You are on page 1of 17

ÎNTREPRINDEREA, VERIGĂ DE BAZĂ A ECONOMIEI

TRĂSĂTURI CARACTERISTICE ALE ÎNTREPRINDERII

Întreprinderea reprezintă o verigă de bază a economiei în care are loc producerea unor
bunuri, executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii comform cerințelor pieței.
Trăsăturile de bază ale unei întreprinderi sunt:
 unitate tehnico-productivă;
 unitate organizatorico-administrativă;
 unitate economico-socială.
a) Unitatea tehnico-productivă este determinată de necesitatea asigurării desfășurării în bune
condiții a obiectului de activitate al întreprinderii respective. Ea se concentrează la nivelul fiecărei
întreprinderi în existența unor anumite structuri și raporturi, referitoare la mijloacele de muncă
folosite, unelte de muncă, mijloace de transport, clădiri etc., la obiectele muncii întrebuințate în
procesul de producție și la forța de muncă. În acest sens două întreprinderi se vor deosebi între ele,
prin prisma celor trei factori fundamentali ai procesului de producție. Totodată fiecare întreprindere
reprezintă un organism unitar tehnico-productiv și prin modul în care își organizează activitatea la
nivelul unităților de producție de bază, deoarece din acest punct de vedere întreprinderile se pot
caracteriza fie prin omogenitatea procesului tehnologic în fiecare unitate de producție, fie prin
unitatea producției fabricate de întreprindere.
Unitatea tehnico-productivă caracterizată prin omogenitatea procesului tehnologic,
presupune desfășurarea în secțile de bază a unor procese de producție similare, dotarea cu aceleași
tipuri de utilaje, o organizare asemănatoare a procesului de producție și structurarea forței de muncă
în general pe meseri identice. Ca urmare, ăn fiecare secție se obțin produse finite asemănatoare.
Unitatea tehnico-productivă, caracterizată prin unitatea producției fabricate de
întreprindere, presupune desfășurarea în diferite secții de bază a unor procese tehnologice diferite în
urma cărora la nivel de întreprindere se obțin produsele ce dau profilul acesteia. Secțiile vor fi
dotate cu utilaje de tipuri diferite iar forța de muncă pentru aceste secții va fi diferit specializată.
b) Unitatea organizatorico-administrativă - potrivit căreia fiecare întreprindere se
organizează și funcționează distinct. Ca unitate organizatorico-administrativă, întreprinderea, încă
de la înființare, o dată cu precizarea obiectului său de activitate, a sediului și a denumirii, dispune de
propria sa structură organizatorică, cuprizând compartimente de producție, de concepție și
compartimente funcționale.
1
c) Unitatea economico-socială – conform acesteia întreprinderea este organizată și condusă pe
principiul rentabilității. Astfel fiecare întreprindere trebuie să își desfășoare activitatea în așa fel
încât să se asigure atât acoperirea cheltuielilor de producție și de circulație din venituri proprii, cât
și obținerea profitului.

CLASIFICAREA ÎNTREPRINDERILOR

Criteriul Tipuri de întreprinderi

Publice
După forma de proprietate Private
Mixte

Societăți în nume colectiv (SNC)


Societăți în comandită simplă (SCS)
După forma juridica de organizare Societăți în comandită pe acțiuni (SCA)
(statutul juridic) Societăți pe acțiuni (SA)
Societăți cu răspundere limitată (SRL)

Întreprinderi mari – peste 250 angajați


După mărime Întreprinderi mijlocii – între 50 și 249 angajați
Întreprinderi mici – între 10 și 49 angajați
Microîntreprinderi – maxim 9 angajați

Întreprinderi industriale
Întreprinderi agricole
După ramura în care funcționează Întreprinderi de construcții
Întreprinderi de transporturi
Întreprinderi de comerț
Întreprinderi de servicii

