi.
Doamna Warwick revenise în cameră. Stătea în prag, cu uşa deschisă,
şi asculta ultimele cuvinte ale inspectorului. Julian Farrar îşi ţinu răsuflarea
când înţelese semnificaţia celor spuse de inspector.
— Înţeleg perfect. Să zicem, atunci, la ora zece mâine dimineaţă? Şi va
fi de faţă şi avocatul meu.
Farrar se îndepărtă în lungul terasei, iar inspectorul se întoarse la Laura
Warwick.
— L-aţi văzut pe maiorul Farrar când a venit aseară aici? O întrebă el.
— Eu… Eu… Începu nesigură Laura, dar fu întreruptă de Starkwedder
care sări brusc de pe scaun şi se duse la el, interpunându-se între Laura şi
inspector.
— Nu cred că doamna Warwick doreşte să răspundă la vreo întrebare în
clipa de faţă, spuse el.
CAPITOLUL XVI
Starkwedder şi inspectorul Thomas se înfruntară o clipă în tăcere. Apoi
inspectorul întrebă liniştit:
— Ce aţi spus, domnule Starkwedder?
— Am spus că nu cred că doamna Warwick mai doreşte să răspundă la
vreo întrebare în clipa de faţă.
— Adevărat? Mârâi inspectorul. Şi ce vă priveşte pe dumneavoastră,
dacă-mi daţi voie să întreb?
Doamna Warwick cea bătrână interveni.
— Domnul Starkwedder are perfectă dreptate, spuse ea.
Inspectorul se întoarse întrebător la Laura. După o pauză, aceasta
îngână:
— Nu, nu vreau să mai răspund deocamdată la vreo întrebare.
Starkwedder îi zâmbi oarecum arogant inspectorului care se îndepărtă
mânios şi ieşi din cameră cu sergentul. Angell îi urmă, închizând uşa după el.
Laura izbucni:
— Dar ar trebui să vorbesc! Trebuie… Trebuie să le spun…
— Domnul Starkwedder are dreptate, Laura, o întrerupse cu forţă
doamna Warwick. Cu cât mai puţin spui acum, cu atât mai bine.
Făcu câţiva paşi prin cameră sprijinindu-se greoi în baston, apoi
continuă:
— Trebuie să luăm imediat legătura cu domnul Adams. Domnul Adams
e avocatul nostru, îi explică ea lui Starkwedder.
Se uită la domnişoara Bennett.
— Sună-l acum, Benny.
Domnişoara Bennett dădu din cap şi se îndreptă spre telefon, dar
doamna Warwick o opri.
— Nu, foloseşte telefonul de la etaj, îi ordonă ea, adăugând: Laura, du-
te cu ea.
Laura se ridică şi apoi ezită, uitându-se derutată la soacra ei care spuse
doar:
— Vreau să stau de vorbă cu domnul Starkwedder.
— Dar… Apucă să spună Laura căci doamna Warwick o întrerupse din
nou.
— Nu-ţi face griji, draga mea. Fă ce ţi se spune.
Laura ezită o clipă, apoi ieşi în hol urmată de domnişoara Bennett.
Doamna Warwick se duse imediat la Starkwedder şi începu să vorbească
repede, cu ochii la uşă.
— Nu ştiu cât timp avem. Vreau să mă ajuţi.
— Cum? Întrebă surprins Starkwedder.
— Eşti un bărbat inteligent… Şi eşti un străin. Ai intrat în viaţa noastră
venind din afară. Nu ştim nimic despre dumneata. Nu ai nimic de a face cu
vreunul din noi.
— Oaspetele neaşteptat, nu? Îngână Starkwedder.
Se cocoţă pe braţul canapelei.
— Asta mi s-a spus deja.
— Pentru că eşti străin, am să te rog să faci ceva pentru mine.
Doamna Warwick ieşi pe terasă şi se uită în ambele direcţii.
Starkwedder întrebă:
— Ce anume, doamnă Warwick?
Revenind în cameră, bătrâna doamnă începu să vorbească cu o
oarecare grabă:
— Până în după-amiaza asta a existat o explicaţie rezonabilă pentru
această tragedie. Un om căruia fiul meu i-a omorât copilul într-un accident a
venit să se răzbune. Ştiu că sună melodramatic dar, la urma urmelor, chiar
citeşti în ziare despre astfel de lucruri.
— Cum spuneţi dumneavoastră, rosti Starkwedder întrebându-se unde
ducea discuţia asta.
— Dar acum mă tem că explicaţia s-a dus, continuă doamna Warwick.
Iar asta îl readuce pe ucigaşul fiului meu în familie. Există două persoane
care în mod sigur nu-l puteau împuşca pe fiul meu. Soţia lui şi domnişoara
Bennett. Erau împreună când s-a tras.
Starkwedder îi aruncă o privire rapidă, dar spuse numai: „Chiar aşa”.
— Totuşi, continuă bătrâna, deşi Laura nu ar fi putut să-şi împuşte
bărbatul, ar putea să ştie cine l-a omorât.
— Asta ar face-o complice, remarcă Starkwedder. Ea şi acest Julian
Farrar sunt împreună în treaba asta. Asta vreţi să spuneţi?
Pe faţa doamnei Warwick trecu o expresie de supărare.
— Nu asta vreau să spun. Julian Farrar nu mi-a împuşcat fiul.
Starkwedder se ridică de pe braţul canapelei.
— De unde ştiţi? Întrebă el.
— Chiar ştiu.
Doamna Warwick îl privi drept.
— Am să-ţi spun dumitale, un străin, ceva ce nimeni din familia mea nu
ştie. E vorba de următorul lucru. Sunt o femeie care nu mai are prea mult de
trăit.
— Îmi pare rău… Începu Starkwedder, dar doamna Warwick ridică mâna
pentru a-l opri.
— Nu spun asta ca să mă compătimeşti, continuă ea. Îţi spun asta ca
să-ţi explic ceea ce altfel ar fi greu de explicat. Există dăţi când te hotărăşti
să faci un lucru pe care nu te-ai hotărât să-l faci dacă ai mai avea ani buni de
trăit.
— Ca de pildă?
— Mai întâi trebuie să-ţi spun altceva, domnule Starkwedder. Ceva
despre fiul meu.
Se duse şi se aşeză pe canapea.
