Coperta: CONSTANTIN GULUŢĂ Schiţe şi caricaturi: WALTER KARGEL

ALPINISM
Tehnica sportului de munte EDITURA SPORT-TURISM BUCUREŞTI, 1981

INTRODUCERE
Relaţia om-munte a cunoscut în decursul sutelor de mii de ani de la apariţia omului pe pămînt şi pînă azi o evoluţie continuă. Această evoluţie este ascendentă şi s-ar putea reprezenta grafic printro curbă — o hiperbolă — care, plecînd de la zero, de la timpul zero — momentul apariţiei lui homo sapiens — urcă lin pînă către sfîrşitul secolului XVIII, pentru a se avînta brusc, ajungînd în numai 200 de ani la diversificarea fabuloasă de azi. Printre domeniile cu evoluţie vertiginoasă şi destul de recentă este şi alpinismul, atît de nou încît se cunoaşte şi dala precisă a „naşterii" lui: 3 august 1787, ziua în care geologul Horace Benedict de Saussure a urcat pe Mont Blanc, condus fiind de Jacques Balmat, onorat pentru această faptă cu titlul de cavaler de Mont Blanc. Ca şi celelalte activităţi umane, alpinismul a evoluat rapid — de la simpla năzuinţă de a urca o culme la diversele forme de practicare în zilele noastre, cuprinzînd o gamă variată de probleme şi aspecte : — ascensiuni de vară; — ascensiuni de iarnă; — ascensiuni pe stîncă; — ascensiuni pe gheaţă; — ascensiuni pe munte de mare altitudine; — ascensiuni pe munte de altitudine medie; — ascensiuni pe pereţii cheilor, cantoanelor; — ascensiuni în zone montane greu accesibile — arctică, an tarctică; — ascensiuni pe faleze marine; — ascensiuni pe bolovani — blocuri izolate de stînca; — ascensiuni în peşteri; — ascensiuni pe pereţi artificiali special construiţi; — ascensiuni pe construcţii înalte ca turnul Eiffel sau zgîrie-norii. Strîns legate de alpinism sînt o serie de sporturi ca: — drumeţia pe munte; — schiul sub toate aspectele, dar în special schiul alpin; — coborîrea cu caiacul a cursurilor de apă în zona alpină; — zborul cu deltaplanului; — paraşutismul cu start de pe culmile montane; — vînătoarea, pescuitul în apele de munte. Dintre aplicaţiile practice ale alpinismului se pot cita: — cercetarea ştiinţifică în geologie, geografie, botanică, zoologia fizică, speologie şi altele— de exemplu, în arheologie (cercetarea vestigiilor antice din zona Mării Moarte sau din Anzi); — aplicaţii militare; cele mai senzaţionale exemple fiind trecerea Alpilor de către trupele lui Hanibal şi frontul din Dolomiţi în 1915-1918; Alpinismul— mersul pe munte — se subîmparte în două forme de bază în funcţie de terenul pe care Se practică: — mersul pe stîncă — mersul pe gheaţă Tehnică celor două forme de mers diferă. De asemenea, diferă echipamentul, materialele tehnice (cu excepţia corzii şi carabinierelor), tehnica propriu-zisă de mers şi asigurare, pericolele. Pentru alpinismul de vară în Carpaţi, este suficientă cunoaşterea tehnicii pe stîncă. Pentru înălţimile de peste 3 000 m precum şi iarna în Carpaţi se folosesc ambele tehnici, de stîncă şi de gheaţă, în funcţie de teren şi de traseul ales; perete de stîncă, perele de gheaţă, munte predominant stîncos sau acoperit cu zăpadă şi gheaţă, traseu de stîncă, traseu de gheaţă sau traseu combinat. Cartea de faţă încearcă să prezinte alpinismul — tehnică, pericole, probleme complexe — la nivelul mondial actual. Astfel sînt prezentate: aspectele legate de tehnica escaladei pe stîncă şi pe gheaţă; pericolele pe care trebuie să le ia în considerare alpinistul; se face o trecere în revistă a unor aspecte auxiliare ca schiul alpin, bivuacul; anumite aspecte medicale, de supravieţuire, de salvare, alimentaţie; prognoza vremii; evoluţia stilurilor în alpinism; antrenament; geografia alpină a Terrei etc. Un capitol al lucrării prezintă alpinismul din România cu aspectele şi problemele sale specifice, legate de particularităţile cadrului în care se desfăşoară.

DEFINIŢII • Alpinismul= sportul munţilor înalţi (Knaurs Lexikon) • Alpinismul= sportul ascensiunilor în munţi (Larousse) • Alpinism = ramura sportivă care cuprinde ascensiunile în munţi, în special escaladarea părţilor greu accesibile ale acestora (Dicţionarul explicativ al limbii române). • Alpinismul începe din clipa în care ascensiunea unui munte, a unei faleze sau a unui vîrf secundar, pe scurt a unui accident terestru, devine periculoasă prin faptul însuşi al reliefului sau al climatului. Singură noţiunea de pericol şi tehnica elaborată de om pentru a dejuca acest pericol constituie ceea ce se numeşte comun alpinism. Această mare pasiune umană tinde a deveni un sport în stare pură, la care dorinţa performanţei face să treacă pe plan secund calităţile estetice cerute odinioară unei ascensiuni. Spre deosebire de turist, care caută mai ales relaxarea şi frumuseţea, alpinistul se complace în dificultatea de a învinge, în pericolul de a birui, într-o luptă arzătoare împotriva elementelor naturii. Turişti sînt nenumăraţi, dar performanţa în alpinism este rezervată unei minorităţi, căci cel ce-şi expune viaţa conştient (şi din păcate din ce în ce mai mult inconştient), dar cu ideea bine stabilită de a domina pericolul pe care-l caută prin inteligenţa şi forţa sa morală, prin utilizarea reflexelor şi a forţei sale fizice, acela aparţine obligatoriu unei elite. (Roger Frison-Roche) • Alpinismul este delectarea, pasiunea, tehnica de a urca munţii. (Cesare Maestri) • Cînd omul vede o ridicătură a suprafeţei pămîntului el este tentat de a o urca. Nu-i dă pace. În parte, vederea sperată ne trezeşte curiozitatea. Dar, în primul rînd, vine desigur sfidarea pe care acest punct ridicat ne-o azvîrle în faţă. Vrem să dovedim nouă înşine şi semenilor noştri că putem ajunge sus. Nu ocolim dificultatea, ba chiar ne bucură. Realizăm ceva ce ne aduce o mulţumire interioară. Dorinţa de a urca Everestul s-a dezvoltat din imboldul primar care ne mînă să urcăm dealul învecinat. Obiectul este mai mare, dorinţa este aceeaşi. Bătălia contra Evereslului este numai una din multele forme în care se exprimă lupta spiritului cu materia. În muntele cel mai înalt, spiritul vede materia îngrămădită masiv, pe care doreşte s-o învingă. Omul şi muntele se trag din acelaşi pămînt şi sînt, prin urmare, înrudiţi. Totuşi, muntele reprezintă o treaptă mai joasă a materiei. Omul este mai mic ca masă. dar mai mare ca spirit. De aceea vrea sa învingă cea mai înaltă incarnaţie a materiei. Aceasta este taina gîndului care ne mînă pe Everest; în conştiinţa forţei sale zace voluptatea cea mai înaltă a omului. (Sir Francis Younghusband) • Aventura munţilor mari şi iubiţi: zgîriat şi jupuit şi sfîrşit de oboseală să mai fii fericit doar pentru cîteva sute de metri de stîncă pe care te-ai luptat ca să le escaladezi — chiar dacă ştii foarte bine cum îţi poţi petrece timpul altfel, mai comod, poate mai frumos, mai lipsit de pericole — şi să revii totuşi mereu şi mereu — acesta este căţărătorul. (Georg von Kraus) Iar noi, micii alpinişti anonimi, întrebaţi de ce ne căţărăm pe stînci cînd în acelaşi loc putem ajunge pe o potecă îngrijită, pe care putem merge relaxaţi gustînd din plin frumuseţile naturii, răspundem simplu: pentru că ne place!

CUGETĂRI - Alpinismul acrobatic nu caută înălţimea, ci greutăţi tehnice; ceea ce-l inspiră este dragostea pentru stînci şi cultul adevăratelor guri de rai — cerdace de piatră, brîne spînzurate de pieptul muntelui — unde dăinuieşte doar cu vîntul o floră fragedă şi aleasă şi unde vulgul, bietul vulg (...) nu poate ajunge. Prin ce se manifestă vulgaritatea (...)? Prin nepăsare faţă de frumuseţile naturii, prin nesocotirea lor. Piciorul elefantin al vulgului nu cruţă florile, el nu caută să calce cu băgare de seamă covorul viu al plantelor pietroase. (Bucura Dumbravă) - Alpinismul este poezie, filozofie, este ceva nedefinit care te cheamă, te subjugă, te împinge în locuri incredibil de grele pe frig sau pe soare torid, în ploaie sau vînt. (Nicolae Baticu) — Simpla căţărare nu înseamnă nimic, dacă nu îi dai înţelesul cunoaşterii. (Ion Coman) — Şi totuşi, cîtă bucurie am simţit, cînd în scăriţe, cu frînghiile legănate de vînt, am putut privi din buza surplombei golul de sub mine. (Emilian Cristea) — Alpinismul este înainte de toate o concepţie a relaţiilor dintre spirit şi munte. (Pierre Bossus, preşedintele UIĂ) — Imposibil este doar ceea ce nu ne încumetăm să abordăm. (Frederie cel Mare)

În trasee lungi şi dificile poate fi avantajoasă combinaţia de două corzi de cîte doi. aplicînd o tehnică de mers şi de asigurare bine pusă la punct. Avantajul este un timp redus faţă de primul sistem. cunoaşterea limitei pericolului depind de experienţa alpinistului. necesită o bună cunoaştere a teoriei. în Ialomiţa. În cazul trecerii unei corzi la un grad de dificultate superior fată de cel stăpînit în mod cert. dacă nu dispunem decît de o singură coardă de 40 m. Alpinistul îşi asumă un anumit risc practicînd acest sport. rătăcire.CAPITOLUL I. toate torentele. Limita posibilităţilor unui alpinist se află acolo unde începe senzaţia de frică. regulă. GENERALITĂŢI Alpinismul este un sport periculos. separate intre ele prin puncte joase — trecători. care în cazuri de necesitate se pot ajuta. 1. De exemplu: culmea principală a Bucegilor separă bazinul Prahovei de cel al Ialomiţei. o creastă principală este cumpăna apelor. Într-o coardă de doi se merge. cu material suficient şi de bună calitate. felul cum merge. Există şcoli de alpinism la scară naţională sau pe cluburi şi asociaţii. pe măsura însuşirii cunoştinţelor şi experienţei. Cu un partener necunoscut. ca orice activitate umană. Este important să cunoaştem propriile noastre limite ale posibilităţilor fizice şi psihice. de. acest sistem implică anumite riscuri. Un lanţ muntos. care trebuie compensate printr-o atenţie mărită a capului de coardă care asigură şi a celor doi alpinişti care merg concomitent. Folosind un echipament şi un material corespunzător. Traseul se alege în funcţie de capacitatea corzii (echipei). Oricum. cum se comportă în toate situaţiile. pîraiele din estul culmii îşi varsă apele în Prahova. de mers şi de asigurare. ceea ce implică un risc mărit. curmături. Acest sistem este cel mai sigur. Uneori cunoştinţele lor se pot compensa. În acest caz e bine să avem la îndemînă corzi lungi de 40 m. trebuie să ştii că te poţi baza pe el în orice situaţie. acest risc poate fi redus la minimum. Relieful. Alpinismul. Totodată. Roca Un munte este o formă convexă de relief. gheaţă. Dacă acţionăm ca secund alături de un cap de coardă experimentat vom învăţa de la el. fiecare partener fiind cap de coardă pe rînd. întro formă bună a ambilor parteneri. Coarda de doi este cea mai uzuală. iarbă. în caz contrar cel mai experimentat sau cel mai în formă alpinist conduce şi poartă răspunderea. Coarda de trei reprezintă o excepţie în cazul lipsei unui al patrulea. condiţia este ca partenerii să fie de valoare egală. După cum se vede. cele din vest. O coardă ideală se compune din parteneri de valoare aproximativ egală. Senzaţia de siguranţă. În cazul căderii terţului. — secundul şi terţul merg concomitent. în cîte o lungime de coardă. nu putem aborda un traseu apropiat de limita propriilor noastre capacităţi. în schimb necesită un timp majorat cu 50% faţă de cel folosit de coarda de doi. cum se asigură. care separă bazinele a două cursuri de apă. îmbinate cu prezenţa de spirit. Alpinistul trebuie să fie sănătos fizic şi psihic. hotărîrea. fără de care riscurile cresc rapid. cei doi se vor lega la G m distanţă unul de altul. Terenul de joc: Muntele. apoi terţul asigurat de secund. pasuri. La alegerea partenerului predomină cunoştinţele sale de tehnică alpină. ale cărui capacităţi tehnice nu ne sînt cunoscute. Alpinismul se învaţă prin practica pe stîncă. Din creasta principală se desfac crestele . începînd cu trasee de mică dificultate şi mergînd gradat pe trasee mai dificile. trebuie excluşi toţi factorii care pot fi evitaţi: să se intre în traseu numai pe o vreme absolut sigură. Succesul unei ture alpine depinde de condiţiile meteorologice şi de partener. Este indicat a se păstra întotdeauna o rezervă pentru cazuri neprevăzute ca: stricarea vremii. În cazul corzii de trei există două posibilităţi de acţionare: — numai cîte un singur partener se află în mişcare: capul de coardă asigurat de secund. secundul este şi el antrenat în cădere. trebuie subliniat că un manual de alpinism nu poate niciodată înlocui o şcoală şi un bun instructor. trebuie să fie tenace. fiecare dintre cei doi alpinişti fiind legat de cîte o coardă. alternativ. TEHNICA DE CĂŢĂRARE PE STÎNCĂ 1. o culme. Prudenţa şi îndrăzneala trebuie să fie într-un bun echilibru. capacitatea de analiză critică. plăci sau hornuri. Gradul de dificultate al traseului ales trebuie să fie în funcţie de posibilităţile partenerului mai slab. trebuie să-şi coordoneze viteza unul în funcţie de celălalt. fiind mai rapidă. cu o suficientă rezervă de timp. secundul asigurat de cap. şei. toate mişcările corecte. prin observaţie atentă. Creasta principală are un punct culminant — vîrful cel mai înalt — şi multe alte puncte înalte — vîrfuri. de exemplu dacă unul sau altul au preferinţă sau îndemînare la stîncă friabilă. strungi. cei doi alpinişti mergînd concomitent. fiind asiguraţi de capul de coardă. bivuac neprevăzut sau accident. o vale — o formă concavă.

terase. Cheile Bicazului. microrelieful este complex. revenirea la espadrile s-a extins şi la alte zone de căţărătură. crăpături — fisuri . vîlcele în trepte săritori—. Stratificaţia rocii poate fi orizontală. pădure iar iarna —de zăpezi bogate. înclinată sau verticală. Dezavantajele sînt aderenţa lor mai slabă în raport cu espadrila şi greutatea mult mai mare. fiind alcătuit din creste ascuţite. Revenirea la espadrile s-a făcut mai întîi în Yosemite. vegetaţia neputînd prinde decît în crăpături. ca o scară. iarbă udă (rouă). Stratificaţie favorabilă. Bocancii grei rezistă mai bine la umezeală şi frig. Între linia de creastă şi firul văii se desfăşoară versantul muntelui. evitînd entorsele. tundră. surplombe mai mici sau mai mari tavane. compactă şi solidă. În condiţii de vară. prispe. licheni. care debuşează în valea principală. pe cele din Alpi. în general. cu sau fără colţari. din două ghete încălţate una peste altă: cea interioară este o . în special importantă la traseele de maximă dificultate în care predomină căţărătura liberă. Apele provenite din ploi şi topirea zăpezilor se. platforme. Din Yosemite. se folosesc pe traseele din Carpaţi în condiţii de iarnă.secundare ca nervurile unei frunze. la care se adaugă greutatea redusă a încălţămintei. iarna. nu ţine suficient de cald şi se uzează rapid. formînd straturi cu slabă rezistenţă la eroziune şi în care nu ţin decît pitoanele cimentate artificial. Apele de la suprafaţă se adună în şiştoace. sau către vale. păşune alpină. Ciucaş. cerdacuri. Rodna. 3). rigidă. văiugi. 2. nerezistînd decît. Dezavantajele apar în momentul în care sîntem nevoiţi să traversăm o pantă de zăpadă. Straturile pot fi înclinate către perete. Bocancii grei cu talpă de cauciuc profilată. ca ţiglele unui acoperiş (fig. Un versant abrupt — perete — se caracterizează printr-un unghi de pantă de peste 45°. zăpada este curînd spulberată de vînt sau cade sub formă de avalanşe. ţancuri.1 1 În 1980 a apărut încălţămintea „combi". 3. microrelieful său este sărac. vom prefera espadrilele sau bocancii uşori. unde adeseori se adună în cantităţi mari. dau o stabilitate bună maleolelor. jandarmi. caracteristică munţilor înalţi. încălţămintea uşoară se udă instantaneu la ploaie. ECHIPAMENTUL Încălţămintea este cel mai important obiect de echipament. în Carpaţi. Ceahlău. custuri. bazată pe frecarea între talpă şi stîncă. friabilă.şiroire — la suprafaţă pe linia de cea mai mare pantă. Stratificaţia rocilor a. hornuri. ca în Peretele Orgii Mari. în cazul folosirii celor mai mici prize cu vîrful bocancului. Talpa rigidă este obligatorie la zăpadă şi la adaptarea colţarilor şi în acelaşi timp este avantajoasă pe traseele de stîncă. scurg . la altitudini de peste 3 000 m. Exemple de munţi cu rocă cristalină: Făgăraş. brîneaguri. bocanci uşori cu talpă semirigidă. Avantajul este o mai bună aderenţă la stîncă. Alpinistul poate folosi una din cele trei tipuri de încălţăminte: bocanci grei cu talpă rigidă (fig. săpînd şanţuri în zonele mai slabe ale rocii. de conglomerat: Bucegi. pe brîne şi celelalte forme de relief orizontale şi slab înclinate. Retezat. suprafaţa peretelui este golaşă. gresia o găsim adesea intercalată între straturile de conglomerat. în care caz siguranţa călcăturii este mult afectată. în formele de relief concave. sau putredă — dezagregată de intemperii. O parte din aceste dezavantaje scad prin ridicarea laterală a marginii de cauciuc pentru protecţia feţelor. culoare. muchii. evitînd oboseala. feţele moi nu dau suficientă stabilitate maleolelor. 2). 1. alegerea făcîndu-se în funcţie de anumite consideraţii. În plus. suprafaţa este acoperită ele grohotiş. Apele se scurg prin firul văii. vîlcele. ploilor sau alpiniştilor. de calcar: Piatra Craiului. După înclinarea lui — unghiul de pantă — versantul poate fi domol sau abrupt. unde predomină vremea uscată şi totodată se atacă trasee cu dificultăţi care nu se pot trece în căţărătură liberă cu bocanci. asemenea ţiglelor unui acoperiş . Roca pe care o întîlneşte frecvent alpinistul este fie cristalină. colţi. espadrile cu talpă flexibilă (fig. 1). jnepeniş. pinteni. Un versant domol este caracterizat printr-un unghi de pantă moderat — sub 45°. atît talpa cît şi feţele. văi secundare. jgheaburi. Bocanc de tip „greu” Fig.brîne. turnuri. formînd o scară naturală Fig. Stratificaţia defavorabilă. fie calcaroasă conglomerat sau gresie specifică munţilor mai puţin înalţi. Roca poate fi sănătoasă. în tot timpul anului şi. dar cu forme de relief spectaculoase. în toate cazurile de trecere a pantelor de zăpadă şi de gheaţă. Espadrilă pentru căţărătură pe bază de aderenţă tip „EB" 2. diedre. care se rupe uşor sub acţiunea vîntului. uşoară pentru stîncă). b. Fig. ace. ca în Peretele Marelui Grohotiş. în Alpi pînă la altitudinea de 3000 m şi în alţi munţi cu condiţii similare. iar adoptarea lor pe stîncă face inutilă transportarea unei a doua perechi de încălţăminte (grea pentru marşul de apropiere şi coborîre. aceste forme verticale de relief fiind completate cu forme orizontale .

