GEOGRAFIE CULTURALĂ

Scurtă introducere

Încă de la Herodot, geografii au fost interesaţi de extrema diversitate a popoarelor şi

culturilor acestora. Această diversitate se manifestă nu numai din perspectiva culturii
populare, a obiceiurilor şi credinţelor ci şi din aceea a specificului lingvistic, a formelor de
exprimare artistică, a gastronomiei etc.
Cum apar aceste contraste?
Mult timp au fost acceptate răspunsuri simple :
-natura este responsabilă pentru modurile diferite prin care o populaţie se hrăneşte, se
îmbracă, îşi construieşte o casă. Ea le impune sedentarismul paşnic sau nomadismul
agresiv. Ea explică diferenţa dintre Nordul temperat şi bogat pe de o parte şi Sudul tropical şi
sărac pe de altă parte. Acest determinism sumar nu rezistă unui examen;
-rasa este aceea care impune diferenţe biologice fundamentale de ordin fizic (forţă şi
aptitudine pentru muncă, inteligenţă) antrenând diferenţele culturale majore. Albii sunt superiori
celorlalţi. Nu e nimic deosebit în faptul că ei au descoperit puşca, drumul de fier şi sclavia!
Această teorie dramatică este şi ea dezminţită de bunul simţ şi de către ştiinţă. Ideea unicităţii şi
unităţii speciei umane s-a impus durabil. Şi totuşi, de unde vin aceste diferenţieri culturale?
-evoluţia istorică, spun mulţi alţii este aceea care le determină. Încă din preistorie,
societăţile europene au cunoscut transformări şi mutaţii importante, în sensul stăpânirii unor
tehnici tot mai avansate, încununate de revoluţia industrială. Ideea existenţei unui necesar
progres, de la epoca de piatră la cea postindustrială, s-a impus la fel de durabil. Astfel,
diversitatea culturilor ţine de poziţia fiecărei comunităţi în cadrul acestei unde de progres,
unele sunt mai „înapoiate”, altele mai „avansate”. Este un gest umanitar în această viziune,
ajutarea societăţilor „înapoiate” în scopul propulsării lor pe calea progresului. În acest mod a
fost justificat colonialismul şi este încă justificată orice intervenţie a lumii „civilizate” în
societăţile „retrograde”, „nedemocratice” etc. Atunci când nu au fost complet distruse, culturile
extra-europene, sunt judecate ca un fel de laborator viu de către oamenii de ştiinţă (etnologi
mai ales). Producţiile lor artistice sunt admirate, expuse în muzee chiar dacă se pierde din
vedere utilizarea şi sensul acestora. În practică, orice grefă de cultură europeană prinde greu
încât natura problemelor puse de diversitatea culturală se schimbă permanent;
-cultura este o realitate superioară care se impune grupurilor, condiţionându-le susţin
alţii. Este un fel de superorgansim care fasonează individul şi grupurile. Acceptată de
antropologi dar şi de geografii culturalişti nord-americani, această teză mai degrabă creează

1
probleme decât le rezolvă. Evită piedicile determinismului fizic sau biologic dar nu explică
schimbările, transformările şi progresul care au un loc important în viaţa culturală;
-lumea actuală se găseşte prinsă într-o mişcare contradictorie de unificare şi destrămare
concomitentă. Progresul telecomunicaţiilor permite difuzarea imaginilor şi sunetelor în orice
punct al planetei. Transporturile rapide, sigure şi ieftine permit amestecul populaţiilor,
contactele tot mai intense între acestea ca şi generalizarea economiei de consum. Ne
îndreptăm spre o nivelare culturală a lumii? Răspunsul nu poate fi decât negativ, pentru că
dincolo de aparenta uniformizare, comportamentele rămân foarte diverse, performanţele
tehnice şi economice extrem de inegale. Identităţile culturale renasc sau se afirmă într-o
ambianţă pasională şi adesea agresivă. Supremaţia culturală occidentală este tot mai mult
pusă în discuţie. Alte modele, încărcate adesea cu nostalgia unui trecut mitizat, seduc mulţimi
considerabile, resuscitând antagonisme vechi şi generând confruntări sângeroase.

Cum identificăm o cultură? Cum putem înţelege limitele extinderii sale şi formele pe care
le ia inserţia sa în spaţiu? Care este natura şi importanţa barierelor şi frontierelor culturale,
raportul acestora cu frontierele politice? Sunt tot atâtea teme de reflexie care formează o parte
din obiectul de studiu al geografiei culturale.

Care sunt principiile de analiză reţinute de geografi atunci când încearcă să răspundă la
întrebări de genul celor formulate anterior?
Cultura este un câmp de studiu comun tuturor ştiinţelor socio-umane, fiecare abordând
acest imens domeniu din propriul punct de vedere. Geograful se remarcă prin aceea că el nu
disociază grupul de teritoriul pe care şi l-a însuşit, amenajat şi transformat pentru a conveni
principiilor specifice de organizare a vieţii. Structura şi întinderea spaţiilor în care se
încastrează o cultură, bazată pe intercomunicare, modul în care grupurile triumfă în faţa
obstacolelor şi distanţei, adesea întărindu-le, sunt în centrul reflecţiei geografice.
Parte componentă a geografiei umane, geografia culturală completează astfel studiul
repartiţiei spaţiale a oamenilor şi activităţilor acestora, al interacţiunilor complexe dintre om şi
mediu, în principal a modurilor specifice prin care comunităţile aleg dintre numeroasele
posibilităţi pe care mediul le pune la dispoziţie, antrenând astfel consecinşe diferenţiate
spaţial. Legăturile dintre indivizi, baza instituţionalizării şi organizării societăţilor dar şi a
identificării teritoriilor sunt alt subiect urmărit cu interes de către geografi.
Ponderea culturii este decisivă în toate aceste domenii : cum percep şi concep oameniii
mediul, societate, lumea? De ce le valorizează mai mult sau mai puţin şi de ce încarcă ei
locurile cu semnificaţii? Care sunt tehnicile cu care se dotează grupurile pentru a stăpâni mediul
în care trăiesc, făcându-l productiv sau agreabil? Cum au imaginat, pus la punct, transmis şi
difuzat cunoştinţele lor practice? Care sunt legăturile care structurează ansamblurile sociale şi

2
cum sunt ele legitimate? În ce fel contribuie miturile, religia şi ideologiile la atribuirea unui sens
vieţii şi cadrului în care aceasta se desfăşoară?

Cultura este un intermediar între om şi natură

Omul actual nu este niciodată în contact direct cu natura, el trăieşte într-un mediu artificial
creat de el însuşi : veşminte şi case care-l apără de rigorile climatului; drumuri şi poteci care-l
ajută să se orienteze în spaţiu. Vegetaţia naturală este distrusă şi înlocuită cu o vegetaţie
secundară (păduri, păşuni, culturi etc.). De multă vreme omul este secondat în activităţile sale
de energii furnizate de animale, de lemn, vânt sau curenţi. Chiar combustibilii fosili sau energia
atomică care servesc la acţionarea mecanismelor şi utilajelor asigură grupurilor umane un
control tot mai puternic, dar niciodată total, asupra mediului de viaţă. Cultura care interesează
geograful este înainte de toate constituită din ansamblul de artefacte, de cunoştinţe, deprinderi
şi aptitudini care intermediază relaţiile omului cu mediul.

Cultura este o moştenire şi un joc al comunicării

Nu toate societăţile dispun de acelaţi arsenal de cunoştinţe şi tehnici, de acelaşi registru
de interpretare şi motivare. Indivizii şi grupurile sunt condiţionaţi de educaţia primită : cultura
apare astfel ca o moştenire. Modalităţile de transmitere de la o generaţie la alta sau de la un
loc la altul, prin schimb sau migraţie, depinde de mediu şi de nivelul tehnic, fiind la originea
diversităţii societăţilor. Cum se formează memoria colectivă care identifică un grup? Cum se
trasnsmite informaţia de la o generaţie la alta? Cum se stabileşte comunicarea împotriva
distanţei şi a depărtării? Diversitatea culturală este datorată obstacolelor fizice sau realităţilor
şi barierelor psihologice? Geografii care se specializează în realităţile culturale se ocupă astfel
de modul de difuziune a informaţiilor şi analizează toate aspectele care ţin de comunicare.

Cultura este o experienţă a prezentului dar şi o proiecţie în viitor

Cultura nu este trăită pasiv de cei care o primesc drept moştenire : ei acţionează asupra
sa continuu, modificând-o. Interiorizează anumite traiectorii şi renunţă la altele. Inventează în
cursul vieţii noi moduri de exprimare corespunzătoare unor aspiraţii profunde.
Modelele oferite de culturi nu sunt imuabile. Inovaţiile intervin permanent, unele sunt
respinse de mediu, altele se impun în timp iar altele se impun foarte rapid. Culturile sunt realităţi
în continuă mişcare. Graţie culturii, fiecare se proiectează în viitor şi lucrează pentru a crea un
cadru mai bun decât cel prezent. Lumea sfârşeşte prin a prinde conturul unei lumi dorite de
către om : acolo se înrădăcinează valorile, acolo sunt legitimate alegerile, mediul pe care-l
fasonează devin conforme preferinţelor şi aspiraţiilor.

Cultura este în mare măsură facută din cuvinte, articulată de discurs şi jucată pe
„scenă”

3
 Lumea în care trăim este compusă în aceeaşi măsură din cuvinte pe cât este făcută din
apă, aer, piatră şi foc. Mediul în care evoluează societăţile este o construcţie care se exprimă
prin cuvinte : logica pe care oamenii i-o atribuie provine în pare din regulile care ordonează
construcţia discursului lor. Practicile care modelează spaţiul sau cele desfăşurate pentru a-l
utiliza amestecă destul de strâns actul, reprezentarea şi discursul. Ele vizează atât mediul
material cât şi mediul social. Cultura este constituită din realităţi şi semnificaţii care au o
încărcătură simbolică. Repetate continuu, anumite gesturi capătă noi semnificaţii, se
transformă în ritualuri şi creează celor care le acceptă sentimentul comunităţii. În măsura în
care amintirea acţiunilor colective se suprapune capriciilor topografiei, arhitecturii,
monumentelor create pentru susţinerea memoriei tuturor, spaţiul devine teritoriu.

Cultura este un factor esenţial al diferenţierii sociale

Modul în care fiecare asimilează cultura grupului din care face parte este puternic
individualizat. Nu toată lumea primeşte acelaşi bagaj de cunoştinţe, nu le interiorizează în
acelaşi fel şi nu le utilizează în aceleaşi scopuri. Astfel, cultura devine un factor esenţial în
diferenţierea socială şi în atribuirea unui statut specific fiecăruia dintre noi. În societăţile
complexe, nu toată lumea împarte aceeaşi moştenire : există un model general acceptat de
majoritate, al cărui prestigiu îl impune ca atare dar acesta este contrabalansat de mişcări
disidente, de contra-culturi sau de sub-culturi.

Peisajul poartă amprenta culturii şi îi serveşte drept matrice

Caracteristicile peisajului sunt imprimate de acitivităţile productive ale oamenilor şi de
efortul lor de a locui spaţiul ocupat, adaptându-l nevoilor specifice. Marcat de tehnici materiale
pe care societatea le modelează conform unor convingeri de natură religioasă, ideologică sau
estetică, acest peisaj este documentul-cheie necesar înţelegerii culturilor, singurul care
subzistă adesea ca martor al societăţilor trecute.
Copiii asimilează cunoştinţele, atitudinile, valorile, imitând ceea ce văd în jurul lor. Lecţiile
adulţilor sunt impregnate de simboluri spaţiale, specifice unui anumit loc. Peisajul devine astfel
o matrice a culturii, constituind un obiect de studiu fascinant pentru oricine se ocupă de
această ramură a geografiei chiar dacă interpretarea sa nu este facilă, suprapunându-se
elementele actuale celor mai vechi sau celor corespunzătoare unor aspiraţii ori unui trecut
greu de datat.

4
 Partea I : GENEZA ŞI EVOLUŢIA ABORDĂRII CULTURALE ÎN GEOGRAFIE

APARIŢIA GEOGRAFIEI CULTURALE

Geografia este destinată descrierii Terrei, sublinierii diversităţii sale. La finele secolului al
XVIII-lea, sub influenţa filozofului german Herder, geografii încearcă să răspundă la o nouă
întrebare : în ce măsură destinul popoarelor este legat de ţara în care trăiesc? Există o
influenţă a mediului asupra omului sau o armonie subtilă între ordinea naturală şi ordinea
socială?
Revoluţia darwinistă din a doua parte a secolului al XIX-lea impune o atenţie deosebită
legăturilor dintre grupurile umane şi mediu. Astfel sunt atribuite contrastele observate pe
hărţile densităţii populaţiei ca şi inegala dezvoltare a grupurilor umane, intensităţii acestor
legături. Relaţiile societate-mediu devin astfel centrale în geografie, termenul de geografie
umană însuşi afirmându-se în acest context.
Optica evoluţionistă focalizează atenţia asupra relaţiilor verticale pe care le întreţin
grupurile umane cu cadrul natural. Aceste relaţii sunt opuse celor care erau observate între
grupuri sau în interiorul acestora, considerate orizontale şi mai puţin importante din
perspectivă geografică decât raporturile de natură ecologică.
Omul diferă de animal prin arsenalul de unelte şi tehnici pe care le dezvoltă în scopul
protecţiei faţă de excesele climatice sau exploatării unor resurse. De la o civilizaţie la alta,
aceste mijloace diferă, sunt mai complexe şi mai eficiente în unele cazuri, mai rudimentare şi
mai ineficiente în altele. Geografia umană avea imprimată în acest context de idei o puternică
componentă culturală, cu diferenţe formale sensibile de la o ţară la alta, mai ales în Germania,
Statele Unite şi Franţa, cele trei state în care gândirea geografică se afla atunci într-un
progres rapid.

Ratzel şi introducerea culturii ca factor-cheie al geografiei umane

Friedrich Ratzel (1844-1904), urmează studii de istorie naturală la Heidelberg în
contextul publicării de către Darwin a lucrării Originea speciilor (1859). Ideile acestuia, difuzate
de Ernst Haeckel, fondatorul ecologiei şi ideilei lui Moritz Wagner, zoolog care accentua în
plus rolul migraţiilor în evoluţia speciilor, l-au îndreptat pe Ratzel spre geografie. Astfel, în
1880 el propune deja termenul de geografie culturală iar în 1882 pe cel de geografie umană
(Antropogeographie) pentru a desemna acea parte a geografiei care răspunde problemelor
puse de teoria evoluţionismului :
-geografia umană descrie ariile în care trăiesc oamenii şi le cartografiază;
-ea încearcă să stabilească şi să fundamenteze cauzele geografice ale repartiţiei omului
pe pământ;

5
 -în fine, ea trebuie să studieze influenţa naturii asupra corpului şi spiritului (Buttmann,
1977).
Grupurile umane depind în această concepţie de mediul în care sunt instalate, de aici
extrăgându-şi o mare parte din necesităţile subzistenţiale. Ca orice vieţuitoare, omul nu
încetează să se mişte, mobilitatea devenind un element fundamental pentru înţelegerea vieţii
indivizilor şi a colectivităţilor. În acest scop, colectivităţile trebuie să dispună de spaţiu. Relaţiile
dintre om şi mediu, problemele suscitate de mobilitate, depind de nivelul tehnicilor utilizate de
fiecare comunitate. Ratzel ajunge astfel la o clasificare a popoarelor, la bază punând
Naturvölker, incapabile să se proteje faţă de mediu, să-l transforme şi să-l stăpânească
efectiv, acesta influenţând în mare măsură modul lor de viaţă. În partea superioară a ierarhiei,
Ratzel aşează Kulturvölker, grupurile care practică o agricultură savantă, mai puţin sensibilă la
hazardele climatice, care dispun de mijloace de transport ce le permit o economie de schimb
capabilă să completeze necesarul de produse prin importuri de la mari distanţe. Instrumentul
esenţial de care dispun aceste grupuri în scopul stăpânirii efective a spaţiului este Statul.
Astfel se naşte geografia politică, latură considerată de Ratzel indispensabilă înţelegerii
distribuţiei spaţiale a populaţiei şi ale caracteristicilor sale socio-culturale.
Ratzel recunoaşte existenţa unui atribut esenţial specific tuturor popoarelor, mobilitatea,
diferenţiată în funcţie de ansamblul de tehnici care le permite stabilirea unor relaţii bine articulate
cu mediul apropiat. Astfel, geografia trebuie să acorde o importanţă deosebită faptelor de
cultură, mai ales celor materializate sub forma unor artefacte. Accentul pus pe finitudinea
spaţiului, pe barierele care separă grupurile aflate într-o nevoie de continuă expansiune
conduce la acordarea unei atenţii deosebite frontierelor care în contextul ideilor darwiniste ale
luptei pentru existenţă îl va conduce spre conceptul de spaţiu vital (Lebensraum) şi-l va orienta
excesiv spre aspectele politice ale geografiei. Substituind teorie selecţiei speciilor cu teoria
selecţiei societăţilor prin gradul lor de adaptare la spaţiu, culturalul capătă valenţe politice la
Ratzel, generând o filieră de gândire din care se va naşte într-o bună măsură şi nazismul.

Otto Schlüter şi raporturile dintre peisaj şi cultură

Orientarea lui Ratzel spre analiza relaţiilor cauzale nu asigura geografiei un obiect de
studiu unitar necesar justificării acesteia ca ştiinţă de sine stătătoare. Astfel a apărut dorinţa
unor geografi germani să definească disciplina în aşa fel încât să evite suprapunerile cu
disciplinele conexe. Otto Schlüter (1872-1959), specializat în studiul aşezărilor umane a
redactat în 1907 o scurtă broşură în care identifica peisajul drept obiect de studiu al geografiei.
Ecoul stârnit de această idee a fost imens pentru că peisajul a fost văzut drept element
unificator al geografiei, fiind modelat atât de forţele naturale cât şi de acţiunea umană. Se evita
astfel, parţial, capcana determinismului imputabilă viziunii ratzeliene. Astfel, Landschaft, termen
care în germană semnifică atât peisajul cât şi regiunea, se impune ca un termen mai

6
cuprinzător. Impunerea Landschaftkunde (ştiinţa peisajului) ca sinonim al geografiei a avut ca
efect concentrarea eforturilor de cercetare săre identificarea şi explicarea modalităţilor prin care
grupurile umane modelează spaţiul pe care-l ocupă. Studiul aşezărilor umane devine elementul
central al disciplinei, constituind ceea ce autorii germani numeau Kulturlandschaft, peisajul
culturalizat sau umanizat. Pentru Ratzel, geografia culturală se confunda cu artefactele utilizate
de către om în scopul stăpânirii spaţiului, pentru Schlüter conta mai mult amprenta lăsată de om
asupra unui peisaj iniţial natural.
Viziunea acestuia era de fapt o continuare a unor cercetări mai vechi ale lui August
Meitzen (1822-1910), bazate pe o bună cunoaştere a terenului, urmare a unor îndelungi
călătorii prin spaţiul germanic. Formele de locuire şi planurile cadastrale au servit acestuia
pentru decriptarea modurilor de ocupare a solurilor, structurilor agrare, raporturilor dintre
grupurile umane şi dispersia/concentrarea habitatului. Meitzen atribuia astfel slavilor frecvenţa
cătunelor cvasicirculare şi a câmpurilor neregulate iar germanilor aşezările concentrate bazate
pe asolamentul colectiv, considerând că peisajele agrare sunt expresia culturii grupului etnic
care le creează. Deşi această interpretare este eronată, ea a prezentat avantajul de a sublinia
dimensiunea culturală a peisajului.
Un rol important în creionarea geografiei culturale germane l-a avut şi Eduard Hahn
(1856-1928), preocupat de problema originii agriculturii. Rezultatele sale au fost remarcabile
mai ales eliminarea concepţiei care vedea sedentarizarea populaţiei ca un rezultat direct al
unei evoluţii de la stadiul economiei de pradă (vânat-pescuit) la cel al vieţii pastorale nomade
şi apoi la acela al agriculturii sedentare. Hahn a subliniat originile multiple ale agriculturii,
diferenţele care separă agricultura bazată pe plug de aceea bazată pe săpăligă şi importanţa
religiei în domesticirea animalelor. Ideea că geografia găseşte cea mai valoroasă expresie
sub forma Landschaftskunde datorează mult geomorfologului Siegfried Passarge (1866-1958)
care o va impune şi îi va asigura dominanţă până spre 1960.

Geografia culturală americană : Carl Ortwin Sauer şi şcoala de la Berkeley

În timp ce majoritatea geografilor germani se interesau de raporturile dintre cultură şi
spaţiu, având în centru conceptul de peisaj, geografii americani rămâneau fideli separaţiei
dintre elementele naturale şi cele culturale, bazându-se în mare parte pe colectarea şi
cartografierea unor informaţii diverse, geografia culturală confundându-se astfel cu cea
umană.
Sauer (1889-1975), provenit dintr-o familie de emigranţi de origine germană, instalată în
Missouri, cu studii în Germania, devenit profesor la la Berkeley a început să se intereseze de
populaţiile amerindiene, atât din Statele Unite cât şi din Mexic. Criticând civilizaţiile moderne
pe care le găsea lipsite de sensibilitate şi indiferente faţă de natură şi adoptând o viziune
similară cu aceea a lui Hahn, Sauer orientează geografia culturală spre câteva idei mai clar

7
conturate : cum acţionează grupurile umane asupra vegetaţiei naturale şi cum o transformă?
Prin foc, prin păşunat, prin incendiere şi cultivare? Care sunt speciile vegetale care prezintă
interes pentru cules? Care sunt cele pe care le vor cultiva?Care sunt animalele vânate şi care
vor fi domesticite?
El considera că pentru a face geografie culturală este nevoie de o solidă formaţie
naturalistă, mai ales botanică. Pentru el, cultura este mai mult decât un ansamblu de artefacte şi
raporturi între om şi mediu, fiind compusă şi din complexe vii pe care societăţile învaţă să le
mobilizeze pentru a modifica mediul natural şi a-l face mai puţin ostil şi mai productiv. Aceste
transformări nu sunt inocente, atunci când sunt făcute cu prudenţă nu ameninţă echilibrul
natural spre deosebire de situaţiile în care devin iraţionale şi conduc la catastrofe ecologice.
Aptitudinea de a gestiona mediul este pentru Sauer o trăsătura majoră a culturii. Este motivul
pentru care nu agrea societatea americană din timpul său considerând-o brutală, risipitoare.
Printre procesele culturale, Sauer considera că difuziunea este capitală.
Lucrările şcolii lui Sauer au încercat să reconstituie America dinaintea colonizării, pentru
el şi discipolii săi geografia culturală nefiind abordabilă la scara societăţilor moderne, singure
societăţile tradiţionale fiind adaptate acesteia. Societăţile industrializate prezentau interes doar
din două perspective: modul în care distrugeau mediul prin poluare şi utilizarea unor specii
vegetale şi animale pentru satisfacerea nevoilor subzistenţiale. Andrew Clark încerca să
surprindă astfel în 1949 istoria pasionantă a distrugerii unor ecosisteme unice în timpurile
moderne precum cele din Insula de Sud a Noii Zeelande prin invadarea unor plante şi animale
aduse din Europa ori eterogenizarea unor peisaje bine personalizate precum cel de pe
Coasta de Azur prin utilizarea în exces, cu scop decorativ, a unor specii vegetale mexicane,
australiene sau est-asiatice. Toate aceste preocupări au rezistat până în prezent în discursul
specific geografiei culturale.

Dimensiunea culturală a geografiei umane franceze : genul de viaţă şi peisajul

Având ca model o serie de geografi germani (Humboldt, Ritter, Ratzel), geografia
franceză, prin Paul Vidal de la Blache(1845-1918) a inaugurat o nouă direcţie de studiu,
accea a influenţei mediului asupra societăţii umane. Ca şi geografii germani sau americani, de
la Blache considera că geografia trebuie să vadă cultura ca o combinaţie între instrumentele
utilizate de către societate în scopul transformării cadrului de viaţă şi peisajele astfel rezultate.
Pentru el însă, acestea nu au un sens geografic decât privite ca şi componente ale genului de
viaţă. Această noţiune permite o privire sintetică asupra tehnicilor, uneltelor şi modului de
locuire a diverselor civilizaţii, subliniind întrepătrunderea dintre obiceiuri, îndeletniciri şi peisaje.
Analiza genului de viaţă arată modul în care elaborarea peisajelor reflectă organizarea socială
a muncii.

8
 Sezonalitatea muncilor sau disjuncţia între timpul de lucru şi cel de repaus implică şi o
componentă socială, indisolubilă faţă de cele culturale. Obligaţiile sociale sunt diverse : unele
mai dure, constrângătoare, mai mizerabile; altele mai plăcute. Oamenii apreciază diferit
aceste componente ale genului de viaţă, comparându-le, unele fiind considerate mai
umilitoare, altele mai dure sau dimpotrivă purtătoare de beneficii. În acest mod genul de viaţă
este marcat de valori.
Ca şi la Ratzel, la Vidal şi la discipolii săi, cultura este un intermediar între om şi mediu,
ea fiind aceea care umanizează peisajul. În plus însă, ea este şi o structură în general stabilă,
compusă din comportamente şi mentalităţi care trebuiesc descrise şi explicate. Vidal o făcea
în stilul unei optici neolamarckiene, sensibilă la rolul obişnuinţei. Astfel, logica ecologică a
agriculturii furniza explicaţii funcţionale pentru majoritatea trăsăturilor create de această
activitate. Studiul difuziunii tehnicilor permite înţelegerea arsenalului aflat la dispoziţia fiecărui
grup. Dimensiunile sociale şi ideologice ale grupurilor sunt şi ele indisolubil legate de aspectul
ecologic. Accentul naturalist, încă dominant la începutul secolului al XX-lea, se îmbogăţeşte
cu această viziune umanistă.
O figură aparte printre elevii lui Vidal a fost Jean Brunhes (1869-1930), prin publicarea în
1910 a primei lucrări sintetice intitulată Géographie humaine, axată pe studiul peisajului. Aşa
cum este concepută lucrarea, ea minimalizează importanţa culturii preferând să vorbească
despre rolul istoriei în evoluţia peisajului, încercând să definească geografia istorică, subliniind
raporturile strânse ale acesteia cu etnografia. Influenţat de mediul elveţian (era profesor la
Fribourg) a încercat să codifice analiza genului de viaţă prin imaginarea unor scheme
riguroase de anchetă. Opera sa va fi continuată de Pierre Desffontaines care a condus din
1932 colecţia de geografie umană a editurii Gallimard, o deschidere spre lucrările consacrate
ale unor geografi germani şi americani mai ales.
O altă figură importantă a geografiei franceze, cu un aport deosebit în conturarea
geografiei culturale a fost Albert Demangeon. Acesta a preluat ideile lui Meitzen asupra
necesităţii analizei modului de organizare a spaţiului agricol, sistematizând pe baze
funcţionale analiza habitatului fără să avanseze mai mult în direcţia raporturilor dintre formele
habitatului şi tipul de structură agrară. După 1930, Marc Bloch va fi cel care va fundamenta
acest lucru, încercând să propună o grilă de analiză pentru reconstituirea peisajului rural
francez din Evul Mediu până în prezent.
Eforturile de aprofundare a temelor geografiei culturale s-au multiplicat în perioada
interbelică graţie unor geografi precum Pierre Gourou (1902-2001) care a insistat asupra
importanţei organizării sociale în analiza genului de viaţă prin instituţii fundamentale cum sunt
familia sau comunitatea. Cultura înceta astfel să mai fie analizată exclusiv prin prisma
raporturilor om-mediu, devenind o variabilă autonomă care poate explica prin ea insăşi

9
distribuţia spaţială a populaţiei, în afara aptitudinilor naturale ale mediului. Gourou rezuma
aceasta la capacitatea de organizare a grupurilor, vorbind chiar de un determinism cultural.
O altă temă predilectă de studiu a fost aceea a genezei peisajelor agrare, continuând
eforturile lui Metizen sau Bloch. Autori ca Roger Dion sau Annelise Krenzlin au demonstrat că
pe de o parte, fiecare societate are soluţii specifice compatibile cu propria cultură, iar pe de
altă parte, există trăsături care transcend frontierele etnice, lingvistice, religioase sau politice.
Cultura pare astfel mai complexă decât se imagina anterior, variabilă în timp dar şi în spaţiu,
inclusiv în teritoriile considerate omogene în virtutea apartenenţei la aceeaşi comunitate.
După 1950, o atenţie deosebită a fost acordată reprezentărilor spaţiale. Elementele care
ţin de religie devin astfel foarte importante pentru înţelegerea comportamentelor, preferinţelor.
De exemplu Xavier de Planhol (1957) explică predilecţia populaţiei musulmane pentru mediul
citadin prin comandamentele religiei islamice (cele cinci rugăciuni cotidiene etc.) mai uşor de
respectat în oraşe. Se încearcă în acest context explicarea bazei geografice a sistemelor
religioase.

Concluzii
Geografia umană a acordat încă de la început o atenţie deosebită realităţilor culturale
dar într-o optică reducţionistă cu accentul pus pe tehnici, unelte şi transformarea peisajelor.
Singurul mod de abordare a transimterii culturii este difuziunea. Germanii au focalizat atenţia
asupra morfologiei peisajelor, americanii asupra impactului culturii asupra lumii vii iar francezii
au creat un mijloc de analiză suplu, genul de viaţă, care permite luarea în calcul a
componentelor sociale şi ideologice ale peisajului. Preocuparea excesivă pentru decriptarea
structurilor agrare, în perioada interbelică, minimalizează importanţa faptelor culturale în
geografie, cel puţin în Europa, aruncând geografia culturală într-un con de umbră.

CRIZĂ ŞI REÂNNOIRE ÎN GEOGRAFIA CULTURALĂ

Modul de abordare a faptelor de cultură de către geografi era atât de limitat încât aceştia
erau condamnaţi la o viziune superficială a problemelor puse în discuţie. Ei ignorau de
exemplu modul de transmitere a cunoştinţelor, diversitatea formelor prin care acesta se
manifesta în rândul aceleiaşi societăţi în funcţie de legăturile şi straturile sociale, neglijând
aspectele normative ale civilizaţiei.

2.1. Criza şi declinul geografiei culturale

Perioada postbelică a fost la început marcată de o scădere a interesului geografilor
pentru faptele de cultură, în contextul decolonizării şi al competiţiei între Est şi Vest. Deşi nu
lipseau lucrările interesante, acestea se înscriau într-o notă uşor demodată dublată de faptul
că tot mai mulţi istorici şi antropologi se ocupau acum cu descifrarea raporturilor dintre om şi

10
mediu sau decriptarea peisajelor, adesea cu o metodologie mai eficientă şi mai adaptată
ştiinţei contemporane, adoptând în bună măsură direcţiile şcolii geografice a lui Sauer de la
Berkeley. Putem menţiona astfel istoricul A.W.Crosby care în 1986 consacra un studiu amplu
imperialismului ecologic şi expansiunii biologice a Europei.

Uniformizarea lumii
În trecut, geografii se ataşau de studiul celulelor elementare ale societăţii, surpinzând
diversitatea lor. Modernizarea tehnică, extinderea reţelelor de comunicaţii şi telecomunicaţii,
dispariţia progresivă a meşteşugurilor şi a industriei casnice în favoarea producţiei de serie a
redus această diversitate. Acest fapt a fost observat încă de la începutul secolului al XX-lea în
statele dezvoltate dar nimeni nu putea să prevadă atunci rapiditatea cu care se va manifesta.
Standardizarea elementelor care stăteau la baza unei analize care încerca să surprindă
tocmai diversitatea acestora a golit de interes acest subiect. Declinul geografiei culturale era
determinat de imposibilitatea explicării distribuţiei populaţiei prin cultura materială specifică.

Inadaptarea genului de viaţă pentru analiza mediilor urbanizate şi industrializate.

Societăţile tradiţionale erau foarte omogene din punct de vedere profesional.
Constrângerile impuse de mediu şi de structurile funciare erau atât de puternice încât domina
economia de subzistenţă. Pentru a înţelege astfel de societăţi era suficient de descris modul
de organizare a muncii. Modernizarea economiei a redus ponderea sectorului primar,
modificând şi utilizarea timpului, dând o mai mare importanţă timpului liber, consumat tot mai
mult prin forme de turism sau de loisir, standardizate, contrarii genului de viaţă tradiţional.
Practic se constata dispariţia societăţilor care dispuneau de un gen de viaţă propriu ceea ce
condamna geografia culturală, cel puţin în Franţa unde acest concept se impusese cu succes.

2.2.Deschiderea unor noi piste de cercetare în anii 1970

Noul context şi dschiderea spre conceptul de reprezentare spaţială

Dispariţia geografiei culturale clamată în perioada postbelică nu a avut loc chiar dacă
uniformizarea vieţii materiale a atins cote nebănuite (aceleaşi camere de hotel in orice imobil
din lanţul Hilton, aceiaşi jeanşi purtaţi de aproape toţi tinerii planetei etc.). Naţionalismele care
păreau minimalizate de războaiele mondiale au renăscut, mişcările ecologiste militante apar şi
se manifestă zgomotos, criza religiei lasă loc proliferării sectelor sau mişcărilor spiritualiste,
sub cele mai diverse forme, impunând noi ritualuri, toate generează un nou interes al
geografilor pentru geografia culturală.
Postmodernismul a impus gustul pentru kitsch ca decor obişnuit al vieţii cotidiene şi
libertatea de a amesteca stilurile, în toate domeniile. Trăim într-o lume a consumului cultural
de masă, a dominaţiei culturii maselor. Acest context obligă geografii să se adapteze şi să

11
orienteze curiozitatea spre noi direcţii : tehnicile au devenit prea uniforme pentru a reţine
atenţia dar ceea ce pare a fi mai interesant sunt reprezentările, extrem de diferite de la o
societate la alta.

De la realităţile economice, sociale şi politice la cultură

În ultimele patru decenii, cercetarea geografică s-a concentrat pe dimensiunile sale
economice, sociale şi politice. În aceste domenii s-a dorit găsirea unor regularităţi capabile să
explice fenomene şi procese specifice. Acest deziderat a fost atins : modelul gravitaţional
explică structurarea reţelelor de transport, de comunicaţie dar şi apariţia locurilor centrale sau
organizarea aureolară a zonelor de influenţă urbană. Regularităţile datorate distanţei mascau
însă diversitatea obiectivelor urmărite de agenţii economici, în acest fel profilându-se
dimensiunea culturală.
Strângerea legăturilor cu discipline precum antropologia şi sociologia a modificat
viziunea geografilor despre genul de viaţă. Instrumentul imaginat de Vidal era prea sintetic şi
prea global pentru a sesiza structura diversificată a societăţilor contemporane. În loc să
considere utilizarea timpului sau deplasările indivizilor drept unităţi indisociabile s-a ajuns la
analiza rolurilor, subliniind diversitatea relaţiilor dintre oameni şi a informaţiilor pe care aceştia
le acumulează. Cultura nu mai apare astfel monolitică, fiecare dintre noi primeşte o copie
diferită pe care o modifică de-a lungul existenţei.
Geografia timpului (time geography) dezvoltată de Thorsten Hägerstrand reconstituie
traiectoriile individuale în spaţiu şi reperează locuri şi momente în care diferitele roluri sunt
asumate. Viaţa apare astfel ca o succesiune de secvenţe asumate rând pe rând. Genul de
viaţă corespundea unui tip de secvenţă standardizată, uşor de evidenţiat în orice societate
tradiţională. În lumea urban-industrială, sunt necesare studii mult mai fine, întrucât fiecare
combină rolurile elementare în moduri diferite. Rolurile sunt complementare : tată, mamă,
copil, definind familia; patron, inginer, maistru, muncitor, definind întreprinderea. Raporturile
sociale astfel structurate sunt adesea instituţionalizate şi constituie armatura socială proprie
fiecărui grup, având o organizare specifică a spaţiului.
Lucrările de geografie economică, socială şi politică au condus la două tipuri de
constatări:
-viaţa socială şi economică reflectă diversitatea comportamentelor culturale. Un climat de
încredere este necesar pentru buna funcţionare a anumitor instituţii : o organizaţie este cu atât
mai performantă cu cât toţi membrii săi sunt convinşi de importanţa misiunii specifice şi aceptă să
lucreze cu entuziasm.
-explicaţiile propuse de aceste ramuri ale geografiei nu sunt universale pentru că
acţiunea umană nu este în totalitate previzibilă, scăpând standardizării.

12
 Aceste rezultate au venit în întâmpinarea unor teorii mult timp dominante, marxismul mai
ales, pentru care totul se reducea la raporturile de producţie, restul neconstituind
decât...folclor. Astfel se impun în noua geografie a anilor 1960-1970, chestiunile de natură
culturală.

Sensul locurilor şi literatura

Reânnoirea geografiei culturale după 1970 s-a manifestat peste tot la fel : locurile nu mai
aveau doar o formă şi o raţionalitate funcţională sau economică, devin încărcate cu sensuri
pentru cei care le populează sau le frecventează. Cercetările asupra percepţiei spaţiului şi
mediului efectuate de psihologi devin astfel utile şi în geografie. Romanul devine un
document, intuiţia subtilă a scriitorilor descoperă lumea prin ochii personajelor.
Lucrările asupra sensului locurilor şi asupra importanţei literaturii în atingerea acestui
scop devin numeroase în lumea anglo-saxonă dar şi în cea franceză unde Armand Frémont
publică în 1976 La région, espace vécu, demonstrând că populaţia unei provincii (Normandia
în cazul său) nu o percepea în acelaşi mod.