— Mi-am iubit foarte mult fiul. În copilărie şi în primii ani ai tinereţii
avea multe calităţi. Era inventiv, curajos, vesel, avea succes, era un tovarăş
fermecător.
Se opri, parcă furată de amintiri, apoi continuă.
— Însă trebuie să recunosc că avea şi defecte. Îl enerva să fie controlat,
îl înfuriau constrângerile. Avea în el o notă de cruzime şi un fel de aroganţă
fatală. Atâta timp cât a avut succes, totul a fost bine. Dar nu avea firea care
să-l poată face să ţină piept nenorocirii, şi de câtva timp îl vedeam cum
decade încetişor. Dacă spun că devenise un monstru, ar suna exagerat. Şi
totuşi, în unele privinţe, era un monstru – un monstru egoist, mândru şi crud.
Pentru că el suferea, dorea enorm să-i facă şi pe alţii să sufere.
În glasul doamnei Warwick apăru o notă dură.
— Aşa că şi alţii au început să sufere din cauza lui. Mă înţelegi?
— Aşa cred… Da, îngână moale Starkwedder.
Glasul doamnei Warwick redeveni blând când continuă.
— Ţin foarte mult la nora mea. E isteaţă, e bună la inimă şi are o mare
putere de a îndura. Richard i-a sucit capul, dar nu ştiu dacă a fost vreodată cu
adevărat îndrăgostită de el. Totuşi, vreau să-ţi spun următorul lucru – a făcut
tot ce putea face o soţie ca boala şi imobilizarea lui Richard să fie suportabile.
Se gândi o clipă, apoi continuă cu tristeţe:
— Dar el nu voia ajutorul ei. L-a respins. Cred că uneori o ura, lucru mai
firesc, poate, decât s-ar putea presupune. Aşa că, atunci când îţi spun că
inevitabilul s-a întâmplat, cred că vei înţelege la ce mă refer. Laura s-a
îndrăgostit de alt bărbat, şi el de ea.
Starkwedder se uită gânditor la doamna Warwick.
— De ce îmi spuneţi toate astea? Întrebă el.
— Pentru că eşti un străin. Aceste iubiri şi uri şi tribulaţii nu înseamnă
nimic pentru dumneata, aşa că poţi asculta vorbindu-se despre ele fără să te
simţi mişcat.
— Se poate.
Ca şi cum nu l-ar fi auzit, doamna Warwick continuă:
— Aşa că a sosit un moment când se părea că numai un singur lucru ar
fi rezolvat toate greutăţile. Moartea lui Richard.
Studiindu-i pe mai departe faţa, Starkwedder murmură:
— Şi aşa, Richard a murit în mod convenabil?
— Da, răspunse doamna Warwick.
Se lăsă tăcere. Starkwedder se duse la masă şi strivi ţigara în
scrumieră.
— Scuzaţi-mă că o spun pe şeleau, doamnă Warwick, dar mărturisiţi că
aţi comis crima?
CAPITOLUL XVII
Doamna Warwick rămase tăcută câteva minute, apoi spuse tăios:
— Îţi voi pune o întrebare, domnule Starkwedder. Poţi să înţelegi că
cineva care a dat viaţă s-ar putea simţi îndreptăţit şi să ia acea viaţă?
Starkwedder se plimba prin cameră, gândindu-se la asta. În cele din
urmă, zise:
— Da, s-au cunoscut mame care şi-au omorât copiii. Dar de regulă
dintr-un motiv abject, asigurarea, de pildă, sau poate că aveau deja doi sau
trei copiii şi nu mai voiau să-şi bată capul cu încă unul.
Întorcându-se brusc cu faţa la ea, întrebă repede:
— Beneficiaţi financiar de pe urma morţii lui Richard?
— Nu, răspunse cu tărie doamna Warwick.
— Îmi iertaţi francheţea, începu Starkwedder, dar doamna Warwick îl
întrerupse cu o notă de asprime în glas.
— Înţelegi ce încerc să-ţi spun? Întrebă ea.
— Da, cred că da. Îmi spuneţi că e posibil ca o mamă să-şi omoare fiul.
Şi îmi spuneţi, mai precis, că e posibil ca dumneavoastră să vă fi omorât fiul.
Se opri şi o privi drept.
— Asta e o teorie, sau trebuie să înţeleg că e realitate?
— Nu mărturisesc nimic, răspunse doamna Warwick. Îţi explic doar un
anumit punct de vedere. La un moment dat s-ar putea ivi o urgenţă, iar eu n-
am să mai fiu pe lumea asta ca s-o rezolv. În caz că se va întâmpla aşa ceva,
vreau să iei asta şi s-o foloseşti. Scoase din buzunar un plic.
Starkwedder luă plicul, dar spuse:
— Prea bine. Totuşi, nici eu n-am să mai fiu aici. Am să mă întorc la
Abadan să-mi văd mai departe de treabă.
Doamna Warwick respinse cu un gest obiecţia ca fiind nesemnificativă.
— N-ai să fii rupt de civilizaţie, spuse ea. Există ziare, radio şi aşa mai
departe în Abadan, presupun.
— Da, avem toate binecuvântările civilizaţiei.
— Atunci te rog să păstrezi acest plic. Vezi cui îi este adresat?
Starkwedder se uită pe plic.
— Şefului poliţiei. Da. Dar nu mi-e limpede la ce vă gândiţi. Pentru o
femeie, vă pricepeţi fantastic de bine să păstraţi un secret. Fie
dumneavoastră personal aţi comis crima, fie ştiţi cine a comis-o. Am
dreptate, nu-i aşa?
Ea îşi luă ochii de la el.
— Nu discut problema asta, spuse.
Starkwedder se aşeză pe fotoliu.
— Şi totuşi, tare mi-ar plăcea să ştiu ce aveţi în minte, insistă el.
— N-am să-ţi spun. Cum ziceai, sunt o femeie care ştie să păstreze cu
sfinţenie un secret.
Hotărându-se să schimbe tactica, Starkwedder spuse:
— Valetul ăsta… Tipul care a avut grijă de fiul dumneavoastră…
Se opri, parcă încercând să îşi amintească numele.
— Te referi la Angell. Ei bine, ce-i cu Angell?
— Vă place?
— Nu, nu-mi place, dar se pricepea la ceea ce făcea, iar cu Richard, în
mod sigur, nu era uşor de lucrat.
