You are on page 1of 37

REŢELE DE TELECOMUNICAŢII

Apariţia şi evoluţia reţelelor de telecomunicaţii


Competenţa:
 Analizează arhitecturi şi topologii de reţele
APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA REŢELELOR DE TELECOMUNICAŢII

O reţea de telecomunicaţii corespunde unui ansamblu de linii (canale de


transmisie) şi noduri (centre de comutare), dispuse astfel încât mesajele pot să treacă dintr-
un punct al reţelei spre oricare alt punct, prin intermediul mai multor linii şi prin diverse
noduri.
Prima reţea de telecomunicaţii (comunicaţii la distanţă) a fost reţeaua destinată telegrafului,
care începe să se dezvolte aproximativ din anul 1840. A doua reţea de telecomunicaţii s-a
dezvoltat după 1880, fiind destinată convorbirilor telefonice.
O etapă importantă în evoluţia transmisiilor telefonice a avut loc atunci cînd s-a trecut de la
transmisia în banda de bază la transmisia într-o bandă translatată (multiplexarea/partajarea
în frecvenţă).

Evoluţia transmisiei semnalelor a fost în strânsă dependenţă cu dezvoltarea reţelei de


telecomunicaţii şi a traversat mai multe etape, identificarea acestora în ordine cronologică
fiind aproximativ următoarea:
- necesitatea convorbirilor telefonice universale (“oricine cu oricine”), a determinat
proiectarea şi impunerea ca soluţie tehnică a centralei de comutaţie;
- necesitatea realizării unei reţele de telecomunicaţii eficiente şi economice, a determinat
proiectarea şi amplasarea echipamentelor de transmisie multiplexată;
- necesitatea ca legătura dintre două telefoane să se facă fără existenţa unui intermediar
(operator), a determinat proiectarea şi impunerea ca soluţie tehnică a centralei
telefonice automate.
În figura I.1 este reprezentată o centrală de comutaţie manuală.

Fig. I.1 CENTRALA MANUALĂ

Etapele dezvoltării reţelei telefonice:


• mai întâi au fost conectaţi abonaţii situaţi în aceeaşi zonă (amplasaţi în aceeaşi
localitate), la un “repartitor” comun (Fig. I.2) deservit de un operator, ceea ce a
determinat apariţia centralelor telefonice;
• apoi zonele, respectiv localităţile au fost conectate între ele ceea ce a determinat
apariţia conexiunilor interurbane (cabluri interurbane);
• au fost găsite soluţii de eficientizare economică a conexiunilor dintre centrele de
conectare a abonaţilor (dintre localităţi), ceea ce a determinat apariţia tehnicilor de
multiplexare;
• a fost soluţionată realizarea selecţiei în mod automat, determinând apariţia centralei
telefonice automate.

Fig. I.2 REPARTITOR

În Fig. I.3 este reprezentată schema simplificată cu componentele de bază caracteristice


reţelei telefonice.
Repartitor Repartitor Canale
de recepţie de transmisie de emisie

Concentrator Echip.
Centrală de multiplex
COMUTAŢI de
E transmisie

Post
abonat Canale de
Cablu de
transmisie recepţie
Cablu de Cablu de
distribuţie transmisie

Accesul Transferul zonal Transferul la distanţă

DISTRIBUŢIA COMUTAŢIA TRANSMISIA

Fig.I.3 Componentele de bază ale reţelei telefonice

Prin multiplexare, o legătură de comunicaţie este partajată în acelaşi timp de mai mulţi
utilizatori. La început, s-a utilizat transmisia multiplexată numai în porţiunea denumită
“transfer la distanţă” (Fig. I.3). Ulterior, o dată cu dezvoltarea tehnologică s-a transmis prin
metode de multiplexare şi în porţiunea “transfer zonal” sau în anumite situaţii în porţiunea
“acces” pentru abonaţii speciali. Există două procedee importante de multiplexare:
multiplexarea cu partajare în frecvenţă şi multiplexarea cu partajare în timp.
Elementele componente ale unei reţele de telecomunicaţii tradiţionale, pot fi clasificate
în trei categorii:
TERMINALE, reprezentând aparatele cu ajutorul cărora se transmit şi se
recepţionează mesajele transportate de reţea;
MEDII DE TRANSMISIE, reprezentând canalele de comunicaţie utilizate şi care sunt
realizate cu fir sau fără fir (wireless);
NODURILE DE COMUTAŢIE, care ajută la direcţionarea corespunzătoare a mesajelor
şi corespund primelor centrale telefonice.

Centrala telefonică automată a început să fie utilizată după anul 1900. Primele centrale
automate erau realizate cu motoare electrice (pas cu pas), comutatoare rotative şi relee
electromagnetice. Centralele automate digitale au fost utilizate cu prioritate după anul 1980.

O centrală automată este capabilă să indeplinească următoarele roluri:


• Sesizează terminalul care iniţiază o cerere de convorbire şi furnizează tonul de apel;
• Interpretează pulsurile sau tonurile DTMF formate de abonatul chemător;
• Realizează conectarea spre telefonul apelat (dacă acesta aparţine de aceeaşi centrală),
sau spre o altă centrală distantă cu scopul de a prelungi legătura spre telefonul apelat.
Rolul unei centrale poate fi de conectare între abonaţii locali (centrală locală), sau de
direcţionare spre abonatul distant (centrală de tranzit). O centrală de tranzit realizează
legături între centrale.

Tipuri şi topologii de reţele de comunicaţii electronice


Competenţe:
 Analizează arhitecturi şi topologii de reţele
 Identifică echipamentele reţelelor de comunicaţii electronice

TIPURI ŞI TOPOLOGII DE REŢELE DE COMUNICAŢII ELECTRONICE

a) Tipuri de reţele. Telecomunicaţiile pot fi realizate prin intermediul unor reţele de


transmisie a mesajelor. O reţea de telecomunicaţii este alcătuită din conexiunile necesare
utilizatorilor acelei reţele.

Evoluţia reţelelor de telecomunicaţii a presupus:


• dezvoltarea unei reţele pentru transmisiile telegrafice (reţeaua telegrafică);
• dezvoltarea unei reţele pentru transmisiile telefonice (reţeaua telefonică);
• dezvoltarea unei reţele pentru transmisiile radio (reţeaua comunicaţiilor radio);
• dezvoltarea unei reţele pentru transmisiile de radiotelefonie celulară (reţeaua de telefonie
mobilă);
• dezvoltarea reţelei pentru transmisiile INTERNET (reţeaua INTERNET), etc.
Printr-o strategie ce a urmărit compatibilitatea între reţele, au fost standardizate echipamente
de interfaţă corespunzătoare, care permit integrarea tuturor reţelelor existente într-o reţea
mondială de telecomunicaţii.
Fiecare reţea are la bază unul sau mai multe medii de transmisie. De-a lungul timpului s-au
folosit pentru realizarea conexiunilor, următoarele medii de transmisie:
- legături prin conductoare de cupru (simetrice şi nesimetrice);
- legături prin unde radio;
- legături prin fibre optice.
Nevoia de informare rapidă a impulsionat dezvoltarea reţelelor de telecomunicaţii. De
asemenea, necesitatea unei legături de comunicaţie peste oceanul Atlantic, a determinat
căutarea şi aplicarea unor soluţii tehnologice de vârf. Primul aparat care a demonstrat
rapiditatea cu care se transmite semnalul electric a fost telegraful, lansat între anii 1837 –
1844. Aparatul telefonic începe să fie utilizat din 1876. Prima transmisie radio–telegrafică
este realizată în anul 1895 de Marconi. Apoi, în 1901 se transmite cu succes peste oceanul
Atlantic, prima radio-telegramă. Transmisiile de radiodifuziune au început a fi experimentate
în perioada 1914 –1918, iar transmisiile de televiziune îşi au începutul în perioada anilor
1939-1945.

Alte momente importante pentru dezvoltarea telecomunicaţiilor:


• Mărirea inductanţei liniilor simetrice din cabluri (pupinizarea), aplicată cu aproximaţie
după 1900;
• Utilizarea repetorului vocal (circa 1915);
• Transmisia multiplexată a convorbirilor (circa 1920);
• Utilizarea cablului coaxial (circa 1940);
• Lansarea sateliţilor pentru comunicaţii (după 1960);
• Folosirea cablului cu fibre optice (după 1975);
• Utilizarea transmisiilor de radiotelefonie mobilă (după 1980);
• Utilizarea pe scară largă a comunicaţiilor prin INTERNET (după 1990).
Majoritatea reţelelor de telecomunicaţii aflate în prezent în exploatare au proprietatea de a fi
fost iniţial reţele specializate, necesitând în cazul transmisiilor digitale echipamente de
interfaţă şi tehnici specifice de modulaţie. În acest sens se pot delimitata:
• reţeaua de telegrafie, care permitea viteze digitale de transmisie sub 300 Bd ;
• reţeaua de telefonie clasică, ce permite transmisia de date în zona circuitului de
abonat, numai cu ajutorul modemurilor;
• reţelele publice pentru comutaţia pachetelor de date, care transportă datele în
conformitate cu protocolul X.25 ;
• reţelele de radio şi televiziune, conectate prin legături radio, prin reţele de
radiorelee, sau prin cabluri coaxiale, necesitînd modemuri pentru transmisia datelor;
• reţelele de comunicaţii mobile, care permit conectarea la reţeaua fixă învecinată, şi
care suportă atât transmisia semnalelor vocale, cât şi a semnalelor digitale ;
• reţelele private de radio destinate serviciilor de urgenţă, deţinătorilor de parcuri auto,
etc. ;
• reţelele private de telefonie (PABX – Private Automatic Branch Exchange) , care în
incinta unei întreprinderi au utilizare privată, fiind conectate la o centrală publică prin
una sau mai multe joncţiuni ;
• reţelele private de calculatoare, numite LAN-uri (Local Area Network) .
În prezent, datorită progreselor tehnice şi tehnologice, acest mod de abordare unilaterală a
reţelelor a fost abandonat, fiind stimulată abordarea ce are la bază conceptul de reţea unica
independentă de serviciu (ISDN : Integrated Services Digital Network), adică o reţea digitală
cu integrarea serviciilor.
b) Topologii de reţele.

Termenul topologie de reţea se referă la dispunerea fizică în teren a elementelor care


compun o reţea de comunicaţii sau o reţea de calculatoare. Topologia este un termen
consacrat, folosit când se fac referiri la configuraţia spaţială a reţelei. Topologia unei reţele
determină în bună măsură performanţele acesteia. Alegerea unei anumite topologii
influenţează tipul de echipament necesar, posibilitatea de extindere a reţelei, modul în care
este administrată reţeaua. Diversitatea topologiilor presupune metode de comunicaţie
diferite, iar aceste metode au o mare influenţă în reţea.
Schema bloc simplificată a unei subreţele de comunicaţii este prezentată în fig. I.4.

