You are on page 1of 4

COMEDIA

O SCRISOARE PIERDUTA
ION LUCA CARAGIALE
-PARTICULARITATILE TEXTULUI-

Comedia este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, care evoca
personaje, intamplari, moravuri intr-un mod care starneste rasul, avand, de regula, un final
fericit.
Dupa cum afirma Diomede:”Comedia este tratarea inofensiva si fara catastrofe a
faptelor normale si particulare”.
I.L. Caragiale a fost unul din cei patru scriitori reprezentativi pentru Epoca Marilor
Clasici, alaturi de Mihai Eminescu, Ion Creanga si Ioan Slavici. A fost un spirit bivalent,
inzestrat pentru comic si comedii, si pentru analitic in nuvele si in drama “Napasta”.
Comediile lui IL Caragiale, desi sunt inspirate din realitatea secolului al XIX-lea –
contemporana scriitorului, aduc in fata spectatorului un univers comic de eterna actualitate. A
treia din seria celor patru comedii, “O scrisoare pierduta” a avut premiera pe scena Teatrului
National din Bucuresti la 13 noiembrie 1884 si a fost publicata in revista “Convorbiri
literare” in 1885.
Opera a fost vazuta ca o ilustrare artistica a contextului social-politic creat in jurul
anului 1993, an in care au avut loc alegeri parlamentare, ba, mai mult decat atat, au fost
critici care nu s-au sfiit sa identifice in personajele caragialiene profiluri ale personalitatilor
vremii.
Intre speciile dramatice, comedia are cateva specifice: personajele apartin stratului de
mijloc sau paturii joase a societatii, starneste rasul, punand in lumina defecte morale sau
fizice, dar si conflictul intre aparenta si realitate, limbajul are ca model vorbirea comuna, iar
finalul aduce impacarea adversarilor.
Titlul comediei numeste pretiosul obiect care antreneaza personajele in conflicte
carnavalesti si le prinde in vartejul unor actiuni cu proportii catastrofale, tratate insa in
registru comic, care surprinde contrastul dintre aparenta si esenta. Din obiect al unei relatii
particulare, scrisoarea devine un document de interes public. Ca instrument de santaj, ea
deplaseaza actiunea de pe scena politica in culisele luptei electorale.
“O scrisoare pierduta” este o comedie realista de moravuri politice care are ca tema
dorinta de parvenire a burgheziei in timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputati
in parlament.
Genul dramatic reuneste operele scrise pentru a fi reprezentate, prin interpretarea
actorilor, cu contributia decorului sugestiv, a luminilor, a muzicii, realizandu-se astfel
spectacolul care integreaza publicul mai mult decat oricare alt gen literar. Dintre speciile
principale ale genului : comedia, tragedia si drama, Caragiale s-a oprit asupra celor din urma,
scriind 4 comedii si o drama.
Textul dramatic impune comunicarea mesajului prin dialog si prin replici ale
personajelor, completate de elementele nonverbale si paraverbale, precum si de informatii
referitoare la decor, care preiau rolul descrierii din textul narativ. “O scrisoare pierduta”
infatiseaza o lista de 12 persoane, dupa cum le numeste autorul in pagina de prezentare, la
care se adauga figurantii : alegatori, cetateni, public. Textul este impartit in patru acte cu un
numar variabil de scene si pastreaza, in mare masura, ideea de unitate de timp, spatiu si
actiune.
Pentru ca este destinata reprezentarii pe scena, intr-un timp limitat, opera dramatica
este supusa necesitatii de a concentra actiunea si de a mentine tensiunea. Asa se explica
faptul ca “O scrisoare pierduta” debuteaza ex-abrupto, in plina intriga, dupa consumarea
expozitiunii in afara cadrului textual sau scenic. Acumularea de conflicte se produce rapid,
angreneaza toate personajele si se precipita spre un final spectaculos.