— Îmi imaginez. Dar Angell a depăşit toate aceste dificultăţi, nu?
— Truda i-a fost recompensată din plin.
Starkwedder îşi reluă plimbarea prin cameră.
Apoi se întoarse cu faţa la doamna Warwick şi întrebă:
— Îl avea Richard cu ceva la mână?
Bătrâna păru nedumerită o clipă.
— Să-l aibă la mână? Ce vrei să spui? Oh, înţeleg… Adică, dacă ştia
ceva compromiţător despre Angell?
— Da, la asta m-am referit. Ştia?
Doamna Warwick se gândi un moment.
— Nu, nu cred, spuse ea.
— Mă întrebam doar… Începu Starkwedder, dar bătrâna doamnă îl
întrerupse nerăbdătoare.
— Vrei să spui că Angell l-a împuşcat pe fiul meu? Mă îndoiesc. Mă
îndoiesc foarte tare.
— Înţeleg. Nu agreaţi ipoteza asta. Păcat, dar asta e.
Doamna Warwick se ridică brusc.
— Îţi mulţumesc, domnule Starkwedder, spuse ea. Ai fost foarte amabil.
Îi întinse mâna. Amuzat de bruscheţea ei, Starkwedder dădu mâna cu
ea, apoi se duse la uşă şi o deschise. După ce bătrâna ieşi, închise uşa şi
zâmbi uitându-se la plic.
— Fir-aş al naibii! Ce femeie!
Băgă în grabă plicul în buzunar, căci în clipa aceea intră domnişoara
Bennett, arătând tulburată şi îngrijorată.
— Ce ţi-a spus? Întrebă ea poruncitor.
Luat prin surprindere, Starkwedder trase de timp.
— Poftim? Aţi zis ceva?
— Ce ţi-a spus doamna Warwick? Repetă domnişoara Bennett.
Evitând un răspuns direct, Starkwedder se mulţumi să remarce:
— Păreţi supărată.
— Fireşte că sunt supărată. Ştiu de ce e în stare ea.
Starkwedder o privi drept pe menajeră.
— De ce e capabilă doamna Warwick? De crimă?
Domnişoara Bennett făcu un pas către el şi spuse:
— Asta a încercat să te facă să crezi? Nu-i adevărat, să ştii. Trebuie să-ţi
dai seama de asta. Nu e adevărat.
— Nu se ştie. La urma urmei, ar putea fi.
— Dar eu îţi spun că nu e.
— Da ştiţi atât de sigur?
— Ştiu. Crezi că există ceva pe care să nu-l ştiu despre cei din casa
asta? Sunt aici de ani de zile.
Se aşeză în fotoliu.
— Ţin foarte mult la ei, la toţi.
— Inclusiv la răposatul Richard Warwick?
Domnişoara Bennett rămase pe gânduri un timp, apoi spuse:
— Am ţinut la el… Cândva.
Urmă o pauză. Starkwedder se aşeză pe taburet şi uitându-se la ea,
îngână:
— Continuaţi.
— S-a schimbat, spuse domnişoara Bennett. Întreaga mentalitate i s-a
schimbat.
— Da, se pare că toată lumea e de acord cu asta.
— Dar dacă l-ai fi cunoscut cum era odată…
— Eu nu cred asta. Nu cred că oamenii se schimbă.
— Richard s-a schimbat, insistă domnişoara Bennett.
— Ba nu, nu s-a schimbat, o contrazise Starkwedder.
Îşi reluă plimbarea prin cameră.
— Aş paria că aţi luat lucrurile în mod greşit. Aş spune că, pe dinăuntru,
întotdeauna a fost un diavol. Aş spune că era unul din acei oameni care
trebuie să fie fericiţi şi să aibă succes, căci altfel fac prăpăd! Îşi ascund
adevărata fire atâta timp cât obţin ce vor. Dar în adâncul lor tot diavoli
rămân.
Se întoarse cu faţa la domnişoara Bennett.
— Pariez că întotdeauna a fost crud. Probabil că la şcoală a fost un
bătăuş. Sigur, atrăgea femeile. Femeile sunt întotdeauna atrase de tirani. Şi
şi-a revărsat o mare parte din sadism în partidele lui de vânătoare,
îndrăznesc să spun. Arătă trofeele lui de vânătoare de pe pereţi. Richard
Warwick trebuie că a fost un egoist monstruos. Mie aşa îmi apare din felul în
care vorbiţi cu toţii despre el. Îi plăcea să facă pe băiatul bun, generos, iubitor
şi tot tacâmul. Dar în sinea lui era meschin, un om mărunt. Iar când a avut
accidentul, faţada aceea sa prăbuşit şi l-aţi văzut cu toţii cum era de fapt.
Domnişoara Bennett se ridică.
— Nu înţeleg de ce te amesteci dumneata! Exclamă ea cu indignare.
Dumneata eşti un străin, nu ştii nimic despre asta.
— Poate că nu, dar am auzit multe. Se pare că toată lumea discută cu
mine dintr-un anumit motiv.
— Da, aşa se pare. Da, şi eu discut acum cu dumneata, nu-i aşa?
Domnişoara Bennett se aşeză din nou.
— Asta pentru că niciunul din noi, cei de aici, nu îndrăznim să discutăm
unul cu celălalt.
Se uită rugătoare la el.
— Aş dori să nu pleci.
Starkwedder clătină din cap.
— N-am fost de nici un ajutor, zău, spuse el. Tot ce-am făcut a fost să
dau buzna aici şi să descopăr un cadavru.
— Dar Laura şi cu mine am descoperit cadavrul lui Richard, îl contrazise
domnişoara Bennett.
Se opri, apoi adăugă brusc:
— Sau Laura… Dumneata…?
Glasul i se stinse.
CAPITOLUL XVIII
Starkwedder se uită la domnişoara Bennett şi zâmbi.
— Sunteţi foarte perspicace, nu? Spuse el.
Domnişoara Bennett îl privi fix.
— Dumneata ai ajutat-o, nu-i aşa? Întrebă ea pe un ton acuzator.
— Aveţi imaginaţie, rosti Starkwedder îndepărtându-se.
— Nu e vorba de nici o imaginaţie. Vreau ca Laura să fie fericită. Oh,
vreau tare mult s-o văd fericită.
Starkwedder se întoarse către ea şi exclamă pătimaş:
— La naiba, şi eu vreau!
