You are on page 1of 5

II.

Radioul
Originile radiodifuziunii, scriu istoricii presei, se confundă cu cele ale telecomunicaţiilor, datorită
undelor care antrenează fenomenele fizice foarte complexe, precum şi tehnicii, care au fost, încă de
la început, foarte sofisticate. „Ca şi cazul marilor invenţii tehnologice contemporane (automobilul,
cinematografia, aviaţia, navigaţia submarină...), descoperirea radiodifuziunii şi rapiditatea
expansiunii sale arată că, dincolo de rivalităţile de orice natură şi în ciuda concurenţei intereselor
industriale sau naţionale, comunitatea ştiinţifică de dinainte de 1914 organizase foarte bine
schimbul de informaţii indispensabile progresului.“
Folosirea energiei electrice în vederea comunicării a fost una dintre marile descoperiri ale secolului
al XIX-lea. Primele experimente de telegrafie electromagnetică s-au desfăşurat în anii 1830 în
Statele Unite, Anglia şi Germania, iar primele sisteme viabile de telegrafie s-au înfiinţat în anii
1840. Transmiterea electromagnetică a fost cu succes adaptată scopului transmiterii vorbirii în anii
1870, pregătind drumul pentru dezvoltarea sistemelor telefonice la scară comercială. În cursul
ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, Guglielmo Marconi (1874-1937) şi alţii au început să
experimenteze transmiterea semnalelor prin unde electromagnetice, eliminând astfel necesitatea
firelor conductoare. În 1898, Marconi a transmis cu succes semnale pe o distanţă de 23 de kilometri
pe mare, iar în 1899 a transmis semnale peste Canalul Mânecii. Tehnologia transmiterii vorbirii prin
unde electromagnetice a fost dezvoltată în timpul primului deceniu al secolului al XX-lea de către
Fessenden şi alţii. După Primul Război Mondial, Westinghouse în Statele Unite şi Marconi în
Anglia au început să experimenteze difuzarea – adică transmiterea mesajelor prin unde
electromagnetice către un public nedeterminat şi potenţial numeros. Dezvoltarea ulterioară a
sistemelor de difuzare – a radioului, începând din anii 1920, a televiziunii, de la sfârşitul anilor
1940 – a fost rapidă şi pătrunzătoare. Evoluţia ulterioară a sistemelor de difuzare s-a desfăşurat în
cadre instituţionale care au variat mult de la un context naţional la altul şi care au însemnat de
obicei un tip de acord între interesele comerciale ale industriilor mass-media, pe de o parte, şi
interesul politic de a reglementa, cultiva şi controla noile mass-media, de cealaltă parte.
Cum întemeiat s-a spus, radiofonia introduce în istoria mediilor de masă o ruptură ţinând de cadrul
său situaţional şi de materialul său semnificant, ce induc un cu totul alt tip de relaţie comunicativă
decât cea instaurată de presa scrisă. În momentul în care îşi face apariţia, la începutul anilor 1920,
radioul constituie o formă de comunicare dintr-un punct în altul practicat în mod esenţial de către
amatorii fără fir. Dar, sub efectul uzanţelor sociale, el evoluează către o formă de comunicare dintr-
un punct către masă, care îi dă actuala faţă de media public. Beneficiind de un curent social – cel al
divertismentului la domiciliu –, el cunoaşte un succes fulgerător, oferind familiilor retrase în spaţiul
privat diferite spectacole la domiciliu (concerte, discuţii, apoi informaţii), ce sunt consumate în timp
sub formă de ascultare colectivă. Ca media de informare şi de expresie, radioul joacă, în primii săi
treizeci de ani, un rol ce nu poate fi neglijat pe plan istoric.