După tipul produselor realizate Întreprinderi care produc bunuri materiale


Întreprinderi care produc servicii

După tipul de producție Întreprinderi cu producție de masă


Întreprinderi cu producție de serie
Întreprinderi cu producție individuală

După destinația economică a Întreprinderi producătoare de mijloace de producție


produsului Întreprinderi producătoare de bunuri de consum

După felul materiei prime utilizate Întreprinderi din ramuri extractive


Întreprinderi din ramuri prelucrătoare

După gradul de specializare Întreprinderi specializate


Întreprinderi universale
Întreprinderi mixte

2
PROCESUL DE ÎNFIINȚARE ȘI FUNCȚIONARE AL ÎNTREPRINDERII

ETAPELE PARCURSE ȘI DOCUMENTELE NECESARE ÎNFIINȚĂRII UNEI


ÎNTREPRINDERI

1. Stabilirea denumirii firmei și rezervarea acesteia la Registrul Comerțului

2. Stabilirea obiectului de activitate conform clasificării CAEN

3. Stabilirea sediului social


Pentru sediul social este nevoie de un contract de comodat sau de închiriere încheiat între
proprietarul spațiului și firmă. Proprietarul poate fi unul dintre asociați, administrator sau terțe
persoane.

4. Întocmirea și semnarea Actului constitutiv (la un notar public)


Conform Legii nr. 31/1990, cu modificările ulterioare actul constitutiv trebuie să cuprindă
următoarele elemente:
 Datele de identificare ale asociaților
 Forma societății
 Denumirea societății
 Obiectul de activitate al societății
 Capitalul social
 Administrarea societății
 Partea fiecarui asociat la beneficii și pierderi
 Sedii secundare – dacă este cazul
 Durata societății
 Modul de dizolvare și lichidare a societății

5. Se depune la bancă capitalul social

6. Specimenul de semnătură (Persoana ce va fi desemnată ca administrator al firmei va da în


fața unui notar Specimenul de semnătură, ce va fi depus ulterior la dosarul de înființare al
firmei)

7. Achitarea texelor judiciare și de timbre

8. Depunerea dosarului la Oficiul Registrului Comerțului

9. Ridicarea actelor ce atestă înființarea firmei:


 Certificatul de înregistrare al firmei la Registrul Comertului.
 Hotărârea tribunalului de pe lângă Oficiul Național al Registrului Comerțului de
înființare a societății.
 Certificatul constatator

10. Înregistrarea fiscală a societății și obținerea codului fiscal de la Administrația financiară


teritorială

11. Obținerea avizelor și autorizațiilor necesare funcționării societății

3
ORGANIZAREA STRUCTURALĂ A ÎNTREPRINDERII

Organizarea structurală a întreprinderii se concretizează în structura sa organizatorică.


Structura organizatorică a unei întreprinderi reprezintă ansamblul persoanelor,
subdiviziunilor organizatorice și relațiilor ce se stabilesc între acestea în vederea realizării
obiectivelor întreprinderii.

TIPURI DE STRUCTURI ORGANIZATORICE

TIP DE STRUCTURĂ CARACTERISTICI


STRUCTURA - este adoptată de întreprinderile mici;
IERARHICĂ - număr redus de compartimente operaţionale în care se
desfăşoară principalele activităţi;
- conducătorul fiecărui compartiment exercită toate funcţiile de
conducere, ceea ce solicită cunoştinţe profesionale
diversificate;
- fiecare persoană este subordonată unui singur şef.
STRUCTURA - apar compartimentele funcţionale alături de cele operaţionale;
FUNCŢIONALĂ - conducătorii pot fi specializaţi pe domenii, beneficiind de
asistenţa compartimentelor funcţionale;
- executanţii primesc ordine şi răspund atât faţă de şefii
ierarhici, cât şi faţă de şefii compartimentelor funcţionale, fiind
dublu subordonaţi.
STRUCTURA - alcătuită din compartimente funcţionale şi operaţionale;
IERARHIC- - executanţii primesc decizii şi nu răspund decât în raport cu
FUNCŢIONALĂ şeful ierarhic;
- se elimină dubla subordonare;
- se utilizează în organizaţiile de dimensiuni mari.