Domnişoara Bennett privi mirată. Apoi începu să vorbească.
— În cazul ăsta, eu… Trebuie să…
Starkwedder îi făcu semn să tacă şoptind: „Doar o clipă”, apoi se duse
repede spre glasvand, deschise uşa şi strigă:
— Ce faci acolo?
Domnişoara Bennett îl zări acum pe Jan pe peluză, agitând un pistol.
Ridicându-se iute, se duse şi ea la uşă şi strigă puternic:
— Jan! Jan! Dă-mi pistolul ăla!
Jan fu mai rapid decât ea. O luă la fugă râzând şi strigând:
— Vino şi ia-l!
Domnişoara Bennett porni după el, strigând alarmată:
— Jan! Jan!
Starkwedder se uită pe peluză ca să vadă ce se întâmpla, apoi se
întoarse şi era pe cale să închidă uşa când Laura intră brusc în cameră.
— Unde e inspectorul? Întrebă ea.
Starkwedder dădu din umeri.
Laura închise uşa şi veni la el.
— Michael, trebuie să mă asculţi, îl imploră ea. Nu Julian l-a omorât pe
Richard.
— Serios? Replică el cu răceală. El ţi-a spus asta, nu?
— Tu nu crezi, dar e adevărat, rosti disperată Laura.
— Vrei să spui că tu crezi că e adevărat.
— Nu, ştiu că e adevărat. Vezi tu, el credea că eu îl omorâsem pe
Richard.
Îndepărtându-se de glasvand spre mijlocul camerei, Starkwedder zâmbi
acid.
— Ceea ce nu prea e de mirare, spuse el. Şi eu am crezut asta, nu-i
aşa?
Glasul Laurei sună şi mai disperat.
— A crezut că eu l-am omorât pe Richard. Dar nu a putut face faţă
acestui gând. I-a…
Se opri, stânjenită, apoi continuă:
— I-a schimbat sentimentele faţă de mine.
Starkwedder o privi cu răceală.
— Pe când tu, când ai crezut că el îl omorâse pe Richard, ai luat totul
asupra ta fără să stai pe gânduri!
Înmuindu-se dintr-o dată, zâmbi.
— Femeile sunt minunate! Murmură el şi se cocoţă pe braţul canapelei.
Ce l-a făcut pe Farrar să iasă la interval cu compromiţătorul fapt că a fost aici
aseară? Să nu-mi spui că a făcut-o pur şi simplu din respect pentru adevăr.
— A făcut-o din cauza lui Angell, recunoscu Laura. Angell a văzut, sau
spune că a văzut, că Julian a fost aici.
— Da, spuse râzând amar Starkwedder. Mi s-a părut mie că am prins o
boare de şantaj. Angell ăsta nu e un tip cumsecade.
— El spune că l-a văzut pe Julian chiar după… După ce s-a tras. Oh, mi-
e groază! Laţul se strânge. Mi-e tare frică!
Starkwedder se duse la ea şi o luă de umeri.
— Nu are de ce să-ţi fie, o linişti el. Totul o să fie bine.
Laura clătină din cap.
— O să fie, îţi spun eu, insistă el, scuturând-o cu blândeţe.
Ea îl privi întrebătoare.
— O să ştim vreodată cine l-a împuşcat pe Richard?
Starkwedder se uită o clipă la ea să răspundă, apoi se duse la glasvand
şi se uită în grădină.
— Domnişoara Bennett a ta pare foarte convinsă că ea cunoaşte toate
răspunsurile.
— Ea e întotdeauna convinsă. Dar uneori se înşeală.
Părând să zărească ceva afară, Starkwedder îi făcu semn Laurei să vină
lângă el. Venind în fugă, ea îi luă mâna întinsă.
— Da, Laura! Exclamă el surescitat. Mă gândeam eu că e aşa?
— Ce e? Întrebă ea.
— Sst!
Aproape în acelaşi moment, domnişoara Bennett intră în cameră din
hol şi spuse în grabă:
— Du-te în camera de alături, domnule Starkwedder. Inspectorul e deja
acolo.
Starkwedder şi Laura ieşiră repede, închizând uşa după ei. Imediat
după plecarea lor, domnişoara Bennett se uită în grădina peste care începea
să se lase înserarea.
— Acum intră, Jan! Strigă ea. Nu mă mai necăji. Vino înăuntru.
CAPITOLUL XIX
Domnişoara Bennett îi făcu semn lui Jan, apoi păşi înapoi în cameră şi
rămase lângă glasvand. Jan apăru brusc de pe terasă, pe jumătate răzvrătit,
pe jumătate îmbujorat de victorie. În mână avea un pistol.
— Cum naiba ai pus mâna pe ăsta, Jan? Îl întrebă domnişoara Bennett.
— Credeai că eşti foarte deşteaptă, nu-i aşa, Benny? Rosti el bătăios.
Foarte deşteaptă că-ai încuiat acolo armele lui Richard. Dar eu am găsit o
cheie care s-a potrivit la dulapul cu arme. Acum am o armă, exact ca Richard.
Am să am o mulţime de arme şi pistoale. Am să împuşc ce am chef.
Ridică brusc arma şi o aţinti asupra domnişoarei Bennett care se făcu
mică.
— Ai grijă, Benny, continuă el chicotind, s-ar putea să te împuşc.
Domnişoara Bennett se strădui să nu se arate prea alarmată şi rosti cât
putu de liniştitor:
— N-ai face una ca asta, Jan, ştiu că n-ai face.
După câteva clipe, Jan coborî arma.
Domnişoara Bennett se destinse uşor şi după o pauză Jan exclamă cu
drăgălăşenie:
— Nu, n-aş face! Bineînţeles că n-aş face.
— La urma urmei, nu mai eşti un băiat fără minte, îi spuse pe un ton
liniştitor domnişoara Bennett. Acum eşti bărbat, nu-i aşa?
Jan zâmbi cu gura până la urechi. Se duse la birou şi se aşeză.
— Da, sunt bărbat. Acum că Richard e mort, eu sunt singurul bărbat din
casă.
— De asta ştiu că nu m-ai împuşca. Ai împuşca doar un duşman.
— Asta aşa e! Exclamă încântat Jan.
Alegându-şi vorbele cu grijă, domnişoara Bennett spuse:
— În timpul războiului, dacă erai în Rezistenţă, ori de câte ori împuşcai
un duşman făceai o crestătură pe puşcă.