1
În Statele Unite, Frank Conrad propune, începând din 1919, emisiuni muzicale transmise din
Pittsburgh, unde staţia KDKA va fi inaugurată pe 2 noiembrie 1920. Westinghouse, General Electric
şi American Telephone & Telegraph Co. (AT & T) creează Radio Corporation of America (RCA) în
1921, iar guvernul începe să acorde licenţe. AT & T se retrage din RCA şi lansează în 1922, la New
York, WEAF, prima staţie finanţată din publicitate. Un Radio Act elaborat în 1927 defineşte trei
principii de bază: radioul, proprietate privată, este exploatat într-o manieră competitivă, finanţarea
este asigurată prin publicitate; serviciul tehnic este reglat şi controlat de guvernul federal, care
creează, în 1934, o Federal Radio Commision, ai cărei membri sunt aleşi de către preşedintele
Statelor Unite şi care trebuie să fixeze numărul, amplasarea, lungimea de undă, puterea
emiţătoarelor. Ordinea este creată şi de organizarea reţelelor (networks); prima este constituită în
1924 de trei staţii, New York, Providence, Cincinnati, însă fenomenul ia amploare când RCA
fondează, în 1926, NBC (National Broadcasting Company). CBS (Columbia Broadcasting System)
apare în 1927, Mutual Broadcasting System (MBS) în 1934, American Broadcasting Company
(ABC) în 1943. Staţiile pot fi proprietatea acestor reţele sau se pot abona la programele lor.
În Europa, iniţiativele sunt la început private, pentru a deveni apoi serviciu public. În 1922, în
Franţa se constituie o societate privată, Radiola (viitoarea Radio-Paris). În Anglia, trei sute de
industriaşi fondează British Broadcasting Company, căreia i se acordă licenţa în 18 ianuarie 1923.
Pe parcursul anilor 1920, staţiile emiţătoare se multiplică în lumea întreagă. Limitarea naturală a
lungimilor de undă, repartizate de către Uniunea Internaţională de Radiodifuziune (UIR), fondată în
1925, va permite statelor, însărcinate cu repartizarea celor pe care le deţine, să transforme TFF în
serviciu public sau cel puţin să o controleze. Printr-un decret din 1923, radioul francez trece în
monopolul statului. În 1926, BB Company devine British Broadcasting Corporation (BBC),
societate de utilitate publică.
Primele programe vor evolua rapid pe parcursul anilor 1920: la început foarte sumare şi de durată
limitată, acestea se diversifică prin prelungirea orarelor. Artiştii şi creatorii încep să fie interesaţi,
realizatorii de publicitate găsesc în radio un nou instrument; tehnica se dezvoltă atât în domeniul
captării sunetului, cât şi în cel al înregistrării. În 1923, BBC difuzează buletine informative reduse.
În 1923, la Radio Belgique, T. Fleischmann creează un adevărat jurnal radiofonic, „cu toate ştirile
din lume şi rezumatul zilei în treizeci de minute“. După experienţele lui Maurice Privat de la Radio
Tour Eiffel din 1922 şi cele ale lui Maurice Vinot de la Radiola din 1923, Radiojurnalul Franţei va fi
lansat în 1927 pe Paris PTT. Va fi un conflict cu presa, însă foarte repede anumite cotidiene vor
colabora cu staţii private, de exemplu Le Petit Parisien cu Le Poste parisien, L’Intransigeant cu
Radio cité... Radioreportajele, îndeosebi cele sportive, se vor înmulţi în cea de-a doua jumătate a
anilor 1920.26 Abolirea distanţelor uimeşte imaginaţia ascultătorilor ce asistă la mari programe
internaţionale.

2
Cum remarcă John B. Thompson, contextul mediatic moştenit de la dezvoltările mass-mediei de la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea se află astăzi într-o mare
schimbare. În parte, acest fapt este rezultatul intensificării proceselor care au fost puse în mişcare cu
mai mult de un secol în urmă: creşterea conglomeratelor facilitate de relaxarea guvernului a atins o
intensitate febrilă, iar procesele de globalizare s-au adâncit pe măsură ce continuă să includă părţi
întinse ale globului în reţele tot mai strânse şi mai complexe de interdependenţă. Dar, în acelaşi
timp, funcţionează şi alţi factori. Printre aceştia se numără dezvoltarea noilor forme de procesare a
informaţiei, bazate pe sisteme digitale de codificare, şi convergenţa treptată a tehnologiilor
informaţiei şi ale comunicării spre un sistem digital comun de transmitere, procesare şi stocare.