Apariţia preocupărilor umaniste

Născută ca o ramură a ştiinţelor naturale, geografia umană a generat după 1950 reacţii
care au îndepărtat-o de aceste origini. Astfel, Eric Dardel (1952) considera că punctul de
plecare al analizei geografice trebuie să fie nevoia omului de a da un sens existenţei lor şi
lumii în care trăiesc. Trecută neobservată, această idee a fost reluată în Canada, după două
decenii, de Yi-Fu-Tuan care se interesa de ataşamentul oamenilor pentru ţara lor de origine,
propunând iniţial termenul de geosofie iar în 1976 pe cel de geografie umanistă. Noul curent,
bazat pe demersul fenomenologic devine indispensabil oricărui demers geografic
contemporan. Insistând asupra sensului locurilor, pe importanţa trăirilor, a credinţelor
religioase, acest curent face indispensabil studiul reprezentărilor culturale.

Cultura ca discurs
Modul în care geografii abordau cultura la începutul secolului al XX-lea nu era deloc
diferită de aceea a etnografilor sau a etnologilor. Ca şi etnografii, erau orientaţi doar spre
descrierea inventarului de unelte şi ocupaţii fără să ia în calcul însă, asemenea etnologilor,
miturile, credinţele, ritualurile. După ce Claude Lévy-Strauss a publicat lucrările sale despre
mituri (1962) au apărut astfel de preocupări şi în rândul geografilor. Un alt moment l-a
constituit imaginarea unor noi tipuri de anchetă etnologică de către Clifford Geertz (1993), aşa
numita thick description, descrierea în profunzime, bazată pe discursul celor intervievaţi şi pe
reacţiile lor în diverse circumstanţe. Rolul discursului în viaţa colectivă, semnalat şi de filozofi
precum Michel Foucault sau Jacques Derrida au impus o nouă viziune asupra culturii, de care
geografii nu au cum să facă abstracţie.

13
 2.3.Structurarea noilor abordări în anii 1980
În ţările anglo-saxone, în jurul anului 1980, noile forme de abordare a domeniului cultural
în geografie au început să se structureze sub forma New Cultural Geography.

New Cultural Geography în ţările anglofone

Eforturile de modernizare a geografiei culturale au fost relativ timpurii în aceste state.
David Sopher, elev al lui Sauer la Berkeley a impus astfel în anii 1960 geografia religiei, prin
studierea unităţii şi diversităţii culturale a Indiei, impuls urmat ulterior şi de alte universităţi
precum cea din Syracusa sau din Columbia Britanică iar mai târziu şi în Marea Britanie unde
importanţa reprezentărilor culturale este ferm subliniată. O influenţă deosebită a exercitat-o
Raymond Williams, un istoric al literaturii marxiste pentru care cultura era un sistem de
semnificaţii al căror scop constă în buna funcţionare a societăţii globale. Pornind de la aceste
idei, geografii culturalişti au încercat să înţeleagă interpretarea simbolică pe care grupurile şi
clasele sociale o atribuie mediului, justificările estetice şi ideologice pe care le propun. Unii
autori, ca Denis Cosgrove (1984) au ajuns să studieze astfel modul în care aristocraţia
veneţiană din secolul al XVI-lea sau nobilimea engleză din secolul al XVIII-lea au conceput,
modelat şi perceput peisajul în care trăiau pentru a-şi legitima puterea. Cu Peter Jackson
(1989) orientarea devine tot mai radicală : geograful nu explorează diviziunile pe care natura
sau realitatea în ansamblul său le impun grupurilor umane ci pune în evidenţă decupajele
operate de oameni în continuumul mediilor sau societăţilor succesive. Manifestând o vie
curiozitate pentru postmodernism, temă devenită la modă, această orientare va deveni foarte
fecundă, simbol al renaşterii geografiei culturale fiind revista Ecumene (lansată în 1994).

Reînnoirea geografiei culturale în Franţa

Şcoala geografică franceză a preferat iniţial să îmbogăţească şi să integreze într-o
perspectivă globală lucrările din prima parte a secolului al XX-lea. Paralel cu interogaţiile
asupra sensului locurilor, după 1970 se impune o primă lărgire a cadrului de aplicare a
instrumentelor tradiţionale, trecându-se de la studiul genului de viaţă la acela al rolurilor,
reuşind instituirea unei metodologii necesare abordării sintetice a aspectelor materiale, a
ritmurilor şi concepţiilor care prevalează în societăţile industrializate şi urbanizate. Interesul
acordat reprezentărilor spaţiale triumfă cu Joël Bonnemaison care continuă tradiţia studiind
populaţiile din arhipelagul Vanuatu sau cu Augustin Bercque, bun cunoscător al spaţiului
nipon, preocupat de modul în care japonezii trăiesc spaţiul lor şi concep natura observând
legătura intimă dintre urbanitatea niponă şi relaţiile sociale specifice.
Geografia culturală franceză nu renunţă la studiul aspectelor materiale ale culturii însă
din unghiuri noi fie că este vorba de studiul peisajelor, pasiunilor şi gusturilor (J.R.Pitte, 1991)
sau de dimensiunea etnogeografică. Interogaţiile asupra naturii identităţii şi a legăturii

14
teritoriale conduc la studiul lumilor paralele, „de dincolo”. Revista Géographie et Culture,
publicată din 1992 a servit ca forum acestor idei care păstrau accentul pe procesele culturale.

Reînnoirea geografiei culturale în alte state

Evoluţiile observate în statele anglo-saxone sau în Franţa s-au resimţit şi în alte ţări. În
Germania, conceptul de Landschaft continuă să fie obiectul de studiu privilegiat dar se
constată o orientare vizibilă spre fenomenologie. Geografii italieni explorează în direcţii
diferite interesându-se de codurile semiologice ale culturii dar şi asupra semnificaţiei
peisajelor. Geografii japonezi, interesaţi de multă vreme de formele tradiţionale ale culturii lor
au descoperit noi piste de cercetare, influenţaţi de geografia americană.

2.4. Cotitura culturală în geografie

Apariţia interpretărilor radicale : postcolonialism şi studiul politicilor culturale

(cultural policies)
Geografia umanistă, ca formă de manifestare a celei culturale era interesată de
gusturile, trăirile, aspiraţiile indivizilor. Un curent radical apare din anii 1980 în lumea anglo-
saxonă : dorinţa de creare a unor peisaje armonioase era un mod de asigurare a puterii
claselor dominante. Această orientare devine mai vizibilă după 1990 sub influenţa lui
J.Derrida sau a lui M.Foucault, în cadrul aşa-numitei deconstrucţii a discursului geografiei
clasice. Studierea realităţii nu ar mai trebui să fie obiectivul geografiei dată fiind imposibilitatea
de a-l atinge. Această iluzie a modernităţii ar trebui înlăturată servind doar la argumentarea
poziţiei dominante a unor categorii (bărbaţii asupra femeilor, ţările dezvoltate asupra celor în
curs de dezvoltare etc.), conform noilor curente feministe şi postcolonialiste. Această orientare
a pus la punct noi arme : studiul consacrat politicilor culturale, văzute ca pârghie prin care se
asigură dominaţia, sunt create inegalităţile, sunt generate injustiţiile.

Abordarea culturală ca fundament al reânnoirii geografiei în ansamblu

Curentul radical nu este singurul care s-a răspândit în anii 1990. În acelaşi timp au apărut
idei noi despre rolul abordării culturale în geografie, văzut ca bază a unei noi epistemologii a
disciplinei. Este de fapt capătul unei evoluţii : dacă la începutul secolului al XX-lea modelul era
constituit de ştiinţele naturale iar în anii 1950-1960 de ştiinţele sociale, în vogă pe atunci, după
1990 au fost luate ca model ştiinţele socio-umane. Modelele anterioare încercau să ascundă
aspectele subiective ale realităţii, presupunând a priori raţionalitatea deciziilor umane. Refuzau
să ţină cont de simboluri, ideologii, vise, aspiraţii mistice etc. Explicau prezentul prin forţele
trecutului sau, în cazul fenomenelor retroactive, simultane.
Abordările actuale dau o mai mare importanţă sensului pe care oamenii îl dau
cosmosului, mediului în care aceştia sunt integraţi sau în care se inserează societatea lor,

15
toate servindu-se de cultură ca şi element de analiză. Lumea în care trăiesc grupurile sociale
nu rezultă numai din cauze anterioare sau simultane, reflectă şi jocul unor anticipări, modul în
care oamenii proiectează viitorul. Astfel, lumile de dincolo, care furnizează oamenilor valorile
cu care ei investesc propriile proiecte, orizonturile de aşteptare cu care se dotează pentru a se
orienta în cursul existenţei, trebuiesc explorate.
A spune că prezentul reflectă alte lumi imaginate de spirit înseamnă a interveni cu un tip
de cauzalitate care nu are nimic mecanic şi a rupe cu tradiţia ştiinţifică pozitivistă. Viitorul nu
este niciodată o realitate tangibilă, el nu există decât sub forma discursului, imaginilor,
simbolurilor. Aceste elemente multă vreme neglijate devin integrate discursului geografic sub
forma abordării culturale.
Această mutaţie în curs nu priveşte doar geografia culturală ci întreaga disciplină.
Compartimentele care divizau vechile câmpuri de interes ale acesteia, considerate rigide, se
deformează, se deplasează, devin poroase. Nu mai putem înţelege geografia economică
dacă uităm că atât consumul cât şi producţia sunt construite din start pe baza unor preferinţe
culturale. Nu mai putem analiza geografia politică neglijând rolul guvernării sau geografia
socială neglijând arhitectura socială şi valorile fondatoare ale acesteia.

Teme a căror actualitate devine arzătoare

Iată cum teoriile construite cu mult adaos statistico-matematic se dovedes inapte să
explice transformările pe care le suportă lumea. Actualitatea este marcată de crize care scapă
determinismului material pe care se insista acum trei-patru decenii. Crizele rezultă din
resurecţia naţionalismelor, din emergenţa fundamentalismelor, din căutarea, de către o mare
parte a populaţiei mondiale, a unei identităţi care pare să-i scape. Regimurile marxiste
încercaseră să uniformizeze culturile reducându-le la un folclore sărac. Istoria s-a răzbunat,
tocmai în aceste societăţi observându-se resurgenţa valorilor menţionate anterior. Intelectualii
marxişti din ţările dezvoltate au contribuit mult la declinul studiilor culturale, pentru ei
economicul explicând totul. Căderea zidurilor i-a privat însă de credit.
Mondializarea economiei şi progresul comunicaţiilor bulversează condiţiile de viaţă,
rupând echilibrul care caracteriza multe societăţi rămase multă vreme în afara istoriei.
Modernizarea s-a derulat atât de rapid în ultimii treizeci de ani încât readaptarea psihologică
pe care o reclamă nu s-a produs încă. Problemele culturale nu au făcut parte niciodată atât de
mult din neliniştile omului modern.
Toate acestea reclamă o viziune coerentă asupra geografiei culturale moderne.

16
 Partea a II-a : CULTURĂ, VIAŢĂ SOCIALĂ ŞI ORGANIZARE A SPAŢIULUI

Cultura este o creaţie colectivă, reânnoită de către oameni. Ea modelează indivizii şi

defineşte cadrul vieţii sociale care este în acelaşi timp un mijloc de organizare dar şi de
stăpânire a spaţiului. Ea întemeiază individul, societatea, teritoriul în care se dezvoltă un grup
social. Identităţile colective care rezultă de aici limitează împrumuturile exterioare şi explică de
ce coexistă diverse sisteme de valori în acelaşi spaţiu. Toate aceste chestiuni esenţiale fac
obiectul unor abordări distincte.

COMUNICAREA, TRANSMITEREA EXPERIENŢEI COLECTIVE ŞI GENEZA

CULTURILOR

Cultura este suma comportamentelor, aptitudinilor, cunoştinţelor, tehnicilor şi valorilor

acumulate de indivizi pe timpul vieţii şi, la o altă scară, de grupurile din care fac parte. Este o
moştenire transmisă din generaţie în generaţie, dar nu este fixă : comunicarea dintre grupurile
sociale o transformă fără încetare.
Cultura generează fluxuri de informaţie care permit societăţii să funcţioneze şi să se
transforme. Aceste fluxuri o modelează, asigurând difuziunea inovaţiilor, impunând noi atitudini,
provocând reacţii de acceptare sau de refuz. Ceea ce se transmite depinde de mijloacele pe
care le are la dispoziţie grupul : societăţile care comunică prin gesturi şi cuvinte sunt diferite de
cele care dispun şi de scriere sau de mijloace moderne de trasmisie la distanţă. Aceste procese
de comunicare sunt la originea caracterului dinamic al culturii.
Conţinutul fiecărei culturi este original dar, totuşi, componentele esenţiale se regăsesc
pretutindeni. Membrii aceleiaşi culturi împărtăşesc aceeaşi limbă şi acelaşi cod de
comunicare. Obiceiurile cotidiene ale acestora sunt similare, având în comun şi un stoc de
tehnici de producţie şi proceduri de organizare socială care asigură supravieţuirea şi
reproducerea grupului. Ei aderă la aceleaşi valori, justificate de o filozofie, o ideologie sau o
religie comună.
Toate acestea se traduc prin amenajări vizibile ale spaţiului locuit, prin peisaje pe care
geografia culturală încearcă să le analizeze.

3.1.Transmisie, suport şi coduri de comunicare

Transmisia cunoştinţelor implică sisteme de comunicare eficiente. Fiecare cultură
mobilizează suporturi de informaţie care depind de nivelul tehnic, de codurile care îi sunt
proprii

Comunicarea orală şi gestuală

17
 Constituie modul natural de comunicare, utilizabil de oricine, fără să necesite vreun
instrument. Mişcările gestuale însoţite de vorbire permit achiziţionarea unor practici. În situaţii
simple gestul poate suplini limbajul. Regulile abstracte ale moralei, credinţele, cunoaşterea
raţională nu au însă alt suport în afara discursului.
Mijloace de transmisie naturală, gesturile şi cuvintele, nu au decât o portanţă foarte
scurtă, apropierea de cei cu care comunici fiind esenţială. Zonele în care cunoştinţele şi
tehnicile sunt transmise în acest mod sunt restrânse. Pentru a le lărgi este necesară
deplasarea.

Scrierea
Invenţia codurilor grafice pentru a traduce limbajul a constituit o cotitură esenţială în
eficienţa transmiterii la distanţă a mesajelor, în îmbogăţirea culturilor. Scrierea prezintă avantajul
transmiterii atât în spaţiu dar şi în timp. Păstrarea experienţelor trecutului nu mai depinde astfel
de memoria indivizilor.
Comunicarea locală, privilegiată până atunci, este estompată de posibilitatea transmiterii
la distanţă odată cu inventarea unor suporturi tot mai rezistente şi mai uşoare (fig.1). Se pot
distinge acum două cercuri de difuziune : unul al cunoştinţelor tehnice, care necesită
observaţii directe asupra gesturilor care le însoţeşte, limitate la arii restrânse; altul al
cunoştinţelor de ansamblu, generale, uşor de înţeles care se transmit aproape intacte la mari
distanţe.
Controlul puterii se poate exercita în acest nou context până la marginile statelor formate
în Antichitate, între formarea marilor imperii şi scriere existând o legătură certă. Mesajul scris
permite difuzarea elementelor unei culturi intelectuale pe arii extinse. De exemplu, Europa
este un mozaic de popoare care nu utilizează acelaşi limbaj, au creat peisaje diverse,
distincte, dar unitatea culturală a continentului este în afară de orice îndoială. De la Atlantic la
Urali, textul Bibliei şi al Evangheliilor, tradiţia greco-romană care au hrănit spiritele şi sufletele,
constituie fundamentul. Tradiţia iudeo-creştină şi raţionalismul ştiinţific sunt omniprezente.
Transcrierii limbii vorbite i se adaugă aceea a numerelor. Cifrele pot în aceeaşi măsură
ajuta la difuziunea puterii : înregistrarea persoanelor din fiecare loc, a bogăţiilor, prelevarea
impozitelor etc. Conturile fac posibile schimburile complexe, dincolo de simplul troc : mărfuri
contra bani.
Membrii unei societăţi în care domneşte cultura orală, au acces la aceeaşi cultură.
Odată cu apariţia scrierii situaţia se modifică. Costul învăţării şi suportul limitează accesul la
educaţie la un număr restrâns de iniţiaţi. Culturilor populare, care continuă să formeze
individul numai pe cale orală şi prin gesturi se opun culturii elitei, transmisă prin scriere.
Dualismul social şi cultural de fond caracterizează toate societăţile care au depăşit stadiul
tribal.

18
 Hârtia din cârpe este cunoscută în China din Antichitate iar imprimeria cu caractere
mobile apare tot aici în epoca Tang (sec VII-X). Aceste invenţii ajung treptat în Europa unde
sunt perfecţionate. Imprimeriile vor multiplica rapid cărţile începând cu 1460 dar vor trebui să
treacă patru secole pentru ca şcoala sa devină obligatorie. Astăzi cele mai multe state fac
eforturi enorme pentru şcolarizarea copiilor dar alfabetizarea generaţiilor vârstnice rămâne
slabă încă. Astfel se produce o ruptură de generaţii, cultura familială a vârstnicilor intră în
conflict cu cea a tinerilor alfabetizaţi.
O bibliotecă nu este un simplu depozit de conservare, o memorie moartă. Cititul permite
călătoria în spaţiu, cunoaşterea altor moduri de viaţă, altor concepţii şi idei despre aceasta.
Cititul şi scrisul sunt activităţi subversive adesea, accesul la aceste mijloace elementare fiind la
baza revoluţiei culturale.

Desenul şi artele plastice

Anumite forme de desen foarte vechi au anunţat scrierea. Pictogramele, hieroglifele,
ideogramele egipteme sau chineze reprezentau iniţial lucruri şi acţiuni, adesea foarte
schematic înainte ca scriere feniciană şi derivatele sale să atingă abstracţia semnelor
alfabetice.
Desenul figurativ şi expresia sa plastică în basorelief sau în sculptură sunt deasemenea
capabile să transmită mesaje inteligibile de către oricine. Desenatorii sau sculptorii au ajuns
astfel să surprindă vânătoarea de animale sălbatice pe pereţii unei grote sau să reprezinte
zeităţi şi eroi ori lumea transcendentă, ideală. Arhitecţii şi decoratorii palatelor şi templelor prin
statuile, frescele sau basoreliefurile lor provocau mulţimilor analfabete emoţii, extaz şi respect
pentru puterea divină şi terestră.

19
 Desenul tehnic
Această formă de
desen se distinge prin
dorinţa de a reprezenta la
o anumită scară (cât mai
mare posibilă) realitatea,
indiferent că este vorba de
hărţi, planuri, crochiuri,
schiţe etc. Maeştrii
perspectivei au jucat un
rol imens în apariţia
maşinismului în cultura
occidentală. Cartografia a
însoţit şi a incitat totodata
la cucerirea spaţiului.
Precizia desenelor şi
mijloacelor de reproducere
au difuzat multe cunoştinţe
tehnice, popularizând
reguli de construcţie în
arhitectură. Publicarea
acestora în volume, sub
formă de planşe (ca în
Enciclopedia lui Diderot) marchează o dată importantă în istoria transmiterii şi difuzării tehnicilor
occidentale. Secolul al XVIII-lea descoperă puterea desenului şi utilizarea sa ştiinţifică, urmat de
litografie, fotografie (din 1837), facilitând transmiterea informaţiei vizuale, asigurând circulaţia
elementelor culturii până atunci accesibilă unui număr restrâns de persoane. Imaginea, înaintea şi
mai mult decât scrierea, a asigurat propagarea culturii occidentale.

Importanţa noilor mijloace de comunicare

Sistemele de comunicare apărute în ultimul secol au devenit prezente în toate colţurile
lumii dovedindu-şi maxima eficacitate. Înregistrarea vocii, telefonia, trasmisia în spaţiu prin
unde electromagnetice sau prin cablu, inventarea radiodifuziunii au bulversat monopolul
scrierii începând cu anii 1920. Cinematografia a adăugat imaginea în mişcare şi odată cu
înregistrarea simultană a sunetului şi imaginii au revoluţionat transmiterea mesajelor
conducând la apariţia televiziunii, generalizată în perioada postbelică. Formidabila putere a
telematicii este ultima achiziţie a umanităţii care contribuie din plin la uniformizare, distrugând

20
aproape tot ce mai rămăsese din tradiţia comunicării orale. Cunoaşterea, credinţele
religioase, informaţii dintre cele mai diverse se răspândesc mai rapid ca niciodată reducând
rolul transmiterii prin scriere care devine subordonată transmiterii vizuale. Cu toate acestea
oralitatea nu îşi pierde din importanţă, nevoia de indentificare cu un grup social, cultural
menţinând-o în actualitate, chiar dacă aceasta poate fi satisfăcută şi de mijloacele moderne.

3.2.Forme de comunicare, cultură şi viaţă socială

În funcţie de forma pe care o îmbracă, comunicarea atinge cercuri tot mai largi şi dă o
formă specifică relaţiilor dintre oameni, condiţionând viaţa socială.

Schimb de informaţie şi comunicare simbolică

Comunicarea nu are totdeauna aceeaşi finalitate. În multe cazuri scopul său este acela
de a oferi informaţii sau ştiri. Distanţa constituie în acest caz un obstacol redutabil pentru că o
parte din ceea ce se doreşte a fi transmis se pierde pe drum. Această pierdere este mai mare
pentru transmisia orală decât prin scriere sau mijloace moderne.
În alte cazuri scopul comunicării este acela de a cultiva sentimentele apartenenţei la un
anumit grup, mobilizând simboluri ale unor valori comune (crucea, drapelul, sloganul etc.).
Comunicarea simbolică nu are aceleaşi proprietăţi geografice ca aceea care implică mesaje
complexe. Rolul imaginilor, al iconografiei în construcţia solidarităţii politice este foarte
important.
Comunicarea simbolică se sprijină adesea pe amenajarea spaţiului. Megaliţii, templele,
palatelor, decorul urban constituie precursorii mijloacelor moderne de comunicare. Acestea
trasmiteau mesaje concrete, imediat lizibile de către oricine, provocau emoţii emise de o
minoritate care deţinea monopolul puterii.
Locurile au şi ele o valoare simbolică uneori, prin memoria care le este ataşată. Pentru a
o simţi trebuie sa vizitezi acel loc susceptibil de a transmite emoţii. Adesea singur numele
locului respectiv este evocator, fie că are conotaţii sacre sau comune.

Comunicarea asimetrică : televiziunea, societatea de consum şi cultura de masă.

Mass-media moderne sunt mijloace de comunicare disimetrică : un grup restrâns de
profesionişti stăpânesc fabricarea programelor difuzate spre milioane de auditori şi de
spectatori. Marile firme şi guvernele văd în aceste mijloace o posibilitate de influenţare a
opiniei publice.
Puternicele mijloace de difuzare oferite de media moderne depăşesc frontierele culturale
şi politice având un impact important asupra aculturaţiei tinerilor sau chiar a unor populaţii
întregi.

21
 Modelele culturale difuzate de radioteleviziune provoacă o concurenţă inegală modelelor
transmise în cadrul familiei sau prin sistemele de educaţie. Posibilitatea să se adreseze
ansamblului populaţiei dă acestor mijloace o importanţă politică şi strategică considerabilă.
Multe firme private sunt interesate să plătească sume enorme pentru timpi de antenă, fie
pentru a influenţa direct opinia publică fie subversiv prin intermediul publicităţii. Aceasta a
ajuns de fapt o combinaţie între tehnică şi psihologie, fiind plasată în cadrul unor emisiuni de
maximă audienţă, utilizând tot ceea ce provoacă emoţii de la sentimente precum râsul sau
plânsul la violenţă şi impudoare.
Modelele de consum mai mult sau mai puţin simplificate sunt seducătoare, media
moderne făcând posibilă imitarea gesturilor dar nu şi a aptitudinilor care sunt mai greu de
transmis. Acestea necesită cunoştinţe teoretice care nu pot fi însuşite decât prin studiu. A
imagina desfiinţarea şcolii şi înlocuirea acesteia prin cursuri televizate sau prin casete este
prin urmare, utopic. O astfel de situaţie există în Australia pentru a deservi familiile din fermele
dispersate dar cu o supraveghere atentă a unuia dintre membrii familiei, format în prealabil de
către persoane calificate.

Lărgirea vieţii relaţionale şi mijloacele de comunicare interactive

Mijloacelor de comunicare în masă li se opun mijloacele de comunicare interactivă.
Telefonul şi faxul, conectate la ordinator (telematica) pun în relaţie directă, la distanţă,
indivizii, persoane private sau întreprinderi. Transmiterea atât a cuvintelor dar şi a scrierii
sau imaginilor permit o comunicare tot mai apropiata de cea normală. Aceste sisteme de
transmisie sunt mondializate dar densitatea echipamentelor este mult mai mare în ţările
dezvoltate. Telefonul permite comunicarea simetrică conservând o mare parte din
avantajele comunicării faţă în faţă, cu excepţia gesturilor şi mimicii sau mai ales a privirii.
Telefonul poate fi privit ca un mijloc de păstrare a contactelor la mare distanţă, favorizând
dispersia membrilor unei familii, eliminând multe dintre dezavantajele migraţiei
internaţionale. Poate fi privit şi ca un mijloc de păstrare a identităţii native, a culturii
tradiţionale. Rolul său în funcţionarea instituţiilor este de asemenea colosal deşi ultimele
decenii l-au eclipsat prin extinderea telematicii car epermite stocarea, clasificarea,
prelucrarea şi expedierea unei cantităţi enorme de informaţii. Aceste media interactive au
mai multă influenţă decât televiziuna în emergenţa noii culturi mondiale, cel puţin pe plan
economic.

Monopolul accesului la informaţie şi autoritatea

Efectele de asimetrie, de influenţă sau de putere în relaţiile umane sunt generate de
accesul inegal al actorilor sociali la Adevăr. În societăţile orale, oamenii cred că la începutul
timpului, lumea era transparentă, lucrurile, fiinţele puteau conversa în mod natural iar sensul

22
vieţii era evident. Accesul la Adevăr, însemna a cunoaşte ceea ce se petrecuse la momentul
indefinit al creaţiei, un moment imemorial, indatabil. Bătrânii deţineau astfel o poziţie
privilegiată pentru că erau purtătorii memoriei lungi a grupului, aceea născută din mărturiile
raportate de cei care trăiseră anterior sau provenită din imemorial. Autoritate revenea firesc
celor care puteau vorbi despre timpurile trecute. În viaţa socială, vechimea şi tradiţia
confereau ideilor, practicilor şi credinţelor validitatea.
Scrierea a conferit noi configuraţii. Profetul primeşte mesajul de la Dumnezeu, îl
transcrie şi îl transmite oamenilor. El este instrumentul sacrului, primind astfel autoritatea. În
societatea greacă şi în cele inspirate de către aceasta, filozoful a jucat un rol similar pentru că
numai el avea acces la sfera Raţiunii metafizice.
Rezultatele obţinute în secolul al XVII-lea graţie demersurilor ştiinţifice au arătat că
Adevărul nu se află în altă lume ci în aceasta : este suficient, pentru a-l cunoaşte, să
observăm, să formulăm ipoteze şi să le experimentăm. Reflecţiile asupra societăţii se înscriu
în noul context ştiinţific dar se sprijină pe câteva texte scurte incluse printre marile texte
fondatoare precum Leviatanul lui Th Hobbes sau Discursul asupra originii şi fundamentelor
inegalităţii oamenilor a lui J.J.Rousseau. Acestea propuneau o filozofie a progresului situând
Adevărul în viitorul Utopiei. Pentru o vreme, autoritatea s-a situat astfel de partea istoriei, a
ştiinţelor sociale.
Nu mai este posibil astăzi să urmăreşti cursul ştiinţei, al cercetării pentru că acestea au
devenit tot mai complexe. Autoritatea revine astfel vulgarizatorilor, jurnaliştilor care profesează
traducerea rezultatelor ştiinţei într-un limbaj simplu. Pe web autoritatea o exercită adesea
cercetătorii „independenţi”, neremuneraţi, mai ales în cazul discursului ecologic. Procesul de
comunicare nu se mulţumeşte să mai acorde unora mijloacele de a influenţa opinia, conferă
celor care fac comerţ direct cu Adevărul un statut de excepţie : le acordă puterea de a da un
sens vieţii şi morţii.

3.3. Ce se transmite?

Gesturi, atitudini, ritualuri, îndemânare

Cultura este constituită din atitudini şi gesturi. Ea comportă şi tehnici de întreţinere a
corpului (spălat, pieptănat etc.), inclusiv cele care ţin de sport. Bunele maniere sunt inoculate
din fragedă copilărie iar viaţa cotidiană implică o multitudine de atitudini şi gesturi repetitive,
diferenţiate pe vârste, sexe, profesii etc. Tehnicile domestice moderne nu pot înlătura complet
treburile casnice iar ştergerea diferenţelor ocupaţionale dintre sexe conduce la o implicare mai
activă a bărbaţilor în acest sens, obligându-i la o veritabilă iniţiere în domeniu.
Activităţile agricole cuprind şi ele un număr impresionant de cunoştinţe necesare
asigurării succesului, depinzând de o sumă de elemente naturale dar şi de obişnuinţe. La fel

23
se întâmplă şi în cazul meşteşugarilor sau al comercianţilor, în toate profesiile care presupun
existenţa unui algoritm de lucru şi a unor abilităţi necesare eficienţei muncii.
Gesturile şi tehnicile transmise sunt inseparabile de unelte, de echipamente specifice
fiecărei activităţi. Ele se repetă indefinit, viaţa cotidiană fiind astfel umplută cu automatisme,
obişnuinţe. Gesturile care le însoţesc sunt specifice, au un sens precis, un ritm adaptat
corpului. În societăţile tradiţionale se ajungea în momentul recoltei de exemplu, la mobilizarea
muzicanţilor pentru a asigura acelaşi tempo lucrătorilor.
Repetiţia poate lua adesea o coloratură morală : gestul are o valoare prin simplul fapt că
este repetat, devine un ritual pentru cei cărora le este transmis din generaţie în generaţie.
Secvenţele gestului, memorizate, ocupă un loc important în viaţa religioasă dar nu numai.
Viaţa familială este punctată de momente precum mesele însoţite de o serie de automatisme :
aceleaşi persoane servesc, meniul se succede în secvenţe identice, conversaţiile au aceeaşi
tipologie ca şi comentariile sau criticile. Nevoia de ritual este resimţită chiar şi în situaţii inedite,
sunt suficiente două-trei zile pentru ca membrii unui grup ocazional să-şi distribuie un loc
precis, atribuţii precise.

Cunoştinţe teoretice, norme abstracte, sisteme religioase sau metafizice

Ceea ce este transmis aparţine în largă măsură modului în care vedem sau vorbim.
Înţelegerea lumii şi a societăţii din care facem parte este posibilă numai prin intermediul
simţurilor. Vederea este esenţială pentru situarea obiectelor şi fiinţelor în spaţiu, pentru
reperarea mişcărilor; auzul dă o dimensiune sonoră mediului, ajută (imperfect) vederea să
perceapă întinderea şi colorează viaţa cu momente de armonie, emoţie, groază sau panică;
mirosul ne informează asupra particularităţilor materiei şi împreună cu gustul transformă
băutul şi mâncatul în plăceri.
Senzaţia nu este niciodată pură, individul trăieşte într-o societate, utilizează un
vocabular de forme şi culori care predetermină ceea ce resimte, percepând lumea prin
intermediul unei grile de lectură însuşite anterior. Privirea caută să repereze decupaje care
evocă pe cât posibil cuvintele însuşite şi construcţiile mentale care le completează. Cultura
face astfel să treacă de la o persoană la alta reprezentările colective. Ceea ce descifrăm în
lume, în societate este cea ce am învăţat să observăm, enunţând aserţiuni în termeni deja
cunoscuţi. Unele persoane sunt mai perspicace, au un spirit mai curios, privirea lor poate
observa detalii, configuraţii care scapă altora. Modul în care câmpul vizual este baleiat,
sunetul analizat şi parfumul rememorat poartă însă marca unui cadru comun.
Contactul cu realitatea presupune totdeauna o dimensiune socială, reprezentările
colective ajută individul să structureze şi să gândească mediul, dându-i un sens dar îl
împiedică să vadă totalitatea trăsăturilor acestuia.

24
 De la reprezentări se trece la ansambluri de idei care organizează lumea, la reprezentări
abstracte, teorii care stau la baza ştiinţei. Fiecare cultură se caracterizează printr-un sistem
original de reprezentări şi construcţii intelectuale care influenţează afectivitatea şi activitatea.
Pentru unii, tunetul poate fi manifestarea mâniei zeilor pentru alţii este doar un fenomen
electric de care ne putem proteja printr-un paratrăsnet.
Noi primim din anturaj un sistem ierarhizat de preferinţe şi valori care dictează atitudinea
noastră şi ne ghidează alegerile. Bine şi rău, frumos şi urât, permis şi interzis, înţelept sau
nebunesc sunt cupluri antagonice care variază de la o cultură la alta. Multe neânţelegeri şi
atitudini de dispreţ, respingere sau condescendenţă au originea în această realitate.
Valorile se structurează în sisteme de credinţe şi norme abstracte de comportament
care fac obiectul religiei sau al metafizicii. Frontierele religioase între popoare sunt cele mai
sensibile adesea.
Ideologiile se doresc a fi construcţii laice, raţionale care dau un sens istoriei şi
garantează ordinea socială şi fericirea popoarelor. Cu toate pretenţiile lor universaliste ele
suscită adesea pasiuni şi blocaje comparabile cu cele datorate religiilor.

Construcţia realităţii prin cultură

Categoriile sociale care ne sunt familiare în virtutea unor convenţii şi a unor norme
specifice culturii noastre nu sunt universale. Modul de definire a grupurilor de înrudire,
responsabilitatea rolurilor pe sexe şi vârste, autoritatea celor vârstnici sau a adulţilor, statutul
copiilor sau al adolescenţilor, variază de la un loc la altul. Una dintre sarcinile geografiei
culturale este tocmai scoaterea în evidenţă a modului în care sistemele de valori se traduc
prin articulaţii specifice ale spaţiului social.
Acest gen de analiză este foarte des utilizat în ţările anglo-saxone (Anderson şi Galle,
1991), considerat a fi modul în care oamenii îşi construiesc propria geografie. De obicei
interesul principal este acordat incluziunii şi excluziunii, raporturilor dintre cultură şi capital,
dintre cultură şi natură, modului în care lumea este înţeleasă. Frecvente sunt şi studiile care
scot în evidenţă modul în care rasa, sexul sau devianţa prin structurile spaţiale formate se
constituie ca date sociale construite. Analiza discursului care stă la baza acestor fenomene,
justificarea unor comportamente şi a unor limite este principalul instrument de lucru. Succesul
acestei abordări este garantat, debuşând într-o viziune critică a realităţii, subliniind injustiţia
care afectează categorii precum femeile, tinerii, vârstnicii sau minorităţile (inclusiv
homosexuale). Această viziune nu reţine decât un aspet al geografiei culturale, lăsând
deoparte practicile spaţiale specifice şi ignorând aspectele materiale sau implicaţiile biologice
ale faptelor de cultură. Este scoasă în evidenţă geografia aşa cum o relatează indivizii şi nu
aşa cum o fasonează fluxurile de schimb şi sistemul de relaţii instituţionalizate.

25
 3.4.Memoria şi formele sale

În măsura în care acţiunea umană nu este fondată direct pe instincte ci pe instinctele

încadrate, normalizate şi canalizate de cultură, ea presupune memorarea unor scheme de
conduită, atitudini, practici şi cunoştinţe. Formele acoperite de memorie sunt multiple.
Unele provin din dresajul care inoculează reflexelor noastre răspunsuri mai mult sau mai
puţin automatice. Scopul nu are nimic intelectual, plasat în anumite circumstanţe individul
reacţionează fără să aibă nevoie de deliberare, gesturile sale se înlănţuie, atenţia sa este
liberă să se concentreze asupra sfidărilor puse de situaţia dată. În multe domenii,
interiorizarea secvenţelor gesturilor şi memorizarea lor până la nivelul la care devin
automatisme implică o ucenicie prin repetarea unor exerciţii simple. Este cazul copiilor care
pentru a învăţa să scrie petrec ore întregi cu repetarea unor semne.
Memoria utilizată în transmiterea culturii este verbală. Ceea ce este învăţat pe de rost este
extrem de eterogen, de la proverbe si anecdote la reguli morale sau norme de conduită ori, prin
şcoală în prezent, la calcule matematice, formule chimice, legi ale fizicii etc. La unele populaţii
pentru care structurile elementare de înrudire sunt esenţiale, copiii învaţă de mici genealogia lor
pentru zece-cincisprezece generaţii în urmă. Cel mai adesea, miturile, basmele şi povestirile
fondatoare se transmit cel mai fidel.
Proprietăţile ritmice ale limbii constituie un auxiliar important al memoriei, de obicei
aserţiunile exprimate în versuri sunt mai uşor reţinute. În societăţile fără scriere, capacitatea
mentală de înregistrare este cultivată până la un punct care poate mira un reprezentant al culturii
moderne, unii indivizi fiind capabili să recite cuvânt cu cuvânt lungi mesaje pentru care nu au
consumat neapărat mult timp pentru a le învăţa.
Încărcarea memoriei scade odată cu scrierea, la ce bun să ţii minte genealogii stufoase
atâta timp cât există documente care pot fi consultate? Miturile pot fi prezervate perfect atunci
când sunt redactate. Nimeni nu mai este capabil (interesat) sa asimileze instantaneu lungi
texte. Comunicarea mesajelor complexe este mult mai uşoara în scris, prin telefon sau prin
mijloace telematice.
Memoria vizuală cere, pentru a fi dezvoltată, o întreagă gimnastică a privirii. Ea se poate
sprijini pe procedee verbale, învăţând să decupeze câmpul vizual, să-l parcurgă într-o
anumită ordine pentru a repera direcţii structurante. Cel mai eficient pentru a fixa ceea ce
vedem este desenul, adesea până la reconstituirea din memorie a feţelor în prealabil schiţate
sau a peisajelor fixate.
Memoriei vii subiective a reflexelor câştigate, a cuvintelor şi imaginilor i se adaugă
memoria moartă, obiectivă. Indicaţiile funcţionale care trebuie reţinute sunt înscrise adesea în
unelte, case sau peisaje pentru ca au fost concepute pentru o utilitate care le condiţionează.