Iarna sau chiar vara. lîna prezintă următoarele avantaje: izolare termică optimă. fie de tipul „passe-montagne" care se trage peste cap ca un ciorap. care permite şi o bună aerisire. Se preferă bocancii cu piele întoarsă (faţa lucioasă la interior). Două pulovere de lînă mai subţiri sînt de preferat unui pulover gros. 4. (fig.Bocancii uşori reprezintă un compromis între bocancii grei şi espadrile. Avantajele sînt evidente: calităţi termice neîntrecute. este suficient un hanorac necăptuşit. Pentru rigidizarea tălpii se foloseşte o talpă intermediară de material plastic. De asemenea. În privinţa ciorapilor părerile diferă: francezii recomandă o singură pereche de ciorapi şi anume de lînă. pentru a nu se agăţa. tot acela legat sub genunchi. Fig. lăsînd liberi doar ochii şi nasul şi care apără eficient faţa. să permită mişcarea degetelor pentru a preveni degeraturile şi bătăturile. Casca trebuie să amortizeze şocul prin absorbţie de energie. sub limita de 3 000 m. în special dacă se dau cu ceară sau produse speciale pe bază de silicon. ultrauşor. se pot purta şi pantaloni lungi cu croială îngustă. precum şi în cazul căderii alpinistului. Este foarte practică aplicarea unui buzunar pentru ciocan. dar în special hanoracul. nu numai pentru plăcerea ochiului şi pentru fotografii color ci. de bumbac sau de lînă. Două perechi de ciorapi vor fi suficiente pentru confortul piciorului. din material sintetic. De asemenea bocancii trebuie să corespundă perfect mărimii piciorului. împotriva loviturii cu stînca. Proprietăţi asemănătoare le prezintă inul şi cînepa care. circulaţie bună a aerului. care să împiedice nu numai pierderea ei. Pentru o rezistenţă sporită se poate admite o adăugire de maximum 30% fire sintetice. casca trebuie să fie prevăzută cu orificii de aerisire şi bandă de absorbţie a transpiraţiei. eventual chiar blue-jeans. Greutatea căştii variază de la espadrila. nici prea mici. permite o bună circulaţie a aerului. Îmbrăcămintea. Toate obiectele de îmbrăcăminte. cu apărători de zăpadă din foaie de cort. cel mai bun fiind de lînă angora. greutate redusă. şi nici prea îngust. fără cusături. O cască bună absoarbe o energie de 100—140 Nm 1. Echipamentul pe bază de puf — pufoaică. care se îmbracă mai uşor. să fie rezistentă la perforare şi să evite eforturile locale mari ale craniului. Pantalon-salopetă Fig. O încălţăminte prea largă joacă pe picior. Pantalonul de munte cel mai bun rămîne. cea exterioară un bocanc cît talpă rigidă. 4). Se pare că materialele optime pentru îmbrăcăminte rămîn deocamdată tot cele produse din fire naturale — lînă şi bumbac. cu feţe de plastic prelungite pînă sub genunchi. care se uzează repede şi permite trecerea umezelii. ci şi alunecarea peste faţa alpinistului în cazul căderii acestuia. care se îmbracă tras peste cap. care rezistă mai bine la umezeală. portocaliu. cu bretele elastice. Avantajul acestora din urmă este preţul redus. ceea ce ar stînjeni mişcările. în ciuda modei schimbătoare. la rîndul său. păstrarea calităţilor termice chiar în cazul îmbibării cu apă. scurgerea apei la suprafaţă în cazul unei nedegresate. dezavantajul este că se udă repede şi nu ţin de cald. Îmbrăcămintea este întregită de căciuliţă de lînă. se cere o suficientă stabilitate a marginii. de ploaie. este bine să fie viu colorate în roşu. dar are dezavantajul că fermoarul se poate strica uşor. În funcţie de anotimp şi de pantalonul folosit se aleg ciorapi trei sferturi sau şosete. şi buzunare cu fermoar. b. 5) are rolul de a apăra capul împotriva impactului cu pietrele. prin înmagazinare de aer. gura şi gîtul împotriva gerului şi viscolului. . Un bocanc bun are feţele dintr-o singură bucată de piele. Alpiniştii au nevoie de două hanorace: unul rezistent la uzură din foaie de cort. absoarbe transpiraţia şi e plăcut la purtat pe piele. cu fundul complet dublat. este salopeta. 1 Newton x metri (unitate de măsură în fizică). Unii îl preferă închis cu fermoar. în primul rînd. rezistenţa la uzură şi faptul că se usucă repede. fie simplă. nu permit montarea colţarilor şi nu ţin suficient de cald iarna. sînt şi foarte rezistente la uzură. la înălţimile de peste 3000 m. vara. cu mîneci lungi. în plus. lateral pe coapsă. Pentru traseele de stîncă. nu permite o călcătură sigură şi produce rosături. Foarte avantajoasă apărînd bine regiunea lombară. galben. pentru cazul impactului lateral. din stofă de lînă mai subţire sau mai groasă. să nu fie nici prea mari. fără fermoar. În Carpaţi. Casca de protecţie (fig. simplu. Cască de protecţie . cu multe buzunare. Casca trebuie să fie prevăzută cu curele. orice cusătură reprezintă un punct slab. a. încălţăminte de puf. 5. Astfel. cu un buzunar mare cu fermoar la piept. Bocancii trebuie să se închidă bine pentru a nu permite pătrunderea zăpezii şi a pietricelelor. să nu fie prea înguşti. este necesar un hanorac dublu. vara. curelele trebuie să împiedice pierderea căştii sau căderea ei peste faţa alpinistului Lenjeria de corp poate fi cea obişnuită. dar în condiţii de mare altitudine sau de iarnă se preferă tricoul de lînă. De asemenea. picior de elefant — nu poate lipsi în cazul turelor de iarnă în Carpaţi şi în traseele situate la altitudini peste 3000 m. pentru a fi vizibile de la distanţă. nu prea larg. şi unul impermeabil. Cămaşa se alege cît mai lungă. Bumbacul. alţii preferă o pereche subţire de bumbac pe piele şi o pereche groasă de lînă la exterior.

antinevralgice. Reşoul şi celelalte obiecte necesare pentru bucătărie nu fac parte din echipamentul de prima necesitate decît în traseele lungi. . Dezavantajul este că pătura. Rămaşi uscaţi. obligatoriu în cazul traseelor mai lungi din Alpi. pentru a nu pierde rucsacul în caz de cădere. perfect impermeabilizată. nu pot fi folosite decît o dată sau de două ori. Bidonul de apă. întrucît este mai accesibilă decît noua unitate fizică oficială newtonul (N). contactul cu terenul. precum şi saci de salvare din acelaşi material. eventual căptuşite cu burete. Mai eficiente dar şi mai grele sînt reşourile cu benzină sau cu gaz lichefiat. Fundul rucsacului. conţinutul minim este: faşă. de 220 x 140 cm. ciocan. respectiv sacul. în greutate de numai 50 g. putem continua traseul în bune condiţii după trecerea ploii. Folositor poate fi un tub subţire de cauciuc prin care se poate trage apa din recipiente naturale (găvane săpate în stîncă) greu accesibile. asigurînd o bună odihnă. în care încap doar materialul tehnic. Curelele de cărat sînt fîşii late de piele sau alt material rezistent. Avantajul faţă de o lanternă obişnuită este evident: mîinile rămîn libere pentru căţărătură. în general trebuie să dispunem de doi rucsaci: unul mare. leucoplast. Altimetrul vă folosi în cazul traseelor de stîncă. Cu excepţia traseelor de gradul I de dificultate. antiseptice. lipsiţi de platforme suficient de mari. sintetică. în special în cazul zilelor scurte de toamnă şi de iarnă. este folosit îndeosebi la bivuacurile în pereţi verticali. Fig 7. pe post de barometru. rucsacul avînd o fustiţă1 care-i măreşte înălţimea. de mai multe zile. în care încap materialul tehnic. MATERIALUL TEHNIC În lucrare vom folosi. 6). schiurilor. aspirină. Sacul de bivuac din ţesătură sintetică. Diferite cureluşe sînt prevăzute pentru fixarea pioletului. aparatului circulator. Fig 6. mărindu-se astfel capacitatea. în care nu se produc şocuri importante în coardă. Cel mai uşor reşou este cu combustibil solid. vasodilatatoare împotriva degeraturilor. Se aleg culori vii. Pentru căratul greutăţilor mari este recomandabil un rucsac cu samar (cadru din ţeava uşoară). Rucsacul se alege în funcţie de traseu. Hamacul confecţionat din fire sintetice. Lanterna frontală poate avea un rol esenţial pentru evitarea bivuacului. volumul este reglabil. Pentru traseele mai lungi conţinutul trusei se îmbogăţeşte cu medicamente pentru tulburările aparatului digestiv. Coarda Coarda (fig. şi unul mic. echipamentul de bivuac şi alimentele pentru mai multe zile. Un sac de două persoane. ca apărare împotriva ploilor torenţiale de vară. de 150 x 210 cm. somnifere. kilogramul (kg). colţarilor. este recomandabil şi în Carpaţi. Recent a apărut un model combinat hamac-cort ce poate fi agăţat într-un singur punct fix (piton). în primul rînd. securitatea şi viata alpinistului. Partea ce vine în contact direct cu spatele se face din ţesătură de bumbac. unguente pentru plăgi şi pentru preîntâmpinarea degeraturilor. La trusa pentru zona de gheţar se adaugă absolut obligatoriu pomăda împotriva arsurilor de soare şi alifia pentru buze. nu este absolut necesar pentru turele de o zi. De asemenea. De calitatea şi folosirea ei corectă depind. prelungind rucsacul în sus. avînd o greutate de 400 g. supus unei uzuri mai mari provocate de pitoane. iar raza de lumină este dirijată întotdeauna pe direcţia privirii. picături pentru oftalmia zăpezilor. care absoarbe transpiraţia. unul de trei persoane. echipamentul de bivuac şi alimentele pentru traseul ales (fig. în toate celelalte cazuri trebuie 1 La partea superioară a rucsacului se poate coase o fîşie de pînză lată de 40 — 50 cm asemănătoare cu o fustiţă care în mod curent stă suflecată înăuntrul sacului. ca unitate do măsură pentru forţă. de 195 x 225 cm. Ca urmare a cercetărilor din domeniul cosmonauticii există astăzi pături de salvare din folie metalică reflectorizantă. Există modele de rucsac mare la care buzunarul se poate detaşa şi folosi ca rucsac de căţărătură. antibiotice (pulbere). iar la nevoie se scoate. 880 g. O a treia curea se strînge în jurul mijlocului pentru a fixa rucsacul mai bine pe corp în vederea asigurării unui mai bun echilibru şi. 3. îmbrăcămintea de rezervă. pentru mers pe stîncă. Pentru traseele obişnuite de o zi. pansaplast. Hamacul se agaţă de pitoane. impermeabilă. este bine să fie dublu sau întărit cu piele. de asemenea. Rucsac Rucsacul este confecţionat din ţesătură solidă. Trusa de prim ajutor face parte din obiectele adeseori neglijate.450 la 700 g. pentru pronosticul vremii. cîntăreşte 580 g. 7) reprezintă cel mai important material tehnic al alpinistului.

Coarda trebuie tratată cu multă blîndeţe. necesară pen-iru asigurare dinamică. Lungimea uzuală a corzii este de 40 m. şi o semicoardă. pioleţi. respectiv 1/2 pentru semicoardă. ferită de muchii ascuţite. Orice coardă cu etichetă UIĂ este prevăzută la ambele capete cu o banderolă pe care este marcată cifra 1 pentru coarda simplă. Avantajoase sînt culorile luminiscente la ceaţă şi vizibilitate redusă. în comparaţie cu altă coardă avînd aceeaşi rezistenţă. o rezistenţă mecanică sporită şi o viaţă mai lungă. este neglijabilă fată de uzura mecanică. cordelina se confecţionează după principiul Kernmantel — sîmbure şi manta. forţa de şoc maximă fiind de 1 200 kg. Diametrul ăcestei corzi variază de la 10 la 12 mm. Corzile trebuie să reziste la minimii ni 5 căderi normate. Semicoardă nu poate fi folosită decît concomitent cu o coardă simplă. Exprimat în lungimi de coardă se poate spune că un alpinist mediu parcurge 125 de lungimi de coardă pe an. coarda trebuie scoasă din uz. mantaua ajută sîmburele. Durata vieţii unei corzi este o problemă încă incomplet elucidată. iar domeniul de utilizare este foarte vast: bucle de 1. Ca şi coarda. Avînd însă în vedere că distanţa dintre regrupări. Cele mai bune corzi trebuie să reziste la un număr mare de căderi normate UIĂ. Coarda simplă rezistă la căderea unei greutăţi de 80 kg. Dacă mantaua ei prezintă o uzură pronunţată sau se observă strangulări. durata de viaţă se reduce la jumătate. Mai puţin recomandabile sînt corzile bicolor de 80 m lungime şi 9 mm diametru (semicorzi): pe de o parte din cauza măririi pericolului de „Salată de corzi". socotind 15 minute pentru o lungime de coardă înseamnă că o coardă rezistă la 250 de lungimi de coardă. Semicoardă rezistă la căderea unei greutăţi de 55 kg. nu trebuie călcată cu piciorul. Conform normelor UIĂ se face deosebirea între o coardă simplă. O bună parte din domeniul de utilizare a cordelinei este preluat de chinga cu secţiune plină său . Corzile se confecţionează într-o gamă variată de culori şi design (fig.să se acorde atenţie mărită calităţii şi gradului de uzură ale corzii. la o diferenţă de preţ nu prea mare. materialul îmbătrîneşte chiar fără a fi folosit.70—1. atârnată la uscat la aer şi nu expusă căldurii excesive de la soare sau corpuri de încălzit. scaune şi căşti. Alt criteriu de calitate este greutatea cît mai mică pe unitatea de lungime a unei corzi. Aceasta înseamnă că o asemenea semicoardă se poate rupe în cazul căderii unui alpinist. la care sînt supuse corzile la mare altitudine. Pe lîngă rolul de protecţie. Fig. pentru căratul carabinierelor şi pitoanelor. Design Cordelina şi chinga. Acest număr de căderi este în acelaşi timp un indiciu pentru o viaţă mai lungă a unei corzi. pentru clepsidre şi colţuri de stîncă. centuri. 7 e). ci cu o coardă simplă plus o semicoardă. Aceste cifre sînt valabile pentru folosirea normală. adică 2 ani. Corzile de calitate superioară întrec însă aceste condiţii minime. pe de alta din cauză că la ora actuală nu se mai recomandă mersul la coardă dublă cu două semicorzi. după cum urmează. Influenţa radiaţiei ultraviolete. bucle Prusik din cordelină de 4 m lungime. Practic. se poate merge cu o singură coardă simplă în traseele de căţărătură liberă. De asemenea. precum şi în granit. La ora actuală există în comerţ corzi simple care rezistă la 14 căderi şi semicorzi care rezistă la 20 de căderi. lungă de 20—40 m. Diametrul nuci „semicorzi" variază de la 9 la 10 min. trebuie scoase din circulaţie. dar acest procedeu nu este necesar decît în traseele de coardă dublă. În traseele de maximă dificultate. Diametrele variază de la 3 la 9 mm. Corzile folosite astăzi în mod curent sînt de tipul Kernmantel — cu sîmbure de rezistenţă şi manta de protecţie. cu multe pitoane.: — o coardă care rezistă la 2 căderi are o durată de viaţă de 50 de ore de folosire.90 m lungime pentru „prelungirea" pitoanelor. în trasee pînă la gradul V. După fiecare traseu se face o verificare atentă a corzii. Pînă în 1981 au apărut norme UIĂ pentru corzi. pentru confecţionarea scăriţelor. avînd. Corzile îmbibate cu apă rezistă la 1 pînă la 3 căderi în minus faţă de o coardă uscată. pentru trasul rucsacului în traseele de maximă dificultate sau la premiere vom folosi o cordelină de 5 mm diametru. Deocamdată această durată este apreciată în funcţie de numărul de căderi normate de UIĂ. 7 e. fără a se rupe. La achiziţionarea unei corzi primul criteriul este eticheta UIĂ care atestă că materialul îndeplineşte normele de calitate înscrise în caietul de sarcini întocmit de Comisia de materiale a Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor de Alpinism. De aceea corzile de calitate sînt impregnate hidrofug— denumirea comercială este „everdry" (permanent uscată) sau „super dry". cordelina este absolut necesară. pentru a obţine eticheta UIĂ. carabiniere. — la 4 căderi — 200 ore de folosire. Coarda trebuie ferită de produse chimice şi se depozitează în spaţii uscate nu prea calde. Corzile cu mantaua lezată. Aceasta înseamnă că putem merge în orice traseu cu o singură coardă simplă. dîndu-i un plus de rezistenţă. indicate de firmă constructoare. pentru instalarea rapelului. este tot de 40 m şi mai ţinînd seama şi de lungimea minimă e disponibilă de 6 m. cu numeroase pitoane intermediare. în depozit. este recomandabil să folosim corzi de 40 m lungime. — la 6 căderi şi mai mult— 400 ore de folosire. în cele mai multe trasee. improvizarea bretelelor şi scaunelor şi în multe alte cazuri neprevăzute. forţa de şoc maximă fiind de 750 kg.

13 d) este un compromis între pitonul longitudinal şi cel transversal. 13 c). după modelul scaunului folosit de paraşutişti. 10-12 Pentru asigurarea dinamică cu nod semicabestan. 13). croit dintr-o bucată. a celui accidentat. Centura. precum şi în acţiunile de salvare. iar transversal 600 kg. la paralizarea braţelor. repartizează mult mai bine un eventual şoc. 8). Legarea directă în coardă fără centură nu reprezintă decît o improvizaţie. pitonul longitudinal ţine mai bine în fisurile orizontale. sînt extrem de periculoase. 13 n). 13 q). cele mai uzuale sînt carabinierele din aliaje uşoare. Pentru reducerea acestui braţ de pîrghie este recomandabilă forma de ujeche concepută de Sticht (fig. 13 h) este un pilon traversal. coardă sau cordelină. Astăzi. Lungimea este de 8—18 cm.. iar după 2 ore se produce decesul. precum şi a celei de înaintare în traseele artificiale. În general pitonul transversal găseşte o aplicaţie mult mai vastă decît cel longitudinal..tubulară. sarcina de rupere minimă a unei carabiniere în direcţia axei longitudinale este de 2 200 kg. Sudura inelului trebuie executată şi verificată cu foarte multă grijă. întrucît forma trapezoidală poate duce la blocarea corzii. este recomandabilă o carabinieră cu şurub ovalizată. din chingă de 50 mm. 9). un model nou de scăriţă are numai treapta superioară metalică. în primul rînd. celelalte fiind de chingă. Pitoanele cu profile U (fig. iar pitonul transversal în cele verticale. Formele clasice ale pitonului Fiechtl: piton longitudinal (fig. cu ureche pentru carabinieră. Forma uzuală este cea trapezoidală. cu balustradă. fig. fig. Alpiniştii americani folosesc scăriţe din chingă în locul scăriţelor cu trepte metalice. Trebuie totuşi să remarcăm că în traseele din Carpaţi se găsesc uneori pitoane cu urechi atît de mici încît nu permit decît introducerea unei carabiniere de oţel care are totuşi secţiunea mai mică decît una de aluminiu. 13 e. În cazul folosirii corecte a asigurării dinamice se pot însă admite şi carabiniere cu sarcina de rupere de 1 800 kg. 16) şi Z (fig. de 10 — 50 min lăţime. De aceea. 13 b) şi piton transversal (fig. 1) din tablă îndoită. V (fig. Pitonul-cornieră (fig. căci experienţa a arătat că o atîrnare liberă în centură duce. încît să încapă în urechea pitonului. Lungimea: 10—15 cm. Fig 8-9 Pentru traseele de căţărătură liberă s-a imaginat un model de scaun care se poartă fără centură de piept (tipul „libero". repartizînd mai bine sarcina. 10). . are o rezistenţă mai bună la trecerea peste muchii ascuţite. recomandabil însă numai în traseele în care se merge fără rucsac. Trebuie reţinut că purtarea centurii în jurul mijlocului sau legarea în coardă numai în scaun. centura trebuie purtată în combinaţie. Lungimi uzuale sînt cele de la 5 la 12 cm. k. pe care-l înlocuieşte cu succes. întrucît şurubul împiedică adeseori deschiderea clapetei exact atunci cînd ar fi nevoie. 14). Centura şi scaunul de legare în coardă. Urechea sa este cotită cu 45° faţă de planul lamei pitonului şi prin aceasta adăugat un efect de torsiune la smulgere. În traseele obişnuite e. Chinga este mai confortabilă la cărat. Pentru aceste cazuri excepţionale e bine să avem la noi 2—3 carabiniere de oţel cu diametrul sîr-mei suficient de mic. este mai simplu de confecţionat decît pitonul transversal. 13 i. după 10—20 minute. Contrar concepţiei iniţiale. Fig. Tot din chingă se confecţionează buclele „expres". Pentru evitarea deschiderii involuntare a clapetei se folosesc carabiniere cu „şurub" —cu brăţară filetată de asigurare a clapelei. prin forţele proprii. Scaunul se confecţionează. întrucît în aceste cazuri pitonul rezistă nu numai la tracţiune ci şi la torsiune. cu un scaun (fig. Carabinierele cu şurub sînt utile la dispozitivele de asigurare dinamică şi la rapel. 13 a) (uneori impropriu denumite „vertical" şi „orizontal") au rămas valabile pînă azi. g) servesc. după 30 minute se produc vătămări ireversibile. din impas. Pentru centuri şi scaune există norme UIĂ apărute în anul 1979 şi în acest sens se recomandă folosirea centurilor cu eticheta UIĂ. ceea ce exclude o ieşire. în toate traseele în care. fixate prin cusături. 11—12). ca urmare a unei căzături. 13 o. De asemenea. fără centură. Centura este deci necesară. avînd lăţimea de cel puţin 5 cm. sînt concepute pentru fisuri largi de 1— 1. dar nu şi suficientă. Pitonul-spatulă (fig. proporţia medie fiind de 4:1. Dezavantajul este că recuperărea acestuia se face mai greu decît a pitoanelor obişnuite. f. pentru fisuri îngustimi puţin adînci. Pitoanele stau la baza tehnicii de asigurare. cu lama lăţită şi scurtă de 5 cm. Pitoanele cu inel (fig. la care este evitată supraîncărcarea clapetei.5 cm. De asemenea. Aceste carabiniere nu sînt practice la folosirea curentă. Centura este prevăzută cu bretele reglabile pentru a-i asigura o poziţie corectă în jurul toracelui (fig. Formă de bază este pitonul Fiechtl (fig. Conform normelor UIĂ. alături de coardă şi carabiniere (fig. pentru rapel şi traversări Dulfer. Urechea nu trebuie să fie prea mare pentru a nu mări inutil braţul de pîrghie periculos la încărcarea pitonului. bine să dispunem de 2—3 carabiniere cu şurub. sau pendulare. de regulă. p. alpinistul riscă să rămînă atîrnat liber în coardă (perete surplombat). Fig 13-16 Pitonul universal (fig. Carabiniere (fig. respectiv pentru cîrlig Fiffi.

