Coloizi de asociaţie

COLOIZI DE ASOCIAŢIE

Cuprins
4.0 Obiective 4.1 Sisteme disperse coloidale. Definiţie 4.2 Criterii de clasificare a sistemelor disperse 4.3 Caracteristici generale ale sistemelor disperse 4.4 Prepararea sistemelor disperse liofobe 4.5 Alimentele ca sisteme disperse complexe 4.6 Stabilitatea sistemelor disperse liofobe 4.6.1 Stabilitate coloidală. Definiţie. Caracterizare generală 4.6.2 Stabilitatea cinetică a sistemelor disperse liofobe 4.6.3 Stabilitatea agregativă a sistemelor disperse liofobe 4.6.4 Teoria DLVO privind stabilitatea sistemelor disperse liofobe 4.6.5 Stabilitatea sterică a sistemelor disperse liofobe 4.7 Teste de evaluare

Obiectivele unităţii de învăţare Nr. 5
definirea şi caracterizarea sistemelor disperse insuşirea criteriilor de clasificare a sistemelor disperde însuşirea proprietăţilor generale şi a metodelor de preparare ale sistemelor disperse caracterzarea şi exemplificarea alimentelor ca sisteme disperse complexe, definirea noţiunii de stabilitate coloidală caracteriszarea sistemelor disperse din punct de vedere al stabilităţii cinetice definirea stabilităţii agregative a sistemelor disperse studiul stabilităţii sistemelor disperse pe baza teoriei DLVO studiul influenţei polimerilor în stabilitatea sistemelor disperse evaluarea cunoştinţelor însuşite

Chimie fizică şi coloidala

1

CH2 CH3 componentā nepolarā parte hidrofobã "coadã" componentã polarã parte hidrofilã "cap polar" Figura 5. Definiţie. Chimie fizică şi coloidala 2 . Traube definesc regula scăderii tensiunii superficiale a soluţiilor de surfactanţi. Clasificare Surfactanţii sunt substanţe tensioactive ale căror molecule sunt alcătuite dintr-o componentă polară.1.  CHO.  NO2 . a vopselurilor etc. reprezentate schematic în figura 5. dar nu pot fi considerate surfactanţi deoarece în soluţie nu formează micele de asociaţie (coloizi de asociaţie). industria cosmetică. Dacă folosirea acestor substanţe în diferite activităţi practice are o istorie foarte îndelungată.  OCH 3 .1 Structura unei molecule amfifile Principala proprietate a moleculelor amfifile o reprezintă adsorbţia spontană la suprafaţa interfazică şi micşorarea tensiunii interfaciale. Bain explică acţiunea de spălare a moleculelor de săpun pe baza formării micelelor de asociaţie. cu caracter hidrofob (coadă). studierea teoretică şi experimentală a comportării lor fizico-chimice este de dată mai recentă. Astfel.  N  O . Mc.  SH etc.1. Aceste molecule se numesc molecule amfifile .1. Ducleaux şi J. moleculele amfifile la care grupările polare sunt:  OH . Studiile teoretice şi experimentale referitoare la comportarea moleculelor amfifile în soluţie au pus în evidenţă faptul că din grupa substanţelor tensioactive pot fi surfactanţi numai acele substanţe ale căror molecule au proprietatea de a se autoasocia în soluţie sub forma unor agregate numite micele de asociaţie. iar la începutul secolului al XX-lea J. cu caracter hidrofil (cap polar) şi o componentă nepolară. farmaceutică. Din această cauză surfactanţii reprezintă una dintre cele mai importante clase de compuşi chimici folosiţi în toate domeniile industriale în care se obţin produse prin amestecarea a două sau mai multor substanţe nemiscibile: industria agroalimentară.Coloizi de asociaţie 5. au acţiune tensioactivă. De exemplu. W. în anul 1881 E.1 Surfactanţi 5.