26
 Obiectele nu sunt simple suporturi ale memoriei funcţionale. Ele pot fi încărcate adesea
cu semnificaţii, simboluri (de genul păstrării, altădată, a unei cosiţe din părul persoanei iubite,
înlocuită apoi de portret sau de fotografie). Altarele, templele, răstignirile de la răscruci
simbolizează spirite invizibile care populează lumea sau divinitatea care prezidează destinul
acesteia. Monumentele comemorative au acelaşi rol.
Memoria nu se obiectivează cu adevărat decât odată cu scrierea şi cu avântul
desenului, picturii şi mijloacelor de reproducţie. Cultura unui grup nu se confundă cu suma
cunoştinţelor şi practicilor pe care oamenii le prezintă la un moment dat, fiind un ansamblu
prea fragil şi limitat. Ea comportă şi întreaga ştiinţă latentă depozitată în cărţi, posibil a fi
reanimată în orice moment. Achiziţiile Antichităţii s-au risipit în epoca invaziilor dar au fost
resuscitate treptat odată cu apariţia unor structuri politice şi mai ales cu Renaşterea propagată
de mediile umaniste ale secolului al XIV-lea.
La contactul cu societăţile dotate cu scriere, societăţile orale se modifică. Membrii lor
învaţă să se sprijine pe documentele elaborate şi conservate de către alţii pentru a accede la
putere sau pentru a-şi impune influenţa.
Memoria obiectivă este extrem de diversă din perspectiva suportului, semnificaţiilor şi
simbolurilor pe care le mobilizează. Progresele informaticii permit acum o mai bună estimare
a fondului său comun. Procedeele binare de notare sunt universal aplicabile, pot traduce
vocea la fel de bine ca şi imaginea. Posibilităţile deschise astfel de tehnică au implicaţii
geografice considerabile. Memoriile obiective tradiţionale erau mobile dar trebuia un timp
oarecare pentru a trimite o scrisoare, o carte sau o partitură. Conservarea documentelor
presupunea construirea unor clădiri adaptate acestora ca şi în cazul muzeelor, galeriilor sau
bibliotecilor.
Noile tehnologii asigură transferul instantaneu al conţinutului memoriei obiective, practic
la orice distanţă. Este posibilă comunicarea atât a textelor cât şi a imaginilor sau sunetelor.
Geografia culturală este în acest mod profund afectată.

3.5.Codurile, regulile şi plasticitatea culturii

Cultura ca ansamblu de coduri şi reguli

Progresele înregistrate în domeniul informaţiei şi al comunicării ne ajută să înţelegem
inegala dificultate a transmiterii cunoştinţelor şi aptitudinilor în funcţie de conţinutul şi suportul
primit. Ele clarifică şi natura profundă a culturii.
Elementele transmise nu sunt situate toate pe acelaşi plan. Ceea ce învaţă oamenii mai
întâi sunt codurile. Aceste sisteme permit notarea informaţiilor de un anumit tip şi, aplicând
reguli proprii de compunere, înlesnesc crearea mesajelor. Lingvistica poate servi ca model,
limba fiind constituită din sunete individualizate şi contrastate (fonemele) care articulează

27
cuvintele (morfemele). Plecând de la cuvinte, regulile gramaticii conduc la fraze (seme) al
căror conţinut şi sens poate varia la infinit. Structura fonemelor, morfemelor şi semelor permite
formularea mesajelor al căror sens este clar pentru toţi cei care dispun de aceeaşi cheie.
Cultura ne este transmisă dar ea nu ne condamnă la reproducerea indefinită a enunţurilor
deja stabilite, a atitudinilor receptate.
Codurile fac informaţiile transmisibile şi le structurează într-un aşa mod încât ele pot
descrie nu numai ceea ce există ci şi situaţii noi sau imaginare. Faptul că oamenii se înscriu
într-o continuitate şi sunt totdeauna moştenitori nu îi privează de creativitate. Codurile pe care
le stăpânesc le permite clasificarea şi denumirea fiinţelor, plantelor, artefactelor, a oamenilor
înşişi ca şi sesizarea modului în care acestea se combină sau sunt legate din raţiuni
fizionomice sau genetice. Astfel, omul învaţă să organizeze experienţa, să observe
regularităţile, raporturile de succesiune sau de cauzalitate, să fasoneze unelte sau să
structureze relaţii între oameni.
Limba este un cod care permite exprimarea unui număr nelimitat de alte coduri, mai ales
tehnice : transmiterea şi mânuirea acestora sunt legate de mijloacele verbale de expresie.
Rezistenţa unor dialecte sau a unor graiuri la unificarea lingvistică durează atât cât acestea
sunt indispensabile utilizării tehnicilor tradiţionale. Ele dispar odată cu difuziunea utilajelor
industriale moderne.
Atunci când unele populaţii recurs la două limbi, acestea nu sunt utilizate în aceleaşi
circumstanţe, pentru că nu sunt în mod egal adaptabile, în funcţie de nivelul lor de evoluţie
sau de statutul social al celor care le practică, exprimând astfel diverse registre ale limbajului.
În Québec la începutul secolului al XX-lea, franceza era utilizată doar în familie şi în viaţa
religioasă, problemele tehnice sau cele legate de desfăşurarea vieţii publice fiind abordate în
engleză. Astfel de situaţii de diglosie sunt foarte frecvente în lume, mai rare fiind cele de
poliglosie.

Creaţie şi schimbare
Natura culturii face ca societăţile să nu fie niciodată imobile, ceea ce a primit omul în
mod esenţial ca moştenire serveşte ca justificare primordială pentru a subzista într-un univers
în continuă schimbare. Codurile pe care le stăpâneşte şi regulile pe care le aplică le asigură în
cele mai multe cazuri mijloace de a face faţă imprevizibilului. Plecând de la aceleaşi elemente
de bază, numărul combinaţiilor este cvasiinfinit iar strategiile posibile, considerabile.
Procesul de creaţie este astfel inerent oricărei culturi. Atâta timp cât problemele rămân
familiare, transformările se efectuează fără ca oamenii să aibă impresia că trăiesc într-o lume
schimbătoare, având în continuare aceleaşi coduri şi aplicând aceleaşi reguli. Faptul de a se
conforma în toate circumstanţele nu împiedică pe nimeni să fie inovativ. Cel care cunoaşte cel

28
mai bine ansamblul gramaticii şi combinaţiilor în circulaţie într-un anumit mediu are cele mai
mari şanse de a provoca inovaţii absolut originale.
Culturile dau dovadă adesea de un nivel foarte ridicat de plasticitate, nimic nu împiedică
încorporarea unor elemente noi atâta timp cât acestea se prezintă ca substitute sau
complemente ale celor care există deja. Vocabularul se îmbogăţeşte şi evoluează. Grilele de
clasificare aplicate lumii se transformă. Noi secvenţe de cauzalitate sunt puse în evidenţă şi
permit o cunoaştere mai bună a mediului.
Codurile şi regulile în vigoare nu permit însă depăşirea oricărei situaţii. La un moment
dat, practicile comune pot decădea, obligând la o reexaminare a condiţiilor în care acestea au
fost elaborate şi aplicate. O bulversare a jocului intelectual, a valorilor şi sistemelor de credinţe
poate să se impună pentru a face faţă dificultăţilor pe care codurile în vigoare nu permit să fie
surmontate (conform teoriei lui Kuhn, în domeniul ştiinţific). Repunerea în cauză poate rezulta
din reflecţia datorată celor care au drept obiect de activitate acest lucru, prin noi prescripţii
morale (preoţi, filozofi, jurişti). Cultura se transformă astfel conform celor două moduri de
evoluţie şi schimbare bruscă : mutaţia sau revoluţia.

O GEOGRAFIE A OMULUI ÎNSUŞI

Cultura nu există decât prin intermediul indivizilor cărora le-a fost transmisă din copilărie
şi care o utilizează, o îmbogăţesc, o transformă şi o difuzează la rândul lor. Fără ea am fi
dezorientaţi, instinctul nu este suficient pentru a ne ghida. Oamenii au nevoie de arme pentru
a se proteja şi a.şi procura resursele de hrană, de unelte pentru a produce, a locui şi a se
îmbrăca etc.
Cultura este pentru individ o realitate dinamică care îi leagă de trecut (fiind o moştenire)
înscriindu-i în experienţa unei tradiţii. Ea se hrăneşte din experienţa cotidiană, profită de
oportunităţi şi se transformă pentru a face faţă asperităţilor realităţii şi dificultăţilor vieţii. Ea este şi
o proiecţie spre viitor, permite construcţia unui orizont de aşteptare, purtător al aspiraţiilor colective
dar şi individuale. Acest orizont este cel care dă semnificaţie existenţei individului şi asigură
coeziunea societăţii din care face parte.

4.1.Cultura şi etapele vieţii

Pentru individ, cultura este în primul rând o moştenire. Fiecare este expus într-o manieră
specifică la atitudinile, valorile şi aptitudinile mediului în care trăieşte, primindu-le într-o formă
diferită, cu un dozaj original al componentelor pentru ca fiecare trăieşte într-o familie,
înconjurat de anumite persoane, într-un anumit timp şi în anumite circumstanţe. Într-o familie
tradiţională, mezinul nu este plasat în condiţii identice ca primul născut, apărut atunci când
părinţii erau mai tineri. El creşte sub privirea părinţilor şi a fraţilor mai mari devenind de obicei

29
mai alintat. În familiile moderne situaţia se schimbă însă odată cu generalizarea modelului
familiei restrânse. Timpurile se schimbă, şcoala însăşi nu mai este cea de altădată, bazată pe
instrucţie încât fiecare individ se raportează la cultură prin experienţele proprii. Această
realitate face obiectul geografiei timpului (tymes geography la Hägerstrand, 1970) care pleacă
de la existenţa unor regularităţi în acest sens : orizonturi de aşteptare, medii frecventate, relaţii
posibile, toate specifice unei anumite vârste.

Prima copilărie
Nou născuţii au nevoie de protecţie şi educaţie, ambele preferabil a fi asigurate de către
părinţi. Simţurile sale descoperă prin explorare mediul : recunoaşte prin văz persoanele şi
obiectele, distinge apropiat de depărtat, mirosurile, gusturile mai mult sau mai puţin agreabile,
caldura şi frigul, moliciunea şi rugozitatea, distinge vocile şi identifică zgomotele. Încă de la
primul ţipăt care amorsează respiraţia, el stabileşte legături multiple cu mediul, indispensabile
supravieţuirii. Copilul nu este ghidat de instinct, încă de la început acomodarea sa cu mediul
este socializată. Mama îşi însuşeşte ritmurile specifice, punctate de veghe şi somn, îl
obişnuieşte cu îmbrăcămintea şi îl hrăneşte.
Mobilitatea mâinii introduce foarte timpuriu o dublă funcţie a gestului : gestul tehnic
(atingere, prindere etc.) şi codul gestual. Mersul este o etapă importantă pentru explorarea
lumii, fascinantă dar plină de pericole, instalând în universul copilăriei un maniheism
elementar : plăcere şi durere, bine şi rău, permis şi interzis etc.
Foarte rapid, imitaţia permite copilului să dobândească tehnicile gestuale utile (cum să
ţină lingura, cum să urce scările etc.) ca şi codurile de expresie corporală (degetul care poate
indica ceva, mâna care poate preveni căderea sau cu care poate să ceara ori sa ameninţe
chiar. Mişcările sunt totdeauna însoţite de cuvinte care desemnează obiecte şi acţiuni. Limba
vorbită în familie intră astfel în memoria copilului.
În sânul familiei, copilul află că nu este singur, beneficiind de căldura celorlalţi şi întărindu-
şi sentimentul de securitate. Învaţă astfel că este dependent şi nu poate face sau spune orice.
Grupul familial este ierarhizat, fiecare membru având un loc precis şi atribuţii specifice,
funcţionând în virtutea unui cod de gesturi, atitudini. Spaţiul social este redus ca şi spaţiul
teritorial (familia lărgita, casa) dar constituie un nucleu care pregăteşte individul pentru a
înţelege tot ce se întâmplă dincolo de ferestre sau pe stradă.

Copilăria
Până la cinci-şase ani, transmiterea cunoştinţelor se face prin imitaţie şi impregnare.
Capacitatea de atenţie a copilului nu este suficientă pentru a-i permite eforturi prelungite.
Jocul rămâne unul din mdourile privilegiate de interiorizare a regulilor, obişnuind copilul cu
rolurile sociale. El învaţă rapid să se pună în locul celor pe care-i imită, să reproducă unele

30
fraze sau să copieze unele atitudini. Întrebările pe care şi le pune sau le pune celor din jurul
său sunt nenumărate fără ca el să fie capabil de interogaţii asupra sensului vieţii.
Şcoala deschide noi orizonturi prin părăsirea căminului, stabilirea unor relaţii de prietenie
cu alţi colegi. Drumul spre şcoală este o componentă a unui nou teritoriu, un spaţiu de
libertate între două locuri de constrângere. Şcoala oferă o experienţă mai largă de socializare,
de întâlnire a unor copii de aceeaşi vârstă, de prietenii sau rivalităţi, de jocuri multiple. Este
mai ales o învăţare sistematică a unor cunoştinţe precise şi complexe (mânuirea riglei şi a
compasului, scrisul şi cititul) care deschide fantastice posibilităţi de cunoaştere şi comunicare.
O diferenţă culturală majoră există între societăţile în care toţi copiii merg la şcoală şi
cele în care doar privilegiaţii au acest drept. Pentru unii, orizonturile spaţiale şi intelectuale ale
culturii sunt imense. Pentru alţii, orizontul se mărgineşte la familie şi la vecinătatea apropiată.

Adolescenţa
Adolescenţa constituie un moment decisiv în evoluţia raporturilor dintre individ şi cultură
(Erikson, 1972). Copilului i se cere să vorbească asemenea celorlalţi, să acumuleze
cunoştinţe, să înveţe să-şi mobilizeze priceperea şi îndemânare, să respecte regulile şi
convenţiile. Autonomia relaă creşte odată cu acest parcurs dar copilul niciodată nu este deplin
stăpân pe seine : părinţii, profesorii, cei mai în vârstă, vecinătatea adesea, au dreptul şi
datoria să controleze atitudinile sale, vorbele şi actele sale dându-i sfaturi.
Momentul în care cerinţele pe care anturajul le are faţă de un copil se schimbă coincide
cu debutul adolescenţei când el este sfătuit să aibă grijă singur de el, să-şi asume actele,
deciziile, conduita etc. Regulile sunt acum interiorizate, servesc drept referinţă, ghid pentru
alegerea unor soluţii în situaţii diverse. Chiar dacă nu este membru activ al societăţii el se
formează pentru mai târziu, pentru acţiune. Plecând del la ceea ce a primit până atunic el îşi
forjează viitorul, anticipându-l oarecum, cultura servindu-i ca suport pentru construirea
proiectelor sale.
Pentru adolescentul care n-a cunoscut şcoala, învăţarea unei meserii se face în familie,
prin imitarea părinţilor. Scrierea şi cunoaşterea calculului matematic a fost multă vreme
apanajul unei minorităţi capabile să monopolizeze viaţa religioasă, puterea politică şi să
domine comerţul.
Astăzi adolescenţii au toţi şansa de a fi şcolarizaţi şi de a accede la o cultură intelectuală
sau tehnică mai complexă (în ţările dezvoltate). Pentru ei, orizontul de aşteptare nu mai este
ferma sau atelierul moştenit de la părinţi. Posibilităţile şi dorinţele se multiplică chiar dacă nu
toată lumea poate deveni campion olimpic, manechit, laureat cu Nobel sau prim-ministru,
Acest timp al alegerii este şi cel al unor tulburări, al unor deziluzii. Adolescenţa nu este o
perioadă foarte facilă. Problemelor materiale legate de locul viitorului adult din punct de
vedere profesional li se adaugă problemele primordiale legate de relaţiile între sexe. Acestea

31
au o dimensiune culturală foarte puternică, de ordin religios adesea, cu numeroase interdicţii
(tabuuri). Regulile de alianţă, endogamia strictă în unele cazuri creează între tineri frontiere de
netrecut.
Timpul reveriilor nu este depăşit, angajamentele pentru care se pregăteşte adolescentul
nu sunt totdeauna definitive putând apărea reorientări. Responsabilităţile apar dar nu sunt
deocamdată copleşitoare, rămân destule posibilităţi de a schimba sensul vieţii. Adolescenţa
este un moment dificil, fiind un moment al îndoielilor, al nesiguranţei, fără de care intrarea în
viaţă nu ar avea atâta farmec.

Continuitatea şi ezitările vârstei adulte

Studiile, serviciul militar şi intrarea în viaţa activă aduc schimbări provizorii sau definitive ale
domiciliului şi noi tipuri de deplasări periodice. Mobilitatea şi orizontul bărbaţilor diferă de acela al
femeilor, în multe societăţi deplasările acestora din urmă fiind strict supravegheate sau chiar
împiedicate prin reguli şi interdicţii multiple. O schimbare de domiciliu legată de inserţia într-o nouă
comunitate intervine adesea în momentul mariajului, mai ales pentru femei. Deşi aparent mai
puţin mobile, femeile cunosc mai des experienţa dezrădăcinării şi instalării în afara cercului de
relaţii constituit odată cu copilăria. Rolul lor în difuziunea culturală este adesea esenţial dacă ne
gândim la relaţiile dinastice de altădată.
În afara perioadelor de război, viaţa adultului se plasează mai degrabă sub semnul
continuităţii decât sub acela al crizelor. Personalitatea adolescentului este deja conturată în
momentul începerii studiilor universitare sau al intrării în viaţa activă. Ajuns aici a făcut alegeri
decisive, posibilităţile pe care le poate eventual explora ulterior fiind mult mai restrânse şi
improbabile. Chiar dacă societatea actuală obligă individul la o continuă adaptare în oceanul
de incertitudine care domină economia există deja trasate linii clare, date de achiziţiile
anterioare în materie de cunoştinţe, aptitudini, posibilităţi de relaţionare etc.
Relaţiile adultului cu cultura primită şi asimilată sunt diferite de cele ale copilului sau
adolescentului. Ele au o dimensiune practică pentru a face faţă dificultăţilor, pentru a adapta
producţia proprie faţă de cerinţele clientelei, pentru a putea fi acceptat de cei pe care îi
frecventează etc. Adultul trebuie să aibă grijă de nevoile gospodăriei şi să vegheze la buna
educaţie a copiilor. Cultura nu serveşte numai la construit mari proiecte, la orientarea vieţii
într-un sens sau altul. Ea trebuie sa ajute la rezolvarea unor probleme specifice, la existenţa
unor scadenţe fără de care nu te poţi descurca. În acest joc, cultura se adaptează, se
modifică. Ea poate lua o dimensiune empirică. Principiile sfârşesc adesea prin a fi sacrificate,
rezultatele contează mai mult decât modul de a le obţine. Evoluţia nu este totală, putem
rămâne fideli unor principii şi valori din adolescenţă. Modul de a le utiliza se schimbă cel mai
adesea. În politică individul devine mai puţin radical, trebuind să fie capabil de consens,

32
aceasta nu înseamnă că indivizii lipsiţi de scrupule şi fără principii nu pătrund până la vârful
ierarhiei politice.
Adultul continuă să îmbogăţească cultura sa cu ceea ce învaţă citind, călătorind sau
lucrân dar timpul achiziţiilor sistematice este în mare parte trecut. Ceea ce contează este să
utilizezi eficient şi creativ ceea ce ştii deja. Să ştii să favorizezi astfel şi pe alţii. Adultul ştie că
are responsabilităţi pentru educarea copiilor, pentru transmiterea cunoştinţelor, pentru
mijlocirea contactelor cu persoanele cele mai adecvate pentru dezvoltarea lor personală,
cunoscând rolul imitaţiei în formarea personalităţii.
Accesul la un consum cultural valorizant este o preocupare majoră a vârstei adulte.

Bătrâneţea
Este timpul în care participarea la viaţa activă se reduce. Părăsirea întreprinderii sau a
instituţiei, pensionarea sunt evenimente care marchează profund individul. Singurele îndatoriri
sunt cele domestice, acestea asigurând autonomia vieţii cotidiene şi evitarea dependenţei
totale. Mobilitatea, puternică la vârsta adultă, se menţine într-o primă fază, în scop de recreere
dar dispare treptat, se restrânge la zonele mai accesibile.
Preocupările se schimbă odată cu sentimentul restrângerii timpului de trăit. Implicarea în
proiecte pe termen lung nu mai este atât de facilă, acestea nu mai pot fi duse la bun sfârşit cu
acelaşi aplomb. Astfel de evoluţii pot fi resimţite încă înainte de ieşirea din viaţa activă.
Consumul cultural înlocuieşte adesea, prin caracterul lor pasiv, comportamentul creativ.
La această vârstă individul trăieşte din ceea ce a acumulat deşi în anumite condiţii
modificările ţin doar de scăderea capacităţii de muncă. Interesul se mută de la activitatea
profesională la familie crescând dorinţa de a ajuta, de a se face util, în special pentru cei mai
tineri, prelungind astfel sentimentul că viaţa merge mai departe cu un rost bine definit.
Aceasta este latura pozitivă a bătrâneţii dar multe persoane ajunse la această vârstă nu mai
găsesc oportunităţi de a prelungi oarecum viaţa activă prin ajutorarea celor mai tineri. Trăind
din amintiri, marcaţi de singurătate sau de tristeţe, adesea uitaţi chiar şi de vecini, mulţi bătrâni
trăiesc cu sentimentul inutilităţii, al abandonului.
În măsura în care nu se mai confruntă cu problemele vieţii active, cultura perpetuată de
această categorie de persoane nu se mai adaptează, nu mai evoluează, putând vorbi de un
fel de scleroză a creativităţii. O întoarcere la valorile din tinereţe survine adesea ca şi o atenţie
mai mare la principiile înalte, moralizatoare, impunându-se sentimentul că trebuie transmise
tinerei generaţii anumite reguli de conduită, de morală, necesare unei ordini sociale văzute a fi
în pericol. Adesea aceste intenţii cad la examinarea modului în care s-au comportant aceste
persoane atunci când au fost tinere.

33
 Sentimentul morţii, mai ales atunci când dispare cineva apropiat, viaţa de dincolo, devin
apăsătoare în orice moment. Locul acordat religiei devine mai important ca niciodată iar timpul
destinat reflecţiei, metafizicii devine dominant.
Itinerariile individuale se înscriu în logica existenţei, explicând raporturile schimbătoare
întreţinute cu cultura. La început acestea hrănesc existenţa, ajută la achiziţionarea
cunoştinţelor, a aptitudinilor şi atitudinilor, principiilor şi valorilor, contribuind la dotarea
fiecăruia cu o personalitate. Cultura este astfel nu atât o moştenire cât un proiect care
orientează existenţa, îi dă un sens, ghidează acţiunea individuală. Momentul în care ceea ce
transmitem devine mai important decât ceea ce primim vine foarte repede, responsabilităţile
se insinuează pe nesimţite. De la o anumită vârstă, cultura nu mai are acelaşi sens,
participarea la viaţa activă fiind legată doar de amintiri sau de sursa veniturilor. Ideea
responsabilităţii în transmiterea experienţei acumulate nu dispare dar se înscrie într-un alt
registru, cel al nostalgiei trecutului şi al întoarcerii la vechile principii ale moralei şi religiei.

Riturile de trecere
Pentru ca anume ceva să fie o realitate socială, nu este suficient să existe obiectiv, să-l
putem observa. Trebuie să fie acceptat ca legitim, să fie instituit. Pentru a se bucura de
plenitudinea fiinţei sale, individul trebui să fie recunoscut de societate, itinerarul său fiind
jalonat de rituri care dau solemnitate etapelor vieţii sale, oficializând pasajul de la o categorie
la alta şi subliniind succesiunea rolurilor pe care trebuie să le aibă şi a responsabilităţilor care
recurg de aici (tab.1).
Naşterea este totdeauna urmată de rituri care dotează nou născutul cu un statut oficial.
Într-o societate laică, acesta primeşte un nume înregistrat la starea civilă. Creştinii botează
copilul (cu excepţia unor secte). Musulmanii şi evrei au ca substitut, circumcizia.

Tabelul 1 : Etapele vieţii şi riturile trecerii

La stânga, etapele biologice, la dreapta, instituţionalizare lor prin rituri de trecere. Moartea biologică nu
întrerupe destinul social al fiinţei
Evenimentul biologic Riturile de trecere
NAŞTERE Botez. Circumcizie
PUBERTATE Comuniune. Iniţiere
ACUPLARE Căsătorie
DECES Ceremonie funerară. Înmormântare
Întoarcerea morţilor (Spiritism)

A doua mare etapă ritualizată a existenţei coincide cu adolescenţa, marcând sfârşitul

educaţiei şi asigurând solemnitate momentului în care se îndeplineşte ineriorizarea regulilor
de conduită, intrarea în viaţa adultă. Probele la care sunt supuşi tinerii în acest moment sunt

34
destinate a le fortifica personalitatea, caracterul şi a-i face să însuşească, prin emoţiile cu care
sunt încărcate evenimentele, gravitatea încercărilor care-i aşteaptă în viaţa adultă.
Biologic, moartea opreşte totul. Cultural însă, ea apare ca un pasaj, ce-i drept mai
periculos decît acela care transformă copilul în adult. Semnificaţia sa este puternică pentru
apropiaţii dispărutului dar şi pentru societate care, cel puţin în trecut, era marcată de rituri
destinate a asigura liniştea spiritului defunctului, adesea extrem de fastuoase şi costisitoare
(cel puţin în cultul ortodox).

4.2. De la individ la persoană

De la o societate la alta şi de la o epocă la alta, traiectoriile se schimbă, momentele sau
riturile de trecere variază. Sub această diversitate aparentă, similitudinea experienţelor şi a
dimensiunilor trăite este evidentă : este ceea ce permite oamenilor care aparţin unor civilizaţii
diferite să se înţeleagă.
Putem spune că oamenii sunt peste tot la fel? Nu, statutul recunoscut unui individ diferă
de la un grup la altul, el nu este decât o rotiţă dintr-un mecanism complex care-l domină, îi
ordonează viaţa (fig.2.)

Individul cufundat în grup :

identitatea socială
Există culturi în care primează
colectivitatea. Louis Dumont a
demonstrat acest lucru într-o lucrare
asupra societăţilor holiste în care
grupul este mai important decât
individul (Homo hierarchicus, 1964).
Situaţia opusă a fost tratată ulterior
într-o altă lucrare (Homo aequalis,
1980).
Individul social se formează prin
ineriorizarea codurilor de comunicare
socială, a cunoştinţelor asupra lumii şi
a normelor morale (Erikson, 1972).
În cele mai multe cazuri, acest
individ social nu este o realitate
autonomă, consistenţa sa provine din
faptul că el face parte dintr-un întreg în care el încearcă să se topească pe cât posibil în

35
totalitate şi în care i se atribuie un rol precis. Integrarea în grup îi conferă individului o
identitate socală încă de la început, confirmată în adolescenţă, atunci când prescripţiile sunt
interiorizate. Grupul se defineşte prin contrast şi prin excluziune. Nu avem posibilitatea să
spunem „noi” decât atunci când formăm o colectivitate care se opune masei celorlalţi,
consideraţi „străini”.
Jocul contrastelor care defineşte identitatea socială a unui individ este relativ : în faţa
locuitorilor din satul vecin, comunitatea devine mai coezivă, face front comun. În oraş,
diferenţele micro-locale se estompează fără să dispară însă.
Identitatea este atât individuală cât şi socială. Aptitudinile, gustul şi experienţa variază de
la un individ la altul dar interiorizarea care îi face conştienţi de necesitatea respectării unor
valori tinde să impună un tipar, un prototip, acceptat ca atare de către toţi (de genul
aserţiunilor care atribuie calităţi, negative sau pozitive, unor comunităţi, de obicei stereotipe).
Această uniformizare a percepţiei grupului nu se constituie fără conflicte. În unele culturi
voinţa de a se realiza plenar este valorizată. Dar dorinţa de a fi tu însuţi riscă să înlăture din
conştiinţa individului prescripţiile cerute de viaţa colectivă.
Ruth Benedict (1934, 1946) a demonstrat modul în care stilul de viaţă se integrează într-
un tipar comun : modestie şi simţul solidarităţii la amerindienii Pueblo din Arizona,
lăudăroşenie la amerindienii Kwakiutl de pe coasta pacifică a Californiei, sensibilitate şi simţ
exacerbat al onoarei la japonezii care ezită între crizantemă şi sabie etc.
În aproape toate culturile o lipsă grava a regulilor de bun simţ şi de onoare exclude
individul din comunitate. Regulile morale se încarcă astfel cu o dimensiune socială care îi
conferă o mare pregnanţă. Este convenabil să putem distinge binele de rău, puritatea de
impuritate după criterii acceptate în interiorul unui grup pentru a nu risca eliminarea din
acesta. Murdăria, în sensul original şi religios al termenului, joacă în acest domeniu un rol
esenţial pentru că riscă să ameninţe direct grupul din care face parte individul recalcitrant.
Păcatul este individual şi cel care îl comite nu contaminează pe ceilalţi dar murdăria este
contagioasă. Pentru a evita extinderea acesteia nu există altă soluţie decît respingerea,
excluderea, sacrificarea în ultima instanţă, a celui vinovat.

36
 Instituţionalizarea eului : identitatea personală
Culturile diferă foarte mult din perspectiva modului în care ele abordează responsabilitatea
pe care trebuie să şi-o asume indidivul faţă de actele sale (Lhéritier, 1974, fig.3).
Este omul responsabil de faptele sale rele? Este el constrâns în acest sens de forţe
exterioare, spirite, demoni? Răspunsurile sunt foarte variate, natura umană fiind un produs al
culturii, purtătoarea căreia este societatea. Societăţile în care indivizii sunt obligaţi să îşi asume
totalitatea actelor lor sunt rare dar printre ele se numără cele de tradiţie iudeo-creştină. Indivizii
care se identifică voluntar cu aceste societăţi trebuie să acţioneze ca fiinţe coerente şi să aplice
principii insuşite, interiorizate. Societatea nu poate fi constituită din atomi independenţi,
autonomi chiar dacă ă astfel de situaţie nu ar împiedica-o să funcţioneze, pe baze şi cu
rezultate diferite însă de cele cu care suntem obişnuiţi (Cl.Lévy-Strauss, 1977).
Există astfel o geografie a naturii umane pentru că aceasta este o creaţie culturală.
Valorile se împletesc într-o construcţie coerentă doar pentru că elementele primite sau
imaginate de către oameni răspunde aceleiaşi logici.
Această geografie a naturii umane asigură o anumită stabilitate în condiţiile unor
bulversări sociale. Capacitatea de rezistenţă la şoc cultural şi aptitudinea de a face faţă noilor
situaţii sunt mai puternice la grupurile în cre indivizii sunt persoane capabile să reacţioneze

37
independent dar conform spiritului societăţii. Colectivitatea rezistă astfel presiunilor la care
este supusă chiar dacă sistemul său de reglare este scos din funcţie momentan. În alte cazuri
se ajunge la prăbuşire ca în cazul societăţilor amerindiene din Platoul Mexican sau din Anzi,
rigidizate de structurile lor excesiv de ierarhizate şi de sistemele lor de credinţe. Aceasta
explică dislocarea lor aproape completă în momentul primului contact cu invadatorii spanioli,
inferiori ca număr şi posibil a fi respinşi în condiţii de coeziune socială.

Dorinţa de a se cultiva, a se realiza

Cultura instituie o ordine ideală la care indivizii încearcă să se conformeze. O buna
parte din energia lor este consumată în acţiuni al căror scop este acela de a-i face cât mai
conformi modelelor valorizate de către societate. Dimensiunea religioasă ori ideologică are în
acest sens un rol important dar nu exclusiv. Performanţele fizice contează totdeauna,
dezvoltarea forţei şi a abilităţilor fiind apreciată de majoritatea culturilor. În Grecia antică, cei
care se distingeau în timpul jocurilor olimplice serveau drept exemplu tinerilor.
Activităţile intelectuale oferă posibilităţi şi mai diverse pentru cei care doresc să se
cultive. Aptitudunea de a raţiona în situaţii dificile, de a judeca rapid a fost şi ea sprijinită de
jocuri diverse, de la cel de şah la cele de noroc. Ramurile cunoaşterii, de la cunoaşterea
ştiinţifică la studierea limbilor străine, asigură câmpul cel mai vast şi mai variat de acţiune pe
plan intelectual, cerând pe lângă potenţial şi pasiune, dăruire. Înţeleptul, savantul, eruditul
aparţin, ca şi atletul, arhetipurilor excelenţei sociale.
Voinţa manifestată de indivizi de a urca scara valorilor îi dirijează pe alţii spre stăpânirea
tehnicilor muzicii, picturii sau a scrisului, compunând partituri, tablouri sau poeme. În aceste
domenii reuşita este asigurată în primul rând de creativitate. Arta însă are această
particularitate de a bucura pe oricine, chiar şi pe un neiniţiat în domeniu. Nimeni nu rămâne
chiar indiferent în faţa unui tablou splendid sau în timpul audiţiei unui poem ori a urmăririi unei
piese de teatru sau a unui spectacol de operă. Pentru a le aprecia nu sunt suficiente instinctul
şi acuitatea simţurilor. Este nevoie şi de gust iar acesta se educă.
În societăţile în care dispare sentimentul religios, grija de a se mântui nu mai găseşte
expresia în rugăciune, în meditaţie sau în contemplare. Mulţi refuză îndoctrinarea ideologiilor
şi o înlocuiesc cu filosofia sau cu istoria. În mediile burgheze, grija de a se realiza este
transferată spre domeniul artei, educaţia nu mai este suficientă pentru a oferi deschidere spre
domeniul tehnic şi spre administraţie. De mici, copiii sunt iniţiaţi în pictură, muzică, teatru etc.,
chiar dacă cei majoritatea nu vor deveni artişti.
În societatea de consum, problema cultivării sau realizării personale este mai importantă
decât oricând dar energia consacrată dezvoltării aptitudinilor creatoare este limitată.
Importantă este formarea gustului pentru arte cât mai diverse şi consumul artistic ca
divertisment, distracţia fiind ridicată la nivelul artelor frumoase.

38
 4.3.Complexitate socială, cultură şi strategii individuale
Cultura nu este o realitate acceptată pasiv de către indivizi, de multe ori existând refuzuri
sau opoziţii iar în unele cazuri atitudini contrarii celor stimulate.

Orizonturile de aşteptare
Cultura este în fiecare moment al vieţii un mod de proiectare în viitor, de imaginare a
ceea ce dorim să fie lumea. Orizonturile de aşteptare sun construite plecând de la ceea ce
ştim despre lume şi societate, despre toate bucuriile şi necazurile acesteia. În cele mai multe
societăţi foarte importantă este şi proiecţia în lumea de dincolo.
Orizonturile de aşteptare se sprijină pe modele, individul are nevoie de eroi a căror
existenţă doreşte să o copieze. În Evul Mediu aceste modele erau sfântul sau cavalerul, în
perioada Marilor Descoperiri Geografice, misionarul, exploratorul sau savantul. În ultimul secol,
tehnica cinematografică şi industria divertismentului au impus drept model starul (de cinema, de
televiziune, din muzică sau din sport). În unele medii musulmane actuale, de factură extremistă,
kamikaze care se sacrifică în lupta pentru prezervarea unei presupuse purităţi a credinţei
suscită entuziasmul unor largi categorii de adolescenţi.
Nu trebuie să înţelegem că orizontul de aşteptare este legat de o anumită modă,
acestea sunt mult mai solide, mai coerente şi mai centrate pe situaţia fiecăruia dintre noi.
Aceste orizonturi de aşteptare nu sunt numai nişte vise irealizabile ci şi proiecte bine gândite
care acoperă diverse paliere ale existenţei noastre : locuinţa, cariera, familia, relaţiile sociale,
modul de petrecere a timpului liber etc. Ele iau în calcul regulile instituite de grup, care
trebuiesc respectate sau evitate, normele şi dogmele prescrise de religie, reinterpretate din
perspectiva timpului în care trăieşte fiecare.
Acţiunea umană nu poate fi înţeleasă fără luarea în calcul a acestor orizonturi de
aşteptare. Ştiinţele sociale le-au studiat puţin iar cele economice studiază mai mult efectele.
Astfel J.Duesenberry (1949) a impus ideea că aceste orizonturi de aşteptare se formează mai
ales la contactul dintre două lumi, dintre două culturi, cazul contactului dintre cetăţenii Lumii a
Treia şi Occident. Dorinţa de modernizare resimţită în urma acestui contact este dirijată în
primul rând spre accesul la noile forme de consum care sacrifică de fapt ceea ce este mai
important pentru demarajul economic al unei ţări, economisirea (este exact situaţia României
postdecembriste).
Luarea în calcul a orizonturilor de aşteptare asigură o dimensiune dinamică studiului
realităţilor culturale, situându-l într-o perspectivă strategică, demonstrând că viitorul nu este
fasonat numai de normele pe care le adoptă societatea. Lumea viitoare traduce şi jocul
anticipărilor pe care fiecare le face, mai mult chiar decât principiile colective care fixează
morala şi religia. Fără aceasta nu putem înţelege de societăţi care împărtăşesc aceeaşi

39
credinţă pot fi atât de diferite din perspectiva realizărilor proprii şi sunt într-o continuă
schimbare.

