You are on page 1of 4

Nuvela istorică

Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi.

Nuvela Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi este prima nuvelă istorică din literatura română.Publicată
în perioada paşoptistă, în primul număr al Daciei literare, nuvela ilustrează două dintre cele patru idei
formulate de Mihail Kogălniceanu, conducătorul revistei, în articolul-program întitulat Introducţie, care
constituie şi manifestul literar al romantismului românesc: promovarea unei literaturi originale și
inspiraţia din istoria naţională.

Opera literară Alexandru Lăpuşneanul esteo nuvelă istorică de factură romantică. Este o nuvelă
deoarece este o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, având un fir narativ central. Se observă
concizia intrigii, tendinţa de obiectivare a perspectivei narative şi aparenţa verosimilităţii faptelor
prezentate.Personajele sunt relativ puţine, caracterizate succint şi gravitează în jurul personajului
principal.Este o nuvelă istorică pentru că este inspirată din trecutul istoric: tema, subiectul, personajele
şi culoarea epocii (mentalităţi, comportamente, relaţii sociale, obiceiuri, vestimentaţie, limbaj).

În mod surprinzător, scriitorul declară ca izvor al nuvelei Letopiseţul Ţării Moldovei de Miron Costin, de
unde într-adevăr prelucrează, pentru episodul omorârii lui Motoc din nuvelă, scena uciderii lui Batiste
Veveli în timpul domniei lui Alexandru Iliaş. În schimb, imaginea personalităţii domnitorului Alexandru
Lăpuşneanul este conturată în Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche. Tot din cronica lui Ureche,
Negruzzi preia scene, fapte şi replici (de exemplu: motoul capitolului I şi al IV-lea), dar se distanţează de
realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea romantică asupra istoriei, influenţată de
ideologia paşoptistă.

TEMA NUVELEI

Nuvela are ca temă evocarea artistică a unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei, la mijlocul
secolului al XVI-lea; cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul, lupta pentru impunerea
autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de un domnitor crud, tiran.

PERSPECTIVA NARATIVĂ

Naratorul este omniscient, sobru, detaşat, predominant obiectiv, dar subiectivează uşor naraţiunea prin
epitetele de caracterizare (de exemplu: „tiran", „curtezan", „mişelul boier", „deşănţată cuvântare").
Naraţiunea (la persoana a IlI-a) este cu focalizare zero, viziunea „dindărăt".

CONSTRUCŢIA DISCURSULUI NARATIV

Naraţiunea se desfăşoară linear, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative şi a episoadelor.


Respectând criteriul succesiunii temporale, procedeul face ca ritmul naraţiunii să devină alert.

Caracterul dramatic al textului este dat de rolul capitolelor (asemenea actelor dintr-o piesa de teatru),
de realizarea scenică a secvenţelor narative, de utilizarea predominantă a dialogului şi de minima
intervenţie a naratorului prin consideraţii personale.
INCIPIT-FINAL

Incipitul şi finalul se remarcă prin sobrietate, iar stilul lapidar se aseamănă cu cel cronicăresc.

Paragraful iniţial rezumă evenimentele care motivează revenirea la tron a lui Lăpuşneanul şi atitudinea
lui vindicativă. Sunt frecvent utilizate substantivele proprii, nume de domnitori, oraşe, ţări, prin care este
evocat contextul istoric şi politic. Frazele finale consemnează sfârşitul tiranului în mod concis, lapidar şi
obiectiv, amintind de stilul cronicarului, iar menţionarea portretului votiv susţine verosimilitatea: „Acest
fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sănge în istoria Moldaviei.".

MOMENTELE SUBIECTULUI

Echilibrul compoziţional este realizat prin segmentarea textului narativ în cele patru capitole, care
fixează momentele subiectului. Capitolele poartă câte un moto semnificativ, care le rezumă şi care
constituie replici rostite de anumite personaje:

MOTOURILE

- capitolul I - „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..." (răspunsul dat de Lăpuşneanul soliei de boieri care îi
ceruse să se întoarcă de unde a venit pentru că „norodul" nu îl vrea);

- capitolul al II-lea - „Ai să dai samă, Doamnă.!" (avertismentul pe care văduva unui boier decapitat îl
adresează doamnei Ruxanda, pentru că nu ia atitudine faţă de crimele soţului său);

- capitolul al III-lea - „Capul lui Motoc vrem..." (cererea vindicativă a norodului care găseşte în Motoc
un vinovat pentru toate nemulţumirile);

- capitolul al IV-lea - „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu..." (ameninţarea rostită de
Lăpuşneanul care, bolnav, fusese călugărit potrivit obiceiului, dar pierduse astfel puterea domnească).