T T

CL
J J
T

J JE
CL
CT

T
J J
CL

T T
Fig. I.4 SCHEMĂ BLOC SUBREŢEA TC.
(T: terminal; CL: centrală locală; J: joncţiune locală; CT: centrală de tranzit;
JE: joncţiune exterioară subreţelei (distantă))

În reţeaua globală de comunicaţii electronice, există topologii specifice subreţelelor de


acces/distribuţie şi topologii specifice subreţelelor de transmisie. Aceste topologii s-au impus
ca urmare unor considerente de implementare practică, de întreţinere şi de siguranţă în
funcţionare.

Topologii specifice distribuţiei:

Structuri în arbore sau radiale specifice reţelei de telefonie;


Structuri prin centrală privată;
Structuri pentru servicii Internet (reţea magistrală, inel, stea);
Structuri de tip CATV (reţea magistrală).

Principalul avantaj al unei structuri tip arbore este economic, deoarece asigură o lungime
minim posibilă a căilor de transmisie prin reţeaua de comunicaţii electronice. Dezavantajul
major este inexistenţa reţelei de rezervă. În figura I.5 este reprezentată o stuctură tip arbore.

T
C
T
CL
T
C
T
CT
T
C
T
CL
T
C
T

Fig. I.5 STRUCTURA TIP ARBORE (DE DISTRIBUŢIE)


(T: terminal; C: concentrator; CL: centrală locală; CT: centrală de tranzit)

Accesul prin centrală telefonică privată (PABX) se caracterizează prin funcţionare


independentă, sau în reţea. Conectarea la reţeaua publică se poate face cu linii analogice
sau ISDN. În figura I.6 este reprezentată o stuctură de acces prin PABX.
TELEFON 1

TELEFON n
Centrală
PABX
FAX

PC

Fig. I.6 STRUCTURA TIP PABX

Principala structură utilizată pentru reţeaua de comunicaţii electronice în zona de transmisie


este topologia plasă (interconectare totală). Un asemenea tip de reţea este prezentată în
figura I.7. Avantajul unei interconectări totale este existenţa unor rute de rezervă, iar
dezavantajul principal este costul mai mare.

C C

C CL

CL CT

C
CL

C C

Fig. I.7 STRUCTURA TIP PLASĂ


( C: concentrator; CL: centrală locală; CT: centrală de tranzit)
REŢELE TELEFONICE PUBLICE PSTN
Fişa suport 2: Reţeaua de telefonie publică (PSTN)
Competenţe:
 Analizează arhitecturi şi topologii de reţele
REŢEAUA DE TELEFONIE PUBLICĂ (PSTN)
PSTN (Public Switching Telecommunication Network) este o reţea de circuite comutate,
utilizată iniţial pentru comunicaţii vocale şi care are peste 800 milioane de abonaţi de
telefonie fixă. La început a fost o reţea de linii cu fire conductoare, destinată în exclusivitate
telefoniei analogice, dar de-a lungul timpului s-a transformat întro reţea în cea mai mare
parte digitală, care deserveşte atât telefonie fixă (analogică sau digitală) cât şi telefonie
mobilă celulară. Canalul digital de bază în reţeaua PSTN are debitul de 64 kb/s şi
corespunde canalului vocal de circa 4 KHz (300 Hz – 3400 Hz). Corespunzător, vechea
metodă de multiplexare cu partajare în frecvenţă a fost înlocuită cu multiplexarea cu partajare
în timp. În figura I.8 este reprezentat simplificat modul de utilizare a reţelei de tip PSTN.

Fig.I.8 ROLUL REŢELEI PSTN


Mai bine de 100 de ani reţeaua PSTN a asigurat transportul semnalelor vocale. Cu ajutorul
unor interfeţe specializate, plasate în zona de acces, vechea reţea PSTN poate să realizeze
transportul semnalelor digitale provenite de la un PC, un telefon celular, sau un Fax. Pentru
transportul semnalelor digitale, reţeaua PSTN modernizată, foloseşte transmisii de tip PDH şi
în tot mai multe situaţii transmisii de tip SDH.

Caracteristicile cele mai importante ale reţelei PSTN:


• Atribuirea resurselor necesare pentru transportul mesajelor se face permanent pe toată
durata comunicaţiei
• Comunicaţia este bidirecţională, fiind optimizată pentru banda vocală de la 300 Hz la
3400 Hz
• Transmisia informaţiilor numerice se poate realiza cu ajutorul unui modem
• Mediul de transmisie este divers: perechi de cupru, fibre optice, legături radio.
În figura I.9 este reprezentat modul de utilizare al reţelei PSTN atât de telefonia mobilă,
cât şi de un abonat dintro societate cu centrală PABX.
PST
PCM N

Telefon de
Antenă interior
Centrală
staţie Centru
PBAX
celulară comutaţie
celulară

Fig. I.9 MODURI DE UTILIZARE A REŢELEI PSTN


Transmisia în banda vocală.
O legătură telefonică se poate realiza prin trei moduri de transmisie:
transmisia în banda vocală;
transmisia multiplexată în frecvenţă;
transmisia multiplexată în timp.
Transmisia în banda frecvenţelor vocale se face pe liniile metalice bifilare aeriene, sau
din cablurile urbane. Transmisiile multiplexate sunt transmisii de înaltă frecvenţă şi se pot
realiza pe linii aeriene, pe linii din cabluri (simetrice sau nesimetrice), pe linii radio (legături
prin radioreleu, legături prin sateliţi de comunicaţie) şi prin utilizarea fibrelor optice. În cazul
transmisiilor multiplexate în frecvenţă, legăturile bilaterale se fac de cele mai multe ori pe 4
fire. Excepţie face transmisia multiplexată pe linia aeriană, când sunt utilizate numai 2 fire. În
acest caz, cele 2 sensuri ale unei convorbiri folosesc benzi diferite de frecvenţă.
O linie de transmisie pentru telecomunicaţii este caracterizată în primul rând de banda de
frecvenţe pe care poate să o transmită, sau prin numărul canalelor de transmisie.

Benzile de frecvenţă ale celor mai importante linii de transmisie sunt următoarele:
• 0….150 KHz pentru linia aeriană
• 0….550 KHz pentru liniie metalice simetrice din cabluri
• 0….60 KHz pentru liniile simetrice pupinizate din cabluri
• 0….60 MHz pentru liniile coaxiale
Banda frecvenţelor care pot fi transmise pe linia aeriană este limitată în primul rând de
zgomotul produs de staţiile de radioemisie pe unde lungi, şi în al doilea rând de parametrii
liniei.
Primele transmisii s-au făcut în banda frecvenţelor vocale. Este cea mai simplă transmisie.
Pentru legătura de la abonat la centrală se foloseşte linia metalică cu 2 fire (linia aeriană sau
linia torsadată din cabluri). Pentru legături la distanţe mari s-au practicat transmisii în banda
vocală pe 4 fire (două perechi din cablu), motivaţia fiind evitarea apariţiei unor oscilaţii
posibile.
O legătură telefonică între 2 abonaţi se poate realiza din mai multe linii de transmisie,
conectate prin intermediul centralelor telefonice interurbane. Atenuarea maximă a unei linii
de transmisie în banda vocală (măsurată la 800 Hz), nu trebuie să depăşească 10 dB.
Această condiţie determină lungimile maxime ale liniilor metalice folosite la transmisia fără
amplificare în banda vocală:
• 250 Km pentru linia aeriană cu fire din cupru cu diametrul de 3 mm;
• 60 Km pentru linia aeriană cu fire din oţel cu diametrul de 3 mm;
• 15 Km pentru linia nepupinizată din cablu cu fire din cupru de 0,9 mm;
• 25 Km pentru linia nepupinizată din cablu cu fire din cupru de 1,4 mm;
• 50 Km pentru linia pupinizată din cablu cu fire din cupru de 0,9 mm.
Realizarea circuitelor telefonice de frecvenţă vocală presupune utilizarea liniilor aeriene cu
fire din cupru dur, din bronz, sau din oţel şi a liniilor pupinizate sau nu din cabluri. Liniile
aeriene au o atenuare relativ mai mică, dar costul conductoarelor este mai mare, necesitatea
unei rezistenţe mecanice impunând secţiuni mult mai mari. Un alt dezavantaj al liniilor
aeriene provine de la numărul limitat al transmisiilor telefonice de frecvenţă vocală care se
pot realiza pe un traseu aerian. Datorită înălţimii stâlpilor şi distanţei dintre fire (≥ 20 cm), nu
s-au putut realiza simultan mai mult de 30 transmisii. Un număr mai mare de transmisii în
banda vocală se pot realiza prin folosirea liniilor simetrice din cablul pupinizat, sau
nepupinizat.
Perechile de conductoare ale liniilor metalice de transmisie în banda vocală sunt conectate în
centrala telefonică printr-un transformator de linie.

Funcţiile transformatorului de linie:


• adaptarea dintre impedanţa caracteristică a liniei metalice şi impedanţa echipamentului
din centrală;
• separarea galvanică a liniei faţă de echipament, necesară pentru protecţia echipamentului
faţă de tensiunile induse în linie;
• adaptarea de la o linie aeriană la o linie din cablu urban şi apoi de la linia din cablu la
echipamentul din centrală (cazurile când liniile aeriene nu pot fi instalate în localităţi).
Se poate concluziona că transmisia în banda vocală se face de cele mai multe ori pe 2 fire
(excepţia provenind de la transmisia în bandă vocală la distanţe mari), iar transmisia
multiplexată (în înaltă frecvenţă) se face în majoritatea cazurilor pe 4 fire (excepţia provenind
de la transmisia multiplexată pe o pereche aerienă).

REŢELE TELEFONICE PRIVATE PABX


Structura unei reţele de acces prin PABX
Competenţe:
 Analizează arhitecturi şi topologii de reţele
 Identifică echipamentele reţelelor de comunicaţii electronice
STRUCTURA UNEI REŢELE DE ACCES PRIN PABX

Centrala proprie de întreprindere tip PABX (Private Automatic Branch eXchange) este
o minicentrală telefonică destinată unui grup de utilizatori, spre deosebire de centrala clasică
utilizată de companiile de telecomunicaţii pentru a oferi servicii tuturor utilizatorilor posibili.
Prima minicentrală manuală proiectată a fost denumită PMBX (Private Manual Branch
eXchange) şi era destinată diverselor societăţi particulare, sau guvernamentale. O centrală
PMBX este reprezentată în figura I.10.
Fig. I.10 CENTRALĂ PRIVATĂ MANUALĂ

Automatizarea comutaţiei (mai întâi electromecanică şi mai târziu electronică) a determinat


apariţia minicentralelor PABX.