Strategii individuale şi societăţi cu cultură statică şi închisă

Multe socieăţi au tendinţa de a considera că valorile, cunoştinţele şi deprinderile pe care
s-au constituit nu trebuiesc modificate sau ameliorate. Este cazul societăţilor fără scriere care
nu păstrează mărturii obiective despre trecutul lor, refuzând să creadă ca sunt supuse
schimbării. Membrii acestora concep societatea ca pe un ansamblu static care se reproduce
la nesfârşit.
Oricare ar fi complexitatea cutumelor, bogăţia miturilor şi precizia cunoştinţelor
referitoare la mediu, cultura apare în acest caz ca fiind limitată ceea ce lasă posibilitatea
indivizilor sa exploreze, să experimenteze, acordând o atenţie deosebită detaliilor. Pentru a
ameliora statutul său şi pentru a beneficia de satisfacţii culturale, strategia este simplă :
acceptarea unui număr cât mai mare de roluri şi ocuparea în decursul existenţei a tuturor
poziţiilor, mai ales a celor care presupun responsabilităţi. Câştigă astfel cei care au acumulat
experienţa cea mai diversă şi mai extinsă, consideraţia culturală şi autoritatea devenind astfel
privilegiul bătrâneţii care păstrează în memorie tradiţiile cele mai vechi şi cunoaşte toate
dificultăţile pe care le rezervă viaţa.
Atunci când diviziunea muncii se accentuează şi gama de tehnici mobilizate de viaţa
materială şi organizarea socială se diversifică, nu mai este posibilă ocuparea tuturor rolurilor.
Multe societăţi tradiţionale rămân însă fidele unei concepţii închistate, statice, tratând indivizii
specializaţi prin acordarea unui statut special, formând adevărate caste. Este cazul lumii
africane unde fierari, olarii şi alte grupuri specializate formează astfel de caste specializate,
recunoscute şi respectate de majoritate dar lăsate în afara corpului social care trăieşte după
alte principii.

Strategii individuale şi culturi deschise: căutarea singularităţii şi împlinirea

personală
Condiţiile se schimbă atunci când societăţile se definesc prin culturi deschise
susceptibile a suporta transformări şi a se îmbogăţi. Nu se mai pune problema ca un singur
individ să cunoască totalitatea tradiţiei culturale, vârsta nu mai funcţionează ca un criteriu.
Pentru a se afirma în câmpul culturalm, individul trebuie să aleagă între căutarea singularităţii
şi împlinirea personală.
Oamenii imită ceea ce se petrece în jurul lor pentru a se identifica cu grupul în care
trăiesc. Grija de a copia vecinul, mimesis-ul vechilor greci, este, în general, înclinată spre
dorinţa de singularizare, de a deveni unic, de a putea fi uşor distins de ceilalţi. Voinţa de a ieşi
din mulţime poate împinge individul până la excentricitate.

40
 Imitaţia şi căutarea distincţiei sunt intim amestecate cu existenţa unor modele, a unor
mode. Unii încearcă să se afirme arborând ţinute care ies din obişnuinţă, anticipând gustul în
curs de formare. Cum această motivaţie este împărtăşită de ceilalţi, rezultatul este opus celui
scontat, cei care credeau ca se vor detaşa vor sfârşi prin a se pierde în mulţime. Singura
soluţie posibilă este să continue să inoveze până când se va detaşa clar, cel puţin pentru un
scurt moment.
Aceste strategii competitive de singularizare-imitare sunt responsabile de voga şi
atracţia care deţin un rol decisiv în procesele de contagiune socială şi difuziune.
Cultura nu permite numai scoaterea în evidenţă a comportamentelor excepţionale. Atunci
când nu mai este posibil să cunoşti toate câmpurile culturii, aprofundarea şi stăpânirea până la
măiestrie a unuia dintre acestea te pot transforma într-un individ exemplar. Împlinirea şi
realizarea de sine care rezultă din aceasta se materializează în diverse moduri. Ţăranul va fi
mândru de frumuseţea vitelor pe care le creşte, de câmpurile sale îngrijite, de clădirile sale
durabile, meşteşugarul de precizia artefactelor sale etc.
Toţi cei care aprofundează formele savante ale muzicii, artelor plastice sau arhitecturii,
trec prin aceleaşi faze austere ale uceniciei. Sentimentul împlinirii încercat la capătul unui
drum de cele mai multe ori anevoios este mai profund decât în alte sectoare mai abordabile.
Bucuria dată de contemplarea frumosului sau de găsirea adevărului este mai pură şi mai
exaltantă. Stăpânirea aspectelor teoretice şi normative ale culturii, conferă celor care o deţin,
autoritate morală, intelectuală şi artistică.

Situaţiile de contact şi privilegiul intermediarilor

Posibilităţile de contact multiplu oferă alte strategii culturale indivizilor. Problema pe care
o întâlnesc toţi cei aflaţi în această situaţie provine din faptul că nu posedă sau nu stăpânesc
codurile şi convenţiile grupurilor din care nu fac parte. O parte din ceea ce ar dori să
împărtăşească nu este înţeles iar în sens invers înţeleg parţial ceea ce le comunică celelalte
grupuri, având sentimentul că sunt ignoraţi sau înşelaţi. Individul familiarizat cu contactul
cultural se bucură de avantaje, el poate schimba grupul în funcţie de activităţile sale, de
relaţiile pe care doreşte să le stabilească, de libertăţile de care are nevoie. El serveşte ca
intermediar celor rămaşi de cealaltă parte a barierei codurilor specifice fiecărui grup.
Stăpânirea codurilor multiple îi conferă un anumit prestigiu, intervenţia sa este indispensabilă
pentru multe relaţii ceea ce îi asigură influenţă şi putere.
Adesea, asimilarea a două sau mai multe culturi nu este o alegere individuală ci o
necesitate. Este cazul metişilor care beneficiază de bagajele culturale ale ambilor părinţi,
având mult mai multe şanse să se adapteze în astfel de situaţii, fiind pregătiţi în acest sens
din familie. Există şi cazuri în care accesul la cultura celuilalt este o decizie autonomă. În cazul

41
raporturilor coloniale, mulţi indigeni au ales să asimileze cultura occidentală în scopul precis al
asigurării unei poziţii sociale superioare.

Experienţa relativismului cultural şi formarea elitelor

Frecventarea mai multor grupuri permite descoperirea faptului că toate convenţiile,
normele şi regulile caracteristice unui grup sunt relative. Atâta timp cât rămâi prizonier unei
culturi, totul apare ca fiind marcat de pecetea necesităţii, totul pare legitim. Moravurile,
instituţiile, miturile, credinţele vin de la sine şi par a descinde atât din registrul naturii cât şi al
creaţiei umane.
Libera dezrădăcinare permite comparaţii, dincolo de o anumită logică comună
instituţiilor. Aceste comparaţii permit legitimarea unor dispoziţii imaginate pentru a face faţă
unor necesităţi sau pentru a facilita împlinirea unei anumite funcţii dar nimic nu permite să
afirmăm a priori că o soluţie este superioară altora.
Situaţiile de contact cultural deschide calea punerii în discuţie a propriilor coduri.
Descoperind alte sisteme de reguli şi alte coduri eşti practic invitat să reflectezi asupra bazelor
universului în care trăieşti. În faţa pericolului unei eventuale reconsiderări a propriilor
convingeri, reacţia poate fi şi la polul opus, de închidere în propriul sistem şi de condamnare a
acelora cu care eşti confruntat. Aceasta este logica fundamentalismului.
În societăţile în care cultura este diversă şi deschisă pentru a apărea grupuri specializate
în manipularea aspectelor abstracte, filosofice, ştiinţifice, religioase sau artistice,
dezrădăcinarea face parte din tehnicile de formare a indivizilor. Încă din timpul Renaşterii,
elitele europene au fost iniţiate atât în tainele societăţii timpului lor cât şi în cele ale societăţilor
antice. Recitirea perpetuă a textului biblic, permisă tot mai mult odată cu Reforma a oferit o
altă direcţie de evadare din propria cultură. Plasticitatea culturii occidentale, capacitatea sa de
a schimba codurile, regulile şi normele fără a-şi pierde unitatea şi inspiraţia profundă provine,
fără îndoială, din acest context.

Concluzie
Individul este modelat prin cultură : tot ceea ce ştie să facă, felul său de a simţi, de a vedea
lucrurile, aspiraţiile sale, au fost primite din anturajul său cultural. Putem afirma astfel că oamenii
sunt roboţi al căror comportament este programat de societate sau de cultură? Categoric nu! Tot
ce a achiziţionat fiecare individ se rezumă la aptitudini de acţiune, proceduri pentru a face faţă în
situaţii diverse, reguli de urmat sau modele de imitat. Aceasta nu îl închide însă în repetarea la
infinit a aceloraşi reţete.
Caracterul individului depinde în largă măsură de mediul cultural în care trăieşte acesta.
Ideile pe care şi le construieşte fiecare despre autonomia şi responsabilităţile proprii,
modalităţile prin care concep să se împlinească în această lume sau în cea de dincolo,

42
variază foarte mult. Există o geografie a omului însuşi care rezultă din cultură şi care i-a fost
transmisă şi prin ereditate biologică.
Individul reacţionează la condiţiile de viaţă, foloseşte experienţa proprie pentru a
transmite cunoştinţe diferite de cele de care a beneficiat în copilărie. Cultura nu este o
realitate de esenţă superioară care ar sta undeva fixată, în afara aşteptărilor istoriei. Ea se
schimbă chiar şi atunci când populaţiile care se reclamă de la o anumită cultură o cred fixată.
În societăţile care concep cultura ca un tot deja constituit, incitarea la inovaţie este slabă şi
schimbarea prost văzută. În societăţile deschise, acestea sunt acceptate cu uşurinţă, crezând
în dinamica istoriei.
În toate cazurile, există oameni care repun în cauză ideile primite, propun noi reguli,
inventează noi proceduri etc. Unii din aceşti indivizi sunt capabili să schimbe în profunzime
stilul şi fondul culturii pe care o împărtăşesc dar mesajul lor nu găseşte un ecou favorabil
decât atunci când corespunde unor nelinişti latente şi rezolvă dificultăţi percepute ca atare de
comunitate. Inovatorul este adesea un interpret al societăţii. Aceasta nu-i ştirbeşte meritele, el
înţelegând mai profund ceea ce majoritatea resimte fără să o poată exprima. El propune
soluţii acolo unde toţi folosesc numai reţete depăşite.
În culturile deschise, structurarea eului este de aşa natură că individul filtrează tot ce i se
propune. El rejectează ceea ce afectează echilibrul lor psihologic şi ordinea socială care le apare
drept garant, aceeptând tot ceea ce fortifică sau elimină obstacolele apărute în viaţa cotidiană sau
în speculaţiile intelectuale. Difuziunea inovaţiilor şi capacitatea de a inventa nu se explică numai
prin diversitatea şi densitatea fluxurilor de informaţie primite. Inovaţiile reflectă modul în care
oamenii îşi asumă un rol bine definit în scopul devenirii societăţii în care trăiesc, fiind o funcţie a
culturii pe care o transformă neâncetat.

CULTURĂ ŞI VIAŢĂ SOCIALĂ

Copiii oamenilor au nevoie de o lungă perioadă de învăţare pentru a fi capabili să-şi

satisfacă necesităţile. Formarea tinerilor este o întreprindere reânnoită la fiecare generaţie.
Societăţile umane sunt construcţii culturale ale căror rădăcini sunt adânc înfipte în istorie.
Dincolo de moştenirea comună a codurilor care permit comunicarea, transmiterea
cunoştinţelor, aptitudinilor şi tehnicilor se repartizează inegal printre membrii unei societăţi.
Fiecare este obligat să joace un rol diferenţiat pe sexe, vârste, capacităţi tehnice sau
intelectuale, într-o anumită meserie sau funcţie. Fiecare este legat de toţi ceilalţi printr-o reţea
complexă de relaţii, fiind posibile diverse arhitecturi sociale. Acestea implică configuraţii
spaţiale specifice şi sunt capabile să asigure funcţionarea şi dinamica ansamblului dar nu cu
aceeaşi eficacitate şi stil.

43
 Bunul mers al comunicării între membrii unei societăţi se sprijină pe organizarea
reţelelor de relaţii. Instituţionalizarea legăturilor regulate dă acestora o forţă care se impune
tuturor şi o coerenţă ncesară asigurării funcţionării societăţii şi prevenirii conflictelor.
Două tip de relaţii pot fi distinse : cele care se stabilesc între parteneri egali (care pot fi
figurate schematic într-un plan orizontal) şi cele care sunt ordonate conform unei scheme
ierarhice (într-un plan vertical) (Claval, 1974) (fig.4).
Primul tip de relaţii necesită o încredere reciprocă, o simetrie a schimburilor şi un
sentiment puternic al apartenenţei la un grup cimentat prin legături strânse, puternic solidare.
Este o fraternizare, o comuniune care poate aminti, în societăţie complexe, „reci”, căldura
vieţii familiale. Al doilea tip se impune din raţiuni funcţionale. Autoritatea şefului face ca acţiunea
de încadrare să fie mai eficientă. Transmisă în lungul unor niveluri ierarhice, autoritatea poate
asigura coeziunea unui grup numeros.

5.1. Cultura şi structura de bază a vieţii sociale : familia şi sistemele de înrudire

Familia şi comunitatea locală asigură transmiterea unei părţi esenţiale din viaţa socială.
Este motivul pentru care înţelegerea sistemelor de înrudire devine importantă în geografia
culturală.
Individul se înscrie biologic la confluenţa între două descendenţe (filiaţii), cea a tatălui şi
aceea a mamei. Această realitate este regândită în plan cultural; ea oferă atât imaginea
ierarhiei (raporturile dintre părinţi şi copii) cât şi a comunităţii (familia este în general trăită ca
un tot solidar).
Etnologia a descoperit diversitatea sistemelor de înrudire, pe parcursul secolului al XIX-
lea, când Lewis Morgan (1870) îşi dă seama că termenii utilizaţi de irochezii din Canada
pentru a desemna părinţii nu sunt descriptivi ca la europeni (tată, mamă, soră, frate, fiu, fiică
etc.) ci clasificatorii (toţi părinţii din generaţia tatălui sunt numiţi la plural părinţi). Care sunt
raţiunile acestui mod surprinzător de desemnare a relaţiilor de rudenie? Societăţile cu capital
tehnic redus manifestă în acest domeniu o inventivitate deosebită. Sub influenţa lucrării lui
Cl.Lévy-Strauss, Structurile elementare ale înrudirii (1949), au fost intensificate cercetările în
acest domeniu. Cercetările recente ale lui Emmanuel Todd (1983) atestă faptul că diferenţele
de comportament legate de tipul de familie rămân mai importante decât am crede în contextul
postmodernismului.
Sistemele de înrudire implică :
-reguli respectate de fiecare dintre soţi; acesea codifică raporturile dintre descendenţe şi
exclude mariajul între rude;
-alegerea unui mod de filiaţie privilegiat : patriliniar (pe linia tatălui), matriliniar (pe linia
mamei) sau biliniar (pe ambele);

44
 -locul de reşedinţă al soţilor : la părinţii soţului (regim patrilocal), în clanul soţului
(virilocal), la părinţii soţiei (matrilocal), în clanul soţiei (uxorilocal) sau într-un loc nou
(neolocal);
-definirea regulilor de moştenire.
Importanţa sistemelor de înrudire este dată de faptul că acestea determină circulaţia
femeilor (deci potenţialul de fecunditate) şi a bogăţiei între descendenţe (prin jocul cadourilor,
al dotei sau al altor forme de plată legate de mariaj) sau între generaţii (ca urmare a
moştenirii).
Prohibiţia incestului, universală în lume are o finalitate simplă, este „mai puţin o regulă
care interzice căsătoria cu mama, sora sau fiica decât o regulă care te obligă să o încredinţezi
pe mama, sora sau fiica ta altuia” conchide Lévy-Strauss (1949). Sistemele elementare de
înrudire ajung adesea să indice modalităţi precise de căsătorie. De exemplu în multe comunităţi
primitive atunci când apartenenţa la o descendenţă este reglată pe principii patriliniare, este
interzisă căsătoria verilor aparţinând clanului patriliniar (veri paraleli) dar este permisă căsătoria
cu fiicele unchilor maternali (veri încrucişaţi). Acesta este cazul societăţilor structurate pe
jumătăţi inegale (descendenţa tatălui fiind considerată superioară celei a mamei). În societăţile
în care aceste jumătăţi sunt egale se ajunge la un schimb reciproc de descendenţă de la o
generaţie la alta. Obligaţia de a lua în căsătorie verişoara matrilaterală (fata unchiului maternal)
conduce la un schimb generalizat de femei între descendenţe : descendenţa B furnizează soţii
descendeţei A putându-le primi în schimb numai de la descendenţa C etc.
În societăţile în care alegerea soţului nu este limitată decât de câteva interdicţii
referitoare la consangvinii ceii mai apropiaţi, semnificaţia regulilor de reşedinţă şi de moştenire
devin preponderente. În societăţile patrilocale sau virilocale, femeile sunt condamnate să
trăiască în afara mediului în care au crescut şi departe de cei apropiaţi lor. Reciproca ese
valabilă în cazul bărbaţilor din sistemele matrilocale sau uxorilocale. Aceasta creează
probleme umane şi cântăreşte mult în conţinutul culturii transmise generaţie de generaţie.
O altă clasificare a familiilor a fost făcută de Le Play încă din 1850 care distingea trei
tipuri : familia patriarhală, în care toţi fiii căsătoriţi rămân în căminul părintesc, familia-suşă
care păstrează alături de părinţi copilul instituit drept moştenitor asociat şi familia instabilă
redusă la cuplu şi la copiii neemancipaţi. Importanţa acestor structuri în formarea tinerilor este
foarte mare.

5.2.Cultură şi coeziune socială. Comunitatea

Viaţa socială implică faptul ca partenerii să aibă sentimentul apartenenţei la acelaşi

ansamblu faţă de care fiecare se simte responsabil şi solidar. Acesta poate lua o formă
afectivă, aceea a comunităţii. În alte cazuri, construcţia socială are fundamente raţionale :

45
interesul, eficienţa, grija asigurării apărării şi securităţii colective etc. Este sensul propus de
mai une de un secol de către Ferdinand Tönnies (1887) între comunitate (Gemeinschaft) şi
societate (Gesellschaft).

Un model : comunitatea
Comunitatea serveşte de model unei întregi serii de unităţi sociale şi culturale. Un mic
grup social sudat, ai cărei membri snt legaţi prin relaţii de încredere reciprocă, se poate
multiplica prin dispersie sau să se întindă prin înglobarea unui număr mare de persoane
legate prin trăsături fundamentale de cultură.
Comunitatea de bază poate fi construită plecând de la legăturile de sânge şi de alianţă
care unesc membrii aceleiaşi familii. Ea poate fi formată şi după un model analog de către
membri uniţi de acelaşi ideal, un proiect comun sau aceeaşi credinţă. O comunitate poate
rezulta şi din coabitarea unor mici grupuri în acelaşi loc.
Viaţa unei comunităţi are nevoie de o bază teritorială, distanţa creând un obstacol
relaţiilor pe care se bazează aceasta. Popoarele fărmâţate în comunităţi diasporeice îşi
păstrează identitatea amintind totdeauna locul lor de origine (de exemplu, evreii care
repetă ritualic „Anul viitor la Ierusalim”).
Comunitatea familială joacă un rol central în toate societăţile tradiţionale. Ea se poate
lărgi până la talia unui clan format din toţi descendenţii unui strămoş comun. Solidaritatea
lor clanică funcţionează atunci când genurile de viaţă li resursele familiale sunt similare.
Sistemul de într-ajutorare, ospitalitatea reciprocă, cadourile reciproce devin în această
situaţie modalităţi eficiente.

Comunitatea de proiect :societatea utopică

Comunitatea bazată pe un contract sa un proiect nu este impusă indivizilor dar rezultă
dintr-o adeziune conştientă a membrilor săi. Ea poate fi analizată pe două nivele :
-un nivel parţial atunci când este vorba de o asociaţie sportivă sau caritabilă, pentru care
membrii consacră o parte din timpul liber;
-un nivel global atunci când este vorba despre un proiect de viaţă comun, după un
model mai mult sau mai puţin utopic, diferit de cel oferit în mod obişnuit de societate.Tipul
cel mai fecund este cel care a prevalat la originile naţiunii americane însăşi, începând cu
comunitate pelerinilor, adepţi ai unei morale creştine severe şi ai economiei liberale.
Avataruri ale acestui mod de organizare socială s-au răspândit şi în alte părţi ale Americii :
Quakerii şi Mennoniţii (Amish) din Pennsylvania, Mormonii din Utah etc. În aceeaşi idee a
evoluat şi mişcarea sionistă, care a condus la crearea comunităţilor de tip kibboutz sau
moshav, expresie a unei voinţe comune.

Comunitatea ideologică şi religioasă

46
 În toate comunităţile, interogaţiile asupra realităţii tragice a destinului individual sunt
curente. Dacă perpetuarea comunităţii se poate derula din generaţie în generaţie, eventual pe
acelaşi teritoriu, oamenii mor şi se întorc în Pământ. Cultele şi ritualurile necesare pentru a
rămâne în contact cu strămoşii, cu forţele lor originale sunt universale. Împărtăşirea aceloraşi
credinţe religioase sau metafizice şi participarea la rituri care apropie credincioşii constituie un
liant solid. Cei care, în numele raţiunii, golesc cerurile de zei, resimt nevoia, în cursul
mitingurilor (omoloagele marilor slujbe religioase) să celebreze miturile fondatoare ale
ideologiilor proprii, vârsta de aur revolută şi viitorul luminos care îi aşteaptă.
Credinţa fidelilor se exprimă cel mai bine în timpul marilor rugăciuni, a adunărilor diverse
cu scop religios, unde gesturile rituale codifică existenţa acestui tip de comunitate. În acest fel
s-au şi răspândit marile religii universaliste, din biserică în biserică, din moschee în moschee
sau din ashram în ashram. Comunităţile caste de călugări creştini sau budişti aăar mai
degrabă ca şi modele de viaţă spirtuală decât ca modele de organizare socială globală.

Comunitatea de loc
Satul tradiţional sedentar apare ca un model al comunităţii localizate. Născută din
coabitare, se remarcă prin stilul comun de viaţă, întrajutoarea mutuală, intermariaj frecvent
sau înrudire reciprocă.
Sentimentul locului, al moşiei ca patrimoniu comun, indiferent de forma proprietăţii
aproape este întărit de împărtăşirea aceloraşi experienţe : botezul la aceeaşi biserică,
frecventarea aceleiaşi şcoli, sfârşind cu înmmormântarea în acelaşi cimitir.
Plecând de la aceste unităţi esenţiale, cercurile de apartenenţă la un loc din ce în ce
mai vast se lărgeşte : fiecare se simte mai apropiat de locuitorii din zona, regiunea sa,
având acelaşi dialect, acelaşi model de consum alimentare la care se adaugă un trecut
comun, exemplificat prin monumente-reper.
Dincolo de comunitatea de loc se întinde naţiunea, în sensul secolului al XIX-lea.
Expresia politică a naţiunii, teritoriul pune probleme dificile. Această schemă de identificare
a locurilor este o modalitate simplificată şi idealizată, realitatea fiind mult mai complexă.

5.3. Cultură şi relaţii ierarhice

Nu este suficient ca toţi membrii unei societăţi să împărtăşească aceleaşi convingeri şi
proiecte pentru ca aceasta să funcţioneze convenabil. Trebuie organizată şi viaţa colectivă,
divizate sarcinile, repartizate responsabilităţile, controlate rezultatele. La aceasta se ajunge
prin constituirea unor relaţii ierarhizate în interiorul grupului.

Ierarhiile simple
Ierarhiile simple se stabilesc în mod natural în viaţa familială. Tatăl şi mama, fraţii mai
mari sau mai mici, formează o piramidă a cărei dimensiune iniţială este biologică. Legăturile

47
verticală decurg din necesităţile vieţii, afectivitatea formând un liant solid, autoritatea fiind
acceptată firesc. Forma familiei variază de la o cultură la alta, dar forţa sa ţine totdeauna de
faptul că este percepută ca o instituţie ancorată în natură şi în care fiecare are locul său, de
drept.
Piramida simplă constituită astfel devine un model pe care-l regăsim sub diverse forme
la şcoală între maestru şi discipoli sau în atelier între meşter şi ucenic.

Ierarhiile complexe cu rol atribuit din naştere

Caracterizează cea mai mare parte a societăţilor, asigurând coeziunea unui număr mare
de grupuri, chiar şi în condiţile diversităţii acestora ori la mare distanţă. În multe cazuri, rolul şi
statutul individului sunt atribuite prin naştere, fiind transmisibile urmaşilor. În culturile indo-
europene de exemplu, cele trei mari funcţii esenţiale, autoritatea morală a preoţilor, forţa
războinicilor şi prestarea muncilor de jos de către agricultori, comercianţi şi artizani, sunt
concepute ca inegale. Astfel au apărut, ca în India, caste funcţionale, endogame. Schimburile
indispensabile dintre grupuri sunt reglementate prin cutume severe, neaplicarea acestora fiind
sancţionată prin eliminarea fără drept de apel în categoria celor din afara castelor (intangibili).
Sistemul societăţilor bazate pe ordine din Europa tradiţională este asemanător dar mai
suplu. Ordinul nobililor este ereditar dar nu în totalitate închis iar ierarhia ecleziastică nu este
obligatoriu legată de originea socială.

Ierarhiile complexe în care rolurile şi statutele sunt legate de competenţa

indivizilor
În paralel cu ierarhiile miştenite, care se reproduc automat, foare timpuriu au apărut şi
sisteme pur funcţionale, în care rolul şi statutul indivizilor sunt legate de competenţele
acestora. Mobilizarea unui număr mare de indivizi pentru realizarea unui proiect care
depăşeşte posibilităţile unui grup restrâns implică :
-o misiune precisă definită de un decident;
-o organizare ierarhică foarte puternică în interiorul căreia hotărârile emise la vârf sunt
recepţionate şi executate la bază.
Locul fiecăruia dintre membri este legat de competenţele recunoscute. Fidelitatea sa
este asigurată de remuneraţia obţinută, de posibilităţile de promovare, de controlul la care
este supus şi de riscul de a fi exclus atunci când nu se conformează obiectivelor atribuite.
Ordinele verbale şi controlul fără înregistrare scrisă rezistă greu în timp şi în spaţiu.
Marile organisme, birocraţia în primul rând apar odată cu scrierea. Legate mai întâi de cult, de
puterea politică şi de formarea statelor, se dezvoltă într-un sistem foarte complicat de instituţii.
Adesea prima instituţie organizată ierarhic a fost armata.
Administraţia birocratică se distinge prin combinaţia între o ierarhie a funcţiilor de
comandament şi execuţie cu o structură teritorială în care competenţele se exercită la diverse

48
eşaloane, asigurând încadrarea populaţiei. Ea operează controale, ridică impozite, previne şi
corijează devianţele, încearcă să regleze conflictele făcând dreptate. Mai târziu, aceste
structuri au penetrat şi în comerţ, în activitatea bancară şi în întreprinderile industriale.
Viaţa socială a grupurilor numeroase şi complexe nu se poate derula eficient şi nu poate
învinge obstacolul distanţei decât într-un cadru instituţionalizat. Grupurile, hoardele, clanurile
familiale ale umanităţii primitive puteau, graţie co-apartenenţei continui a membrilor, să
supravieţuiască. Odată ce societăţile devin numeroase şi diverse, încercând să funcţioneze
pe teritorii vaste, situaţia se complică. Coerenţa de ansamblu şi obligaţia fiecăruia de a-şi
atribui un rol sunt determinate de :
-tehnicile de organizare a spaţiului, de comunicare şi de circulaţie a bunurilor;
-adeziunea tuturor membrilor la valori colective, interiorizarea acestora în aceleaşi regul
de comportament şi existenţa sentimentului de solidaritate şi responsabilitate.
Colectivităţile cu roluri omogene : formarea claselor şi grupurilor de presiune
Pe măsură ce se adânceşte diviziunea muncii şi importanţa sistemelor ierarhice în
funcţionarea societăţii creşte, sensul comunităţii se limitează, indiferent de dimensiunea
acesteia, la câteva atitudini convenite. Comunitatea nu dispare dar îşi schimbă obiectul.
Toţi cei care ocupă acelaşi post sunt confruntaţi cu aceleaşi probleme şi au interese
comune, formând colectivităţi aproape omogene. Atunci când acestea comunică uşor apare şi
conştiinţa similarităţii poziţiei lor şi a avantajelor pe care le pot avea din apărarea intereselor
comune. Comunităţile se transformă astfel în clase, contextul geografice de proximitate şi
relaţiile rapide condiţionând această transformare.
Comunicaţiile moderne au lărgit ideea de clasă la toate grupurile de oameni care ocupă
poziţii analoge în piramida socială chiar daca acestea nu au decât rare ocazii de a se întâlni.
Această evoluţie este frapantă în timpurile noastre, mobilizând categorii precum femeile, tinerii
sau unele grupuri marginale precum homosexualii. Utilizând toate mijloacele de care dispun,
manifestaţii de stradă, presiuni politice, caută să impună soluţii la unele probleme reclamate,
obţinând satisfacţie la multe dintre revendicările lor.

Clase şi cultură
Clasele nu diferă numai prin activităţile lor sau prin poziţia ierarhică ci şi prin venituri. Cei
care le compun nu acced în acelaşi mod la cultură. În mediile modeste ale societăţii
tradiţionale, părinţii nu au mijloacele necesare susţinerii studiilor copiilor, aceştia acumulând
cunoştinţe şi deprinderi prin contactul direct cu membrii familiei, cu strada, cu prietenii. În
acelaşi timp copii din clasele de mijloc erau şcolarizaţi iar cei din clasele superioare erau
pregătiţi de perceptori. Formarea acestora din urmă era mai lungă, trecea prin însuşirea
scrisului, a cititului, a aritmeticii, a studiului limbilor vii sa moarte, a ştiinţelor, accentul căzând
pe preceptele morale ale tehnicilor de încadrare socială. Contrastele se stabileau între cultura

49
de masă şi cultura tehnică, savantă, menţinând dimensiunea culturală a diferenţelor sociale.
În prezent această opoziţie se manifestă între cultura populară şi cultura elitistă, care nu mai
sunt atât de rigide, fiind accesibile, sub diverse forme oricui.
Aspectele culturale ale claselor sociale sunt esenţiale pentru a înţelege cum se
formează conştiinţa apartenenţei la o anumită categorie. Apropierea este mai facilă între cei
care utilizează acelaşi registru lingvistic, practică aceeaşi religie sau împărtăşesc aceeaşi
ideologie.
În toate societăţile, grupurile care au ca menire crearea şi transmiterea valorilor
constituie o clasă distinctă, aceea a intelectualităţii (silimară celei a preoţilor din societăţile
tradiţionale). Teoreticienii marxişti au negat existenţa acestei clase dar au folosit-o cu brio în
justificare politicii partidelor comuniste.

5.4.Cultura şi funcţionarea societăţii

O societate nu se poate menţine decât atunci când ajunge să furnizeze membrilor săi
cele necesare subzistenţei şi ordine, pace civilă, securitate. Ea trebuie să răspundă şi
aspiraţiilor spirituale, transmiterii bunurilor culturale şi bunei funcţionări a instituţiilor.
Modul în care aceste îndatoriri sunt îndeplinite şi amenajările ncesare îndeplinirii acestui
scop, sunt puternic marcate de cultură.

Mecanica statutelor şi rolurilor, instituţionalizarea diviziunii muncii

La toate nivelurile, chiar la cele mai simple, supravieţuirea grupului cere o diviziune a
sarcinilor şi responsabilităţilor între indivizi după vârsta, sexul sa capacităţile acestora.
Indiferent că este vorba despre comunităţi restrânse în care toată lumea participă la
muncile esenţiale sau de societăţile moderne în care munca este atomizată la extremis,
sistemul nu poate funcţiona decât dacă fiecare îşi desfăşoară onest rolul sau rolurile multiple
care îi sunt repartizate : soţ, tată, agricultor, primar etc. Personalitatea individului este
desenată de poziţia pe care o ocupă în societate. Comportamentele sale sunt astfel extrem de
standardizate, conform unor convenţii formând ceea ce etnologii numesc personalitatea de
bază. Eficacitatea comportamentelor este asigurată atât de valorile interiorizate cât şi de
statutul şi remuneraţia acordată de către societate. Aceasta trebuie să prevadă şi o scală de
sancţiuni pentru contravenienţi. Presiunea colectiva are aşadar un rol major chiar dacă rolul
său scade în marile oraşe. Între dimensiunea unei aglomeraţii urbane şi manifestarea unor
devianţe, generate de libertatea indivizilor şi de atmosfera propice invoaţiilor este o strânsă
legătură.

50
 Dimensiunea economică şi ecologică a vieţii sociale
Aptitudinile şi îndemânarea necesară valorificării resurselor propuse de mediu formează
această dimensiune esenţială pentru viaţa socială : oamenii au nevoi de resurse
subzistenţiale şi de energie care reclamă amenajarea unor locuri de extracţie, producţie sau
prelucrare la care se adaugă cele de desfacere, legate de circulaţia mărfurilor. Consumatorul,
aflat la capătul acestei filiere necesită produse elaborate, cu mici excepţii, ceea ce implică o
relaţie directă între cultură şi cerere, aceasta din urmă fiind o imagine a celei dintâi. Conform
nivelului şi tipului de cultură, grupurile au recurs la strategii foarte diverse de organizare, de la
nivelul cel mai simplu (familia, clanul) la nivelul cel mai complex, specific societăţilor actuale,
bazate pe o diviziune extremă a muncii. Aceasta este însoţită de o organizare ierarhică
fondată pe statutul diverselor sarcini. Prelevari obligatorii sunt operate între producătorii de
bunuri şi servicii pe de o parte şi clasa care deţine puterea (politică, militară, religioasă etc.). În
cazul organizării în caste, se desfăşoară un troc instituţionalizat. Istoricul şi economistul Karl
Polanyi arăta în 1944 că emergenţa economiei ca sector autonom al vieţii sociale este recentă
şi incompletă. Trecerea de la o economie controlată de stat la una dictată de piaţă rezultă din
confruntarea între ofertă şi cerere, pe o piaţă transparentă.
Critica socialistă a opus dreptul la muncă, pieţei muncii, concept care îl însoţeşte pe cel
de economie de piaţă. În faţa dezordinii şi a risipei provocate de căutarea profitului şi de
concurenţă, socialismul propune planificare raţională, utilizând toate mijloacele disponibile.
Eşecul experienţei gestiunii socialiste centralizate a condus la relansarea liberalismului şi a
teoriei lui homo oeconomicus, omul aflat în căutarea profitului. Calităţile morale, forţa
caracterului, simţul responsabilităţii sunt văzute a fi esenţiale ca şi respectarea contractelor de
livrare, a calităţii produselor sau căutarea continuă a unor noi soluţii. Exactitudinea, conştiinţa
profesională, competenţa, dorinţa de muncă alături de creativitate şi inovaţie economică
reflectă o atitudine colectivă, bază a culturii moderne. Mulţi cercetători subliniază rolul esenţial
jucat de protestantism în impunerea acestei atitudini, în special în lansarea revoluţiei
industriale, dar discuţiile sunt deschise.

Dimensiunea politică a vieţii sociale

Intervenţiile politicului în viaţa economică derivă din responsabilitatea guvernării :
asigurarea autorităţii pe teritoriul unui stat, pacea şi justiţia în interior, securitate la frontiere.
Instituţiile care încadrează viaţa politică nu au nimic natural. Ele au fost elaborate în
decursul istoriei, reflectând preferinţele, priorităţile şi valorile fiecărei populaţii. În perioada
modernă, statele de tradiţie „iacobină” plasează Statul deasupra tuturor, spre deosebire de
cele de tradiţie descentralizată (Olanda, Germania de ex.) în care statul trebuie să fie în
serviciul comunităţilor care compun o naţiune.

51
 Tentaţia constantă a puterilor dictatoriale este aceea de a impune prelevări excesive,
permiţând astfel drenarea resurselor spre cei care permit menţinerea puterii, implicând astfel o
inegalitate extremă. Sistemele democratice asigură un control mai bun şi mai sigur al
veniturilor şi cheltuielilor, evită risipa şi inegalităţile flagrante (cel puţin pe hârtie). Puterea este
emanată în acest caz de către popor prin procedura de vot.
Dacă, în general, conceptul de Stat, ca teritoriu populat având în frunte un guvern, este
mai clar, conceptele de popor şi naţiune sunt mult mai vagi. Condiţiile care trebuiesc
îndeplinite pentru ca o populaţie oarecare să fie considerată popor sau naţiune, cu drepturi
exclusive asupra unui teritoriu pe care-l ocupă sunt greu de definit, în acest caz geografia
culturală împletindu-se cu cea politică.

5.5. Cultură, control social, libertate

Orice sistem social devine opresiv dacă este perfect. Structurile sociale şi preceptele
morale pot deveni în acest caz rigide, obligând astfel societatea să adopte schimbări capabile
să asigure un grad mai ridicat de libertate individuală şi un control social acceptabil.

Formele de sociabilitate şi controlul colectiv

În general se disting două forme : izolaţioniste, care limitează relaţiile familiei cu
vecinatatea , situaţie frecventă în Europa (spaţiul germanic, Franţa), prezentând avantajul
prezervării libertăţii şi a intimităţii individuale; comunitare, deschise dimpotrivă, relaţiilor cu
vecinătatea, care prezintă avantajul solidarităţii colective. În multe cazuri a doua categorie ia
naştere tocmai prin segregaţia spaţială a unor grupuri etnice, confesionale sau marcate de
acelaşi mod de viaţă şi nivel de trai (cazul nord-american în mod deosebit). Dincolo de
această clasificare extrem de generală, societăţile sunt în fond organisme extrem de
complexe în care raporturile comunitare se combină cu cele de izolare, atât la nivel colectiv
cât şi individual.