pentru a se înţepeni bine. 29. pe care-l desface în coadă de rîndunică. în primul rînd. 25) se găsesc în multe trasee mai vechi din Carpaţi. 23) se folosesc. Forma obişnuită a ciocanului prezintă un cap teşit într-o parte şi piramidal în cealaltă. 28. Cu un ciocan mai greu se bat mai lesne pitoanele (fig. Set de pene Chouinard „hexentrie" Fig. prevăzută cu mîner de cauciuc. Fig. sînt mai uşoare. 15. Fig. care necesită prezenţa unor fisuri naturale în stîncă. Piton ţeava Ciocanul de stîncă pentru baterea pitoanelor variază ca greutate între 500 şi 650 g. pot fi refolosite de mai multe ori. Tipuri de pene Fig. şi sînt prevăzute cu mai multe găuri. Oţelul moale este cel obişnuit. de 3 cm lungime. pana pătrunde în vîrful despicat. în general. cu piuliţă. Coada metalică are de regulă 30 cm lungime. de căţărătorii din . 25. cu curea legată de mijloc. preferabil cu scăriţe. Pitoanele din oţel superior (fig. protejată cu cauciuc. astfel încît permit trecerea cordelinei în poziţia cea mai favorabilă din punct de vedere al braţului de pîrghie. ca rezistenţă în stîncă şi. stejar — cu secţiune dreptunghiulară.Pitonul-lamă este longitudinal. 20. Cu toate progresele făcute. Muchiile pitonului trebuie să fie ascuţite şi nu rotunjite. pe cînd un piton din oţel obişnuit se depreciază uşor. 26) este folosită. este pitonul de expansiune. în formă de trunchi de piramidă sau cu două feţe paralele. subţire. cele mai mari din duraluminiu. nealiat. 21. b-e. Durata medie de forare este de 5—15 minute. deoarece pot fi scoase şi refolosite de peste 200 de ori. poate ţine pînă la 1 500 kg. Pitoane forate : a. 19. Toate tipurile de pitoane se confecţionează de diferite lungimi. Fig. Bong (fig. 17) ale lui Yvon Chouinard. Fig. 19. Exprimat în cifre. 16) au fost confecţionate prima oară în 1947 în S. Un piton forat în stîncă compactă. Lungimea este de 7 cm. dar în traseele noi nu se recomandă. prevăzut la vîrf cu o pană din oţel dur (fig. 14. de 22 cm lungime. Pitoanele din oţel dur sînt net superioare celor din oţel moale. de către John Salathe şi folosite în traseul Lost Arrow. clasic. În prezent ciocanul de stîncă se prezintă cu forme sofisticate. Set de pene Qiouinard cu cablu de oţel (stoppcr) şi cu cordelină Fig. în cazul fisurilor late. Faţă de penele de lemn au avantajul că nu putrezesc. Set de pene Copperhead Bucla cu nod (Knotenschlinge) (fig.5 cm. Ca materiale pentru pitoane se foloseşte oţelul moale şi oţelul dur. 900—1200 kg. Oţelul dur este un oţel superior aliat şi tratat.U. mai late de 3. în fisurile transversale (orizontale). 22. Împotriva folosirii pitonului forat s-au folosit o serie de argumente. Profilele mai mici sînt din oţel dur. Au urmat pitoanele-corniere ale lui Galvas. Coada de lemn. Pitoanele forate (fig. cu coada metalica. Prin batere. de diferite forme funcţionale Fig 23-24 Fig. Ele se confecţionează din lemn de esenţă tare — fag. b. fixată la centura de legare în coardă. în primul rînd. 27. pitonul rămîne cea mai slabă verigă a „lanţului de asigurare” datorită calităţilor variabile ale stîncii. pitoanele-lamă din oţel crom-molibden ale lui Wilts şi pitoanele miniatură rurp (Realized ultimate reality piton) (fig. pitoanele de oţel moale suportă în fisurile longitudinale (verticale) 600— 1 000 kg. Ţevile întîlnite în trasee vor fi verificate cu foarte mare atenţie şi nu vor fi solicitate decît pe direcţie verticală. conform încercărilor făcute.A. 13 r. O variantă a pitonului forat. pentru a fi folosite în funcţie de adîncimea fisurilor. nituite Forarea unei găuri în stîncă se face cu ajutorul unei dălţi (fig. care se poate rupe sau din care capul ciocanului poate scăpa. în al doilea rînd. Diferenţele de cifre provin din natura stîncii şi starea ei de degradare. o variantă a pitoanelor-lamă. cu gaura pentru carabinieră. Penele de lemn (fig. respectiv 1500—2000 kg în fisurile transversale. dar utilitatea lui nu este. Se recomandă purtarea ciocanului într-un toc special.6 mm diametru pentru un piton cu secţiunea pătrată de 6x6 mm şi 2—3 cm lungime. cu capul piramidal se bat mai bine penele. 21). fig. spre deosebire de pitoanele „normale". pot fi plantate practic în orice loc. 22). de unde li se trage numele. granitul rezistă mai bine decît calcarul şi o stîncă compactă mai bine decît una fisurată şi friabilă. Această formă este de preferat celei teşite la ambele capete. contestată pentru amenajarea regrupărilor. noi. mergînd pînă la 7. 19 c) de 6. Ciocanul se mai prevede cu o cordelină de 5 mm diametru şi 1 m lungime. omologul pitonului-spatulă. 24) se cheamă pitoanele cu profil în V. cu coada de lemn. care poate fi uşor forjat şi care se deformează uşor la solicitări. este înlocuită astăzi cu o coadă de oţel. întrucât. Pitoanele-ţeavă (fig. pentru retragere în cazuri de urgenţă şi salvare. 30.5 cm. Tipuri de ciocane de stîncă : a. pitoanele din oţel dur suportă 1000—1500 kg în fisurile longitudinale. 19 b). faţă de care nu prezintă decît dezavantaje şi în consecinţă este mai puţin folosit. datorită greutăţii lor şi gradului ridicat de nesiguranţă. 18.

Pentru a urca de-a lungul unei corzi fixe. care au inventat-o şi au şlefuit tehnica ei pînă la perfecţiune. Este practică şi bucla de mînă. Jumarul. scăriţa urmează pe alpinist. mai puţin rapide. agăţînd scăriţa într-un piton la care abia se poate ajunge cu mîna întinsă. Nodul buclei se înţepeneşte într-o fisură. Pornind de la buclele cu nod şi pietrele încastrate artificial în fisuri. Orice pană se poate fixa longitudinal sau transversal. a. celelalte cinci în formă de V. Ciocan uşor pentru înţepenit penele. fixarea pe coardă se face cu ajutorul unor zimţi metalici.5 mm . care permit urcuşul mult mai lesnicios şi mai rapid decît nodul Prusik. ancora Crack'n up . scăriţa se agaţă involuntar. penele sînt prevăzute cu bucle din cablu subţire de oţel. Cîrligul Cliff (fig. este bine ca treapta superioară a scăriţei să fie cît mai sus. avantajele sînt evidente. alama sau aluminiul. se pot folosi.opt" de rapel . cordelină. 33 c). Pana Laprade — şase pene cuplate: cea mai mică este conică. Dezavantajul este că. în afara buclelor cu nod Prusik (vezi capitolul „Noduri"). iar cordelina se încurcă adeseori. Cîrlig Cliff . pene „rocks". 31. din chingă relativ rigidă (neflexibilă). Un set complet cuprinde pene de dimensiuni de la mărimea unei piese de 5 bani pînă la mărimea unui pumn. 33. cîrlig Fiffi cu mîner Fig. cu numai 2 bucle. în ultimă instanţă. în acelaşi timp. Scăriţă cu trepte metalice . la capătul superior al scăriţei (fig. fără a lăsa urme de trecere a omului. de 2 m lungime. Materialele din care se fabrică sînt (în funcţie de mărime) oţelul. a doua treaptă vă fi la distanţă ceva mai mare — la circa 30 cm. serveşte pentru a fi agăţat de . 36) şi dispozitivul Salewa (fig. a. Scăriţa poate fi prevăzută cu o buclă ajutătoare pentru mînă Pene. de rezistenţa buclei. 33 d). cu cablu 0 2.5 cm. Nodul Frost pentru confecţionarea scăriţei de chingă. să se poată intra cu piciorul relativ comod în ultima treaptă de jos. 33 a). 34). 32). c. în aşa fel încît să reziste în cazul căderii căţărătorului. încastrarea penelor cere însă antrenament şi experienţă. dar care totuşi întrec în viteză nodul Prusik.50 m lungime. c. 35) care cîntăreşte 210 g. atît cît să permită intrarea bocancului. lung de 10 cm. Cel mai uzual dispozitiv este Jumar (fig. nu se foloseşte decît în trasee cu caracter expediţionar. odată alpinistul trecut de piton. Oricum ar fi. În traseele artificiale. 38. 33 b. 34) sau. căţărătorii din Lake District (Anglia) au început să ia cu ei în buzunar pietre pe care le încastrau în fisuri (chock stones) pentru a simula bolovanii încastraţi natural. chingă sau coardă. Fiecare alpinist trebuie să dispună de două Jumaruri pentru urcuş. Fig. în special în pasajele mai puţin înclinate. astfel.. Dispozitivul Iliebler Fig. „chock tocker". 38 a) confecţionat din oţel dur. în funcţie de lărgimea fisurii în care vrem să-l înţepenim. Fig. d. Cel mai simplu nod este nodul de mijloc denumit „coada vacii". pentru o folosire mai confortabilă. fie un cîrlig Fiffi (fig. pana Grivei — trei pene conice cuplate. tip 2 pentru fisuri de la 8 —12 cm. 37). pentru a cîştiga maximum de înălţime. Cîrligul Fiffi este la rîndul său prevăzut cu o cordelină de 3 mm diametru şi 1. 34) sau un cîrlig Fiffi cu mîner (fig. din cauza greutăţii sale şi a uzurii corzii. Dispozitivul Salewa Fig. Tot în funcţie de mărime. Pentru agăţarea în piton se foloseşte fie o carabinieră.Elbsand-steingebirge (Elveţia Saxonă). care se pot combina Fig. 37. Rezistenţa unei pene corect plasate este egală cu a unui piton şi depinde. în jurul cărora se trece bucla. la capătul superior se prevede o scăriţă auxiliară din chingă de 15 mm. 33) menită să contracareze lipsa prizelor de picior se confecţionează din cordelină de 5 mm sau chingă de 25 mm. deci pe direcţie verticală. a. 32. 27-31). eventual masele plastice. Americanii preferă scăriţa fără trepte metalice. Fig. Pentru înţepenirea penelor putem să folosim un ciocan obişnuit sau un ciocan special („chock tocker") (fig. e. b. „curat". Cu timpul. b. De aci şi pînă la folosirea piuliţelor (nuts) prin gaura cărora se trece o cordelină nu mai este decît un pas. lungă de 6 m. înnodată. s-a ajuns astăzi la o întreagă gamă de piese încastrate pe care le vom denumi generic „pene" (fig. 36. fiind extrem de obositor şi periculos să te apleci pentru a recupera scăriţa după trecerea de piton. Un alt punct fix de asigurare îl reprezintă bolovanii încastraţi în fisuri. fiind tras de cordelina legată la brîu. 35 Dispozitivul Jurnar Fig. ceea ce uzează coarda destul de mult. Lungimea scăriţei depinde de înălţimea alpinistului şi se alege în aşa fel încît. sînt dispozitivul Hiebler (fig. cu 5 trepte. în greutate de 200 g. d. pana „Panther" cu geometrie variabilă tip 1 pentru fisuri de la 6—8. . Fixarea şi recuperarea se fac cu economie de energie şi de timp şi. d. cu cablu 0 3 mm . 34. Pentru formarea buclei de agăţare a scăriţei se foloseşte un nod Frost (fig. pana „Friends" recomandabilă mai ales pentru fisuri care se lărgesc către exterior . din aluminiu (fig. cîrligul iese automat. Dispozitive de urcare de-a lungul corzii. Treptele pot fi buclele înnodate din acelaşi material (fig. Cîrligul Fiffi are avantajul că se agaţă cu uşurinţă în piton. iar a treia şi următoarele la 45—50 cm. Făcînd noduri suplimentare în jurul acestui nod primar se obţin noduri de diferite mărimi pînă la aşa-numitele noduri „cap de copil". Scăriţa (fig. c. cîrlig Fiffi simplu. scăriţă confecţionată ad-hoc din cordelină sau chingă . tip nou de „opt" Alte dispozitive similare. dispozitive speciale. legată la brîu. b.

Prima fază de confecţionare a nodului Prusik se cheamă nod de ancoră (fig. pentru „asigurarea" altor noduri.cele mai mici colţişoare de stîncă. avînd rolul de a împiedica alunecarea şi desfacerea lor întîmplătoare. Nodul de chingă (fig. 4. Fig. Şi acest nod este bine să fie asigurat cu alte două noduri la capetele corzilor. Mashvurf) Fiţi. Nodul de autoasigurare (nodul de cabestan) (fig. după cum o spune numele său. Fig. 48. Pentru a urca de-a lungul unei corzi fixe. 46. la scripeţi improvizaţi şi la autoasigurare la rapel. Nodul simplu Fig. o grosime de 1. 39 Ancoră şi came Fig. său pentru legarea a două corzi. Nodul de autoasigurare (de cabestan. are o lungime de 5 cm. Ancora se utilizează pentru a se agăţa o scăriţă. De aceea. Fig. 40. precum şi ca nod de autoasigurare. nodul de legare a două corzi poate fi utilizat pentru legare în coardă la ochiurile centurii. cel mai rudimentar nod şi serveşte. şi în acelaşi timp este sigur. după cum o spune şi numele. avînd avantajul că se poate desface ceva mai uşor. completînd setul de pene al căţărătorului. 31 c) este numele unui dispozitiv ce poate fi fixat chiar şi în fisuri surplombante şi care se deschide către exterior. Capătul liber al corzii trebuie totdeauna asigurat cu un nod simplu. chiar cu o singură mînă. Bineînţeles că el nu foloseşte decît pentru înaintare şi asigură un echilibru destul de precar. 38 b. aceasta cu atît mai mult cu cît nodul bulin. s-a imaginat pentru chingă un nod special care seamănă cu nodul de mijloc simplu şi rezistă. este confecţionată din oţel dur. NODURI Nodurile care îşi găsesc aplicare în alpinism trebuie bine învăţate. Fig. solicitat greşit — prin tracţiune directă la buclă în loc de tracţiune în lungul corzii. Ca şi nodul bulin. din cordelină de 4 mm lungime fiecare. Friend (prieten) (vezi fig. 44) foloseşte. salvare din crevase. 43. Nodul „coada vacii" (nodul de mijloc) Fig. 41. atît de bine încît să le putem face şi pe întuneric. ca mijloc de avansare. Poate fi folosit şi ca nod de legare în coardă în lipsa centurii. 46) se aplică nu numai la chingă. 42. 39) sînt dispozitive ce pot fi fixate în fisuri. 43) este utilizat în aceleaşi scopuri ca şi cel simplu. Nodul bulin cu nod simplu de asigurare la capătul corzii Nodul bulin (fig. 38 c. pentru care a fost conceput. Nodul simplu (fig. 47 a). cum este normal — alunecă şi se desface destul de uşor putînd determina accidente grave. ci şi la coardă şi cordelină. 42) este cel mai des folosit datorită faptului că se execută uşor. în primul rînd. iar pentru semicoarda de 9 mm o cordelină de 4 mm. Nod de blocare cu carabinieră Fig. 40) este. deci pentru o coardă de 11 mm vom folosi o cordelină de 5 mm. Nodul de chingă Fig. în greutate de 110 g. Nodul de ancoră (a) — prima fază la confecţionarea nodului Prusik (b) Nodul de legare a două corzi (fig. 39) este un dispozitiv ingenios pentru fixarea în fisurile foarte fine (de ordinul a 2—3 mm). un alpinist are nevoie de două bucle Prusik. 44. 41) este nodul clasic de legare în coardă.6—3 mm şi o greutate de 15— 27 g. Alte situaţii de utilizare sînt: la asigurare. În cazul că nodul alunecă. 47. . Nodul Prusik cu carabinieră pentru asigurare în rapel — metoda Ronsdorf Nodul Prusik (fig. Nodul Prusik se compune dintr-un nod de ancoră înfăşurat dublu. 45) este cel mai avantajos nod de autoasigurare. mutîndu-se foarte uşor odată descărcate. Condiţia ca nodul Prusik să se blocheze solid este ca raportul dintre diametrul cordelinei şi al corzii să fie de aproximativ 1/2. 38 d) din oţel rotund sudat. Cel mai practic pare să fie însă dispozitivul în formă de 8 („opt de rapel") (fig. Dezavantajul său este că la solicitare puternică se strînge atît de tare încît nu mai poate fi desfăcut decît cu mare greutate. ceea ce se poate întîmpla la o coardă udă sau acoperită cu un strat de gheaţă. Camele (fig. Nodul de mijloc dublu (nodul în 8) (fig. an proprietatea să se strîngă şi să se blocheze la încărcare. 45. Avantajele evidente sînt: simplitatea. 49. desface şi mută în vederea reglării lungimii auto-asigurării. Dispozitivele de rapel au fost numeroase în decursul vremii. Nodul în opt (nod de mijloc dublu) Nodul de mijloc simplu (coada vacii) (fig. 47 b) este prototipul unor noduri care. Ancora „crack'n up" (fig. Nodul de legare a două corzi Fig. uşurinţa cu care se confecţionează. făcute cu ajutorul unei cordeline în jurul unei corzi fixe. nodul de ancoră trebuie înfăşurat triplu. S-a dovedit că nodul de mijloc sau nodul de legare a două corzi folosit la chingă alunecă şi se desface.