PROIECTAREA ȘI ELABORAREA STRUCTURII ORGANIZATORICE


4
În elaborarea structurii organizatorice a unei întreprinderi trebuie să se țină cont de o serie
de principii de bază cum ar fi:
 Principiul constituirii de compartimente specializate în raport cu funcțiunile de bază ale
întreprinderii;
 Principiul economiei de resurse umane și de legături ierarhice;
 Principiul flexibilității;
 Principiul apropierii conducerii de execuție.
Procesul de elaborare al structurii organizatorice a întreprinderii necesită parcurgerea
următoarelor etape:
1. identificarea obiectivelor întreprinderii și stabilirea activităților necesare realizării acestora;
2. stabilirea volumului de muncă și a necesarului de resurse umane pe grupuri de activități
omogene;
3. constituirea compartimentelor;
4. elaborarea organigramei în mai multe variante;
5. analiza variantelor și aplicarea variantei optime de organigramă;
6. elaborarea regulamentului intern de organizare și funcționare a întreprinderii.
Reprezentarea grafică a structurii organizatorice a unei întreprinderi poartă denumirea de
organigramă.
Organigrama este formată de regulă din căsuțe dreptunghiulare (reprezentând compartimentele
întreprinderii) și linii (ce reflectă relațiile organizatorice dintre compartimente).

TIPURI DE ORGANIGRAME:

ORGANIGRAME
PIRAMIDALE

5
ORGANIGRAME
ORDONATE
DE LA STÂNGA
LA DREAPTA

ORGANIGRAME
CIRCULARE

Elementele de bază ale structuri organizatorice sunt:

 Postul  Compartimentul
 Funcția  Nivelul ierarhic
 Ponderea ierarhică  Relațiile organizatorice

Postul reprezintă subdiviziunea primară sub raport organizatoric ce se definește prin


totalitatea sarcinilor, competențelor și responsabilităților ce revin permanent și în mod organizat
unui membru al colectivului de salariați dintr-o întreprindere, la un loc de muncă.

Funcția se definește prin totalitatea posturilor care au aceleași sarcinii și atribuții din punct
de vedere a naturii și complexității lor, și care sunt în subordinea unei persoane din structura
organizatorică a întreprinderii. Funcțiile pot fi:
 Funcții de conducere (cuprind sarcini și atribuții de coordonare a activității persoanelor
subordonate, având astfel un grad mare de responsabilitate și competență. Exemplu: director

6
general, director adjunct, director tehnic/economiccomercial, contabil-șef, inginer-șef, șef de
secție, șef de serviciu, maistru, etc.)
 Funcțiile de execuție (cuprind sarcini de executare a unor lucrări sau de rezolvare a unor
probleme fără să le revină și sarcini de coordonare. Exemple: inginer, economist, contabil,
casier, muncitor, etc.)

Ponderea ierarhică se definește prin numărul de persoane conduse în mod direct de un


cadru de conducere.

Compartimentul este alcătuit din totalitatea persoanelor care, subordonate aceluiași


conducător, efecuează munci omogene sau complementare pentru realizarea unor anumite
obiective.
Formele concrete de organizare a unui compartiment din cadrul unei întreprinderi sunt:
Biroul se constituie pentru activități omogene, de regulă, ce reclamă o organizare distinctă,
atunci cand volumul de muncă necesită un număr de minimum cinci persoane.
Serviciul se organizează pentru realizarea unor activități omogene cu un volum mare de
muncă sau pentru activități complementare care necesită o conducere unitară, atunci când volumul
de activitate solicită de regulă minimum opt persoane. Dacă serviciul necesită peste zece persoane,
atunci se pot organiza birouri în componența sa.
Secția reprezintă o unitate determinantă sub aspect administrativ, în cadrul căreia se
exercită fie un produs sau o parte a acestuia, fie o parte a procesului tehnologic. Pentru constituirea
unei secții trebuie ca volumul de muncă să necesite un anumit număr de ateliere de producție sau
formații de lucru.
Atelierul reprezintă o unitate ce se poate constitui independent sau în cadrul unei secții de
producție și reunește mai multe locuri de muncă la care fie se execută aceeași operație tehnologică,
fie se efectuează toate operațiile tehnologice necesare obținerii unei piese sau unui produs.
În funcție de obiectivele atribuite, compartimentele pot fi:
- compartimente operaționale (caracterizate prin faptul că, în cadrul lor se fabrică produse sau părți
ale produselor (secții de producție) și se furnizează servicii (aprovizionare, desfacere, transport,
depozitare, etc.);
- compartimente funcționale (caracterizate prin faptul că pregatesc deciziile conducerii
întreprinderii, acordă asistența de specialitate compartimentelor operaționale și asigură schimbul de
informații între compartimentele funcționale).
Nivelul ierarhic este reprezentat de totalitatea subdiviziunilor organizatorice situate la
aceeași distanță ierarhică fața de conducerea unității (AGA).
7
Relațiile organizatorice reprezintă relațiile structurale ce se stabilesc între diferite
subdiviziuni organizatorice datorită necesității unui schimb permanent de informații.