Spaţiile de distracţie şi recreere

Energia indivizilor nu este mobilizată în totalitate pentru scopuri utilitare. Dintotdeauna
oamenii au simţit nevoia destinderii, fie într-un cadru privat, familial, fie într-un cadru organizat,
comunitar. Formele pe care aceasta le poate lua sunt diverse şi se pot întrepătrunde cu
scopurile utilitare : hobbyuri (grădinărit, reparaţii, broderie etc.); activităţi sportive; spectacole;
vizitarea muzeelor; agrement iar în ultimele decenii, cumpărăturile. Nevoia de evadare din
cotidian începe de obicei la omul modern cu lectura care de multe ori incită la inventarea
(căutarea) unor forme tot mai variate de divertisment.

52
 Sărbătoarea : inversiune socială şi catharsis
Sărbătoarea marchează de obicei o ruptură semnificativă în derularea timpului, ritmând
timpul vieţii familiale, punctat de aniversări, căsătorii, naşteri, decese, comemorări etc. Mai
importante sunt sărbătorile colective, religioase de regulă dar şi de factură civică, organizate la
date fixe, ocazionate de date importante pentru comunitatea respectivă şi având drept sens
asigurarea (păstrarea) coeziuni sociale. Sărbătorile se pot manifesta diferit, prin procesiuni,
dans, muzică, spectacole etc. În general sunt momente de participare sinceră, detaşată, de
comuniune şi de evaziune din cotidian. În multe cazuri acestea ocazionează şi modificarea
regulilor comune de conduită, până la inversarea ierarhiilor, după modelul carnavalului catolic
(care presupune deghizarea). Aceste manifesaţii, cu toate excesele inerente, au virtuţile unei
terapii colective, permiţând eliminarea tensiunilor sociale existente. Participanţii trăiesc în
aceste momente situaţii noi, diferite de cele cotidiene care îi eliberează de agresivitate. Rolul
acestor manifestări colective în unele civilizaţii justifică amenajări specifice, grandioase
adesea : promenade, bulevarde, pieţe monumentale, construcţii gigantice etc.

5.6. Spaţiu, cultură, creativitate şi subversiune

Existenţa repausului, a recreerii şi a sărbătorilor este esenţială pentru buna funcţionare a
grupurilor sociale. Aceasta nu exclude însă existenţa unor margini, a unor spaţii care scapă
controlului.

Rolul spaţiilor marginale

În general, la periferia unei societăţi regulile se impun cu mai puţină rigoare, sunt mai
puţin respectate, abaterile fiind mai rar sancţionate. Punerea în cauză a unor practici
considerate normale, inventarea unor noi forme de expresie, constituie regula, opunându-se
practic majorităţii. În unele situaţii, existenţa unor astfel de spaţii nu periclitează echilibrul
social de ansamblu, menţinând adesea specificul unor minorităţi dar în unele cazuri se ajunge
la exploatarea sau parazitarea societăţii în care se integrează. Spaţiile marginale sunt la fel de
bine structurate ca şi cele dominante chiar dacă de multe ori controlul este asigurat de grupuri
delincvente, în contradicţie cu legea, fie că este vorba de mafiile si găştile juvenile urbane sau
de bandiţii la drumul mare din zonele rurale. De obicei, orice încercare a societăţii „normale”
de control în aceste spaţii este sortită eşecului din cauza unei solidarităţi locale puternice sau
funcţionării legii tăcerii.
În alte situaţii astfel de spaţii marginale sunt destinate căutării unor noi valori,
experimentării unor soluţii inedite menite să combată deficienţele societăţii „normale”. Este
cazul în care marginalitatea devine productivă, cazul unor mişcări culturale din marile oraşe
occidentale din perioada postbelică (hippies, punk etc.). În unele cazuri aceste contra-culturi

53
se mnaifestă în zonele centrale ale aglomeraţiilor unde este facilitată evadarea dintr-un mediu
social constrângător, localizat la periferie. Toate aceste mişcări au un net caracter subversiv şi
pot modifica substanţa culturii de ansamblu, aşa cum se pare s-a întâmplat în lumea
occidentală pe parcursul ultimelor decenii.

Crize, catastrofe şi inovaţii culturale

Pentru ca schimbarea să fie posibilă, este necesară dizolvarea cadrelor existente, aşa
cum se întâmplă la marginea societăţii sau atunci când sunt repuse în cauză principiile
fondatoare. În trecut schimbarea era ocazionată de multe ori de evenimente naturale (erupţii
vulcanice, cutremure, inundaţii etc.) care lăsau autorităţile descoperite, făcând să apară noi
lideri pe fondul lacunelor de autoritate. Situaţia devine similară în contextul unor crize social-
politice, traumatismele care pun în cauză sistemul social conducând la o reânnoire profundă a
culturii. În trecut, geografia se ataşa mai ales de perioadele de prosperitate, crizele periodice
fiind considerate apanajul ştiinţelor sociale. În prezent atitudinea este complet diferită, situaţiile
de criză focalizează la maximum atenţia pentru că arată slăbiciunile sistemelor existente şi
accelerează evoluţia acestora.

Revoluţii, restructurări şi mutaţii culturale

Schimbările nu sunt totdeauna legate de inegala presiune a societăţii asupra spaţiului pe
care-l controlează ci poate rezulta şi din repunerea în cauză a elementelor fondatoare ale
acesteia.
Reânnoirea nu îşi mai are originea în experienţele marginale ci rezultă din criza
profundă a legăturii sociale, din restructurarea generală a vieţii economice sau este urmarea
unei revoluţii care bulversează instituţiile politice şi relaţiile instituţionalizate la care se poate
adăuga criza unor valori spirituale. Răspunsul la chestiuni care derivă din aceste evoluţii nu
este totdeauna categoric. Cine este responsabil cu exactitate de zdruncinarea unei ordini
existente? Ce împinge oamenii să accepte o formă de organizare în defavoarea altora? Este
tocmai ceea ce fascinează geografia culturală : situaţiile instabile, modificările bruşte,
convertirea la noi valori etc. Acestea fiind însoţite de lideri inspiraţi, şefi carismatici, profeţi etc.

Concluzie
Societatea nu aparţine domeniului naturii ci celui al culturii, sprijinindu-se însă pe
suportul natural. Ea implică solidarităţi afective şi structuri funcţionale, adesea ierarhice
explicate şi legitimate de valorile diminate. Ea nu este o maşinărie, lăsând totdeauna să se
manifeste marginalitatea.

54
 Geografii au tendinţa de a considera implicite categoriile care caracterizează viaţa
socială şi modul ei de organizare. Curentul radical al geografiei culturale impune o viziune
diferită insistând asupra jocului de interese şi a efectelor de dominaţie care decurg din acesta
: discursul asupra condiţiei feminine a justificat mult timp exploatarea care avea ca obiect
femeia; învinuirea unor minorităţi de toate păcatele unei societăţi serveşte tocmai întăririi şi
păstrării unor privilegii de către majoritate.

CAPITOLUL 6
INSTITUIREA SOCIETĂŢII ŞI MITURILE FONDATOARE

6.1.Cultura ca ordine instituită

Dimensiunea instituantă şi prescriptivă a discursului
O cultură este făcută în mare măsură din cuvinte care traduc realitatea, o structurează şi
o organizează. Aceste cuvinte au o valoare descriptivă, acordând semnificaţii unor locuri,
fiinţe, unelte etc. Conotaţiile pe care le obţin în timp le asigură o încărcătură emotivă, dându-le
o existenţă socială.
Anumite enunţuri construite din cuvinte au o dimensiune prescriptivă, indicând nu ceea
ce există deja dar, ceea ce ar trebui să fie, să devină sau ceea ce este bine. Facultatea de a
judeca, de a discerne categoriile opuse (frumos/urât, bine/rău) permite instituirea eticului şi a
esteticului.
„Cultura” celor mai complexe dintre societăţile animale se rezumă la practici imitative. Ea
nu comportă altă dimensiune prescriptivă decât cea impusă prin dresaj membrilor tineri,
ignorând valorile.
În capitolul precedent a fost analizat rolul culturii în funcţionarea societăţii. Demersul era
atât cel al naturalistului, curios să repereze multiplicitatea formelor vieţii sociale dar şi acela al
fizicianului, mai atent la înţelegerea modului în care pornind de la instituţii atât de diferite, pot fi
îndeplinite aceleaşi funcţii. În acest capitol problema este pusă diferit : din ce motive instituie
oamenii, prin puterea de structurare pe care le-o acordă cuvântul, o ordine simbolică?
Trecerea de la existent la posibil determină idealuri, aspiraţii, scopuri care îndeplinesc
destinul fiecărei fiinţe umane.

Dimensiunea morală a vieţii sociale

Nici un stat nu poate funcţiona dacă nu beneficiază de o puternică legitimitate. Nici un
tiran nu se poate menţine la putere în condiţiile unei revolte generalizate, nici o poliţie nu
poate învinge anarhia sau acţiunile teroriste de amploare. În societăţile europene occidentale
ameninţate de delincvenţă, crimă şi corupţie, cifrele oficiale atestă o pondere de 0,3-1%

55
persoane încarcerate dar în S.U.A. atinge 3% iar în unele state latino-americane chiar mai
mult.
Instinctual sau în virtutea păcatului original, omul poate fi mai rău ca un lup pentru el
însuşi (cum afirma Hobbes), supravieţuirea colectivă impunându-i respectarea unor principii
însuşite încă din copilărie : respectul faţă de părinţi, abţinerea de la furt, de la a ucide pe
altcineva, îndeplinirea angajamentelor etc. Dacă aceste reguli sunt instinctive sau cultivate
este încă un subiect nerezolvat chiar dacă toate culturile au făcut din el un obiect al dezbaterii.
Drepturile universale ale omului, în pofida impunerii lor rămân încă un deziderat, realitatea
diversităţii culturale impunând raporturi conflictuale sau de dependenţă între comunităţile care
compun umanitatea.

Asigurarea ordinii lumeşti şi naturale : dimensiunea religioasă a vieţii sociale

Morala nu este singura „necunoscută” a culturii umane. Observaţia empirică a naturii
revelează, în optica multor culturi, o armonie profundă între fenomenele naturale, viaţa umană
participând la un întreg coerent, reglat de forţe obscure. Ciclurile naşterii, creşterii, morţii sau
renaşterii (mai ales în ceea ce priveşte vegetaţia şi unele fenomene cereşti precum mişcările
aştrilor) dau un sens deplin fiecăruia : jocul eternei reântoarceri, muncile şi zilele care se
repetă ciclic, moartea şi speranţa renaşterii (Eliade, 1947). Dar, dintr-odată, armonia este
întreruptă fie de mişcări telurice sau atmosferice, bulversând ordinea lumii, ca expresie a
mâniei divine. Pentru a le calma este nevoie de rituri şi de sacrificii, eventual de pedepsit
vinovaţii.
În plină epocă ştiinţifică, lupta împotriva ameninţărilor care apasă asupra ciclurilor
naturale şi a ansamblului ecumenei implică o ardoare quasi misionară a „sectelor” ecologiste :
trebuie să folosim energii reânnoibile, să consumăm „bio”, să creăm rezervaţii pentru a
garanta supravieţuirea tuturor speciilor etc.
Fiecare religie, fiecare ideologie laică, aduce în prim plan un principiu social egalitar sau
ierarhizat, o morală care cuprinde datorii şi interdicţii, un model politic care legitimează
puterea şi ghidează relaţiile omului cu natura.

Aiurea, dincolo şi construcţia ordinii valorilor

Pe ce se fondează demersul care impune o ordine a valorilor şi instituie societate pe
aceste baze? Observaţia ne poate spune ce există şi atunci când este bine condusă, ce
devine dar nu ne permite să trecem de la constatare la prescripţie.
Imaginaţia poartă spiritul dincolo de orizont, fie că este vorba de copilul care călătoreşte
în ţările reprezentate pe timbre poştale sau de credinciosul care aspiră la fericirea eternă a

56
paradisului, temându-se de proba purgatoriului (în lumea catolică) şi mai ales, de căderea în
infern.
Spaţiul frecventat de către oameni nu se limitează niciodată la cel revelat de observaţie
fiind dublat de spaţii virtuale, înzestrate de oameni cu calităţi superioare. Munţii locuiţi de
spirite invizibile şi puternice, paradisul şi infernul promis sufletelor celor dispăruţi, iau forme
diferite în funcţie de cultură. Cuvinte, imagini, idei, povestiri transmise din generaţie în
generaţie ca o moştenire esenţială formează un ansamblu distinct în cadrul oricărei culturi.
Inaccesibile simţurilor, aceste tărâmuri aparţin universului discursului. Cu toate acestea lumea
de dincolo este dotată cu sensuri şi realităţi cel puţin la fel de mult ca aceea în care trăim. Ea
revelează, prin comparaţie, deficienţele, injustiţiile şi defectele ordinii existente. Spiritul care a
explorat aceste tărâmuri are privilegiul unui punct de vedere de ansamblu care îi permite să
observe lumea noastră, să o privească cu simţ critic şi să indice modalităţile de acţiune
necesare îndeplinirii aspiraţiilor de genul celor exprimate în sintagma evanghelică „precum în
ceruri aşa şi pre pământ”. Regulile de conduită, modelele de comportament, formele
dezirabile de manifestare a mediului însuşi sunt astfel construite, prin raportarea la o lume
ideală, de dincolo. Topologia realităţilor ultime care dau un sens universului, naturii, societăţii,
individului însuşi nu este atât de diversă, culturile exprimându-le aproximativ prin aceleaşi
mijloace (Eliade, 1963, fig.4.).

Imanenţă, politeism şi ubicuitatea sacrului

Unele culturi consideră că în fiecare cultură şi în fiecare fiinţă, există o esenţă care îi
conferă consistenţă şi densitate, explică natura, mişcările, comportamentele şi evoluţia sa.
Energia fundamentală a lumii este în această viziune imanentă pentru că forţele sale se
ascund în fondul materiei inanimate sau în formele vii. Aceste forţe, concepute ca spirite
întrupate sau încastrate în diversele forme ale materiei, pot părăsi locul vremelnic, se pot
deplasa sau reântrupa. Lumea păgânismului este o lume vrăjită, sacralitatea fiind multiformă
şi ubicuă. Fiinţele supranaturale sunt atrase de lumea noastră, migrând spre ea, adunându-se
şi reproducându-se aici. Natura colcăie de genii, elfi sau nimfe care par a copia oamenii în
înfăţişare dar nu se supun legii gravitaţiei. Forţele care acţionează în lumea noastră sunt
adesea generale, în loc să fie specifice unui obiect. Geomanţia chineză de exemplu,
reperează astfel în topografie canalele parcurse de yin şi yang, încercând să le respecte
pentru o mai bună amplasare a monumentelor, caselor sau mormintelor (cu reverberaţii
actuale în curentul feng-shui).

57
 Transcendenţa şi celelalte lumi : religia, metafizica şi fabula
Alte sisteme de gândire situează universul ultim dincolo de ceea ce poate fi atins cu
simţurile noastre, în ceruri, în lumea subterană sau în spaţiul abstract al revelaţiei sau al
Raţiunii. Concepţia lor despre adevăr se bazează pe ideea transcendenţei. Lumea este
dublată de un spaţiu unic, animat de o forţă generală care guvernează totul. Aici, universul
încetează să mai fie eterogen, fiind conceput de o divinitate (în principiu unică). Cele două
lumi comunpică în locuri privilegiate în care se manifestă puterea divină. Ontologia spaţiului
nu este uniformă, unele puncte sau anumite zone sunt dotate cu o realitate în care aflorează
lumea de dincolo, încărcată cu o putere sacră, misterioasă şi neliniştitoare (Eliade, 1965,
fig.5).
În multe culturi ale lumii, sacrul tranzitează prin axis mundi, axa lumii, centrul, privilegiat
astfel ca şi loc (tipic în spaţiul chinez care se şi pretinde a fi imperiul „de mijloc”).

Formele pe care le ia
interpretarea transcendentă a
universului sunt multiple :
religioase în cazul
monoteismelor; metafizice,
insistând asupra neantului ca
fundament al înţelepciunii, în
budism; reflecţie asupra
tranzitivităţii şi nepermanenţei
care asigură coerenţă taoismului
şi şintoismului japonez; bazate
pe ideea unei Raţiuni universale

58
în cazul filozofiei greceşti, transformată în raţionalism metafizic în perioada Renaşterii prin
combinaţie cu gândirea creştină. De la un sistem cultural la altul, principiul explicativ se
schimbă dar structura gândirii rămâne identică, sprijinindu-se pe acceptarea existenţei unei
alte lumi, fiind o gândire axiologică.

Universul fabulei şi al valorilor estetice

În multe cazuri, universurile imaginare nu sunt ataşate de valori morale sau metafizice
fiind apreciate pentru graţia, frumuseţea, armonia sau exotismul lor.
Scara de valori care armează cultura nu priveşte numai morala. Tărâmurile care îi
servesc drept fundament îmbracă şi alte forme decât cele ale revelaţiei. Spaţiile fabulei, ale
reveriei sau contemplării artistice completează astfel pe cele ale credinţei religioase sau ale
Raţiunii metafizice dând imaginarului o dimensiune poetică şi estetică. Topologia lor este
calchiată pe aceea a lumii de dincolo religioase sau metafizice (fig.6).

Imaginile şi muzicile care încântă spiritele şi inimile nu sunt ele inspirate dintr-un univers
imaterial cu care geniile comunică într-o măsură pe care nu o cunoaştem? Umaniştii
Renaşterii credeau în acele sfere accesibile acelor spirite suficient de bine formate pentru a
penetra universul Raţiunii metafizice după modelul platonician. Ei plasau formele antice pe un
pisc de care încercau să se apropie prin reînnodarea legăturilor cu o presupusă vârstă de aur
elenistică sau romană. În momentul în care filozofiile istoriei triumfă în secolul al XIX-lea,
modernitate devine referinţa ultimă a creaţii artistice : lumea de dincolo din care se inspiră
este de data aceasta aceea a viitorului, a utopiei. Artistul devine cel care pătrunde tendinţele
încă în gestaţie şi extrage formele picturilor sale sau ritmurile şi temele operelor sale :
avangarda este referinţa unică a modernităţii.

59
 Activitatea artistică a fost multă vreme intim legată de viaţa religioasă : tragedia greacă
este o artă sacră, la fel şi misterele medievale, construite pe acelaşi model, ambele
prefigurând teatrul clasic. Pictura şi sculptura au avut adesea ca funcţie primordială aceea a
comemorării revelaţiei sau a întruchipării divinităţii într-o formă inefabilă, ceea ce explică
pasiunea declanşată în aria bizantină pentru cultul icoanelor şi furoarea iconoclaştilor.

Transcendenţă, Vârstă de Aur, Tărâm lipsit de Rău şi Utopie

Lumea perfectă a visurilor, debarasată de Rău şi de mizeria lumii este adesea
concepută ca un paradis pierdut (Eliade, 1965). Mitul vârstei de aur este împodobit cu toate
elementele pozitive ale societăţilor trecutului. Tărâmul lipsit de Rău există adesea în lumea
concretă şi în timpul aferent fiecărei civilizaţii, undeva dincolo de orizontul apropiat.
Amerindienii Guarani din Paraguay concep acest tărâm ca pe ceva concret, dincolo de un lanţ
de munţi, îndreptându-se în migraţiile lor spre acea direcţie fără a-l putea atinge, cu fiecare
deplasare el devenind tot mai îndepărtat.
Aceste concepţii paseiste, exotice, despre o lume ideală par adesea paralizante. Se
opun concepţiilor fondate pe credinţa în progres, într-un mâine perpetuu în care-şi plasează
speranţele. Această certitudine a unui mâine mai bun stimulează energia şi obligă indivizii să
clădească o lume concretă, mai bună pentru urmaşii lor.
Revoluţia ştiinţifică a condus gânditorii europeni, începând cu secolul al XVIII-lea, să nu
mai caute dincolo de lucruri şi de fiinţe explicarea acestei lumi ci în ea însăşi. Este un retur la
imanenţă, dar sub o formă diferită de aceea a păgânismului antic sau al gândirii chinezeşti.
Pentru noul spirit ştiinţific, forţele care explică lumea sunt incluse în materie, în fiinţe sau în
oameni şi pot fi descifrate prin observarea fenomenelor. Acestea iau alura cauzalităţii
mecanice de la evoluţia vieţii la sensul istoriei.
Raţionalismul ştiinţific se înscrie într-un spaţiu omogen de unde sacrul este exclus, dar
ideologiile extrase de aici valorizează sensul evoluţiilor şi forţele care le ghidează. Este cazul
filosofiei istoriei asociată ideii de progres ştiinţific.

6.2.Putere şi ordine normativă

Puterea nu poate deveni stabilă decât dacă este acceptată. Ea apare ca atare dacă îşi
trage legitimitatea din lumea de dincolo acceptată de societate. În societăţile politeiste, regele
apare ca mare preot, intermediar al puterilor supranaturale. Forţând nota, şeful poate accede
la statutul de semizeu sau chiar de zeu, devenind împărat.
În religiile revelate suveranul este acceptat ca fiind delegat (uns) de către divinitate,
explicându-se astfel diversele forme de subordonare dintre Biserică şi Stat. Cearta legată de

60
investitura papală a dominat astfel relaţiile conflictuale dintre Roma şi Sfântul Imperiu
Romano-Germanic.
Odată cu laicizarea lumii, în secolul al XVII-lea, sursa puterii încetează a mai fi
transcendentă, derivând din voinţa poporului care prin reprezentare desemnează guvernul.
Exerciţiul puterii este legat de lumea de dincolo, de formele prin care culturile sunt
convinse că aceasta este guvernată. În trecut, exercitarea puterii era mai facilă din locurile
considerate a fi legate de transcendent (lumea de dincolo), locuri în care se concentrau
funcţiile religioase, fie că ne situăm în Egipt, Mesopotamia, estul Asiei sau America centrală.
Impregnarea puterii cu religiozitate conduce astfel la ideea sacralităţii acesteia care nu dispare
nici chiar în societatea modernă marcată de divizarea acesteia între puterea executivă
(guvern), cea legislativă (judiciară) şi cea consultativă (parlament). Dorinţa de a impune
armonia şi echilibrul între cele trei puteri este vizibilă în peisajul urban al unor capitale
dominate de funcţia administrativă (Washington, Canberra, Brasilia sau New Delhi).
Legitimată astfel, puterea impune respect în întreg spaţiul aflat în subordinea sa.

Miturile fondatoare
În fiecare societate, geneza sistemelor de valori este ilustrată de învăţături extrase din
texte considerate fundamentale. Acestea sunt calificate drept mituri fondatoare şi pot lua
forme diverse. În societăţile primitive acestea se raportează la origini, ilustrate de timpul
revolut al unor eroi civilizatori, epocă în care forţele care modelează lumea (zeii) se aflau în
relaţii mai apropiate cu muritorii. Structura cosmosului, a naturii nu prespunea atunci nici un
secret, totul era accesibil, controlabil pentru oamenii obişnuiţi. Amintirea acelui timp explică
rostul oamenilor pe pământ, promiţând o reântoarcere la timpul original după moarte. Miturile
astfel prezentate definesc o sacralitate complexă şi difuză.
În societăţile mai avansate, bazate pe religii revelate, divinitatea însăşi a dictat legile şi
dogmele unor profeţi. Aceasta garantează autenticitatea mitului fondator şi forţa sa de
penetrare.
În societăţile care au permis gândirea liberă, miturile fondatoare devin abstracte, bazate
pe Idei considerate esenţiale. Platon a imaginat astfel mitul cavernei printr-un text care nu se
raporta la un timp precis ci la o experienţă din care trăgea o lecţie filozofică. Platon îşi imagina
un şir de sclavi înlănţuiţi într-o cavernă, care nu cunoşteau despre lume decât umbrele
mişcătoare proiectate de un foc pe un perete. Ceea ce luau ei drept realitate era în fond
reflectarea palidă a a realităţii la care aveau acces oamenii liberi. În acelaşi mod, spunea
filozoful, aparenţele pe care le percepem nu sunt decât imaginea deformată a Ideilor
reprezentate de esenţa lucrurilor. Acesta este mitul fondator al raţionalismului metafizic
grecesc, preluat şi dezvoltate ulterior de civilizaţia europeană modernă.

61
 Filozofii istoriei din secolul al XVII-lea au vehiculat şi ei mituri fondatoare, pentru a
explica originea societăţii. Hobbes a lansat mişcarea în cunoscuta lucrare Leviatanul în care
încearcă să explice geneza umanităţii : omul primitiv era un lup pentru om (homo homini
lupus). Istoria este astfel o succesiune de perioade de instabilitate care mai de care mai
infernală. Pentru a ieşi din acest cerc vicios, oamenii au înţeles într-o zi că ei trebuie să
renunţe la dreptul de a recurge la violenţă pentru a se apăra, în favoarea Leviatanului care
asigură din acel moment pacea civilă. În acest scop a fost necesară semnarea unui Contract
Social care marchează debutul civilizaţiei, intrarea într-un timp mai puţin tumultuos, evitând
chinurile istoriei.
Semnificaţia Contractului Social s-a schimbat la J.J.Rousseau, în secolul al XVIII-lea.
Pentru el, omul natural (primitiv), trăieşte în inocenţă, doar civilizaţia îl corupe. Pentru a ieşi din
aceastp situaţie deplorabilă, oamenii trebuie să se unească printr-un pact care să îi elibereze
de mizeria actuală. Plasând semnătura contractului social în viitor şi nu în trecut, Rousseau a
situat momentul în care oamenii vor fi în sfârşit eliberaţi de povara unei societăţi opresive într-
un viitor ipotetic. Mitul contractului social ia astfel o dimensiune revoluţionară.

6.3. Raporturile dintre lumea noastră şi lumile de dincolo

Puterea carismatică şi puterea intelectuală
Lumea devine mai clară în momentul în care avem acces la lumile de dincolo în care pot
fi desluşite fără dificultate principiile care o determină, atunci când ştim să reperăm spiritele
care populează locurile şi animează fiinţele sau când ajungem să comunicăm cu tărâmurile în
care domneşte divinitatea sau, după caz, oficiază Raţiunea.
Societăţile au nevoie de indivizi capabili să străpungă misterele universului pentru a
fundamenta interpretările simbolice propuse ca şi norme de comportament. Sistemele
normative se sprijină astfel pe mărturia unor vizionari care au avut acecs la resorturile
profunde ale lumii. Mulţimile îi urmează adesea orbeşte, comportament care se află la baza
carismei care distinge într-o mulţime anonimă, personajele ieşite din comun fără de care
lumea ar fi altfel.
Vizionarii sunt obsedaţi de locurile care nu pot fi vizitate, situându-se în afara normalităţii,
adesea la limitele nebuniei. Şamanul primitiv îşi trage puterea din capacitatea sa de a călători
în timpul reveriilor sale, utilizând adesea substanţe psihotrope.
În unele civilizaţii, divinitatea însăşi preia iniţiativa de a se adresa umanităţii, încredinţând
unui profet învăţăturile sale (cazul monoteismelor).
Lumea de dincolo care dă semnificaţie lumii noastre nu este totdeauna cea a religiei ci şi
aceea a unor eroi care au curajul de a înfrunta pericole neobişnuite, semn al unui destin
particular. Ei sunt astfel întruchipări ale unor zei sau semizei, aşa cum era cazul în Grecia

62
antică, cu reverberaţii în epoca noastră unde campionii sportivi, capabili de performanţe
neobişnuite beneficiază de un prestigiu care în principiu are aceeaşi origine.
În civlizaţiile în care ideologiile au înlăturat religiile, intelectualul capabil de înţelegerea
mecanismelor care fasonează materia, transformă fiinţele şi orientează istoria este receptorul
carismei. Adesea, el împărtăşeşte această carismă cu artistul care revelează frumuseţea,
geniul fiind considerat de multe ori ca fiind o manifestare particulară a unei alte lumi,
inaccesibile majorităţii.
Liderii carismatici sunt cei cărora le revine sarcina rsponsabilităţii de a institui sistemen
de valori pe baza cărora se sprijină societatea. Forţa creatoare se epuizează însă odată
trecut timpul geniilor fondatoare. Autoritatea trece atunci în mâinile celor care menţin tradiţia,
păstrează integritatea acesteia şi o pot reinterpreta pentru a o adapta circumstanţelor şi
problemelor lumii actuale. Personajele cheie devin înţeleptul, preotul şi intelectualul. Viaţa
socială nu poate exista fără astfe de personaje care o legitimează sau o transformă.

Ruga, meditaţia, reculegerea, militantismul, angajarea

Orice credincios trebuie să se retragă din lume, să se reculeagă, să mediteze asupra
sensului lucrurilor, asupra forţelor care modelează lumea, asupra zeilor, spiritelor, divinităţii,
Raţiunii care îl ghidează. Pentru a se adresa divinităţii credinciosul întrerupe cursul existenţei
sale pentru a da o structură religioasă sau filozofică perioadei de reculegere. Dorinţa de calm,
de solitudine îl conduce la izolarea fie în spaţii concepute în acest scop (mănăstiri, temple) fie
în zone îndepărtate de lume (deşerturi, munţi etc.). Meditaţiile şi rugăciunile necesită o
atmosferă solemnă astfel încât locurile în care acestea sunt susţinute nu sunt alese la
întâmplare ci în funcţie de modul în care spaţiul este investit cu o anumită sacralitate. În cazul
în care spaţiul este unul obişnuit va fi consacrat. Sacralizarea spaţiului merge până la
amenajarea unor colţuri din locuinţă în acest scop (pentru altare, sanctuare, la unele religii)
deşi existenţa unui spaţiu comun asigură o mai mare coeziune grupului religios, cazul
musulmanilor care, în fiecare vineri se adună în moschei pentru rugăciune. În acest fel se
ajunge la opoziţia dintre cei care îşi permit participarea la astfel de manifestări şi cei care sunt
obligaţi să se conformeze unor condiţii speciale (de ex. în religia musulmană se ajunge până
la desconsiderarea beduinilor care, din raţiuni obiective, nu au posibilitatea să se roage într-o
moschee).
Sacralitatea locurilor în care au fost îngropaţi strămoşii fondatori (mausolee) sau în care
s-a desfăşurat o revelaţie ori a avut loc un martiraj(frecvent în creştinism) atrage credincioşii
determinând manifestări ample de genul pelerinajelor.
Dorinţa de izolare de toate păcatele lumii nu are totdeauna o dimensiune morală. Unele
culte (precum cel catolic în primul rând) consideră că cel care caută izbăvirea nu prin

63
retragerea în pustietate o va găsi ci prin implicarea activă în rezolvarea unor probleme sociale
prin angajare totală în numele unei credinţe. Este de altfel o latură privilegiată şi încurajată în
perioada contemporană. Marile religii încearcă de obicei să combine cele două variante,
catolicismul de exemplu a generat ordine călugăreşti specializate (fie meditative fie caritative).
Rugăciunea, meditaţia şi reculegerea sunt intim legate de grija păstrării memorii celor
plecaţi. Raporturile dintre lumea noastră şi aceea a celor dispăruţi trece astfel şi prin instituţii
amenajate pentru acest scop (cimitire). Atitudinea faţă de moarte diferă de la o religie la alta :
înmormântare, cu sau fără fast, incinerare şi conservare a cenuşii, expunere. Schimbarea de
atitudine este un bun indicator al mutaţiilor sociale în curs, cazul societăţii occidentale unde
tradiţia creştină a înmormântării pierde teren în favoarea incinerării.

Timpul primoridial, spaţiul original şi riturile

În multe sisteme de gândire, adevărul nu se manifestă în locuri şi timpuri banale precum
cele în care trăim ci într-un timp primordial şi într-un spaţiu considerat original (în unele cazuri
într-un viitor ipotetic). Eliade afirma că Lumina (ca sursă a adevărului) se situează într-o
durată şi o întindere detaşată de timpul nostru, fără materialitate şi fără o scurgere a clipelor :
in illo tempore.
Lumea area nevoie totdeauna de o reânnodare a relaţiilor cu puritatea clipelor de la
începutul lumii ori în acest sens trebuiesc înţelese riturile, momente în care credincioşii se
apropie de sursa puterii şi a adevărului. Unele rituri fac apel exclusiv la oralitate, altele implică
şi dansul ori sacrificiile, devenite simbolice în religiile monoteiste. Importanţa sacrificiului
rezidă în alianţa pe care o instituie cu forţele care guvernează lumea, captându-le atenţia,
calmându-le mânia şi atrăgându-le bunăvoinţa prin ofrande sau jertfind o fiinţă al cărei sânge
are darul de a răscumpăra greşelile tuturor (expresia supremă este sacrificiul lui Hristos în
religia creştină).
Adesea există impresia că aceste structuri mentale aparţin trecutului, unor societăţi
dominate de religie şi că laicizarea însoţită de expansiunea unor noi ideologii (democraţia este
printre ele) ar fi permis marginalizarea acestor practici retrograde. Se pare însă că resorturile
intime ale existenţei noastre au nevoie, mai devreme sau mai târziu totuşi, de aceste
manifestări.
Sistemele de gândire dezvoltate odată cu triumful raţionalismului în secolul al XVII-lea
au impus noi mituri. Nu de genul celor care conţin eroi mai mult sau mai puţin imaginari ci
orientate spre explicarea societăţii, a naturii. Răul, păcatul nu au dispărut dar se manifestă la
altă scară, avându-şi originea în inegalităţile sociale care privează o parte din populaţie de
drepturile sale elementare. Răul rezultă din pervertirea umanităţii şi pentru a restaura puritatea
este nevoie de schimbarea esenţială a lumii. Nu prin sacrificiul unui singur individ (ca în

64
creştinism) ci prin sacrificarea unor întregi categorii sociale. Ritualul şi-a schimbat numele,
devenind revoluţie dar funcţiile sale sunt identice, restaurând un timp considerat primordial şi
inserând o ruptură în evoluţia anterioară considerată nocivă (a aminti aserţiunea emisă de Ion
Iliescu referitoare la faptul ca moartea celor cateva mii de cetăţeni în decembrie 1989 ar fi
avut acest scop cathartic). În acest fel se oferă societăţii şansa unui nou început.

6.4.Identităţile colective
Lumea de dincolo care fondează gândirea normativă justifică atât existenţa culturilor
(care grupează şi împărtăşesc aceeaşi credinţă) şi a societăţilor (care adună pe cei supuşi
aceleiaşi puteri). Identitatea unui grup se exprimă printr-un simbol, de obicei derivat din
credinţa însăşi. Acest simbol reuneşte, elimină diferenţele între membrii aceleiaşi culturi
subliniind elementele comune. Crucea aminteşte astfel tuturor creştinilor esenţa credinţei lor la
fel ca şi drapelul care înflăcărează oştile sau astăzi stadioanele.
Printre simbolurile care ajută la structurarea identităţii colective, teritoriul joacă un rol
central, constituind baza materială a existenţei comune, furnizând o parte importantă din
resursele existenţiale indispensabile. Teritoriul este un cadru comun, format din locuri
încărcate cu semnificaţii la care toţi membrii unei societăţi au acces : sanctuare, câmpuri de
bătălie, monumente, pelerinaje etc. Este locul unde generaţiile trecute au trăit, au luptat ori s-
au sacrificat în numele acelor simboluri comune.
Există societăţi legate atât de mult de teritoriul lor încât nu dispun de alte simboluri. De la
Pacific până în Africa meridională, trecând prin Australia şi Madagascar, oamenii trăiesc în
spaţii mitizate, simbolice prin ele însele.
Identităţile instituite de o cultură nu există numai şa nivelul global al societăţii. Ele dau
consistenţă şi unor celule intermediare ale construcţiei sociale (clanuri, triburi, ginţi, familii
etc.). Aceasta explică forţa structurilor elementare de înrudire în societăţile politeiste, unde
fiecare grup de descendenţi dispune de propriile altare şi rituri (cazul Indiei). Spaţiul sacru nu
este compus numai din locuri publice, dispunând şi de locuri private. În Roma antică, forţa
familiei era confortată de cultul zeilor lari (ai casei), situaţia nefiind prea diferită în mediile
tradiţionale din China sau Japonia.

Concluzie : lumea de dincolo şi orizonturile de aşteptare

Lumea de dincolo este o reprezentare împărtăşită de grupuri sociale de dimensiuni
diverse. Oferind o viziune despre lume elaborată plecând de la un loc inaccesibil, subliniază
ceea ce ar trebui să fie prin opoziţie cu ceea ce există.
Pentru a explica dinamica societăţilor, este preferabil să ştim de ce şi cum se
proiectează acestea în viitor. Cea mai mare parte a lucrărilor pune accentul pe imperativele pe

65
care interpretările religioase şi ideologice asupra realului le propun : graţie valorilor pe care şi
le-au impus grupuri ajung să parvină la eliminarea tiraniei aici şi acum. Această perspectivă
nu este falsă dar ignoră componenta dinamismelor colective : orizonturile de aşteptare ale
indivizilor. Oamenii şi femeile devin conştienţi de poziţiile lor, de nevoile şi aspiraţiile
profesionale specifice. Sunt conştienţi că vor trebui să colaboreze cu instituţiile, regulile şi
apăsările societăţii în care trăiesc. Ei cunosc regulile moralei şi prescripţiile religioase dar le
aplică în situaţii concrete, conform intereselor şi preferinţelor proprii, adaptându-le şi
reinterpretându-le adesea. Libertatea umană se naşte din confruntarea constant reânnoită
care se manifestă între normele colective şi orizonturile individuale de aşteptare.