— Adevărat? Întrebă Jan examinându-şi pistolul. Chiar aşa? Unii aveau
o mulţime de crestături?
— Da, unii aveau foarte multe crestături.
Jan chicoti vesel.
— Ce amuzant!
— Sigur, continuă domnişoara Bennett, unora nu le place să omoare pe
nimeni; dar altora da.
— Lui Richard îi plăcea.
— Da, lui Richard îi plăcea, recunoscu domnişoara Bennett şi,
îndepărtându-se de el, adăugă neglijent: Şi ţie îţi place să omori, nu-i aşa,
Jan?
Nevăzut de ea, Jan scoase din buzunar un briceag şi începu să cresteze
patul pistolului.
— E palpitant să omori, spuse el, o idee iritat.
Domnişoara Bennett se întoarse cu faţa la el.
— Nu voiai ca Richard să te trimită de acasă, nu-i aşa, Jan? Îl întrebă ea
liniştită.
— Spunea că o să mă trimită! Răspunse Jan cu aprindere. Era o bestie!
Domnişoara Bennett dădu ocol scaunului de la birou pe care stătea Jan.
— Odată i-ai spus lui Richard că ai să-l omori dacă o să te trimită de
aici.
— Serios? Întrebă cu nonşalanţă Jan.
— Dar nu l-ai omorât?
— Oh, nu, nu l-am omorât.
— Asta a fost o slăbiciune din partea ta.
În ochii lui Jan apăru o privire vicleană.
— Serios?
— Da, eu aşa cred. Să-i spui că-l omori, şi pe urmă să n-o faci.
Domnişoara Bennett trecu după birou, dar se uită la uşă.
— Pe mine dacă m-ar fi ameninţat cineva că mă închide, mi-ar fi venit
să-l omor, şi aş fi făcut-o.
— Cine spune că altcineva a făcut-o? Întrebă repede Jan. Poate că eu
am făcut-o.
— Oh, nu, nu puteai fi tu, spuse cu hotărâre domnişoara Bennett. Tu
erai doar un copil. N-ai fi îndrăznit.
Jan sări de pe scaun şi se îndepărtă cu spatele de ea.
— Crezi că n-aş fi îndrăznit? Schelălăi el. Asta crezi?
— Sigur că asta cred. Bineînţeles ca n-ai fi îndrăznit să-l omori pe
Richard. Ar fi trebuit să fii foarte curajos şi adult să faci asta.
Jan se întoarse cu spatele la ea.
— Nu. Asta a fost greşeala lui.
Jan se ridică.
— Da, asta a fost greşeala lui, recunoscu el. Credea că o să poată să
mă expedieze de aici, nu? I-am arătat eu lui!
— Zău! Întrebă repede domnişoara Bennett. Cum i-ai arătat?
Jan o privi cu viclenie, se gândi, dar în cele din urmă spuse:
— N-am să-ţi spun.
— Spune-mi, Jan, te rog.
— Nu, se răsti Jan şi, ducându-se la fotoliu, se urcă în el şi îşi lipi arma
de obraz. N-am să spun nimănui.
Domnişoara Bennett se duse la el.
— Poate să ai dreptate, spuse ea. Poate că ghicesc ce ai făcut, dar n-
am să spun. Va fi doar secretul tău, nu?
— Da, e secretul meu.
Jan începu să umble fără astâmpăr prin cameră.
— Nimeni nu ştie cum sunt eu! Excalmă el surescitat. Sunt periculos. Ar
face bine să aibă grijă. Toată lumea ar face bine să aibă grijă. Sunt periculos.
Domnişoara Bennett îl privi cu tristeţe.
— Richard n-a ştiut cât de periculos eşti. Trebuie să fi fost surprins să
constate.
Jan se întoarse la fotoliu şi se uită în el.
— A fost… A fost surprins. A făcut o faţă de cretin. Şi pe urmă… pe
urmă capul i-a căzut, şi a curs sânge, şi nu s-a mai mişcat. I-am arătat eu lui.
I-am arătat eu! De acum Richard nu o să mă mai trimită nicăieri!
Se cocoţă pe un capăt la canapelei agitând arma spre domnişoara
Bennett care încerca să-şi reţină lacrimile.
— Priveşte! Îi ordonă Jan. Priveşte! Vezi? Mi-am făcut o crestătură pe
armă!
— Aşadar ai făcut-o! Exclamă domnişoara Bennett apropiindu-se de el.
Nu-i palpitant?
Încercă să-i smulgă arma, dar fără succes.
— Oh, nu, n-ai s-o iei! Strigă Jan îndepărtându-se dansând. Nimeni n-o
să-mi ia arma. Dacă poliţaii vin şi încearcă să mă aresteze, am să-i împuşc.
— Nu e nevoie să faci asta, îl asigură domnişoara Bennett. Nu e deloc
nevoie. Tu eşti deştept. Eşti atât de deştept încât niciodată nu te vor
suspecta.
— Proştii de poliţişti! Proştii de poliţişti! Strigă jubilând Jan. Şi prostul de
Richard!
Îşi agită arma în faţa unui Richard imaginar, apoi zări uşa deschizându-
se. Cu un strigăt de panică, o rupse la fugă în grădină. Domnişoara Bennett
căzu pe canapea plângând, în timp ce în cameră pătrunse repede inspectorul
Thomas urmat de sergentul Cadwallader.
CAPITOLUL XX
— După el! Repede! Îi strigă inspectorul lui Cadwallader.
Sergentul fugi pe terasă, în timp ce Starkwedder intră repede pe uşa
dinspre hol. În urma lui intră Laura care alergă spre glasvand şi se uită afară.
Următorul care apăru fu Angell. Şi el se duse la glasvand. Doamna Warwick
stătea, dreaptă în cadrul uşii.
Inspectorul Thomas se întoarse către domnişoara Bennett.
— Liniştiţi-vă, doamnă, dragă. Nu trebuie să puneţi atât la inimă. V-aţi
descurcat foarte bine.
Cu glasul sfâşiat, domnişoara Bennett spuse:
— Am ştiut tot timpul. Vedeţi dumneavoastră, eu ştiu mai bine decât
toţi cum este Jan. Ştiam că Richard a mers prea departe cu el, a forţat
lucrurile, şi ştiam – am ştiut de câtva timp – că Jan devenea periculos.