Legarea în coardă. iar după 30 minute la vătămări ireversibile în aparatul circulator. nodul nu va rezista decît la 1 200-1400 kg. centura se alege astfel încît să prezinte un spaţiu de o palmă între buclele ei. alpinistul va reveni în final automat în poziţie verticală cu capul în sus. duce după 10— 20 minute la paralizia braţelor. Chiar şi într-un traseu de gradul III putem. Dimpotrivă. Pentru preîntîmpinarea unor asemenea eventualităţi este obligatorie purtarea scaunului care. indiferent de felul căzăturii. capătul de coardă se trece prin nodul bulin şi se înnoadă în spatele acestuia. evitînd leziuni ale coloanei sau ale coastelor. Dacă într-un teren nu prea înclinat. în acelaşi timp. 48) are avantajul că se mută mai uşor pe coardă decît nodul Prusik. cu perete vertical sau surplombant. în toate cazurile în care ne putem aştepta la o atîrnare liberă în coardă ca urmare a unei căzături. care trece prin buclele centurii şi ale scaunului în acelaşi timp. condiţia este însă ca accidentatul să fie capabil fizic să se autosalveze. atîrnarea liberă cu capul în jos este sigură. Legarea directă este un expedient. Dacă e prea scurtă sau prea largă. chiar folosind o centură. direct sub braţe. atîrnarea liberă în coardă. existînd pericolul de a rămîne cu capul în jos. să ajungem în situaţia de a atîrna liber în coardă. în schimb. transferă o parte din greutatea corpului la bazin. astfel. Extrem de periculoasă este legarea cu coardă în jurul mijlocului.6 pînă la 0. în caz de atîrnare liberă. care pot provoca ulterior decesul. Cazul normal (b) Scaunul ale cărui bucle de legare în coardă ajung pînă la piept este mai practic. Dezavantajul lui este că nu blochează decît într-un singur sens de solicitare. numai scaunul îl poate salva pînă la intervenţia salvatorilor. după trecerea prin buclele centurii. ieşirea cu forţe proprii din situaţia de atîrnare liberă se poate face folosind bucle Prusik fixate dinainte în coarda de asigurare în faţa nodului de legare în coardă sau cu ajutorul unei scăriţe atîrnate în coardă în faţa aceluiaşi nod. Este deosebit de avantajos pentru autoasigurare la rapel. În cazul în care accidentatul este rănit sau şi-a pierdut cunoştinţa. scaunul trebuie să stea destul de fix în jurul bazinului şi să nu alunece în jos.Nodul Prusik blochează în ambele sensuri de solicitare. ca urmare a unei căzături pendulare. exprimat în procente. Trebuie acordată o mare atenţie poziţiei finale a nodului bulin. Punctul de legare în coardă trebuie să se afle deasupra centrului de greutate al corpului. uneori. Corectarea în cazul centurii prea largi (a) sau prea scurte (c). Important la legarea în coardă este în orice caz nodul suplimentar de asigurare a capătului liber al corzii. După cum am mai arătat. Nodul Prusik cu carabinieră (imaginat de Ronsdorf) (fig. LEGAREA ÎN COARDĂ Fig. 51). chiar dacă accidentatul a fost scos din perete încă în viaţă fiind. În mod normal. de gradul I—II. la legarea în coardă la centură se vă lăsa un capăt de coardă de 80—120 cm pentru prinderea centurii. În cazul în care nodul se blochează în timpul rapelului. Notă importantă. reglîndu-se bretelele corespunzător. de 60—70%. aceste neajunsuri se pot corecta: în primul caz cu o buclă de coardă. fără centură. Desigur. aceasta are rolul primordial de a repartiza şocul pe o suprafaţă mai mare a corpului. Centura se petrece peste piept. fiind un perete vertical sau surplombant lipsit de prize. în al doilea prin suprapunerea celor două bucle ale centurii (fig. Raportul dintre materialul din nod şi cel fără nod este de 0. la oarecare distanţă. Revenind la centură. dacă rămîne o distanţă mare. care vine puţin deasupra centurii în aşa fel încît să nu constituie un . care poate provoca leziuni la coloană şi abdomen. căzăturile se produc din treaptă în treaptă cu şocurile corespunzătoare. 51.7 sau. în caz de atîrnare liberă. La rîndul său. Fig. ca şi folosirea unui ham confecţionat ad-hoc din cordelină. chiar cu capul în jos. Absolut interzisă este şi legarea doar în scaun. din contră! În aceste trasee. Toate nodurile reduc rezistenţa corzii sau a cordelinei din care au fost confecţionate. 50). spre deosebire de traseele de grad superior. 50 Legarea în coardă Legarea în coardă se face prin intermediul unei centuri şi al unui scaun (fig. lîngă noi. În acest caz legarea în coardă se face cu o singură buclă de coardă. Important este de asemenea ca centura să fie astfel legată încît să nu existe pericolul alunecării peste cap în poziţia cu ambele braţe ridicate. respectiv în trasee de la gradul III în sus. se poate admite legarea numai cu centură. În acest caz. echilibrul este labil. Dacă efortul capabil al unei corzi de 11 mm diametru este de 2 000 kg. Nodul de blocare cu carabinieră (fig. el poate fi slăbit cu uşurinţă cu o singură mînă. 5. este obligatoriu scaunul în combinaţie cu centura. Aceasta nu înseamnă ca o căzătură în trasee de gradul I—II nu este periculoasă. 49) este un nod Prusik care se înfăşoară concomitent în jurul corzii şi al unei carabiniere. ceea ce nu este posibil la nodul Prusik clasic.

Pentru ca bucla să nu alunece în jos se lasă un capăt de coardă. la fel în cazul repetării traseelor pitonate precum şi la premiere în granit. pitoanele cu profil sînt deseori necesare. putem renunţa să luăm cu noi pitoane longitudinale. apoi ceva mai tari. fie pentru asigurare. practic. de preferinţă. suficient de lung. Baterea pitoanelor În cazul pitoanelor noi. în schimb ele sînt uneori salvatoare. în special cele din regrupări. des circulate. În acest caz trebuie să fim conştienţi de pericolul la care ne expunem. Aceste considerente trebuie avute în vedere atunci cînd plantăm un piton sau aşezăm o pană sau o buclă. de ordinul a 80—160 kg. accident. în caz contrar vom continua să-l batem cu ciocanul. Forţele care acţionează asupra corzii. Este o chestiune de etică sportivă să păstrăm traseele pitonate în starea în care le-a lăsat cel care a făcut premieră: nici un piton în plus. 54. datorită efectului suplimentar de răsucire şi înţepenire. în toate cazurile în care nu le găsim pe teren.pericol pentru coloana vertebrală şi nici să jeneze sub axile. vom trage o primă concluzie: se recomandă ca pentru asigurare să se folosească. în cazul că ele lipsesc sau sînt slabe. 52. a doua regulă priveşte în primul rînd securitatea capului de coardă. Din capul locului. În cazul verificării cu ciocanul. Uneori însă. mai întîi prudente. Braţul de pîrghie „a" la pitonul clasic (stingă) şi la pitonul Sticht (dreapta) . Mijloacele de înaintare vor fi solicitate. trebuie făcută deosebirea între mijloacele de asigurare şi mijloacele de înaintare. un sunet dogit indică o slabă rezistenţă. Excepţie de la această regulă fac pitoanele strict necesare pentru asigurare. mai des utilizate sînt cele transversale. singure. din cauza ruginii şi a îngheţului şi dezgheţului succesive. pitoane din oţel dur. dispoziţie proastă a unui partener. După cum am mai scris. 54 b). Mijloacele de asigurare trebuie fixate. 6. un sunet înalt arată că pitonul e bun. În schimb. ale căror cunoştinţe şi antrenament nu corespund gradului de dificultate al traseului ales. mai ales în cazul căderii capului de coardă. această valoare poate fi de 2x1200=2400 kg. 54 a) şi reciproc — pitoanele orizontale ţin mai bine în fisurile verticale (fig. Pornind de la cele expuse mai sus cu privire la solicitări şi efortul capabil al pitoanelor. În mod analog se procedează la legarea cu două corzi: nodul bulin se realizează ca şi cum cele două fire ar alcătui o singură coardă. din care se confecţionează bretele. carabinierei şi pitonului în momentul frinârii unei căderi Fig. Mijloacele de asigurare vor fi întotdeauna solicitate la dublul forţei de şoc: în cazul asigurării statice. Urechea pitonului trebuie să fie sprijinită pe stîncă. În traseele artificiale. 54 c) decît în cele orizontale (fig. putem admite şi pitoane din oţel moale. pentru a se putea descurca în orice situaţie neprevăzută: depitonare. tocmai prin aceste bătăi slăbim pitonul. 54 d) decît îu cele verticale (fig. în raport cu greutatea alpinistului. Pitoanele verticale ţin mai bine în fisurile orizontale (d) decît în cele verticale (a). în cele orizontale (b). care. fie pentru trecere. Verificarea se poate face prin bătăi cu ciocanul. în timp. Legarea se face cu nod bulin în jurul pieptului. Pitoanele găsite pe traseu trebuie verificate. Baterea pitoanelor (fig. pitoanele ţin mai bine în fisurile transversale decît în cele longitudinale. pot face faţă solicitărilor maxime. la forţe egale sau cel mult duble. mai ales în calcar. — minimum două intermediare într-o lungime de coardă şi anume la 2 m şi la 10 m deasupra regrupării. din contră. Ca un expedient trebuie considerată legarea directă în coardă. întrucît ele pierd din rezistenţă. În traseele de căţărătură liberă vom prefera pitoanele din oţel dur. la prăbuşirea întregii echipe. La fel. nici unul în minus. Nerespectarea primei reguli poate duce. Fig. după cum urmează: — minimum două în regrupare. retragere forţată. 53. în lipsa unei centuri. în funcţie de dificultatea traseului. datorită efortului suplimentar de torsiune Fig. pitoanele verticale ţin mai bine în fisurile orizontale (fig.5x1200=3000 kg (fig. 53—63). În traseele pitonate. Scoaterea pitoanelor suplimentare constituie o problemă care stîrneşte controverse. În orice caz este absolut nesportiv să scoţi un piton de care tu însuţi te-ai folosit. mai ales că alpiniştii experimentaţi pot trece fără să folosească aceste pitoane. Atenţia vă spori primăvara şi în special pe traseele mai rar circulate. ţinînd seama de frecare valoarea vă fi chiar de 2. ea poate atinge 1 500 kg. care se dizolvă în apa de ploaie şi cu timpul cimentează pitonul. mai ales în calcar. Fig. fiecare participant vă lua cu el 5—10 pitoane. în cazul asigurării dinamice. 52). BATEREA PITOANELOR ŞI AŞEZAREA PENELOR De fixarea solidă a mijloacelor de asigurare depinde securitatea tuturor alpiniştilor legaţi în coardă. În general. pitoanele cu inel au o întrebuinţare redusă. 55. Traseele mai mult circulate ajung adesea să fie suprapito-nate datorită acelor alpinişti. stricarea vremii.

În general. cca o treime. 60. Dacă nu dispunem de un sortiment de pitoane potrivite. 64. 68. Pitoanele prea lungi. cu mîna. 56. se prevede cu o buclă Fig. în prealabil vom echipa pitonul cu o buclă de cordelină. 68). 64). orizontală (b) Scoaterea pitoanelor se face prin lovituri potrivite de ciocan. în cazul unei bucle prea scurte. avînd în vedere că granitul este o rocă mai dură decît calcarul. În fisurile largi. Piton cu profil V din oţel dur. numai pe una din laturi. În regrupări se vor întrebuinţa pitoane de asigurare de cel puţin 10 cm lungime. eventual mai multe de cel puţin 8 cm. cu poziţia cea mai favorabilă din punct de vedere al rezistenţei în momentul solicitării (fig. 65. Pitoanele mai lungi ţin mai bine decît cele mai scurte. în cazul fisurilor foarte largi (fig. de obicei nu pot fi bătute nici cu ciocanul pînă la ureche. care nu se poate îndoi. În acest caz. se poate încerca folosirea unei bucle de cordelină de 7 mm. 58). astfel încît bucla să se înţepenească între pană şi stîncă pe ambele laturi ale penei sau. Pitoane rurp într-o fisură verticală (a). 62. Piton bătut vertical. 56). unui piton lung care nu intră complet. în schimb trebuie să dăm atenţie faptului că ele pot ceda brusc. pitonul trebuie să poată fi introdus. 59). În caz de dificultate putem încerca scoaterea prin folosirea vîrfului ciocanului cu efect de pîrghie. încît urechea să se sprijine pe stîncă (fig. 62). Penele de lemn găsite în trasee. De asemenea. Pitoane bătute într-o gamă largă în perete Fig. 65). în calcar o treime. a.înţepeni în fisuri prin lovituri de ciocan. Fisură lată echipată cu bong sau pană de lemn înţepenite transversal. pitoanele prea lungi vor fi îndoite în aşa fel. bătut pînă la ureche. Avînd mai multe găuri. 61. astfel încît riscăm să le pierdem. în cazul pitoanelor longitudinale. 59. ceea ce ar însemna dislocarea unei felii de stîncă. Ca şi penele de lemn. trebuie îndoite Fig. Dacă pitonul intră prea puţin trebuie ales un altul mai subţire şi mai scurt. 61. numai astfel vom putea bate pitonul cu o singură mînă. Bucla se înţepeneşte între pană şi stîncă (fig. şi în consecinţă se va alege un piton mai subţire. 69. 63). bucla se trece prin gaura cea mai apropiată de stîncă. Îndoirea pitoanelor transversale Fig. 66. Pitoanele care nu se pot introduce suficient cu mîna. de aceea. Este de preferat un piton mai scurt. Pietrele sau bolovanii mai mici sau mai mari pot înlocui cu succes penele sau bongurile. 57. În lipsa unor pitoane potrivite se pot înţepeni două pitoane sau mai multe pitoane gemene (fig. în care pe vremuri se băteau pene de lemn (în Carpaţi adeseori ţevi) se înţepenesc pitoane profilate. 60. În fisurile de mici dimensiuni se folosesc cu succes pitoanele RURP (fig. În această situaţie însă. două treimi. 55). . Fig. 66). Dacă este posibil. Bucla se introduce în găurile mai apropiate de stîncă Fig. De asemenea. Le putem. Pitoane cu profil V bătute cuplat Fig. 67. pitoanele din oţel dur se pot recupera mai uşor decît cele din oţel moale. cît şi dedesubtul pitonului. Fig. pitonul nu ţine decît decît atunci cînd fisura se îngustează atît deasupra. Metodă de extragere a pitoanelor cu ciocanul şi o buclă Fig. vom recurge la diferite artificii pentru reducerea efectului de pîrghie. 57. Bong bătut într-o fisură verticală. 67). 68). trebuie verificate cu deosebită grijă. va fi dificil de introdus carabiniera.Fig. Bucla se aşază în partea mai înaltă Fig. pitoanele din oţel dur vor fi prevăzute cu o buclă lipită de perete şi legată cu nod de ancoră (fig. Pitoane jumelăte (îngemănate) în lipsa penelor sau bongurilor Îndoirea pitonului este posibilă numai în cazul oţelului moale. legată atît de urechea pitonului cît şi de capul ciocanului (fig. în granit. după care trecem o cordelină prin spatele lor. Penele pot fi bătute nu numai pe direcţia axei longitudinale dar şi transversal. Pitoanele de oţel dur trebuie să intre cam doua treimi din lungime introduse cu mîna. Ideal este un piton bătut vertical de sus în jos (fig. pitoanele Sticht au un braţ de pîrghie redus (fig. Faţă de pitoanele obişnuite. Până solicitată prost (a). la loviturile de ciocan se aude un sunet a gol. pană într-o fisură orizontală Bongurile se plantează asemănător cu penele de lemn. Pitonul trebuie bătut cu lovituri puternice şi verificat dacă fisura nu se lărgeşte în timpul baterii. Pene în fisuri verticale. astfel încît la solicitare pitonul se înţepeneşte. excelent pentru asigurare În fisurile longitudinale. iar cele de oţel moale. echipată cu o buclă nouă (b) care-i îmbunătăţeşte solicitarea Fig. în acest caz bucla trecîndu-se prin gaura cea mai înaltă (fig. Buclă înţepenită între stîncă şi pană Fig. 58. Dacă intră prea repede se foloseşte unul mai lung. Pitonul trebuie să intre treptat pînă la ureche. b. vom trece o buclă pe după vîrful penei bătută în fisură. 63. rezultînd un efect de pîrghie periculos sub sarcină. Astfel. la care urechea nu atinge stînca. care se fac cu lăţimi pînă la 3 cm. bongurile se pot înţepeni şi transversal. Fig. Este bine ca pitonul să poată fi parţial introdus cu mîna în fisură. întrucît lemnul îşi modifică uşor structura sub influenţa condiţiilor atmosferice (fig.

ca şi clepsidrele (fig. înţepenite în sens invers una faţă de cealaltă (fig. Eficienţa asigurării depinde de o serie de factori înlănţuiţi. cu nod de buclă simplu şi se poartă peste umăr. permite corzii să alunece prin punctul fix de asigurare în momentul producerii şocului din cădere. Pene „Titon" (cu profil T) Fig. Folosirea buclelor (a—f). 77. 76). Ca nod se întrebuinţează nodul de mijloc. ASIGURAREA Împotriva căderii. forţa de şoc maximă fiind de 1 200 kg. 75. care poate fi înnodat de mai multe ori pentru a obţine un diametru mai mare. 73). Cu cît frînarea se face mai lent. 7. Pene dispuse în opoziţie într-o fisură orizontală Faţă de pitoane. prin care poate fi trecută o buclă cu firul simplu sau dublu (fig. pana trebuie încercată cu prudenţă. Fig. Bucla trecută dublu are avantajul că poate fi mai repede montată şi demontată. în funcţie de lărgimea fisurii. Asigurarea statica presupune blocarea instantanee a corzii într-un punct fix în momentul producerii şocului din cădere. Penele se aşază deasupra unui loc în care fisura se îngustează şi nu pot fi solicitate decît în sensul acestei îngustări. Fixarea în stîncă se face similar cu a penelor. penele pot fi înţepenite în fisuri largi şi puţin adînci. Pentru bucle se folosesc cordeline de 5-8 mm. Fig. Tendinţa actuală este de a face trasee noi şi de a reface traseele pitonate. b. ceea ce înseamnă că dacă fisura are feţele aproape paralele. 76. coardă. dacă diametrul găurii permite. Pana cu cablu se echipează cu o buclă suplimentară pentru a nu fi slăbită prin mişcările corzii Fig. Trecerea directă a corzii nu se face decît în mod excepţional. 69). aşezate invers una făţă de cealaltă Fig. Buclă gata înnodată introdusă în clepsidră . de 1. Un exemplu în acest sens este aşa-numita asigurare „în cruce peste piept". În plus. Asigurarea dinamică. Penele cu cablu. nodul poate scăpa în momentul încărcării sale. bucăţi de coardă de 9-11 mm sau chingă. pe cînd cea simplă ne obligă să facem un nod care. penele mai mari pot fi înţepenite pe două dimensiuni. Asigurarea statică nu poate fi realizată decît făcînd un nod în pitonul de asigurare. pitoane. Acest efect. tipul Hexentric chiar pe trei. Fig. Cele mai mici pene au o singură dimensiune de înţepenire. se pot descoperi foarte multe posibilităţi de plasare a penelor (fig. 27-31). întrucît rezultă o frecare mare. oprirea fiind făcută printr-o frînare treptată. dar atenţie: nodurile au particularitatea de a se deforma. 77). Într-o fisură largă se înţepenesc două pene. 69—74. După un stagiu de antrenament şi de practică. ci doar a mijloacelor „curate" de asigurare şi înaintare. înţepenirea carabinierelor (g—h) Bucla cu nod (fig. 72). trebuie de regulă prelungite cu o buclă (fig. iar din fiecare tip cîte un set de diferite mărimi (vezi fig. ce alcătuiesc lanţul de asigurare — centură. 74. folosită cîndva în Elveţia Saxonă. carabiniere. Exemple de moduri de folosire sînt redate în fig. Buclele din chingă au o rezistenţă sporită la trecerea peste muchie. contrar asigurării statice. Există însă metode de asigurare ale căror efecte se apropie de cel al asigurării statice: aceste metode sînt interzise. Colţurile stîncoase se folosesc pentru asigurare. buclă înnodată după trecerea unui fir prin clepsidră Clepsidra este o gaură în stîncă. Fig.8 m lungime. mijloace care nu lasă urme. fiind echipate cu o buclă. 70.6 pînă la 1. cu cît alunecă mai multă coardă prin punctul fix pînă la blocarea completă. În alte zone de căţărătură nu se foloseşte decît ca expedient. Pană fixată după un bong Penele mai mari se prevăd cu bucle din cordelină de 7 mm sau resturi de coardă. fără folosirea pitoanelor. 75) este folosită aproape exclusiv în zonele de căţărătură din Boemia şi Saxo-nia unde sînt specifice „turnurile" de gresie. nod. alpinistul este asigurat prin coarda ţinută de coechipier. ascunde în schimb un pericol mărit pentru capul de coardă: prin . cu atît sînt mai mici solicitările în verigile lanţului de asigurare. a. Trecerea directă a corzii după colţuri produce o uzură pronunţată a corzii Fig. Există pene de diferite tipuri. 73. ceea ce poate duce la o catastrofă pentru capul de coardă sau chiar pentru întreaga echipă. Asigurarea pe după un colţ de stîncă se face prin intermediul unei bucle. După aşezare. după încărcare. unde pitoanele n-ar putea fi plantate. Ca urmare apar eforturi de maximă intensitate în toate verigile lanţului de asigurare. uzură a corzii şi pericol de înţepenire. În fisurile foarte late pot fi aşezate două pene combinate. se desface cu greu. în lipsa penelor. 11. 79). 72. de aceea sînt de preferat. dispozitivul de frînare — precum şi de metoda de asigurare. penele au avantajul că sub sarcină se înţepenesc mai solid. ideal din punct de vedere al rezistenţei. dar şi în calcare şi conglomerat. ceea ce practic nu este posibil. aşezate în fisuri adînci.Penele metalice sînt derivatele artificiale ale pietrelor înţepenite şi ale buclelor cu noduri (fig. mai ales în granit.