TIPURI DE RELAȚII CARACTERIZARE


 Relaţii de autoritate
 Ierarhice  se stabilesc între două compartimente şi sunt concretizate în
dispoziţii, hotărâri, decizii din partea conducătorilor
compartimentelor subordonate;
 Funcţionale  se stabilesc între două compartimente între care există
autoritate funcţională, asigurând coordonarea unitară a
activităţii de ansamblu;
 De stat major  apar atunci când unor persoane sau grupuri li se
încredinţează de către managerul întreprinderii sarcina
soluţionării unor probleme care afectează obiectivele unuia
sau mai multor compartimente.
 Relaţii de cooperare  nu sunt reglementate în mod formal, au un caracter facultativ
şi se manifestă între posturile situate pe acelaşi nivel
ierarhic, care aparţin unor compartimente diferite.
 Relaţii de control  apar între compartimentele specializate care au ca atribuţii
efectuarea controlului (financiar, tehnic, de calitate, etc.).
 Relaţii de  se stabilesc între compartimente şi persoane de pe niveluri
reprezentare ierarhice diferite şi reprezentanţii altor întreprinderi sau
organizaţii.

FACTORII DE INFLUENȚĂ AI TIPURILOR DE STRUCTURI ORGANIZATORICE

Factorii care influențează concepția unei structuri sunt:

 Tipul și complexitatea producției de bunuri și servicii;


8
 Dimensiunile întreprinderii;
 Calificarea personalului;
 Cadrul juridic și statutul juridic de funcționare;
 Strategia dezvoltării adoptate.

1. TIPUL ȘI COMPLEXITATEA PRODUCȚIEI DE BUNURI ȘI SERVICII

Procesul de producție reprezintă totalitatea acțiunilor conștiente ale angajaților unei


întreprinderi, îndreptate cu ajutorul diferitelor mașini, utilaje sau instalații asupra materiilor prime,
materialelor sau a altor componente în scopul transformării lor în produse, lucrări sau servicii cu
anumită valoare de piață.
În practică se disting trei tipuri de producție și anume:
a) tipul de producție în masă;
b) tipul de producție în serie;
c) tipul de producție individuală.
Caracteristicile TIPULUI DE PRODUCȚIE

Factorii care caracterizează tipul de poducţie


Tipul de Nomenclatura de Volumul de Caracteristicile Forma de
producție fabricație producţie locurilor de deplasare a
muncă obiectelor muncii
Producţia în Restrânsă, uneori Foarte mare Specializate Individual, bucată
masă un singur tip de tehnologic cu bucată,
produs continuu

Producţia în Relativ mare și Mare, însă scade Specializate Individuală, la


serie crește pe măsură pe măsură ce se tehnologic pentru seria mare și pe
-mare; ce se trece de la trece de la seria seria mare și loturi la serie
-mijlocie;
seria mare la seria mare la seria universale pentru mică și mijlocie
-mică.
mijlocie și mică mijlocie și mică seria mică si
mijlocie

Producţia Foarte mare Mic, în general un Universale Individuală sau pe


individuală singur exemplar loturi mici

9
2. DIMENSIUNILE ÎNTREPRINDERII

În funcție de gradul de mărime a întreprinderii, criteriu de clasificare aplicat în Uniunea


Europeană și în Romania, există:
 întreprinderi mari – peste 250 angajați;
 întreprinderi mijlocii – între 50 și 249 angajați;
 întreprinderi mici – între 10 și 49 angajați;
 microîntreprinderi – maxim 9 angajați.
Mărimea întreprinderii influențează divizarea munci și prelucrarea volumului
informațional. O întreprindere mică începe cu o structură simplă, dar, pe măsură ce se dezvoltă,
apare necesitarea construirii unor nivelurii intermediare între sistemul director și cel de execuție.
Complexitatea unor structuri nu influențează eficacitatea ei. O structură simplă a unei
întreprinderi mici poate fi la fel de bună ca aceea a unei întreprinderii mari.