— Jan! Exclamă Laura.
Cu un oftat de profundă amărăciune, murmură:
— Oh, nu, nu Jan.
Se prăbuşi, pe scaunul de la birou.
— Nu pot să cred.
Doamna Warwick o fulgeră cu privirea pe domnişoara Bennett.
— Cum ai putut, Benny? Rosti ea acuzator. Cum ai putut? Credeam că
măcar tu eşti loială.
Răspunsul domnişoarei Bennett fu sfidător.
— Există momente când adevărul este mai important decât loialitatea.
Niciunul nu aţi văzut că Jan devenea periculos. E un scump… Un băiat dulce…
Dar…
Copleşită de durere, nu mai putu să continue.
Doamna Warwick înaintă încet şi cu tristeţe spre fotoliu şi se aşeză cu
privirea aţintită în gol.
Vorbind liniştit, inspectorul Thomas completă vorbele domnişoarei
Bennett.
— Dar când cei ca el trec de o anumită vârstă, devin periculoşi pentru
că nu mai înţeleg ce fac. Nu au judecata sau stăpânirea unui bărbat.
Se duse la doamna Warwick.
— Nu trebuie să jeliţi, doamnă. Cred că sunt în măsură să vă garantez
că va fi tratat cu omenie şi consideraţie. Cazul va fi clasat, cred, căci Jan nu
este răspunzător de faptele lui. Asta va însemna detenţie într-un mediu
confortabil.
— Da, ştiu că aveţi dreptate, recunoscu doamna Warwick.
Întorcându-se către domnişoara Bennett, spuse:
— Îmi pare rău, Benny. Ai spus că nimeni nu mai ştia că era periculos.
Nu-i adevărat. Eu ştiam… Dar nu mă puteam hotărî să fac ceva în privinţa
asta.
— Cineva trebuia să facă ceva! Răspunse cu tărie Benny.
În cameră se lăsă tăcere, dar încordarea creştea în timp ce toţi
aşteptau întoarcerea sergentului Cadwallader şi a lui Jan.
La marginea drumului, la câteva sute de metri de casă, sergentul îl
încolţi pe Jan cu spatele la un zid înalt. Jan îşi agită arma, strigând:
— Nu te apropia! Nimeni n-o să mă închidă nicăieri. Am să te împuşc.
Vorbesc serios. Nu mi-e frică de nimeni!
Sergentul rămase pe loc.
— Haide, flăcăule, îl luă el cu binişorul. Nimeni nu o să-ţi facă nici un
rău. Dar armele sunt chestii periculoase. Dă-mi-o mie şi hai să ne întoarcem
în casă. Poţi sta de vorbă cu ai tăi, şi ei te vor ajuta.
Făcu câţiva paşi spre Jan dar se opri când băiatul strigă isteric:
— Vorbesc serios! Am să te împuşc! Nu-mi pasă de poliţişti. Nu mi-e
frică de tine.
— Bineînţeles că nu ţi-e frică, răspunse sergentul. Nu ai nici un motiv
să-ţi fie frică de mine. Eu nu ţi-aş face rău. Dar întoarce-te în casă cu mine.
Înaintă iar, dar Jan ridică arma şi trase două focuri la rând. Primul
glonte rată, dar al doilea îl nimeri pe Cadwallader în mâna stângă. Acesta
scoase un strigăt de durere, dar se repezi asupra lui Jan, doborându-l la
pământ şi încercând să-i ia arma. În timp ce se luptau, arma se descărcă iar.
Jan icni scurt şi rămase tăcut.
Îngrozit, sergentul se aplecă asupra lui, uitându-se la el, nevenindu-i să
creadă.
— Nu, oh, nu! Îngână el. Sărmanul băiat prostuţ! Nu! Nu! Nu poţi să fii
mort. Oh, Doamne, te rog…
Îi verifică pulsul, apoi clătină încetişor din cap. Se ridică în picioare şi se
dădu câţiva paşi înapoi, şi abia atunci observă că mâna îi sângera abundent.
Înfăşurând-o cu o batistă, o luă la fugă spre casă, ţinându-şi în aer braţul
drept şi gemând de durere.
La vremea când ajunse la glasvand deja mergea împleticit.
— Domnule! Strigă el, în timp ce inspectorul şi ceilalţi alergau pe
terasă.
— Ce naiba s-a întâmplat? Întrebă inspectorul.
Răsuflând tot mai greoi, sergentul răspunse:
— Trebuie să vă spun ceva îngrozitor.
Starkwedder îl ajută să intre în cameră, şi sergentul se împletici până la
taburet şi se prăbuşi pe el.
Inspectorul veni repede lângă el.
— Mâna ta! Exclamă el.
— Am eu grijă de ea, murmură Starkwedder şi, scoţându-şi batista, o
înlătură pe cea îmbibată de sânge a sergentului, şi începu să-i lege braţul cu
batista lui.
— Se lasă ceaţa, începu să explice sergentul. Era greu de văzut cu
claritate. El a tras în mine. Acolo sus, pe drum, aproape de marginea
crângului.
Cu o expresie de groază pe faţa, Laura se ridică şi se duse la glasvand.
— A tras în mine de două ori, continuă sergentul, şi a doua oară m-a
nimerit în mână.
Domnişoara Bennet se ridică brusc şi îşi duse mâna la gură.
— Am încercat să-i iau arma, dar mă stânjenea mâna, înţelegeţi…
— Da. Ce s-a întâmplat?
— Avea degetul pe trăgaci, gemu sergentul, şi arma s-a descărcat. L-a
împuşcat în inimă. A murit.
CAPITOLUL XXI
Anunţul sergentului Cadwallader căzu ca o bombă în tăcerea ce se
lăsase. Laura îşi duse mâna la gură pentru a-şi înăbuşi un strigăt, apoi se
dădu încet cu spatele până la birou şi se aşeză pe scaun, cu ochii pironiţi în
podea. Doamna Warwick îşi coborî capul şi se sprijini în baston. Starkwedder
se plimba prin cameră, cu un aer absent.
— Eşti sigur că a murit? Întrebă inspectorul.
— Absolut sigur, răspunse sergentul. Sărmanul flăcău, ce sfidător striga
la mine, şi cum a descărcat arma de parcă îi plăcea la nebunie să tragă!
Inspectorul se duse la glasvand.
— Unde e?