Deoarece astăzi comutaţia automată este generalizată, denumirea PABX este tot mai
frecvent înlocuită cu PBX (Private Branch eXchange).
Interconectarea prin PABX permite concentrarea traficului propriu unei societăţi, spre reţeaua
PSTN. Posesorul de centrală PABX dispune de obicei şi de reţea poprie de calculatoare,
pentru care are nevoie de acces la Internet. De regulă, traficul rezultant poate fi satisfăcut
printr-o legătură cu exteriorul de cel puţin 2048 Kbps. Un asfel de debit corespunde
multiplexului primar PCM.

Componenţa multiplexului primar PCM:


• un canal pentru sincronizare
• un canal pentru semnalizare
• 30 canale pentru comunicaţii.
Prin utilizarea echipamentelor specifice multiplexului primar, legătura de 2048 Kbps poate fi
realizată pe două perechi cu conductoare de cupru (două linii de abonat). Cele două perechi
metalice cu ajutorul tehnologiei de multiplexare înlocuiesc 30 de linii de abonat. În situaţiile
când traficul este foarte mare, legătura cu exteriorul este realizată prin fibră optică. În figura
I.11 este reprezentată o schemă posibilă de conexiuni în cazul unui acces prin PABX.
Reţea
PSTN

PABX

Fig.I.11 CONEXIUNE PRIN PABX

O centrală PABX permite interconectarea utilizatorilor din interiorul societăţii deservite, fără a
folosi reţeaua PSTN exterioară. În cazul când abonatul chemat este din exterior, centrala
PABX selectează automat canalul de ieşire spre reţeaua PSTN. Prin urmare centralele
telefonice private sunt capabile să funcţioneze independent sau în reţea, iar conectarea la
reţeaua publică se poate face pe linii analogice sau ISDN.

Serviciile posibile prin PABX:


• transmisii telefonice
• transmisii fax
• transmisii de date.
Dintre avantajele acestui tip de acces, următoarele sunt evidente:
• Reducerea costurilor la convorbirile de interior
• Utilizarea eficientă a conexiunii dedicate legăturii cu reţeaua PSTN
• Folosirea eficientă a serviciilor Internet

Blocurile componente ale unei centrale PABX (figura I.12):


• Blocul de comutaţie automată
• Blocul de prelucrare şi control a cererilor de utilizator
• Bateria electrică de alimentare
• Regleta de conexiuni la terminalele de interior
• Regleta de conectare externă la PSTN
COMUTAŢIE C
AUTOMATĂ O
N
E
X
B I
A PRELUCRARE U reţea
T ŞI N PSTN
E CONTROL E
R
I
E E
X
CONEXIUNI INTERNE T.

T1 Tn

Fig. I.12 SCHEMA BLOC A UNEI CENTRALE PABX

Funcţii de bază ale unei centrale PABX:


1. Stabilirea conexiunilor (circuitului) dintre 2 utilizatori
2. Menţinerea conexiunilor (circuitului) pe toată durata cerută de utilizatori
3. Deconectarea la cererea utilizatorilor
4. Înregistrarea unor informaţii de taxare
Facilităţi oferite de diverse centrale PABX:
• Căsuţă vocală (mesagerie vocală)
• Răspuns vocal interactiv
• Apel de tip conferinţă
• Afişare nume utilizator (serviciu hotelier)
• Blocare acces extern („Nu deranjaţi”)
• Interfaţă pentru acces direct spre reţelele de telefonie celulară, determinând costuri
mai mici pentru societate
• Posibilitate de parolare a oricărui telefon conectat la centrală
În prezent există o tendinţă de „migrare” dinspre telefonia tradiţională spre telefonia IP. Prin
urmare, în mod natural, a fost proiectată centrala telefonică IP-PBX care reuşeşte să îmbine
cu succes funcţionalităţile standard ale centralelor telefonice clasice de tip PABX cu
avantajele şi beneficiile tehnologiei VoIP (Voice over Internet Protocol).
 Centrala IP-PBX:
- comută apeluri dinspre şi înspre orice reţea de voce existentă: PSTN, ISDN, reţea
celulară.
- este uşor de interconectat cu sistemele de telefonie bazate pe standarde clasice de
comutaţie sau cu sisteme de tip VoIP, putând fi folosită ca o extensie a centralelor deja
implementate.
 Realizarea unei centrale IP-PBX presupune un calculator, un program de
aplicaţie şi cartele specializate (plăci PCI).
 O astfel de centrală („de birou”) permite abonaţilor conectaţi să efectueze
convorbiri între ei şi să se conecteze către oricare alt telefon din exterior. Semnalul vocal
„VoIP” parcurge cea mai mare parte a transmisiei sub forma pachetelor IP, prin reţeaua
Internet. El este apoi transformat în semnal vocal normal şi introdus în reţeaua telefonică prin
intermediul unui echipament „gateway” (swich de telefonie). Există dispozitive hardware
VoIP, care realizează conversia vocii în pachete IP. Acestea permit conectarea la Internet şi
efectuarea convorbirilor telefonice internaţionale fără ajutorul unui PC. În acest caz,
conectarea telefonului hardware la Internet se face similar unui PC, prin adresă IP. La cele
două capete ale unei conexiuni VoIP pot fi calculatoare, hardware VoIP, telefoane clasice
sau aparate fax, în orice combinaţie. Preţul unei convorbiri prin Internet este de câteva ori
mai ieftină decât preţul unei convorbiri tradiţionale.

REŢELE DE CABLU TV (CATV)


Structura unei reţele CATV
Competenţe:
 Analizează arhitecturi şi topologii de reţele
 Identifică echipamentele reţelelor de comunicaţii electronice
STRUCTURA UNEI REŢELE CATV

Televiziunea prin cablu este un sistem de difuzare a unor programe TV, radio FM şi a
altor servicii pentru consumatori, cu ajutorul semnalelor de radio-frecvenţă, transmise spre
aparatele de recepţie prin intermediul unei reţele fixe realizată cu fibră optică sau cu cablu
coaxial.
Televiziunea prin cablu a apărut în paralel cu televiziunea tradiţională radiodifuzată, a cărei
recepţie necesită o antenă.

Trebuie făcută observaţia că denumirea CATV are mai multe provenienţe, dar toate cu
aceeaşi semnificaţie:
- televiziune prin cablu (CAblu TV);
- televiziune cu antenă colectivă (Community Antena TV);
- televiziune cu acces colectiv (Community Access TV).
Începuturile televiziunii prin cablu sunt legate de unele deficienţe de propagare a semnalului
de televiziune. Primul sistem de televiziune prin cablu a fost utilizat spre sfârşitul anilor '40,
lansarea lui fiind datorată imposibilităţii recepţiei cu o antenă obişnuită în zonele unde
vizibilitatea directă între antena emiţătorului şi antena receptorului nu era posibilă. Astfel de
situaţii erau frecvente în zonele muntoase. Ca urmare, în localităţile „de peste munţi” au fost
montate antene speciale (de dimensiuni mari şi amplasate la înălţime), cu ajutorul cărora se
putea recepţiona semnalul TV, care era apoi distribuit populaţiei prin reţea de cablu coaxial.
O astfel de antenă, special construită pentru o colectivitate, se numea „Community antena”
(antenă colectivă).
De asemenea, difuzarea televiziunii prin cablu s-a dezvoltat iniţial şi în oraşele mari, fiecare
ansamblu de locuinţe fiind dotat cu o antenă colectivă şi un amplificator colectiv. Mai departe
semnalul TV era distribuit printr-o reţea fixă realizată cu cablu coaxial. Se proceda în felul
acesta pentru:
• evitarea „pădurilor de antene individuale” care ar fi determinat un aspect
neplăcut.
• evitarea problemelor datorate perturbaţiilor industriale precum şi multiplele
reflexii datorate construcţiilor.
În figura I.14 este reprezentat un sistem de recepţie şi distribuţie colectivă.
Receptoare TV

Amplificator Amplificator Receptor


FIF UIF SHF/UIF
Amplificator
distribuitor

Linie de
SUMATOR
distribuţie

Linii de distribuţie
Fig. I.14 Sistem CATV
\Sistemul poate permite recepţia comună într-un ansamblu de locuinţe, într-un cartier, sau
chiar într-un întreg oraş. Semnalele de FIF, UIF sau SHF, sunt amplificate pentru fiecare
canal în parte, iar pe canalul de microunde este şi demodulat MF respectiv remodulat MA în
gama de UIF. Semnalele obţinute sunt apoi aplicate unui sistem de însumare şi distribuire pe
mai multe direcţii de distribuţie, care transferă recepţia spre anumite ansamble de locuinţe.
În cazul în care distanţele sunt mari este necesar ca pe linia de distribuţie să se instaleze
amplificatoare suplimentare pentru refacerea nivelului de semnal. Dacă este înlocuit cablul
coaxial cu fibra optică, va creşte distanţa dintre amplificatoarele amplasate pe traseul de
distribuţie. Fibra optică se caracterizează prin atenuare mult mai mică, dar necesită
transformări digitale ale semnalului de radiofrecvenţă.
Sistemele de recepţie colectivă prezintă marele avantaj de a asigura o recepţie
corespunzătoare pentru toate receptoarele cuplate la sistem, indiferent de condiţiile locale de
recepţie.
Dezvoltarea şi perfecţionarea instalaţiilor de recepţie colectivă, coroborată cu cererea unui
număr cât mai mare de programe TV a condus la apariţia reţelelor de distribuţie de bandă
largă, realizate cu cablu coaxial din cupru sau cu fibră optică. În acest mod se poate distribui
într-un întreg oraş sau o zonă a ţării o gamă largă de programe TV şi Radio, emise terestru
sau prin intermediul sateliţilor. Punctul central întro reţea CATV este staţia de recepţie şi
retransmitere a programelor radiodifuzate terestru sau prin sateliţi. Toate semnalele video şi
audio recepţionate sunt prelucrate, amplificate şi transmise în reţeaua de distribuţie.
Amplificatoarele intermediare amplasate pe parcursul lanţului de distribuţie au rolul de a
menţine pentru toţi abonaţii, calitatea optimă de recepţie.