3. CALIFICAREA PERSONALULUI

Eficiența serviciilor și producției din cadrul unei organizații este determinată și de calitate
personalului. Această calitate a personalului este dată de nivelul de calificare al acestuia.
Principalele forme de calificare folosite frecvent în practică sunt următoarele:
Instructajele de acomodare sunt realizate în general de șeful direct, pe baza unui manual
privind activitatea întreprinderii, structurat în funcție de succesiunea problemelor pe care le va
întâmpina lucrătorul pe măsura ce se acomodează cu atribuțiile ce-i revin.
Rotația pe diverse posturi se organizează pentru angajații cărora le este necesară o
experiență mai amplă în cadrul întreprinderii. De obicei sunt selecționați lucrătorii care au
obținut rezultate bune la testele de cunoștințe.
Cursurile sunt necesare mai ales cand angajatul nu a mai lucrat niciodată în domeniul în
care va fi încadrat. Cursurile se axează în mod deosebit pe predarea anumitor informații
referitoare la caracteristicile producției sau serviciilor.
Calificarea personalului este dată de nivelul de pregătire al acestuia.
Niveluri de calificare adoptate în România:
Nivelul 1 – nivel de calificare – muncitor – căruia i se asociază competențe profesionale
care implică aplicarea cunoștințelor în activitatea profesională, din diferite domenii de activitate,
activitate caracterizată prin rutină și sarcini de lucru previzibile;
Nivelul 2 – nivel de calificare – muncitor calificat – căruia i se asociază competențe
profesionale care implică aplicarea cunoștințelor într-o anumită activitate profesională, cu sarcini
de lucru nerutiniere, care presupun responsabilitate și munca în echipă;
Nivelul 3 – nivel de clificare – tehnician – căruia i se asociază competențe profesionale
care implică aplicarea cunoștințelor într-o arie extinsă a activității profesionale, cu sarcini de
lucru diverse și complexe care exclud rutina. Sarcinile de lucru presupun luarea unor decizii,
responsabilitate si, uneori, munca in echipa cu atributii de coordonare.
Nivelul 4 – nivel de calificare căruia i se asociază competențe profesionale, cu sarcini de
lucru diverse și complexe, caracterizate printr-un grad semnificativ al responsabilităților
personale, ale coordonării activității și alocării resurselor necesare desfășurării eficiente a
respectivelor activități profesionale;
Nivelul 5 – nivel de calificare căruia i se asociază competențe profesionale care implică
folosirea cunoștințelor în contexte ale activității profesionale deosebit de diverse, complexe și
neprevizibile. Decizii independente și responsabilitate profesională ridicată, alături de sarcini
privind coordonarea personalului și alocarea de resurse în activități de analiză, diagnosticare,
proiectare, planificare, execuție și control.

4. CADRUL JURIDIC ȘI STATUTUL JURIDIC DE FUNCȚIONARE

Cadrul juridic este reprezentat de sistemul legislativ din spațiul economico-geografic în


care iși desfășoară activitatea întreprinderea, de cadrul legislativ al piețelor externe, dar și de
sistemul instituțional național și internațional.
Factorii juridici se referă la mijloacele de control stabilite pentru aparărea intereselor
societății.
Sistemul instituțional-legislativ stabilește cadrul în care întreprinderea își poate desfășura
activitatea asigurând utilizarea resurselor, finalizarea profitabilă pe piață, protejarea intereselor
economiei naționale, dar și prevenirea orientării în direcții nefavorabile.
Principalele legi care reglementează activitatea întreprinderii:
- Legea nr. 15/1990 referitoare la reorganizarea unităților economice de stat ca regii
autonome și societăți comerciale;
- Legea nr. 31/1990 referitoare la constituirea de societăți comerciale cu participare în
asociere cu persoane juridice sau fizice românești sau cu capital străin integral;
- Legea nr. 11/1990 privind combaterea concurenței neloiale;
- Legea nr. 12/1990 referitoare la protecția împotriva speculei;
- Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului, act normativ deosebit pentru economia
românească;
- Legea nr. 11/1994 privind protecția consumatorului.
Statutul juridic de funcționare a unei întreprinderi este unul dintre documentele de
formalizare a structurii organizatorice a acesteia și este o componentă a regulamentului de
organizare și funcționare.