Swartz şi Perry grupează surfactanţii în:  surfactanţi ionici (anionici şi cationici).  Clasificarea surfactanţilor în funcţie de structură şi compoziţie chimică Cel mai folosit criteriu de clasificare a surfactanţilor îl reprezintă structura chimică a moleculei amfifile.lecitinele din ouă sau soia ale căror molecule amfifile bicatenare se autoasociază în soluţie în agregate cu structură de bistrat numite vezicule sau lipozomi. Surfactanţii naturali reprezintă primii compuşi chimici folosiţi în acţiunea de spălare (săpunuri) şi se obţin din grăsimile animale sau uleiurile vegetale supuse unor anumite procese chimice.) surfactanţii sintetici au avantajul unui preţ de cost mai scăzut. din clasa surfactanţilor naturali mai fac parte: . sulfatare. dar poartă amprenta suspiciunii asupra acţiunii lor toxice.saponinele.  domeniile de utilizare (valoarea HLB). surfactanţii anionici au gruparea hidrofilă reprezentată printr-o grupare funcţională care ionizează negativ la Chimie fizică şi coloidala 3 . etoxilare etc. cum ar fi:  natura materiilor prime folosite la obţinere. Deoarece precursorii chimici sunt fracţiuni obţinute la prelucrarea petrolului (arene.Coloizi de asociaţie  Clasificare Numărul mare de monografii şi articole despre coloizi de asociaţie apărute în reviste de specialitae demonstrează că în secolul al XX-lea a existat o preocupare foarte intensă a colectivelor de cercetare din toată lumea privind sinteza şi aplicabilitatea surfactanţilor.proteinele şi lipoproteinele. În acest sens. Surfactanţii sintetici se obţin din diferiţi precursori chimici supuşi unor reacţii de hidroliză. Alături de săpunuri.sterolii (colesterolul) care favorizează emulsionarea apei în ulei. Surfactanţi anionici Din punct de vedere chimic.  structura şi compoziţia chimică a moleculelor amfifile. heterocicli etc. . Datorită existenţei unui număr foarte mare de compuşi chimici care au proprietăţi de surfactant. alchene. care favorizează formarea şi stabilizarea unor emulsii alimentare. sulfonare. extrase din rădăcinile de Ciuin roşu (Saponaria officinalis) au acţiune puternic spumantă. . s-a impus necesitatea clasificării lor după diferite criterii. esterificare.  Clasificarea surfactanţilor după natura materiilor prime folosite la obţinerea surfactanţilor Exemple În funcţie de natura materiilors prime folosite la obţinere. . mai exact posibilitatea de ionizare a grupării polare la dizolvarea lor în apă.  surfactanţi amfoteri  surfactanţi neionici. surfactanţii sunt: surfactanţi naturali şi surfactanţi sintetici. alcani.

Ca dezavantaj. îl reprezintă gradul ridicat de iritabilitate şi o biodegradabilitate scăzută. Aceştia reprezintă aproximativ 65% din totalul de surfactanţi utilizaţi în diferite domenii de activitate.Coloizi de asociaţie dizolvarea în apă. Chimie fizică şi coloidala 4 . Studiile realizate de Domagk în anul 1935 au pus în evidenţă carcaterul bactericid şi bacteriostatic al surfactanţilor cationici cu sarcina pozitivă pe atomul de azot. agenţi de fixare a coloranţilor pe produsele textile. cât şi bazic. . Diversitatea lor derivă din structura diferită a componentei nepolare legată direct sau indirect de gruparea hidrofilă. sulfoniu şi fosfoniu sunt lipsiţi de importanţă industrială. Caracteristica acestor surfactanţi o reprezintă capacitatea sarcinilor pozitive de a interacţiona puternic. Aceasta a determinat o creştere spectaculoasă a producţiei mondiale de surfactanţi cationici ajungând în Europa la un procent de 35% din totalul de surfactanţi produşi în anul1998. în cele ce urmează ne vom referi numai la surfactanţii cationici din clasa sărurilor de amoniu. Principalele clase de surfactanţi cationici sunt: . iar ca parte hidrofilă o grupare funcţională purtătoare de sarcină pozitivă pe un atom de N.  esteri ai acizilor carboxilici. alcalino-pământoase sau ioni de amoniu şi alchil amoniu.  sulfonaţi. în prepararea unor produse cosmetice de condiţionare şi tratare a părului etc. Deoarece surfactanţii de tipul sărurilor de sulfoxoniu. P. Aceasta le conferă posibilitatea folosirii lor în domenii foarte diverse. Această grupare este neutralizată de ioni ai metalelor alcaline. Surfactanţi cationici Sunt compuşi care conţin ca parte hidrofobă un radical alchil provenit de la acizi graşi sau fracţiuni petrochimice. emulsionarea bitumului. surfactanţii anionici se grupează în următoarele clase:  carboxilaţi. agenţi anticorozivi şi acţiune protectoare împotriva coroziunii microbiologice. prin legături electrostatice cu materiale naturale şi sintetice ale căror suprafeţe sunt încărcate negativ.  sulfaţi. precum: condiţionarea textilelor.  acilaminoacizi şi sărurile corespunzătoare.sărurile cuaternare de amoniu ale aminelor alifatice. Surfactanţi amfoteri Surfactanţii amfoteri sunt compuşi chimici care în structura lor au grupări funcţionale capabile să ionizeze diferit în funcţie de pH-ul mediului.  esteri ai acidului fosforic şi săruri ale acestora. cicloalifatice şi aromatice. În funcţie de natura grupărilor polare ionizate negativ. S. Ei au proprietăţi tensioactive atât în mediu acid.aminele grase şi sărurile lor.