„Aceste dezvoltări creează un nou scenariu tehnic în care informaţia şi conţinutul simbolic pot fi
convertite rapid şi relativ uşor în forme diferite. Ele oferă posibilitatea unei flexibilităţi mai mari
atât în mânuirea informaţiei, cât şi în transmiterea ei.“
Rolul politic şi cultural al radioului iese în evidenţă. Depinzând de competenţa profesioniştilor,
programele de radio se specializează şi se extind pe aproape toată durata zilei. Multe emisiuni
transmit în reluare activităţi ce nu fuseseră concepute pentru radio: concerte, cântece, piese de
teatru, conferinţe, lecturi de extrase din cărţi sau ziare. Dar, încetul cu încetul, sub influenţa noii
tehnici, apar noi genuri: teatru radiofonic, foiletoane radiofonice. Rolul cultural al radioului este
subliniat mai ales în Europa, peste jumătate din programe fiind, în general, consacrate muzicii,
emisiunile literare şi istorice caută să facă cunoscut patrimoniul cultural. Radioul şcolar şi, în unele
ţări, emisiunile religioase contribuie, de asemenea, la întărirea caracterului cultural al radioului.
Divertismentul ocupă primul loc în cadrul staţiilor comerciale, care caută să atragă cât mai mulţi
ascultători.
În ţările totalitare, radioul este, în primul rând, un instrument de propagandă, de mobilizare a
spiritelor. În URSS, emisiunile de radio fuseseră mai întâi realizate şi difuzate de Radioperedacia,
întreprindere comună a sindicatelor şi Comisariatului Poporului însărcinat cu Educaţia Naţională,
apoi, în 1928, ele au trecut sub controlul Ministerului Poştelor şi Telegrafelor. În 1933, a fost creat
un Comitet pentru Radiodifuziune, încorporat Ministerului Culturii. Radioul central emite în rusă de
la Moscova, în cele 14 republici, emisiunile fiind difuzate, în acelaşi timp, în limbile locale şi rusă.
În 1929, a fost creat la Radio Moscova un serviciu de emisiuni difuzate pentru străinătate. În Italia
fascistă, radioul servise drept purtător de cuvânt al lui Mussolini, încă de la preluarea puterii;
proasta organizare a primei URI a antrenat înlocuirea sa, în 1927, de către Ente Italiano per le
Audizione Radiofoniche (EIAR), care primeşte pe o perioadă de douăzeci şi cinci de ani monopolul
radioului instalat la Torino, coordonat de Ministerul Presei şi Propagandei şi strict controlat de către
partidul fascist. EIAR avea, în 1936, 16 staţii, dintre care una la Roma, Prato-Smelrado, care era un
centru radiofonic internaţional ce difuza în 18 limbi. În Germania, înainte de a ajunge la putere,
naziştii se infiltraseră în organismele radio; ei investiseră în principala asociaţie de ascultători şi

3
plasaseră suficienţi partizani în radio pentru a difuza, încă de la desemnarea lui Hitler drept
cancelar, în 1933, emisiuni de propagandă şi pentru a folosi radioul în alegeri. Göbbels, ministrul
propagandei, a epurat radioul; cu ajutorul lui Hadamowsky, noul director al Reichsrundfunkkammer
(Camera de Difuzare Radiofonică), el a făcut din radio un instrument esenţial al puterii naziste.
În Europa Centrală, radioul s-a dezvoltat mai ales la cehoslovaci şi în Austria. Radioul era mai slab
dezvoltat în sudul Europei. Existau mai puţin de zece receptoare la mia de locuitori, în 1938, în
Portugalia, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia şi România. În 1931, a fost inaugurat Radio Vatican, care
emitea în mai multe limbi.
Radioul era puţin dezvoltat în afara Europei şi a Americii de Nord, iar implantarea sa a fost adesea
legată de imperialismele occidentale. În Imperiul Britanic, radioul fusese introdus mai ales în
dominioane: Canada, Australia, Noua Zeelandă. Rhodesia, Nigeria, Africa de Sud şi Kenya erau
ţările africane în care radioul pătrunsese cel mai bine înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.