Capitolul I cuprinde expoziţiunea (întoarcerea lui Alexandru Lăpuşneanul la tronul Moldovei, în 1564, în
fruntea unei armate turceşti şi întâlnirea cu solia formată din cei patru boieri trimişi de Tomşa: Veveriţă,
Motoc, Spancioc, Stroici) şi intriga (hotărârea domnitorului de a-şi relua tronul şi dorinţa sa de răzbunare
faţă de boierii trădători). Capitolul al II-lea corespunde, ca moment al subiectului, desfăşurării acţiunii şi
cuprinde o serie de evenimente declanşate la reluarea tronului de către Alexandru Lăpuşneanul: fuga lui
Tomşa în Muntenia, incendierea cetăţilor, desfiinţarea armatei pământene, confiscarea averilor
boiereşti, uciderea unor boieri, intervenţia doamnei Ruxanda pe lângă domnitor pentru a înceta cu
omorurile şi promisiunea pe care acesta i-o face. Capitolul al III-lea conţine mai multe scene:
participarea şi discursul domitorului la slujba duminicală de la mitropolie, ospăţul de la palat şi uciderea
celor 47 de boieri, omorârea lui Motoc de mulţimea revoltată şi „leacul de frică" pentru doamna
Ruxanda. Capitolul cuprinde punctul culminant.În capitolul al IV-lea, este înfăţişat deznodământul,
moartea tiranului prin otrăvire. După patru ani de la cumplitele evenimente, Lăpuşneanul se retrage în
cetatea Hotinului. Bolnav de friguri, domnitorul este călugărit, după obiceiul vremii. Deoarece când îşi
revine ameninţă să-i ucidă pe toţi (inclusiv pe propriul fiu, urmaşul la tron), doamna Ruxanda acceptă
sfatul boierilor de a-1 otrăvi. Cruzimea actelor sale este motivată psihologic prin dorinţa de răzbunare
pentru trădarea boierilor în prima domnie.

CONFLICTELE

Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea puternică a personajului principal.
Conflictul exterior este de ordin social: lupta pentru putere între domnitor şi boieri. Impunerea
autorităţii centrale/ domneşti în faţa oligarhiei boiereşti a constituit în secolul al XVI-lea o necesitate.
Dar intenţia, bună în aparenţă, este dublată de setea de răzbunare a domnitorului care îşi schimbă
comportamentul în a doua domnie şi devine un tiran. Conflictul secundar, între domnitor şi Motoc
(boierul care îl trădase), este anunţat în primul capitol şi încheiat în capitolul al III-lea.

PERSONAJUL PRINCIPAL: ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL

Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, este un personaj romantic, excepţional,
care acţionează în situaţii excepţionale, cum ar fi scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Moţoc şi a
morţii domnitorului. Întruchipează tipul domnitorului tiran şi crud, care conduce ţara într-un mod
absolutist, fără a ţine cont de părerile boierilor. Personajul este construit din contraste şi în antiteză cu
celelalte personaje, are o psihologie complexă, cu calităţi şi defecte puternice. Alexandru Lăpuşneanul
doreşte să impună autoritatea domnească prin orice mijloace. Afirmaţia din ultimul capitol „Eu nu sunt
călugăr, sunt domn!” reflectă faptul că îşi înfruntă destinul chiar şi atunci când este pus în faţa limitelor
omeneşti, cum ar fi boala sau moartea. Personajul nu evoluează pe parcursul nuvelei, trăsăturile sale
principale fiind prezentate încă de la început: este hotărât, crud, inteligent, prefăcut, bun cunoscător al
psihologiei umane, abil politic. Este caracterizat direct, de către narator, de către celelalte personaje şi
chiar de el însuşi, şi indirect prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relaţii cu alte personaje.
Naratorul realizează în mod direct portretul fizic al domnitorului prin descrierea vestimentaţiei specifice
vremii: „Purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea stacoşie, avea cabaniţa
turcească.” De asemenea, înregistrează gesturile şi mimica personajului prin notaţii scurte: „Răspunse
Lăpuşneanul cu sânge rece.” Caracterizarea realizată de alte personaje este succintă. Mitropolitul
Teofan spune despre domnitor: „Crud şi cumplit este omul acesta”. Spancioc îl numeşte tiran: „sângele
cel pângărit al unui tiran ca tine.” Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază
cruzimea (trăsătura esenţială a personajului), dar şi dorinţa lui de a distruge influenţa boierilor.