Comedia se deschide cu evocarea raidului nocturn facut de Pristanda, care, spionand
casa lui Catavencu, a aflat intentia acestuia de a publica in “Racnetul Carpatilor” o scrisoare
compromitatoare. Pe parcursul primelor 5 scene ale actului I, se contureaza, din diverse
perspective, expozitiunea, consumata deja inaintea debutului actiunii propriu-zise: felul in
care a fost pierduta scrisoarea, de catre cine si cui ii este adresata, continutul ei. Desfasurarea
actiunii introduce in scena personaje noi. Farfuridi si Branzovenescu dau primele semne de
suspiciune, Cetateanul turmentat vine sa aduca scrisoarea andrisantului, dar constata ca nu o
mai are. Zoe utilizeaza tot arsenalul feminin pentru a-l convinge pe Fanica sa sustina
candidatura canaliei, dar acesta nu accepta, spre deosebire de Trahanache,c are a cedat mult
mai usor.
Actul II se desfasoara in ritmuri foarte alerte si adauga complicatii bulgarelui de
zapada creat deja si pornit cu viteza pe panta alegerilor. Pristanda este prins intre ordine
contradictorii: prefectul ii poruncise perchezitionarea casei lui Catavencu si arestarea lui, pe
cand Zoe solicita eliberarea captivului si ii promitea sprijinul electoral. Actul se incheie cu
sosirea depeşei de la centru, prin care se solicita alegerea altui candidat pt colegiul al II-lea.
Discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu deschid actul III si pregatesc punctul
culminant: anuntarea noului candidat, Agamemnon Dandanache. Incercarile lui Catavencu de
a vorbi despre scrisoare esueaza, pentru ca este saltat in ambuscada pregatita de Pristanda. In
incaierare isi pierde palaria, care ajunge la Cetateanul turmentat, impreuna cu scrisorica din
captuseala.
Actul IV continua in crescendo tensiunea dramatica, pentru ca scrisoarea nu a ajuns
inca la Zoe, iar Catavencu este de negasit. Intre timp, Dandanache desconspira tertipurile prin
care a ajuns candidat si anunta intentia de a folosi docomentul ca eterna arma de santaj.
Tocmai cand se credea definitiv dezonorata, salvarea coanei Joitica apare in persoana
simpaticului Cetatean, care ii restituie scrisoarea. Redevenita puternica, femeia are taria sa-l
ierte pe umilul domn Nae, dar in deznodamant ii pretinde sa conduca petrecerea in cinstea
noului ales.
Conflictul principal al operei antreneaza doua tabere a caror confruntare are loc in
plan politic: membrii de baza ai partidului aflat la putere si gruparea independenta a lui Nae
Catavencu, aspirant la calitatea de deputat. Obstacolul este pierderea biletului de amor trimis
de Fanica amantei lui, Zoe. Ciocnirea celor doua tabere este provocatoare de tensiune
dramatica, acumulata treptat prin tehnica bulgarelui de zapada. In conflictul secundar un rol
important are grupul Farfuridi-Branzovenescu, obsedat de tradare din partea fruntasilor
partidului si implicit de pierderea nominalizarii la deputatie a celui dintai.
In afara conflictelor raman 2 personaje cu ratiuni diferite. Cetateanul turmentat are o
singura preocupare: cu cine sa voteze. Desi ca alegator este singurul out-sider, ironia
destinului face ca scrisoarea sa revina periodic in mainile lui si sa il oblige sa intre in contact
cu fortele opozante. Ghita Pristanda, politaiul este implicat involuntar in conflict, prin natura
meseriei si a relatiilor cu personajele. El este “urechea” prefectului la fereastra lui Catavencu,
“instrumentul” de forta al lui Trahanache in agresarea adversarului politic si mesagerul
devotat al coanei Joitica.
In plan politic, momentul maximei tensiuni ar trebui sa fie nominalizarea
candidatului-surpriza, impus de la “centru”: Agamemnon Dandanache. De fapt, tensiunea
creste constant, pana la revenirea scrisorii buclucase in mainile destinatarului. Solutia finala
este impacarea tuturor opozantilor, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Toate comediile lui
Cragiale debuteaza cu unu scandal si se termina cu o petrecere, accentuand ideea ca nu exista
principii sau valori care sa nu poate fi incalcate atunci cand enteresul o cere.