Englezii stabiliseră staţii în Egipt, în 1926, în Hong-Kong, în Ierusalim, în 1935. Radioul a pătruns
mai lent în domeniul colonial francez, excepţie făcând cazul deosebit al Algeriei, unde Radio PTT –
Alger fusese instalat încă din 1926. În America Latină, societăţi comerciale din Statele Unite găseau
o piaţă de desfacere pentru producţia lor radioelectrică. Japonia este singura ţară din Asia în care
radioul s-a dezvoltat înainte de cea de-a doua conflagraţie mondială. În China, o puternică staţie
fusese instalată de către Kuomintang la Man Kin, în 1928.
Radiodifuziunea nu este numai foarte inegal implantată în funcţie de regiuni; ea difuzează o
informaţie sau o cultură care reflectă în principal aspiraţiile şi producţiile lumii sud-americane şi
europene. Fuseseră puse speranţe în radio în vederea apropierii dintre popoare, dar ele sunt
dezminţite de realitate. Radiodifuziunea, care dăduse în domeniul economic un impuls publicităţii,
dă, chiar înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, o nouă amploare propagandei.
În Statele Unite, cele peste 92 de milioane de aparate existente în 1950 permiteau aproape întregii
populaţii să asculte radioul; în ciuda erupţiei televiziunii, introdusă mai devreme decât în Europa,
radioul şi-a continuat progresia; în 1960, existau 176 de milioane de aparate radio. Inventarea
tranzistorului, în 1947, a făcut din radio un instrument foarte accesibil în ce priveşte maniabilitatea
şi preţul scăzut. Ştiri şi idei au putut ajunge astfel la mase largi din ţinuturi izolate, în rândul cărora
era foarte răspândit analfabetismul, şi au contribuit în mod direct la evoluţia unor procese social-
politice de foarte mare însemnătate.
Radioul, în timpul „Războiului Rece“, pune Statele Unite şi URSS faţă-n faţă. Începând din 1945,
Vocea Americii, cu emiţătoare şi relee răspândite în lumea întreagă – îndeosebi în Europa, la
München şi Berlin –, încearcă să străpungă „cortina de fier“. Radio Europa Liberă, începând din
1950 (spre ţările-satelit), şi Radio Liberty, începând din 1953 (spre URSS), sunt radiouri gri: ele nu-
şi ascund obiectivele, ci sursa. Oficial radiouri naţionale de opoziţie finanţate printr-o colectă de

4
fonduri, ele depind, de fapt, de CIA (în 1971 vor trece sub control federal). Sovieticii ripostează cu
propriile lor emisiuni adresate Vestului şi prin instalarea unei reţele foarte costisitoare de bruiaj.
Dintre toate mijloacele de comunicare concurente ale televiziunii, radioul pare a fi cel mai
ameninţat, unii întrevăzând chiar dispariţia acestuia, însă el va şti să se adapteze, profitând de
progresele tehnice. Dezvoltarea FM va permite o multiplicare a iniţiativelor şi îndeosebi apariţia
radiourilor libere, care, ca şi radiourile-pirat, vor determina serviciile publice să ia noi iniţiative.
Începând din 1973 se relansează radiourile locale. Radioul, astăzi, constată G. Thoveron, este
suveran îndeosebi în timpul zilei; în timpul serii supremaţia aparţine televiziunii. „Radioul se
extinde graţie varietăţii canalelor, specializate din punct de vedere tematic sau al publicului. Este
mai fluid, cu tranşe lungi de programe variate, magazine mai degrabă decât un mozaic de emisiuni.
Adesea folosit ca decor sonor, acesta va solicita din ce în ce mai mult publicul propunând servicii
sau jocuri care necesită o participare activă. Animatorii adoptă un ton familiar, se doresc aproape de
ascultătorii ce folosesc radioul ca să lupte împotriva singurătăţii. Multiplicând radiojurnalele sau
oferind ştiri în flux continuu, ca France-Info creat în 1987, radioul este purtătorul cel mai rapid al
informaţiei.“29