CARACTERISTICILE SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV (SNC):


este o societate de persoane;
în numele firmei apare numele asociaților;
se constituie pe bază de contract de societate;
numărul de asociați este de minim 2;
în cazul dispariției unui asociat, societatea dispare.

SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ (SCS):


este o societate de persoane;
asociații sunt:
 comanditari – răspund în limita aportului la capital;
 comanditați – răspund nelimitat și administrează capitalul.
în numele firmei apare doar numele comanditaților;
se constituie pe bază de contract de societate;
numărul de asociați este de minim 2;
în cazul dispariției unui asociat, societatea dispare.

SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ PE ACȚIUNI (SCA):


este o societate de capitaluri;
capitalul social necesar constituirii este de 25.000 € sau 90.000 RON;
capitalul este divizat în acțiuni, valoarea nominală a unei acțiuni este minim 0,10 lei;
asociații (acționarii) sunt:
 comanditari – răspund în limita aportului la capital (acțiunilor);
 comanditați – răspund nelimitat și administrează capitalul.
se constituie pe bază de contract de societate și statut;
nu are firmă, ci se definește prin obiectul societății;
numărul de asociați este de minim 5;
nu se folosește pentru societăți cu volum mare de capital.

SOCIETATEA PE ACȚIUNI (SA):


este o societate de capitaluri;
capitalul social necesar constituirii este de 25.000 € sau 90.000 RON;
capitalul este divizat în acțiuni, valoarea nominală a unei acțiuni este minim 0,10 lei;
acționarii răspund în limita aportului la capital (acțiunilor);
se constituie pe bază de contract de societate și statut;
nu are firmă, ci se definește prin obiectul societății;
numărul de asociați este de minim 2.

SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ (SRL):


este o societate de capitaluri;
se constituie pe bază de contract de societate și statut;
capitalul social minim este de 200 RON, divizat în părți sociale, fiecare parte socială
având o valoare de minim 10 lei;
răspunderea asociaților este în limita aportului la capital;
numărul de asociați este de maxim 50;
nu se pretează la întreprinderi de dimensiuni mari.

5. STRATEGIA DEZVOLTĂRII ADOPTATE

Strategia de dezvoltare definește obiectivele de dezvoltare viitoare ale întreprinderii,


modul de alocare a resurselor și acțiunile ce trebuie întreprinse pe orizonturi de timp bine
precizate ținând cont de accentuarea competiției pe diferite piețe și de cerințele asigurării unei
anumite rentabilități pentru activitățile desfășurate.
Elaborarea unei strategii de dezvoltare presupune parcurgerea unor etape cum ar fi:
 analiza situației curente (se identifică misiunea întreprinderii);
 examinarea perspectivelor pentru viitor (se stabilesc obiectivele pe termen lung ale firmei);
 elaborarea unui set de alternative strategice pentru viitor și alegerea strategiei de urmat;
 punerea în practică a strategiei alese.
FUNCȚIUNILE ÎNTREPRINDERII
Funcțiunea unei întreprinderi reprezintă ansamblul activităților omogene sau
complementare, desfășurate de un personal specializat în scopul realizării obiectivelor acesteia.
Funcțiunile de bază dintr-o întreprindere sunt:
 Funcțiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde activități de studiere, concepere și elaborare a
cadrului tehnic și tehnologic;
 Funcțiunea de producție se referă la activitățile de bază ale întreprinderii și include acțiuni
care contribuie la desfășurarea normală a proceselor de producție, inclusiv a celor auxiliare;
 Funcțiunea comercială include totalitatea activităților care vizează relațiile întreprinderii cu
exteriorul, respectiv activitățile de aprovizionare, desfacere (vânzare), marketing;
 Funcțiunea financiar-contabilă înglobează activitățile de obținere, folosire rațională și
înregistrare a mijloacelor financiare, controlul operațiilor în care s-au investit fonduri bănești,
stabilirea necesarului de mijloace financiare și găsirea de noi surse de finanțare a activității,
etc;
 Funcțiunea de personal reprezintă un ansamblu de activități care urmăresc procesele ce
vizează resursele umane, cum ar fi recrutarea, selecționare, încadrarea, perfectionarea,
motivarea, salarizarea și protecția personalului.