Etapele evoluţia reţelelor CATV de „bandă largă”:


• mai întâi s-a transmis într-o bandă cu frecvenţa maximă de 300 MHz, ceea ce
permitea un număr de circa 24 programe TV, 27 programe Radio stereo (în gama
UUS) şi 16 programe audio digitale;
• s-a transmis apoi într-o bandă cu frecvenţa maximă de 450 MHz, ceea ce permitea
un număr de maxim 35 programe TV, 30 programe Radio stereo (în gama UUS) şi
16 programe audio digitale;
• s-a transmis şi mulţi furnizori CATV transmit şi astăzi într-o bandă cu limita
superioară 550 MHz;
• operatorii care deţin cea mai performantă tehnologie analogică în domeniul CATV
retransmit într-o bandă cu frecvenţa maximă la circa 800 MHz.
Dacă sistemele CATV mai vechi erau proiectate pentru o bandă de 300± 400 MHz,
sistemele moderne pot funcţiona în banda de frecvenţe de la 50 MHz până la 800 MHz.
Având în vedere că transmisiile de televiziune analogică necesită 6 - 8 MHz/canal, rezultă că
se pot oferi abonaţilor foarte multe programe, utilizându-se tehnica de multiplexare în
frecvenţă (FDM). Prin urmare este posibil ca mai multe programe (canale) să fie difuzate pe
acelaşi cablu, fără a fi necesar să utilizăm câte un circuit separat pentru fiecare canal
(program). Separarea (alegerea) unui canal din semnalul multiplexat se face cu ajutorul
selectorului (tuner/circuit de acord) prevăzut în aparatul de recepţie (Televizor, Radio, Video-
Recorder). Acest mod de retransmisie este reprezentat în figura I.15.

TV1
TVn

Echipament
terminal de linie
(SUMATOR)

Fig. I.15 COMUNICAŢIE ÎNTR-UN SINGUR SENS

Există programe TV care sunt transmise abonaţilor atât prin radiodifuzare, cât şi prin reţele
CATV, de regulă în benzi de frecvenţă diferite. Există de asemenea anumite programe TV
care sunt distribuite exclusiv prin reţeaua CATV, acestea având un regim mai relaxat din
punctul de vedre al unor restricţii impuse de societate.
Difuzarea televiziunii analogice prin cablu este realizată printro transmisie de bandă largă. În
acest caz, un echipament terminal de linie plasat la un capăt al reţelei CATV, transmite un
număr de programe TV pe acelaşi cablu la care sunt conectate receptoarele TV ale
abonaţilor. La început transmisia a fost unidirecţională, făcând posibilă utilizarea
amplificatoarelor. O astfel de reţea este organizată în arbore şi poate atinge zeci de kilometri
(Fig. I.15).

Transformarea reţelei de cablu CATV şi într-o reţea de acces la Internet a fost posibilă
prin împarţirea benzii de frecvenţe a unui singur cablu în doua părţi:
• banda de frecvenţe joase folosite pentru transmisia înapoi spre echipamentul
de linie („upstream”);
• banda frecvenţelor înalte folosită pentru transmisia înainte („downstream”) de
la echipamentul de linie spre receptoarele TV ale abonaţilor.
Astfel reţeaua CATV s-a transformat din reţea unidirecţională în reţea bidirecţională.
Cablul utilizat pentru transmisia de bandă largă este cablul coaxial cu impedanţa
caracteristică de 75 Ω. O aplicaţie la un moment dat a fost următoarea :
1. Banda 5-116 MHz utilizată pentru sensul înapoi (spre echipamentul de linie);
2. Banda 168-300 MHz utilizată pentru sensul înainte (spre abonaţi);
3. Banda 116-168 MHz cu rol de separare a celor două sensuri.
Separarea celor doua sensuri permite realizarea repetoarelor necesare pentru amplificarea
simultană a semnalelor transmise bidirecţional. Schema bloc a unui repetor care permite 2
sensuri de transmisie pe un singur cablu este redată în Fig. I.16
înainte FTS „downstream”
A

A
înapoi FTJ „upstream”

Fig.I.16 REPETOR PENTRU TRANSMISIE BIDIRECŢIONALĂ

Prin urmare, această abordare a determinat transformarea reţelei CATV dintr-o reţea punct
la multipunct, întro reţea punct la punct, ceea ce a permis utilizarea ei ca modalitate de acces
la comunicaţiile prin Internet. Conexiunea prin reţea de televiziune prin cablu (CATV) este
asemănătoare conexiunii tip reţea ISP. Deosebirea provine de la modul de transmitere a
datelor în reţea. În acest caz pe acelaşi suport fizic sunt create mai multe canale de
transmisiune prin utilizarea unor semnale purtătoare, de frecvenţe diferite. Astfel este posibil
să se transmită simultan pe acelaşi suport fizic semnale de televiziune şi semnale de date.
Cablul coaxial permite o viteză de transmisie ridicată, superioară celei posibile pe o linie
telefonică obişnuită. Este necesar însă un echipament de interfaţă special (modem de cablu
CATV), care transformă semnalele binare ale calculatorului în semnale potrivite a fi
transmise pe cablu coaxial. În figura I.17 este reprezentat un modem de cablu.

Fig I.17 MODEM REŢEA CATV


Difuzarea televiziunii prin cablu se face în mod preponderent în America de Nord, Europa,
Australia, Asia de Est şi se face frecvent în America de sud şi în Orientul Mijlociu.
Televiziunea prin cablu nu s-a putut implementa cu succes în Africa, datorită „împrăştierii”
aparatelor de recepţie, ceea ce implică ineficienţă economică.
Un alt aspect este apariţia şi dezvoltarea televiziunii radiodifuzate prin sateliţi de comunicaţii,
ceea ce constituie o concurenţă pentru televiziunea prin cablu. În Africa de Sud, recepţia
DBS (Direct Broadcasting Satelit) este mai populară decât difuzarea prin reţea CATV.
Din punct de vedere tehnic, o reţea CATV modernă presupune distribuirea unui număr de
canale de televiziune recepţionate şi mixate într-o locaţie centrală, spre abonaţii unei
comunităţi, prin intermediul unei reţele ramificate realizată cu fibre optice şi/sau cu cabluri
coaxiale. Sunt utilizate de asemenea amplificatoare de bandă largă. Începând cu sfârşitul
anilor `90, arhitectura CATV cea mai performantă poartă denumirea „Hybrid fiber coaxial
network”, ceea ce înseamnă că o reţea CATV modernă foloseşte şi fibră optică şi cablu
coaxial.
Sistemele tradiţionale de televiziune prin cablu au funcţionat şi încă funcţionează în domeniul
analogic, adică au multiplexat semnale standard de radiofrecvenţă. În ultimii ani au apărut
operatori CATV care oferă tehnologie digitală. În cazul tehnologiei digitale, semnalul CATV
este multiplexat în timp.

Avantajele televiziunii digitale sunt :


• transmisia digitală este mai rezistentă la zgomote;
• prin tehnici speciale de codare şi compresie se ajunge ca un canal TV digital să
necesite numai 10± 20% din banda canalului analogic;
• transmisia digitală de televiziune poate fi mai uşor criptată, ceea ce este indicat
pentru „televiziunea la cerere”;
• transmisia digitală de televiziune se poate face pe linia telefonică de abonat,
prin utilizarea unor tehnici speciale.

Acces la Internet prin reţele CATV


Competenţe:
 Analizează arhitecturi şi topologii de reţele
 Identifică echipamentele reţelelor de comunicaţii electronice
ACCES LA INTERNET PRIN REŢELE CATV

Cablul coaxial permite transmisii bidirecţionale (partajate în frecvenţă) şi totodată are o


capacitate foarte mare de transmisie. Semnalele TV ocupă numai o porţiune din banda de
frecvenţă a reţelei CATV. Prin urmare există o disponibilitate de bandă de frecvenţă, care
poate fi utilizată pentru servicii de INTERNET, sau de telefonie IP.

Internetul de bandă largă este un serviciu oferit de operatorii CATV, cu ajutorul


modemului de cablu care transformă semnalele binare în semnale de reţea, transferabile pe
cablul coaxial.
O problemă care există în reţelele CATV mai vechi, provine de la amplificatoarele de bandă
largă montate de-a lungul reţelei şi care sunt unidirecţionale (sensul permis este cel de la
operator spre abonat). Pentru a fi posibil şi sensul de transmisie de la abonat spre operator,
este necesar să se înlocuiască amplificatorul cu un repetor special. Transmisia prin modem
CATV permite accesul rapid la Internet prin intermediul infrastructurii de difuzare a
programelor de televiziune prin cablu.
Tehnica de realizare a unui modem CATV utilizează canalele de transmisie specifice
difuzării TV prin cablu, utilizatorul de modem având pentru recepţia datelor întreaga lărgime
de bandă a unui canal TV (6-8 MHz /”downstream”), iar pentru transmisia datelor o lărgime
de bandă mai mică, de regulă 2 MHz. Un modem de cablu are receptorul acordat pe un
canal TV situat între 50 şi 800 MHz, iar emiţătorul transmite într-o bandă de 2MHz situată
sub 50 MHz. Un modem CATV permite recepţia datelor la viteze de 30-40 Mb/s şi emite cu
viteze de 2-3 Mb/s. Deşi abordările nu sunt în totalitate standardizate, de regulă la recepţie
se utilizează tehnica de modulaţie QAM cu 64 sau 256 puncte, iar pentru emisie modemul
poate utiliza modulaţia cu deplasare de fază în cuadratură QPSK (Quadrature Phase Shift
Keying). Reţelele de difuzare a programelor TV prin cablu coaxial permit transmisia
simultană a programelor de televiziune, a datelor şi a comunicaţiilor telefonice, dacă etajele
de amplificare ale reţelei sunt convertite de la unidirecţional la bidirecţional şi dacă abonatul
are instalat modem CATV. Între un modem de bandă audio destinat reţelei de telefonie
publică şi un modem de cablu coaxial diferenţa esenţială provine de la banda de frecvenţă
disponibilă. Banda modemului CATV este de aproximativ de 2000 ori mai mare decât a
modemului de bandă vocală.

Accesul la Internet prin reţea CATV necesită:


• un modem de cablu (MC) amplasat la abonatul reţelei
• un echipament modem terminal (EMT), amplasat în staţia terminală a operatorului de
CATV. Echipamentul modem terminal (EMT) este cunoscut în documentaţia de
specialitate sub denumirea CMTS (Cable Modem Termination System).
În figura I.18 este reprezentat modul de realizare a accesului de bandă largă cu ajutorul
infrastucturii CATV.

MC1 MC3

EMT
(CMTS)

MC2 MC4

Fig. I.18 ACCES DE BANDĂ LARGĂ LA


INTERNET

Un modem de cablu realizează o comunicaţie digitală bidirecţională pe canale de


radiofrecvenţă oferite de infrastructura unei reţele CATV. Multiplicarea reţelelor hibride (HFC
– Hybrid Fiber Coax), a determinat proiectarea primelor modemuri de cablu (circa 1990),
care de la început au fost gândite cu transmisie asimetrică. S-a avut în vedere că un abonat
are nevoie de un trafic asimetric: o viteză nu foarte mare de la abonat spre operator
(upstream) şi o viteză maxim posibilă dinspre operator spre abonat (downstream).
Acceptarea acestui aspect a fost esenţială deoarece din punct de vedere tehnic era foarte
dificil şi scump să se asigure un debit „upstream” de mare viteză, în situaţia în care
operatorul CATV utiliza deja o bandă suficient de mare în direcţia „downstream”. Tehnologia
modemului de cablu a fost repede acceptată, având în vedere că în SUA erau aproximativ 25
milioane de utilizatori, la finele anului2005.