Capitolul 7
Arii culturale, culturi şi civilizaţii

7.1.Cultura este o realitate în continuă mişcare, fiecare individ primeşte un bagaj propriu,
în funcţie de epoca şi locul în care trăieşte dar şi de itinerariul pe care-l parcurge. Experienţa
fiecăruia îi permite să adapteze şi să îmbogăţească ceea ce a moştenit. Procesul de
transmitere şi reinterpretare tinde să diferenţieze formele culturii, pentru că indivizii care
compun societatea nu urmează aceleaşi traiectorii, nu întâlnesc aceleaşi persoane şi nu sunt
implicate în aceleaşi cercuri de intersubiectivitate (Hägerstrand, 1970, Giddens, 1984).
În anumite arii, similitudinea mijloacelor de expresie intelectuală, a atitudinilor şi
aspiraţiilor individuale este totuşi frapantă, explicându-se prin existenţa unor factori de
omogenizare care contracarează fragmentarea.
Este normal ca oamenii care trăiesc în acelaşi loc să împărtăşească moduri comune de
acţiune şi de comportament datorită imitaţiei şi a existenţei unui limbaj comun (chiar în zone
multietnice) care transmite practicile şi cunoştinţele necesare supravieţuirii. În grupurile
tradiţionale, coabitarea şi oralitatea favorizau reproducerea aceloraşi teme culturale.
Condiţionarea creată de modelele de percepţie şi de discurs erau suficiente pentru a menţine
unitatea grupului. În acelaşi timp, diferenţele nu întârziau să apară acolo unde intervenea
distanţa sau lipseau relaţiile dintre grupuri.
Stabilirea facilităţilor de comunicare favorizează difuziunea inovaţiilor astfel că odată cu
schimburile se deplasează şi tehnicile. Ansamblul reţetelor utilizate în diverse locuri începe
astfel să devină asemănător. În acest fel apar ariile culturale care desemnează ansmblurile
care rezultă din mobilitatea oamenilor, informaţiilor, bunurilor şi tehnicilor. Întinderea lor
depinde de obstacolele care se interpun, fie cele naturale fie cele impuse de convenţiile de
comunicare, de exemplu de existenţa unor arii etno-lingvistice.

66
 Traiectoriile vieţii sunt mai variate în cazul populaţiilor mobile, în acest caz informaţiile
fiind mai diverse, pătrunzând cu mai mare uşurinţă. Forţele care tind să diferenţieze culturile
îşi păstrează importanţa în lumea contemporană, factorii care împing oamenii la acceptarea
unor noi atitudini, practici şi valori sau la respingerea acestora după caz nu mai acţionează
automat ci sunt dependente de sentimentele identitare, de grija prezervării fundamentelor
culturii proprii. Sentimentul de apartenenţă la o cultură devine cu atât mai pregnant cu cât
această permite individului accesul la o condiţie superioară în plan social şi civilizaţional.

Rolul distanţei în formarea ariilor culturale

Care sunt efectele pe termen lung ale comunicării? Unele probleme cu care se
confruntă oamenii sunt universale (asigurarea educaţiei copiilor, structurarea relaţiilor sociale
şi controlul comportamentelor deviante) dar altele depind de condiţiile geografice : nu putem
cultiva aceleaşi plante peste tot, materialele utilizabile diferă de la un loc la altul etc. Numărul
răspunsurilor posibile este identic cu acela al unităţilor naturale care pot fi detaşate şi în sânul
cărora, de obicei, se ajunge la o omogenitate. Acolo unde condiţiile naturale sunt similare,
soluţiile sunt adesea multiple, fiecare grup, sau comunitate, având posibilitatea să aleagă,
conducând astfel la o structură mozaicată a trăsăturilor culturale. Difiziunea poate estompa
adesea aceste diferenţe, în cazul unor inovaţii radicale, inventării unor proceduri mai eficiente,
a unor instrumente mai performante. Cel care reuşeşte primul să facă faţă unei dificultăţi
deţine avantajul întâietăţii, conducând la adoptarea unor caracteristici specifice la mare
distanţă. Inovaţiile se extind în ariile geografice omogene în pată de ulei, omogenizarea
spaţiului fiind astfel mult uşurată. Mijloacele de comunicare rapidă implică o tendinţă de
omogenizare la fel de rapidă, artefactele tradiţionale fiind abandonate în favoarea producţiei
de serie chiar şi atunci când produsele standardizate sunt adaptate unor condiţii locale (un
tractor rămâne în principiu un tractor indiferent că este folosit în câmpiile cerealiere ale
Europei, în orezăriile Asiei Musonice sau în grădinile de lugume ale bazinului mediteranean).

Difuziunea din aproape în aproape

În lumea de altădată, difuziunea se supunea unor procese simple, uşor de modelizat
aşa cum a şi încercat Hägerstrand (1968) în Suedia, în momentul în care spaţiul rural
tradiţional este pătruns de progesul societăţii industriale. Difuziunea progresului tehnic are în
acest caz drept prim agent (vector) familiile mai instruite, cu resurse economice mai
importante. Masa celor care ar putea beneficia de pe urma inovaţiei rămâne iniţial ezitantă.
Pentru a se decide nu este suficient să cunoască existenţa unui anumit echipament
performant sau a unui material genetic selecţionat ci trebuie să se convingă ei înşişi de
avantajele adoptării inovaţiei şi să măsoare eventualele efecte perverse. În acest scop

67
exemplul şi reuşita celor care au iniţiat difuziunea este capital. Urmând aceste idei,
Hägerstrand a putut studia modul în care în Scania (sudul Suediei) s-a difuzat succesiv, la
câţiva ani distanţă, utilizarea păşunilor artificiale, introducerea creşterii bovinelor în stabulaţie
şi utilizarea automobilului.
Atâta timp cât societatea este puţin diferenţiată sociale iar deplasările oamenilor şi ideilor
se desfăşoară în ritmul mersului pe jos, difuziunea se produce în valuri concentrice în jurul
centrelor de inovare (fig.7). Pe această idee se sprijină de altfel şi cercetarea arheologică
atunci când se încearcă reconstituirea difuziunii unei culturi. Propagarea este mult mai rapidă
în lungul unor căi de transport mai lesnicioase şi mai frecventate, implicând masiv factorii
geografici (fig.8). Se ajunge astfel ca unele ţinuturi îndepărtate să fie atinse de progres mai
rapid decât cele din imediata vecinătate a centrului de difuziune, dezavantajate de izolare
(geografică sau politică).
De exemplu, cultura cerealelor prin utilizarea plugului şi domesticirea bovinelor, ovinelor
şi caprinelor apare în Semiluna fertilă (Orientul Apropiat) în cursul mileniilor VII-VI ante
Cristos, difuzându-se în câteva direcţii preferenţiale : India, Asia Centrală şi Extremul Orient,
spre est şi bazinul mediteranean şi Europa spre vest. Între Asia Mică şi vestul Europei,
procesul de difuziune a acestei unde de progres a durat circa trei milenii, într-un ritm de 100
km pe secol sau 30 de km pe generaţie (cf.C.Renfrew, fig.9).

Difuziunea ierarhică
Propagarea schimbării este mult mai rapidă iar conturul ariilor de difuziune este mai
neregulat în cazul societăţilor avansate. Atunci când continuă să depindă de contactele
directge, nivelurile superioare ale ierarhiei urbane sunt atinse primele sau în cazurile în care
marile metropole nu coincid cu locul de reşedinţă al claselor superioare, acesta poate servi ca
releu.

68
 Studiul lui Hägerstrand este util şi pentru a înţelege ce se petrece la nivelul
categoriilor care beneficiază de lărgirea orizontului prin educaţie. Atenţia acestei elite
deschise spre nou poate fi atrasă şi de lucruri aparent fără importanţă dar care pot deveni
foarte rapid sursa unor inovaţii. Circulând mai mult, această categorie are un rol important,

69
concentrarea lor în marile centre urbane implicând şi o mai rapidă circulaţie a informaţiei.
Această difuziune ierarhică este canalizată de către sistemele de transport şi comunicaţie,
care sunt în general polarizate (fig.10). Aceste sisteme reflectă şi structura piramidală a
societăţii, informaţia răspândindu-se în cascadă, de sus în jos. Difuziunea aspectelor
tehnice ale culturisme este mai uşor de analizat. În acest domeniu au fost puse în evidenţă
cu regularitate, ritmuri, fronturi sau modalităţi ierarhice de difuziune.

70
 Analiza trăsăturilor culturale şi cartografierea lor
Studiile culturale au fost impuse pe parcursul secolului al XIX-lea de către etnografii
fascinaţi de societăţile pe care le descopereau în călătoriile întreprinse în ţinuturi exotice.
Timpul scurt şi necunoaşterea limbii locale îi determina să acorde o atenţie mai mare
aspectelor materiale ale culturisme. Aceasta cu atât mai mult cu cât muzeele etnografice,
tot mai multe şi mai complexe, cereau tot mai multe exponate originale. În acest context,
culturile erau concepute ca o colecţie de trăsături distincte, independente unele de altele :
artefacte (unelte, veşminte, locuinţe), limbi (o atenţie deosebită era acordată cuvintelor
însuşi), basme şi legende, ritualuri şi ceremonii. Scopul principal consta în repertorierea şi
cartografierea acestora. Cei orientaţi spre lingvistică erau interesaţi mai ales de vocabular
şi au observat că este mai dificil de cartografiat particularităţi lingvistice. Traseul unor
izoglose nu este decât rareori foarte clar în interiorul unei arii lingvistice (de exemplu,
palatalizarea unor consoane în unele graiuri româneşti nu urmează o limită clară, fiind
caracteristică şi în ansamblul Moldovei dar şi în Banat sau în unele zone din Muntenia sau
Oltenia).
Mediul geografic nu este niciodată perfect omogen. Societăţile nu au decât o
influenţă fragilă asupra mediului, tehnicile adaptate la un anumit mediu devenind
inutilizabile atunci când condiţiile se schimbă. Nu este nimic surprinzător astfel în a
observa că extinderea unor spaţii cultivate, a unor sisteme agricole, materiale şi moduri de
construcţie, a unor elemente de vocabular care permite definirea acestora, coincide cu
compartimentarea lumii naturale. De aici încercarea de definire a ariilor culturale (Wissler,
1924) şi de editare a unor materiale cartografice de anvergură. Limitele acestora nu sunt
totdeauna clare, încât impun obligatoriu reprezentarea unor zone de tranziţie care nu
coincid totdeauna cu discontinuităţile naturale. Adesea mult mai importante sunt
discontinuităţile lingvistice (de exemplu, în Franţa de Est, consumul de varză roşie este
calchiat aproape perfect pe aria dominată de dialectul alsacian al limbii germane).

Luarea în posesie, migraţiile, substituirile şi amestecurile

Mărturiile arheologice, resturile mortuare şi uneltele folosite de către o cultură, se
suprapun adesea altora pe care le înlătură. În acest mod unele culturi se pot extinde la
scară largă. Atunci când înlocuirea este brutală sau totală, rareori aceasta s-a produs
pacific prin jocul clasic al difuziunii. Migraţia unor popoare întregi sau invazia unor grupuri
bine înarmate sau mai avansate material este mult mai frecventă.
Dacă un popor A se pune în mişcare spre alte teritorii deja ocupate de cultura B ( de
exemplu helveţii împinşi de germani spre sud în epoca lui Cezar) se pot desprinde mai
multe situaţi:

71
 -Cultura B şi semnele sale distinctive sunt totalmente distruse;
-Cultura A înlocuieşte cultura B, dar se îmbogăţeşte cu câteva trăsături pe care le
conservă ulterior ca fiind proprii (toponimie, elemente lingvistice), putând vorbi astfel de
persistenţa substratului;
-O fuziune şi o îmbogăţire reciprocă va conduce la formarea culturii AB, aşa cum a
fost cazul culturii dacilor sau galilor romanizaţi de ex.;
-O juxtapunere a celor două comunităţi şi o prezervare a particularităţilor proprii, chiar
în condiţiile în care elementul autohton pierde puterea politică. Aceasta pune probleme de
toleranţă reciprocă şi de subordonare, aşa cum se întâmplă în Balcani sau în Orientul
Mijlociu.

7.2.Barierele culturale : schimbarea codurilor şi barierele politice

Rolul codurilor : limba şi scrierea
Comunicarea culturală încetează a mai fi uşurată atunci când se schimbă codurile.
Invers, uşurinţa raporturilor instituite între cei care nu au de surmontat nici un obstacol
multiplică similitudinile. Pentru a învăţa să consumi un aliment, să mânuieşti o unealtă sau să
o fasonezi este necesar ca difuziunea artefactului să fie precedată sau însoţită de
comunicarea lingvistică. Importanţa schimburilor în ariile în care comunicarea este uşoară
sfârşeşte prin a impune aceleaşi uzanţe şi acelaşi mod de abordare.
Comunitatea lingvistică ajută şi la conştientizare colectivă. O arie culturală este înainte
de toate o realitate obiectivă, devenind adesea o reprezentare consimţită. Ceea ce rămâne
mai important este, la limită, ideea pe care şi-o face o colectivitate despre ea însăşi mai mult
decât similitudinea observabilă a trăsăturilor culturale.
Limba este sistemul de codificare fundamental al oricărei culturi dar nu este singurul.
Scrierea este un cod care presupune un sistem de comunicare prin intermediul unor semne
însuşite în prealabil. Scrierea alfabetică a cunoscut cea mai largă difuziune fiind adaptată sub
forma latină şi în afara bazinului mediteranean. Sistemele ideografice care nu transcriu
sunetele ci asociază concepte unor semne, au avantajul de a putea fi utilizate în pofida
barierei lingvistice. Scrierea chineză profită din plin de acest avantaj într-un context
multicultural. Aceasta şi explică absenţa unei unificări lingvistice a spaţiului chinez.

Frontierele politice ca bariere culturale

Modul de constituire a statelor şi politicile duse de către acestea favorizează mişcările şi
schimburile în interiorul graniţelor, limitând şi controlând legăturile cu spaţiile vecine.
Frontierele au astfel un efect analog celui al limitelor lingvistice : favorizează uniformizarea
trăsăturilor teritoriului naţional, marcând diferenţele faţă de teritoriile vecine. Multă vreme

72
opinia publică s-a manifestat exclusiv în interiorul spaţiilor politice structurate de statele
moderne.
Lărgirea atributelor şi domeniilor de intervenţie a puterii publice a întărit efectul cultural al
frontierelor. Dialectele au fost cel mai adesea înlocuite de limbille oficiale, impunând o mai
mare uşurinţă în comunicare, la scara teritoriului naţional. Instrucţia publică, reponsabilă de
această unificare a generat şi ea atitudini comune. De la un capăt la altul al unui stat se
formează deprinderi comune legate de organizarea timpului de muncă sau a celui liber. Presa
naţională, radioul, televiziunea accentuează această omogenizare şi fac mai sensibile
discontinuităţile impuse de frontiere.
De la o ţară la alta, obişnuinţele vieţii cotidiene se modifică : englezii conduc cu volanul
pe dreapta, francezii cinează la ora 19, spaniolii la ora 22 etc. Legislaţia cântăreşte mult în
formarea unor relaţii instituţionalizate : poate determina o mai mare stabilitate a căsniciei în
unele situaţii, în altele limitează dreptul la succesiune sau facilitează transmiterea
patrimoniului de la o generaţie la alta, toate aceste măsuri fiind menite să întărească familia.
În alte ţări este favorizată iniţiativa individuală, antreprenoriatul spre deosebire de cele în care
privilegiată este viaţa asociativă.
La nivelul cadrului instituţional, conceptul de stat este cel care se schimbă cel mai
adesea. În ţările de tradiţie latină, cetăţeanul aşteaptă de la stat protecţie, de unde importanţa
intervenţiilor statului în toate domeniile, de la cultură la economie. Într-o ţară ca Olanda,
responsabilitatea statului este aceea de a asigura un echilibru între comunităţile componente,
dându-le o largă autonomie în domenii precum educaţia, informarea, cultura.
În multe cazuri, barierele politice suprapun efectele lor pe frontierele lingvistice. Atunci
când vorbim de cultura franceză, italiană sau germană, nu ştim niciodată dacă aceasta este
delimitată de politică sau de limba vorbită. Într-un anumit sens însă, cultura franceză cuprinde
şi Valonia, Elveţia romandă sau Québec. Între aceste teritorii există o anumită solidaritate la
nivelul superior al literaturii sau artei dar nu şi în acela al vieţii cotidiene. De exemplu locuitorii
din Québec au mai multe în comun cu canadienii anglofoni sau cu vecinii din S.U.A. din
perspectiva vieţii cotidiene. În cazul statelor divizate de bariere lingvistice, unitatea culturală nu
poate fi decât parţială. De ex. în Elveţia, cantonul Ticino seamănă mult mai mult cu Italia decât
cu orice canton din partea germană a ţării, în afara similitudinilor din domeniul civic şi a
existenţei unei solide conştiinţe naţionale, a unor valori comune.

Cum pot fi surmontate barierele de cod sau frontierele politice

O schimbare de cod (limbă, scriere) impune o decriptare prin traducere sau adaptare la
un sistem de reguli gramaticale, limitând volumul informaţiilor, încetinind schimburile şi
introducând distorsiuni. Frontierele limitează volumul de fluxuri de bunuri şi informaţii,

73
privilegiind anumite categorii. Întreprinderile nu sunt însă împiedicate de barierele lingvistice
sau de frontiere, nevoile lor de desfacere a produselor sau de procurare a materiilor prime
fiind mult mai importante. Aspectele economice ale culturii, tehnicile de producţie şi concepţia
întreprinderilor sunt astfel mult mai puţin afectate de frontiere.

7.3. Factorii pozitivi ai omogenizării : identitatea, cultura şi civilizaţia

Analiza difuziunii ne ajută să înţelegem geneza ariilor culturale, termen care
desemnează spaţiile în care sunt utilizate aceleaşi tehnici, forme de organizare socială, valori
etc.

Rolul relaţiilor instituţionalizate şi codurile de onoare

Grupurile sociale au pus la punct coduri care indică cu cine pot fi întreţinute relaţii, sub
ce formă şi pentru care gen de tranzacţii, precizând avantajele car revin fiecărei părţi. În acest
fel au fost instituţionalizate majoritatea tipurilor de relaţii care asigură o anumită logică
societăţii prin conformarea indivizilor la aceste scheme stereotipe. Cultura ajunge să
standardizeze astfel, comportamente chiar dacă acestea rămân de faţadă.
Sentimentele de identitate joacă un rol profund în uniformizarea atitudinilor în interiorul
majorităţii grupurilor sociale. Dacă dorim să fim recunoscuţi ca membri cu drepturi depline,
trebuie să acceptăm atitudinile dominante şi să ne conformăm acestora. Astfel apar codurile
de onoare, specifice multor societăţi, în principal celor mediteraneene. Morala nu este astfel
individuală, în sânul comunităţii fiecare este solidar cu comportamentul celorlalţi. Dacă cineva
refuză să se plieze dezonoarea poate lovi întreaga sa familie.
La originea sentimentului de identitate se află adesea ideea unei descendenţe comune,
a unei istorii asumate sau a unui spaţiu cu care individul înnoadă relaţii aproape mistice. În
societăţile tradiţionale acest sentiment este mai puternic, prin participarea la aceleaşi activităţi,
mai ales la comunităţile care exploatează o nişă ecologică. Teritorialitatea este fundamental
legată de acest tip de identitate, însoţită de multe ori de o grijă aproape patologică de a evita
contaminarea cu influenţe externe. Prezenţa străinilor în ţară este percepută atunci ca o
ameninţare sau adesea ca o „mizerie”, de aici până la purificarea etnică nemaifiind decât un
pas. Identităţile construite pe imaginea pe care un grup şi-o creează sunt bazate adesea pe
stereotipe simple, care se perpetuează chiar şi în statele contemporane, în condiţiile unor
tehnici avansate sau a unor societăţi cosmopolite.

Coerenţa culturii asumată din interior : adeziunea intimă la valori

În anumite societăţi, oamenii nu au decât să se conformeze regulilor implicate de jocul
instituţiilor şi să acepte conduita aferentă identităţii colective pentru a se integra fără probleme

74
în viaţa comună. Aceasta nu implică adeziunea intimă la credinţe, fiind expresia unui anumit
formalism.
Procedurile de control al comportamentelor culturale merg mai departe atunci când
cerem fiecăruia să-şi însuşească credinţele şi valorile care garantează instituţiile, cimentează
identitate dar o transcende în acelaşi timp. Controlul exercitat de colectivitate asupra câmpului
cultural nu este numai conformism ci şi o motivaţie profundă sau o convingere personală.
Riscul refuzului conformării la valorile partajate este considerabil implicând excomunicarea
sau ostracizarea.
Procesele care tind să diversifice culturile sau, dimpotrivă, să conducă la convergenţa
lor, demonstrează faptul că rareori culturile au aceeaşi consistenţă. În multe cazuri
omogenitatea lor rezultă doar din caracterul sedentar al comunităţilor aferente, din lipsa unor
contacte cu exteriorul. În cea mai mare parte a cazurilor însă, coerenţa culturii vine din
necesitatea indivizilor de a se conforma la valorile care stau la baza sistemului instituţional
care le asigură avantaje.
Din momentul în care grupurile devin conştiente de ceea ce datorează culturii lor,
identitatea acestora se sprijină pe elemente specifice, fie elemente materiale (costum, limbă,
unelte, gesturi) fie forme de comportament (solidaritate, asociativitatee etc.). Natura culturii se
schimbă atunci când ele sunt clădite pe un corp de principii care trebuiesc interiorizate şi
aplicate de fiecare, de multe ori aceste principii fiind contrare intereselor imediate ale
individului.
O cultură este cu atât mai coerentă cu cât valorile vehiculate sunt mai intim adoptate de
populaţia pe care o defineşte. Contactele cu exteriorul modifică prin împrumut unele elemente
ale culturii dar substanţa acesteia nu este modificată. Aceasta asigură integritatea culturală ,
de multe ori prin obligaţii specifice : căsătoria în interiorul grupului, interdicţii alimentare.
În concluzie ceea ce numim cultură nu este de multe ori decât un denominator al unor
atitudini, aptitudini, abilităţi, obiceiuri şi deprinderi sau credinţe care prevalează într-o arie
geografică. La un nivel mai înalt, cultura implică accpetare unor reguli comune şi a unor
proceduri care controlează respectarea acestora. La extremitatea spectrului, cultura este
cimentată de principii care împing individul sau grupul la depăşirea propriilor interese,
devenind o civilizaţie.

Civilizaţia
Cea mai mare parte a lucrărilor contemporane despre civilizaţie pleacă de la bilanţul
efectuat de Arnold Toynbee in A Study of History (1933-1958). Civilizaţiile au emers din masa
culturilor care le înconjurau în neolitic, aproximativ în jurul anului 3000 î.e.n. Acestea
comportau elemente de noutate precum oraşul, care demonstra că societăţile respective
aveau o bază ecologică suficient de largă pentru a permite o diferenţiere a rolurilor. Apariţia

75
unor forme de gândire care pun în cauză ideea transcendenţei constituie efectiv pasajul de la
cultură la civilizaţie.
Identitatea personală este de altă natură decât aceea generată de trăsăturile materiale
sau de instituţii. Ea nu se mai sprijină pe încrederea oarbă în constrângerile colective ci pe
conformarea la un anumit tip de arbitraj moral al alegerii : a fi creştin de exemplu, înseamnă
să ierţi aproapele şi să ai ca ideal dragostea şi caritatea, aplicând comandamentele divine,
precum în Ceruri aşa şi pe Pământ. A fi demn de o civilizaţie a progresului, înseamnă a
respecta libertatea fiecăruia, inclusiv pe plan religios, a recunoaşte drepturile imprescriptibile
ale celorlalţi, a acţiona în aşa mod încât să asiguri tuturor o participare la bunăstarea
colectivă.
Culturile, care au drept principiu adeziunea individului la un sistem de valori centrale,
acceptă să integreze pe oricine respectă cutumele proprii. Convertirea permite astfel oricui să
intre într-un sistem religios la fel cum acceptarea ideii de progres şi a obligaţiilor morale legate
de acesta permite intrarea în cultura modernă, liberală în esenţă.
Identităţile fondate pe autonomia individului, delimitează cu maximă precizie grupul dar
permite individului să iasă din acesta. În acest fel este acceptată prezenţa, în acelaşi spaţiu, a
mai multor confesiuni sau este permis prozelitismul. Această diversitate nu elimină unitatea la
nivelul superior al idealului laicităţii, dând posibilitatea culturilor naţionale să se manifeste
coerent. Aceste atitudini au marcat profund identitatea Europei occidentale, explicând
posibilitatea realizării unor construcţii supranaţionale.
Declinul religiei şi al moralei personale ca şi critica ideii de progres reduc rolul identităţilor
deschise cu tendinţă universalistă. Aceasta explică manifestarea unor forme retrograde, mai
egoiste, bazate pe naţionalismulcel mai dur sau pe fundamentalisme diverse care nu reţin din
religie decât ritualul şi exaltă temeri diverse, de la poluare la demonizarea celuilalt.

Identitate şi coabitarea grupurilor : diasporele

Sentimentele de identitate au consecinţe geografice aparent contradictorii : favorizează,
prin sentimentul de teritorialitate, emergenţa unor spaţii culturale omogene şi, în acelaşi timp,
permit indivizilor sau grupurilor menţinerea specificităţilor. Grija de păstrare a identităţii nu
împiedică relaţiile cu ceilalţi dar introduce borne care interzic acceptarea oricărei valori
exterioare, văzute ca o ameninţare pentru propriile valori.
Atunci când o parte dintr-o populaţie se găseşte ruptă de teritoriul originar prin hazardul
migraţiilor, al războaielor sau persecuţiilor, dificultatea menţinerii tradiţiilor sporeşte. Contactul
cu ţara de origine poate fi întrerupt dar unele societăţi se pot acomoda cu uşurinţă acestei
situaţii, membrii săi rămânând fideli limbii, religiei sau principiilor morale specifice.
Un grup care trăieşte departe de rădăcinile sale culturale, amestecat printre populaţii
diferite şi mai numeroase supravieţuieşte cu atât mai uşor cu cât relaţiile cu acestea fac

76
obiectul unui control riguros, limitat la aspecte ale existenţei (schimb de bunuri, servicii,
împrumuturi tehnice, cunoştinţe care nu au o incidenţă directă asupra identităţii colective).
Endogamia restrânge relaţiile şi conduce la păstrarea unor strânse legături între membrii
diasporei din diverse locuri, aceasta devenind tot mai sudată.

Concluzie : componentele culturii

O concluzie în trei puncte se degajă:
-în măsura în care culturile nu sunt decât ansambluri cu trăsături autonome şi
independente, distanţa explică suficient de clar distribuţia acestora : difuziunea tinde să
creeze atâtea arii şi limite câte focare de inovaţie există;
-întrucât civilizaţiile nu utilizează aceleaşi coduri, trăsăturile lor specifice se opresc
adesea pe liniile de demarcaţie a limbilor sau ale scrierii;
-cum construcţia eului şi vigoarea sentimentelor de identitate fac imposibilă adoptarea
altor atitudini, credinţe, obiceiuri, culturile pot coabita în acelaşi loc, se pot amesteca,
întrepătrunde, fără a-şi pierde specificităţile.
Două forţe structurează culturile şi ajută grupurile să fie conştiente de originalitatea
civilizaţiei lor : pregnanţa codurilor (limba, scrierea etc.) şi adeziunea la aceleaşi valori
centrale. Modul în care acestea se diferenţiază fac ca decupajele spaţiale recunoscute de
oameni ca pertinente să nu fie singurele posibile. De exemplu, de ce elveţienii, indiferent că
sunt romanzi, romanşi, alemani sau ticinezi, catolici sau protestanţi au decis să trăiască
împreună, în condiţiile în care în Germania sau în Franţa actuale, catolicii şi protestanţii au
purtat războaie sângeroase?
Emergenţa unei identităţi culturale este un produs al istoriei şi grupul care rezultă poate fi
oricând supus unor noi fracturi care pot conduce la sciziuni.
Configuraţiile culturale nu sunt fixe. Valorile acceptate pot fi puse în discuţie dacă nu mai
corespund cerinţelor vieţii economice sau necesităţii vieţii relaţionale. Valorile tradiţionale s-au
schimbat şi ele fiind specifice societăţilor rurale. Pentru a structura societăţile urbane, mai
vaste şi mai compozite, au fost necesare noi motivaţii.
Strategiile dezvoltate în societăţile multiculturale nu vizează totdeauna integrarea
individului, aculturaţia sau protecţia identităţii. Ele pot încerca să creeze norme noi, comune în
scopul construcţiei unor identităţi originale (cazul american).
Perioadele de instabilitate politică şi de efervescenţă religioasă sau ideologică sunt
foarte favoraile unor evoluţii precum cele menţionate anterior, rolul fronturilor pioniere în
fondare identităţii unor naţiuni fiind foarte important (Vestul Mijlociu pentru SUA sau partea
central-vestică a Mexicului pentru statul omonim).
Anumite grupuri demonstrează de-a lungul istoriei şi în spaţiu, o surprinzătoare
capacitate de păstrare a culturii proprii. Grecii au fixat atât de bine limba încât este posibil

77
chiar şi astăzi ca un grec să înţeleagă fraze din textele redactate în linearul B, acum 3500 de
ani. Sentimentul continuităţii directe cu aceste popoare antice sau chiar preistorice devine
astfel foarte puternic chiar dacă trecerea la creştinism a bulversat complet civilizaţia greacă
dar a asigurat un statut privilegiat limbii, devenită sacră şi având capacitatea de a rezista chiar
şi sub otomani.
Diversitatea culturală a lumii rezulta în mod tradiţional din coexistenţa grupurilor care nu
trăiau în acelaşi ritm pentru că nu stăpâneau aceleaşi tehnici şi aveau moduri specifice de a-şi
exprima religiozitatea. Revoluţia comunicaţiilor multiplică în prezent contactele şi precipită în
modernitate grupurile cărora le era refuzată asocierea cu progresul.

Partea a treia
Cultură, mediu, peisaj

Cultura furnizează oamenilor mijloacele de orientare, de decupare a spaţiului şi de

exploatare a mediului. Relaţiile pe care le întreţine grupul cu mediul de inserţie sunt mijlocite
de tehnicile cu care acesta este dotat şi cu modul în care acesta îşi asigură subzistenţa (se
hrăneşte). În mediile umanizate, mediul devine componentă a culturii, ajutând la transmiterea
şi fixarea acesteia.

CAPITOLUL 8
8.1.ORIENTAREA ŞI RECUNOAŞTEREA

A marca, a decupa, a instituţionaliza şi a-şi apropria spaţiul. Nimic nu este mai rău decât
să te regăseşti singur, pierdut într-un loc necunoscut, fără posibilitatea de întoarcere la
baştină. A recunoaşte şi a te orienta devin astfel demersuri indispensabile oricui.
-a recunoaşte, înseamnă a memoriza imagini concrete, repere vizuale (adesea şi
mirosuri sau zgomote), care permit să ştim dacă am trecut de un anumit loc.
-a se orienta consistă în situarea locurilor în spaţiul de referinţă mai larg şi mai abstract.
Toate locurile ocupate de om dar şi alte situri caracteristice de pe suprafaţa pământului
sunt numite. Toponimia devine o moştenire preţioasă a culturii tradiţionale. Botezarea
coastelor şi a golfurilor a fost prima sarcină a navigatorilor. Botezarea spaţiului şi a tuturor
punctelor remarcabile ale acestuia a devenit astfel şi o modalitate de stăpânire simbolică a
acestuia.

Recunoaşterea
La oraş sau la ţară, cercul practicilor cotidiene, parcurse încă din copilărie devine familiar
în toate aspectele şi în toate detaliile sale. Reţin atenţia mai ales detaliile semnificative, diferite
de la o cultură la alta. Vânătorii reperează urmele, amprentele, ierburile mişcate. O mică

78
gaură în banchiză semnalează unui tânăr eschimos prezenţa unei foci care respiră. Vegetaţia
nu este un veşmânt neutru, distingem arborii fructiferi, roiurile de albine, plantele utile sau cele
veninoase etc. Calitatea terenurilor, pantele, microclimatele furnizează indicii preţioase
comunităţilor ţărăneşti.
În oraş, şcoala devine singurul element care permite diversificarea traseelor cotidiene în
copilărie, dorinţa de exploarare şi de descoperire nu prezintă aceleaşi atracţii ca într-un sat.
Strada devine locul tuturor pericolelor. Spaţiul familiar se limitează la câteva itinerarii bine
balizate, cu repere uşor de descifrat (fântâni, pieţe, statui, monumente etc.). În oraşul
tradiţional, în special în lumea musulmană, spaţiile închise nu oferă tot atât de multe repere.
Sentimentul general de pierdere în mulţime face ca înrădăcinarea spaţială şi socială să fie mai
slabă decât la ţară. Adesea totuşi, cartierul devine o nişă familiară, mai ales daca stilul
arhitectonic sau statutul ocupaţional îi conferă o anumită specificitate sociologică.
Dincolo de primul cerc de practici cotidiene, spaţiul devine mai vag, memorizarea şi
recunoaşterea fiind legată de frecvenţa deplasărilor cotidiene sau ocazionale. De multe ori,
reperele vizuale, identificabile la orizont devin esenţiale şi pot lua o valoare simbolică.
La ţară, o colină, o clopotniţă sau un arbore falnic pot fi astfel de repere. Locurile sunt
cunoscute şi numite. Dincolo de orizont se desfăşoara spaţiile necunoscute (aiurea).
În oraş cartierele se opun în funcţie de gradul lor de modernitate şi de densitatea
construcţiilor, de obicei spaţiile marcate de largi bulevarde, cu planuri ortogonale sunt mai
uşor de memorizat decât cele dezordonate, cu străzi înguste. Monumentele prestigioase din
cartierele centrale şi animaţia comercială specifică pot contribui la forjarea unei imagini
valorizante a oraşului, comună tuturor cetăţenilor. Sky line-ul cartierelor centrale americane
se impun cu o forţă simbolică impresionantă. Dimpotrivă, clădirile cu locuinţe colective de mari
dimensiuni, înghesuite acordă o dimensiune inumană cartierelor specifice.
Dacă recunoaşterea rezultă dintr-o relaţie senzorială cu spaţiul, aceasta depinde de
modul de locomoţie utilizat. Drumeţul sau călăreţul este mai atent la prim-planuri, la obstacole.
Călătorul într-o diligenţă resimţea mai degrabă disconfortul produs de drumurile proaste.
Drumurile de fier au modificat raporturile cu peisajul, permiţând admirarea panoramei, cu o
derulare tot mai rapidă, prim-planul devenind secundar, derulându-se prea rapid pentru a
putea fi descifrat. Automobilul fixează conducătorul pe axul şoselei, atenţia fiind dirijată spre
descifrarea semnelor de circulaţie, pasagerii fiind mai avantajaţi prin libertatea alegerii unor
repere laterale. Avionul, atunci când norii nu maschează suprafaţa terestră, dă posibilitatea
urmăririi unei prodigioase imagini a structurilor spaţiale, cel puţin pe durata decolării şi a
aterizării.

Orientarea

79
 Recunoaşterea presupune o apropriere a spaţiului prin intermediul simţurilor. Este o
întreprindere individuală chiar dacă aculturaţia şi cunoştinţele colective pot participa
semnificativ.
Pentru a merge către un altceva îndepărtat, invizibil şi necunoscut, trebuie să ne
orientăm, adică să fim capabili să dezvoltăm un sistem general de structurare şi reperare a
spaţiului fasonat de către societate. Operaţia implică un evantai de direcţii fundamentale şi de
moduri de măsurare a distanţelor care permit definirea poziţiilor.
Grila impusă de societate spaţiului diferă de la caz la caz. Pentru multe civilizaţii, lumea
se ordonează în jurul unui ax esenţial, cel în jurul căruia stelele se rotesc noaptea şi care
definesc cele patru puncte cardinale. Pentru alte culturi, direcţiile fundamentale nu sunt legate
de observarea aştrilor. De exemplu, tribul Yurok care trăieşte în lungul râului Klamath din
California, într-o vale îngustă şi împădurită are o viziune originală a spaţiului, văzut ca o
structură tubulară, cu două capete, centrul lumii lor fiind râul. Structurarea spaţiului de către un
ax fluvial nu este rară la populaţiile amerindiene sau din Oceania şi Insulinda.
Odată cu emergenţa sistemelor de orientare astronomică, universul concret înceatează
de a mai servi drept sprijin pentru construcţia intelectuală a lumii : observarea soarelui şi a
mişcărilor sale aparente pe cer ca şi aceea a unor aştri precum steaua polară în emisfera
nordică.
De la un loc la altul, direcţiile devin comparabile atunci când dispunem de repere
imuabile comune. Lumea se structurează în jurul a două axe perpendiculare : nord-sud, cel al
polilor şi est-vest. Aceste orientări permit situarea prin raportarean reciprocă a locurilor : astfel
poţi să fii la nord de B astăzi dar la sud de acesta mâine.
Cele mai multe culturi utilizează pentru orientare punctele cardinale. Cele care au ajuns
la utilizarea coordonatelor sunt rare : e suficient să măsori distanţele care separă locurile două
câte două faţă de un loc de origine pentru a putea situa toate punctele, unele în raport cu
altele şi pentru a le cartografia. Pasul a fost făcut de Eratosthene din Alexandria în secolul III
ante Cristos.
Sistemele de orientare care se sprijină pe trăsăturile majore ale reliefului sau pe
configuraţii ale mediului nu cer un efort de abstractizare, culturile populare recurg la fel de des
ca şi cele savante la acest mod. Reprezentările geometrice utilizate în cartografie se bazează
pe o conceptualizare mai sofisticată :
-elaborarea unui astfel de document presupune cunoaşterea reperelor (latitudine,
longitudine);
-implică o scară de reprezentare, un raport arbitrar între distanţele din teren şi cele
reprezentate.