din această clipă coarda începe să se întindă. Fig. denumită „treapta semidinamică" sau „treapta a II-a". Practic. Această variantă. Asigurarea la şold este o variantă mai bună de asigurare (fig. nu poate fi frînată cu asigurarea la umăr.lungirea distanţei de cădere creşte pericolul de impact pe o treaptă stîncoasă orizontală. efortul din coardă creşte. în cazul lungimilor de coardă artificiale. nu sînt înălţimi mari de cădere. Coarda de asigurare trece prin mîna capului de coardă. Coarda de asigurare trece printr-o carabinieră cu şurub. Această metodă nu poate fi folosită decît de către capul de coardă pentru asigurarea secundului. Prin introducerea carăbinierei nu se măreşte numai frecarea dar se garantează şi conducerea corzii. Prima mînă are rolul de conducere a corzii. coarda alunecă prin dispozitivul de frînare cu forţă constantă pînă cînd întreaga energie de cădere este absorbită prin frecarea dintre dispozitivul de frînare şi coardă. în cazul căţărăturii libere. Bezultă că niciodată nu poate fi folosită întreaga lungime a corzii între două regrupări. Din cele expuse mai sus rezultă că forţa de frînare este egală cu forţa de soc. A lungirea corzii datorată forţei de şoc este. iar spatele. în faza următoare. în funcţie de situaţia care se poate naşte la cădere şi care la rîndul ei depinde de numărul punctelor fixe intermediare de care dispune: multe. În sfîrşit. există pericolul alunecării de pe umăr a corzii şi de asemenea pericolul strangulării celui ce asigură. Asigurarea la umăr prin carabinieră Forţa de şoc reprezintă efortul cu care este solicitată coarda în cazul căderii alpinistului. recomandabilă la căţărătura liberă fără puncte intermediare de asigurare . distanţa de cădere trebuie redusă: se alege treapta superioară de frînare. denumită „treapta a III-a de asigurare dinamică redusă". 80. peste spate în diagonală. Cantitatea de coardă care alunecă prin dispozitivul de frînare este proporţională cu energia de cădere şi este cu atît mai mare cu cît forţa de frînare a dispozitivului de asigurare (metoda aleasă) este mai mică.ai mică decît lungimea tronsonului de coardă care alunecă prin dispozitivul de frînare. Ne mărginim să subliniem că efectul de frînare al asigurării la umăr depinde de mulţi factori ce nu pot fi controlaţi. necesară pentru o corectă asigurare dinamică. Asigurarea la şold a capului de coardă (a) şi a secundului (b) Asigurarea la umăr (fig. Asigurarea la umăr prin carabinieră (fig. dar care trebuie abandonată datorită numeroaselor ei defecte. pe sub braţ. asigurarea 50% dinamică (semidinamică) se aplică în cazul căţărăturii libere cu unele puncte intermediare de asigurare (pitoane) Fig. 84) constituie încă o variantă îmbunătăţită a asigurării la umăr. c. 81. iar numeroasele carabiniere prin care trece coarda frînează suplimentar căderea: vom alege treapta inferioară de frînare corespunzînd unei forţe de şoc de 220 — 300 kg. Asupra corpului acţionează 1 200 kg . poate fi aplicată şi pentru asigurarea capului de coardă de către secund. Trebuie deci aleasă o metodă de asigurare care să reprezinte media optimă dintre cele două efecte extreme: să nu blocheze coarda prea brusc pentru a nu periclita lanţul de asigurare şi implicit viaţa întregii echipe şi nici să nu permită alunecarea unei cantităţi prea mari de coardă pentru a nu periclita viaţa capului de coardă. 84. în caz de intensitate maximă. cu multe pitoane intermediare. umărul şi a doua mînă au rolul de frînă. indiferent de direcţia efortului. 79) este o metodă dinamică de asigurare folosită de mulţi alpinişti. asigurarea 25% dinamică. Asigurarea statică: şanse minime de supravieţuire. fără nici un piton intermediar. la căderi mai uşoare. cel ce asigură are de ales între trei trepte de frînare. atingînd valoarea maximă atunci cînd acest efort devine egal cu forţa de frînare a dispozitivului de frînare dinamică. cea mai mare parte fiind preluată de dispozitivul de frînare prin frecare. În lungimile de coardă de căţărătură liberă. Asigurarea la şold a scaunului Astfel. puţine sau deloc (fig. 83. Energia de cădere este egală cu greutatea alpinistului înmulţită cu înălţimea de cădere. 78). 79. corespunzînd unei forţe de şoc de 350 — 450 kg. Secundul care asigură dinamic pe capul de coardă trebuie să aibă în permanenţă la dispoziţie suficientă rezervă de coardă. sau cu trepte succesive. Fig. folosită de ghizii din Tirolul de Sud. denumită „treapta I de asigurare dinamică pură". Dacă distanţa dintre regrupări este de 40 m trebuie să dispunem de o coardă de 46 m. 80. Renunţaţi la asigurarea la umăr Fig. corespunzînd unei forţe de şoc de 450 — 600 kg. în cazul asigurării dinamice. cu puţine pitoane intermediare. astfel încît în orice situaţie să avem la dispoziţie o rezervă de 6 m de coardă. . mai apropiată de asigurarea statică. în teren puţin înclinat. Solicitarea corzii începe după parcurgerea distanţei de cădere liberă. ea este suportată numai în mică măsură de către coardă. în general. a. peste umărul opus şi prin cealaltă mînă. Asigurarea la şold — fazele 1 — 5 Fig. Fig. 78. Carabiniera se aşază cu clapeta în afară şi deschiderea în jos. mult rr. În lipsa unei carabiniere cu şurub se folosesc două carabiniere.83). alpiniştii subestimează forţa de şoc la care trebuie să facă faţă în caz de cădere a capului de coardă şi care. prinsă la piept în bucla centurii de asigurare. dispuse cu deschiderile aşezate invers una faţă de cealaltă. b. mărirea distanţei de cădere poate deveni periculoasă: se alege treapta mijlocie de frînare.

Mersul concomitent reprezintă o excepţie. 89. Căzături importante nu sînt de aşteptat decît în cazul capului de coardă sau în cazul secundului aflat într-o traversare. după cum pasajul pe care-l parcurge capul de coardă este prevăzut cu pitoane dese. Pentru asigurarea dinamică sînt necesare mănuşi. Alegerea corzilor se face după gradul de dificultate al traseului. marcată cu cifra 1).U. asigurarea devine statică. Fig. Legarea intre ele a trei pitoane cu ajutorul unei cordeline. deci.A. în traseele pînă la gradul IV — scara II IA A este suficientă o singură coardă (coardă simplă. În traseele de la gradul V în sus. folosită treapta de frînare corespunzător cu situaţia. Dacă urmează din nou un pasaj cu pitoane rare se revine la treapta a II-a. adesea combinate cu dificultăţi de căţărătură artificială. Solicitarea la cădere (b) Fig. cu excepţia traseelor de antrenament. . ba chiar VI. Alpiniştii legaţi în coardă trebuie să respecte cu stricteţe regulile de folosire a corzii. chiar şi în cazul pitoanelor depărtate. Dacă din loc în loc se găsesc pitoane. se trece la treapta a II-a. Nu trebuie însă să ne lăsăm amăgiţi de gradul de dificultate de ansamblu. Nu se recomandă totuşi acest sistem. cele două corzi acţionînd paralel rezultă automat forţa dublă de frînare necesară pentru această situaţie. cel ce asigură trebuie să-i simtă mişcările prin coarda uşor întinsă. ci să ţinem seama de dificultăţile maxime întîlnite într-o lungime de coardă sau într-un pasaj al traseului. Carabinierele trapezoidale nu sînt recomandabile În mod curent. Acest principiu nu este valabil decît pentru mersul la coardă simplă. întrucît se produc arsuri. se vă folosi treapta a III-a de asigurare dinamică. distanţa dintre regrupări trebuie redusă corespunzător. Chiar dacă nu-l vede pe camaradul său. întrucît. se adoptă treapta I. mai ales în cazul treptei I de frînare. chiar pe parcursul unei singure lungimi de coardă. dar adesea se poate întîmpla ca într-un traseu de gradul 3B -scara FRTA — să întîlnim pasaje sau lungimi de coardă de gradul V. O căzătură mai importantă nu poate fi ţinută cu mîna goală. s-a încetăţenit obiceiul de a se merge la coardă simplă chiar şi în traseele preponderent artificiale. 86. Autoasigurarea. Fig. suficient de mare. secundul nu poate decît să alunece în coardă fără a produce o forţă de şoc mai mare. Cele mai multe accidente în alpinism sînt datorate neglijării principiilor tehnicii de asigurare. pe baza experienţei acumulate. Asigurarea dinamică trebuie făcută corect. întreaga atenţie a celui ce asigură trebuie să se concentreze asupra camaradului de coardă şi asupra circulaţiei corzii. De reţinut că mănuşa nu este necesară decît pentru o singură mînă şi anume pentru cea aflată în urma dispozitivului de frînare: aceasta este de fapt mîna care frînează. 87.Dacă nu dispunem decît de corzi de 40 m. cu condiţia ca cel ce asigură. Cea mai simplă autoasigurare în regrupare se poate face dacă pe traseu există un pom sau un colţ de stîncă. Astfel. Schimbarea treptei de frînare pentru a corespunde în permanenţă situaţiei date este cît se poate de simplă. autoasigurarea se face la piton. Atenţie la autoasigurarea la colţ de stîncă: la asigurarea capului de coardă de către secund. Două pitoane de autoasigurare. colţul de stîncă trebuie să se afle cel puţin la nivelul capului celui ce asigură sau mai sus de acest nivel. 85. şurubul se află în partea mîinii celui ce asigură. (Yosemite). de regulă. 88. Regrupare expusă. Asigurarea în cruce la carabinieră la coardă dublă Fig. ea poate fi trasă în sus ! Oricum. Asigurarea cu nod semlcabestan este cea mai recomandabilă metodă de asigurare cunoscută azi Atenţie: se foloseşte o carabinieră cu şurub avînd forma de pară. astfel. cel ce asigură este smuls din regrupare chiar de o forţă ele şoc relativ redusă. se recomandă astăzi să nu se meargă niciodată cu două semicorzi (marcate cu semnul ½) ci cu o coardă simplă şi o semicoardă sau cu două corzi simple. pentru a obţine o încărcare uniform repartizată Fig. Dacă urmează un pasaj artificial cu pitoane dese. se vă merge la coardă dublă. cu ajutorul unei bucle de coardă de asigurare sau o buclă separată. Presupunînd că o lungime de coardă începe cu un pasaj lipsit de pitoane. mai ales ţinînd seama de necesităţile de coardă pentru rapel pentru o eventuală retragere. În pasajele apropiate de verticală. Asigurarea în cruce la carabinieră (a). Prin folosirea curentă a buclelor pentru prelungirea pitoanelor se reduce considerabil frecarea corzii. în caz contrar. cealaltă avînd doar rolul de a asigura circulaţia corzii. cu condiţia ca cele două corzi să fie trecute alternativ prin pitoane. Contrar celor expuse în manualele mai vechi. după cum vom vedea mai jos. În cazul folosirii corzii duble se aplică o singură treaptă de asigurare şi anume treapta I. circumstanţă care nu trebuie neglijată. Buclă din coarda disponibilă pentru şedere comodă. folosind pînă şi ultimul metru de coardă. într-adevăr. rezultînd în caz de cădere o forţă de şoc maximă. rare sau complet lipsit de pitoane. mai rar la o pană de lemn sau metalică. în special în S. Nu este posibilă nici o asigurare fără autoasigurare ireproşabilă. să ţină coarda în permanenţă întinsă.

în caz de cădere. Asigurarea la coardă dublă se face folosind cîte două carabiniere pentru fiecare coardă. Pitoanele de autoasigurare trebuie să fie la nivelul pieptului sau al capului. implicit deci efectul dinamic al acestora. dintr-un eventual şoc. Avantajele majore ale acestei metode sînt simplitatea şi faptul că nu necesită un dispozitiv special ci doar o carabinieră. de regulă vom folosi cel puţin două pitoane de autoasigurare. Treptele de frînare. O autoasigurare prea lungă poate periclita viaţa celui ce asigură. În această carabinieră se atîrnă şi dispozitivul de frînare. Asigurarea cu nod semicabestan la centură Asigurarea în cruce la două carabiniere (fig. se pot regla prin numărul de încrucişări ale corzii. este bine ca unul din pitoane să fie situat la nivelul genunchilor. 85). precum şi prin unghiul dintre coarda care intră şi cea care iese din dispozitiv. cel ce asigură să poată ajunge comod cu mîna la piton. Legarea la pitonul de autoasigurare se face cel mai bine cu nodul de cabes-tan. Avantajele frînei Sticht sînt: simplitatea şi siguranţa în mînuire. Pentru prevenirea unor asemenea eventualităţi este de preferat nodul de mijloc simplu sau dublu (în opt). Fig. pentru menţinerea distanţei. — folosind o singură carabinieră. cu cealaltă (prevăzută cu mănuşă) se frînează la nevoie. În caz de solicitare. Asigurarea cu nod semicabestan la piton Fig . Forţa de frînare este cu atît mai mare cu cît mîna care frînează se află mai aproape de carabinieră sau dacă se frînează cu ambele mîini. în caz de asigurare la piton. două semicorzi (b) şi pentru o coardă simplă şi o semicoardă (c) Fig. obţinîndu-se astfel efectul de frînă (fig. după cum am mai arătat. În bucla corzii se introduce o carabinieră care la rîndul ei se atîrnă în centura de legare în coardă. iar autoasigurarea se face la pitonul cel mai solid. Asigurarea capului de coardă cu dispozitivul Sticht la centură Fig. La aplicarea metodei de asigurare descrise mai sus se pot face următoarele greşeli: — nu se realizează numărul corect de încrucişări ale corzii. 94. altminteri există pericolul ca el să alunece peste clapeta carabinierei şi s-o desfacă. 90. care se leagă. 86). Dacă există posibilitatea ca secundul să fie smuls în sus. confecţionată din aluminiu. regruparea se poate face în scăriţe şi pentru mai mult confort se poate confecţiona şi o buclă de şedere. 92. se dezleagă şi se mută uşor. Condiţia este însă ca nodul de cabestan să fie în permanenţă uşor tensionat.cu excepţia pitoanelor special fixate şi cimentate în traseele de largă circulaţie (în Carpaţi nu cunoaştem asemenea cazuri). carabinierele trebuie atîrnate direct în piton fără vreo buclă intermediară. 91) este metoda imaginată de Munter şi recomandată de UIĂ. În caz de lipsă a prizelor de picior. Asigurarea capului de coardă cu dispozitivul Sticht la piton Asigurarea cu frînă Sticht. Solidarizarea pitoanelor din regrupare se poate face şi cu rezerva de coardă de care dispunem. Cauzele greşelilor enumerate la metoda descrisă mai sus nu apar la metoda cu nod semicabestan. un tip mai recent de plăcuţă este prevăzut cu un arc spiral de oţel. 92). împiedicîndu-se astfel blocarea corzii. Dispozitivul Sticht pentru coardă simplă (a). în mod egal. 88) necesită ca dispozitiv de frînare două carabiniere cu şurub. Cu o mînă se dirijează coarda către capul de coardă. În cazul pitoanelor de autoasigurare slabe se poate mări gradul de siguranţă legîndu-se între ele cu o buclă de cordelină aşezată astfel încît să repartizeze efortul. printr-o carabinieră conform schiţei (fig. 92 a). cel mai răspîndit este plăcuţa Sticht (fig. ceea ce duce la creşterea nedorită a înălţimii de cădere. ceea ce duce la nerealizarea treptei de frînare corespunzătoare. — unghiul dintre coarda care intră şi cea care iese din dispozitiv nu poate fi menţinut corect. iar în regrupări foarte expuse şi cu pitoane slabe. În caz de regrupare precară. precum şi simplitatea . Dintre numeroasele dispozitive speciale de frînare dinamică. 89. nu putem fi siguri de rezistenţa unui piton. În cazul asigurării la piton. Coarda de asigurare formează în carabinieră un nod semicabestan (nod cabestan făcut pe jumătate). pentru a bloca coarda şi a lua măsurile de rigoare. La folosirea a două corzi se atîrnă fiecare coardă în cîte o carabinieră separată. Dimensiunile găurii trebuie să corespundă corzii folosite —11 sau 9 mm. În cazul corzii duble se foloseşte plăcuţa cu două găuri (fig. 87. 92 b. cu prize de picior reduse. Fig. 93.91. 90. încrucişările se desfac parţial. Se folosesc obligatoriu două carabiniere pentru a preîntîmpina pericolul de desfacere a încrucişărilor corzii. astfel încît în caz de solicitare. 94. se recomandă confecţionarea unei bucle mai mari de coardă în care se poate sta şezînd (fig. la care se foloseşte o singură carabinieră cu şurub (atenţie: se va folosi o carabinieră ovalizată şi nu una trapezoidală!) atîrnată în centura de legare în coardă sau în piton. Asigurarea cu nod semicabestan (fig. ceea ce se poate întîmpla în cazul căderii capului de coardă într-un traseu cu pitoane intermediare. formînd o buclă (fig. plăcuţa se apropie de carabinieră. Autoasigurarea trebuie să fie destul de scurtă. Distanţa dintre plăcuţă şi carabinieră trebuie menţinută la circa 10 cm. fixate în cele două bucle ale centurii de legare în coardă şi aşezate cu clapetele în sus. c). cu gaură ovalizată prin care se trece coarda de asigurare. chiar mai multe. 93. 95).