Echipamentul modem terminal (CMTS) are rolul de a oferi servicii de date cu viteză
mare (comunicaţii Internet prin cablu şi telefonie IP) abonaţilor reţelei CATV. Echipamentul
CMTS este conectat prin canale de mare capacitate la reţeaua Internet. Acest echipament
poate gestiona de la 4 000 modemuri de cablu la peste 150 000 modemuri de cablu. În figura
I.19 este reprezentat un echipament modem terminal.
Spre
Internet

Spre
abonaţi
Fig. I.19 ECHIPAMENT MODEM TERMINAL (CMTS)

Tehnica de transmisie a datelor prin intermediul unei reţele CATV a fost recent standardizată
şi poartă denumirea prescurtată DOCSIS (Data Over Cable Service Interface Specification).
Tehnologia DOCSIS defineşte necesităţile de interfaţă pe suportul de comunicaţii CATV,
pentru transmisii de date. Prin această tehnologie se pot face transferuri de date cu viteze
foarte mari, prin intermediul reţelelor CATV. Utilizând standardul DOCSIS, operatorii CATV
oferă servicii de Internet abonaţilor, accesul realizându-se prin infrastructura existentă de tip
HFC (Hybrid Fibre Coaxial).
Prima specificaţie DOCSIS a fost versiunea 1.0, apărută în martie 1997, revizuită destul de
repede prin versiunea 1.1 prezentată în aprilie 1999. Din cauza cererilor tot mai mari de
servicii simetrice în timp real, servicii de acest tip fiind şi telefonia IP, standardul DOCSIS a
mai fost revizuit încă odată, pentru creşterea vitezelor de transmisie de la utilizator spre
Internet (sens „upstream”). A rezultat în acest fel varianta DOCSIS 2.0, prezentată în ianuarie
2002.
Organizaţia ITU (International Telecommunications Union) a adoptat cele două variante
DOCSIS ca standarde internaţionale. În acest sens există recomandarea „J112 Anexa C”
pentru varianta 1.1, respectiv recomandarea „J122” pentru varianta 2.0. Deoarece benzile de
frecvenţă ale canalelor utilizate sunt diferite în sistemele CATV american şi european, a
trebuit să se facă o adaptare a standardului DOCSIS pentru a fi utilizabil în Europa. A rezultat
„EuroDOCSIS”, care ţine seama că dacă în SUA un canal CATV are o lărgime de 6 MHz
(conform cu sistemul NTSC), în Europa acelaşi canal are lărgimea de 8 MHz (conform cu
sistemele PAL sau SECAM). În aceste condiţii standardul EuroDOCSIS permite viteze
„downstream” (de descărcare din reţea) mai mari, deoarece se foloseşte un canal cu
lărgimea mai mare.

Caracteristici ale standardului DOCSIS:


- raportat la nivelele OSI standardul realizează operaţii pe nivelul 1 (fizic/interfaţă) şi
nivelul 2 (MAC – Media Access Control);
- lărgimile de bandă utilizate de varianta 1.1 cresc progresiv în funcţie de încărcarea
reţelei de la 200 KHz la 3,2 MHz, iar la varianta 2.0 de la 200 KHz la 6,4 MHz;
- modulaţia folosită este digitală de tip QAM (Modulaţie de amplitudine în
cuadratură) şi QPSK (Modulaţie de fază în cuadratură); pentru descărcări din
reţeaua CATV (downstream) se utilizează modulaţia cu 64 sau256 nivele QAM;
pentru transmisii spre reţea (upstream) se foloseşte modulaţia QPSK sau
modulaţia cu 16 nivele QAM; varianta 2.0 este capabilă să facă transmisii spre
reţea (upstream) la viteze mai mari prin folosirea modulaţiei cu 32 sau 64 nivele
QAM;
- accesul MAC se poate face TDMA (Acces multiplu cu diviziune în timp) sau CDMA
(Acces multiplu cu diviziune în cod); în comparaţie cu accesul tip Ethernet
CSMA/CD, în cazul DOCSIS sunt mai puţine coliziuni, deoarece accesul se face în
mod deterministic;
- viteza de transmisie este dependentă de caracteristicile amintite anterior şi are
valorile : viteza dinspre reţea (downstream) este maxim 38 Mbps, iar spre reţea
(upstream) este maxim 10 Mbps (1.0), respectiv maxim 30 Mbps (2.0); varianta
europeană poate atinge o viteză „downstream” de 51 Mbps.
Varianta DOCSIS 3.0, finalizată în anul 2006 este capabilă să facă transmisii „downstream”
cu viteze de 400 Mb/s, respectiv transmisii „upstream” cu viteze de 100 Mb/s. În proiectarea
şi modernizarea sistemului DOCSIS s-a urmărit permanent menţinerea compatibilităţii cu
versiunile anterioare, atât pentru modemul de cablu, cât şi pentru echipamentul modem
terminal (staţia CMTS).
Echipamentul DOCSIS presupune două componente:
• un modem de cablu (MC), care se instalează la utilizator
• o staţie modem (CMTS = Cable Modem Termination System), instalată la operatorul
CATV. Staţia modem CMTS este aparatul care gestionează transferurile
„downstream” şi „upstream” cerute de utilizatori. Pentru comunicaţia duplex între un
modem de abonat (MC) şi CMTS este nevoie de două porturi fizice (în cazul Ethernet
comunicaţia duplex se face printrun singur port). Deoarece calea spre reţea este mai
zgomotoasă (multe cereri aleatorii), staţia CMTS are mai multe porturi „upstream”
decât porturi „downstream”.
Atunci când un furnizor de televiziune prin cablu îşi propune să ofere servicii Internet,
introducerea tehnologiei DOCSIS impune modernizarea reţelei, care va trebui transformată
din reţea unidirecţională în reţea bidirecţională. Vor trebui îndepărtate amplificatoarele
obişnuite (unidirecţionale). Reţeaua va trebui să accepte ambele sensuri pentru transferul de
date.

Etapele realizării Legăturii la Internet a unui calculator personal :


1. Calculatorul prin intermediul modemului de cablu (MC) intră în dialog cu staţia modem
(CMTS) în interiorul reţelei CATV.
2. staţia modem face conectarea (rutarea) cu reţeaua Internet.
Majoritatea tehnicilor de modulaţie digitală abordate şi dezvoltate pentru proiectarea
modemurilor vocale, au fost ulterior adaptate canalelor de transmisiuni cu banda mai extinsă,
aşa cum sunt canalele de comunicaţii pe cablu coaxial sau legăturile radio în microunde. În
acest sens modemurile 64-QAM, sau 256-QAM au fost utilizate cu rezultate foarte bune atât
în echipamentele de telecomunicaţii din sistemele terestre pentru microunde, cât şi la
realizarea modemurilor CATV.
Un alt aspect important este competiţia dintre operatorii CATV şi operatorii din reţeaua
publică de telecomunicaţii (PSTN) în domeniul serviciilor de televiziune, telefonie şi Internet.
În SUA această competiţie s-a permis începând cu anul 2004. Pentru abonaţii de servicii
această competiţie nu poate fi decât benefică. Din 2006 competiţia este permisă şi în
România.
Odată cu apariţia televiziunii digitale şi în special după declanşarea transmisiilor radiodifuzate
prin sateliţi (DBS), a dispărut posibilitatea de „monopol” pentru o anumită comunitate, a unui
anumit operator CATV. Există sateliţi care transmit „wireless” o grilă de programe
comparabilă cu cea oferită de un operator CATV.
O altă potenţială sursă de competiţie este televiziunea de bandă largă, oferită prin
intermediul liniei telefonice de abonat, cu ajutorul tehnologiei ADSL. Acesta este un serviciu
IPTV (Internet Protocol pentru semnal TV), care este disponibil tot mai frecvent, permiţând
alegerea programelor de la domiciliu (HomeChoice).

TERMINALELE REŢELEI DE TELECOMUNICAŢII

Echipamente terminale ale reţelelor fixe

Competenţe:
 Identifică schipamentele reţelelor de comunicaţii electronice

ECHIPAMENTE TERMINALE ALE REŢELELOR FIXE


În prezenta fişă suport vor fi descrise următoarele terminale utilizate în reţelele fixe PSTN,
respectiv ISDN: aparatul telefonic (telefonul analogic, telefonul ISDN, telefonul fără fir
„cordless”), aparatul FAX, calculatorul cu modem de bandă vocală şi calculatorul cu modem
de bandă largă (modem ADSL, modem CATV).

1.Telefonul analogic este conectat în mod uzual la reţeaua PSTN, prin pereche simetrică
cu fire de cupru.

Funcţiile îndeplinite de către un telefon analogic:


• Funcţia de convorbire telefonică (transformă semnalul vocal în semnal electric la emisie şi
apoi semnalul electric în semnal vocal la recepţie)
• Funcţia de semnalizare cu centrala telefonică (semnalizări spre centrală: apel, sfârşit de
convorbire, semnalizare de numerotaţie; recepţia semnalizărilor de centrală: tonalităţi
care specifică stadiul apelului)

Părţi componente ale telefonului analogic:


1. Circuitul pentru emisia/recepţia semnalelor de convorbire;
2. Circuitul petru semnalizarea numărului abonatului chemat;
3. Circuitul de sonerie, care recepţionează semnalul de apel trimis de centrală;
4. Comutatorul, care cuplează linia fie la circuitul de sonerie, fie la circuitul de
convorbire şi numerotaţie.
O schemă diferenţială este folosită în interiorul aparatului
telefonic, pentru eliminarea efectului local şi separarea galvanică
între circuitul microfonului şi cel al difuzorului.

Efectul local este fenomenul prin care abonatul îşi aude propria
voce în receptorul telefonic. Eliminarea efectului local se obţine
prin utilizarea unei scheme diferenţiale care plasează microfonul
şi difuzorul în diagonalele unei punţi de impedanţe. Dacă puntea
este echilibrată, influenţele nedorite sunt eliminate. Schema
diferenţială, utilizată în aparatele telefonice analogice este redată
în Fig. II.7.