gliceridele. cât mai ales folosirii lor ca materie primă în obţinerea surfactanţilor ionici cu proprietăţi tensioactive îmbunătăţite. amide. alchilaminooxizii. surfactanţii neionici au în compoziţia lor o parte hidrofobă asemănătoare cu a celorlalte tipuri de surfactanţi şi o parte hidrofilă. polisorbaţi etc. fosfatidele. Surfactanţi neionici Surfactanţii din această clasă au o foarte mare arie de întrebuinţări datorită atât toxicităţii lor scăzute. În funcţie de natura grupării polare. constituită din grupări cu polaritate ridicată. acizi carboxilici. în sensul că ei se hidratează prin intermediul legăturilor dipol-dipol. sulfobetainele. fenoli. S. mercaptani. N-alchilbetainele. NH. Chimie fizică şi coloidala 5 . în cataliză acidobazică: Catalizator p. CONH. 1987). nu formează ioni în soluţie apoasă iar activitatea lor este independentă de pH. COO.Coloizi de asociaţie H R N H (CH2)n COO pH izoelectric forma amfionicã HO H HO H R N H pH acid (forma cationicã) (CH2)n COOH H H R N (CH2)n COO pH bazic (forma anionicã) Din această clasă fac parte: N-alchilaminoacizii. corespunzător unor derivaţi de la alcooli. 1966. amine. sucroesteri. Din punct de vedere chimic. Derivaţi polietoxilaţi se obţin prin reacţia de polietoxilare a unor compuşi hidrofobi care conţin atomi de hidrogen activi. T R X H H2C O CH2 R X CH2 CH2 OH n H2C R X (CH2-CH2O)n CH2 CH2 OH O CH2 unde X poate fi O. din clasa surfactanţilor neionici fac parte: derivaţii polietoxilaţi. neionizabile (Schick. Surfactanţii neionici acţionează într-un mod cu totul diferit de al celor ionici.