80
 Legătura dintre experienţa directă obţinută prin explorarea locurilor şi grila de
reprezentare cartografică se manifestă diferit : la populaţiile continentale, familiarizarea cu un
teritoriu se produce din aproape în aproape pe când la cele maritime se produce prin
explorarea unor repere succesive. Orientarea în zonele maritime este astfel mai complicată
presupunând stăpânirea cât mai multor elemente de reperaj. Este ceea ce au reuşit de
exemplu polinezienii, popor fără scriere, fără hărţi şi busole dar care au înfruntat imensitatea
Pacificului cu mult înainte ca europenii sa fi ajuns acolo.
Sistemele locale care se sprijină pe datele locale ale configuraţiei spaţiului nu sunt
extensibile. Ele se pot adapta societăţilor statice, închise în ele însele. Astfel, culturile venite
din India în arhipelagul indonezian au dat naştere unui reperaj concentric al locurilor, având
drept ax cel mai impozant munte local (identificat cu miticul Meru) sau palatul princiar. O astfel
de concepţie nu permitea cunoaşterea eficientă a unui vast spaţiu ocupat de o succesiune de
regate. Aceasta explică rapida cucerire a arhipelagului de către comercianţii musulmani,
orientaţi spre exterior.
Reperele astronomice şi posibilităţile de reprezentare pe care acestea le deschid au
avantajul că sunt universal aplicabile şi ajută grupurile să se orienteze spre exterior. Marile
descoperiri geografice nu ar fi fost posibile fără busolă, cartografie şi o bună cunoaştere a
bolţii cereşti.

8.2.Numele locurilor şi calificarea spaţiilor

Botezul locurilor
Recunoaşterea şi orientarea nu este suficientă. Exploratorul doreşte să conserve
memoria pământurilor descoperite, să o transmită tuturor. Pentru a putea vorbi de alte locuri şi
medii nu există alt mijloc decât botezul acestora şi elaborarea unui vocabular propriu calificării
diverselor faţete ale spaţiului.
Există şi societăţi care ignoră aceste modalităţi. De exemplu eschimoşii din nordul
Canadei nu denumesc vastele spaţii pe care la traversează pentru vânătoare sau pescuit
pentru că posedă o cunoaştere intimă a acestora încă din copilărie, obişnuindu-se să observe,
să distingă mediile, să şi le întipărească în spirit şi astfel să le recunoască de fiecare dată
când intră în contact cu acestea. Situaţia este diferită atunci când au de-a face cu locurile în
care revin regulat, de care se leagă amintiri (X a murit aici, în locul acela s-a născut Y etc.). În
astfel de societăţi nomade, unele denumiri se deplasează odată cu tabără. În jurul fiecărei
tabere există locuri în care va fi procurată apa sau alte resurse esenţiale, care vor purta
acelaşi nume.
Societăţile sedentare, organizate au nevoie de o toponimie fixă. Relaţiile complexe nu
sunt posibile decât în condiţiile în care indivizii şi grupurile pot fi localizaţi iar drumurile sunt

81
ghidate de repere vizibile în peisaj. Orice putere îşi apropriază teritoriul, înregistrând în
documente, planuri, hărţi, o colecţie de nume de locuri.
Toponimia devine astfel o trăsătură a culturii şi o moştenire culturală. Ea este marcată
adesea de conservatorism, denumirile vechi fiind păstrate, modificate doar de evoluţia limbii
chiar dacă semnificaţia originală a numelor se pierde. În aceeaşi măsură numele de locuri se
schimbă brutal odată cu instaurarea unei noi puteri, a unei invazii sau odată cu impunerea
unei noi mode. A denumi locurile înseamnă a le impregna de cultură şi putere.
Numelor de locuri li se adaugă regionimele care traduc memorizarea unui spaţiu
perceput ca unitar de către un grup, la diverse scări. Acelaşi tip de peisaj se poate repeta sub
diverse nume, de exemplu în Franţa, Brenne, Sologne, Dombes evocă regiuni împădurite, cu
relief domol şi întrerupt de iazuri la fel cum în spaţiul românesc pentru a defini o înălţime
medie, izolată există mai multe denumiri : măgură, muncel, grui etc. În unele cazuri diminanţa
unei culturi agricole este aceea care explică denumirea : Segala, Châtaigneraie în Franţa de
exemplu sau diferenţa între o regiune agricolă şi una pastorală, aşa cum se întâmplă în unele
zone carpatice, unde ţara reprezintă depresiunea cultivată, opusă zonei înalte, împădurite a
„pădurenilor”, „moţilor”, „mocanilor” etc. În multe situaţii, regionimele sunt o extensie a
denumirii oraşului care polarizează zona respectivă : Lyonnais, Toulousain în Franţa.

Marcarea spaţiului : fixarea itinerariilor

Cum putem cunoaşte un spaţiu în care nu dispunem de nici un reper? Itinerariile terestre
combină cărările cu firul apelor, întrerupte de pasaje obligatorii care ghidau orientarea pe
spaţii vaste : vaduri, confluenţe, intersecţii etc. În acest fel a fost cucerit şi Vestul sălbatic,
pornind de la cărările utilizate de populaţiile amerindiene locale şi de la o bună însuşire a
elementelor cadrului natural. Itinerariile frecventate cereau în trecut o echipare cu staţii de
poştă pentru animale şi oameni, dispuse regulat la 20-30 km cât reprezenta o etapă zilnică de
parcurs. Această structură de bază a permis difuziunea unor elemente culturale încă din
vechime cu toate rupturile impuse de istorie, cel puţin în Lumea Veche.
Mijloacele de transport şi revoluţia industrială au impus noi căi de comunicaţie, strict
ierarhizate şi marcate. Viteza şi necesitatea securităţii impun o semnalizare sofisticată care
uşurează deplasarea. Politicile de echipare a teritoriului cu infrastructuri de transport s-au
dezvoltat de cele mai multe ori într-un cadru naţional, cu rupturi vizibile marcate de frontiere
chiar dacă în ultima vreme acordurile internaţionale reduc importanţa acestora şi introduc un
codaj universal de semne, adaptabile vitezei care interzice descifrarea mesajelor complexe.
Orientarea în oraş, mai ales în marile aglomeraţii urbane, a devenit tot mai dificilă,
reţelele fiind tot mai dese, suprapuse pe diverse niveluri încât punctele de reper sunt
insuficiente. Sistemul aplicat de americani în Manhattan, simplu şi eficace, bazat pe o grilă
ortogonală care permite reperarea uşoară a străzilor, bulevardelor şi clădirilor nu poate fi

82
aplicat oriunde. Lectura unei astfel de structuri este atât de facilă încât nu necesită o denumire
a străzilor, fiind suficientă numerotarea.
În cea mai mare parte a lumii însă planul urban este mult mai complex, obiceiul de a
denumi fiecare stradă, piaţă fiind adânc înrădăcinat chiar dacă încarcă memoria cetăţenilor,
mai ales atunci când face uz excesiv de numele unor personalităţi sau evenimente.
Denumirile nu sunt în acest caz numai un reper ci şi o grilă culturală care simbolizează
adesea preferinţele politice sau culturale.
Adresele individuale cer un reperaj şi mai fin. În trecutul medieval, reperele vizau doar
străzile şi pieţele, clădirile private fiind reperate în raport cu acestea dar şi cu o serie de
însemne heraldice. Statul modern a impus numerotarea în special pentru a facilita controlul. În
unele state este preferat un sistem mai vag de reperare, prin denumirea fiecărui cvartal, cazul
Japoniei sau al Arabiei Saudite unde din acest motiv nu este posibil să expediezi un plic decât
la post restant.

Calificarea mediilor
Cunoaşterea lumii se sprijină şi pe distingerea mediilor. În acest domeniu avem de-a
face cu denumiri comune, generalizate. Fiecare popor dispune de un vast inventar de
denumiri pline de semnificaţii care sunt atribuite fiecărei porţiuni din teritoriu în funcţie de
trăsăturile acestora. Astfel pentru a desemna un loc defrişat pentru culturi agricole există o
sumedenie de denumiri, în funcţie de tehnicile specifice : runc, curătură, laz, arşiţă, seci,
secătură, jarişte etc.
Numele de locuri şi categoriile de peisaj astfel descifrarea lumii, transformând universul
fizic într-unul socializat.

8.3.Instituţionalizarea locurilor şi a teritoriilor

Instituirea locurilor şi a teritoriilor
Nu există societate fără spaţiu care să-i servească drept suport. Instituţia societăţii este
inseparabilă de cea a spaţiului. Ea poate lua forme variate, în funcţie de nivelul de dezvoltare,
instituirea sa fiind legată fie de cultul strămoşilor, de mituri fondatoare etc. Legătura dintre
individ şi spaţiu este reânnoită prin angajamente sau prin comemorări, sărbători (cele
naţionale sau locale). Oraşul se distinge de alte forme de organizare a a spaţiului printr-o
umanizare mai avansată care presupune proceduri specifice de instituţionalizare, vizibile în
modul de organizare a planului.

Impunerea cadrelor culturale ale spaţiului

Instituţionalizarea socială a se rezumă la trasarea limitelor care care pot separa :
sălbaticul de umanizat, pădurea de câmpul cultivat, satul de oraş sau sacrul de profan. Aceste
separaţii generează complementarităţi, alternanţe fără de care armonia societăţii nu s-ar

83
putea instaura. Limitele compartimentează spaţiul acordând fiecărei componente calităţi
specifice. Adesea grupurile şi categoriile sociale sunt cele care ghidează compartimentarea.
Inegalităţile sociale se manifestă astfel şi pe plan teritorial, cea mai vizibilă opoziţie fiind aceea
dintre centru şi periferie.

Instituţionalizare, identitate şi luare în posesie

Unii autori (J.P.Raison de ex.) au propus termenul de societăţi geografice pentru
grupurile care nu pot exista fără o referinţă la teritoriul pe care trăiesc. Astfel de exemple pot fi
extrase şi din Madagascar, din estul Africii sau din Melanezia. Societăţile moderne
sacralizează şi ele teritoriile, rădăcini vechi, istorice, mitice, etnice conferă poporului drepturi
asupra teritoriului. Dimensiunea cvasireligioasă a naţionalismelor se exprimă prin monumente,
prin cultul eroilor sau prin sărbători ritualizate. Fundamentul identităţii grupurilor nu este totuşi
exclusiv teritorial încât atributul geografic nu poate fi aplicat acestor societăţi.

8.4.Însuşirea şi marcarea spaţiului

Spaţiul încetează să mai fie res nullius (obiect abandonat, inutil în lat.) din momentul în
care se desfăşoară viaţa socială. Grupul îşi apropriază spaţiul mai întâi colectiv. Atunci când
anexează un teritoriu nelocuit sau presupus gol, reprezentanţii săi organizează o ceremonie,
ridică un monument pentru a marca astfel pasajul, pentru a solemniza evenimentul şi a face
faţă unor eventuale contestaţii.
Într-un spaţiu populat, luarea în posesie se exprimă prin delimitarea frontierelor,
multiplicarea mărcilor care reamintesc identitatea comună : cruci, răstigniri, monumente etc.
Este ca şi cum ar fi rescrisă peste tot aceeaşi proclamaţie de independenţă.
Alături de aproprierea colectivă a unui teritoriu se pune şi problema aproprierii
individuale, fie urmând o logică simbolică fie una utilitară, de punere în valoare şi amenajare a
teritoriului. Caracterul sacru acordat proprietăţii private în unele societăţi (cea romană de ex.)
se datora logicii simbolice derivată din cultul strămoşilor. Raţiunile religioase au impus astfel
proprietatea privată ca fundament al dreptului roman şi prin imitare, a dreptului european
contemporan. Odată cu proprietatea privată a devenit necesar cadastrul, pentru a putea
înregistra orice parcelă, identificată prin dimensiuni, suprafaţă, calităţi etc. Este cazul extrem
de instituţionalizare a spaţiului. Aproprierea este marcată cel mai adese în teren, prin borne,
ziduri, garduri, liziere de vegetaţie etc. Dreptul la proprietatea privată în sensul occidental al
termenului stă la originea individualismului, apărând în Declaraţia drepturilor omului ca fiind
imprescriptibil şi sacru, la egalitate cu libertatea (proprietarul poate face ce vrea cu pământul).
Grupurile umane învaţă să exploreze spaţiul şi să-l insereze în sisteme de reprezentare
care permit stăpânirea acestuia. Botezând locurile şi mediile, oamenii transformă spaţiul într-

84
un obiect al discursului. Impunându-i marcaje şi instituindu-l îl transformă într-o categorie
socială.

Capitolul 9
Raporturile grupurilor cu mediul : rolul de mediator al tehnicilor
Spaţiul care interesează geografii nu este suprafaţa abstractă a hărţii ci este constituit
din medii de viaţă cu care oamenii întreţin relaţii ecologice. Acestea impun constrângeri (frig,
cald, arid, abrupt, mlăştinos, muntos etc.) dar furnizează şi hrană, materiale necesare
fabricării uneltelor etc. Oriunde în lume, frumuseţea şi generozitatea naturii ca şi puterea
fenomenelor acesteia inspiră comunităţile şi le fascinează.
Mediul nu are existenţă socială decât prin modul în care grupurile umane le concep, le
analizează şi îi percepe posibilităţile, totul mijlocit de tehnicile specifice. Astfel, medierea
tehnologică este esenţială în raportarea grupurilor umane la lumea înconjurătoare.
Nevoile oamenilor nu sunt determinate într-o manieră precisă de fiziologia acestora.
Gama de produse care pot intra în alimentaţie este foarte lungă şi este susceptibilă a fi
modificată. Nevoile instrumentale sunt chiar mai flexibile, îmbrăcămintea şi locuinţa nu
răspund unor imperative fiziologice specifice ci sunt răspunsuri elaborate cultural cu trăsături
de generalitate : a dormi în siguranţă, a te adăposti de vânt, ploaie, fluctuaţii ale temperaturii
etc.
Universul în care trăiesc oamenii, ecumena, este un spaţiu transformat pentru a
răspunde nevoilor materiale ale grupului şi a permite funcţionarea acestuia. Implică
valorificarea resurselor şi conştientizarea constrângerilor şi a riscurilor. Aceasta necesită
cunoştinţe, tehncii mateirale şi o definire adecvată a diviziunii şi a aproprierii spaţiului.

9.1.Influenţa omului asupra ambianţei şi cunoaşterea mediilor şi a vieţii

Cunoştinţele tradiţionale asupra mediilor au o finalitate practică, utilitatea lor fiind cu atât
mai mare cu cât ajută la înţelegerea dinamicii geosistemului, a componentelor acestuia.
Studiate de către etnoştiinţe, aceste abordări tradiţionale sunt tot mai bine cunoscute.

Cunoaşterea mediilor şi a dinamicii acestora : etnoclimatologia

Activităţile umane sunt cu atât mai dependente de mediu cu cât se desfăşoară în aer
liber, mobilizând elemente ale mediului natural. Meteorologiei fruste care ajută la aprecierea
stărilor de vreme, i se adaugă o cunoaştere mai solidă a succesiunii sezoanelor, fluctuaţiilor
termice, distribuţiei precipitaţiilor etc.
Creşterea plantelor necesită căldură şi apă. Căldura nu serveşte la nimic dacă apa
lipseşte. În ţările tropicale, cele afectate de muson sau pe faţada estică la latitudini temperate,
precipitaţiile cad în plin sezon cald ceea ce favorizează dezvoltarea rapidă a vegetaţiei. În
zonele mediteraneene, ploile rare din sezonul cald obligă la adaptări ale culturilor agricole prin

85
utilizarea irigaţiilor. La limita nordică a ecumenei, durata sezonului vegetativ este restrânsă şi
impune restricţii care favorizează culturile de primăvara, mai ales pe cele cu o durată redusă
de vegetaţie. În acest mod societăţile agrare au acumulat un volum impresionant de
cunoştinţe care reglează raporturile lor cu ritmurile climatice şi riscurile. Importanţa acestor
cunoştinţe poate fi observată în situaţiile în care colonişti ajunşi în regiuni cu un climat extrem
au trebuit să abandoneze terenurile din cauza unei slabe cunoaşteri a climatului local, ca în
America de Nord sau Australia unde cerealicultura comercială a compromis suprafeţe extinse
în afara unor corelaţii corecte cu mediul.

Cunoaşterea mediilor şi a dinamicii acestora : etnoecologia

Vânătorii şi pescarii au nevoie de cunoştinţe precise depsre deplasările speciilor de care
depinde existenţa lor. La fel se întâmplă cu crescătorii de animale fie ca se adaptează la un
sistem nomad (în zonele aride) sau transhumant (în zonele semiaride).
Problemele esenţiale cu care se confruntă agricultorii sunt legate de necesitatea
protejării culturilor agricole faţă de paraziţi şi dăunători dar şi de protecţia calităţii terenurilor.
Soluţiile imaginate au variat de-a lungul timpului, dând naştere unor asolamente ingenioase şi
unor tehnici tot mai elaborate.

Etnobotanică şi etnozoologie
Bogăţia cunoştinţelor acumulate la contactul societăţii cu natura este impresionantă. În
zonele tropicale, unde biodiversitatea este extremă, oamenii sunt capabili să identifice un
număr considerabil de specii vegetale şi animale (1625, din care 500-600 comestibile si 406
medicinale la tribul Hanuno din Filipine de ex.). Un asemenea inventar ese indispensabil
atunci când grupul depinde de cules, cunoaşterea speciilor comestibile fiind esenţială.
Societăţile agricole îşi reduc interesul la acele plante utile medicinal sau cu proprietăţi
psihotrope sau excitante. În mediile dificile necesitatea explorării biodiversităţii este chiar mai
mare, cazul populaţiilor de pe platoul bolivian (Aymara) care pot distinge 250 varietăţi de
solanacee comestibile!
Vânătorii ajung să cunoască toate detaliile referitoare la speciile utile, fie pentru carne,
piele, pene, lână etc. dar şi la cele periculoase (înmulţire, hrană, trasee cotidiene etc.).
Crescătorii de animale ajung în acelaşi mod la o aprofundare extremă a speciilor crescute,
controlând modul de hrană al acestora, maladiile la care sunt supuse etc. Vocabularul specific
este extrem de complex, mergând până la nuanţe care scapă neiniţiaţilor.
În societăţile urbanizate, cunoştinţele etnobotanice şi etnozoologice nu mai sunt o
necesitate. Majoritatea citadinilor nu cunoaşte decât foarte vag compoziţia florisitică sau
relaţiile biotice din mediul învecinat, totul fiind lăsat pe seama specialiştilor. Odată cu aceasta
un întreg vocabular şi o experienţă milenară dispare.

86
 De la etnoecologie la cunoaşterea ştiinţifică
Cunoştinţele menţionalte se exprimă prin clasificări taxonomice, favorabile memorizării şi
transmiterii. Inventarele tradiţionale sunt în acest sens extrem de bogate, asigurând o
descriere detaliată care poate deveni o bază indispensabilă abordării ştiinţifice.
Ştiinţa este preocupată în primul rând de determinările cauzale şi utilizează alte moduri
de clasificare, bazate pe evidenţierea unor proprietăţi morfologice sau pe funcţionarea unor
ecosisteme. Legăturile pe care le scoate în evidenţă indică locul în care trebuie intervenit
pentru gestionarea mediului şi materiile necesare fabricări instrumentelor. Într-o societate
tradiţională, cunoaşterea abstractă a mediului nu ajută deloc la interventia asupra acestuia.
Gândirea ştiinţifică permite, dimpotrivă, să ghideze acţiunea. Etnoecologia reflectă diversitatea
cunoştinţelor imperfect raţionalizate. Ştiinţa modernă conduce la unificare metodelor de
acţiune asupra realului.

9.2.Tehnologie şi mediu : stăpânirea lumii vii

Activitatea umană implică mobilizarea unor tehnici foarte variate pentru producerea
hranei (inclusiv cea destinată şeptelului) sau pentru obţinerea materiilor prime necesare creării
de unelte, utilaje şi artefacte. Prin tehnologie este desemnat ansamblul mijloacelor combinate
în vederea fabricării unui produs. De obicei tehnologiile sunt integrate în filiere :
-producţia de bunuri agricole (inclusiv animale)
-mineritul şi exploatarea în carieră
-transformarea materiilor prime
-transportul bunurilor
Se adaugă metodele utilizate pentru construcţia locuinţelor şi a altor edificii de interes
public sau privat. Studiul tehnologiilor preindustriale demontrează faptul că nu există tehnică,
sau lanţ tehnologic fără acţiuni de concepţie şi control al etapelor succesive. Sunt necesare
astfel scheme secvenţiale care cuprind activităţile necesare punerii în practică a oricărei idei,
bazate pe operaţii precise, materializate prin gesturi bine codificate care au drept rezultat
obiectul dorit.

De la piramidele ecologice naturale la piramidele ecologice cultivate

Omul este inserat în piramide ecologice din care îşi extrage hrana şi materiile prime
necesare subzistenţei. Oferta acestor materii prime este aparent diversificată, unele dintre ele
fiind esenţiale, cazul lemnului, multă vreme unica sursă de energie. Domesticirea animalelor a
oferit o nouă formă de energie, cea a animalelor care a stat multă vreme la baza dezvoltării
agriculturii.
Grupurile primitive se mulţumesc să preleveze din mediu ceea ce pot consuma direct
(esenţial, lemn şi hrană). Indiferent de productivitatea ecosistemelor, partea pe care o
prelevează este derizorie. Modul de stăpânire a mediului se rezumă la propagarea speciilor

87
favorabile şi eliminarea celor concurente sau dăunătoare. Totuşi, apariţia omului a indus de la
început o anumită formă de selecţie care a condus adesea la rărirea speciilor utile şi la
proliferarea celor dăunătoare. Focul a fost prima formă de transformare masivă şi, adesea,
pozitivă a mediului.
Stăpânirea lumii vii nu se afirmă decât odată cu domesticirea plantelor şi animalelor. În
cazul plantelor au apărut încă de la început două tipuri de tehnici : recoltarea grăunţelor din
care o parte este oprită pentru a fi însămânţata; prelevarea unui fragment (tijă, rădăcină) care
ulteiror este plantat. Adaptarea plantelor la anumite condiţii edafice determină necesitatea
omogenizării, în limitele posibilităţilor, mediilor naturale în curs de transformare prin lucrări
specifice. Există o diferenţa între cele două tehnici menţionate : în primul caz sunt necesare
suprafeţe uniforme în al doilea caz, speciilor pot fi asociate în funcţie de condiţiile specifice, ca
şi cum această asociere ar fi spontană. Aşa au apărut cele două tipuri esenţiale de agricultură
: cu bază cerealieră, mai profund transformatoare pentru mediu, necesitând utiliaje mai grele
(plugul); cu bază horticolă, mai puţin transformatoare, necesitând utilaje manuale. Lumea s-a
divizat astfel, încă din Antichitate, în două blocuri : primul, în jurul Orientului Apropiat, mai
precoce, patria cerealiculturii şi tehnicilor agricole care utilizează masiv forţa animalelor, extins
din vestul Europei până în Japonia, sub forme foarte variate; al doilea, mai tardiv, cel al
agriculturii exclusiv manuale (cu săpăliga) care caracterizează încă Africa Subsahariană şi
unele zone mai izolate din sud-estul Asiei şi America Latină (înaintea marilor descoperiri
acoperea întreg continentul american).
Civilizaţiile sunt profund marcate de plantele şi animalele pe care se bazează, fie că este
vorba de civilizaţiile orezului, ale bananei ensat (în Etiopia) sau ale castanului comestibil
(altădată în unele regiuni mediteraneene).

Crearea şi menţinerea piramidelor ecologice cultivate

Trece totdeauna prin defrişare, efectuată fie prin ardere, care prezintă avantajul
eliminării complete a speciilor nedorite şi al fertilizării terenului, fie prin înlăturarea efectivă a
vegetaţiei (despădurire, desţelenire) care necesită unelte mai avansate, folosind mai eficient
resursele mediului. Stăpânirea piramidelor ecologice a fost de timpuriu ritmată de utilizarea
rotaţiei culturilor (asolament), unele forme ale acesteia fiind foarte sofisticate având avantajul
fertilizării naturale prin utilizarea unor plante fixatoare de azot (cazul Africii de Vest unde este
utilizata Accacia albida, sau al leguminoaselor perene în bazinul mediteranean). Mai târziu,
utilizarea gunoiului de grajd a perfecţionat tehnicile de fertilizare, îmbunătăţind calitatea
utilizării terenurilor agricole, mult înaintea chimizării moderne.

Tehnicile de creştere a animalelor

Domesticirea animalelor presupune stăpânirea prealabilă a spaţiului pentru a izola
animalele, a le obişnui cu prezenţa umană şi a putea controla înmulţirea lor. Îngrădirea

88
păşunilor şi supravegherea turmelor sunt activităţi la fel de importante din perspectiva acţiunii
asupra mediului. Unele specii au devenit de timpuriu auxiliare esenţiale în domesticirea
propriu-zisă (a speciilor efectiv utile), cazul câinelui fiind cel mai evident. Domesticirea implică
şi fabricarea hranei pentru animale, fie în sezonul rece fie în cel secetos (de la caz la caz),
activitate care se împleteşte astfel agricultura propriu-zisă. Atelarea animalelor de povară,
mulgerea vacilor, caprelor şi oilor ca şi elaborarea produselor lactate ori tunsul sunt tot atâtea
activităţi aparent banale dar în realitate complexe şi extrem de personalizate. Fiecare dintre
acestea presupune o intervenţie asupra mediului de inserţie fie şi numai prin amenajarea de
spaţii.

Transformarea produselor
Produsele furnizate de cultura plantelor şi creşterea animalelor nu sunt totdeauna direct
consumabile ci trebuie supuse unor procedee de transformare mecanică (măcinat, filtrat,
cernut etc.) sau unor procedee chimice (coacerea). Mutaţiile pot surveni şi în urma unor
procedee biologice : fermentarea lactică, etilică, acetică sau conservarea unor produse etc.
Plantele textile necesită la rândul lor operaţii aparte (topire, separare a fibrelor, tors etc.).
Mobilizarea energiei mecanice a animalelor se sprijină pe dispozitive care transmit
mişcările direct maselor antrenate pentru a nu le forţa excesiv. Pentru a nu risipi energia
calorică (dată de lemn în principal) sunt necesare incinte special amenajate.
Stăpânirea piramidelor ecologice se sprijină, în consecinţă, pe tehnici de divizare a
spaţiului, de control al vegetaţiei şi de standardizare a solurilor. Implică transformarea unor
suprafeţe imense, inclusiv prin activităţi de ameliorare (terasare, înlăturare a materialului
mineral etc.).

9.3.Tehnicile de terasare şi construcţie

Tehnicile de terasare
Topografia este în mod firesc diversă (aflorimente, meandre, mlaştini etc.). În acest mod
de timpuriu, activităţile agricole au presupus tehnici de terasare pentru a facilita utilizarea
terenurilor în pantă, amenajarea canalelor de irigaţii ori trasarea drumurilor şi potecilor de
exploatare. Terasarea este mai facilă, evident, în roci moi decât în roci dure dar tocmai în
acest ultim context sunt cele mai tipice terase antropice, dacă ne gândim la sud-estul Asiei
sau la lumea mediteraneană, mai ales în condiţiile unei densităţi ridicate a populaţiei.

Construcţiile
Pentru a se proteja de intemperii, omul a construit clădiri care îl izolează de lumea
exterioară. Volumul de spaţiu obţinut depinde de materialul de construcţie utilizat şi de modul
în care este structurată clădirea. Piatra şi cărămida au fost materialele cele mai răspândite,
din vestul Europei până în Orientul Mijlociu, asigurând o protecţie superioară, mai ales în

89
absenţa unui lemn de calitate dar având dezavantajul (iniţial) imposibilităţii construcţiei unor
spaţii largi (maximum patru metri), de unde importanţa curţilor interioare (fie în Spania fie în
Iran). Importanţa zidurilor este maximă în acest context.
Acolo unde lemnul de construcţie este abundent, dimensiunile camerelor devin mai
generoase. Înaintea inventării şemineelor atunci când viaţa se derula într-o hală acoperită
direct de un acoperiş, lărgimea sa putea atinge opt-zece metri. Inventarea şemineului a
schimbat şi funcţiile şarpantei, permiţând divizarea verticală a spaţiului acolo unde pereţii
suportă sarcina principală. În unele situaţii sarcina principală o susţine şarpanta, pereţii având
doar rol despărţitor (cazul Europei de Nord). Astfel de clădiri sunt în general mai rezistente şi
mai uşoare decât cele din piatră sau cărămidă. În multe situaţii s-a ajuns la combinarea
lemnului cu piatra sau cărămida (cazul Europei Centrale, inclusiv în estul Franţei).
Acoperişul comportă soluţii diferite : lemn (şindrilă), ţiglă, olane, ardezie sau paie ori stuf,
toate ingenios asamblate pentru a evita infiltraţiile, mai ales în zonele ploioase. În zonele aride
acoperişul este practic absent transformându-se în terasă.

Tehnicile de climatizare
Pentru a crea un microclimat favorabil vieţii domestice nu este suficientă construcţia
unei case. În vestul Europei, multă vreme tehnicile de climatizare au fost mai rudimentare
decât în partea centrală a continentului, supusă unui climat mai aspru în sezonul hivernal
(soba este o invenţie central-asiatică, adusă, pare-se, de migraţiile populaţiilor turco-tătare).
Atunci când au ajuns în Lumea Nouă, coloniştii, originari din vestul continentului s-au
confruntat cu rigorile unui climat mult mai rece impunând ca primă soluţie construirea a două
şeminee, faţă în faţă în camera principală. Soluţionarea problemei încălzirii a venit din
regiunile continentale ale Europei unde, pe lângă soba tradiţională a fost inventată de
timpuriu, soba de fontă iar ulteriori instalaţia de încălzire prin calorifere.
Climatizarea pune probleme mari şi în sezonul cald, mai ales acolo unde variaţiile
termice cotidiene sunt foarte mari. Construcţiile cu o inerţie termică mai mare sunt ideale în
aceste condiţii, explicând masiva utilizare a calcarului în regiunea mediteraneană. Aici şi
ferestrele au alt rol decât în zona temperată, unde sunt destinate izolării cât mai ermetice, fiind
construite în aşa fel încât să evite efectul de seră. În zona tropicală, mai ales acolo unde
domină musonul, temperaturile nu coboară mult pe timpul nopţii iar umiditatea ridicată impune
ca necesară ventilaţia, singura capabilă să creeze senzaţia de confort. Casa însăşi este
confecţionată aici din materiale uşoare care asigură o bună ventilaţie. În ţările cu vară caldă şi
uscată, evaporaţia scade temperatura cu câteva grade şi dă sentimentul unei răcori agreabile.
Este principiul casei iraniene cu şemineu de aerisire : aerul care circulă prin acesta, trece mai
întâi printr-o cisternă instalată în sub-solul casei unde se răceşte, penetrând apoi camerele în
timp ce aerul cald este eliminat prin şemineul de aerisire.

90
 Toate aceste sisteme tradiţionale au devenit caduce în faţa extinderii materialelor
moderne care combină avantajele celor tradiţionale şi sunt adaptabile la diverse situaţii
climatice.

9.4.Constituirea universului instrumental

Celelalte tehnologii nu au o relevanţă spaţială la fel de mare ca agricultura şi
construcţiile. Ineresul geografiei pentru acestea derivă din rolul lor în calitate de unelte
indispensabile prelucrării pământului, produselor agricole sau construirii locuinţelor.

Prelucrarea corpurilor solide

Forma unui corp solid şi rigid nu pate fi modificată decât prin spargere, rotunjire,
perforare sau crăpare. Procedura generală este simplă presupunând impactul cu un corp dur,
fie punctual, liniar sau areal. Precizia impactului depinde de calitatea corpului dar şi de
particularităţile acestuia : un cuţit este mai util pentru o incizie iar un topor asigură mai multă
forţă necesară pentru crăpare. De timpuriu, oamenii au creat o gamă diversă de unelte în
acest scop şi au imaginat soluţii pentru eficientizarea utilizării acestora, observând
posibilitatea concentrării energiei în jurul unui ax, transformând o mişcare liniară într-una
circulară (principiul polizării). Dificultăţile de prelucre a unor materiale solide, rezistente şi
rigide, ca de exemplu piatra, a redus posibilităţile de acţiune spre deosebire de materialele ma
moi (lemnul) sau care pot fi modelate termic (metalul). La fel de timpuriu au fost puse în
practică tehnici de prelucrare a lutului, olăritul devenind o activitate în sine, cu valenţe practice
şi cu utilizări foarte largi. Ţesutul este o altă activitate elaborată, prin tehnici diverse şi utilizând
materiale dintre cele mai diferite (de natură animală sau vegetală), similar fiind împletitul.

Transformarea materiilor prime

Proprietăţile materiilor prime (rezistenţă, elasticitate)se modifică sub acţiunea căldurii :
metalul se topeşte, argila se transformă în ceramică etc. Amestecul de materiale conduce la
reacţii chimice ca de exemplu reducerea minereurilor, baza obţinerii metalului, prelucrabil prin
topire. Gama de produse aflate la dispoziţia omului se extinde astfel exponenţial până la
maxima varietate cunoscută astăzi. Procedeele bazate pe utilizarea temperaturilor înalte
conduc la posibilitate sudurii, baza unor construcţii metalice de anvergură sau, în cazul
materialelor de construcţie, la obţinerea unor materiale superioare calitativ (porţelan, faianţă,
sticlă).

Unelte şi maşini
Uneltele combinate în scopul măririi eficienţel stau la baza mecanismelor cunoscute
generic drept maşini. Atunci când un artizan fabrică o unealtă, o modelează astfel încât
aceasta să poată diviza, perfora, lovi, sfărâma etc. El are în cap forma pe care doreşte să o
obţină. Unealta este comandată pentru o utilizare precisă iar fluctuaţiile formei (în funcţie de

91
îndemânarea fiecăruia) nu compromit utilizarea dorită. Atunci când există o grijă suplimentară
pentru linii armonioase, ornamentaţie şi fineţe apare şi dimensiunea estetică, fără utilitate
practică dar prezentă de timpuriu.
Din momentul în care piesele elementare sunt asamblate pentru a forma o maşină,
gama de combinaţii se lărgeşte la infinit. Mai multe soluţii pot fi imaginate pentru acelaşi tip de
unealtă, de multe ori difuziunea acestora ţinând de ariile lingvistice sau culturale.

Fundamentele tehnice ale marilor arii de civilizaţie tradiţională

Marile civilizaţii din Lumea Veche, din vestul Europei până în Japonia îşi datorează
existenţa unor vechi relaţii bazate pe partajarea unor tehnici similare : utilizarea tracţiunii
animale, a plugului şi a roţii. Pot diferi culturile de bază şi modalităţile de construcţie.
Civilizaţiile din Africa Subsahariană ignoră tracţiunea animală (dar nu şi creşterea
acestora) şi plugul (cu excepţia Etiopiei unde este vorba de un import din sudul peninsulei
Arabice) iar în transport roata este absentă (nu şi în olărit). Sistemele agricole, mai
rudimentare, sunt mari consumatoare de teren, necesitând defrişarea permanentă a unor noi
terenuri sau pârlogirea celor deja secătuite.
Civilizaţiile precolumbiene nu dispuneau nici de animale de tracţiune, nici de plug şi
ignorau complet rulajul şi metalurgia. Eficacitatea agriculturii practicate cu unelte rudimentare
(săpăliga) se datora mai degrabă productivităţii native a plantelor (porumb, cartof, manioc
etc.).

9.5.Evoluţia sistemelor tehnologice

Progresul materialelor
Posibilităţile de acţiune şi de transformare a mediului se schimbă atunci când o civilizaţie
oarecare dispune de unelte diverse, capabile să transforme materialele dure (piatră, metal).
Astfel, semnificaţiile progresului tehnic legat de foc devin esenţiale, cu fiecare treaptă a
stăpânirii temperaturilor tot mai înalte, s-a modificat şi fabricarea uneltelor (de la bronz la fier)
sau producţia ceramicii. Punerea la punct a noi mareriale a trecut prin inventarea unor aliaje
tot mai sofisticate prin sintetizarea unor produse, chimia jucând în acest sens un rol major.
O lungă perioadă, producţia de materiale necesare construcţiei de unelte şi maşni a
rămas la un stadiu empiric, fără o cunoaştere efectivă a fundamentelor ştiinţifice ale
procedeelor utilizate. Dezvoltarea fizicii şi a chimiei în ultimii 150 de ani au modificat această
stare de lucruri, tehnologiile noi sprijinindu-se pe o bază raţională, experimentală, uşor de
reprodus oriunde pe Glob, cu condiţia existenţei specialiştilor. Standardizarea materialelor
care stau la baza producţiei de unelte şi maşini constituie unul din factorii esenţiali ai
uniformizării tehnologice a lumii contemporane.

Rolul mecanizării

92
 Uneltele şi maşinile sunt făcute pentru operaţii repetitive. Utilizarea lor este cu atât mai
facilă cu cât sunt utilizate în condiţii similare, de standardizare.
Atât timp cât maşina nu mobilizează forţa omului, puterea sa este limitată şi
repetitivitatea operaţiilor nu este totală. Recursul la surse de energie externe modifică aceste
condiţii : operaţiile realizate cu ajutorul maşinilor se succed în cicluri succesive, la nesfârşit.
În măsura în care este posibilă dezvoltarea unor echipamente care mobilizează forţe
mult mai puternice, dinamica transformărilor progresează ca şi standardizarea.
Maşina pusă în mişcare de un motor necesită un operator pentru a o dirija atâta timp cât
este în stare de funcţionare. Odată cu posibilitatea retroacţiunii asupra forţei care alimentează
sistemul, prelevând o cantitate mică de energie la ieşirea din acesta, supravegherea nu mai
este permanentă, apărând automatizarea al cărei efect principal constă în reducerea
necesarului de forţă de muncă.