Z1

ZL
Z4

Z3

RE
Z2

Fig.II.7 SCHEMĂ CU TRANSFORMATOR DIFERENŢIAL

Dacă Z3=Z4 (înfăşurări identice) rezultă RE=ZL. Traductoarele electroacustice sunt conectate
la linie printr-un transformator de tip diferenţial într-o schemă de punte echilibrată, în vederea
evitării efectului local (fig. 32), unde RE=680 Ω iar ZL reprezintă impedanţa liniei telefonice.
Dacă puntea este echilibrată, curentul de convorbire produs de microfon nu va trece prin
receptor.
Circuitul de sonerie este excitat de semnalul de apel trimis de centrală, caracterizat printro
valoare eficace de circa 70 V şi o frecvenţă de circa 25 Hz (20 – 50 Hz). Telefoanele
analogice clasice sunt echipate cu sonerii electromagnetice, acţionate chiar de semnalul de
apel. În cazul telefoanelor electronice soneria electromagnetică este înlocuită de o sonerie
electronică multi-tonală. Alimentarea circuitului integrat care realizează funcţia de sonerie
electronică se face dîn linia telefonică prin redresarea semnalului de apel. Dacă se doreşte
ca un aparat telefonic analogic să fie conectat la o centrală ISDN, atunci este nevoie de un
adaptor ISDN.

2. Telefonul ISDN se conectează la centrala ISDN prin interfaţă „S” cu 4 fire (o pereche pe
sensul de transmisie). Un telefon ISDN oferă o varietate de servicii, dintre care trebuie
subliniate: telefonia cu debit redus şi telefonia de înaltă calitate. Reducerea debitului este
utilizată pentru aplicaţii de telefonie mobilă şi mesagerie vocală. Creşterea calităţii semnalului
de convorbire se obţine prin folosirea unei benzi extinse pentru semnalul vocal (7 kHz),
împărţirea în două subbenzi şi codarea diferenţial-adaptivă a fiecăreia dintre subbenzi. Astfel
se generează o calitate superioară celei disponibile prin utilizarea legii de codare „A” pe un
canal de 64 kb/s.
Aparatul telefonic ISDN are trei blocuri principale:

1. Blocul pentru gestiunea interfeţei S, care


funcţionează conform cu recomandările I.430, I.441, I.451,
ale standardului ISDN;

2. Blocul funcţiilor telefonice şi acustice, care


realizează transformări electro-acustice şi codări / decodări
pentru semnalul de convorbire. De asemenea generează
semnalul de sonerie şi tonalităţi DTMF (Dual Tone Multu
Frequency);

3. Blocul de control al interfeţei cu abonatul, care


gestionează funcţionarea tastaturii şi a circuitului de afişare
alfa-numerică.

4. Telefonul fără fir constă dintr-o unitate de bază,


conectată la centrala telefonică standard pe o linie de abonat
obişnuită, şi dintr-unul sau mai multe terminale mobile. Acestea din
urmă sunt conectate la unitatea de bază prin unde radio, similar
telefoanelor celulare. Avantajele imediate sunt posibilitatea
uitlizatorului de a ,,deplasa’’ terminalul mobil, ceea ce înseamnă o
flexibiliate sporită, precum şi posibilitatea de a utiliza mai multe
terminale, ceea ce transformă aparatul într-o minicentrală. Telefonul
fără fir a fost comercializat după 1980. Banda de frecvenţă cea mai
utilizată a fost de la 46 la 49 MHz, cu modulaţie de frecvenţă şi 25
canale radio disponibile.

Sistemele iniţiale au folosit tehnologia analogică. Telefoanele


analogice au o rază de acţiune limitată, calitatea vocii este scăzută,
iar staţia de bază suportă un număr foarte mic de terminale mobile.
Mai mult decât atât, există posibilitatea ca utilizatorul unui alt sistem
care lucreaza pe aceeaşi frecvenţă să fie capabil să asculte
conversaţia. Cu toate acestea, avantajele faţă de telefoanele cu fir sunt atat de mari încât
piaţa a acceptat rapid telefoanele fără fir.

5. Aparatul FAX îndeplineşte funcţia de transmitere a unor documente grafice (texte,


desene, scheme, imagini, etc.), pe liniile de comunicaţii telefonice. Pagina care se transmite
este explorată optic pentru obţinerea unui semnal digital electronic, care este transmis
aparatului FAX de la recepţie, unde este făcută operaţia inversă (reconstituirea paginii
transmise „punct cu punct”). Evoluţia telecopiatoarelor s-a realizat în 4 etape: de la categoria
1, la categoria 4.

• Grup 1 include aparatele FAX care transmit o pagină A4 în


6 minute cu o rezoluţie de 4 linii/mm.

• Grup 2 include aparatele FAX care transmit o pagină A4 în


3 minute cu o rezoluţie de 4 linii/mm.

• Grup 3 include aparatele FAX care transmit o pagină A4


întrun minut cu o rezoluţie de 1728 puncte/215 mm.
• Grup 4 include aparatele FAX care transmit o pagină A4 în 3-5 secunde cu o rezoluţie de
16 puncte/mm.

În prezent sunt utilizate numai telecopiatoare din „Grup 3” (pentru transmisii pe linii
analogice) şi telecopiatoare din „Grup 4” (pentru transmisii pe linii digitale ISDN). Aparatul
FAX GRUP 3. Transmisia de tip FAX a fost denumită iniţial „transmisiune prin facsimil”,
cuvântul facsimil desemnând reproducerea exactă a unei scrieri, semnături, picturi, etc., fie
printr-o copiere manuală fidelă, fie printro metodă tehnică (fotografiere, copie xerox, etc.).
Aparatul FAX transmite imaginile punct cu punct, prin transformare fotoelectrică şi codare
binară ulterioară. O linie de 215 mm a unei pagini este „citită fotoelectric” în 1728 puncte cu
ajutorul unui circuit integrat CCD (Charge Coupled Device). O linie CCD utilizată de un
aparat FAX este reprezentată în figura II.8.

Fig. II.8 LINIE CCD PENTRU FAX

Biţii rezultaţi din citirea fotoelectrică sunt transmişi pe linia telefonică analogică cu ajutorul
unui modem de bandă vocală (Grup 3). Cu alte cuvinte, modem-ul transformă informaţia
binară de la ieşirea aparatului FAX, într-o succesiune de frecvenţe audio, care se transmit în
condiţii foarte bune pe linia telefonică analogică. Transmisia FAX este unidirecţională
(simplex) pe cea mai mare parte a duratei de comunicaţie. Pe durata stabilirii condiţiilor de
transfer (protocolul de comunicaţie) transmisia este duplex. Prin protocol se stabileşte viteza
de transfer (în funcţie de calitatea conexiunii), modul cum sunt corectate erorile, tipul de
compresie utilizat, etc. Viteza de transmisie se poate modifica automat dacă linia este
zgomotoasă, putând să scadă şi să crească luând valorile: 9600 biţi/s, 7200 biţi/s, 4800 biţi/s,
2400 biţi/s, 1200 biţi /s. Tehnica de modulaţie folosită în cazul transmisiei de 9600 biţi/s este
o modulaţie de amplitudine şi de fază (QAM=Quadrature Amplitude Modulation), cu viteza de
semnalizare 2400 schimbări/s, fiecare semnalizare fiind asociată unui grup de 4 biţi
(2400×4=9600 biţi/s). Pentru ca o semnalizare să poată fi asociată oricărui grup de 4 biţi este
nevoie ca aceasta să aibă 16 forme diferite (2 amplitudini×8 faze=16 cazuri).

Aparatul FAX GRUP 4. Această categorie de aparate FAX necesită linie ISDN. Transmisia
se face cu viteza de 64 kb/s. Costul mai ridicat al acestor telecopiatoare, precum şi
necesitatea unei linii ISDN, a determinat o evoluţie lentă a cererii.

6. Calculator prin Modem de bandă vocală. În acest caz accesul la Internet se obţine pe
linie analogică prin modem de bandă vocală. Modemul este
conectat în paralel cu aparatul telefonic analogic. Funcţionarea
telefonului, sau accesul la Internet se face alternativ. Primele
modemuri de bandă vocală, cu transmisie bidirecţională, au avut
viteze foarte mici (300 biţi/s) şi foloseau o tehnică simplă de
modulaţie (FSK=Freqvency Shift Keyng). Un modem de bandă
vocală transformă impulsurile binare în tonuri audio care se pot
transmite pe liniile reţelei telefonice. Modemurile cu viteza de
transmisie egală cu 300 bauds au folosit tehnica de modulaţie FSK,
cu două frecvenţe audio generate de două oscilatoare. Viteza
datelor de 300 bps este egală cu viteza de modulaţie
(semnalizare), deoarece în acest caz fiecare bit este transmis pe durata unei semnalizări
care are durată egală cu 3,3 ms. Printre standardele care au descris astfel de modemuri se
pot aminti standardul american “Bell System 103/113” şi standardul european “V.21”.
Standardele din seria “V” descriu modemurile propuse şi iniţiate de Comitetul Consultativ
Internaţional de Telefonie şi Telegrafie (CCITT), transformat ulterior în Uniunea Internaţională
de Telecomunicaţii (ITU).

Transmisia într-un sens foloseşte o subbandă a benzii audio (980Hz-1180Hz la V.21), iar
transmisia în sens opus foloseşte o altă porţiune a benzii audio (1650Hz-1680Hz la V.21).
Acest modem permite transmisia duplex. Evoluţia modemurilor de bandă vocală a avut loc în
direcţia creşterii vitezei de transmisie, care de la 300 biţi/s a ajuns la 56 000 biţi/s. Această
evoluţie a fost posibilă prin tehnici de modulaţie din ce în ce mai performante (modulaţii
combinate) şi prin tehnici de codare ingenioase (codarea unor grupuri de biţi din ce în ce mai
mari). Etapele evoluţiei au fost următoarele:
300 biţi/s, 1200 biţi/s, 2400 biţi/s, 4800 biţi/s, 9600 biţi/s, 14400 biţi/s, 19200 biţi/s, 32000
biţi/s, 56000 biţi/s. Viteza de 56 kb/s este maximul posibil, care se poate obţine pe o linie
analogică scurtă şi în condiţii de zgomot inexistent.

7. Calculator prin Modem de bandă largă. În acest caz accesul la Internet se poate face prin
modem ADSL pe linie analogică cu 2 fire de cupru, sau prin modem CATV pe reţeaua de
distibuţie TV.

Transmisia ADSL (Asymetrical Digital Subscriber Line) foloseşte o tehnologie de


conversie a fluxului de biţi cu ajutorul unor combinaţii de frecvenţe. Tehnica este cunoscută
sub denumirea DMT ( Discrete MultiTone). Este o evoluţie firească a modemului de bandă
vocală. Transmisia ADSL se face pe o linie telefonică cu fire de cupru şi permite accesul
abonatului la servicii de bandă largă (specifice reţelei B-ISDN), utilizarea normală a
telefonului rămânând în permaneţă disponibilă (vezi Fig. II.9) .