În cazul mersului pe verticală. Multe prize ţin numai dacă sînt folosite într-un anumit fel. Deosebit de fragile sînt prizele de iarbă. autoturismul cu motorul decuplat rulînd cu viteză de 5—10 km/oră. posibilităţile de asigurare. Gata pentru start 8. asigură o economie substanţială de energie contribuind la securitatea alpinistului şi la succesul acţiunii. 95. — Regula celor trei puncte. cca 50 kg. mişcările cu anticipaţie calculate şi prevăzute ordinea lor. Din contră. În aceste condiţii se foloseşte o asigurare statică. Mişcările trebuie să fie ritmice. Explicaţia acestei reguli este că. avînd efect static în cazul formelor mici de şoc. Mersul corect. Se începe cu o greutate redusă. 96. cu atenţie şi îngrijit. În cazul în care nu putem trece un pasaj dificil nu . el rămîne din nou în trei puncte: două prize de mînă şi una de picior. în special la compresiune (apăsare) şi nu la tracţiune (trăgînd de ele. alpinistul rămîne totuşi în două prize. ca urmare a antrenamentului şi experienţei acumulate în timp. — Căţărătura trebuie să .se desfăşoare calm. unde conduce. fără contracturi. Pentru aceasta este indicată treapta I de asigurare dinamică. în special cea uscată. acest bloc poate tăia coarda. să-şi facă o imagine mai apropiată de realitate despre forţa de şoc la care trebuie să facă faţă cînd asigură. Oricum. dezavantajul constă în faptul că necesită un dispozitiv special în plus faţă de materialul obişnuit de alpinism. fără să se încalece. — Căţărătura trebuie să se facă cu economie de forţă. în timp ce al patrulea se află în mişcare. Iarba uscată şi culcată la pămînt este extrem de alunecoasă. Numai după ce s-a convins de soliditatea ei şi se ţine bine de ea poate mişca un picior pentru a-1 muta pe priza următoare. fluide. ţinîndu-se cu mîna stîngă de a treia priză. dacă în timpul mişcării una din cele trei prize cedează sau alunecă piciorul ori mîna de pe punctul de sprijin. cu cheltuială de energie fizică şi psihică din partea alpinistului. MERSUL PE STÎNCĂ Reguli de bază. Iarba. Fig. se recomandă a se face cîteva încercări cu o greutate de test (sac de nisip). Se poate întîmpla ca un bloc sau o lespede foarte mare să se disloce brusc fără vreun semn premergător. ordinul de mărime fiind dublul greutăţii alpinistului. Căzînd. Testul metodelor de asigurare.aparatului. Pentru ca alpinistul. alpinistul întinde mîna dreaptă după a patra priză. în acest timp. exerciţii. Stînd cu picioarele pe două prize solide. După primele încercări se poate trece la o viteză ceva mai mare. În plus poate fi smulsă . căderea este sigură. Încercarea se face cu mîna sau cu piciorul. Avcin — este vorba de testul cu autoturismul. rămînînd într-o singură priză. Un bun căţărător face mişcările corecte în mod firesc. rezistă slab la tracţiune. în special cel începător. fără smucituri şi sărituri. poate strivi pe coechipierul aflat dedesubt sau îi poate accidenta pe alţii aflaţi mai jos. Mersul pe stîncă constă dintr-o serie de mişcări. Se vor face încercări de asigurare nu numai a capului de coardă dar şi a secundului. Mai periculoase decît iarba sînt muşchii. ies ca un sertar). care este locul următor de odihnă. „Autoasigurarea" se face la un pom. Asigurarea secundului cu dispozitivul Sticht Fig. antrenamente pe teren plat. — Căţără-te cu ochii înainte de a pune mîna. Asigurarea secundului de către capul de coardă se face în raport cu forţele de şoc care se pot produce. — Fiecare priză de mînă său de picior trebuie încercată dacă rezistă sau nu. Pasajul care urmează trebuie examinat cu privirea. Începătorul trebuie să înlocuiască experienţa cu un plus de atenţie şi autocontrol. respectiv treapta a III-a de asigurare dinamică. cu rădăcină ba chiar şi cu bucata de pămînt (perniţă) pe care a crescut. se foloseşte obligatoriu o metodă dinamică de asigurare. în cazul traversărilor sînt posibile căderi pendulare. În cazul folosirii unui astfel de bloc instabil pentru tracţiune cu ambele mîini se poate întîmpla să rămînem cu el în braţe. conform anumitor reguli. avînd în vedere efortul mare pe care-l reclamă orice traseu de stîncă. lichenii şi mîzga. Numai după ce am examinat toate aceste aspecte părăsim locul sigur pe care ne aflăm şi parcurgem f ără prea multă şovăială pasăjul respectiv pînă la locul unde ne putem odihni şi examina pasajul următor. Căţărătorul trebuie să aibă în permanenţă trei puncte de sprijin pentru trei din membrele sale. nici o metodă de asigurare nu trebuie aplicată direct într-un traseu fără a face în prealabil încercări. cu forţe de şoc ce corespund greutăţii alpinistului înmulţită cu patru. urmările pe care le poate avea alunecarea sau căzătura. şi cu înălţime de cădere mică. O metodă foarte bună a fost imaginată de prof. Siguranţa unei prize nu depinde de mărimea ei. nu se pot produce şocuri importante.

dreapta sau mai bine roşu. iar secundul răspunde: „filez" pentru a-i comunica celui care a dat comanda că a înţeles corect. galben după culoarea corzii. Mecanica alpinismului. Mecanica mersului pe stîncă Va fi greu să urci o scară lipindu-te de ea. slăbeşte galben". Secundul răspunde: „gata. Profesorul Fritz Moravec exclude chiar din vocabularul tehnic alpin termenul „căţărătură". Pentru traseele extreme — gradul VI—VII — care solicită mai mult braţele. Ca şi arta căţărăturii. altă tehnică sau altă poziţie de echilibru. — Căţărătura trebuie să se facă pe linia de cea mai mare pantă. este necesară o scară pentru picioare şi o balustradă pentru siguranţă şi echilibrul menţinut cu mîna. Comanda „nu trage" poate fi interpretată „trage". ci să revenim la punctul de plecare pentru a examina din nou pasajul şi a găsi eventual altă variantă de căţărare. viscol). Dacă nu avem la dispoziţie decît prize de mînă situate lateral. Explicaţia acestei reguli este că omul nu dispune de suficientă forţă în braţe pentru a sta tot timpul atîrnat în ele. În mişcare. să nu mergem pînă la epuizare. 99. mulţi începători fac aşa pe stîncă. fisuri sau la căţăraturi prin frecare. 98). omul se inhibă în faţa unui loc periculos. Alunecarea în cazul corpului lipit de stîncă este mai mare decît la poziţia depărtat — Mersul în şpraiţ. Comenzile se aud greu. Comenzi de coardă. 98. Poziţia de şpraiţ nu se aplică numai la hornuri. care preiau întreaga greutate a corpului. De la caz la caz. Dacă nu mai necesită tracţiune. din contră. Folosirea braţelor pentru tracţiune rămîne o excepţie. în special pe muchii şi creste sau. Capul de coardă îl întreabă pe secund dacă este gata să-l asigure. Nu este acelaşi lucru. cu picioarele depărtate. favorizează alunecarea prin încărcarea dezavantajoasă a prizelor (vezi paralelogramul de descompunere a forţelor din mecanica elementară!) Deci: depărtat de perete! (de obicei !) Fig. echilibrul — cu mîinile. pentru a continua apoi înaintarea. fig. vom căuta să traversăm pînă sub ele. şi această eliberare de reticenţe se obţine tot ca urmare a antrenamentului. trebuie mers cu corpul depărtat de stîncă (fig. precum şi îmbrăcămintei (căciulită. glugă trasă peste urechi. respectiv „mers pe gheaţă". datorită reliefului. centrul de greutate este bine să se afle în interiorul perimetrului punctelor de sprijin (vezi şi paralelogramul forţelor. limitează cîmpul de vedere. capul îl informează pe secund: „am plecat". Fig. Dar aceasta împiedică mişcarea normală. Este clar că poziţia cu picioarele depărtate asigură în acelaşi timp un echilibru mai stabil împiedicînd o răsucire nedorită a corpului în jurul unei axe verticale. Cînd panta devine prea mare.poate atinge verticala sau chiar trece de verticală (fig. Dacă are nevoie de tracţiune de coardă. În cartea sa de şcoală de alpinism. capul strigă: „filează". sa ataci un pasaj de gradul VI sau VII. poţi pleca".trebuie să ne risipim forţele. ploaie. Totuşi. În aceste condiţii trebuie evitate orice comenzi care ar putea crea confuzie. În cazul folosirii a două corzi. întotdeauna trebuie să dispunem de rezerve de forţă. din punct de vedere psihologic. la comenzi se adaugă denumirea corzii: stînga. 99). cuvîntul „nu" trecînd neauzit. 97. Cesare Maestri rezumă la 7 numărul regulilor de căţărare (fig. distanţei care-i separă pe colegi. care . Mersul pe stîncă Căţărătura înseamnă mersul pe stîncă. forţa lor trebuind să fie folosită cu cea mai mare economie. pentru a-1 avertiza pe coechipier. unui pasaj aerian. La dislocarea unei pietre se strigă „piatră". Trebuie evitate toate posibilităţile de interpretare greşită. lipit de stîncă în pasaje de perete. stă la baza unui bun stil de căţărătură. Devierea de la verticala locului înseamnă în acelaşi timp cheltuială mărită de forţă şi echilibru mai puţin stabil. — Căţărătura se face pe picioare. fisuri şi diedre dar şi pe feţe. centrul de greutate al corpului se află în general în afara punctelor de sprijin. Instinctiv. cască). în timpul odihnei. 97). de exemplu „filează roşu. condiţiilor atmosferice (vînt. altă succesiune de prize. Fig. 100). înainte de a face prima mişcare. datorită poziţiei sale nesigure în spaţiu. la 1 m de pămîntul ferm sau la cîteva zeci sau chiar sute de metri deasupra văii. — Căţărătura se adaptează la forma stîncii şi caracteristicile pasajului. La fel pe stîncă: mersul — cu picioarele. Mîinile nu servesc decît pentru menţinerea echilibrului şi numai în puţine pasaje de mare dificultate le vom folosi pentru tracţionare. folosindu-1 doar pe cel de „mers pe stîncă". o continuare a mersului pe stradă. . Căţărătura nu este altceva decît o continuare a mersului normal pe un teren cu pantă mai pronunţată. înţelegerea dintre coechipierii unei corzi se face prin comenzi scurte şi clare. elegant şi sigur. din contră. este necesar un antrenament special. de exemplu toate comenzile care cuprind o negaţie. — Eliberează-te de toate reţinerile datorate unei poziţii expuse. capul strigă: „slăbeşte". fiindcă le este frică.

6. Prima condiţie pentru circulaţia nestînjenită a corzii este de a o trece corect prin carabiniere. în diedre şi pereţi. Dar şi un unghi nepotrivit poate produce o frecare destul de mare. capul de coardă îşi făce mai întîi autoasigurarea. apărînd astfel pericolul de deschidere involuntară.se folosesc bucle de prelungire a pitoanelor (fig. Prize de mînă Fig. 103. Foarte bune pentru escaladele cu multe pitoane sînt buclele expres. 101). Nu face paşi prea mari . ceea ce înseamnă că secundul nu mai trebuie sa asigure şi se poate pregăti de plecare. Pitoanele şi celelalte mijloace artificiale nu sînt folosite decît pentru asigurare. 105. . 102. prin care se caută a se evita pasaje improprii pentru căţărătură şi a se ajunge pe o linie de escaladă mai favorabilă. Regulile de căţărătură ale lui Cesare Maestri: 1. După introducerea în piton. Nu mişca mai mult de un membru în acelaşi timp. înainte de a le verifica dacă rezistă . în loc de a negaşi în situaţia de a ajunge la capătul corzii. Piton aflat sub un tavan. carabiniera se roteşte cu 180° (fig. 3. într-un loc nepotrivit. 7. Introducerea carabinierei în piton şi a corzii în carabinieră Secundul trebuie să-l ţină la curent pe capul de coardă cu lungimea corzii rămasă disponibilă: 20 m. pe cît posibil. 4. fără a se încrucişa. vom prefera să regrupăm după 20—25 m. ceea ce înseamnă că trebuie prevăzută direcţia pe care o vă lua coarda după trecerea capului de coardă dincolo de piton. 101. Numai în caz de nevoie vom regrupa în scăriţe. În traseele artificiale cu foarte multe pitoane. 10 m. paralel. Nu folosi prizele de mînă şi de picior. Secundul comunică: „am plecat" şi în continuare poate cere capului să fileze. Escalada se desfăşoară cu precădere în forme de relief verticale. Traseul corzii printr-un şir de pitoane trebuie să fie pe cît posibil rectiliniu. Pentru a evita unghiurile de pe traseul corzii precum şi cele datorate reliefului — pitoane bătute în concavităţi. 5. 102. Nu întinde şi nu ridica prea mult mîinile după prize . Prize de picior Căţăratura în fisuri Tehnica de căţărătură in fisuri depinde de dimensiunea fisurilor care poate sa varieze de la cîţiva milimetri pînă la 10-15 cm. Fig 103. ţinînd seama de traseul rectiliniu al corzilor. pentru ca acesta să se îngrijească la timp de găsirea unui loc de regrupare. fără folosirea mijloacelor artificiale pentru înaintare (fig. în hornuri. Tot pentru reducerea frecării se foloseşte coarda dublă atîrnată alternativ în pitoane. care trebuie să circule. cele orizontale fiind folosite numai pentru traversări. Astfel deosebim tehnica de căţărătură în fisuri. iar capul răspunde: „poţi să pleci". 104). Nu sări după o priză înaltă . astfel încît coarda să poată fi uşor atîrnată în carabinieră. Tehnica de căţărătură liberă. secundul se vă opri mai jos de capul de coardă. iar pe de altă parte pentru a se evita ca. Ajuns într-o regrupare. atîrnaţi în pitoane. Această forţă poate fi compensată printr-un bun echilibru şi prize bune de picior. Aşezarea corectă a corzilor într-o lungime de coardă artificială Fig. 106). Degetul. Forţa în degete se obţine prin antrenament.Fig. Dacă aceste pitoane nu sînt prea sigure. 2. între cei doi coechipieri rămînînd 2 — 3 pitoane de asigurare. 5 m. poate fi înţepenit într-o fisură cu muchia vie şi care se îngustează (cheie de deget). apoi strigă „am regrupat". Dacă o singură carabinieră nu satisface condiţia de trecere uşoară a corzii se vor folosi 2 sau chiar mai multe carabiniere aşezate în lanţ. Prelungirea pitonului cu o buclă fixată cu nodul de ancoră (a) sau cu firul trecut direct prin urechea pitonului (b) Coarda trebuie să alunece uşor prin carabiniere şi peste muchiile stîncoase pentru ca escalada să decurgă normal. Nu folosi prizele cu muchia interioară sau exterioară a tălpii ci cu vîrful. să slăbească etc. Secundul strigă: „gata" în momenul cînd coarda s-a întins. în spatele unor muchii sau sub surplombe . (A scuola di roccia con Cesare Maestri) Fig. sau se vă prelungi pitonul cu o buclă prevăzută cu două carabiniere. 106. prelungit cu buclă pentru circulaţia mai bună a corzii Fig 104. Capul de coardă trage la el restul de coardă disponibilă. În nici un caz coarda nu trebuie să facă o bucle care ar putea duce la blocarea şi punînd capul de coardă în imposibilitate de a continua escalada. 105. Căţărătura liberă este de fapt căţărătura cu prize naturale. Carabinierele se recuperează în primul rînd din pitoanele care par nesigure şi din pitoanele de trecere la care se ajunge mai uşor cu mîna şi care nu sînt esenţiale pentru asigurare. 100. prin tracţiunea corzii. mai ales în cazul în care coarda trece prin multe pitoane. Fig. Dacă nu cunoaştem traseul şi dacă nu putem repera un loc confortabil de regrupare mai sus. capul de coardă vă recupera o parte din carabiniere scoţîndu-le din pitoane după trecerea pasajului respectiv pentru a reduce frecarea corzii şi pentru a face economie de carabiniere. În funcţie de conformaţia terenului se folosesc tehnici diferite. Nu te prinde cu ambele mîini de o singură priză. clapeta să fie presată spre perete.

Fig. 107. Priză cu ambele mtini într-o fisură Fig. 108. Prize de mînă cu fisuri Fig. 109. Cheie cu palma şi cu pumnul, în funcţie de lăţimea fisurii Fig. 110. Cheie cu piciorul Fig. 111. Cheie cu umărul şi cu braţul Fisurile ceva mai largi permit introducerea mîinii (fig. 107 — 109). Palmă se înţepeneşte cu degetul mare strîns într-un loc în care fisura se îngustează, rezultînd astfel o priză excelentă (cheie de mînă). Picioarele se pot şi ele înţepeni în fisură, este însă preferabil să căutăm pentru ele prize în afara fisurii căci în caz de scăpare a mîinii riscăm să rămînem cu picioarele prinse în fisură. Cu cît priza de mînă în fisură este mai nesigură, cu atît mai mult se indică a nu se înţepeni picioarele în fisură, ci a căuta prize lateral. Dacă fisura este suficient de largă, căutăm să înţepenim mîna prin strîngerea pumnului (cheie de pumn) într-un loc în care fisura se îngustează în jos sau spre exterior. În locul pumnului putem încerca înţepenirea ambelor mîini alăturate, îngemănate; dezavantajul este că ambele mîini sînt fixate pe o singură priză. Cînd fisura se lărgeşte, ea oferă spaţiu pentru o jumătate a corpului astfel încît se poate înţepeni umărul şi antebraţul, precum şi piciorul prin opoziţiă călcîiului şi a genunchiului (fig. 110—111). Cealaltă mînă şi celălalt picior folosesc prize situate în afara fisurii. Oricum, căţărătura într-o astfel de fisură este dificilă şi obositoare şi, în plus, cîmpul vizual este limitat. Se alege poziţia cu jumătatea stîngă sau dreaptă ă corpului în fisură, astfel încît faţa să fie îndreptată spre partea fisurii mai bogată în prize, iar spatele spre partea mai netedă. Această poziţie trebuie aleasă la timp, fiindcă odată angajaţi va fi dificil a o mai schimba. Fig. 112. Ramonaj în horn Fig. 113. Ramonaj într-un horn îngust. Fig. 114. Spraiţ într-un horn larg Căţărătura în hornuri (fig. 112). Hornul în alpinism este definit ca o fisură suficient de largă ca să permită intrarea întregului corp al căţărătorului. Cu cît hornul e mai îngust, cu atît căţărătura este mai dificilă, totodată şi cîmpul vizual mai redus (fig. 113). Ca şi în fisurile largi descrise mai sus se alege poziţia astfel încît faţa să fie îndreptată către peretele mai accidentat, bogat în prize, iar spatele către peretele neted. Cele mai uşoare de escaladat sînt hornurile de circa 90 cm lărgime, în care putem ramona1, folosind presiunea în poziţie a picioarelor, mîinilor şi spatelui. De la caz la caz, vom alege poziţia cu ambele picioare pe peretele din faţă sau cu un picior în faţă şi unul la spate. De asemenea, ne putem sprijini cu ambele mîini pe peretele din spate sau pe cel din faţă sau cu o mînă în faţă şi una la spate. Uneori poate fi mai avantajoasă poziţia de şpraiţ (fig. 114), mai ales dacă ambii pereţi ai hornului oferă prize suficiente. Dacă hornul se lărgeşte, ramonajul nu mai este posibil şi nu mai rămîne decît şpraiţul sau căţărătura în perete. De remarcat că, spre deosebire de căţărătura de perete, în hornuri se folosesc nu numai mîinile şi picioarele dar şi umerii, spatele, şezuta şi genunchii, pentru sprijin prin frecare. Adeseori, în hornuri se află blocuri încastrate, mai mici sau mai mari. Aceste blocuri se folosesc drept prize, locuri de odihnă sau de regrupare, sau ca puncte de asigurare, trecîndu-se o buclă în jurul lor. Uneori blocurile încastrate mai mari formează surplombe greu de trecut prin exterior. În acest caz poate fi favorabilă trecerea prin „fereastră" — prin spatele blocului — dacă spaţiul permite. În general, un horn se escaladează, pe cît posibil, la muchiile exterioare, care oferă prize mai bune, deşi instinctiv, omul se simte mai în siguranţă la interiorul hornului. Căţărătura în interior însă prezintă două dezavantaje majore: prize rotunjite, uneori umede, mîzgoase, acoperite cu licheni şi muşchi, pe de o parte, pericolul înţepenirii, al lipsei de libertate de mişcare, pe de altă parte, care face imposibilă o căţărătură elegantă, cursivă, sigură şi eficientă. Ramonajul cu rucsacul în spate nu este posibil. În acest caz, rucsacul trebuie tras cu o coardă sau cu o cordelină de la o regrupare la alta, manevră obositoare prin faptul că rucsacul se freacă de pereţi şi adesea se agaţă. O metodă mai bună este de a lega rucsacul cu un capăt de coardă lung de doi-trei metri la centura secundului. Căţărătura în diedre (fig. 115). Un diedru este format de doi pereţi de stîncă care se întîlnesc sub un anumit unghi, ca o carte deschisă. De obicei, intersecţia celor doi pereţi este marcată de o fisură, care o-feră posibilităţi de fixare a pitoanelor sau penelor, precum şi prize pentru căţărătura liberă. Tehnica de căţărătură în fisura din diedru seamănă cu cea expusă anterior şi variază după lăţimea fisurii; se folosesc mîinile înţepenite în fisură, iar cu picioarele se face şpraiţ pe pereţii diedrului. Dacă diedrul nu prezintă fisură, tehnica variază după unghiul diedrului. Cu cît unghiul este mai ascuţit, cu atît se aplică o tehnică apropiată celei de căţărătură în hornuri; cu cît unghiul se deschide, se trece la o tehnică de căţărătură de perete. Şpraiţul în diedru e mai dificil decît într-un horn, întrucît pereţii divergenţi oferă mai puţine posibilităţi de opoziţie. Dacă unul din pereţii diedrului este neted, lipsit de prize, ne vom întoarce cu
1

ramoner (fr.) = a curăţa coşul; ramonaj (în alpinism) = escaladă interioară.