Hotărârea de a avea puterea domnească reiese încă de la începutul nuvelei, din episodul în care
primeşte solia boierilor. La încercarea acestora de a-l face să renunţe la tronul Moldovei, Alexandru
Lăpuşneanul răspunde astfel: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul (…). Să mă
întorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt.” Hotărârea este pusă în practică prin
guvernarea cu ajutorul terorii, deoarece domnitorul reuşeşte să contracareze posibilele încercări de
revoltă a boierilor, activitate care culminează cu uciderea celor 47 de boieri. Nu îşi va pierde această
hotărâre şi tărie decaracter nici în clipa morţii, când revine asupra deciziei de a se călugări şi ameninţă
pe cei din jur: „M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!”

Voinţei neabătute i se asociază şi alte trăsături. Abilitatea în ceea ce priveşte relaţiile umane, diplomaţia,
cunoaşterea psihologiei umane, sunt calităţi ale conducătorului, dar în acest caz sunt folosite pentru
consolidarea puterii absolute, nu pentru o cârmuire corectă a ţării. Promisiunea pe care i-o face lui
Moţoc, îl linişteşte pe boierul intrigant, care se crede util domnitorului şi care crede că a reuşit să reintre
în graţiile acestuia. Planul de răzbunare al lui Lăpuşneanul este însă crud, deoarece îl predă pe Moţoc
mulţimii care îl sfâşie. Sacrificându-l pe boier, se răzbună pentru trădarea acestuia şi manipulează
mulţimea revoltată, de a cărui putere este conştient: „Proşti, dar mulţi.” În acest episod dă dovadă de
stăpânire de sine şi de sânge rece. O altă promisiune pe care o respectă este oferirea unui „leac de frică”
doamnei Ruxanda, care îl rugase să nu mai verse sânge nevinovat. Alcătuirea piramidei din capetele
boierilor şi oferirea acesteia drept lecţie pentru soţie, pune în evidenţă sadismul domnitorului. Deţine
arta disimulării şi regizează cu inteligenţă invitaţia la ospăţul de împăcare cu boierii, care este de fapt o
cursă. Inteligent, alege ca loc al discursului său biserica, pentru a le sugera boierilor că s-a căit şi că
doreşte o mai bună înţelegere cu aceştia. Cruzimea este o însuşire obişnuită în această perioadă istorică
dominată de lupta pentru putere, dar în cazul lui Lăpuşneanul este exagerată, are manifestări
excepţionale, de unde şi încadrarea personajului în tipologia romantică. Domnitorul asistă râzând la
măcelul boierilor. În final dă dovadă din nou de cruzime când ameninţă să-şi ucidă propriul fiu pe care îl
crede un uzurpator al puterii sale. Uciderea lui prin otrăvire este singura cale de a-l opri să mai facă rău,
dar în acelaşi timp este o pedeapsă pentru cruzimea sa.

Replicile personajului sunt memorabile, două dintre ele fiind transformate de autor în moto-uri ale
capitolelor I şi IV.Relaţia cu doamna Ruxanda este construită pe principiul romantic al antitezei angelic –
demonic. Diversitatea atitudinilor faţă de soţia lui reflectă falsitatea, disimularea. Se căsătorise cu ea „ca
să atragă inimile norodului în care via încă pomenirea lui Rareş”. Nu o respectă nici pentru originea ei
nobilă, nici pentru că îi este soţie şi mamă a copiilor săi, iar Ruxanda „ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi
aflat în el cât de puţină simţire omenească.” În ultimul capitol insistenţele boierilor şi ameninţarea lui
Lăpuşneanul că îi va ucide copilul, o determină să-şi otrăvească soţul. Ruxandra este o soție supusă, care
își cinstește soțul și I se supune. Intuiește lipsa lui de sentimente și de aceea I se pare imposibil să-l
iubească. Dă dovadă de diplomație când încearcă să-și convingă soțul că puterea pe care o are trebuie
folosită în scopuri nobile. Impulsivitatea soțului care o numește ,,Muiere nesocotită!”, îi rănește
sensibilitatea. Cererea ei de a înceta omorurile dovedește milă profundă și compasiune. Deși se remarcă
prin frumusețea spiritului, este de acord cu uciderea soțului. Complicitatea ei cu mitropolitul Teofan o
susține moral.