Tehnic

Centrală Tf. Abonat

PSTN
Telefon
Codor/Mux

Spliter Spliter
Linie cu fire
de cupru
DSLAM

Modem Ethernet
Internet ADSL PC
Fig. II.9 SCHEMĂ DE CONECTARE PRIN MODEM ADSL

a de transmisie ADSL permite unui abonat cu conexiune spre centrala telefonică pe fire de
cupru, să utilizeze servicii de bandă largă, respectiv comunicaţii video interactive, acces la
televiziune digitală, transfer de date cu viteze mari. Modemul ADSL, spre deosebire de alte
tipuri de modemuri care asigură la un moment dat numai transmisii de date, sau numai
comunicaţie telefonică, permite simultan legătură la Internet şi legătură telefonică. În cazul
legăturii la Internet, modemul ADSL poate să funcţioneze cu o viteză maximă de 12 Mbps
spre utilizator şi maxim 1 Mbps spre reţea (ADSL 2). Obţinerea acestor viteze impresionante
este posibilă prin modulaţie DMT, banda canalului de transmisie (extinsă la 1,1 MHz) fiind
divizată în mai multe subbenzi partajate în frecvenţă. Fiecare subbandă are o purtătoare
proprie şi funcţionează independent de celelalte subbenzi, debitul propriu fiind corelat cu
calitatea de moment a respectivului interval de frecvenţe. Evaluarea calităţii fiecărei subbenzi
(determinarea raportului semnal/zgomot) se face de fiecare dată când se iniţiază o
transmisie, rezultând o optimizare dinamică a performanţelor de transmisie ale liniei de
abonat. Dacă într-o subbandă oarecare este detectat un semnal perturbator puternic, în mod
automat se poate decide să se blocheze transmisia în acea subbandă. Tehnologia ADSL
foloseşte şi aplică în practică cunoştinţe acumulate din studierea metodei matematice de
analiză şi sinteză a semnalelor: FFT (Fast Fourier Transform).

Majoritatea tehnicilor de modulaţie digitală abordate şi dezvoltate pentru proiectarea


modemurilor vocale, au fost ulterior adaptate canalelor de transmisiuni cu banda mai extinsă,
aşa cum sunt canalele de comunicaţii pe cablu coaxial sau legăturile radio în microunde. În
acest sens modemurile 64-QAM, sau 256-QAM au fost utilizate cu rezultate foarte bune atât
în echipamentele de telecomunicaţii din sistemele terestre pentru microunde, cât şi la
realizarea modemurilor CATV.

Transmisia prin modem CATV permite accesul rapid la Internet prin intermediul reţelelor de
difuzare a programelor de televiziune prin cablu. Tehnica de realizare a unui modem CATV
utilizează canalele de transmisie specifice difuzării TV prin cablu, utilizatorul de modem
având pentru recepţia datelor întreaga lărgime de bandă a unui canal TV (6-8 MHz), iar
pentru transmisia datelor o lărgime de bandă mai mică, de regulă 2 MHz.

Un modem de cablu are receptorul acordat pe un canal TV situat între 50 şi 800 MHz, iar
emiţătorul transmite într-o bandă de 2MHz situată sub 50 MHz. Un modem CATV permite
recepţia datelor la viteze de 30-40 Mbps şi emite cu viteze de 2-3 Mbps. Deşi abordările nu
sunt în totalitate standardizate, de regulă la recepţie se utilizează tehnica de modulaţie QAM
cu 64 sau 256 puncte, iar pentru emisie modemul poate utiliza modulaţia cu deplasare de
fază în cuadratură QPSK (Quadrature Phase Shift Keying).

Reţelele de difuzare a programelor TV prin cablu coaxial permit transmisia simultană a


programelor de televiziune, a datelor şi a comunicaţiilor telefonice, dacă blocurile de
amplificare ale reţelei sunt convertite de la unidirecţional la bidirecţional şi dacă abonatul are
instalat modem CATV.

Între un modem de bandă audio destinat reţelei de telefonie publică şi un modem de cablu
coaxial diferenţa esenţială provine de la banda de frecvenţă disponibilă. Banda modemului
CATV este de aproximativ de 2000 ori mai mare decât a modemului de bandă vocală. În
consecinţă şi viteza de transfer care se poate obţine cu modemul CATV este mult mai mare.
În fig. II.10 este reprezentat accesul prin reţea CATV la Internet.
TV

Spliter Reţea
Cablu CATV Fibră
coaxial optică

Reţea
Internet

PC

Tf.
Modem
CATV
CATV

Fig. II.10 ACCESUL LA INTERNET PRIN CATV

Echipamente terminale ale reţelelor mobile

Competenţe:
 Identifică echipamentele reţelelor de comunicaţii electronice

ECHIPAMENTE TERMINALE ALE REŢELELOR MOBILE


În prezenta fişă suport vor fi descrise următoarele terminale utilizate în reţelele de
telecomunicaţii: telefonul mobil, telefonul fără fir DECT şi modemul radio.

1. Telefonul mobil permite conectarea unui utilizator la reţeaua PSTN, sau ISDN, prin
intermediul unui canal radio. Telefonul mobil GSM emite spre antena staţiei radio celulare în
banda 890 – 915 MHz şi recepţionează în banda 935 – 960 MHz.

Prelucrarea semnalului vocal în vederea transmisiei într-o reţea de


radiotelefonie celulară necesită o abordare specială, diferită faţă de
cum se procedează în celelalte sisteme de comunicaţie. Cerinţele de
calitate şi de recunoaştere a vorbitorului impun o eşantionare cu 8 KHz,
asociată unei cuantizări uniforme cu 13 biţi pentru fiecare eşantion,
ceea ce determină un debit necesar pe sensul de transmisie egal cu
8000× 13biţi = 104 000 bps. Acest debit depăşeşte posibilităţile reţelei
GSM, care îşi propune un număr maxim de abonaţi şi utilizarea optimă
a resurselor de transmisie (banda de frecvenţă, viteza de transmisie).
Pentru satisfacerea cerinţelor abonaţilor, concomitent cu satisfacerea cerinţelor furnizorilor
de servicii GSM, proiectanţii echipamentelor GSM au căutat soluţii pentru reducerea debitului
de transmisie necesar pe liniile reţelei. Prin folosirea unor tehnici speciale de compresie
(codare parametrică) s-a obţinut reducerea debitului pe sens de la 104 kb/s la 13 kb/s.

Perfecţionarea telefonului mobil s-a realizat în două direcţii: reducerea dimensiunilor şi


sporirea inteligenţei. Un terminal mobil satisface utilizatorul prin:
• Calitatea comunicaţiei (inteligibilitate, recunoaşterea vorbitorului, raport
semnal/zgomot cât mai mare
• Securitatea informaţiilor transmise
• Asigurarea mobilităţii abonaţilor
• Utilizarea eficientă a resurselor radio
Schema bloc a unui telefon mobil este desenată în figura II.11.

SIM

Interfaţă Circuit Control


semnalizare trafic/ Criptare Interfaţă
utilizator
semnalizare /MUX RADIO

Codor voce

Fig. II.11 SCHEMA BLOC A TELEFONULUI MOBIL

Interfaţa de utilizator asigură realizarea comunicaţiilor telefonice şi comunicaţiilor de date.


Blocul control trafic/semnalizare îndeplineşte funcţiile: detecţia perioadelor de linişte pentru
transmisia cu debit redus; controlul conexiunilor şi a resurselor radio; localizarea utilizatorului;
reglarea puterii semnalului; autentificarea utilizatorului.
Blocul de criptare şi multiplexare asigură securitatea comunicaţiei şi multiplexarea
informaţiilor şi semnalizărilor.

2. Telefonul fără fir DECT. Tehnologia DECT (Digital Enhanced Cordless


Telecommunications) este un pas înainte în ceea ce priveşte calitatea şi flexibilitatea
telefoniei fără fir. În comparaţie cu telefoanele anterioare, bazate pe tehnologia analogică,
DECT aduce în plus o gamă largă de avantaje digitale, incluzând claritatea sporită a
sunetului, securitatea comunicaţiei, un număr mai mare de termianle pentru fiecare linie şi
serviciile de date. În 1998 erau în funcţiune mai mai mult de 5 milioane de telefoane DECT.
Timp de mai mulţi ani, majoritatea locuinţelor aveau un
singur telefon, de obicei în hol. Acesta a fost tot mai
frecvent înlocuit cu extensii multiple dar şi cu cabluri
suplimentare. Există limitări tehnice pentru numărul de
extensii care pot fi puse pe o singură linie telefonică.
Telefoanele fără fir au înlăturat această limitare.

Tehnologia DECT asigură telefoanelor fără fir o rază de


acţiune mărită până la sute de metri, permite criptarea
transmisiei făcând imposibilă ascultarea, oferă
posibilitatea utilizării unui număr sporit de terminale,
permite efectuarea mai multor convorbiri simultane,
măreşte durata de viaţă a bateriilor terminalului mobil şi
permite chiar transmisii de date prin conectarea unui PC. Ca să ofere toate aceste facilităţi,
telefoanele digitale fără fir fac apel la o serie de tehnologii deja utilizate în alte domenii:
• Digitalizarea şi compresia. Primul pas este transformarea sunetelor într-o serie de
numere. În acelaşi timp, pentru utilizarea mai eficientă a spectrului disponibil, se face
şi o compresie a datelor. Metodele de compresie reprezintă un compromis între
calitatea vocii şi lărgimea de bandă cerută de semnal. Tehnologia DECT foloseşte
pentru digitalizare şi compresie standardul ADPCM (Adaptive Differential Pulse Code
Modulation ). În acest fel se utilizează numai jumatate dîn largimea de banda (32 kbps
în loc de 64 kbps).
• Criptarea. Semnalul este apoi criptat folosind o unitate de identificare inclusă în staţia
de bază astfel încât nici un alt terminal nu va putea decoda semnalul, garantând în
acest fel confidenţialitatea.
• Emisia/receptia. Legătura dintre staţia de bază şi terminalul mobil se face prin
frecvenţe radio. Sistemul DECT foloseşte un spectru de frecvenţe între 1880 şi 1900
MHz şi tehnica de multiplexare TDMA (Time Division Multiple Access). Este posibil
astfel să se efectueze mai multe convorbiri simultane pe acelaşi canal de frecvenţă,
ceea ce înseamnă că staţia de bază poate asigura legătura cu exteriorul a unui
terminal, în timp ce alte terminale pot vorbi între ele.
Principalele avantaje ale utilizării telefoanelor DECT într-o companie:
1. Securitatea comunicării
2. Calitatea deosebită a sunetului
3. Investiţia poate fi amortizată în mai puţin de 1 an
4. Factura telefonică se reduce substanţial
5. Dispar dificultăţile de comunicare şi se măreşte flexibilitatea deplasării
6. Sunt valorificate zeci de minute pe angajat, întro zi de lucru.
În domeniul afacerilor, utilizarea telefoanelor DECT este parte componentă a montării şi
utilizării unei centrale PABX.