Tehnicile de transport
Atâta timp cât transportul este dificil, grupurile umane trebuie să producă pe loc tot ce au
nevoie. Aceasta le obligă să exploateze resurse mediocre, să cultive plante în condiţii
improprii sau să se mulţumească cu unelte şi maşini ineficiente. Facilitarea transportului fac
inutil acest efort de autarhie şi declanşează o creştere a productivităţii. Progresul tehnicilor de
transport devine astfel unul din factorii esenţiali de transformare a raporturilor dintre grupurile
umane şi mediul lor de viaţă.
Transporturile au evoluat sun impactul a doi factori:
-mobilizarea energiilor exterioare omului, animale pe pământ şi forţa vântului pe mare iar
odată cu revoluţia industrială, motorizarea;
-utilizarea roţii, reduce considerabil energia depusă pentru deplasarea terestră.
Oamenii şi animalele de povară se acomodează pe orice suprafaţe şi la orice pante,
fiind suficientă degajarea unei poteci. Cursurile de apă nu constituie un obstacol
insurmontabil, putând fi traversate prin vaduri sau cu bărcile, rareori fiind indispensabile
podurile. Roata nu poate fi utilizabilă decât atunci când căile prezintă suprafeţe dure şi plane.
Ea mobilizează tehnici de amenajare a spaţiului (deblee, ramblee, tuneluri, terasamente etc.).

Universul instrumental : de la diversitate la uniformitate

Geografia tradiţională a tehnicilor este diversă în multe aspecte, formele uneltelor sau
ale obiectivelor imaginate putând fi uşor copiate pe loc, dar se difuzează cu dificultate.
Scheme mentale diferite permit adesea construcţia unor echipamente suficient de
performante pentru a dura în timp fără nevoia de a imita ceea ce se întreprinde în alte părţi.
Diversitatea universului instrumental şi a obiectivelor construite derivă din multiplicitatea
materialelor utilizate. Atâta vreme cât transportul rămâne oneros şi tehnicile de sinteză
chimică lipseau, fiecare trebuia să se descurce cu materialele locale. Diversitatea tehnicilor a

93
cedat în faţa progresului care a impus o generalizare a anumitor forme de transport, o
mobilitatea a materialelor şi modurilor de construcţie. Călătoriile lărgesc universul mental al
agenţilor sociali paralel cu progresul comunicaţiilor.

9.6.Tehnicile sociale şi raportul dintre grupurile umane şi mediu

Relaţiile grupurilor cu mediul şi dreptul funciar
Transformările implicate de punerea în valoare a resurselor conduc la amenăjări
necesare locuirii, activităţilor economice etc., diversificând şi specializând spaţiul geografic.
Mediile umanizate juxtapun zone concepute pentru viaţa personală sau familială şi zone
concepute pentru activităţi colective. Suprafeţele amenajate şi construcţiile cer întreţinere iar
aceasta cere un cost asumat.
Tehnicile care permit structurarea societăţii şi îi conferă o arhitectură spaţială nu privesc
numai relaţiile dintre oameni ci şi condiţiile de utilizare a fiecărei porţiuni de mediu prin
definirea drepturilor de proprietate şi utilizare.
Viaţa familială, producţia şi schimbul se derulează în medii specializate. Acestea
necesită o delimitare şi o protecţie faţă de evenutalele perturbări. Atribuirea dreptului de
utilizare privată către indivizi sau familii şi instituirea spaţiului public csare cuprinde clădirile de
interes public, spaţiul de circulaţie şi zonele protejate sau păstrate în stare naturală.
Societăţile de vânători-culegători se pot mulţumi cu un drept de utilizare colectivă, legat
mai mult de resurse decât de pământ. Nomazii crescători de animale sunt ataşaţi de
proprietatea asupra turmelor şi nu a vastelor păşuni (în anumite limite). Tehnicile de
agricultură itinerantă nu necesită decât un control temporar al unor suprafeţe.
Agricultura sedentară şi urbanizarea sunt două realităţi social-economice pentru care
terenul nu mai este un simplu suport. Acesta se îmbogăţeşte amendare, standardizare,
amenajare sau, în cazul proprietăţilor urbane prin mobilare. A cere întoarcerea la proprietatea
comună ar însemna în această situaţie, descurajarea iniţiativei individuale (ceea ce s-a şi
întâmplat în statele comuniste).
Pentru a ajunge la intensificarea exploatării solului, drepturile individuale trebuie întărite
iar transmiterea bunurilor bine reglementată. Asigurarea unei exploatări intensive poate fi
încredinţată şi unor organisme colective care urmează o logică specifică întreprinderilor
(cooperativă, colhoz, chibuţ). Pe hârtie, proprietatea privată şi proprietatea socialistă devin
echivalente. Exemplu sovietic a demonstrat că principiile au fost departe de realităţi.

Dubla natură a dreptului funciar

Sistemele funciare corespund unei logici funcţionale. Aproprierea are de multe ori o
origine religioasă sau simbolică : asigurarea continuităţii cultului strămoşilor în cadrul
proprietăţii private de ex.

94
 Valorile investite de colectivităţi într-un anumit sistem juridic, jenează sau interzic
evoluţiile în unele cazuri. În Mexic, în America Centrală în general, comunităţile metise sau
amerindiene au refuzat totdeauna să renunţa la controlul colectiv al terenurilor care le asigură
subzistenţa. Ei nu au putut menţine viu acest obicei într-un sistem occidental care privilegiază
proprietatea individuală decât supunându-se unor protectori, marii proprietari pâna la 1920,
Partidul Revoluţionar şi sindicatele ulterior. Populaţiile rurale din acest spaţiu practic fac un
troc cu libertatea lor în schimbul unei relative securităţi pe care le-o asigură controlul colectiv.
Sistemele funciare reflectă atât exigenţele funcţionale implicate de punerea în valoare,
de idealurile fiecărui grup uman, fiind la intersecţia dintre marcajul simbolic şi imperativele
utilitare. De aceea sunt atât de complexe şi atât de rezistente la schimbare.

Capitolul 10
Raporturile dintre om şi mediu : medierea alimentară
Raporturile ecologice dintre om şi mediu se exprimă direct în consumul alimentar.
Produsele oferite de natură sunt, în cea mai mare parte, improprii consumului motiv care a
obligat omul să imagineze nenumărate tehncii de producere a hranei.
Alimentaţia reflectă structura societăţii. Cei care dispun de putere sau au venituri
ridicate, scapă de spectrul foametei sau al penuriei. Abundenţei i se adaugă calitatea,
varietatea şi exotismul produselor consumate.
Ne alimentăm pentru a trăi dar motivele pentru care omul este atât de preocupat de
ceea ce mănâncă sau bea, consacrând o parte importantă din timp, din energia şi veniturile
de care dispune, nu ţin neapărat de psihologie. Mâncatul şi băutul sunt plăceri iar plăcerile
trebuie împărtăşite. Astfel explicăm rolul cheie al convivialităţii în societate. De exemplu,
cuvantul companion sau companie (in sens social) derivă de la cuvântul pâine (cel cu care
împărţim pâinea). Pentru a mulţumi pe cineva pentru un serviciu i se dă o recompensă a cărei
denumire este foarte sugestivă în unele limbi (pourboire in franceză dar şi sensul original al lui
bacşiş este similar în arabă).
Anumite alimente sunt supuse unor tabuuri şi interdicţii din raţiuni religioase. Anumite
produse nu pot fi consumate decât preparate conform unor rituri iar în unele societăţi este
interzis să stai la masă cu persoane care pot „impurifica” hrana. Mâncărurile şi băuturile joacă
un rol esenţial în ierarhizarea formelor de sociabilitate, în deschiderea sau refuzul contactului
dintre grupurile umane.
Într-o epocă dorită areligioasă, multiplicarea interdicţiilor în numele igienei sau al
ecologiei, marchează emergenţa unor noi religii fruste care se sprijină mai mult pe
respectarea unor interdicţii decât pe interiorizarea unor reguli etice.

95
 Fiziologia alimentaţiei şi fundamentele gustului
Alimentaţia asigură un aport de apă, elemente minerale şi materii organice necesare
întreţinerii, reânnoiri sau creşterii ţesuturilor ca şi energie indispensabilă activităţilor la care se
adaugă menţinerea temperaturii constante în organism. Glucidele sunt sursele de energie dar
lipidele au un rol simila; proteinele sunt indispensabile constituirii celulelor din corpul uman.
Cele obţinute din vegetale nu conţin toate elementele utile, reproş adus unui regim vegetarian.
Mici cantităţi de fosfor, iod, calciu şi o gamă complexă de vitamine sunt indispensabile
echilibrului alimentar. Sodiul din sare este de asemenea esenţial, asigurând savoarea
mâncărurilor.
Virtuţile excitante ale alcoolului şi beţiei au atras dintotdeauna oamenii şi explică intrarea
lor în unele ritualuri sau dimpotrivă, interzicerea sa. Substanţele halucinogene (alcaloizi în
general) sunt foarte căutate dar în general sunt prohibite. Unele comunităţi primitive sau
tradiţionale, le utilizează însă fără restricţii din raţiuni magice, de exemplu mescalina obţinută
dintr-o ciupercă (peyotl) la unele populaţii mexicane sau substanţele haluciongene exrase din
agaricus muscarius în Asia centrală ori fumatul cânepei indiene. Unele produse sunt apreciate
pentru caracterul stimulativ : ceai, cafea, cacao. Acaloizii conţinuţi (teobromina sau cofeina)
asigură o stare de trezie şi de claritate a conştiinţei. O parte importantă din dimensinea
religioasă şi socială a alimentaţiei ţine de efectele psihologice ale multor substanţe.
Plăcerea fundamentală extrasă din alimentaţie se datorează excitării gustului şi, într-o
largă măsură, mirosului. Sărat sau dulce, acid sau acru, gusturile şi mirosurile asociate
prăjitului, afumatului pot varia la infinit senzaţiile, combinate cu fructe, băuturi sau mijlocite de
temperatura la care sunt servite. Fiziologia gustului ţine şi de aptitudinile fiecăruia dar,
obiceiurile alimentare sunt cultivate din copilărie, fiecare privilegiind anumite gusturi. Aceasta
explică dificultatea popoarelor din Extremul Orient de a aprecia brânzeturile europene, mai
ales pe cele franţuzeşti, reputate pentru savoarea lor.

Conservarea alimentelor
Produsele consumate de către om rezultă din cules, pescuit, vânătoare, cultura plantelor
sau creşterea animalelor. În zonele cu climat ecuatorial umed, creşterea şi fructificarea sunt
permanente, nefiind nevoie de adunarea proviziilor. În alte contexte climatice, producţia
alimentară este sezonieră, obligând la gestionarea recoltei de aşa manieră încât să asigure
consumul necesar în orice moment.
Conservarea după zvântare este procedeul cel mai general, atât pentru cereale cât şi
pentru leguminoase ale căror boabe se conservă mult timp dacă sunt ţinute la adăpost de
umiditate sau sunt protejate de rozătoare. În unele cazuri se conservă ştiuletele (porumbul).
Grăunţele şi boabele au şi avantajul că se pot transporta fără probleme la mari distanţe, motiv

96
care a şi impus un intens comerţ cerealier încă din antichitate. Alte substanţe se consumă prin
uscare, aşa cum este cazul celor conţinute în legume, ciuperci, fructe, peşte, carne. Condiţiile
necesare acestei operaţii ţin de o anumită higrometrie, temperaturi specifice etc. Astfel, în
ţările tropicale acesta nu poate fi aplicat în sezonul umed iar în cele cu climat rece deloc. În
zonele montane temperate, dimpotrivă, este o operaţie foarte des întâlnită. Pentru a o facilita,
produsele sunt în prealabil curăţate şi tranşate.
Conservarea prin afumare garantează păstrarea hranei foarte perisabile, uscării
asigurate de temparatura fumului adăugându-i-se efectul gudroanelor conţinute în acesta.
Procedeul este extrem de eficient pentru carne şi peşte fiind foarte răspândit în ţările
temperate, în special în sezonul hivernal.
Sarea asigură prezervarea produselor din carne indiferent de temperatură şi umiditate,
motiv pentru care este un procedeu general. Este motivul pentru care sarea era în trecut una
din principalele mărfuri exportate. Astăzi încă, ea constituie principala marfă transportată de
caravanele transsahariene.
Aciditatea opreşte în cele mai multe cazuri alterarea. Procesele de fermentare care
conduc la aciditate pot fi utilizate în două moduri :
-murarea, foarte utilizată pentru varză, castraveţi, ardei, tomate etc, prezentă în special
în Europa Vestică, Central-Estică şi în Estul Asiei;
-imersiunea fructelor sau a legumelor în oţet care le prezervă calităţile, modificîndu-le
gustul, mult mai frecventă în zona mediteraneană şi prin extensie în America Latină. Ambele
procedee presupun adăugarea unor mirodenii (strâns legate de comerţul colonial în trecut), a
sării etc.
Fermentarea lactică este alt procedeu care poate conduce la obţinerea unor produse
variate : iaurt, chefir, brânză sub diverse forme (închegată, scoaptă, grasă, degresată etc.).
Diferenţierea acestor produse reflectă extraordinara inventivitate a comunităţilor ţărăneşti şi
rolul distanţei faţă de piaţă.
Un alt procedeu constă în edulcorarea unor alimente. Creşterea concentraţiei de zahăr
poate stopa fermentarea de la un anumit punct în cazul fructelor (mai rar şi al legumelor).
Păstrarea recoltei de fructe (parţial şi legume) sub forma dulceţurilor, gemurilor, compoturilor
este larg răspândită în perioada contemporană când producţia de zahăr rafinat s-a
generalizat. Interesul acestei tehnici este absent în ţările subtropicale şi tropicale unde se
produc fructe tot timpul anului fiind în mare parte apanajul ţărilor temperate unde extinderea
procedeului s-a manifestat în strânsă legătură cu economia colonială, începând cu secolul al
XVII-lea, atunci când unele insule tropicale (Antile mai ales) s-au specializat în cultura trestiei
de zahăr.

97
 Fermentarea alcoolică este alt procedeu prin care zaharurile se transformă în alcool.
Procesul se stopează instantaneu, indiferent de conţinutul inţial în alcool al lichidului, atunci
când concentraţia atinge 16˚. Lichidul obţinut se poate păstra, cu condiţia neexpunerii la
oxidare, începând cu o concentraţie de 4-5˚. Procesul de distilare, care conduce la depăşirea
pragului de 16˚ a fost obţinut prima dată de către arabi, cărora le datorăm termeni precum
alcool, alambic sau rachiu. Produsele astfel obţinute au fost imediat foarte căutate pentru
presupusele calităţi medicinale dar şi pentru rapiditatea cu care conduc la beţie, pentru gustul
lor şi pentru conservarea timp îndelungat.
Procedeul de conservare prin sterilizare este mai complicat, de obicei păstrându-se timp
îndelungat dacă ferim produsul de contactul cu aerul. Tehnica zaharisirii (confierii) este o
variantă, alte variante fiind utilizate pentru carne (prăjirea şi păstrarea în grăsime, temperatura
ridicată distrugând germenii, ulterior etanşând recipientul).
Procedeele de conservare s-au modificat profund în ultimele două secole prin
intermediul câtorva invenţii epocale : rafinarea zahărului începând cu secolul al XVIII-lea,
inventarea procesului de sterilizare la cald (1790), a conservării anaerobe (punctul de plecare
al conservării moderne), fabricarea cutiilor din tablă, începând cu 1840, inventarea procesului
de pasteurizare, odată cu observarea rolului bacteriilor în fermentaţie (constând în fierberea
rapidă la temperaturi moderate - 95˚ sau joase - 63˚, timp de 30 de minute), procedeul având
avantajul de a nu distruge vitaminele.
Păstrarea prin refrigerare este un alt procedeu, extins în trecut doar în statele cu ierni
reci, geroase. În 1876, Charles Tellier a pus la punct maşina frigorifică, utilizabilă inclusiv în
transportul maritim. Astfel fructele şi legumele sau carnea se pot păstra, la temperaturi de
maximum 4˚ timp de mai multe zile iar la - 18˚ timp de luni de zile. Gama de tehnici specifice
s-a lărgit în ultima vreme prin utilizarea congelării rapide care evită alterarea gustului sau a
uscării prin sublimare la temperaturi foarte joase care previne modificare gustului. Se adaugă
o gamă variată de procedee chimice care oferă nenumărate microorganisme, antibiotice, anti-
oxidanţi, atigerminativi etc., care conduc la păstrarea calităţilor produselor proaspete
(cunoscute ca E-uri în general, unele cancerigene sau cu efect încă insuficient studiat).
Tehnicile de conservare sunt extrem de diverse şi cu o eficienţă inegală. Întreţin
modificări organoleptice cu alimentele, unele componente fiind distruse sau modificate.
Modificările privesc şi textura sau aspectul. A înţelege astăzi alimentaţia fără a cunoaşte
procedeele de conservare este practic imposibil, acestea fiind şi la baza generalizării unor
moduri de consum.

Tehnicile de transformare şi preparare

98
 Cele mai multe produse necesită o transformare şi o preparare înainte de a fi
consumate. Cele consumate în stare proaspătă trebuie spălate iar unele nu pot f consumate
decât coapte.

Transformarea boabelor
Măcinatul este cele mai frecvent mod, specific cerealelor dar utilizabil şi pentru unele
leguminoase sau tuberculifere. De obicei sunt separate mai multe fracţiuni, diferite calitativ şi
cu utilităţi diverse (panificaţie, alimentaţia animalelor şi păsărilor de curte, prepararea unor
produse locale etc.). Unele cereale necesită lucrări suplimentare precum orezul care mai întâi
trebuie decorticat pentru a obţine boabele (paddy). Similară este şi prelucrarea orzului.
Produsele de panificaţie au o veche tradiţie dar utilizarea drojdiilor pentru obţinerea unor
produse superioare calitativ a fost multă vreme apanajul unor categorii privilegiate, azima
(pâinea nedospită) fiind mult mai frecventă, astăzi cu o utilizare restrânsă doar la unele
ritualuri (în iudaism, creştinism, islamism). Unele produse rezultate din prelucrarea cerealelor
sunt specifice unor arii culturale distincte : cuscus, obţinut din grâul măcinat grosier (sau din
sorg la sud de Sahara) specific nordului Africii dar extins şi la ariile vecine; fierturile din făină
de porumb, specifice unor populaţii central-americane sau în unele arii din Europa
(caracteristice în bazinul dunărean – mămăliga- sau în Italia –polenta-). De o mare varietate
sunt şi produsele prelucrate dintre care cele mai cunoscute sunt cele originare din Italia
(macaroane, lasagne, tagliatelle etc.) dar cu numeroase variante locale, din diverse cereale,
în estul Asiei.

Pregătirea legumelor, cărnii şi a peştelui pentru consum

Legumele şi fructele sunt de obicei mai puţin transformate, înlăturându-se de obicei
părţile necomestibile (frunze, sâmburi, seminţe, coji), fiind consumate în mare parte în stare
brută. Sacrificarea animalelor capătă de multe ori semnificaţii religioase, fiind legată de
sărbători importante (de ex. sacrificarea porcului la unele populaţii creştine sau a ovinelor la
cele musulmane). În general sacrificarea se poate face prin două moduri tradiţionale : prin
înjunghiere (la populaţiile creştine) şi prin jupuire (la musulmani şi evrei). Aceste două moduri
sunt separate de semnificaţia acordată în aceste culturi scurgerii sângelui. Odată ucise,
animalele sau păsările de curte sunt supuse unui proces de tranşare cu numeroase variante
locale în funcţie de destinaţia anumitor porţiuni sau de preferinţe). Produsele rezultate după
tranşare sunt de obicei supuse unor procese diverse de conservare (în afara consumului
imediat). Gama de produse astfel obţinute este extrem de variată, multe dintre acestea
devenind de uz internaţional chiar dacă prin difuziunea lor au dat naştere la noi varietăţi,
dovadă a creativităţii, spiritului de imitaţie şi abilităţilor de combinare a unor diverse reţete.

99
 Transformările termice : coacerea (fierberea) şi îngheţarea
În multe cazuri astfel de transformări sunt absolut necesare pentru ca alimentele să
devină consumabile (cazul tuberculilor de ex.). Aceste transformări pot determina însă şi
distrugerea unor vitamine şi săruri minerale, un sacrificiu necesar atunci când primează
savoarea, obţinută de obicei prin procesare termică. În multe culturi numai fructele sunt
consumate crude, toate celelalte produse trebuind supuse unui minim de prelucrare termică.
În altele, chiar şi produse perisabile precum carnea, peştele sau unele legume sunt
consumate crude. În lumea occidentală, legumele şi verdeţurile sunt cel mai adesea
consumate neprelucrate (sub formă de salate, specifice acestei culturi). Îngheţarea prezintă
avantajul păstrării calităţilor organoleptice ale produselor dar pot determina modificări texturale
sau gustative. Obişnuinţa consumului de produse supuse unui proces de îngheţare vara a
devenit foarte răspândită odată cu tehnologiile care permit producerea gheţii în familie.
Modurile de coacere (fierbere) sunt foarte diverse, fie în apă (foarte frecventă, inclusiv la
culturile tradiţionale), fie prin prăjire, la fel de frecventă, în absenţa unor vase de uz casnic
rezistente la temperaturi înalte fie în cuptoare (la diverse temperaturi). În acest fel, vatra
devine un element central al căminului, cunoscând nenumărate variante, unele elaborate (în
ţările europene şi asiatice), altele mai puţin elaborate (de genul pirostriilor). Sobele cu plită
metalică sunt în uz de foarte multă vreme în estul Asiei, fiind construite de multe ori din
ceramică (inclusiv de factură fină, ca de exemplu faianţa, masiv utilizată în Europa centrală
încă din perioada Renaşterii), la fel ca şi cuptoarele care asigură un avantaj incontestabil
populaţiilor din zona temperată nordică. În perioada modernă au fost inventate noi procedee
bazate pe utilizarea unor combustibili (cărbune, gaz, curent electric etc.) sau a microundelor
care dau posibilităţi extrem de variate utilizatorilor, exprimate şi prin multiplicarea reţetelor. În
unele cazuri aceste inovaţii s-au orientat spre operaţii secundare, cazul cuptoarelor cu
microunde utilizate în primul rând pentru încălzit.
Gheaţa a fost dintotdeauna „idealul” confortului termic pentru locuitorii din zonele calde.
Este şi motivul pentru care s-au dezvoltat de timpuriu tehnici de păstrare a gheţii peste vară,
prin prelevarea de bucăţi de gheaţă în timpul iernii, din zonele montane (îndeosebi din lacuri
sau râuri), izolând-o în restul anului cu paie. Comerţul cu gheaţă a fost multă vreme o formă
specializată de schimb în bazinul mediteranean, din Spania până în Iran, având ca puncte
centrale zonele de prelevare (masive precum Sierra Nevada, Canigou, Etna, Liban, Pelion,
Uludag sau lacurile alpine) şi ca puncte de desfacere mari metropole precum Istanbul, Cairo,
Napoli, Barcelona etc.

Asezonarea

100
 Prepararea alimentelor implică şi această operaţie care are drept scop îmbunătăţirea
gustului (chiar daca de gustibus non disputandum). În unele cazuri are drept scop obţinerea
unui gust dorit sau considerat agreabil. Adăugarea de săruri este forma cea mai banală dar
oamenii au inventat diverse forme prin combinarea unor legume sau produse cu proprietăţi
specifice. Astfel, prepararea sosurilor, a salatelor, a saramurii, utilizarea maionezei, a
mujdeiului, a muştarului, a papricăi etc., au devenit foarte comune. Numărul plantelor
aromatice sau al condimentelor utilizate este foarte mare, de la cele mai banale (de genul
usturoiului, cepei) la unele specifice doar unor zone restrânse (frecvent în estul Asiei).

Bucătăria : rolul reţetelor

A pregăti un meniu presupune a transforma o serie de produse prin transformare
termică şi chimică. Melanjul ingredientelor este cel care explică gustul şi aspectul dar şi modul
în care au fost pregătite şi păstrate acestea. Elaborarea meniurilor presupune cunoştinţe
precise, ingredientele nu se amestecă la întâmplare, la orice temperatură, în orice succesiune.
Fiecare practic poate fi la originea creării unei reţete proprii fiind suficientă o modificare minoră
a parametrilor menţionaţi. Multe reţete sau produse celebre au fost iniţial „greşeli” generate de
nerespectarea altora (cazul maionezei este celebru dar şi acela al multor produse de
cofetărie). Nu toate reţetele necesită o respectare strictă a parametrilor, de obicei marja de
„eroare” fiind destul de largă, ca şi gusturile. Transmiterea reţetelor s-a bazat multă vreme pe
imitarea gesturilor şi a sfaturilor orale dar şi al unor tratate de gastronomie, unele foarte vechi
precum cele ale lui Archestrate, Apicius în lumea greco-romană sau ale lui Guillaume Tirer ori
Taillevent în Evul Mediu. Astfel de lucrări demonstrează grija omului pentru hrana sănătoasă,
dorinţa acestuia de a avea o alimentaţie cât mai diversificată. Din păcate nici una din acestea
nu oferă indicaţii precise asupra cantităţilor necesare încât rămâne la latitudinea unor maeştri
contemporani să le resuscite. În epoca modernă, rolul unor astfel de lucrări a sporit
considerabil, odată cu inventarea unor posibilităţi de apreciere exactă a cantităţilor necesare
(chiar dacă încă mai abundă indicaţii vagi, de exemplu, e greu de apreciat ce înseamnă o
linguriţă de cafea, o ceaşca sau o lingură de supă).
De timpuriu s-au individualizat două bucătării : ce a maselor (populară) şi cea a elitelor.
Deşi se transmite oral, modul de preparare a alimentelor depinde larg de mediul social. Gustul
pentru bucătăria de calitate şi gastronomie a fost mult timp (J.Goody subliniază acest lucru în
1984), apanajul elitei, fie în Egipt fie în China antică sau în lumea greco-romană. Paradoxal,
de multe ori, bucătăria elitei era rezultatul imaginaţiei unor persoane provenite din popor, de
multe ori analfabete.
Difuziunea unor elemente de cultură culinară elitistă s-a produs în moduri deosebite :
gusturile s-au răspândit în bună măsură prin intensificarea contactelor, a călătoriilor, ceea ce

101
conferă turismului, în prezent, un rol esenţial. Curiozitatea culinară a fost mai mare în anumite
culturi care şi-au dezvoltat de timpuriu o gastronomie bine fundamentată, cazul francezilor
care au ştiut să profite de tradiţiile, de multe ori foarte vechi, din bazinul mediteranean, mai
ales din Italia, de unde proveneau cea mai mare parte a specialiştilor în perioada
renascentistă. Un rol major l-au avut personaje ca Mazarin sau Catherina de Medicis, extrem
de exigente din acest punct de vedere si foarte atente cu bucătarii veniţi odată cu ei din Italia.
Formele populare şi cele elitiste se împletesc adesea, moda unor preparate tipice
comunităţilor ţărăneşti fiind extrem de caracteristică perioadei moderne. Bucătăria elitistă a
avut totdeauna avantajul promovării prin restauraţie spre deosebire de cea populară. O altă
diferenţă constă în faptul că bucătăria populară este mai degrabă o „afacere” a femeilor din
familie, fiind transmisă de la bunică le nepoate, cea elitistă este dominată de maeştri bucătari
bărbaţi.
Modul de servire
O masă bine servită presupune o mizanscenă minuţioasă demonstrând încă odată
importanţa gastronomiei în existenţa noastră. Diferenţa esenţială în ce priveşte manierele de
servire constă în separarea populaţiilor care se servesc de propriile degete pentru a consuma
alimentele şi cele care folosesc tacâmuri. Un caz particular este cel extrem-oriental, unde
beţişoarele au condus la dexterităţi nebănuite în consumarea fierturilor de orez. Utilizarea
degetelor nu este exclusă complet nici în a doua situaţie, acestea rămânând indispensabile
pentru anumite operaţii, chiar dacă eticheta de multe ori prevede evitarea unor gesturi
considerate necivilizate.
Un rol important în inventarea unor instrumente specifice consumului alimentar şi în
stabilirea unor reguli l-au avut bizantinii. De aici au plecat de exemplu furculiţa sau lingura
spre vestul Europei în Evul Mediu (impusă în Franţa decisiv abia în secolul al XVII-lea, în
Marea Britanie chiar mai târziu după ce italienii o adoptasera deja în sec. al XII-lea), atunci
când chiar şi la casele regale hrana era consumată direct de pe o masă, fără ca aceasta să
fie acoperită măcar cu un prosop. Multe dintre aceste reguli veneau chiar mai de la răsărit, din
Persia, care din acest punct de vedere, ca şi Bizanţul, apăreau mult mai civilizate în epocă,
cel puţin la nivelul claselor superioare. Tot în lumea persană au fost inventate şi modalităţile
de emailare a vaselor din lut care a uşurat spălarea acestora dar a şi diversificat formele lor,
dându-le utilizări precise. De aici, prin arabi au pătruns spre Europa trecând prin peninsula
Iberică sau prin cea Balcanică. Cuţitul a fost un instrument utilizat de mult mai multă vreme,
fiind mai general la fel ca şi lingura (tradiţional din lemn).
Un rol important în rafinarea modului de servire l-au avut marile descoperiri, în special
călătoriile spre Asia care au adus în Europa porţelanul, devenit pentru câteva secole mândria
saloanelor nobiliare. Posibil a fi produs şi în Europa (Bernard Palissy, sec. XVI) a marcat o

102
cotitură importantă în civilizarea maselor, ajungând astăzi un element comun. Franţa a avut
un rol important în ultimele secole în modelarea unor maniere de servire a mesei, inclusiv de
organizare a meselor în timpul zilei.

Spirit naţional şi gastronomie

Forţele care au împins societatea spre rafinament în modul de alimentare sunt relativ
uşor de evidenţiat. Ele s-au manifestat vizibil începând cu Evul Mediu, în Europa Occidentală,
unde (în limita posibilităţilor) s-au extinse viile de calitate (de exemplu în Spania în regiunile
Navarrra şi La Rioja, mai clemente climatic sau în zona Bordeaux ori în Burgundia în Franţa
ori în Toscana şi Piemont în Italia. Negoţul cu vin, dezvoltat pentru a satisface necesităţile
familiilor burgheze din Ţările de Jos şi Marea Britanie au impus de timpuriu vinurile de Porto,
Cadix-Jerez sau Bordeaux.
În acelaşi mod, grija pentru gastronomie se manifestă mai întâi la casele regale apoi şi la
curţile nobiliare, Franţa în mod predilect acordând o atenţie uşor excesivă. Difuziunea stilului
de viaţă de la Curte, cu tot fastul de rigoare s-a produs rapid, atingând şi Europa Centrală, iar
din secolul al XVIII-lea şi curtea ţaristă. Comparabile, până la un anumit punct, erau şi
evoluţiile de la curţile marilor puteri musulmane (Imperiul Otoman, Persia, India marilor moguli
etc.).
Au suscitat discuţii raţiunile pentru care ţările catolice în general, cele meridionale în
special, au prezentat un mai mare interes pentru rafinamentul gastronomic. J.R.Pitte a
demonstrat (1991) că originea acestui comportament este de natură religioasă : în nordul
protestat, morala şi etica au făcut din lăcomie şi din consumul de mâncăruri fine un mare
păcat. Doar liberalismul secolului al XIX-lea modifică treptat aceste concepţii (subliniate în
cartea scriitoarei Karen Blixe, Cina lui Babette, din 1988). În măsura în care consumul de vin
era, cel mai adesea, o afacere a bărbaţilor, în confrerii sau în asociaţii, rigorismul fiind mai
puţin evident în interiorul lor, ne explicăm rolul ţărilor nord-vestice în evoluţia producţiei
vinicole, prin dezvoltarea unor gusturi elitiste în materie de băuturi alcoolice..
În ţările Contrareformei catolice (Germania, Spania, Italia) condamnarea păcatului cărnii
era mai puţin rigoristă decât în Franţa de unde dezvoltarea, în aceasta din urmă, a
comportamentului care viza mai degrabă cunoaşterea rafinamentelor gastronomice decât
consumul exagerat (altfel spus, puţin, bun şi în cunoştinţă de cauza, cu savanterie dacă se
poate, à la française).
În general, obiceiurile alimentare şi modul de servire s-au fixat cu un anumit specific
naţional, formând anumite stereotipuri. Spaniolul prânzeşte la 2 după amiază şi cinează după
10 seara, italianul este văzut ca un consumator de pizza şi paste, trecând cu vederea faptul
că mâncărurile italiene au stat, de multe ori, la baza celor franţuzeşti sau central-europene.

103
 Evoluţia formelor particulare de cultură înaltă sub forma bucătăriei fine trimite la structura
socială a populaţiei, la tradiţiile populare specifice, la diversitatea acestora şi la modurile lor de
combinare. În general, rolul mediului aristocratic în calitate de iniţiator şi a celui burghez ca
vector de transmisie este valabil în toate societăţile, snobismul jucând un rol important.
Arhetipul savanteriei gastronomice este considerată Curtea Regelui Soare de la Versailles,
model imitat cu mare repeziciune din Spania până în Rusia. La o scară teritorială locală însă,
preferinţele naţionale pot transgresa acest spirit imitativ.
Nu trebuie neglijat nici rolul creşterii veniturilor şi facilităţile de aprovizionare care deschid
maselor largi calea spre imitarea aristocraţiei sau a micii burghezii. O lungă perioadă clasele
de jos au rămas complet în afara acestor evoluţii. Astfel, în spaţiul românesc multe preparate
considerate „naţionale” au fost până recent apanajul unor categorii înstărite (cozonac,
sarmale, ciorbe etc.). Ţăranul român se hrănea în mare măsură cu făină de porumb şi fierturi
din verdeţuri şi legume, carnea fiind rezervată sărbătorilor. Deschiderea spre consum în
perioada comunistă, a determinat şi la noi (ca şi în alte state comuniste) o exagerare a
consumului unor alimente considerate până atunci „de lux” (pâinea, produsele din carne etc.)
fiind în bună măsură responsabile de o morbiditate specifică, mai ales în ce priveşte bolile
cardio-vasculare.
Evoluţia tehnică, industrializarea alimentaţiei şi noua bucătărie
Modurile de consum alimentar s-au transformat rapid după 1950, odată cu creşterea
productivităţii agricole şi dezvoltarea fără precedent a comerţului alimentar. Această evoluţie a
fost rezultatul unei standardizări a producţiei care a presupus şi renunţarea la o serie de
produse ale căror calităţi erau remarcabile dar care aveau o productivitate redusă.
Industrializarea a pătruns masiv în bucătărie, produsele cumpărate sunt condiţionate,
aşa fel încât ele cer tot mai puţine operaţii pentru preparare (filet de peşte, biftec gata pregătit,
pudră de piureu, cartofi prăjiţi congelaţi etc.). Odată cu mâncărurile gata preparate, congelate,
singura operaţie din bucătărie a rămas apăsarea butonului cuptorului cu microunde.
Evoluţia a atins şi restauraţia, cea mai uşor de influenţat în condiţiile globalizării. Fast
foodul a devenit vârful de lance al acestui avânt, pentru această formă de consum alimentar
contând mai mult metrul pătrat de teren cu vad decât confortul clientului sau calitatea
produselor. În multe cazuri fast-foodul înlătură ustensilele devenite tradiţionale (furculiţă, cuţit
etc.) determinând o revenire la consumul cu propriile degete (e adevarăt cu măsuri de
protecţie). Consumul vinului la masă este considerat un moft pentru fast-food, este preferabil
consumul de băuturi edulcorate (care mai de care mai naturale), de ape minerale sau de bere
pasteurizată.
Bucătăria de masă distruge în acest fel bucătăria familiala, populară dar în paralel,
gustul pentru prepararea hranei renaşte ca o activitate ludică pentru care nimic nu este

104
scump, atât de mult contează calitatea ingredientelor. Nici timpul nu contează pentru că
activitatea este excepţională, ocazională. Reţetele nu sunt niciodată complexe, sunt
nenumărate ghiduri, iar produsele necesare nu mai sunt rare, fiind disponibile în orice
supermarket. Televiziunea a intrat şi ea în acest siaj, cu emisiuni de specialitate şi cu reclame
care îndeamnă (măcar ocazional) la practicarea acestei vechi ocupaţii.
În faţa producţiei de masă există loc şi pentru circuite restrânse, bazate pe calitate, fără
tratamente chimice, destinate unei noi elite. Modul sănătos de consum (încă nedefinit, chiar
dacă cei mai mulţi susţin că bucătăria mediteraneană este cea mai sănătoasă, alţii că cea
chineză) este privilegiat. Teama de colesterol reduce consumul de grăsimi iar cunoştinţele
gastronomice sunt difuzate peste tot în lume, în aşa măsură că chiar şi bucătăria franceză s-a
lăsat inspirată de influenţe extrem-orientale mai ales în ce priveşte prezentarea artistică. O
nouă bucătărie, mondializată, s-a născut astfel.
Ponderea femeilor care lucrează, în creştere peste tot în lume, este un factor care
restrânge continuu numărul gospodinelor clasice. Chiar şi în weekend, când teoretic au timp,
este preferat restaurantul sau pizzeria de la colţ de unde poţi comanda la domiciliu...fast food!
E adevărat că în unele state (Italia de ex.) s-a inventat şi slow food-ul, consumul pe îndelete,
fără prea mult...stress!
Cu toate acestea restauraţia niciodată nu a fost atât de activă. Motivul? Unul singur,
mobilitatea populaţiei, turismul în primul rând. Oamenii doresc să iasă din cotidian, să
evadeze, să descopere, de multe ori în spirit de turmă, noutăţi în materie. Există loc şi pentru
restauraţia de nivel înalt, de multe ori cu specific etnic (de fapt cu specific burghez clasic, fixat
ca „naţional”).
Transformarea contemporană a obcieiurilor alimentare arată până la ce punct culturile
se pot schimba sub impactul mondializării şi al noilor tehnici de preparare.

105