Pompiliu Constantinescu demonstreaza legatura operei lui Caragiale cu vechea
comica, argumentand ca personajele ilustreaza vechi tipuri comice: incornoratul – Zaharia
Trahanache; amorezul – Tipatescu; cocheta adulterina-Zoe; demagogul- Catavencu,
Farfuridi, Dandanache; cetateanul- Cetateanul turmentat; raisonneurul- Pristanda, care este si
tipul slujbasului umil.
Caragiale creeaza o tipizare comica, prin generalizarea unei categorii, amintind de
caracterele comice ale comediei clasice, dar eroii lui Caragiale sunt individualizati prin
detalii care se refera la situatia sociala sau intelectuala, temperament, limbaj. Comicul de
caracter configureaza personajul in doua modalitati: prin evidentierea unei “monomanii”
(demagogul, avarul, ipocritul, gelosul, servilul) sau prin rolul de compozitie ( amorezul,
cocheta, incornoratul, confidentul). Din combinatia celor doua modalitati se nasc personaje
care pot fi incadrate in doua tipologii, cu criterii diferite. Astfel, Zoe este prin trasatura
caracterologica – femeia voluntara si prin rolul de compozitie- cocheta. Ghita Pristanda are
determinarile slugarnicului, dar rolul de compozitie il evidentiaza ca raisonneur, personaj
care face comentarii asupra evenimentelor si judeca faptele celorlalti.
Comicul de moravuri ilustreaza in mod special rolul educativ, formator pe care
scriitori il atribuie artei, in general, si literaturii in particular. A satiriza viciile unei societati,
a le contura in tuşe groase, ale arata lumii intregi devine o maniera de a aborda o “boala”.
Rasul pe care il provoaca spectacolul naravurilor lumii este primul pas spre vindecare.
Lista moravurilor satirizate in “O scrisoare pierduta” este destul de lunga: adulterul,
servilismul, prostia, incultura, infatuarea. Multe pot fi intalnite, in cumul, la unele personaje,
dar principale sunt doua vicii generalizate: demagogia si coruptia. Acestea sunt extinse la
nivelul intregii societati si la nivelul clasei politice si al marii burghezii.
Discursurile celor chemati sa decida soarta tarii, potentialii deputati Catavencu si
farfuridi reflecta absenta oricarui principiu moral, a unei minime decente si a unei logici
elementare. Mai mult, Dandanache triumfa si este sarbatorit cu tot fastul cuvenit
invingatorului. Cititorul, care gandeste dincolo de granitele textului, stie ca Gagamita ii va
reprezenta in Parlament pe locuitorii judetului de munte si ca are sansa prelungirii
mandatului cu inca o legislatura, caci scrisoarea este in posesia lui si oricand doreste “pac la
Rasboiul” sa o publice.
Numele publicatiilor, “Racnetul Carpatilor” si “Rasboiul”, dincolo de ridicolul lor,
atrag atentia asupra agresivitatii presei. Nu este lipsit de interes sa mentionam ca personajele
comediilor lui Caragiale, oameni obisnuiti, din popor, citesc cu sfintenie gazeta, deci ea este
formatoare de opinie. Observator lucid, scriitorul schiteaza un traseu al propagarii
imoralitatii, de la clasa politica, prin presa, la omul de rand.
Singurul personaj feminin al comediei, Zoe, este paradoxal femeia-barbata, voluntara,
tenace, puternica. Distinsa doamna de societate este stimata de toti si a stiut sa intre in gratiile
fiecaruia. Singurul ei punct vulnerabil este viata secreta, deja vechea istorie de amor cu
prefectul, care si-a ratat ascensiunea politica si a ramas in obscura capitala a judetului de
munte doar de dragul ei. Toata lumea ajunge, mai devreme sau mai tarziu, sa raspunda
solicitarilor Zoei – onorabilul sot ii protejeaza sensibilitatea si executa fara intarziere toate
poruncile ei; Fanica este gata sa renunte la pozitia sociala, pentru a salva reputatia amantei
sale, Ghita Pristanda isi risca slujba si il minte pe prefect, pentru a facilita intalnirea dintre
Catavencu si coana Joitica. Pana si satajistul domn Nae ii recunoaste calitatile si are vagi
remuscari ca tocmai ea a cazut victima santajului.