4. Modemul wireless. Accesul la Internet se poate obţine pe canal radio, dacă pe de o parte
furnizorul de servicii Internet are echipament “wireless” şi permite accesul, iar pe de altă
parte utilizatorul are adaptor de reţea wireless (modem radio). Cel mai frecvent se foloseşte o
placă de reţea wireless, care transmite în banda de 2,4 GHz şi realizează conectare fără fir
Ethernet. Eficacitatea conexiunii este maxim 100 m la interior şi maxim 500 m la exterior.
DERANJAMENTE ÎN REŢELELE DE COMUNICAŢII
Tipuri de deranjamente

Competenţe:
 Verifică starea tehnică a reţelei

TIPURI DE DERANJAMENTE
Deranjamentele analizate în rândurile care urmează sunt cele datorate unor disfuncţionalităţi
ale mediilor de transmisie. În corelaţie cu mediile de transmisie există:

1. Deranjamente corespunzătoare transmisiilor pe canal radio

2. Deranjamente corespunzătoare transmisiilor pe fibre optice

3. Deranjamente corespunzătoare transmisiilor pe fire metalice

1. În cazul transmisiei pe canal radio, deranjamentele posibile sunt determinate de următorii


factori:

• modificări atmosferice care influenţează propagarea undelor electromagnetice;

• modificări de câmp datorate apariţiei unor reflexii suplimentare (construcţii noi);

• modificări de câmp datorate funcţionării antenelor la parametri inferiori (pierderi de


putere, schimbări de poziţie).

Pentru determinarea cauzelor şi remedierea deranjamentelor sunt folosite instrumente care


măsoară puterea câmpului elctromagnetic.

2. În cazul transmisiei pe fibră optică, deranjamentele pot avea următoarele cauze:

• întreruperea continuităţii fibrei optice, prin rupere la îndoire necontrolată;

• creşterea atenuării, datorată unor fisurări apărute în urma unei îndoiri forţate;

• creşterea atenuării, datorată unor joncţionări neprofesionale.

În figura II.12 sunt reprezentate câteva cazuri de joncţionări neprofesionale care determină
creşterea atenuării pe fibra optică.
Joncţionare cu spaţiu între fibre

Joncţionare fără concentricitate

Joncţionare cu secţionare oblică

Joncţionare în unghi (neliniară)

Fig.II.12 JONCŢIONĂRI INCORECTE

Protejarea fibrei optice împotriva solicitărilor mecanice şi a unor agenţi corozivi se face cu o
peliculă de protecţie, care îndeplineşte următoarele cerinţe:

• pelicula trebuie să aibă grosime uniformă în secţiune transversală, deci să fie


concentrică cu fibra optică pentru a preîntâmpina apariţia în momentul solidificării a
unor tensiuni interne, care ar putea duce la curbarea fibrei;
• învelişul de protecţie trebuie să aibă rezistenţă bună faţă de materialele abrazive şi
stabilitate chimică în timp;
• coeficientul de dilatare al substanţei utilizate trebuie să fie cât mai apropiat de cel al
sticlei pentru a preîntâmpina tensionarea şi ruperea fibrei;
• în vederea operaţiilor de remediere, materialul respectiv trebuie să fie uşor dizolvabil
cu ajutorul unui anumit solvent.

Constatarea şi remedierea deranjamentelor se face cu instrumente speciale (instrument


pentru măsurarea puterii optice, emiţător de lumină pe fibra optică, multimetru optic,
reflectometru optic, localizator de deranjament).

3. În cazul transmisiilor pe fire metalice deranjamentele au următoarele cauze:

• deteriorări datorate unor lucrări prost efectuate;


• deteriorări datorate unor calamităţi naturale;
• deteriorări datorate îmbătrânirii materialelor de protecţie.

În tabelul care urmează este schiţată o clasificare a deranjamentelor posibile în cablurile


metalice. De asemenea, în tabel sunt semnalate cauzele care determină fiecare
deranjament, precum şi simptomele asociate deranjamentului.

TIPURI DE DERANJAMENTE ÎN CABLURILE METALICE

Natura Tipuri Simbol Cauze Simtome


deranjamentului
Atingere între Deteriorarea sau Slăbirea audiţiei
două fire înlăturarea izolaţiei Diafonie între cele
Rt firelor două perechi
1.
Deranjamente Scurtcircuit Atingerea dintre firele Micşorarea
legate de starea între fire aceleiaşi perechi importantă a
izolaţiei audiţiei
Lipsa totală a
audiţiei
Atingere la a) Deteriorarea sau Slăbirea audiţiei
pământ înlăturarea izolaţiei Întreruperea
comunicaţiei
Rt
Comunicaţia
b) Umezirea izolaţiei poate sau nu fi
afectată/
Comunicaţie total
întreruptă
Fir rupt Ruperea unuia sau Întreruperea totală
mai multor a comunicaţiei
conductoare din prin perechea cu
2. cablu un conductor rupt
Deranjamente ale Dezechilibru de Joncţionare defectă Apariţia diafoniei
conductoarelor rezistenţă Apariţia
zgomotului de
circuit
Desperechere a a Joncţionarea unui fir Apariţia diafoniei
b b dintr-o pereche cu pe ambele perechi
c c unul din altă pereche
d d
Cuplaj Joncţionarea Diafonie pe
accidental defectuoasă perechile afectate
Schimbarea
geometriei interioare
a cablului

Un defect de izolament apare dacă rezistenţa de izolaţie scade sub norma admisă
(rezistenţa unui fir faţă de pământ / rezistenţa dintre două fire).

Un defect de continuitate este caracterizat de ruperea unui fir, sau de scurtcircuit între două
fire.

Un defect de omogenitate este caracterizat de mărirea rezistenţei unui fir (contacte


neprofesionale).

Un defect de simetrie este caracterizat de pierderea simetriei firelor unei perechi în raport
cu pământul, sau cu firele altor perechi, efectul fiind creşterea diafoniei.

Constatarea deranjamentului se poate face de la caz la caz prin inspectare vizuală, măsurări
electrice, sau prin metode de presurizare.
Teste sem I

Test I M5 Retele de comunicații


Numele si prenumele …………………………..
Clasa ………….

1. În figura de mai jos este reprezentată schema simplificată a unei reţele telefonice :

Repartitor Repartitor Canale


de recepţie de transmisie de emisie

Concentrator Echip.
Centrală de multiplex
COMUTAŢI de
E transmisie

Post
abonat Canale de
Cablu de
transmisie recepţie
Cablu de Cablu de
distribuţie transfer

Accesul Transferul zonal Transferul la distanţă

Grupaţi elementele componente ale reţelei după zona căreia îi aparţin:

I) Zona de
distribuţie: .................................................................................................................................
.......................................................................................................................

II) Zona de
comutaţie: .................................................................................................................................
.......................................................................................................................

III) Zona de transmisie:

....................................................................................................................................................
....................................................................................................

2. Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarelor enunţuri prin bifarea căsuţei A, dacă apreciaţi
că enunţul este corect (adevǎrat), respectiv căsuţa F, dacă apreciaţi că enunţul este fals.

a. Terminalele ajută la direcţionarea corectă a mesajelor şi corespund primelor centrale


telefonice.

ο A (adevărat) ο F (fals)

b. Principalele procedee de multiplicare sunt cu partajare în frecvenţă şi cu partajare în timp.

ο A (adevărat) ο F (fals
3. Completaţi spaţiile libere cu termenii corespunzători.

a. Conectarea unui abonat dintr-un oraş cu un abonaţii din alt oraş, se face prin ...................
interurbană.
b. Mediile de transmisie reprezintă ......... de comunicaţie utilizate şi sunt realizate cu fir sau
fără fir (wireless).

4. Figura de mai jos prezintă schemele unor topologii de reţea.

C C

C CL

CL CT

C
CL

1.

C C

T
C
T
CL
T
C
T
CT
T
C
T
CL
T
C
2.
T

Caracterizaţi topologiile de reţea răspunzând următoarelor cerinţe:


1. La ce se referă noţiunea de topologie de reţea?
2. Care sunt topologiile specifice structurii de distribuţie?
3. Care este denumirea structurilor reprezentate în figurile a, respectiv b.
4. Care sunt consecinţele alegerii unui anumit tip de topologie?
Test II M5 Retele de comunicații
Numele si prenumele …………………………..
Clasa ………….

1. Reprezentaţi schematic conexiunea realizată între două terminale A din oraşul Bucureşti
şi B din oraşul Ploieşti prin intermediul reţelei telefonice.
În realizarea schemei utilizaţi următoarele blocuri:
- terminale telefonice
- centrala telefonică locală
- centrala telefonică de tranzit
- linia telefonică de abonat
- concentratorul de distribuţie
- linie telefonică interurbană
- linie de transmisie
La finalizarea cerinţei veţi argumenta, modul de realizare a schemei respective.

2. Pentru fiecare dintre enunţurile de mai jos încercuiţi litera corespunzătoare variantei
corecte:
1.1. Banda de frecvenţă pentru linia aeriană este:
a. 0….150 KHz
b. 0….60 KHz
c. 0….550 KHz
d. 0….60 MHz
1.2. Debitul canalului digital de bază în reţeaua PSTN este:
a. 32kb/s
b. 64kb/s
c. 128kB/s
d. 256kB/s
1.3. Pentru realizarea circuitului telefonic de frecvenţă vocală se utilizează linii aeriene cu fire
din:
a. cupru dur, bronz, oţel
b. cupru dur, aluminiu, oţel
c. aluminiu, bronz, oţel
d. manganină, bronz,oţel
2. Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarelor enunţuri prin bifarea căsuţei A, dacă apreciaţi
că enunţul este corect (adevǎrat), respectiv căsuţa F, dacă apreciaţi că enunţul este fals.
a. Atenuarea maximă a unei linii de transmisie în banda vocală (măsurată la 800 Hz), trebuie
să depăşească 10 dB.

ο A (adevărat) ο F (fals)

b. Perechile de conductoare ale liniilor metalice de transmisie în banda vocală sunt conectate
în centrala telefonică printr-un transformator de linie.

ο A (adevărat) ο F (fals)

3. Completaţi spaţiile libere cu termenii corespunzători.

a. O legătură telefonică se poate realiza prin trei ............ de transmisie


b. În reţeaua PSTN comunicaţia este ........... .