El a atribuit valoarea 1 surfactanţilor cu proprietăţi lipofile maxime (solubili în solvenţi nepolari) şi valoarea 20 pentru surfactanţii cu proprietăţi hidrofile maxime (solubili în solvenţi polari). glucoză.2 Variaţia valorilor HLB în funcţie de solubilitatea surfactanţilor Corelarea valorilor HLB cu domeniile de utilizare a condus la Chimie fizică şi coloidala 6 . reacţia de polietoxilare stă la baza obţinerii unui mare număr de surfactanţi neionici. a formulat următoarea regulă. în structura surfactanţilor neionici se mai pot întâlni grupări polare derivate din gligerină. 2000. dispersanţi etc. sorbitol. 5. Cuantificarea acestei noţiuni are un caracter relativ şi a fost realizată de Griffin în urma unui mare număr de experienţe ce aveau la bază studiul solubilităţii unor surfactanţi neionici. corespunzătoare valorilor HLB. în funcţie de structura lor. solubilizanţi. cuprinse între 1-20. Griffin a propus o scară arbitrară de valori. emulgatori. noţiunea de HLB reprezintă un raport între proprietatea hidrofilă şi cea lipofilă a unui surfactant. Acesta.2. Aceşti surfactanţi se folosesc cu predilecţie ca emulgatori în industria alimentară (Banu. în urma unor experimente. Din punct de vedere calitativ. cunoscută sub numele de regula Banckroft: „emulsionanţii hidrofili (solubili în apă) vor favoriza formarea emulsiilor directe U/A. zaharoză etc. iar emulsionanţii lipofili (solubili în solvenţi nepolari) vor favoriza formarea emulsiilor inverse A/U”.2 Balanţa hidrofil-lipofilă (HLB) Noţiunea de HLB (Hydrophilic-lypophilic balance) s-a impus din necesitatea clasificării surfactanţilor în raport cu domeniile de utilizare.5. Fig.1. Pentru aceasta.Coloizi de asociaţie Derivaţii polietoxilaţi au o bună solubilitate în apă şi se folosesc în ca agenţi de spumare. De altfel. În afară de grupele oxietilenice.135). Studii mai elaborate privind definirea şi calcularea HLB s-au realizat după anul 1950 de Griffin şi Davis. p. Astfel. Figura 5. în procesul de preparare a emulsiilor principala întrebare care se punea era: „care emulsionant este mai bun pentru prepararea emulsiilor U/A sau A/U şi care îi va asigura o stabilitatea mai mare?” Un prim răspuns la această întrebare a fost dat în anul 1913 de Banckroft. anhidrosorbitol.

Potrivit figurii 5. Domenii de aplicaţie ale surfactanţilor în funcţie de HLB Domeniu HLB 1-3 3-6 7-9 8-18 13-15 16-20 Aplicaţii ale surfactanţilor Agenţi antispumanţi Emulgatori A/U Agenţi de udare Emulgatori U/A Detergenţi Solubilizanţi Atât din schema prezentată în figura 5. solvent. Astfel. în industria alimentară emulgatori ca : monogliceride. cum ar fi margarina. de tip U/A. fie stabilizatori de turbiditate (Banu C. Deoarece aceste agregate au dimensiuni mai mari decât moleculele fazei continue. Tabelul 5. p. surfactanţii formează în soluţie diferite agregate numite micele de asociaţie sau micele liofile. glicerollactopalmitatul.1). au HLB=8-14 şi sunt fie formatori de emulsii directe. iar compuşi precum esterii polioxietilensorbitanului. în timp ce valorile mari ale HLB sunt caracteristice surfactanţilor cu ponderi mari ale părţii hidrofile (cu solubilitate ridicată în apă) şi care stabilizează emulsiile directe. Valoarea CCM se poate determina prin măsurarea diferitelor proprietăţi de echilibru sau de transport ale soluţiilor.Coloizi de asociaţie gruparea surfactanţilor în diferite clase (Tabelul 5. 5.3 soluţiile de surfactanţi cu concentraţia cuprinsă în Chimie fizică şi coloidala 7 . triglicerolstearatul. De remarcat că valorile HLB oferă informaţii foarte utile cu privire la folosirea surfactanţilor în diferite scopuri industriale.1 se desprinde următoarea observaţie:  valorile mici ale HLB sunt caracteristice surfactanţilor cu contribuţii mici ale părţii hidrofile (cu solubilitate limitată în apă) şi care favorizează formarea emulsiilor inverse de tip A/U. ioni etc). 2000. Termenul „liofil” se referă la prezenţa interacţiunilor dintre micelă şi particulele existente în faza continuă (surfactant. propilen glicol monostearatul. Concentraţia surfactantului la care se formează micelele de asociaţie se numeşte concentraţie critică micelară (CCM). lecitinele etc. sistemele din care fac parte se numesc „coloizi de asociaţie”.1. sucroesterii. 135). esterii sorbitolului au HLB=3-6 şi favorizează formarea emulsiilor inverse A/U.2 cât şi din tabelul 5. alături de un comportament general manifestat prin adsorbţia moleculelor amfifile la interfaţa L/G sau L/S.4 Coloizi de asociaţie Aşa cum s-a arătat mai sus.