— Am să vin cu dumneavoastră să vă arăt, răspunse Cadwallader
luptându-se să se ridice în picioare
— Nu, ai să rămâi aici.
— Acum mă simt bine, insistă sergentul. Am să mă descurc fără
probleme până la secţie.
Ieşi pe terasă, clătinându-se uşor. Uitându-se înapoi la ceilalţi, cu faţa
nefericită, murmură:
— Moartea cuiva n-ar trebui să te înspăimânte”. Ăsta-i Papa. Papa
Alexandru.
Inspectorul se întoarse cu faţa spre doamna Warwick şi spre ceilalţi.
— Regret mai mult decât pot spune, dar poate că e rezolvarea cea mai
bună, spuse el şi ieşi în grădină, după sergent.
Doamna Warwick se uită în urma lui.
— Rezolvarea cea mai bună! Exclamă ea, pe jumătate mânioasă, pe
jumătate disperată.
— Da, oftă domnişoara Bennett. Aşa e cel mai bine. Acum a scăpat de
toate, sărmanul băiat.
Se duse şi o ajută pe doamna Warwick să se ridice.
— Veniţi, draga mea doamnă, a fost o încercare prea grea pentru
dumneavoastră.
Bătrâna doamnă se uita absentă la ea.
— Am… Am să mă duc să mă întind, îngână ea şi porni spre uşă
sprijinită de domnişoara Bennett.
Starkwedder le deschise uşa, apoi scoase un plic din buzunar şi i-l
întinse doamnei Warwick.
— Cred că e mai bine să vă luaţi înapoi asta, spuse el.
Ea se întoarse în prag şi luă plicul.
— Da, acum nu mai e nevoie de el.
Doamna Warwick şi domnişoara Bennett părăsiră încăperea.
Starkwedder era pe cale să închidă uşa în urma lor când îl observă pe Angell
îndreptându-se către Laura care încă mai stătea la birou. Ea nu se întoarse la
apropierea lui.
— Daţi-mi voie să vă spun, doamnă, că îmi pare teribil de rău. Dacă pot
să vă ajut cu ceva, nu trebuie decât…
Fără să ridice privirea, Laura îl întrerupse:
— Nu o să mai avem nevoie de ajutorul tău, Angell, spuse ea cu
răceală. Vei primi un cec pentru salariu, şi aş vrea să părăseşti casa azi.
— Da, doamnă. Vă mulţumesc, doamnă, răspunse Angell aparent
impasibil, apoi se întoarse şi ieşi din cameră.
Starkwedder închise uşa după el şi se uită la Laura.
— N-ai să-l dai în judecată pentru şantaj? Întrebă el.
— Nu, răspunse placid Laura.
— Păcat!
Se duse la ea.
— Ei bine, cred că ar fi mai bine să plec. Am să-mi iau la revedere.
Se opri. Laura tot nu se uită la el.
— Nu fi prea supărată, adăugă el.
— Dar sunt supărată, răspunse cu aprindere Laura.
— Pentru că îl iubeai pe băiat?
Ea se întoarse spre el.
— Da. Şi pentru că a fost vina mea. Vezi tu, Richard avea dreptate.
Sărmanul Jan trebuia să fi fost trimis undeva. Trebuie să fi fost închis undeva
unde nu putea face nici un rău. Eu am fost cea care m-am opus. Aşa că eu
am fost de vină că Richard a fost împuşcat.
— Ei hai, Laura, să nu cădem în sentimentalism, spuse cu asprime
Starkwedder, venind mai aproape de ea. Richard a fost omorât din cauză că
a căutat-o cu lumânarea. Putea să se poarte ceva mai frumos cu băiatul, nu-i
aşa? Nu te mai frământa. Ce ai acum de făcut este să fii fericită. Fericită până
la adânci bătrâneţe, cum se spune în basme.
— Fericită? Cu Julian? Întrebă cu amărăciune Laura. Mira-m-aş! Se
încruntă. Vezi tu, acum nu mai e acelaşi lucru.
— Adică între tine şi Farrar?
— Da. Când eu credeam că Julian îl omorâse pe Richard, pentru mine
faptul n-a schimbat nimic. L-am iubit la fel. Am fost chiar gata să spun că eu
l-am omorât pe Richard.
— Ştiu. Ai fost mai proastă. Femeilor le place să devină martire!
— Dar când Julian a crezut că eu o făcusem, s-a schimbat. Şi-a
schimbat total sentimentele faţă de mine. Oh, a fost gata să facă ceea ce era
decent şi să nu mă incrimineze. Dar asta a fost tot. N-a mai simţit acelaşi
lucru pentru mine.
Starkwedder clătină din cap.
— Ascultă, Laura, bărbaţii şi femeile nu reacţionează la fel. În realitate,
bărbaţii sunt sexul slab. Femeile sunt dure. Bărbaţii nu pot trece cu uşurinţă
peste o crimă. Se pare că femeile pot. Treaba e că dacă un bărbat comite o
crimă pentru o femeie, asta îl ridică în ochii ei. Un bărbat simte altfel.
Ea ridică ochii spre el.
— Tu n-ai simţit aşa, spuse ea. Când tu ai crezut că eu îl împuşcasem
pe Richard, m-ai ajutat.
— Asta a fost alceva, spuse repede Starkwedder, uşor luat prin
surprindere. Trebuia să te ajut.
— De ce trebuia să mă ajuţi?
Starkwedder nu răspunse imediat. După o pauză, spuse liniştit:
— Încă vreau să te ajut.
— Nu vezi că am revenit de unde am plecat? Spuse Laura întorcându-se
într-o parte. Într-un fel, eu l-am omorât pe Richard din cauză că… Din cauză
că am fost atât de încăpăţânată privitor la Jan.
Starkwedder trase taburetul şi se aşeză lângă ea.
— De fapt, asta te roade, nu-i aşa? Întrebă el. Faptul că ai aflat că Jan a
fost cel care l-a împuşcat pe Richard. Dar nu e nevoie să fie adevărat, să ştii.
Nu e nevoie să crezi asta decât dacă vrei.
Laura îl privi cu atenţie.
— Cum poţi să spui una ca asta? Întrebă ea. Am auzit şi eu şi voi toţi
cum a recunoscut, cum s-a lăudat cu fapta lui.
— Da, ştiu asta. Dar ce cunoşti tu despre puterea sugestiei?