faţa către peretele opus, folo-sindu-1 pe cel neted pentru sprijinirea prin frecare a umărului sau spatelui; o mînă şi un picior le vom înţepeni în fisură, iar pentru cealaltă mînă şi celălalt picior vom căuta prize în peretele din faţă. Ca şi în cazul hornurilor, rucsacul trebuie să fie tras cu coarda, sau legat de secund cu un capăt de coardă. Ciocanul, carabinierele şi pitoanele, de asemenea, ne încurcă la spate şi trebuie trase în faţă. Fig. 115. Căţărătură într-un diedru Fig. 116. Bavareza, cunoscută şi sub denumirea de căţărătură „a la Dulfer" Bavareză (fig. 116) este spectaculoasa tehnică de căţărătură în opoziţie, denumită de alpiniştii germani „tehnica Piaz", după celebrul ghid din Dolomiţi, Tita Piaz, pe cînd italienii şi francezii o numesc „tehnica Dulfer", iar englezii şi americanii „layback". Ea se aplică la diedre cu fisura clară şi cu muchiile vii şi reprezintă o frumoasă probă de rezistenţă şi hotărire. Echilibrul corpului este menţinut prin tracţiune cu ambele mîini prinse de muchia fisurii şi presiune cu picioarele pe peretele opus al diedrului. Atît tracţiunea cu mîinile, cît şi presiunea cu picioarele se fac aproximativ perpendicular pe linia fisurii, respectiv peretele diedrului. Ordinea mişcărilor depinde de împrejurări şi poate fi mînămînă, picior-picior sau alternativ mînă-picior, mînă-picior. Fig. 117. Escalada unei feţe prin aderenţă Căţărătura de perete. Spre deosebire de sensul larg al cuvîntului, perete se numeşte, în sens restrîns, o faţă stîncoasă lipsită de fisuri, hornuri sau diedre. Tehnica cea mai eficace de căţărătură în perete este tehnica de şpraiţ, care permite folosirea optimă a prizelor de picior prin opoziţia picioarelor desfăcute. Şpraiţul împiedică de asemenea răsucirea corpului lateral. Prizele de mînă pot fi — şi sînt de obicei — deasupra nivelului ochilor, dar pot fi şi dedesubt — prize întoarse. Un perete neted, cu prize mici, se cheamă placă. Căţărătura pe plăci se bazează mai mult pe frecare (fig. 117), atît a picioarelor pe asperităţile şi micile prize ale stîncii cît şi a palmei aplicate pe placă. Cu cît placa se apropie de verticală, iar prizele sînt mai mici şi mai rare, cu atît vă trebui să se facă apel la o tehnică mai rafinată şi la un simţ dezvoltat al echilibrului. În traversări se aleg de preferinţă prize de mînă nu prea înalte, la nivelul ochilor sau prize întoarse aflate mai jos. De la caz la caz, paşii se fac aducînd al doilea picior lîngă primul sau prin încrucişare. Dacă nu dispunem decît de o singură priză de picior, trebuie făcută schimbarea piciorului, rămînînd pentru moment numai în prizele de mînă, ceea ce nu ne putem permite decît în caz de prize foarte solide. Schimbarea piciorului se face cu multă atenţie şi în nici un caz printr-o săritură. Revenind la poziţia de şpraiţ, trebuie să insistăm asupra economiei de forţă pe care o realizăm prin ea. În şpraiţ se trec adesea cu uşurinţă pasaje care, cu altă tehnică, sînt extrem de dificile şi obositoare. Astfel, se pot trece, ieşind mult în afară, chiar şi surplombe mai mari, fără ajutorul scăriţei şi al altor mijloace artificiale. Cerdacurile — brîne acoperite cu surplombe semănînd cu un horn orizontal — se parcurg cu mişcări asemănătoare cu mersul de focă, pe burtă, coate şi genunchi. Pasajele verticale sau surplombante, lipsite de prize, aflate deasupra unei regrupări, se pot trece prin „piramidă" (fig. 118), suindu-ne pe genunchii, umerii şi chiar pe capul secundului, care trebuie să aibă o autoasigurare solidă şi scurtă. Fig. 119. Escaladarea unei trepte înalte Fig. 120. Baterea pitoanelor Fig. 118. Piramidă De regulă, nu se folosesc genunchii drept sprijin dar şi această regulă admite excepţii, în special dacă lipsesc prizele de mînă sau dacă prizele sînt slabe, la ieşirea pe o prispă (treaptă) situată deasupra unui pasaj vertical sau surplombant. Ieşirea pe o astfel de prispă (fig. 119) se poate face prin ridicare în braţe. Dacă prispa se află la nivelul pieptului, se saltă corpul astfel încît alpinistul să rămînă sprijinit în mîini cu braţele întinse în jos, cu un picior urcă pe prispă, apoi cu al doilea şi se ridică în picioare. Mai dificil este de escaladat o prispă situată deasupra nivelului capului. În acest caz, se prinde cu ambele mîini marginea prispei, se ridică picioarele pe perete cît mai sus posibil şi cu o mişcare rapidă se vă smuci cotul în sus astfel încît să se preseze cu palma puternic în jos; apoi cu altă mişcare rapidă se efectuează ridicarea şi cu a doua mînă, în aceeaşi poziţie şi astfel, în final, se ajunge ca ambele braţe să fie întinse. Tehnica de căţărătură artificială (fig. 120). Folosirea mijloacelor artificiale pentru înaintare este admisă atunci cînd un pasaj nu poate fi trecut prin căţărătură liberă de către un alpinist antrenat. Căţărătura artificială începe din momentul în care alpinistul foloseşte pitoanele sau penele drept prize de mînă sau de picior. Deşi fiecare alpinist e liber să stabilească limita dintre căţărătura liberă şi artificială, totuşi trebuie să căutăm ca prin antrenament stăruitor să împingem această limită cît mai departe posibil. Dealtfel, această tendinţă către căţărătura liberă — free climbing — este mai mult decît oricînd de actualitate. Pe de o parte este clar că numai căţărătura liberă cere maximum de artă şi oferă maximum de satisfacţii, pe de altă parte însă, nici trecerea unor surplombe şi tavane cu mijloace artificiale nu este de neglijat.

Dealtfel, fiecare căţărător va şti să-şi aleagă traseele după gustul propriu — preponderent libere sau artificiale. Autotracţiunea de coardă (autofilarea) este avantajoasă faţă de tracţiunea directă la piton, prin economia de forţă care se rea-liiează. Pentru autotracţiune se trece coarda prin pitonul aflat deasupra noastră, apoi cu o mînă se trage de firul care ne leagă de secund, ajutîndu-ne să urcăm către piton. Autotracţiunea nil se poate face decît la un piton sigur şi situat suficient de sus, cel puţin la nivelul pieptului; în caz contrar, riscăm să extragem pitonul din stîncă. Pentru a preveni acest pericol este preferabilă utilizarea scăriţei. Autotracţiunea o poate aplica şi secundul în escalada sa. Fig. 121. Traversarea prin tracţiune de coardă Fig. 122. Traversarea prin autotractiune de coardă a capului de coardă (a) şi a secundului (b) Fig. 123. Secundul traversează cu ajutorul unei balustrade în care şi-a trecut o autoasigurare cu carabiniera glisantă Folosirea scăriţelor apare necesară în pasajele artificiale ale traseelor de gradul V şi superioare, deşi tendinţa actuală este de a reduce pe cît posibil utilizarea lor. De obicei se merge cu două scăriţe de fiecare căţărător, dar în prezent, în Alpi, multe trasee se fac cu o singură scăriţă, ceea ce are şi avantaje practice, reducînd pericolul de agăţare şi încurcare a cordelinelor Fiffi. Pentru cazuri de necesitate se poartă în buzunar o scăriţă de rezervă fără trepte metalice sau se foloseşte o buclă. A doua scăriţă este absolut necesară doar în traseele de extremă dificultate artificială, precum şi în traseele în care ambii parteneri merg cu rucsac, cum ar fi traseele de iarnă sau cele din masivele de mare altitudine. Capul de coardă atîrnă Cîrligul Fiffi de preferinţă în carabinieră, în schimb secundul îl vă atîrna obligatoriu în urechea pitonului pentru a recupera la timp carabiniera. Odată ce alpinistul a trecut de piton, Cîrligul iese automat şi scăriţa îl urmează pe căţărător. Trebuie subliniat că prima grijă a secundului, cînd se apropie de piton, este de a scoate carabiniera, chiar înainte de a atîrna Cîrligul Fiffi, aceasta mai ales dacă urechea pitonului este mică. Urcînd în scăriţă din treaptă în treaptă vom avea grijă să o îndepărtăm de perete cu piciorul întins pentru a putea introduce mai uşor celălalt picior în treaptă. Pentru ca scăriţele să nu se agate în pasajele de căţărătură liberă, ele se strîng şi se introduc treaptă cu treaptă într-o carabinieră prinsă la centură. Fig. 124. Traversare Dulfer Traversarea cu tracţiune de coardă (fig. 121). În traversările lungi se utilizează o coardă de balustradă, operaţie care necesită timp. În traversările mai scurte, pentru economie de timp, se renunţă la balustradă şi se foloseşte tracţiunea de coardă sau autotracţiunea. Pentru a-ceasta, în cazul corzii simple, la începutul traversării se bate un piton solid prin care se trece coarda. Capul de coardă comandă secundului în timpul traversării să fileze sau să slăbească coarda, iar el încearcă să găsească prize care să-l scoată în locul în care poate continua căţărarea pe verticală. Secundul vă folosi o cordelină trecută prin piton, pe care o vă recupera după efectuarea traversării. În cazul mersului la coardă dublă, capul de coardă nu mai are nevoie de tracţiunea secundului, ci se autofilează cu ajutorul uneia dintre corzi, în timp ce secundul îl asigură cu a doua coardă. Similar procedează secundul (fig. 122, 123). Traversarea Dulfer (fig. 124). Traversările mai lungi şi dificile nu pot fi făcute cu tehnica de tracţionare descrisă mai sus, ci necesită două corzi: una de rapel şi una de asigurare. Coarda de rapel vă servi secundului drept balustradă. La începutul traversării se bate un piton de rapel cît mai sus posibil. Se alege un piton cu inel sau, în lipsă, se echipează un piton obişnuit cu o buclă de cordelină. Capul de coardă face un rapel Dulfer dirijat oblic în direcţia traversării. Atenţiune! în cazul traversării spre stînga, coarda se trece peste coapsa stîngă şi respectiv, în traversare spre dreapta, coarda se trece peste coapsa dreaptă şi umărul opus. Coborînd, împingem cu picioarele, folosind frecarea tălpilor pe stîncă, în direcţia voită şi în acelaşi timp ne prindem cu mîna care ţine capetele libere ale corzii de prizele existente, evitînd pendularea înapoi la verticala pitonului. Pe parcurs, coarda de asigurare se trece prin pitoanele bătute în traversare, fără a prinde coarda de rapel dedesubt. Eventual se poate trece şi coarda de rapel prin inelele din pitoane; în acest caz, coarda de asigurare se trece printr-o a doua carabinieră. Pentru secund, coarda de rapel se transformă în balustradă, după ce capul de coardă a blocat capetele ei într-un piton la capătul traversării, cu ajutorul nodului de cabestan. În timpul traversării, secundul se ţine cu mîinile de balustradă şi recuperează carabinierele; totodată, el se asigură cu ajutorul unei carabiniere fixate de centură şi care glisează pe balustradă. Carabiniera se fixează de centură prin intermediul unei bucle trecute prin urechile centurii. După efectuarea traversării se recuperează coarda de rapel (balustradă). De remarcat că traversarea Dulfer nu este posibilă decît într-un singur sens. Odată cu recuperarea corzii de traversare, retragerea este tăiată. Fig. 125. Traversare pendulară în poziţie de rapel Dulfer cu corzile încrucişate (bretea) Traversarea pendulară (fig. 125) se aplică în cazul unui perete vertical şi lipsit de prize, în care nu se poate folosi traversarea Dulfer. Ca şi la traversarea Dulfer se bate un piton de rapel cît mai sus posibil: 10—15 m deasupra traversării. Capul de coardă ia poziţia de rapel cu corzile încrucişate şi

îşi face vînt cu picioarele către platforma vizată, unde încearcă să se prindă cu mîna. Se-eundul este tras de capul de coardă. Ca şi traversarea Dulfer, traversarea pendulară este şi ea posibilă doar într-un singur sens. Evitarea căderilor. Cel mai bun mijloc pentru evitarea căderii este studierea pasajului, în vederea cunoaşterii posibilităţilor de căţărătură, de asigurare şi de retragere. Retragerea trebuie făcută din timp, în caz de dificultate neprevăzută, înainte de pierderea forţelor. Toate pericolele, atît subiective, cît şi obiective, pot şi trebuie să fie evitate. Excepţie fac numai căderile de pietre şi trăsnetul, care, chiar dacă nu pot fi evitate, totuşi se pot lua măsuri de reducere a pericolului. Comportarea la cădere (fig. 126). Cel mai mare pericol în situaţiile de cădere îl reprezintă căderea prin răsturnare pe spate, urmată de cădere cu capul în jos. Din acest punct de vedere este preferabil să alunecăm mai întîi cu picioarele decît cu mîinile. Se urmăreşte reducerea căderii la o alunecare cu faţa la perete. Vom încerca să reducem efectul căderii, sărind cu picioarele în direcţia unei platforme situată mai jos. Se recomandă încordarea muşchilor şi reţinerea respiraţiei pentru mărirea capacităţii de rezistenţă şi de elasticitate a corpului. De remarcat că o cădere într-un pasaj artificial vertical este mai puţin periculoasă decît o cădere în teren înclinat şi cu pitoane rare. În cazul căderii capului de coardă sau al căderii pendulare a secundului, cel ce asigură trebuie să blocheze coarda de asigurare, pentru a-şi elibera mîinile, în vederea luării de măsuri de ajutor. Blocarea se poate face în trei feluri, după cum asigurarea este făcută la corp sau la piton. Fig. 126. În cazul lipsei scaunului de chingă, cel ce atîrnă liber în coardă îşi poate ameliora situaţia fixînd o scăriţă pe coarda de asigurare, în faţa nodului de legare în coardă. Călcînd în scăriţă se descongestionează toracele şi zona subraţului În caz de asigurare la corp se recomandă blocarea cu buclă cu nod Prusik. Cu o mînă se ţine coarda, iar cu a doua se face nodul Prusik în faţa dispozitivului de frînare după care bucla se atîrnă în piton. Apoi se dă drumul încet corzii de asigurare pînă la întinderea completă a buclei. În caz de asigurare la piton se face un nod de blocare la piton în coarda de asigurare (fig. 127). Al treilea fel de blocare se făce cu nod de cabestan, cu ajutorul căruia coarda de asigurare se fixează la un piton. Cele trei metode se recomandă a fi exersate pentru o bună cunoaştere şi pentru ca fiecare alpinist să fie capabil să facă nodurile cu o singură mînă. Fig. 127. Blocarea corzii în caz de cădere a partenerului 9. RAPELUL Rapelul înseamnă coborîrea prin alunecare de-a lungul unei corzi. De obicei coarda este aşezată dublu, astfel încît poate fi recuperată trăgînd de unul din capele. De aci şi denumirea care în franceză înseamnă „rechemare" (rappel). Pregătirea rapelului cere prevedere, experienţă şi conştiinciozitate. Fig. 128. Aşezarea corzii de rapel după un colţ de stîncă, direct (a) şi prin intermediul unei bucle (b) Fig. 129. Legarea a două pitoane pentru rapel: greşit (a) şi bine (b). În primul caz, pitoanele sînt solicitate defavorabil Cel mai simplu punct de fixare al corzii îl reprezintă un copac sau un colţ de stîncă (fig. 128). Colţul de stîncă trebuie netezit cu ciocanul, îndepărtîndu-se muchiile ascuţite. Mai bine este să se echipeze colţul cu o buclă de cordelină, care permite o recuperare mai uşoară a corzii. Atît copacul cît şi colţul de stîncă trebuie verificate. De obicei însă, rapelul se face după un piton. Dacă pitonul nu se prezintă suficient de solid, se bate un al doilea sau chiar al treilea piton (fig. 129). În cazul folosirii a două sau trei pitoane, fiecare se prevede cu cîte o buclă separată, dispusă astfel încît încărcarea pitoanelor să fie aproximativ egală. Eventual se poate face şi solidarizarea pitoanelor. Pentru rapel este indicat un piton cu inel. În lipsă, se poate bate un piton normal echipat cu o buclă. Dacă avem o singură coardă la dispoziţie, o vom trage prin inel pînă la mijlocul ei. Dacă folosim două corzi, nodul vă fi aşezat în apropierea pitonului. Capetele corzii de rapel se înnoadă cu nod de mijloc. Apoi se strînge coarda de la capete spre piton în bucle largi şi se aruncă cu o mişcare largă, în aşa fel încît să nu rămînă agăţată pe parcurs de vreo ieşitură. La recuperare se trage de capătul care vine mai lesne; în cazul corzii duble se trage de firul cu nod. În general, se trage de firul apropiat de stîncă; trăgînd de celălalt fir, acesta apasă inelul către perete, blocînd coarda. Înainte de coborîrea ultimului alpinist, coechipierul ajuns jos încearcă să afle dacă se poate recupera cu uşurinţă coarda. În caz contrar, cel rămas sus schimbă dispoziţia corzii, în aşa fel încît recuperarea să se facă fără probleme. Recuperarea se face trăgînd constant şi fără grabă, fără smucituri, momentul trecerii capătului corzii prin inel fiind cel mai critic — pericol de formare a unei bucle care blochează coarda şi face imposibilă recuperarea. De asemenea, există pericolul ca prin tragerea corzii