SISTEMUL INFORMAȚIONAL LA NIVELUL ÎNTREPRINDERII

Sistemul informațional reprezintă ansamblul datelor, informațiilor, circuitelor și


fluxurilor informaționale, procedurilor și mijloacelor de tratare a informațiilor necesare realizării
obiectivelor de bază ale întreprinderii.
Principalele componente ale sistemului informațional sunt:
 Datele;
 Informațiile;
 Circuitul informațional;
 Fluxul informațional;
 Procedura informațională;
 Mijloacele de tratare a informațiilor.
Datele reprezintă componenta de bază a sistemului informațional și constau în descrierea
cifrică sau letrică a unor acțiuni, fapte, procese sau fenomene specifice întreprinderii.
Informația reprezintă acele date care aduc beneficiarului un plus de cunoaștere privind
întreprinderea și mediul ei extern.
Circuitul informațional se definește ca traiectoria parcursă de date și informații de la
emițător la receptor. O secţiune prin circuitul informaţional formează un flux informaţional.
Fluxul informațional este alcătuit din ansamblul datelor și informațiilor referitoare la
una sau mai multe activități specifice, vehiculate pe traiectorii prestabilite, cu o anumită viteză,
frecvență și pe anumite suporturi informaționale.
Procedura informațională este reprezentată de ansamblul elementelor prin care se
stabilesc și se utilizează modalitățile de culegere, înregistrare, prelucrare și transmitere a
informațiilor.
Mijloacele de tratare a informațiilor reprezintă suportul tehnic al sistemului
informațional.

FLUXURILE ȘI CIRCUITELE INFORMAȚIONALE LA NIVELUL


ÎNTREPRINDERII

Circuitele şi fluxurile informaţionale pot fi clasificate după mai multe criterii:


I. După direcţia de deplasare, pot fi:
 verticale
- se stabilesc între niveluri ierarhice diferite între care există relaţii de subordonare nemijlocită;
- transmit informaţii ascendente şi descendente;
(Exemplu: Transmiterea rapoartelor zilnice privind prezenta la lucru, intre un functionar al
compartimentului comercial si seful acestuia)
 orizontale
- se stabilesc între posturi sau compartimente situate pe acelaşi nivel ierarhic;
- transmit informaţii orizontale.
(Exemplu: Transmiterea informaţiilor privind situaţia forţei de muncă, de către şeful
serviciului personal-retribuire şefului serviciului plan- dezvoltare cu ocazia unei analize a
stadiului realizării strategiei organizaţiei)
 oblice
- se stabilesc între posturi sau compartimente situate pe niveluri ierarhice diferite;
- transmit informaţii ascendente şi descendente;
(Exemplu: Transmiterea documentaţiilor tehnologice de către şeful atelierului de
proiectări tehnologice, şefului echipei de sculeri în vederea realizării SDV-urilor)

II. După frecvenţa producerii:


 periodice
- se repetă la anumite intervale trimestru, lună, etc.;
- circulă pe traiectorii bine definite.
(Exemplu: Transmiterea săptămânală de către şefii secţiilor de producţie inginerului şef, a
situaţiei realizării programelor de producţie)
 ocazionale
- sunt generate de situaţiile inedite, din interiorul sau din afara întreprinderii;
- circulă pe traiectorii diverse, stabilite ad-hoc.
(Exemplu: Transmiterea de către managerul economic a informaţiilor privind blocarea
contului curent la bancă, managerului general)
 permanente
- transmit informații zilnice;
- transmit informații complexe, analitice și sintetice.
(Exemplu: Transmiterea datelor zilnice privind necesarul de materie prima de la sectiile de
producere catre departamentul depozitare)
III. După conținutul informației:
 omogene
 eterogene.
IV. După locul unde iau naştere:
 interne
 externe.
V. După configurație:
 liniare
- au un caracter permanent și urmăresc în principal traseul relațiilor organizatorice de tip
ierarhic și de cooperare.
 ondulatorii
- se stabilesc între șefii și subordonații compartimentelor situate la același nivel ierarhic și sunt
rezultanta unor combinații dintre relațiile de tip ierarhic cu relații de cooperare;
- pot fi permanente sau ocazionale.
 spirală
- au caracter temporar sau aleator și sunt generate de probleme sau dificulăți în activitatea
întreprinderii.
 arc
- generate de decizii cu caracter de unicat.