Domnişoara Bennett a ta l-a jucat foarte bine pe Jan, l-a făcut să se monteze.
Iar băiatul era în mod cert uşor de sugestionat. Asemeni multor adolescenţi,
i-a plăcut ideea de a fi considerat puternic, de a fi considerat, da criminal,
dacă vrei. Benny a ta i-a agitat prin faţa ochilor momeala, şi el a înhăţat-o. El
îl împuşcase pe Richard şi avea o crestătură pe armă şi era un erou! Dar tu
nu ştii – niciunul din noi nu ştie, de fapt – dacă ce a spus el e adevărat.
— Dar, pentru Dumnezeu, l-a împuşcat pe sergent! Argumentă Laura.
— Oh, da, era un potenţial criminal, nici vorbă! Recunoscu Starkwedder.
E foarte probabil ca el să-l fi împuşcat pe Richard. Dar nu poţi spune cu
certitudine că el a făcut-o. Putea să fi fost… Ezită. Putea să fi fost altcineva.
Laura se uită la el cu neîncredere.
— Cine? Întrebă ea.
Starkwedder se gândi o clipă, apoi spuse:
— Poate domnişoara Bennett. La urma urmei, ţine foarte mult la voi toţi
şi s-a gândit că era cel mai bine aşa. Sau, poate doamna Warwick, sau chiar
iubitul tău Julian care după aceea a pretins că a crezut că tu o făcuseşi. O
mutare isteaţă care te-a înşelat total.
Laura îşi feri privirea.
— Nici tu nu crezi ce spui, îl mustră ea. Încerci doar să mă consolezi.
Starkwedder se arătă disperat.
— Fată dragă, oricine putea să-l fi omorât pe Richard. Chiar şi
Macgregor.
— Macgregor? Întrebă Laura privindu-l lung. Dar Macgregor a murit.
— Sigur că a murit, răspunse Starkwedder. A trebuit să moară.
Se ridică şi se duse spre canapea.
— Ascultă, pot emite o ipoteză foarte plauzibilă precum că Macgregor
este criminalul. Să zicem că s-a hotărât să-l omoare pe Richard ca să răzbune
moarte copilului său.
Starkwedder se aşeză pe braţul canapelei şi continuă:
— Ce face el? Păi primul lucru pe care trebuie să-l facă este să scape de
propria-i identitate. Nu i-ar fi greu să aranjeze să fie dat drept mort în nu ştiu
ce loc izolat din Alaska. L-ar costa ceva bani şi câteva mărturii false, fireşte,
dar lucrurile astea se pot aranja. Apoi îşi schimbă numele şi îşi crează o nouă
identitate într-o altă ţară.
Laura se uită o clipă la el, apoi se ridică de la birou şi se mută pe
fotoliu. Închise ochii, inspiră adânc, apoi deschise ochii şi se uită iar la el.
Starkwedder continuă:
— E mereu la curent cu ce se petrece aici, şi când află că aţi plecat din
Norfolk şi v-aţi mutat în părţile astea îşi întocmeşte planul. Îşi rade barba, îşi
vopseşte părul, şi chestii de genul ăsta. Apoi, într-o noapte ceţoasă, vine aici.
Acum, să spunem că treaba se petrece în felul următor. Să spunem că
Macgregor îi zice lui Richard: „Şi eu am armă, şi tu ai. Număr până la trei şi
tragem amândoi. Am venit să te aranjez pentru moartea băiatului meu”.
Starkwedder se ridică şi se duse spre glasvand unde rămase în
picioare. Laura se uita la el uluită.
— Să ştii, continuă Starkwedder, nu cred că soţul tău era sportivul
grozav care credeai tu că e. Am eu o bănuială că s-ar putea să nu fi aşteptat
până la trei. Spui că era un trăgător al naibii de bun, dar de data asta a ratat
iar glontele a ieşit pe aici – arătă cu mâna în timp ce păşi pe terasă – în
grădină unde se află o mulţime de alte gloanţe. Dar Macgregor nu ratează. El
trage şi ucide. Starkwedder reveni în cameră. Îşi aruncă arma lângă cadavru,
ia arma lui Richard, iese pe uşa glasvandului şi, la un moment dat, se
întoarce.
— Se întoarce? Întrebă Laura. De ce?
Starkwedder se uită la ea câteva secunde fără să vorbească. Apoi,
inspirând adânc, întrebă:
— Nu ghiceşti?
Laura îl privi întrebătoare şi clătină din cap.
— Nu, n-am nici o idee, spuse ea.
El continuă să o privească drept, apoi începu să vorbească încet,
rupând cuvintele.
— Ei bine, să presupunem că Macgregor are un accident cu maşina şi
nu poate pleca de aici. Ce poate să facă? Un singur lucru – vine în casă şi
descoperă cadavrul!
Laura şopti:
— Vorbeşti… Vorbeşti de parcă ai şti exact ce s-a întâmplat.
Starkwedder nu se mai putu abţine.
— Bineînţeles că ştiu! Izbucni pătimaş. Nu înţelegi? Eu sunt Macgregor!
Laura se ridică, nevenindu-i să creadă, şi înaintă spre el.
— Tu… Murmură ea. Tu…
Starkwedder îi veni încet în întâmpinare şi rosti cu un glas răguşit de
emoţie.
— Niciodată nu m-am gândit că o să se întâmple asta. Adică… Să te
găsesc, şi să descopăr că ţin la tine şi că… Oh, Doamne, e fără speranţă!
În timp ce ea se uita ameţită la el, Starkwedder îi luă mâna şi îi sărută
palma.
— Adio, Laura, spuse el înăbuşit.
Ieşi repede pe uşa glasvandului şi dispăru în noapte. Laura ieşi în fugă
pe terasă şi strigă după el:
— Aşteaptă! Întoarce-te!
Ceaţa venea în valuri iar sirena de alarmă începu să vuiască.
— Întoarce-te, Michael, întoarce-te! Strigă Laura. Nici un răspuns.
Întoarce-te, Michael. Te rog, întoarce-te! Şi eu ţin la tine!
Ascultă cu atenţie, dar nu auzi decât zgomotul unei maşini care porni şi
o luă din loc. Sirena de ceaţă continua să vuiască în timp ce ea se prăbuşi pe
uşă şi izbucni într-un plâns cu hohote.

SFÂRŞIT