Reprezentativa pentru relatiile din cuplul de amanti este scena Vi din actul III, cand
Zoe desfasoara tot arsenalul feminin pentru a-l convinge pe prefect ca solutia salvatoare este
sustinerea candidaturii lui Catavencu. Initial plange si umila, recunoaste ca a comis “o
nerozie fara seaman”. Trece apoi la persuasiune cu mijloacele santajului sentimental., insira
argumente logice, intr-o tirada cu mare forta de evocare, menita sa-I creeze lui Tipatescu
imaginea unui carnagiu “cum or sa ma sfasie”, repetat la nesfarsit.
In fata acestei apocalipse, Fanica adopta atitudinea cavelrului, care sacrifica totul
pentru aleasa inimii lui, si intr-un elan de romantism melodramatic, ii propune sa fuga in
lume amandoi. Zoe este insa realista; pasiunea nu ii intuneca ratiunea si nu este dispusa a
renunta la tot pentru iubire. Vazandu-se refuzata in spirijinirea candidaturii santajistului, Zoe
joaca o ultima carte: ameninta cu sinuciderea. Slabiciunea acestea nu corespunde firii ei
voluntare, asa ca amana gestul fatal.
Finalul fericit reasterne linistea peste lumea intreaga, deci si peste triunghiul conjugal.
In nauceala lui, Dandanache repeta aceeasi confuzie si nu ii poate intra in cap adevarul: il
considera pe varstnicul Trahanache prefect, iar pe Tipatescu – sotul damei.
In lumea lui Caragiale, indivizii traiesc o existenta derizorie, careia ii atribuie
proportii hiperbolizate si investesc enorm in evenimente marunte, carora le confera
dimensiunile unui destin. Golirea lor de sens existential poate atinge absurdul, ajungand la
definitia esentiala :” Eu nu sunt un cine, eu sunt un ce”. Singura abilitate pe care o au este
imitatia si mimarea unor comportamente, fie ca este vorba despre dragoste, despre tradare,
despre onoare sau despre politica.
Personajele au o adevarata “manie a politicianismului”, citesc gazetele si nu inteleg
nimic, dobandesc dreptul de vot si nu au pe cine alege, pentru ca toti candidatii sunt la fel de
“canalii”. Programele politice nu au nicio relevanta, iar legea electorala este oricand
substituibila cu un biletel de amor.
In opinia lui Mihail Ralea, lumea lui Caragiale are un aspect paradisiac, in sensul ca
personajele sunt lipsite d eproblematici interne si nu percep dureros esecul, nu se schimba si
nu evolueaza.
Despre teatrul lui Caragiale s-a spus ca este “nonpsihologic”, pentru ca personajele nu
au adancimea sufleteasca specifica omului in general. Cititorul nu regaseste in personaje
acele miscari sufletesti cu care l-a obisnuit teatrul traditional, de aceea se poate spune ca
stilul popular si grotesc al comediei sale este prin el insusi antipsihologic, dupa cum spune I.
Constantinescu. Din aceasta perspectiva, a receptarii contemporane, Caragiale este un scriitor
foarte actual, creator al farsei moderne si neintrecut pictor al unei lumi in deriva morala.
Sintagma “Caragiale-contemporanul nostru” reflecta actualitatea operei scriitorului
care a creat cele mai multe tipuri din literatura romana. Intr-o capodopera cum este “O
scrisoare pierduta” apare imaginea unei lumi de carnaval, ridicola, o lume a automatismelor,
a ambitiilor si a orgoliilor nejustificate. Totusi, personajele configureaza prin tehnica
realismului , un univers care da iluzia vietii, de aceea rasul caragialesc este unul tragi-comic,
intr-o sinteza specific romaneasca, de natura sa defineasca o atitudine paradozala:”rasu-
plansu”.