La o concentraţie corespunzătoare apariţiei micelelor (CCM). respectiv a celei hidrofile de a se îndepărta de moleculele nepolare. în solvenţi polari.Coloizi de asociaţie domeniul ( I ) au un comportament caracteristic proprietăţilor generale. 2. 4. Tot prin aceste metode se pot determina dimensiunea. fie prezenţei în soluţie a unor impurităţi care influenţează foarte mult procesul de micelizare. proprietăţile urmărite înregistrează o modificare bruscă a pantei. Autoasocierea moleculelor amfifile are drept cauză tendinţa părţii hidrofobe de a se îndepărta de moleculele polare. ceea ce conferă sistemului o anumită stabilitate temodinamică.3 Variaţia unor proprietăţi în funcţie de concentraţiei soluţiei de surfactant 1-conductivitatea. În aceste condiţii. ceea ce face posibilă folosirea acestor metode în evaluarea CCM. Tensiunea superficială rămâne constantă după CCM . De exemplu. 3. conductivitatea soluţiei scade brusc la CCM datorită mobilităţii mai mici a micelelor în comparaţie cu monomerii. ca urmare a faptului că în domeniul (II) de concentraţie.conductivitatea echivalentă. respectiv „masa moleculară” sau numărul de agregare al micelei. prin modificarea dimensiunii particulelor din sistem. în comparaţie cu sistemele coloidale liofobe la care există o mare suprafaţă interfacială şi deci o instabilitate coloidală. Figura 5.tensiunea superficială Diferenţa dintre valorile CCM pentru acelaşi surfactant se datorează fie folosirii unor metode diferite. Aceste diferenţe sunt însă mici. explicată în general. Formarea micelelor liofile este un proces dinamic şi reversibil care se petrece într-un interval de timp foarte scurt. suprafaţa interfacială este saturată cu molecule amfifile iar scăderea tensiunii superficiale a atins valoarea minimă. moleculele amfifile ionice se autoasociază în aşa fel încât „cozile” (lanţurile hidrocarbonate) formează Chimie fizică şi coloidala 8 . chiar în cantităţi foarte mici.presiunea osmotică. Aceasta face ca la coloizii de asociaţie suprafaţa interfacială să fie mai puţin definită. între moleculele de monomer şi cele din micelă există un schimb permanent. care se petrece în 1-10 microsecunde.

De aceea. Studiile ulterioare au arătat că în funcţie de complexitatea lor. De asemenea. CCM solvent polar solvent polar a)micelã directã CCM solvent nepolar solvent nepolar b)micelã inversã Figura 5.4b). 5.(Fig. efectul electroliţilor. cu formarea unui microdomeniu polar.4 Formarea micelelor de asociaţie directe şi inverse Primele studii referitoare la structura micelelor. (Tanford. 1980). discuri plate. micelele de formă sferică sau cilindrică se asociază cu formare de mezofaze sau faze lichid cristaline. temperatura. Chimie fizică şi coloidala 9 . înconjurat de o suprafaţă polară ce conţine grupările hidrofile. Aceştia sunt: structura părţii hidrofobe ( a „cozii” hidrocarbonate). la concentraţii ridicate de surfactant. structura părţii hidrofile (a „capului” polar). Principala mărime în funcţie de care se evaluează procesul de micelizare o reprezintă concentraţia critică de micelizare CCM. În solvent nepolar iau naştere micele inverse. lamelar extinse etc.(Fig. efectul substanţelor organice. factorii care influenţează procesul de micelizare sunt de fapt factorii care influenţează concentraţia critică micelară. ca urmare a asocierii părţilor polare. realizate de Hartley (1936) şi Mc Bain (1950) s-au referit la forma lor sferică.Coloizi de asociaţie un microdomeniu nepolar.4a) Aceste agregate se numesc micele directe de asociaţie. efectul amestecului de surfactanţi. înconjurat de părţile hidrofobe care „plutesc” în solventul nepolar. 5. efectul contraionilor. moleculele amfifile pot forma structuri micelare complexe de tip cilindric. formă unanim acceptată în cazul soluţiilor diluate de surfactanţi.

Coloizi de asociaţie Chimie fizică şi coloidala 10 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful