You are on page 1of 34

15 ani de luptă anticorupție în România:

creștere, abatere și accelerare

Dr. Martin Mendelski

Abstract: Urmărirea penală a actelor de corupție în România este un subiect controversat. În vreme
ce susținătorii elogiază Direcția Națională Anticorupție (DNA) pentru rezultatele din ce în ce mai bune
obținute, criticii își exprimă îngrijorarea cu privire la modul abuziv și excesiv în care se desfășoară
lupta împotriva corupției. Este lupta împotriva corupției în România un succes impresionant sau un
exces îngrijorător? Acest articol este menit să tranșeze această controversă evaluând activitatea în
domeniul anticorupției sub aspect conceptual și empiric. Am elaborat mai întâi o schemă de evaluare
a activității anticorupție – lanțul evaluării anticorupție – cu trei etape distincte: 1. Intrări
(Capacitate), 2. Proceduri (echitate, caracter rezonabil) și 3. Ieșiri (Rezultate). Apoi, am măsurat
empiric fiecare dimensiune în baza unui nou set de indicatori cantitativi și a dovezilor empirice
calitative (de exemplu, analiza sentințelor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, interviuri
cu magistrații). Constatările indică faptul că lupta anticorupție în România a dus la creșterea
capacității (volumul de resurse umane și financiare), accelerarea rezultatelor (creșterea numărului
de persoane puse sub acuzare, puse sub urmărire și condamnate) și abateri de la un proces echitabil
(modalități deficitare de strângere a probelor, încălcarea drepturilor fundamentale) și de la principiul
rezonabilității (abuzul de interceptări în dosarele penale, folosirea excesivă a arestului preventiv
etc.). În general, urmărirea penală în legătură cu actele de corupție în România s-a transformat într-
o luptă exacerbată pentru „o cauză nobilă” care a încălcat ea însăși drepturile omului, principiul unui
proces echitabil și al rezonabilității, integritatea procedurală și statul de drept.

Cuvinte cheie: Politica anticorupție, supraveghere, statul de drept, proces echitabil, încălcarea
drepturilor prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, România, europenizare,
mecanismul de supraveghere de către UE după aderarea României, agenția anticorupție

Februarie 2019
Cuprins

1. Introducere .......................................................................................................3
2. Cadru analitic: conceptualizarea și evaluarea activității în domeniul anticorupției ................5
2.1. Evaluarea activității în domeniul anticorupției în Europa de Est .................................5
2.2. Lanțul evaluării anticorupție ............................................................................5
3. Lupta României împotriva corupției: deraierea unei așa-zise „povești de succes”..................9
3.1. Rolul determinant al UE în lupta României împotriva corupției ..................................9
3.2. Intrări: Creșterea capacității .......................................................................... 11
3.3. Proceduri: Abaterea de la procesul echitabil și principiul rezonabilității ..................... 13
3.4. Ieșiri: Accelerarea „rezultatelor” .................................................................... 23
4. Rezumat și analiza concluziilor ............................................................................. 24
5. Concluzie ........................................................................................................ 28
Bibliografie ............................................................................................................ 30

2
Fiat iustitia et pereat mundus.1

Adevărul, ca multe alte lucruri bune, poate fi iubit


fără înțelepciune, poate fi căutat prea intens și
poate costa prea mult2.
1. Introducere

Lupta împotriva corupției în România este un subiect controversat 3. Pe de o parte, activitatea în


domeniul anticorupției orientată spre rezultate a Direcției Naționale Anticorupție (DNA) a fost
elogiată de principalele forțe ce susțin lupta anticorupție: Comisia Europeană, ambasadele vestice,
ONG-uri și luptătorii anticorupție. Pe de altă parte, activitățile procedurale ale structurilor cheie
anticorupție sunt criticate din ce în ce mai mult de diverși avocați ai apărării, magistrați protestatari,
politicieni afectați și reprezentanți ai societății civile, mai ales după scurgerea treptată de informații
cu privire la abaterile individuale comise de procurori, vicii de organizare și procedură, încălcarea
principiului echității justiției, precum și nenumărate „daune colaterale” (respectiv persoane puse sub
acuzare, care au fost achitate în cele din urmă). Controversele publice și internaționale asupra luptei
anticorupție în România se reflectă în controversele dintre reprezentanții mediului academic.
Majoritatea literaturii de specialitate prezintă România ca o poveste de succes a europenizării (a se
vedea Noutcheva/Bechev 2008; Ristei 2010; Spendharova/Vachudova 2012; Sedelmeier 2014; Hein
2015; Bratu et al. 2017). Această poveste dominantă este conformă cu diversele rapoarte ale ONG-
urilor (de exemplu Freedom House, Bertelsmann), acoperirea mediatică și rapoartele de monitorizare
ale Comisiei Europene care au evidențiat istoricul de succes și progresul general în lupta împotriva
corupției (a se vedea Comisia Europeană 2012, 2015, 2016, 2017).

Prin contrast cu această imagine optimistă, un număr mic, dar în creștere de reprezentanți ai
mediului academic au început să critice activitatea problematică în domeniul anticorupției din
România, în contextul mecanismului de supraveghere impus de UE după aderarea României, respectiv
mecanismul de cooperare și verificare (Mendelski 2016; Wagner 2016; Mungiu-Pippidi 2018; a se vedea
studiile critice aferente, în alte contexte, de Börzel și Pamuk 2012; Di Puppo 2014; Iancu 2018;
Zaloznaya et al. 2018). A apărut un număr tot mai mare de „avertismente” lansate de avocați și
consultanți interni și internaționali,4 magistrați importanți din Europa și România,5 jurnaliști6 și
reprezentanți ai mișcărilor civice și ai ONG-urilor7. Toate aceste grupuri au atras atenția asupra
exceselor, disfuncțiilor, abuzurilor și abaterilor apărute pe parcursul luptei împotriva corupției din
România, despre care se afirmă că au subminat democrația, economia concurențială de piață și statul

1
Acest dicton latin, "Să se facă dreptate, chiar de-ar pieri lumea”, reflectă esența luptei anticorupție din România, care a
căutat să facă dreptate cu orice preț, chiar și în detrimentul unui proces echitabil, drepturilor cetățenilor, integrității,
demnității umane și statului de drept. Ca atare, dictonul trebuie să fie interpretat ironic, ca un avertisment despre cum nu ar
trebui să se facă dreptate.
2
Ce este valabil pentru căutarea adevărului poate fi valabil și pentru căutarea justiției. A se vedea Pearse v Pearse (1846) 1
De G & Sm 12, 28-29. https://publications.parliament.uk/pa/ld200506/ldiudgmt/id051208/aand-2.htm
3
Articolul se concentrează în principal asupra activităților represive și penale ale organelor de urmărire penală și nu include
analiza mișcării anticorupție mai extinse din România, care include activități cum ar fi prevenție, educație, control și
investigare de către ONG-uri, presă, denunțători, academicieni angajați etc.
4
A se vedea Clark 2016; Giuliani 2018; Freeh 2018.
5
A se vedea http://www.unjr.ro/tag/anticoruptie/; https://goo.gl/SJhS9E
6
Mai ales cele din Lumea Justiției, Evenimentul zilei, Cotidianul și Antena 3.
7
http://coalitiaromanilor.org/articles.aspx; https://euobserver.com/opinion/140824; http://hrwf.eu/romania-must-take-
bold-action-to-tackle-the-legacy-of-corruption-before-assuming-the-presidency-of-the-eu-council/

3
de drept, precum și însăși legitimitatea luptei anticorupție 8.

Este lupta anticorupție din România un succes sau un exces abuziv? Se poate vorbi despre o epocă
de aur sau mai degrabă despre o epocă întunecată a luptei anticorupție? Articolul meu oferă
răspunsuri realiste la aceste întrebări deosebit de relevante. Constatările mele indică faptul că lupta
împotriva corupției în România a deviat de la formele benefice și utile ale activității anticorupție.
Lupta ambițioasă împotriva corupției a consolidat disfuncțiile care au subminat echitabilitatea
procedurilor penale, discreditând încercările de a îmbunătăți integritatea și statul de drept. Voi arăta
empiric că mișcarea anticorupție a generat mai multe intrări (input-uri) (de exemplu numărul de
procurori, judecători, personal) și de ieșiri (output-uri) (de exemplu numărul de anchete), în
detrimentul corectitudinii procedurii în cauzele penale. Mai precis, lupta împotriva corupției a fost
caracterizată de: 1.) excese, respectiv utilizarea disproporționată a metodelor de supraveghere,
numărul excesiv de mandate, concentrarea excesivă asupra rezultatelor cantitative, și 2.) încălcarea
procedurilor echitabile, de exemplu o slabă calitate procedurală a anchetelor, nerespectarea
procedurilor, metode deficitare de strângere a probelor, caracterul insuficient al probelor etc. Per
ansamblu, lupta ambițioasă, represivă și orientată către obținerea de rezultate împotriva corupției
poate fi caracterizată ca o abatere de la garanțiile de procedură, standardele internaționale
relevante privind dreptul penal și drepturile omului, precum și de la principiul rezonabilității și
moderației.

Activitatea în domeniul anticorupției nu este rea în sine, dar atunci când încalcă anumite norme de
legalitate, precum și principiile rezonabilității, echității și corectitudinii, atunci lupta anticorupție
utilă se poate transforma într-o luptă anticorupție excesivă și abuzivă care este în detrimentul
statului de drept. Granița între aceste două tipuri de activități în domeniul anticorupției este, în
cazul României, destul de subțire și neclară. Acest articol urmărește să evalueze pe cale empirică
dacă activitatea în domeniul anticorupției desfășurată de organele de cercetare penală și de serviciile
secrete din România a ajuns la sau chiar a depășit limita unor principii fundamentale ale statului de
drept.

Articolul constituie o contribuție empirică la literatura anticorupție recentă (în legătură cu UE)
(Meagher 2005; Della Porta și Vannucci 2007; Börzel și Pamuk 2012; Belloni și Strazzari 2014; Szarek-
Mason 2010; Soyaltin 2017; Mungiu-Pippidi 2018; Johnston 2018; Popova 2018; Batory 2018; Elbasani
și Šabić 2018; Dixit 2018), precum și la literatura care a analizat diversele deficiențe ale sistemului
penal, inclusiv cazurile de „abatere profesională a procurorilor” (Gershman 2002; Grometstein 2007),
„urmărirea penală bazată pe supraveghere” (Sklansky 2018), „sistemele judiciare de informare”
(Lemieux 2018), „strângerea de probe înșelătoare” (Stuntz 1993), „corupția pentru o cauză nobilă”
(Caldero 2014) și neținerea sub supraveghere a serviciilor secrete (Zulean și Șercan 2018; Leigh și
Wegge 2018; Glowacka et al 2018; Fuior 2018).

8
A se vedea și dezbaterea care a avut loc în Senatul american la 14 iunie 2017. Procesul anticorupție în România: succese și
excese, organizat de Comisia de Securitate și Cooperare în Europa, Statele Unite, Senat, Camera Reprezentanților.
https://www.hsdl.org/?view&did=806689

4
2. Cadru analitic: conceptualizarea și evaluarea activității în domeniul anticorupției

2.1. Evaluarea activității în domeniul anticorupției în Europa de Est

Încercările anterioare de a evalua activitatea agențiilor anticorupție (AAC) s-au concentrat asupra
indicatorilor de performanță privind diminuarea corupției (a se vedea Johnsøn et al. 2011). Măsurile
de performanță au inclus fie măsuri privind intrările aferente (de exemplu capacitatea
organizațională, resurse, personal) sau măsuri privind ieșirile (de exemplu eficiență, autonomie
operațională, numărul de investigații, rata achitărilor și a condamnărilor) 9 (a se vedea Meagher 2005;
OCED 2007; Doig et al 2005; De Sousa 2009; Quah 2010; Choi 2011; UNDP 2011; Gemperle 2018;
Daneva și Bitralkov 2018). S-au identificat și alți factori care conduc la eficiență. Aceștia au inclus,
printre alte, independența organizațională și individuală, responsabilitatea administrativă, voința
politică, contextul socio-economic și un cadru legal coerent (a se vedea Recanatini 2011; Johnsøn et
al. 2011, UNDP 2011). Cea mai mare parte a literaturii existente despre evaluarea performanței AAC
neglijează, în mod surprinzător, procedurile anticorupție, și în speță integritatea procedurilor
penale, respectiv dacă cercetarea, urmărirea penală și judecata respectă principiile procesului
echitabil și drepturile fundamentale (a se vedea Hunter et al. 2016). Dacă se ignoră procedurile
penale, este posibil să se efectueze o evaluare incompletă și necorespunzătoare a activității în
domeniul anticorupției. Acesta poate fi motivul pentru care s-au evaluat inițial anumite exemple de
„cele mai bune practici” ca „povești de succes” (de exemplu situația Georgiei, Rusiei, Ucrainei) dar
după o examinare aprofundată a procedurilor, acestea au fost reevaluate ca „strategii de fațadă sau
de strângere de fonduri” (Di Puppo 2010), de „creare a unei imagini de succes” (Di Puppo 2014), de
activitate „populistă” și „politizată” în domeniul anticorupției (Mungiu-Pippidi 2018) sau „anti-
corupționism deficitar” (Zaloznaya et al 2018). Ceea ce critică acești autori în mod just este o luptă
anticorupție eficientă dar selectivă și abuzivă care poate fi folosită în mod greșit ca „armă politică”
și care deviază de la procesele democratice, respectarea drepturilor omului și dreptul la un proces
echitabil (a se vedea Krajewska și Makowski 2017).

2.2. Lanțul evaluării anticorupție

Pentru a evita o evaluare superficială, concentrată asupra intrărilor și ieșirilor, care tratează
procedurile penale ca pe o cutie neagră, evaluarea activității în domeniul anticorupției necesită o
abordare holistică, orientată spre proceduri și relații. Schema de evaluare propusă aici se numește
lanțul evaluării anticorupție (a se vedea Figura 1). Acest lanț de evaluare a activității în domeniul
anticorupției face legătura între și evaluează cele trei faze ulterioare și interdependente ale luptei
anticorupție: 1.) Intrări (capacitate) -> 2.) Proceduri (activități în faza de cercetare, în faza de
judecată în prima instanță și în faza de judecată în căile de atac ) -> 3.) Ieșiri (rezultate). Includerea
acestor trei faze este inspirată de „modelul logic” din literatura de evaluare a programelor (a se
vedea McLaughlin și Jordan 1999; Parsons et al. 2013; Newcomer et al. 2015). Lanțul se poate extinde
mai departe prin includerea unor faze suplimentare, cum ar fi efecte și impact. Conceptele de la
baza acestuia (capacitate, integritate și rezultate) și împărțirea procedurilor penale în trei faze
(cercetare, judecată în primă instanță, căi de atac) se poate justifica prin informații provenite din
literatura privind legislația anticorupție și legislația penală (de exemplu Klitgaard 1988; Choo 1993;
Sajo 2004; Hunter et al 2016; Ashworth și Redmayne 2010). Măsurarea și operaționalizarea capacității,

9
A se vedea însă lucrarea lui Butt și Schutt din 2014, în care a fost criticată evaluarea orientată spre rezultate în cazul
Indoneziei.

5
integritatea (procedurală) și rezultatele se bazează pe mai mulți indicatori obiectivi și informații
concrete provenind din dosare penale naționale care au fost contestate, așa cum au fost judecate de
CEDO la Strasbourg.

Sursa: autor

1. Intrări (capacitate organizațională). Lanțul evaluării anticorupție începe cu faza intrărilor,


în care se evaluează capacitatea organizațională. Fiecare organ, autoritate sau agenție anticorupție
are nevoie de un număr suficient de mare resurse umane, financiare, tehnice și informaționale
precum și de competențe profesionale care îmbunătățesc capacitatea organizațională de a ancheta,
urmări și judeca infracțiunile de corupție. Capacitatea organizațională se poate evalua sub aspectul
cantității și calității. Se poate măsura în funcție de următorii indicatori: 1. Resurse umane (de
exemplu, numărul și calitatea procurorilor, judecătorilor, personalul etc.), 2. Resurse financiare (de
exemplu bugetul instanței și bugetul de urmărire, bugetul agenției anticorupție) și 3. Resurse tehnice
(de exemplu dispozitive tehnice, computere etc.)

2. Proceduri (principiul echității, principiul rezonabilității). Faza procedurilor se referă la


activitățile procedurale specifice ale părților interesate în lupta anticorupție (ofițerii serviciilor de
informații, membrii forțelor de poliție, agenții de investigație, procurori, judecători) care au loc în
timpul fazelor secundare ulterioare ale procedurilor penale: A. Cercetarea penală (cercetare,
urmărire), B. Judecata în prima instanță (judecata efectivă) și C. Judecata în căile de atac (apel
etc.).10 a.) Cercetarea penală: Această fază se concentrează asupra evaluării activităților
autorităților de cercetare, cum ar fi poliția, parchetul sau serviciile secrete. Se evaluează
informațiile strânse și posibilele probe. b.) Judecata în prima instanță: Această etapă este asociată
cu procesul efectiv, respectiv prezentarea în instanță a punerii sub acuzare și procesul de luare a
hotărârii. c.) Căile de atac: Această fază se referă la procedurile de după pronunțarea hotărârii în
primă instanță, dar mai ales la apel.

Întreaga procedură penală poate fi coordonată și evaluată în funcție de nenumărate principii


complementare și divergente constituționale și structurale, care sunt asociate cu statul de drept sau
conceptul german de Rechtsstaat (a se vedea Stern, Sobota 1997, Sajo). Aspectele procedurale ale
procedurilor penale pot fi evaluate cu ajutorul următoarelor întrebări: Cât de echitabil este procesul
(penal) per ansamblu? (corectitudine, echitate, integritatea procedurilor) Se strâng probele conform
procedurilor legale (legalitate)? Activitățile serviciilor secrete, procurorilor și judecătorilor respectă
drepturile omului (dreptul la demnitate)? Activitățile de cercetare și urmărire sunt corespunzătoare
(principiul rezonabilității, absența exceselor)? Cât de rapidă și eficientă este judecata (eficiență)?
Activitățile de cercetare se aplică tuturor făptuitorilor în mod egal? (egalitate, interzicerea

10
Fazele diferă de la un stat la altul. În unele state, există două faze (de exemplu în Bulgaria), în altele trei (de exemplu în
Germania) sau chiar patru faze (de exemplu în România, după adoptarea noului cod de procedură penală).

6
selectivității)?

Evaluarea procedurilor penale în prezentul articol se bazează pe două principii fundamentale legale,
constituționale și etice: principiul echității și principiul rezonabilității. În primul rând, evaluarea
caracterului echitabil al procedurilor penale este asociată cu principiul unui proces echitabil (a se
vedea articolul 6 CEDO)11, procesul echitabil și integritatea procedurilor (a se vedea Ashworth și
Redmayne 2010; Ashworth 2003; Dennis 2007; Monaghan 2007; Ho 2016; Rose și Heywood 2013). Acest
principiu impune ca strângerea și administrarea probelor să se efectueze în mod corect și echitabil,
iar probele subiective să fie obiectivizate în mod imparțial/coroborate de un judecător independent.
În al doilea rând, principiul rezonabilității servește pentru a evalua dacă mijloacele sunt rezonabile
(sau proporționale) față de obiective. Principiul rezonabilității este asociat cu „principiul
proporționalității” aferent (Verhältnismäßigkeitsprinzip în germană) și „interdicția exceselor”
(Übermaßverbot în germană, temperantia în latină) (a se vedea Grabitz 1973; Cianciardo 2010; Stern
2006:861; Möller 2012). Ideea principală a acestor principii restrictive este aceea că „statul trebuie
să folosească mijloace proporționale pentru a atinge scopuri legitime” (a se vedea Engle 2012).
Aceste principii fundamentale au fost aplicate la scară largă de curtea constituțională a Germaniei
și de CEDO pentru a evalua conformarea măsurilor de supraveghere și urmărire penală la drepturile
fundamentale ale omului (a se vedea Maguire 2000; Christoffersen 2009; De Hert 2005; Brown și Korff
2009; Lowe 2016). Motivul cheie pentru existența acestor principii restrictive este nevoia unui
echilibru între interesele comunității naționale mai largi (inclusiv nevoia de securitate națională) și
drepturile individuale.

Cum se evaluează dacă anchetele și procesele penale se efectuează în mod echitabil, corespunzător
și just? În primul rând, există posibilitatea de a folosi indicatori subiectivi (indicatori rezultați în urma
expertizelor), cum ar fi diverși indicatori specifici sistemului de justiție penală al World Justice
Project. În al doilea rând, informații mai detaliate și concrete despre integritatea procedurală
(echitate) pot fi obținute prin analiza dosarelor naționale în care s-a încălcat principiul unui proces
echitabil. Datele empirice pot fi strânse prin analiza dosarelor instrumentate la nivel național sau a
jurisprudenței CEDO. În al treilea rând, o analiză a indicatorilor obiectivi (de exemplu numărul de
mandate de interceptare, informațiile și probele strânse, cererile transmise la CEDO etc.) pot fi
folosite pentru a identifica deficiențele și excesele în timp.

3. Ieșiri (rezultate organizaționale): Această fază a activității în domeniul anticorupției se


referă la evaluarea ieșirilor (rezultatele organizaționale), ce rezultă în urma activităților de cercetare
penală, urmărire penală și judecată. Această fază este asociată cu îndeplinirea eficientă, adecvată
și corectă a unui serviciu public, cum ar fi cercetarea, urmărirea penală și condamnarea pentru
infracțiuni de corupție. Rezultatele organizaționale ale organelor anticorupție se pot măsura și evalua
prin cuantificarea rezultatelor obținute de: a.) Serviciile de informații, de exemplu sub aspectul
cantității și calității informațiilor strânse, numărul de anchete în dosarele anticorupție, b.)
Autoritățile de cercetare și urmărire penală, de exemplu cantitatea și calitatea eventualelor probe,
numărul de puneri sub acuzare, de inculpați trimiși în judecată, și c.) Instanțele superioare, de

11
Un proces echitabil este „un proces efectuat echitabil, just și cu respectarea regulilor de procedură, de către un judecător
imparțial”. A se vedea https://www.merriam-webster.com/legal/fair%20trial. „Orice persoană are dreptul la judecarea
cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanță independentă şi imparțială, instituită
de lege.” (a se vedea art. 6 CEDO).

7
exemplu numărul de condamnări în dosarele anticorupție, numărul de achitări etc. Evaluarea
rezultatelor organizaționale este strâns legată de selectarea indicatorilor de performanță care sunt
definiți în mod normal de lege, planuri de acțiune, strategii naționale și de normele și procedurile
interne.

Nu în ultimul rând, cele trei dimensiuni ale activității anticorupție nu ar trebui să fie evaluate separat
(în mod aditiv), ci și în raport de interacțiunea lor procedurală (în mod multiplicativ), sau, cu alte
cuvinte, ca un lanț al evaluării anticorupție interconectat. Acest tip de abordare implică faptul că
pot apărea suprapuneri de coordonare, dar și limite neclare îngrijorătoare între activități ale
diverselor structuri penale și între procedurile penale (de exemplu urmărirea penală, ancheta,
judecata în primă instanță, căile de atac). În mod similar, aceasta implică faptul că ieșirile
organizaționale ale unei structuri anticorupție (de exemplu informațiile strânse de serviciile de
informații) pot deveni intrări ale structurii ulterioare (probe pentru autoritatea anticorupție). O
evaluare corespunzătoare a activității anticorupție necesită evaluarea întregului lanț intrări-
proceduri-ieșiri, incluzând diversele faze ale procedurii penale. Este necesară o abordare holistică și
echilibrată a justiției penale, care să evalueze intrările, procesele (integritatea procedurilor) și
ieșirile organizaționale în baza unor standarde de echitate, adecvare, rezonabilitate, dar și eficiență.

Dacă acest echilibru corespunzător între mijloace și scopuri este neglijat – spre exemplu prin
urmărirea și anchetarea corupției prin metode inechitabile, necorespunzătoare și abuzive – obiectivul
unei activități anticorupție utile (usus) se transformă în activitate abuzivă în domeniul anticorupției
(abusus)12. O astfel de abatere de la un proces echitabil și de la mijloace corespunzătoare de
cercetare, urmărire și administrare se poate numi aberratio ab usu recto, respectiv abaterea de la
utilizarea corectă, rectitudinea morală și standardele și comportamentul corespunzătoare, 13 pe scurt
o abatere de la eticheta judiciară (modestie, moderație și adecvare) (a se vedea lucrările timpurii
ale lui Christian Thomasius și Toma de Aquino).

Transformarea luptei anticorupție intensive rezonabile într-o luptă anticorupție extensivă și excesivă
poate surveni, spre exemplu, prin concentrarea asupra unei logici pur cantitative și orientată asupra
rezultatelor, în detrimentul proceselor calitative. O astfel de logică cantitativă simplistă a acumulării
ar presupune că, pe măsură ce se generează mai multe intrări (de exemplu informații) și ieșiri
(urmăriri, puneri sub acuzare, condamnări), cu atât mai bună va fi performanța structurilor
anticorupție și cu atât mai bune vor fi rezultatele sau beneficiile pentru societate. Cu toate acestea,
ieșirile organizaționale mai mari nu înseamnă neapărat rezultate mai bune, mai ales dacă obiectivele
și noțiunile de justiție ale aparatului anticorupție și ale societății nu coincid. Astfel, ieșirile
organizaționale cantitative trebuie să fie mereu evaluate în baza anumitor „standarde de calitate
procedurală” care permit evaluarea ieșirilor organizaționale generate de aparatul anticorupție.
Ieșirile (amploarea beneficiilor) aferente luptei anticorupție pot fi evaluate, spre exemplu, în baza
convențiilor interne ale societății privind moralitatea și justiția sau în baza standardelor
internaționale și europene de calitate (de exemplu Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

12
Bentham a atras atenția asupra graniței subțiri între usus și abusus când a scris: “În acest caz, ca și în multe altele, uniunea
dintre uz și abuz este din păcate mult prea strânsă. Procesul chimic prin care acestea pot fi separate, iar abuzul poate fi
eliminat prin precipitarea substanței, nu este deloc ușor de pus în practică.” (Bentham 1827:429).
13
Cu privire la conceptul de abatere (în engleză, „aberration”), a se vedea Charles Fleming 1867 Royal dictionary, English and
French and French and English, Vol. 1.

8
inclusiv principiul unui proces echitabil).

Logica productivității organizațional-birocratice de a genera mai multe ieșiri (de exemplu, puneri sub
acuzare) prin cumularea mai multor intrări (de exemplu un număr mai mare de procurori, bugete mai
mari, informații) reflectă două tendințe dominante în lupta împotriva corupției și a criminalității: 1.
Întărirea capacității instituționale (a se vedea Dandurand 2007) și 2. O logică a acumulării cantitative
vizibilă în „capitalismul de supraveghere” (a se vedea Zubhoff 2015) și „urmărirea penală predictivă”
sau „condusă de serviciile de informații” care a fost criticată pentru subminarea drepturilor
individuale, a demnității și a statului de drept, precum și pentru lipsa de responsabilitate și
transparență (a se vedea Ferguson 2016; Sklansky 2018). Secțiunea următoare va prezenta modul în
care această logică a acumulării orientată spre rezultate a funcționat în România și cum a generat
tot mai multe intrări și ieșiri organizaționale în detrimentul integrității procedurilor penale.
3. Lupta României împotriva corupției: deraierea unei așa-zise „povești de succes”

3.1. Rolul determinant al UE în lupta României împotriva corupției

În calitate de țară candidată la aderarea la UE, România avea de îndeplinit o serie de criterii pentru
a deține calitatea de membru, printre altele fiind și instituirea statului de drept, care era însoțit de
solicitarea UE de combatere a corupției la nivel înalt. În cadrul Parteneriatelor pentru Aderare anuale
(1997-2003), Comisia Europeană repeta an de an că România trebuie să lupte împotriva corupției prin
înființarea unui departament anticorupție independent și consolidarea autonomiei acestuia, prin
îmbunătățirea coordonării între organele anticorupție, prin consolidarea capacității și asigurarea
urmăririi efective și intensificării luptei anticorupție. Aceste cereri care aveau legătură cu calitatea
de membru UE au constituit un impuls important pentru autoritățile române de a înființa o agenție
anticorupție autonomă.

Lupta României împotriva corupției a început în aprilie 2002 prin crearea Parchetului Național
Anticorupție (PNA) printr-o ordonanță de urgență semnată de Prim-Ministrul Adrian Năstase14. Un
document de referință15 publicat de Năstase în 2017 indică faptul că parchetul anticorupție a fost
creat pentru a facilita aderarea României la UE și NATO. Documentul relevă că guvernul a urmărit ca
PNA să devină funcțional în câteva luni, respectiv înainte de summitul NATO din noiembrie 2002. PNA
a avut la bază modelul parchetului anticorupție din Spania și a primit asistență din partea procurorului
special David Martinez Madero (răposatul Director al Oficiului Antifraudă al Cataloniei), care era
adeptul unei abordări „juridico-penale a anticorupției”, dar era conștient de nevoia de
responsabilitate și supraveghere a procurorilor 16. PNA era un organ independent în cadrul Ministerului
Public, dispunând de propriul buget. Inițial avea puține resurse și personal și se axa și pe dosare mici
de corupție. A fost criticat de reprezentanții UE și ai ONG-urilor ca fiind ineficient în lupta împotriva
corupției la nivel înalt (a se vedea Comisia Europeană 2002) 17. Parchetul anticorupție a fost criticat
și de OCDE pentru o abordare care se axa pe „urmărirea indivizilor”, în loc de prevenția și dezvoltarea
unui sistem de integritate coerent (OCDE Sigma 2004:7).

În 2005, PNA a devenit Direcția Națională Anticorupție (DNA). Pentru a crește eficiența DNA, noul
Ministru al Justiției a transferat prerogativele de numire a procurorilor de la Consiliul Superior al

14
Ordonanța de urgență nr. 43/2002.
15
https://adriannastase.ro/2017/09/07/incendiar-circumstantele-in-care-a-fost-creat-pna/.
16
Comunicare cu un activist ONG care a vorbit cu răposatul Madero.
17
http://adevarul.ro/news/societate/nu-stare-facem-fata-intregii-coruptii-romania-
1_50ad170a7c42d5a6638e7f02/index.html.

9
Magistraturii (CSM) la Ministerul Justiției (a se vedea Legea nr. 247/2005). Acest demers a slăbit rolul
CSM (de garant al independenței judiciare), dar a crescut eficiența DNA. Daniel Morar, care a fost
recrutat în calitate de nou șef al DNA, a început imediat să concedieze procurorii neperformanți,
pasivi (a se vedea Hipper 2015: 176) și a recrutat procurori relativ tineri, neexperimentați, dar
motivați, de multe ori prin detașări și delegări. Aceste măsuri, împreună cu un buget mai mare și
echipamente noi, au început să producă unele rezultate vizibile la nivel de dosare mari de corupție,
spre satisfacția temporară a Comisiei Europene.

În urma lipsei unor rezultate concrete și a îngrijorărilor cu privire la un regres în lupta împotriva
corupției, Comisia Europeană a intensificat și prelungit supravegherea post-aderare prin introducerea
a trei mecanisme de susținere a rezultatelor („Măsuri de însoțire”) 18: Cea mai importantă dintre
măsuri a fost Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV). MCV a fost discutat și convenit în
decembrie 2004 și a fost introdus în mod oficial în luna decembrie 2006. Mecanismul ar trebui să
asigure o verificare și o monitorizare sporite a progresului înregistrat în ceea ce privește reformele
judiciare și anticorupție după aderarea României (1 ianuarie 2007). MCV nu avea o perioadă anume
de aplicare și făcea trimitere la monitorizarea a patru obiective de referință. Un obiectiv de referință
se referea la reforma judiciară, iar celelalte trei la aspecte legate de anticorupție. Comisia Europeană
a cerut României următoarele: 1. Asigurarea unei transparențe și eficiențe sporite a actului de
justiție, 2. Înființarea unei agenții de integritate, 3. Efectuarea în continuare de investigații
profesioniste și imparțiale în legătură cu acuzațiile privind acte de corupție la nivel înalt, 4. Adoptarea
unor măsuri suplimentare pentru prevenirea și combaterea corupției, în special în administrația
locală19.

Spre deosebire de prioritățile parteneriatului european, tratate în linii mai mari, obiectivele de
referință ale MCV abordau probleme ad hoc foarte specifice (de exemplu, înființarea unei agenții de
integritate) și chiar decizii cu privire la conducerea structurilor de urmărire penală. Comisia
Europeană a avut astfel un interes profund în promovarea și menținerea unor „agenți ai schimbării”
anticorupție specifici în funcții cheie (Laura Codruța Kövesi, Daniel Morar). Din corespondența între
Catherine Day (Secretarul General al Comisiei Europene în perioada 2005–2015) și Ministrul Justiției,
Monica Pivniceru, rezultă în mod clar și interesul Comisiei de a fi informată cu privire la urmărirea
penală a cazurilor individuale de corupție la nivel înalt20, ceea ce sugerează că urmărirea penală a
unor ținte specifice de la nivel înalt (persoane sau grupuri) a fost menținută și chiar întărită în cadrul
MCV. Urmărirea penală a unor politicieni individuali de rang înalt se reflectă în cererea Comisarului

18
http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-06-347_en.pdf
19
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=SWD:2012:0231:FIN:EN:PDF; a se vedea
http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-07-262_en.htm
20
Comisia Europeană a cerut informații foarte detaliate privind corupția la nivel înalt de la Ministerul Justiției din România:
„(17) Realizați o trecere în revistă a cazurilor de corupție la nivel înalt aflate pe rolul instanțelor pentru o durată semnificativ
mai mare decât media respectivelor cazuri și precizați următoarele etape procedurale, așa cum sunt avute în vedere de
acuzare. (18) Realizați o trecere în revistă a cazurilor de corupție la nivel înalt aflate pe rolul instanțelor ce implică membri
ai sistemului judiciar, descrieți pe scurt stadiul actual în fiecare caz și precizați următoarele etape procedurale, așa cum sunt
avute în vedere de acuzare. (19) Realizați o trecere în revistă a cazurilor de corupție la nivel înalt în domeniul achizițiilor
publice, descrieți pe scurt stadiul actual în fiecare caz și precizați următoarele etape procedurale, așa cum sunt avute în
vedere de acuzare. (20) Realizați o scurtă descriere a stadiului actual și precizați următoarele etape procedurale, așa cum
sunt avute în vedere de acuzare, pentru cazurile de corupție la nivel înalt aflate pe rolul instanțelor, ce îi implică pe următorii
inculpați: Gheorghe Copas (3 dosare), Adrian Nastase, Serban Alexandra Bradisteanu, Ion Dumitru, Decebal Traian Remes, Dan
Voiculescu, George Becali, Catalin Voicu, Tudor Alexandra Chiuariu.” A se vedea scrisoarea lui Cathrine Grey din 10 octombrie
2012, deținută de autor.

10
Verheugen de a „prinde un pește mare”.21

UE a sprijinit, de asemenea, dezvoltarea capacităților la nivelul DNA și a altor structuri anticorupție


prin asistență financiară și tehnică (PHARE, Facilitatea de tranziție), precum și prin consultanță și
twinning (a se vedea Comisia Europeană 2008:10)22. În perioada 1998-2006, a fost alocată o sumă de
aprox. 90 milioane EUR din fonduri Phare pentru dezvoltarea capacităților judiciare și administrative
(ECOTEC 2006a: 12-13; ECOTEC 2006b: 9). În perioada 2014-2020, Programul Operațional Dezvoltarea
Capacității Administrative (FSE) a alocat aprox. 103 milioane EUR pentru proiecte de reformă
judiciară, din care o sumă de 35 milioane EUR a fost alocată în mod expres pentru activitatea
anticorupție (Comisia Europeană 2017b:2). În plus, sprijinul UE s-a materializat într-un program de
Twinning (respectiv, detașarea pe termen lung a unor experți și practicieni UE în România), care s-a
axat pe dezvoltarea capacității judiciare, lupta anticorupție. De menționat că toate proiectele au
fost cofinanțate de România (de exemplu din fonduri publice naționale) și alte fonduri donatoare.
Astfel, bugetul total pentru lupta anticorupție a fost mult mai mare.

În ansamblu, cererile UE de instrumentare a cazurilor de corupție la nivel înalt, precum și criticile


acesteia din rapoartele privind progresele înregistrate și rapoartele MCV au obligat guvernul român
să pună la punct strategii ample și ambițioase de reformă împotriva corupției 23 care să se axeze pe
indicatori cantitativi, rezultate, precum și pe o cooperare inter-instituțională mai strânsă (pentru
detalii, a se vedea secțiunea 3.3). Chiar și în prezent Comisia Europeană continuă să monitorizeze și
să supervizeze activitatea anticorupție a României prin misiuni MCV și rapoarte regulate privind
„progresele” înregistrate. S-ar putea argumenta că, fără condițiile impuse de UE și atracția exercitată
de dobândirea calității de membru UE și NATO, probabil că principalele structuri, strategii și legi
anticorupție nu ar fi fost niciodată create și implementate. Comisia Europeană a confirmat în 2017
rolul crucial al condițiilor sale post-aderare, argumentând că „MCV joacă un rol important în România
în calitate de motor al reformei, precum și ca instrument de măsurare a progresului” (Comisia
Europeană 2017:2).

Per ansamblu, se poate concluziona că UE a jucat un rol important în inițierea și menținerea luptei
împotriva corupției în România. Cu toate acestea, a demonstra că UE a avut o contribuție
semnificativă la inițierea și susținerea luptei împotriva corupției la nivel înalt nu înseamnă automat
că activitatea anticorupție a fost un succes în toate cele trei stadii ale activității anticorupție (intrări,
proceduri și ieșiri). În secțiunile următoare, am aplicat cadrul analitic pe care l-am prezentat mai
sus pentru evaluarea întregului lanț al activităților anticorupție.

3.2. Intrări: Creșterea capacității

Evaluarea activității anticorupție începe cu etapa de „intrări” (input), ceea ce necesită evaluarea
capacității organizaționale a principalelor organe de cercetare penală în cazurile de corupție la nivel
înalt și mediu: 1.) DNA, direcția națională anticorupție autonomă din România, ce face parte din
Ministerul Public. Are autonomie operațională și bugetară pentru investigarea cazurilor grave de
corupție și fraudă, precum și a cazurilor privind protecția intereselor financiare ale UE. Este

21
A se vedea https://www.europalibera.org/a/1404083.html. A se vedea și recomandarea de politică pentru „prinderea
câtorva pești mari” (respectiv, pedepsirea câtorva infractori importanți) a lui Robert Klitgaard, Finance & Development/martie
1998.
22
Până în 2007 bugetul pentru dezvoltarea capacităților a fost de 6,5 milioane EUR.
23
Toate strategiile anticorupție pot fi găsite pe site-ul web al Ministerului Justiției: http://www.just.ro/strategii-si-
politici/strategii-nationale/

11
organizată sub forma unei structuri centrale amplasate în București și a unui număr de 14 subunități
teritoriale (servicii). 2.) Înalta Curte de Casație și Justiție și 15 curți de apel, care dau verdictele
definitive în cazurile de corupție. 3.) Serviciul Român de Informații (intern), un organ intern de
cercetare penală specială în cazurile penale ce privesc securitatea națională. SRI este o agenție care
strânge informații ce contribuie la protejarea securității naționale a României și în special la
contracararea „amenințărilor la adresa securității naționale care sunt asociate corupției”. Misiunea
SRI este „protejarea valorilor democratice și promovarea intereselor naționale ale României și ale
aliaților săi pentru realizarea securității naționale, asigurarea respectării drepturilor și libertăților
cetățenilor și apărarea statului de drept”. Conform propriei strategii, SRI are „obligația de a garanta
echilibrul între imperativele de securitate și drepturile omului, în acord cu standardele
democratice”24.

Figura 2: Capacitatea organizațională a DNA

Numărul
procurorilor DNA

Bugetul DNA (în


milioane lei)

Sursa: www.pna.ro

Datele din Figura 2 indică faptul că agenția anticorupție din România (DNA) și-a îmbunătățit
considerabil capacitatea instituțională și de instrumentare a cazurilor în ultimii zece ani. În primul
rând, numărul procurorilor a crescut de la 91 (în 2003) la 177 (în anul 2016). În al doilea rând, bugetul
DNA a crescut de la 64 milioane RON în 2005 (17,67 milioane EUR) până la 118 milioane RON în 2016
(26,22 milioane EUR). Este demn de menționat că numărul procurorilor și valoarea bugetului au
înregistrat două tendințe de accelerare: Prima creștere a capacității organizaționale (2002-2007) a
fost legată de dezvoltarea inițială a capacității agenției anticorupție inițiale, PNA (Parchetul National
Anticorupție), care în 2005 a devenit DNA (Direcția Națională Anticorupție). A doua creștere majoră
se poate observa în perioada 2013-2017, respectiv sub guvernele Ponta și Cioloș și în timpul
mandatului lui Kovesi ca șef al DNA (mai 2013 - iulie 2018). În perioada 2013-2017, numărul
procurorilor DNA a crescut de la 109 la 179, iar bugetul anual de la 85,6 milioane RON (19,2 milioane
EUR) la 176,8 milioane RON (38,1 milioane EUR). Într-un mod similar cu majorarea resurselor

24
A se vedea https://www.sri.ro/mission-vision-values și https://www.sri.ro/security-strategy.

12
financiare ale DNA, bugetele instanțelor au crescut în ultimii 15 ani în mod substanțial, de la 7,8 EUR
la 30,4 EUR per 100.000 locuitori în anul 2016 (a se vedea CEPEJ). Bugetul Serviciului Român de
Informații (SRI) a crescut de cinci ori, de la aprox. 100 milioane EUR în anul 2002 până la aprox. 500
milioane EUR în 201825.

La modul global, capacitatea organizațională îmbunătățită a DNA, a SRI și a instanțelor ar trebui să


ducă (în conformitate cu un model simplist intrări-ieșiri) la o instrumentare mai eficientă și
accelerată a infracțiunilor de corupție (a se vedea indicatorii de ieșire majorați, menționați la
secțiunea 3.4). Cu toate acestea, creșterea capacității și a rezultatelor nu ne spune nimic despre
corectitudinea și caracterul rezonabil al procesului penal. Următoarea secțiune deschide „cutia
neagră” a activității anticorupție și descoperă numeroase deficiențe de procedură.

3.3. Proceduri: Abaterea de la procesul echitabil și principiul rezonabilității

Integritatea procedurală (și lipsa acesteia) poate fi evaluată de-a lungul a trei faze diferite ale
procedurii penale: 1. Faza de urmărire penală (A. efectuată de serviciile de informații, B. efectuată
de procurori), 2. Faza de judecată în primă instanță (efectuată în principal de judecători), 3. Faza
de judecată în căile de atac (apel etc.). Aceste trei faze distincte reflectă cele trei sub-diviziuni ale
procesului penal existente în România până în anul 2014. Noul Cod de Procedură Penală a introdus
de jure o nouă fază, în care Camera Preliminară trebuie să verifice legalitatea probelor. Cu toate
acestea, noul Cod și noua Cameră lasă mult de dorit și se confruntă cu probleme de
neconstituționalitate.

1a) Faza de urmărire penală (efectuată de serviciile de informații)

Faza anterioară judecății constând în identificarea eventualelor infracțiuni de corupție este strâns
legată de activitățile investigative ale Serviciului Român de Informații (SRI) care a cooperat intens
cu DNA încă din anul 2009, atunci când s-a angajat la realizarea unor schimburi de informații și la
asistență tehnică, precum și la colaborare și strângerea de probe prin intermediul unor echipe
operative comune între procurori și ofițeri SRI. În rapoartele sale de activitate din 2008 și 2009, SRI
enumeră principalele activități de asistență acordate organelor de urmărire penală: 1. Punerea la
dispoziție a unor informații neprelucrate și a unor informații concrete cu privire la persoanele
implicate în activități infracționale, 2. Declasificarea unor informații la cererea organelor judiciare,
4. Participarea în cadrul echipelor operative mixte și analize comune cu procurorii. 5. Punerea la
dispoziție a rezultatelor constatărilor științifice și expertizelor (a se vedea raportul SRI 2008:19),
6. Acordarea de asistență tehnică de specialitate). Conform SRI, „Pentru unele situații au fost
constituite inclusiv echipe operative mixte care au asigurat managementul activității de
documentare și, ulterior, valorificarea eficientă a datelor și informațiilor referitoare la săvârșirea de
infracțiuni” (a se vedea raportul SRI 2009:10f).

Cooperarea intensificată între SRI și organismele de urmărire penală a evoluat în timp, iar la data de
4 februarie 2009 s-a încheiat un protocol secret, semnat de șeful SRI, George C. Maior, și de
procurorul general Laura C. Kovesi 26. Pe lângă cooperarea intensificată cu DNA, SRI a încheiat peste
400 de alte protocoale de cooperare cu ministere, agenții autonome (ANI, DICCOT), dar și – aspectul

25
A se vedea https ://www. sri.ro/assets/files/bugete.
26
A se vedea protocolul secret nr. 003064 din 4 februarie 2009 care a fost declasificat la data de 29 martie 2018. A
se vedea https://www.sri.ro/assets/img/news/protocol-de-cooperare/Protocol declasificat.pdf

13
cel mai controversat - cu Consiliul Superior al Magistraturii (semnat în 2012)27, Inspecția Judiciară a
magistraților (semnat în 2016)28 și Înalta Curte29. Curtea Constituțională și Serviciul de Informații
Externe au fost cele două instituții care nu au semnat niciun protocol de cooperare cu SRI30. În timp
ce SRI a justificat cooperarea inter-instituțională prin protocoale secrete făcând referire la
amenințări la securitatea națională și necesitatea de a urmări un scop nobil, respectiv lupta împotriva
corupției31, aceste practici netransparente au făcut obiectul unei plângeri constituționale la Curtea
Constituțională și au fost criticate de politicieni reprezentativi, ONG-uri, asociații de avocați și
magistrați (de exemplu UNJR, AMR, MEDEL).

Pot fi identificate patru exemple de excese (abateri de la principiul rezonabilității) pe durata


activității desfășurate de organele de cercetare penală în faza de urmărire penală:

1. Primul exces are o natură informațională. Se referă la acumularea și diseminarea de


informații (de exemplu, numărul de informări în cercetarea/urmărirea penală), păstrarea și stocarea
digitală a volumelor mari de date obținute în cadrul activităților de supraveghere (de exemplu,
interceptări telefonice)32. Prin informările/sesizările SRI, comunicate de SRI către diverse organe de
cercetare penală, se urmărea sprijinirea procesului de cercetare a infracțiunilor, inclusiv a celor de
corupție. Acestea constau în informații clasificate și neclasificate. Cu toate acestea, proporția între
ambele tipuri de informații nu este cunoscută public. Nu se cunoaște nici proporția informărilor SRI
care în ultimă instanță au devenit probe concrete în procesele penale. Datele din Figura 3 ilustrează
creșterea cantitativă a informărilor SRI comunicate către DNA și alte organe de cercetare și urmărire
penală (de exemplu, parchete, instanțe, poliție, DIICOT). Primul grafic indică faptul că numărul total
de informări în cercetările și urmăririle penale a crescut de la 542 (în anul 2005) la 4120 (în anul
2014). Al doilea grafic arată că în perioada 2005 - 2014, numărul de informări transmise de SRI la DNA
a crescut de peste 10 ori, respectiv de la 100 la 1229 informări. Datele sugerează că, în special
începând din anul 2009 (după intensificarea cooperării inter-instituționale), DNA și alte organe de
cercetare penală au solicitat și au primit mult mai multe informări de la SRI. Cifrele în creștere
reflectă intensificarea corespondenței și cooperării instituționale între SRI și DNA, precum și alte
organe de cercetare penală (de exemplu DIICOT, parchete).

27
https://www.csm1909.ro/ViewFile.ashx?guid=adc26057-d257-4ba6-a8f9-6b8771bfe2aa|InfoCSM
28
https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2018/10/Protocol-Inspectia-Judiciara-SRI_.pdf
29
În septembrie 2018 s-a raportat că 137 de protocoale erau încă în vigoare, dintr-un număr total de 432 ce au fost semnate
începând din 1990 cu toate ministerele și numeroase agenții guvernamentale. Un număr de 18 protocoale priveau structuri
judiciare și ale parchetelor și majoritatea nu mai sunt în vigoare, cu excepția a două.
https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/manda-din-1990-sri-a-semnat-565-de-protocoale-sau-acorduri-dintre-care-
137-sunt-active-996302
30
https://www.stiripesurse.ro/curtea-constitutionala-are-patru-protocoale-cu-alte-institutii-nu-si-cu-sri_1282494.html
31
Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) a declarat încă din 2005 corupția ca fiind o amenințare la securitatea națională.
A se vedea Decizia 17/2005.
32
Stocarea datelor provenite din activitățile de supraveghere pentru o perioadă de până la 6 luni a fost declarată
neconstituțională de Curtea Constituțională în anul 2014. A se vedea
https://www.ccr.ro/files/products/Decizie_440_2014_reviz.pdf.

14
Figura 3: Numărul de informări SRI în cercetările și urmăririle penale

Număr total de
informări

Număr de
informări către
DNA

Sursa: Compilație realizată în baza a diverse rapoarte anuale ale SRI.


Notă: Datele pentru perioada 2015-2018 încă nu fuseseră făcute publice la momentul redactării prezentei lucrări.

2. Un alt exces a fost ușurința cu care s-au emis și obținut mandate de interceptare pe siguranță
națională (a se vedea Figura 4). Aceste mandate de interceptare sunt solicitate de procurori, aprobate
de câțiva judecători „eligibili” de rang înalt de la Înalta Curte și puse în executare de SRI. Rata de
admitere a mandatelor de siguranță națională a fost de aprox. 99%, ceea ce înseamnă că nu au existat
aproape deloc cazuri de respingere a cererilor de supraveghere 33. Rate atât de mari de admitere de
către câțiva judecători aleși care aveau obligația să verifice fiecare cerere sugerează în mod clar o
abatere excesivă de la principiul rezonabilității (interviu cu un judecător român sub protecția
anonimatului). De asemenea, sugerează lipsa unor restricții judiciare în legătură cu numărul din ce
în ce mai mare de cereri venite din partea parchetelor. Figura 4 arată că, în perioada 2005-2016,
numărul de mandate de securitate națională a crescut de la 1554 la 3660. Numărul total al mandatelor
de securitate națională în perioada 2005 - 2016 a fost de 34.640, din care 31.802 au fost solicitate de
SRI. Creșterea constantă a acestor mandate de interceptare sugerează un proces continuu de
acumulare începând din anul 2005. Comisia parlamentară de control a activității SRI a făcut observația
că mandatele de interceptare pe securitate națională erau justificate de eventuale riscuri, amenințări
și vulnerabilități ale securității naționale, dar de multe ori nu se ofereau dovezi concrete ale unei
infracțiuni comise de persoana supravegheată (Comisia parlamentară 2018 :14).

33
http://www.corectnews.com/social/s-au-ascultat-telefoanele-ca-la-balamuc-zeci-de-mii-de-mandate-ntre-2005-i-2016

15
Figura 4: Numărul de mandate de interceptare pe securitate națională

Sursa: Înalta Curte de Casație și Justiție, date disponibile la adresa http://crct.ro/nqhk.

3. Excesul a fost vizibil și în ceea ce privește ușurința cu care s-au obținut acte de autorizare
pentru efectuarea tuturor activităților de supraveghere (nu doar cele legate de securitatea
națională). Numărul total al mandatelor de interceptare a crescut în 10 ani de la 5.244 la 51.248 și
apoi a scăzut drastic până la 12.992 în anul 2016 (a se vedea Figura 5). Reducerea puternică a
mandatelor de interceptare poate fi explicată printr-o decizie a Curții Constituționale din 16 februarie
2016. Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 142 alin. (1) din Codul de Procedură
Penală și astfel a limitat interceptările de către SRI în dosarele penale pentru o lună, până când
guvernul a adoptat o ordonanță de urgență care a transformat SRI în mod legal în „organ de cercetare
penală specială” în cazurile de siguranță națională și terorism 34. Anterior, SRI putea doar să informeze
procurorii cu privire la cazurile respective și să acorde asistență în activitatea de cercetare. Volumul
total al mandatelor de interceptare în perioada 2005-2016 a fost de 311.825.

34
A se vedea OUG nr. 6 din 11 martie 2016. http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/176546. Această decizie a
fost justificată de Ministrul Justiției, Raluca Prună, prin „agenda europeană”. https://www.hotnews.ro/stiri-esential-
20862718-sri-castiga-mai-multa-putere-guvernul-facut-sri-organ-cercetare-penala-cazurile-siguranta-nationala-
terorism.htm.

16
Figura 5: Numărul total al mandatelor de interceptare pentru realizarea de activități de
supraveghere

Sursa: Comisia parlamentară 2018.

Notă: Numărul total al mandatelor de interceptare constă din: 1. mandate de securitate națională; 2. mandate de supraveghere
tehnică și ordonanțe ale procurorilor emise pentru 48 de ore.

4. Au existat și cazuri de supraveghere excesivă în ceea ce privește durata (de exemplu,


interceptarea convorbirilor telefonice pe o durată de mai multe luni și chiar ani) și obiectul (de
exemplu, un număr relativ mare de persoane supravegheate). Raportul rezultat în urma investigației
parlamentare cu privire la activitatea SRI a estimat numărul persoanelor supravegheate la 6 milioane,
adică o treime din întreaga populație. Raportul menționează și faptul că Președintele Senatului, Călin
Popescu-Tăriceanu, a fost monitorizat timp de 4 luni și că au existat cazuri de supraveghere tehnică
ce au durat câțiva ani. Concluzia raportului a fost că restrângerea drepturilor și libertăților garantate
de Constituție a fost făcută „la scară largă” și că mandatele de interceptare au fost folosite „în mod
abuziv” (Comisia Parlamentară 2018:8).

Aceste cifre ar trebui relativizate în mod comparativ, pentru a evalua dacă a existat o abatere de la
principiul rezonabilității. În primul rând, un studiu realizat în 2015 de Coaliția Românilor a arătat că
în România se acordă anual de aproape două ori mai multe mandate de securitate națională decât în
SUA, deși populația României este de 16 ori mai mică decât populația SUA35. În al doilea rând, numărul
mandatelor de interceptare în România are o proporție îngrijorătoare, similară cu cel din cauza
Iordachi și alții împotriva Moldovei din 2009, caz în care CEDO a constatat încălcarea art. 8 din cauza
unui „număr neobișnuit de mare al autorizărilor” interceptărilor (procentual), lipsa unei „bănuieli
rezonabile” și a unor garanții împotriva „utilizării în exces” a supravegherii secrete, precum și
împotriva „abuzului de putere” de către stat 36. În al treilea rând, exclusiv din perspectiva
supravegherii și securității naționale (care se presupune că servește interesele poporului), numărul
în creștere al autorizațiilor ar fi putut fi justificat prin creșterea amenințărilor de securitate recente

35
http://coalitiaromanilor.org/a41-romania-stat-politienesc-cu-o-populatie-de-16-ori-mai-mica-decat-sua-sri-asculta-de-2-
ori-mai-multe-telefoane-ca-fbi.aspx.
36
https://rm.coe.int/168067d212.

17
(terorism, criminalitate cibernetică, infracționalitate și migrație), precum și natura fragmentată a
statului român (a se vedea Mendelski 2018). Din perspectiva statului de drept și a respectului pentru
drepturile individuale ale cetățenilor, activitățile noi și excesive de urmărire penală pe bază de
supraveghere au devenit discutabile. Utilizarea de mandate de interceptare pentru cercetarea
infracțiunilor nu are nimic rău în sine, dar admiterea acestora fără nicio discriminare și utilizarea lor
excesivă este îngrijorătoare.

1b) Faza de urmărire penală (efectuată de procurori)

Un număr din ce în ce mai mare de cazuri deschise la CEDO, valul recent de achitări de către
instanțele naționale (de exemplu, din cauza lipsei probelor și a inexistenței infracțiunii) 37, precum și
probele rezultate în urma interviurilor sugerează existența anumitor deficiențe, nereguli și abateri
recurente, ce au survenit în cursul fazei de urmărire penală a infracțiunilor de corupție. Următoarele
patru exemple de abateri de la corectitudinea procedurală și de la proporționalitate nu trebuie
considerate probe exhaustive care dovedesc proporțiile matematice ale abuzurilor comise de
procurori, dar pot crea o imagine asupra metodelor discutabile și a deficiențelor organizatorice ce au
fost observate în mod repetat în cursul procedurii penale. Putem menționa patru deficiențe
principale:

1. Calitatea insuficientă a probelor (articolul 6)

a. În acest sens, se poate menționa lipsa unei calități adecvate și atenția excesivă acordată de
procurori cantității de probe. Raționamentul conform căruia mai mult înseamnă mai bine se reflectă
în volumul dosarelor (dosare voluminoase cu multe pagini), precum și în calculele bombastice ale
38
prejudiciilor.

b. Calitatea nu întotdeauna adecvată a probelor a rezultat uneori dintr-o discrepanță între


„stenograme” și „înregistrările audio”, care a sugerat o transcriere discreționară, menită să
manipuleze, sau lipsită de profesionalism, precum și nereguli ale interceptărilor convorbirilor
telefonice39. În acest sens, trebuie menționat că Tribunalul Militar Cluj a dispus începerea urmăririi
penale împotriva a 12 ofițeri SRI pentru „abuz în serviciu” și „falsificarea interceptărilor în
investigații penale”.40

c. O altă problemă a fost lipsa unor probe „concrete” și directe în cazuri de corupție și utilizarea
excesivă a probelor indirecte (de exemplu înregistrări, interceptări ale convorbirilor telefonice
furnizate de SRI) folosite de procurori, precum și includerea declarațiilor unor martori care au
procese pe rol.

2. Metode viciate de colectare a probelor (articolul 6)

37
https://www.stiripesurse.ro/sorina-matei-dezvaluie-cifrele-reale-care-a-fost-de-fapt-procentul-achitarilor-in-dosarele-
dna_1261180.html.
38
A se vedea, spre exemplu, cazul fostului șef al Agenției Naționale de Integritate, Horia Georgescu, în care prejudiciul inițial
a fost stabilit de procurorii DNA la 80 de milioane, iar ulterior a fost redus la 0.
https://adevarul.ro/news/eveniment/horia-georgescu-judecat-dosarul-anrp-expertii-numiti-instanta-constatat-nu-exista-
niciun-prejudiciu-1_5a5e53d2df52022f75927378/index.html.
39
A se vedea raportul de expertiză întocmit de Cătălin Grigoraș, care a identificat mai multe nereguli în interceptările
convorbirilor telefonice, cum ar fi neautenticitatea, montajul, dovezi privind editarea prin ștergere/inserare, compresia
distructivă, înregistrări precedente, etc). https://www.luju.ro/static/files/2018/ianuarie/19/raport-expertiza-catalin-
grigoras-in-dosar-chereches_001.pdf. A se vedea hotărârea în cauza Beraru împotriva României din 2014.
40
https://www.romania-insider.com/romanian-intelligence-officers-forging-wiretap/.

18
a. Utilizarea probelor colectate de către așa-numiții agents provocateurs41 și presupuse cazuri de
instigare de către organele de poliție 42. b. Colectarea probelor în favoarea acuzării și lipsa unor
„mijloace de probă dezincriminatoare” (deși Codul de Procedură Penală impune în mod clar
colectarea de probe atât în favoarea acuzării, cât și a apărării). 43 c. Proces netransparent de
colectare a probelor, bazat pe metode secrete, fără accesul avocaților la dosar sau la interceptări. 44
d. Comportament abuziv al unor procurori DNA (intimidare, colectare de probe înșelătoare etc.) în
cazul mai multor procurori DNA împotriva cărora au fost inițiate în prezent proceduri disciplinare. 45

3. Folosirea excesivă a arestării preventive (articolele 3 și 5)

Folosirea excesivă și prelungirea arbitrară a arestării preventive a reprezentat o problemă mai ales
în situația în care inculpații au fost achitați după multe luni de arest preventiv în condiții degradante.
Astfel de încălcări au fost denunțate în mai multe cazuri cu care a fost sesizată CEDO, în care s-au
reclamat condițiile degradante de detenție în închisori și în secțiile de poliție (suprapopulare, condiții
inadecvate de igienă și temperaturi ridicate), menținerea în arest a unor suspecți în vârstă, bolnavi
sau a unor femei însărcinate46, precum și a suspecților care au copii de vârstă mică 47. Procurorii au
justificat arestarea preventivă prin riscurile la adresa siguranței publice, prin riscul comiterii unor
noi infracțiuni, al ascunderii probelor, sau prin riscul intimidării martorilor și prin necesitatea
pedepsirii autorilor. Sustragerea de la urmărirea penală a mai multor suspecți de rang înalt, care au
căutat să scape de procesul penal (și, în opinia lor, de lipsa unui proces corect) fugind în străinătate
a devenit probabil un argument în favoarea arestului preventiv. Totuși, folosirea în exces a arestului
preventiv în condiții degradante și încălcările drepturilor/libertăților (articolul 3) și a prezumpției
de nevinovăție sunt argumente împotriva acestui tip de arest 48. Cu privire la privarea arbitrară de
libertate (articolul 5), CEDO a concluzionat că „nu contestă faptul că corupția constituie un flagel
endemic care subminează încrederea cetățenilor în instituții și înțelege că autoritățile naționale
trebuie să dea dovadă de fermitate față de persoanele răspunzătoare. Cu toate acestea, combaterea
flagelului nu poate justifica, în materie de libertate, recurgerea la acte arbitrare și existența unor
zone de non-drept acolo unde există o lipsire de libertate.” (Hotărârea nr. 29226/03, Creangă c.
României, din 23 februarie 2012; a se vedea Hotărârea nr. 52942/09, Popoviciu împotriva României,
din 1 martie 2016).

4. Încălcarea prezumpției de nevinovăție (articolul 6) și tratamentul degradant (articolul 3)

41
A se vedea cazurile Adrian Severin și Mariana Rarinca aflate pe rolul instanțelor naționale și cauzele Ali împotriva României
și Constantin și Stoian împotriva României, aflate pe rolul CEDO, în care s-a reținut încălcarea articolului 6.
42
Pentru cazuri care nu au legătură cu corupția, a se vedea Bulfinsky împotriva României; Pătrașcu împotriva României.
43
Interviu cu un judecător și cu un procuror de rang înalt sub protecția anonimatului.
44
A se vedea Hotărârea Beraru împotriva României, 2014;
45
https://www.agerpres.ro/justitie/2018/06/27/csm-discuta-actiunile-disciplinare-formulate-de-inspectia-judiciara-fata-
de-lucian-onea-si-mircea-negulescu--134911; https://www.hotnews.ro/stiri-esential-21747603-inspectia-judiciara-exercitat-
actiunea-disciplinara-fata-procurorul-negulescu-decizia-finala-luata-csm.htm;
https://www.hotnews.ro/stiri-esential-21732618-raportul-inspectiei-judiciare-cazul-procurorului-mircea-negulescu-
suspendat-din-magistratura-negulescu-exprimat-serie-opinii-incalcarea-standardelor-conduita-impuse-magistratilor-intr-
discutie-telefon.htm.
46
A se vedea Hotărârea Pendiuc împotriva României, 2017, în care CEDO a reținut că „a existat o încălcare a articolului 3 din
Convenție cu privire la condițiile fizice de detenție ale reclamantului”.
47
A se vedea Hotărârea Micu împotriva României, 2015;
48
A se vedea cazul unui fost primar din România care a fost acuzat de luare de mită și abuz în serviciu și a fost nevoit să stea
în arest preventiv 1 an și 3 luni (Hotărârea nr. 3910/04, Anderco împotriva României, 2014). De asemenea, a se vedea mai
multe cauze penale (care nu au legătură cu corupția) în care a fost folosită practica excesivă a arestului preventiv timp de mai
mulți ani: Hamvas împotriva României, Leontin Pop împotriva României.

19
În acest sens, poate fi menționată și practica larg răspândită a „festivalului cătușelor”. Această
practică patologică de a prezenta suspecții încătușați (sau de a-i intimida cu cătușe49) în fața mass-
media ar putea reprezenta o încălcare a articolului 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
și a „principiului prezumpției de nevinovăție” („prezumat nevinovat până ce vinovăția [...] va fi legal
stabilită”, articolul 6) și a fost criticată în repetate rânduri, spre exemplu de Asociația Magistraților
din România în cazul judecătorului imobilizat cu cătușe Florin Constiniu. 50

5. Încălcarea dreptului la respectarea vieții private (articolul 8)

În acest sens, pot fi menționate două practici îndoielnice din trecut. În primul rând, practica
„scurgerilor de informații” (interceptări ale convorbirilor telefonice, documente) dinspre autorități,
și anume scurgerea către mass-media a unor informații sensibile și cu caracter privat din dosare
înainte de pronunțarea unui verdict, a determinat sesizarea CEDO cu cereri împotriva României
pentru încălcări ale articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private). 51 În al doilea rând, CEDO a
reținut în câteva investigații anterioare ilegalitatea interceptărilor și inexactitatea stenogramelor,
inclusiv o „lipsă a unor masuri de protecție în cadrul procedurii de interceptare a convorbirilor
telefonice pe baza unor mandate de siguranță națională” 52.

2) Faza de judecată în primă instanță (efectuată de judecători)

Faza de judecată în primă instanță trebuie să concretizeze (să coroboreze) procesul subiectiv de
investigație (de exemplu colectarea probelor). Această fază poate fi considerată o măsură de
protecție împotriva subiectivismului organelor de aplicare a legii și al procurorilor și de împiedicare
a exceselor și abuzurilor. În România, problema a fost aceea că instanțele, în calitate de apărători
decisivi ai integrității procedurale, nu au putut acționa mereu ca o „limitare benefică” pentru
anchetatorii și procurorii cu exces de ambiție. Faza judecății în instanță s-a confruntat cu
următoarele aspecte problematice care au afectat în mod negativ dreptul la un proces echitabil:

1. Verdicte „mecanice” confirmative bazate pe interpretări contradictorii ale probatoriului (articolul


6)

În cadrul luptei împotriva corupției din România, au fost pronunțate verdicte judiciare considerate
de CEDO drept „simple reiterări ale concluziilor procurorilor”, hotărâri judiciare care au fost
insuficiente pentru corectarea viciilor procedurale anterioare, a erorilor sau a neglijențelor comise,
spre exemplu, de procurori, de agenți de poliție sau de ofițeri SRI. Confirmarea rechizitoriilor fără o
analiză critică a determinat o favorizare a acuzării și o îndepărtare de la principiile unui proces
echitabil. Această practică a semănat cu o operațiune de „copiere” din rechizitorii, fiind o simplă
validare a activității procurorului de către judecător (interviu cu un judecător român sub protecția
anonimatului). Cauza Beraru împotriva României la CEDO exemplifică aceste vicii ale procedurii
judiciare. CEDO a reținut că „... niciuna dintre neregulile constatate în faza de urmărire penală și în

49
https://www.luju.ro/culise/vorbe-de-fumoar/vorbe-de-fumoar-9-05-2016-procurori-din-dna-practica-santajul-ca-metoda-
de-ancheta?print=1.
50
https://www.juridice.ro/106086/imobilizarea-cu-catuse-a-judecatorului-florin-costiniu-protest-amr.html A se vedea
dosarele la CEDO Costiniu împotriva României și Cășuneanu împotriva României, care însă au fost respinse pentru neepuizarea
căilor de atac interne. A se vedea Hotărârea Bujac împotriva Romaniei, 2010; A se vedea Hotărârea Archip împotriva României,
2011. A se vedea, spre exemplu, https://www.stiripesurse.ro/adina-florea-critica-festivalul-catu-elor-nu-cred-ca-e-necesar-
sa-defilam-oameni-in-catu-e-aceasta-defilare-nu-a-facut-bine-nimanui_1287892.html; https://goo.gl/17eGHv.
51
A se vedea Hotărârea în cauzele CEDO Apostu împotriva României și Cășuneanu împotriva României, 6 aprilie 2013.
52
A se vedea Hotărârea în cauza Stana împotriva României, 4 decembrie 2018.

20
cea de judecată în primă instanță nu a fost remediată ulterior de către instanța de recurs. Deși avea
competența să verifice toate aspectele cauzei atât în fapt, cât și în drept, Înalta Curte de Casație și
Justiție nu a realizat o nouă apreciere a probelor disponibile și a argumentelor de fapt și de drept
formulate de părți. Atât Curtea de Apel București, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție nu au
făcut decât să reitereze constatările procurorului și nu au analizat plângerile formulate în mod
repetat de către inculpați în legătură cu neregulile din cursul procesului.”

Potrivit interviurilor pe care mi le-au acordat unii magistrați din România, justiția „mecanică”,
confirmativă rezultă din: 1. Presiunea statisticilor în sensul pronunțării unei hotărâri într-un termen
cât mai scurt, 2. Lipsa profesionalismului judiciar (de exemplu, neglijență, lipsa capacității de
coroborare critică a probelor, verificare superficială din cauza volumului excesiv de lucru etc.), 3.
„Rolul activ” al procurorilor în cursul procesului penal și „rolul pasiv” al judecătorului. O altă posibilă
explicație pentru existența unei justiții confirmative și reiterative ar putea fi suprareprezentarea
procurorilor în cadrul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Conform calculelor proprii,
numărul de foști procurori din cadrul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezintă o
treime din numărul total de procurori (33%). Este posibil ca includerea unor foști procurori la instanța
supremă să fi produs o „delimitare neclară” între acuzare și judecata imparțială, inclusiv o favorizare
a acuzării.

„Justiția confirmativă” a rămas o problemă, în pofida unui val recent de achitări și a unor modificări
aduse Codului de Procedură Penală în 2014. Avocații susțin că noul cod întărește puterile
discreționare ale procurorilor. Judecătorii susțin că introducerea Camerei Preliminare a sporit
formalitățile, birocrația și volumul de muncă al judecătorilor. Acesta este și motivul pentru care
verificarea legalității probelor are loc în mod superficial și aleatoriu, cu efecte nedorite pentru
calitatea procedurii. În luna mai 2018, Ministrul Justiției, Tudorel Toader, a anunțat abrogarea
reglementărilor privind Camera Preliminară53.

2. Nereguli procedurale în cursul procesului (articolul 6)

În trecut, în faza procesului au fost identificate mai multe vicii de procedură. Printre acestea se
numără limitarea „dreptului la apărare” 54, lipsa unui acces adecvat la dosar al avocaților 55 și
deficiențe legate de aprecierea probelor (de exemplu, hotărâri judiciare bazate pe înregistrări a
căror autenticitate este contestată, lipsa unei investigații corespunzătoare a metodelor abuzive de
investigare).56 De curând, s-a constatat că încă din 2014 componența completelor de judecători de
la Înalta Curte de Casație și Justiție nu respectă legea 57. Nerespectarea Legii nr. 255/2013, care
impunea o selecție aleatorie a tuturor membrilor unui complet de cinci judecători (inclusiv a
președintelui) a subminat așadar componența imparțială a completelor formate din cinci judecători.
În ultimii patru ani, zeci de demnitari de rang înalt au fost judecați de complete constituite în mod
neconstituțional. În total, au fost pronunțate 975 de verdicte în dosare penale. Faptul că aceste

53
A se vedea https://www.clujust.ro/un-judecator-penalist-din-cluj-solicita-desfiintarea-procedurii-camerei-preliminare-
scrisoare-deschisa/; https://www.juridice.ro/578150/tudorel-toader-vom-propune-abrogarea-reglementarilor-privind-
camera-preliminara.html.
54
A se vedea cauza Gutau împotriva României pe rolul CEDO.
55
A se vedea cauza Beraru împotriva României pe rolul CEDO.
56
A se vedea cauza Beraru împotriva României; a se vedea cauza Ali împotriva României.
57
http://www.coalitiaromanilor.org/a86-de-4-ani-legea-nu-se-aplica-la-iccj-in-compunerea-completelor-de-5-judecatori-
propunere-de-sesizare-a-ccr-pe-conflict-intre-iccj-si-parlament.aspx; https://www.qmagazine.ro/noaptea-penala-a-cazut-
asupra-inaltei-curti/.

21
verdicte au încălcat în mod automat procedurile unui proces echitabil nu poate fi nici demonstrat,
nici respins. Decizia de neconstituționalitate pronunțată ulterior de Curtea Constituțională (Decizia
nr. 685 din 7 noiembrie 2018)58 creează o dilemă pentru sistemul justiției penale din România.
Abaterea de la lege impune adoptarea unei soluții corective adecvate, care trebuie să asigure un
echilibru între principiile echității, pe de o parte, și continuitatea și eficiența juridică, pe de altă
parte.

3) Faza de judecată în căile de atac (apel etc.)

Faza ulterioară judecății în primă instanță a fost caracterizată de pronunțarea unor hotărâri
contradictorii. Lipsa unei jurisprudențe uniforme în cauzele penale s-a reflectat, spre exemplu, în
interpretarea neunitară a probelor. Mai multe hotărâri pronunțate în proceduri de recurs în fața
Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au bazat pe o interpretare „nouă” a unor „probe vechi “ (de
exemplu declarații scrise ale martorilor), în pofida achitării în fața a două instanțe inferioare. 59
Pentru a arăta cât de răspândit este acest viciu recurent, ar fi necesare mai multe date sistematice
la nivel național. Totuși, dovezile indirecte arată că imparțialitatea justiției penale nu s-a
îmbunătățit în România, încrederea în sistemul judiciar a scăzut în ultimii ani până la un nivel al
încrederii de aproximativ 30% și un număr din ce în ce mai mare de cetățeni și-au căutat dreptatea
la CEDO.60 Lipsa generală de integritate procedurală la nivel intern în cursul fazei de cercetare, de
urmărire penală și de judecată se reflectă din punct de vedere numeric într-un număr din ce în ce
mai mare de cereri cu care a fost sesizată CEDO (a se vedea Figura 6).

Figura 6: Cereri formulate la CEDO din România raportate la numărul de locuitori (10.000)

Sursa: CEDO

De asemenea, numărul de încălcări concrete ale drepturilor fundamentale a crescut. Cele mai
recente statistici ale CEDO arată că de la ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în

58
https://www.ccr.ro/files/products/685_cu_opinii_separate.pdf.
59
A se vedea cauza Flueras împotriva României; Gutau împotriva României, a se vedea cauza Nitulescu împotriva României.
Pentru cauze fără legătură cu corupția, dar având aceeași problematică, a se vedea cauzele Mischie împotriva României,
Moinescu împotriva României, Găitănaru împotriva României și Văduv împotriva României.
60
http://cursdeguvernare.ro/sondaj-curs-increderea-parlament-scazut-cu-9-pana-la-14-increderea-justitie-crescut-la-
34.html; https://www.stiripesurse.ro/sondaj-curs-care-sunt-institutiile-in-care-romanii-au-cea-mai-mare-
incredere_1313226.html.; https://evz.ro/sondaj-incredere-romani-justitie.html.; https://www.hotnews.ro/stiri-esential-
21231172-eurobarometru-increderea-romanilor-justitie-scazut-13-pana-35-cea-mai-mare-corectie-nivel-european.htm.

22
1994, România a acumulat 226 de încălcări ale articolului 3 (tratamente inumane sau degradante),
119 încălcări ale articolului 5 (dreptul la libertate și la siguranță) și 437 de încălcări ale articolului 6
(dreptul la un proces echitabil).61 Conform celor mai recente date CEDO din 2018, România se află
pe locul 2 în ceea ce privește cea mai mare pondere (15,1 %) din totalul cererilor aflate pe rolul
CEDO.62 Luând în considerare numărul de locuitori, România se clasează pe locul întâi (unul
dezonorant) în ceea ce privește cererile pe cap de locuitor (4,15 la 10.000 de locuitori). Deși numărul
mare de cereri și încălcări se referă în prezent doar într-o mică măsură la dosare de corupție,
creșterea ar putea totuși reflecta anumite deficiențe sistemice legate de justiția penală. De
asemenea, arată cât de problematică este atenția acordată eficienței urmăririi penale a cazurilor de
corupție în timp ce procesul penal este viciat.

3.4. Ieșiri: Accelerarea „rezultatelor”

Cât de eficientă a fost abordarea penală și represivă a anticorupției din perspectiva rezultatelor?
Figura 7 prezintă o privire de ansamblu a mai multor indicatori pentru evaluarea eficienței
procedurilor de urmărire penală ale DNA care sunt folosite oficial de Ministerul Public ca indicatori
ai „rezultatelor”. Datele arată că activitatea din domeniul anticorupției este caracterizată de un
număr din ce în ce mai mare de puneri sub acuzare, trimiteri în judecată și condamnări definitive.
Cei mai mulți indicatori au arătat o accelerare clară în perioada 2009 - 2015, respectiv spre sfârșitul
mandatului lui Daniel Morar și sub mandatul noului procuror general, Laura C. Kovesi. În perioada
2002-2016, numărul anual de inculpați trimiși în judecată (la nivelul Ministerului Public) a crescut de
la 388 la 1652; numărul de inculpați trimiși în judecată (la nivelul DNA) a crescut de la 69 la 925;
numărul de condamnări definitive a crescut de la 22 la 879. De asemenea, au înregistrat o creștere
și cifrele corespunzătoare cazurilor de urmărire penală și condamnare pentru diferite infracțiuni
(dare sau luare de mită și trafic de influență). În perioada 2005-2016, un număr total de 8.347
persoane au fost trimise în judecată și au fost pronunțate 5.726 sentințe definitive. Printre
condamnați s-au aflat numeroși parlamentari, miniștri, primari, magistrați, funcționari publici,
generali, oameni de afaceri, administratori, avocați, medici și profesori. Susținătorii anticorupției au
interpretat aceste cifre drept „eficiență” sau „progres” și ca o ocazie de reînnoire a clasei politice.
De cealaltă parte, voci critice din sfera politicului și a mediului de afaceri (cum ar fi Călin Popescu-
Tăriceanu, Ludovic Orban, Sebastian Ghiță, Sorin Ovidiu Vântu) au văzut în aceste „rezultate” în
creștere o decimare a capitalului și a clasei politice românești. 63

61
https://www.echr.coe.int/Documents/Stats_violation_1959_2017_ENG.pdf.
62
https://www.echr.coe.int/Documents/Stats_pending_month_2018_BIL.pdf.
63
A se vedea https://www.realitatea.net/tariceanu-capitalul-romanesc-e-fugarit-cu-dna-ul-si-facem-loc-companiilor-
straine_2099485.html; https://www.activenews.ro/stiri-politic/Sorin-Ovidiu-Vantu-acuzatii-grave-la-adresa-SRI-si-DNA-
Romania-este-o-colonie-a-confirmat-chiar-Klaus-Iohannis.-Avalansa-de-arestari-un-plan-bine-pus-la-punct-125017;
https://www.b1.ro/stiri/economic/mai-avem-putin-si-vom-avea-un-capitalism-original-capitalismul-fara-capital-romanesc-
ludovic-orban-acuza-guvernul-si-marile-institutii-ale-statului-ca-prigonesc-afaceristii-romani-163434.html.

23
Figura 7: Indicatori selectați privind rezultatele activității anticorupție a DNA

Număr total de inculpați trimiși în


judecată (la nivelul Ministerului
Public)

Număr total de inculpați trimiși în


judecată (la nivelul DNA)

Condamnări definitive

Luare de mită (art. 289 C.p.)

Dare de mită (art. 290 C.p.)

Trafic de influență

Cumpărare de influență (art. 292


C.p.)

Puneri sub acuzare

Sursa: http://www.mpublic.ro. Rapoarte anuale de activitate

Tendința de creștere și accelerare pe această dimensiune sugerează o acumulare impresionantă,


necontrolată și îngrijorătoare a rezultatelor cantitative (sau a „bilanțurilor de rezultate”, în limbajul
familiar al raportărilor MCV). Aceste rezultate numerice au fost prezentate anual de procurorii-șefi
ai DNA ca dovadă de progres și performanță. 64 Tendința de accelerare a fost salutată de Comisia
Europeană, care a folosit expresii ca „urmărire penală eficientă”, „performanță îmbunătățită”,
„progres”, „bilanț de rezultate impresionant”, „dinamism remarcabil”, „semn de sustenabilitate” în
lupta împotriva corupției (a se vedea Comisia Europeană 2010, 2015, 2016, 2017). Aceste cifre în
creștere au stat de asemenea la baza laudelor aduse de Comisia Europeană la adresa activității
României din domeniul anticorupției, care au fost repetate cu entuziasm de ONG-uri, presă și
reprezentanții mediului academic care s-au pronunțat împotriva corupției. Întrebarea esențială
pentru un observator cu simț critic este, însă, dacă aceste rezultate cantitative în creștere au fost
obținute prin procese calitative adecvate, adică prin proceduri compatibile cu statul de drept, cu
integritatea și cu principiul asigurării unui proces echitabil. Secțiunea anterioară, care a identificat
numeroase deficiențe ale justiției penale, a arătat că nu poate fi vorba despre un astfel de proces
calitativ.
4. Rezumat și analiza concluziilor

Prezenta analiză a activității din domeniul anticorupției în România a dus la concluzii surprinzătoare.
Deși mulți indicatori legați de capacitate și rezultate au crescut și s-au accelerat, arătând o mai bună
eficiență a sistemului judiciar penal, analiza procedurii penale sugerează și o lipsă a unui proces
echitabil și a rezonabilității.65 Această discrepanță se reflectă în mai mulți indicatori ai justiției
penale, astfel cum au fost evaluați de World Justice Project (a se vedea Figura 8). Deși sistemul penal
al României s-a îmbunătățit în ultimii 15 ani cu privire la urmărirea penală eficientă a corupților și a

64
Rapoartele DNA și discursurile șefilor acestei instituții care au lăudat rezultatele cantitative pot fi consultate pe site-ul
www.pna.ro
65
O analiză mai completă a altor dosare aflate pe rolul instanțelor naționale care au încălcat principiile unui proces echitabil,
dar care nu au ajuns încă la CEDO ar putea oferi mai multe dovezi în acest sens. O astfel de analiză cuprinzătoare depășește
limitele acestui articol, dar ar putea face obiectul unor viitoare investigații.

24
devenit mai puțin corupt (a se vedea indicatorul 8.5), această realizare pozitivă a fost obținută în
detrimentul imparțialității, al procedurii corespunzătoare și al drepturilor individuale ale acuzaților,
care în timp au înregistrat un declin (a se vedea indicatorii 8.4 și 8.7). În ansamblu, abordarea de
drept penal în lupta împotriva corupției din România a fost caracterizată de un dezechilibru
considerabil și de o discrepanță între justiția distributivă orientată către rezultate și justiția
procedurală. Pe de o parte, putem observa o capacitate sporită și rezultate cantitative. Pe de altă
parte, procesul penal în ansamblu este lipsit de integritate și s-a abătut de la principiile echității și
rezonabilității. Cu alte cuvinte, urmărirea penală eficace a cazurilor de corupție a fost realizată în
detrimentul unei urmăriri penale echitabile și corecte. Justiția penală procedurală nu a mai avut loc
de justiția penală orientată către rezultate.

Figura 8: Indicatori selectivi ai evoluției justiției penale în România

8.5 Sistemul penal


este necorupt

8.4. Sistemul penal


este imparțial

8.7 Procedură
legală
corespunzătoare și
drepturi ale
inculpaților

Sursa: World Justice Project. https://worldjusticeproject.org/


Notă: Scară de la 0 (cel mai slab nivel) la 1 (cel mai bun nivel). Punctajele mai mari arată o funcționare mai bună a justiției
penale.

Această impresie a unui proces penal disfuncțional a fost confirmată și de interviurile pe care le-am
avut cu judecători, avocați și procurori, care au declarat că urmărirea și judecarea infracțiunilor de
corupție suferă din cauza deficiențelor, abaterilor, abuzurilor, anomaliilor și injustiției. Un
intervievat a susținut că justiția penală din România este asemenea unei loterii și nu știi niciodată
dacă vei fi condamnat sau achitat. În ultimii ani, s-au înmulțit vocile critice care scot la lumină
situații de injustiție și abuz, excese și abateri de la proceduri juridice și constituționale interne, dar
și de la principii europene ale drepturilor omului (de exemplu, dreptul la un proces echitabil).

Orice cauză nobilă sau virtute se poate transforma într-un viciu prin exces. Nu degeaba interzicerea
excesului (respectiv moderația) este un principiu fundamental al statului de drept. Din păcate,
justiția penală din România a neglijat principiul rezonabilității în favoarea eficienței urmăririi
penale. Acest lucru a fost vizibil în acumularea excesivă de informații de la serviciile secrete și
utilizarea în exces a activităților de supraveghere la cererea procurorilor, creșterea excesivă a
volumului probatoriului și colectarea probelor de către procurori la dosar, numărul din ce în ce mai

25
mare de mandate de interceptare și reiterarea superficială de către judecători a acuzațiilor aduse
de procurori (justiție penală confirmativă). Autoritățile române au putut astfel prezenta din ce în ce
mai multe rezultate cantitative la Bruxelles, Strasbourg și în mass-media internă și internațională ca
dovadă a progreselor înregistrate. Rezultatele cantitative au avut întâietate asupra proceselor
calitative în fiecare stadiu și în fiecare etapă a lanțului anticorupției.

Acest progres bazat pe rezultate și eficiență a creat în timp mitul unei povești de succes a României
(similar cu cazul Georgiei, a se vedea Di Puppo 2014). A fost un „succes” al eficienței în detrimentul
calității procedurale. În loc să analizeze cu mai mare atenție „cutia neagră” a procesului penal din
ce în ce mai deficitar din spatele numărului în creștere de „rezultate”, Comisia Europeană a
continuat să insiste pe consolidarea și extinderea bilanțului de rezultate prin investigarea cazurilor
de corupție la nivel înalt și producerea de „rezultate convingătoare și tangibile” (a se vedea Comisia
Europeană 2008, 2009, 2011). MCV nu a putut diminua impactul viciilor din justiția penală din
România, ci mai degrabă le-a exacerbat.

Paradoxul care reiese din cazul României este că fiecare grup implicat în procesul penal ar putea
prezenta publicului din ce în ce mai multe rezultate și mai mulți „indicatori de succes”, câștigând
astfel legitimitate, acces la resurse, aplauze din partea cetățenilor și recunoaștere din partea
observatorilor internaționali. În cele din urmă, numeroase părți interesate și structuri implicate în
instrumentarea cazurilor de corupție au putut acumula unele beneficii (premii, promovări, prestigiu
și resurse financiare sau umane). Rezultatele au fost obținute în numele unei „cauze nobile”: un
sistem judiciar și politic liber de corupție.

Cu toate acestea, „povestea de succes” a României a avut și o „latură tragică” pe care mulți au
cunoscut-o, dar despre care nimeni nu îndrăznea să vorbească: nenumărate victime colaterale, care
au fost reținute, puse sub acuzare, urmărite penal fără garanțiile unui proces echitabil și în unele
cazuri achitate după mulți ani de luptă dureroasă cu un sistem de justiție penală deficitar. 66 Goana
după rezultate, prestigiu și putere, la care s-au adăugat ambiții personale, cifre și statistici
cantitative a produs un exces sistemic orientat spre rezultate, care nu a fost ținut în frâu în mod
eficient. Procesul de acumulare de „rezultate organizaționale” disparate nu a fost ținut în frâu nici
de către șefii parchetelor și direcțiilor anticorupție, nici de către Consiliul Superior al Magistraturii
(deseori dominat de procurori) și Inspecția Judiciară. Comisiile de control parlamentar asupra
activităților serviciilor de informații au fost constituite în mod superficial, în baza unor legi învechite
și continuă să fie o „lucrare neterminată” (a se vedea Zulean și Șercan 2018).

Comisia Europeană, ambasadele străine, cea mai mare parte a presei și a societății civile – în loc să
semnaleze și să atragă atenția asupra excesului și procedurilor inechitabile, în loc să ceară un control
benefic în cazul procurorilor prea ambițioși și uneori abuzivi ai diferitelor structuri teritoriale ale DNA
– au ales să așeze un văl al tăcerii peste aceste aspecte. Cu toate acestea, este posibil ca acest pact
transnațional al tăcerii să fi reprezentat o piedică în calea responsabilității și cel puțin să fi întârziat
procesul de autocorecție a unui sistem deficitar. Deși Curtea Constituțională, în calitate de „Gardian
al Constituției”, s-a dovedit în ultimii ani o barieră eficientă în fața abuzului și excesului, sunt

66
A se vedea https://evz.ro/dupa-bucuresti-ploiesti-constanta-brasov-explodeaza-si-abuzur.html. Majoritatea acestor „cazuri
de injustiție penală în desfășurarea procedurilor” nu vor ajunge probabil niciodată la Strasbourg pe rolul CEDO, întrucât 90%
din totalul cererilor sunt respinse ca inadmisibile și nu oricine încearcă să își caute dreptatea la CEDO. Așadar, multe din
erorile comise nu vor fi îndreptate sau anulate.

26
necesare măsuri mai concrete (procedurale, etice, juridice și organizaționale) pentru a restabili un
sistem de justiție penală echitabil, cu față umană.

Aceste măsuri corective sunt în prezent contestate. În România, pot fi identificate două facțiuni
concurente. Ele reflectă o luptă strânsă între susținătorii justiției procedurale și cei ai justiției
distributive (orientată către rezultate). Pe de o parte, se observă o facțiune din ce în ce mai mare
de grupuri afectate, sensibilizate și bine informate (avocați, magistrați, reprezentanți ai ONG-urilor,
parlamentari afectați și reprezentanți ai guvernului), precum și Curtea Constituțională, care au
observat excesele și injustiția procedurală ale sistemului penal. Aceștia încearcă să introducă
mijloace procedurale de protecție și soluții juridice împotriva efectelor patologice ale activității în
domeniul anticorupției orientate către rezultate.

Pe de altă parte, există susținători fervenți ai unei lupte anticorupție eficiente, care minimalizează
excesele, abuzurile și abaterile de la cursul justiției procedurale. Aceștia susțin că proporția
abuzurilor și a încălcărilor proceselor echitabile afectează numai o mică parte din totalul dosarelor
anticorupție. Ei susțin că multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil au avut loc în baza
vechiului Cod Penal și a vechiului Cod de Procedură Penală, însă în același timp recunosc că noile
coduri sunt neunitare, că multe dintre articolele acestora au fost declarate neconstituționale și că
lasă mult loc de interpretări judiciare diferite 67. Unii dintre susținătorii luptei anticorupție susțin că
dimensiunea corupției în România este atât de mare, încât o inechitate procedurală temporară (lipsa
unor standarde înalte pentru un proces echitabil, nereguli, victime colaterale) pot fi justificate de
„scopurile nobile”, respectiv de lupta eficientă împotriva corupției pentru înfăptuirea justiției 68. Un
judecător de rang înalt a susținut de curând că: „Lupta anticorupție, începută de procurorii Daniel
Morar și apoi L.C.Kovesi, trebuie să continue. Anticorupția este o politică de stat a oricărei țări
civilizate.”69

În mod similar, Comisia Europeană, care a ignorat ani la rând abuzurile și abaterile de la cercetări,
urmăriri penale și procese echitabile în raportările sale MCV regulate, continuă să insiste pe eficiență
și rezultate. Într-o comunicare recentă către guvernul român, domnul Timmermans a continuat să
sublinieze „obligația de a urmări penal în mod eficient și de a pedepsi infracțiunile”, de a respecta
tratatele, legislația UE și cerințele MCV (pacta sunt servanda). În plus, a solicitat premierului
României să verifice dacă modificările legislative și prevederile procedurale avute în vedere
afectează „capacitatea și eficiența investigațiilor și urmăririlor penale” 70. Comisia Europeană a
încercat recent să se elibereze de responsabilitatea unei evaluări complete a activității din domeniul
anticorupției din România prin menționarea limitelor MCV. Comisia a susținut că „Funcționarea
serviciilor de informații nu este o chestiune de care să se ocupe UE și se află în afara limitelor MCV”
(a se vedea Comisia Europeană 2018:2). Lipsa unor criterii de evaluare din MCV privind activitățile
desfășurate de Serviciul Român de Informații împreună cu organele judiciare și de urmărire penală
competente, precum și lipsa unor indicatori pentru evaluarea încălcărilor dreptului la un proces
echitabil se reflectă în deficitul de evaluare de către UE a statului de drept (a se vedea Mendelski

67
A se vedea „Evaluarea celor 10 ani ai Mecanismului de Cooperare și Verificare pentru Bulgaria și Romania”, pag.46.
http://www.europarl.europa.eu/thinktank/en/document.html?reference=IPOL_STU(2018)603813.
68
Această atitudine mi-a fost mărturisită de un judecător din România în cadrul unei conversații private.
69
https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/cristi-danilet-presedintele-romaniei-nu-avea-de-ales-avertismentul-
judecatorului-960760.
70
Scrisoarea lui Frans Timmermans către Prim-ministrul României din 4 octombrie 2018. A se vedea
http://www.ziare.com/vasilica-viorica-dancila/premier/ce-i-a-scris-timmermans-premierului-viorica-dancila-iata-scrisoarea-
1532958.

27
2016) și constituie unul dintre motivele pentru care anumite recomandări ale sale sunt eronate.

În contextul din România, solicitările unilaterale pentru o urmărire penală mai eficientă reflectă
raționamentul simplist fiat justitia et pereat mundus, adică ajungerea cu orice preț la o justiție
centrată pe rezultate (o urmărire penală eficientă), în sens similar aforismului consecvențialist
„scopul (nobil) scuză mijloacele (inadecvate)”. Oare justiția penală ar trebui să se concentreze în
principal pe rezultate distributive, sau ar trebui să țină cont de aspecte de justiție procedurală (cum
ar fi, de pildă, procesul echitabil)? Decizia referitoare la cum ar putea să arate pe viitor un sistem
de justiție care să funcționeze corespunzător ar trebui, desigur, să le aparțină chiar românilor, ale
căror opinii pe această temă sunt divizate. O (re)echilibrare a ambelor aspecte ale justiției penale
pare rezonabilă. Poate că abordarea mea diferențiată în evaluarea activității anticorupție – care face
distincție între procesele de intrări (input) și cele de ieșiri (output) – ar putea fi de ajutor, în sensul
că ar putea deschide anumiți ochi și ar putea reconcilia polarizările de la nivel judiciar, politic și la
nivel de societate. Urmărirea eficientă ar putea fi conjugată cu procedura justă și integritatea, însă
pentru aceasta ar fi nevoie de consens politic și de o soluție colectivă, generată de toate părțile
implicate în procedura penală.

Analiza mea a oferit dovezi în sensul că justiția penală din România nu funcționează întotdeauna în
mod corespunzător. În mod cert, explicarea acestor deficiențe ale justiției penale este un demers
complex, ce include cauze multiple. Niciun grup în sine și niciun participant individual nu pot fi
blamați pentru o patologie a sistemului, ce funcționează la mai multe niveluri și care seamănă mai
degrabă cu o ceea ce în limba engleză se numește „wicked problem” (o problemă greu sau chiar
imposibil de soluționat din cauza cerințelor incomplete, contradictorii și în continuă schimbare)
(Rittel și Webber, 1974). Dat fiind spațiul de redactare limitat, deocamdată mă opresc aici și las
formularea explicației (probabil mult-așteptată) și a soluțiilor politice în seama lucrărilor mele
viitoare.
5. Concluzie

Am scris această lucrare cu intenția de a înțelege mai bine cazul complex și controversat al luptei
anticorupție din România. Pentru aceasta, am dezvoltat o schemă de evaluare a activității
anticorupție, respectiv lanțul evaluării anticorupție, care m-a ajutat să analizez realitatea empirică
a justiției penale într-un mod mai diferențiat. Evaluarea activității anticorupție din România ar putea
fi rezumată cu ajutorul a trei termeni-cheie: creșterea (capacității), abaterea (de la principiul
echității și al rezonabilității) și accelerarea (rezultatelor). Mai exact, în abordarea la nivel penal
practicată de România în lupta împotriva corupției, au intervenit o dilemă și un dezechilibru din ce
în ce mai mare între două obiective aparent incompatibile: 1. Obiectivul nobil al unei urmăriri penale
eficiente, în avantajul societății și al intereselor financiare ale Uniunii Europene (justiție centrată
pe rezultate), și 2. Obiectivul integrității și echității procesului penal, în beneficiul și pentru
protecția drepturilor individuale și a libertăților cetățenești (justiția procedurală). Primul obiectiv a
fost atins cu ajutorul unei capacități instituționale mai puternice și prin volumul din ce în ce mai
mare de rezultate, însă aspectele procedurale ale procesului echitabil au fost neglijate. O parte
dintre serviciile de informații, organele de urmărire penală și sistemul judiciar au funcționat conform
motto-ului Fiat Justitia et pereat mundus, în sensul de a se face dreptate și a se combate corupția
cu orice preț, chiar cu sacrificiul procesului echitabil, rezonabilității și al statului de drept.

Nerespectarea integrității procedurale a contribuit la apariția unor excese și abateri care, în prezent,

28
sunt condamnate în modul cel mai vehement de acele grupuri bine informate din cadrul societății
care conlucrează îndeaproape cu aparatul de (in)justiție penală, respectiv avocați, magistrați,
oficialități de rang înalt. Percepția faptului că se comite o injustiție în desfășurarea urmăririi în
cazurile de corupție a mobilizat și asociația europeană a magistraților, precum și avocați din
străinătate, specializați în drept internațional. Aceștia din urmă sunt percepuți ca avocați plătiți ai
oligarhilor puși sub urmărire, deși pot fi, pur și simplu, avocații unui proces echitabil și un ajutor în
limitarea exceselor. Contra-mișcarea protectivă a grupurilor afectate și îngrijorate include și
„victime colaterale”, care au avut de suferit în urma exceselor identificate și a abaterilor de la o
urmărire penală și un proces penal corespunzătoare. Aceste grupuri au un prag mai scăzut de
toleranță față de abuzul de procedură și injustiția procedurală, și s-au mobilizat împotriva
anticorupției pe Facebook, prin scrisori deschise, acțiuni de sensibilizare și acțiuni civice. Din ce în
ce mai mulți oameni din cadrul societății li se alătură, fapt reflectat de protestul împotriva unui
aparat anticorupție autonom, care să nu poată fi tras la răspundere; privit inițial ca o protecție
necesară societății în scopul combaterii amenințărilor corupției, acest aparat este acuzat că se
transformă într-un sistem care își servește propriile interese și care a devenit un pericol pentru
unitatea politică și pentru societate.

O justiție care își servește propriile interese sau care este autotelică (justice pour la justice) și care
nu ține cont de nevoile cetățenilor și de drepturile fundamentale ale acestora nu denotă o conduită
nobilă și corespunzătoare. Mobilizarea actuală împotriva injustiției procedurale poate fi privită ca o
mișcare de protecție împotriva unei campanii anticorupție deraiate, care a urmărit, cu orice preț,
eficiența unei „justiții centrate pe rezultate”. Ca atare, constatările rezultate în urma analizei mele
privind existența unui număr mai mare de rezultate, a unui număr mai mare de abateri, dar și a unei
mobilizări din ce în ce mai mari împotriva acestora reflectă o interacțiune dialectică a unui proces
ambițios de europenizare care a luat-o pe o cale greșită și trebuie corectat. Deciziile recente de
neconstituționalitate pronunțate de Curtea Constituțională a României și verdictele CEDO pot fi
privite drept măsuri necesare, corective și coercitive împotriva abaterilor organizaționale și
civilizaționale de la principiile rezonabilității și echității. Dacă aceste măsuri ex post vor fi suficiente
pentru a îmbunătăți întregul lanț al activității penale anticorupție este o întrebare care își va afla
răspunsul în viitor. Până acum, constatările mele au cel puțin o implicație semnificativă, ce ridică o
dilemă complexă pentru reformatori. În lipsa unor garanții suficiente (de ordin juridic, democratic,
constituțional și procedural) contra exceselor și abuzurilor, lupta împotriva corupției printr-o
abordare penală, represivă și birocratică poate adânci injustiția procedurală și poate submina
dezvoltarea statului de drept.

29
Bibliografie

Ashworth, A. (2003). Exploring the integrity principle in evidence and procedure. Essays for Colin
Tapper, 107-125.

Ashworth, A., & Redmayne, M. (2010). The criminal process. Editura Oxford University Press, SUA.

Batory, A. (2018). 10. Corruption in East Central Europe: has EU membership helped?. Handbook on
the Geographies of Corruption, 169.

Belloni, R., & Strazzari, F. (2014). Corruption in post-conflict Bosnia-Herzegovina and Kosovo: a deal
among friends. Third World Quarterly, 35(5), 855-871.

Bentham, J. (1827). Rationale of judicial evidence: Specially applied to englishpractice: in five


volumes (Vol. 5). Hunt and Clarke.

Bratu, R., Sotiropoulos, D. A., & Stoyanova, M. (2017). Through the Lens of Social Constructionism:
The Development of Innovative Anti-Corruption Policies and Practices in Bulgaria, Greece and
Romania, 2000-2015. Slavonic & East European Review, 95(1), 117-150.

Brown, I., & Korff, D. (2009). Terrorism and the proportionality of internet surveillance. European
Journal of Criminology, 6(2), 119-134.

Butt, S., & Schütte, S. A. (2014). Assessing judicial performance in Indonesia: the court for corruption
crimes. Crime, Law and Social Change, 62 (5), 603-619.

Caldero, M. A. (2014). Police ethics: The corruption of noble cause. Routledge.

Choi, J. W. (2011). Measuring the performance of an anticorruption agency: The case of the KPK in
Indonesia. International Review of Public Administration, 16(3), 45-63.

Choo, A. (1993) Abuse of Process and Judicial Stays of Criminal Proceedings, (Editura Clarendon Press:
Oxford)

Christoffersen, Jonas. Fair balance: proportionality, subsidiarity and primarity in the European
Convention on Human Rights. Brill, 2009.

Cianciardo, J. (2010). The Principle of Proportionality: The Challenges of Human Rights. J. Civ. L.
Stud., 3, 177.

Clark, D. (2016): Fighting Corruption with Con Tricks: Romania’s Assault on the Rule of Law. The
Henry Jackson Society. http://henryj acksonsociety.org/wp-content/uploads/2017/01/Romania-
paper.pdf

Dandurand, Y. (2007). Strategies and practical measures to strengthen the capacity of prosecution
services in dealing with transnational organized crime, terrorism and corruption. Crime, Law and
Social Change, 47(4-5), 225-246.

Daneva, A. P., & Bitrakov, K. (2018). The State Commission for Prevention of Corruption as a
preventive anti-corruption agency in Macedonia. Rule of Law and Anticorruption, 2018(2), 9.

De Hert, P. (2005). Balancing security and liberty within the European human rights framework. A
critical reading of the Court's case law in the light of surveillance and criminal law enforcement
strategies after 9/11. Utrecht L. Rev., 1, 68.

30
Della Porta, D., & Vannucci, A. (2007). Corruption and anti-corruption: The political defeat of ‘Clean
Hands’ in Italy. West European Politics, 30(4), 830-853.

Dennis, I. H. (2007). The law of evidence (Vol. 604). Londra: Sweet & Maxwell.

Di Puppo, L. (2010). Anti-corruption interventions in Georgia. Global crime, 11(2), 220-236.

Di Puppo, L. (2014). The construction of success in anti-corruption activity in Georgia. East European
Politics, 30(1), 105-122.

Dixit, A. (2018). Anti-corruption institutions: Some history and theory. In Basu. K. and Cordella, T.
(editori) Institutions, Governance and the Control of Corruption (pp. 15-49). Palgrave Macmillan,
Cham.

De Sousa, L. (2009). Does performance matter to institutional survival? The method and politics of
performance measurement for Anti-Corruption Agencies.

Doig, Alan, David Watt, and Robert Williams. "Measuring “Success” in Five African Anti-Corruption
Commissions." U4 Anti-Corruption Resource Centre (2005).

Elbasani, A., & Sabic, S. S. (2018). Rule of law, corruption and democratic accountability in the course
of EU enlargement. Journal of European Public Policy, 25(9), 1317-1335.

Engle, E. (2012). The history of the general principle of proportionality: An overview. Dartmouth LJ,
10, 1.

Ferguson, Andrew Guthrie. "Predictive prosecution." Wake Forest L. Rev. 51 (2016): 705.

Ferris, J. (2004). Netcentric warfare, C4ISR and information operations: Towards a revolution in
military intelligence?. Intelligence & National Security, 19(2), 199-225.

Freeh (2018) Former FBI Director Outlines Five Steps To Restore The Rule Of Law In Romania
https://www.forbes.com/sites/andrewcave/2018/08/23/former-fbi-director-outlines-five-steps-to-
restore-the-rule-of-law-in-romania/#c59c6a557375

Fuior, T. (2018). The Romanian experience of intelligence oversight. In Intelligence Oversight in the
Twenty-First Century(pp. 67-84). Routledge.

Gemperle, S. M. (2018). Comparing anti-corruption agencies: a new cross-national index. International


Review of Public Administration, 23(3), 156-175.

Gershman, B. L. (2002). Prosecutorial misconduct. West.

Giuliani, R. H. (2018) Scrisoare către Klaus Iohannis

https://media.stiripesurse.ro/other/201808/media-153535607801934800.pdf

https://www.mediafax.ro/social/exclusiv-rudolph-giuliani-avocatul-lui-donald-trump-scrisoare-
catre-klaus-iohannis-protocoalele-promovate-de-kovesi-si-maior-submineaza-statul-de-drept-
document-17482807

Glowacka, D., Siemaszko, K., Smtek, J., & Warso, Z. (2018). Protecting journalistic sources against
contemporary means of surveillance. Northern Lights: Film & Media Studies Yearbook, 16(1), 97-111.

Grabitz, E. (1973). Der Grundsatz der Verhältnismäßigkeit in der Rechtsprechung des

31
Bundesverfassungsgerichts. Archiv des öffentlichen Rechts, 98(4), 568-616.

Grometstein, R. (2007). Prosecutorial misconduct and noble-cause corruption. CRIMINAL LAW


BULLETIN-BOSTON-, 43(1), 63.

Hein, M. (2015). the Fight against government Corruption in Romania: Irreversible results or Sisyphean
Challenge?. Europe-Asia Studies, 67(5), 747-776.

Ho, H. L. (2016). The criminal trial, the rule of law and the exclusion of unlawfully obtained evidence.
Criminal Law and Philosophy, 10(1), 109-131.

Hunter, J., Roberts, P., Young, S. N., & Dixon, D. (Eds.). (2016). The Integrity of Criminal Process:
From Theory Into Practice. Bloomsbury Publishing.

Iancu, B. și Tănăsescu, S. E.Governance and Constitutionalism: Law, Politics and Institutional


Neutrality, Londra: Routledge

Iancu, A. (2018). Questioning Anticorruption in Postcommunist Contexts. Romanian MPs from


Commitment to Contestation. Südosteuropa, 66(3), 392-417.

Johnson, J., Hechler, H., De Sousa, L., & Mathisen, H. (2011). How to monitor and evaluate anti-
corruption agencies: guidelines for agencies, donors, and evaluators. U4 Issue.

Johnston, M. (2018). Reforming Reform: Revising the Anticorruption Playbook. Daedalus, 147(3), 50-
62.

Klitgaard, R. (1988). Controlling corruption. Editura Univ of California Press.

Krajewska, A., & Makowski, G. (2017). Corruption, anti-corruption and human rights: the case of
Poland’s integrity system. Crime, Law and Social Change, 68(3), 325-339.

Leigh, I., & Wegge, N. (2018). Intelligence and oversight at the outset of the twenty-first century. În
Intelligence Oversight in the Twenty-First Century (pp. 17-34). Routledge.

Lemieux, F. (2018). Intelligence and State Surveillance in Modern Societies: An International


Perspective. Editura Emerald Group Publishing.

Lowe, D. (2016). Surveillance and international terrorism intelligence exchange: Balancing the
interests of national security and individual liberty. Terrorism and political violence, 28(4), 653-673.

Maguire, M. (2000). Policing by risks and targets: Some dimensions and implications of intelligence-
led crime control. Policing and Society: An International Journal, 9(4), 315-336.

Matei, M., & Nifu, I. (2012). Intelligence Analysis in Romania's SRI: The Critical “Ps”— People,
Processes, Products. International Journal of Intelligence and CounterIntelligence, 25(4), 700-726.

McLaughlin, J. A., & Jordan, G. B. (1999). Logic models: a tool for telling your programs performance
story. Evaluation and program planning, 22(1), 65-72.

Meagher, P. (2005). Anti-corruption agencies: Rhetoric Versus reality. The Journal of Policy Reform,
8(1), 69-103.

Mendelski, M. (2016). Europeanization and the rule of law: Towards a pathological turn. Southeastern
Europe, 40(3), 346-384.

32
Mendelski, M. (2018) De-politicization by Europeanization: The emergence of the fragmented state in
South Eastern Europe, în Iancu, B. and Tănăsescu, S. E.Governance and Constitutionalism: Law, Politics
and Institutional Neutrality, Londra: Routledge

Monaghan, N. (2015). Law of Evidence. Editura Cambridge University Press.

Morar, D. (2012) Daniel Morar: Corupția este un fenomen care se lipește de cei aflați la guvernare și
de cei care dețin pârghiile puterii http://www.romaniacurata.ro/daniel-morar-coruptia-este-un-
fenomen-care-se-lipeste-de-cei-aflati-la-guvernare-si-de-cei-care-detin-parghiile-puterii/

Moller, K. (2012). Proportionality: Challenging the critics. International Journal of Constitutional Law,
10(3), 709-731.

Mungiu-Pippidi, A. (2018) Romania's Italian-Style Anticorruption Populism, Journal of Democracy 29


(3): 104-116

Newcomer, K. E., Hatry, H. P., & Wholey, J. S. (2015). Handbook of practical program evaluation.
John Wiley & Sons.

Noutcheva, G., & Bechev, D. (2008). The successful laggards: Bulgaria and Romania's accession to the
EU. East European Politics and Societies, 22(1), 114-144.

OECD Sigma (2004) Romania Anti-corruption and integrity framework Assessment July 2004

OECD (2007), Specialized Anti-Corruption Institutions: Review of Models, Paris: OECD.

Parsons, J., Gokey, C., & Thornton, M. (2013). Indicators of inputs, activities, outputs, outcomes and
impacts in security and justice programming. Vera Institute of Justice.

https://assets.publishing.service.gov.uk/government/uploads/system/uploads/attachment data/
file/304626/Indicators.pdf

Popova, M. and Post, V. (2018) "Prosecuting high-level corruption in Eastern Europe." Communist and
Post-Communist Studies51(3), 231-244.

Quah, J. S. (2010). Defying institutional failure: learning from the experiences of anticorruption
agencies in four Asian countries. Crime, Law and Social Change, 53(1), 23-54.

Recanatini, F. (2011). Anti-corruption Authorities: An Effective Tool to Curb Corruption? in Susan Rose-
Ackerman and Tina Soreide, editori. The International Handbook on the Economics of Corruption,
Volumul Doi (Cheltenham, Regatul Unit: Edward Elgar, 2011) pp. 528-566.

Ristei, M. (2010). The politics of corruption: Political will and the rule of law in postcommunist
Romania. Journal of Communist Studies and Transition Politics, 26(3), 341-362.

Rittel, H. W., & Webber, M. M. (1974). Wicked problems. Man-made Futures, 26(1), 272280.

Rose, J., & Heywood, P. M. (2013). Political science approaches to integrity and corruption. Human
Affairs, 23(2), 148-159.

Comisia parlamentară (2018): Raportul parțial reprezentând activitatea comisiei în Perioada


septembrie 2017 - prezent, Referitor la mandatele de securitate națională, Mandatele de supraveghere
tehnică și la ordonanțele procurorilor emise pentru 48 de ore.

Sajo, A. (2004). Judicial integrity. Martinus Nijhoff Publishers.

33
Sedelmeier, U. (2014). Anchoring Democracy from Above? The European Union and Democratic
Backsliding in Hungary and R omania after Accession. JCMS: Journal of Common Market Studies, 52(1),
105-121.

Sklansky, D. A. (2018). The problems with prosecutors. Annual Review of Criminology, 1, 451-469.

Soyaltin, D. (2017). Europeanisation, Good Governance and Corruption in the Public Sector: The Case
of Turkey. Ashgate.

Spendzharova, A. B., & Vachudova, M. A. (2012). Catching up? Consolidating liberal democracy in
Bulgaria and Romania after EU accession. West European Politics, 35(1), 39-58.

SRI 2008. Raportul privind activitatea desfăşurată în anul 2008

Szarek-Mason, P. (2010). The European Union's fight against corruption: the evolving policy towards
Member States and candidate countries. Editura Cambridge University Press.

Vachudova, M. A. (2009). Corruption and compliance in the EU's post-communist members and
candidates. JCMS: Journal of Common Market Studies, 47, 43-62.

Stern, K. (2006). Das Staatsrecht der BundesrepublikDeutschland (Vol. 4, No. 1). Beck.

Stuntz, W. J. (1993). Lawyers, Deception, and Evidence Gathering. Virginia Law Review, 1903-1956.

UNDP (2011). Practitioners’ Guide: Capacity Assessment of Anti-Corruption Agencies (ACAs). New York:
UNDP

Wagner (2016): Errors of Commission; EU Accession and the struggle against corruption in Romania

Zaloznaya, M., Reisinger, W. M., & Claypool, V. H. (2018). When civil engagement is part of the
problem: Flawed anti-corruptionism in Russia and Ukraine. Communist and Post-Communist Studies
51 (3), 245-255

Zulean, M., & Șercan, E. (2018). Democratic control of Romanian intelligence after three decades:
quis custodiet ipsos custodes?. Defense & Security Analysis, 1-20.

Zuboff, S. (2015). Big other: surveillance capitalism and the prospects of an information civilization.
Journal of Information Technology, 30(1), 75-89

34