Rapel cu frînă din carabiniere Rapelul cu frînă din carabiniere (fig. umărul şi coapsa. picioarele se ţin depărtate pentru a evita răsucirea laterală în jurul axei corpului. Cel mai simplu scaun formează un opt în jurul coapselor şi se prinde cu o carabinieră cu şurub de coarda de rapel. Coarda trece prin ambele mîini. lin. de pe coardă. cea simplă prezentînd pericolul de deschidere şi ieşire a corzii. Mina se trece apoi prin buclă Fig. În timpul rapelului. Mai comod decît rapelul Dulfer. La aceste dispozitive se foloseşte fie scaunul de chingă pentru legare în coardă. Fig. Oricum. Dacă pe drum sîntem obligaţi să ne oprim şi avem nevoie de o liberă pentru a descurca coarda. începătorii trebuie asiguraţi. 135.să fie dislocate pietre. fără smucituri pentru a nu solicita peste măsură coarda şi pitonul de rapel. Folosirea scaunului de chingă la rapel Fig. Înainte de a porni în rapel trebuie verificat dacă într-adevăr capetele corzii ajung pînă la o platformă de regrupare. fie un scaun ad-hoc dintr-o buclă de cordelină sau chingă.80 m) vom prefera un scaun care să îmbrace atît coapsele cît şi mijlocul corpului. dispozitivele mecanice asigură un rapel mai confortabil şi reduc uzură îmbrăcămintei. atît cel dinspre piton cît şi cel dinspre vale. această mînă nu trebuie să servească decît pentru menţinerea echilibrului. Coborîrea în rapel se face cu viteză constantă. În fine. în acest caz efortul este mare. capătul corzii poate lovi în cădere un coechipier şi îl poate dezechilibra. O greşeală pe care o fac începătorii este de a frînă cu mîna care conduce coarda. O mînă are rolul de a conduce coarda — cea care ţine firele venind de la pitonul de rapel. a doua mînă are rolul de frînă — cea care ţine firele libere dinspre vale. Toate celelalte dispozitive duc la o uzură pronunţată a mantalei de protecţie. 13). pentru reducerea pericolului de deschidere involuntară. aşezate în trei perechi. 134. Fig. în mînă nu se simte practic nici un efort. căzînd liberă peste spate unde este apucată cu mîna stîngă. pericol de blocare a rapelului prin intrarea hanoracului în carabinieră. la care frînarea şi preluarea greutăţii corpului se fac prin frecarea corzii pe corpul alpinistului. întuneric sau grabă. Pentru o frînare mai eficientă se recomandă să se răsucească de două ori coarda în carabinieră sau să se folosească nodul semicabestan. cu mîna stîngă se frînează şi se reglează viteza de coborîre. cel mai sigur şi în acelaşi timp procedeul care oboseşte cel mai puţin coarda. Firele corzii trebuie menţinute tot timpul paralele. deci securitate redusă. la mîna Fig. stă pe coarda ce vine de la piton şi are rolul de dirijare. Se recomandă bucla a Pentru evitarea arsurilor este nevoie ele o îmbrăcăminte destul de groasă. 130). În schimb. Coarda trece printre picioare. în schimb este relativ complicată şi poate duce la accidente prin greşita aranjare a carabinierelor în caz de oboseală. ci doar hanoracul. Rapelul Dulfer (fig. vom răsuci firele libere în jurul celor întinse şi vom trece mîna prin bucla astfel rezultată (fig. Rapelul cu dispozitivul de rapel în formă de opt (fig. coarda se ţine cu o mînă în faţă pentru dirijare. 135). Primii paşi se fac prin căţărare cu spatele spre vale pînă cînd pitonul de rapel se află deasupra nivelului capului. În momentul trecerii peste o muchie trebuie să luăm pentru cîteva clipe mîna din faţă. iar picioarele se sprijină pe perete. apoi începe rapelul propriuzis. dar în schimb uzează hanoracul şi pantalonii. ceea ce nu trebuie să ne alarmeze. La rapelul peste surplombe corpul rămîne liber atîrnat în coardă şi începe să se rotească. Pentru a obţine o mînă liberă se înfăşoară coarda liberă în două-trei bucle în jurul corzii întinse. Pentru evitarea uzurii premature a corzii se preferă rapelul Dulfer. Rapelul cu scaun şi carabinieră (fig. Gîtul trebuie ferit de atingerea corzii. frînarea se face fără nici un efort deosebit. acest procedeu permite o coborîre mai rapidă şi nu freacă pantalonii. Întreaga greutate a corpului este preluată prin frecarea corzii. prin frecarea corzii. Pentru acest rapel sînt necesare 3 carabiniere cu şurub sau 6 carabiniere obişnuite. 132—134). 132. Rapel Dulfer Fig. Cel mai bine este ca în acest răstimp scurt să ţinem cu mîna din vale ambele fire. Rapel cu buclă opusă. 130. în schimb uzează coarda şi prezintă mai multe puncte slabe: frecare redusă. Mîna dreaptă. Viteza trebuie să fie moderată pentru a nu ne „arde" mîinile. pericol de desfacere a nodului său de rupere a buclei de scaun. şi pe la spate. Pentru mărirea frecării. necesită carabinieră cu şurub. frînă se poate dubla folosind 12 carabiniere în loc de 6. Dacă dispunem de o buclă suficient de lungă (2. fenomen care se observă prin scămoşarea ei. 131) este cel mai simplu şi uzual. în exemplul ales. Acest sistem este foarte simplu şi . peste o coapsă (indiferent care: de exemplu coapsa stîngă). Bucle de rapel. 136. se trece prin carabinieră. Cu cealaltă mînă. 133. 136). pentru ca recuperarea să se facă cu uşurinţă. cea dinspre vale. Această frînă nu necesită material special şi nu uzează îmbrăcămintea. în diagonală peste piept şi umărul opus coapsei (în cazul nostru umărul drept). fiecare aranjată cu clapeta invers decît perechea ei. Oprirea în cursul rapelului. În timpul rapelului trebuie evitată răsucirea corzilor. Rapel cu „optul" de rapel Fig. Corpul se lasă uşor spre spate. peste umărul corespunzător mîinii din faţă.

stare care poate fi fatală dacă durează mai mult de cîteva minute. practic însă. cum ar fi Jumarul. Buclele Prusik se trec pe sub centura de legare în coardă Fig. care reduce forţa (socotind şi frecările) cu coeficientul de 1. Se cunoaşte cazul unui accident mortal datorat autoasigurării cu nod Prusik simplu. în acelaşi timp că. Trebuie să ţinem seama. aceştia vor trebui să-şi instaleze un scripete simplu. măsura cea mai simplă este de a atîrna în faţa nodului o scăriţă. După coborîrea pe această platformă se pot iniţia alte măsuri în funcţie de situaţie. Rapelul cu dispozitivul de frînare Sticht. fără scripete. 142. 141. Transportul unul accidentat Fig. Capătul liber al corzii se trece fie peste umăr. 140. Rapel cu buclă de autoasigurare metoda Ronsdorf — buclă Prusik cu carabinieră. (După cum am mai văzut. fie direct pe la şold în jos. Dacă cel aflat în această situaţie şi-a pierdut cunoştinţa. Scaunul de salvare Fig. această forţă este egală cu greutatea celui ce trebuie ridicat. Prima măsură este de a stabili dacă există o platformă pe care cel atîrnat în coardă poate ajunge slăbind coarda de asigurare. 137). — ridicare cu un sistem de scripete prin acţiunea celui ce asigură. Urcarea pe coardă fixă cu ajutorul a două bucle Prusik. După fixarea pe coardă. acesta va trebui să recurgă la un scripete dublu model Mittenwald sau Munter. Pentru aceasta. cu atît creşte drumul. care teoretic reduce forţa la jumătate. coarda căzînd liberă pe lîngă şold. buclele se trec pe sub centura de legare în coardă. . În lipsa scăriţei se poate folosi şi o buclă cu carabinieră. victima a decedat atîrnată în coardă ca urmare a strangulării circulaţiei sanguine. Dezavantajul este că necesită material special — „optul de rapel". ceea ce nu este posibil la nodul Prusik clasic. în acest caz frecarea e mai mică şi trebuie frînat mai puternic cu mîna dinspre vale. Dacă nu dispunem de această platformă dintr-un motiv sau altul — coarda nu ajunge sau peretele este surplombant — există două posibilităţi de a acorda ajutor. fără scaun. 137. 143.5. Frînă Sticlit se foloseşte pentru coardă dublă. Acest nod se poate slăbi şi sub sarcină. 10.destul de sigur. cu cît se reduce forţa. ACORDARE A AJUTORULUI ÎN CAZUL ATÎRNARII LIBERE ÎN COARDĂ Atîrnarea liberă în coardă nu poate fi suportată. În cazul citat. Scaunul de salvare dublu Dacă pe platformă nu este decît un singur alpinist. 138) o întreprinde cel atîrnat în coardă dacă nu e rănit şi dispune de suficiente resurse fizice şi psihice. Fig. Improvizarea unei tărgi din coardă Fig. În cazul ridicării directe. Capetele corzii de rapel se înnoadă (a) formînd la nevoie o scăriţă (1)) sau un scaun (c) Rapelul cu auloasigurare (fig. pentru reducerea frecării se renunţă la ducerea corzii în jurul corpului. e bine ca buclele să fie fixate pe coardă încă înainte de a începe căţărarea în pasaje unde astfel de situaţii sînt posibile. Toate au rolul de a reduce forţa de ridicare. socotind frecările. mai mult de o oră. 140). Fig. pentru mărirea frecării.) Lungimea buclelor se alege astfel încît să ajungă de la umeri pînă la picior. care odată blocat nu a mai putut fi slăbit. cel ce atîrnă liber în coardă vă urca la platforma de regrupare. Prin urcare în scăriţă subraţul vă fi imediat eliberat. 144. Slăbirea nodului Prusik simplu nu se poate face decît dacă dispunem de o a doua buclă Prusik. ca la sistemul Dulfer. Scripete dublu metoda Mittenwald (a) şi Munter (b) Fig. imaginat de Ronsdorf.8 respectiv 3 (fig. nu o reduce decît la 1/1. Pentru aceasta. Sînt posibile două variante: pentru mărirea frecării se duce coarda în jurul coapsei. Scripete simplu Urcarea cu tehnica Prusik (fig. Cel mai practic sistem este autoasigurarea cu nod Prusik cu carabinieră. prima sa grijă vă fi să descarce pieptul şi subraţul de presiunea corzii. Prin încărcare şi descărcare alternativă şi ridicarea nodului pe coarda fixă. Dacă rîu sînt decît doi alpinişti pe platforma de regrupare. Diferite sisteme de bucle pentru picior la bucla Prusik. el îşi vă fixa două bucle cu nod Prusik pe coardă. iar la capătul de jos se face o buclă mică pentru introducerea piciorului. întrucît nu se pot face greşeli. chiar folosind centura şi scaunul de chingă. 138. Fig. în funcţie de starea celui căzut: — urcarea cu tehnica Prusik prin forţe proprii. Dacă cel ce atîrnă liber nu este legat în coardă decît cu centură. Ridicarea cu scripetele o întreprinde camaradul celui accidentat în cazul că acesta din urmă nu se poate autosalva cu tehnica Prusik (fig. Coarda de rapel se trece prin urechea mai mare şi peste urechea mai mică. în diagonală peste piept şi umărul opus. Există multe sisteme de scripete. dintre care unul mai foloseşte şi o buclă cu nod Prusik pentru fixarea corzii. sînt necesare măsuri de urgenţă pentru ieşirea din impas. 139. ceea ce înseamnă mai multe manevre de mutare a nodului Prusik şi implicit un timp mai lung. 139). Urcarea se face pe coarda fixată în piton la platforma de regrupare. în care caz o parte din forţa de frînare o preia mîna. În loc de nod Prusik se pot folosi şi alte noduri cu funcţii asemănătoare sau dispozitive speciale. Ridicarea directă. nu o pot face decît patru alpinişti tră-gînd concomitent.

În figurile 141 —151 sînt prezentate diferite procedee ce-şi găsesc aplicaţie în operaţiile de salvare. Fig. 150. Fixarea corzii Fig. Coborîrea unui rănit cu ajutor de jos . Mittenwald şi Munter rezultă din schiţele alăturate. Împachetarea unui rănit grav cu ajutorul corzii Fig. 151. Prelungirea corzii într-o acţiune de salvare Fig. 149.Instalarea scripeţilor simplu. 145. Trebuie subliniat că toate sistemele descrise trebuie experimentate într-o şcoală de alpinism înainte de a fi în măsură să le aplicăm în practică în caz de nevoie.

iar cîrligele se rup. Carpaţii reprezintă un caz particular. care se pot pune şi peste bocancii încălţaţi. Condiţia este ca ambii parteneri să fie capabili să meargă în cap de coardă. Cei care îşi propun să abordeze muntele de mare altitudine vor trebui să-şi însuşească cunoştinţele şi tehnica necesare pentru escaladarea acestor înălţimi. crize de uremie). pericolul de avalanşe. Coarda de trei este recomandabilă în trasee de dificultate medie şi pe gheţari accidentaţi. şi avantajul posibilităţii de întrajutorare al corzii de trei. trusă medicală. idealul este folosirea a două corzi de doi. experienţa şi tenacitatea fiecăruia. Matlasarea (b) este mai bună decît (a) Jambierele se confecţionează fie din material sintetic impermeabil şi uşor.CAPITOLUL II. ECHIPAMENTUL Încălţămintea şi îmbrăcămintea necesare au fost descrise la capitolul I — Tehnica de stîncă. pentru montarea colţarilor şi care să ofere o bună protecţie împotriva frigului. Fig. Ciorapii trei sferturi de lînă groasă sînt obligatorii. Avantajul este o bună posibilitate de asigurare în teren periculos cu crevase ascunse şi posibilitate de ajutor eficient în caz de cădere în crevasă. În cazul gheţarilor accidentaţi. cu viscole. — Trebuie să se ajungă la un echilibru ideal între tot ce reclamă securitatea. pe văi şi creste. Aici facem unele precizări şi completări. Coarda de patru (patru alpinişti legaţi la distanţă egală într-o singură coardă de minimum 50 m) poate fi acceptată numai pe gheţar. În consecinţă ne vom echipa cu bocanci grei. se rup şi se agată uşor. — Trebuie studiate cu deosebită grijă posibilităţile de retragere şi de înapoiere. Această soluţie are pe lîngă avantajul vitezei corzii de doi. Orice model ar fi. Recent au apărut bocanci prevăzuţi cu jambiere fixe. materiale. căderi de pietre. Un număr mai mare de alpinişti legaţi într-o singură coardă nu se recomandă. echipament. vara corespunde unei ierni mai blînde din Carpaţi. Cele şapte reguli de aur ale alpinismului hibernal: — O hibernală este o mică expediţie. Mai mult decît în stîncă se cere ca partenerii legaţi să fie arnindci „capi de coardă" întrucît posibilităţile de asigurare în gheaţă sînt. — O cantitate de apă de 4 litri pe zi este indispensabilă pentru eliminarea toxinelor (blocarea rinichilor. 2. peste 3000 m. cu crevase şi seracuri. mult mai slabe decît în stîncă şi deci securitatea ăii1-bilor parteneri depinde de posibilităţile lor fizice şi tehnice. zăpezi mari şi pericole de avalanşe. toţi fiind de valori egale. Există jambiere închise care trebuie trase pe picior înainte de încălţarea bocancilor precum şi jambiere prevăzute cu fermoar sau cîrlige şi şireturi. situaţi la mijlocul distanţei dintre polul Nord şi Ecuator. autonomia şi greutatea de cărat. — Se vă prevedea întotdeauna posibilitatea de a rămîne blocaţi o zi sau două: raţie de alimente suplimentară. TEHNICA DE GHEAŢĂ 1. Jambierele rămîn pînă în prezent punctul slab al oricărui echipament. temperaturi sub — 20°C. Modelele diferă după lungime: lungi pînă la genunchi sau scurte cît să acopere marginea superioară a bocancilor. gheţari şi pereţi de gheaţă. ca şi în traseele de stîncă. Bocancii uşori nu sînt în nici un caz corespunzători. — Organizarea bivuacului la adăpost de avalanşă. Compunerea corzii (echipei). vînt. Coarda de doi rămîne cea mai bună soluţie pentru traseele de mare dificultate. . chiar şi vara sînt posibile schimbări neprevăzute ale vremii. mersul cu colţari şi piolet. deci patru alpinişti legaţi cîte doi. Diferite sisteme de decalare a cusăturilor. 152 Secţiune prin pufoaică. — Cortul este elementul de supravieţuire nr. ele nu pot împiedica 100% pătrunderea zăpezii. Limitaţi la altitudini sub 2500 m. 1. fie din foaie de cort. GENERALITĂŢI În acest capitol vom prezenta tehnica de gheaţă valabilă pentru orice munte de mare altitudine. Pe măsură ce altitudinea creşte. Toate detaliile trebuie verificate cu grijă. Subliniem că la mare altitudine. care elimină posibilitatea infiltrării zăpezii la limita dintre bocanc şi jambieră. cu talpă rigidă. Dezavantajul este o viteză redusă de deplasare. fermoarele se strică. Dar alpiniştii nu se limitează la Carpaţi. o persoană care să fie la curent cu itinerarul proiectat şi care să fie însărcinată cu declanşarea eventuală a unei operaţii de salvare. cunoştinţele. ei sînt lipsiţi de gheaţă veşnică. Rămîn aceleaşi însă problemele alpinismului de iarnă: mersul pe zăpadă.

În plus.). Fig. piton de gheaţă cu profil V tip Cassin . longitudinale. Se alege o sticlă de bună calitate. Piton de gheaţă Fiechtl . Greutatea . uşor curbat şi prevăzut cu dinţi. din material impermeabil la apă şi vînt suprapantaloni şi suprahanorac. încălţăminte de bivuac. Modelele clasice sînt asemănătoare pitoanelor de stîncă tip Fiechtl. Ancora de zăpadă Ciocanul de gheaţă (fig. vîrf de piton de gheaţă cu tăiş triplu — pitonul de zăpadă (firn). 3. Se foloseşte o pereche din lînă. chingă. care se recuperează mai uşor. Protecţia împotriva radiaţiilor său temperaturilor extreme nu se poate face decît prin măşti speciale de faţă. — pitonul semitubular cu spirală. el este prevăzut cu crestături pentru o mai bună ancorare în gheaţă. Se folosesc tincturi şi geluri nu prea grase. precum şi creme pentru protecţia buzelor. şi o pereche din material impermeabil. 153) sînt absolut necesari. în schimb să permită circulaţia aerului pentru a evita aburirea. 155. 157) se deosebeşte de ciocanul de stîncă prin faptul că prezintă un vîrf alungit. avînd sub sarcină un efort de ancoră. j. Mai practice sînt cele cu un singur deget. iar cele mai scurte de 20 cm. Există şi haine de protecţie. cu atît mai mult cu cît creşte altitudinea. Se bate în gheaţă cu ajutorul ciocanului. cel puţin o pereche pentru o echipă. are 60—95 cm lungime şi se foloseşte în expediţii la echiparea traseelor cu corzi fixe. spirală semitubu-lară Salewa. e. Acest piton este mai uşor şi mai slab. Fig 153 Ochelări de protectie cu ramă de aluminiu (a) şi cu ramă de nichel (b). cu găuri. Mănuşile. Pitoane de gheaţă a. ca un piton clasic şi se recuperează cu uşurinţă prin deşurubare. Mănuşile trebuie sa fie cît mai lungi. cu bretele şi legaţi sub genunchi. pentru a nu fi pierdute. Rupturile se pot repara cu leucoplast. nailon sau foaie de cort de protecţie. MATERIALUL TEHNIC În afară de materialul tehnic descris la capitolul I (coardă. precum şi pentru tăierea treptelor şi a prizelor de mînă în gheaţă. Rama trebuie să fie suficient de solidă şi să nu permită pătrunderea laterală a luminii. din cornieră (profil I. 156. piton pentru zăpadă firn îngheţată Interalp. c. ultrauşoară. EI se foloseşte pentru baterea. În traseele mai lungi se vor lua ochelari de rezervă. h. care să reducă radiaţia ultravioletă cu 75%. de puf. Diferenţa constă în lungimea mărită pînă la 20—25 cm. 156). nereuşind să facă faţă unor eforturi mai mari. spirală tirbuşon Marwă: d. b. — pitonul de zăpadă întărită (Hartfirn) este tubular. 154) se prezintă în diferite modele. cordelină. g. piton cu profil periodic în spirală Salewa. ciocan de gheaţă. scaun. carabiniere şi dispozitive ele urcare pe coardă) mai este nevoie de material special pentru gheaţă: pitoane de gheaţă. piolet. bine ferită de umezeală într-o pungă de plastic. Dezavantaje: se rupe uşor şi favorizează producerea apei de condens. dintr-o bucată (overall) din cap pînă în picioare. spirală Steidle. Curbura este astfel aleasă încît vîrful înfipt în gheaţă oferă o bună priză de mînă. se mai foloseşte o îmbrăcăminte de protecţie. Pitoanele de 20—35 cm lungime se folosesc pentru regrupări. 155) şi pumnalul de gheaţă (fig. Ochelarii de protecţie (fig. Instrumente mai rar folosite sînt ancora de zăpadă (fig. piton de zăpadă Salewa . f. Pitonul de gheaţă (fig. călduroasă. Îmbrăcămintea de puf este obligatorie (fig. În traseele lungi se vă lua o garnitură de rezervă. — pitonul tubular cu spirală. sac „picior de elefant" pentru picioare. 4). Există şi modele care permit purtarea altor ochelari sub cei de protecţie. înşurubarea şi deşurubarea pitoanelor. Fig. din duraluminiu. fiind înlocuite de pitoane şurub. avînd 30 pînă la 50 cm lungime. Pantalonii. vestă. înalţi încît să ferească regiunea lombară. spirală semitubulară Stubai. — pitonul cu secţiune plină şi cu dinţii dispuşi în spirală se foloseşte la fel ca cel cu lama răsucită. sau pitoanelor cu inel. de duraluminiu. ciocan-piolet. pretîndu-se pentru înaintare şi pentru asigurarea intermediară. 154.Lenjeriei de corp i se cuvine o atenţie deosebită. Cei mai practici sînt pantalonii tip salopetă (vezi fig. — pitonul cu lama răsucită în spirală. Există mai multe modele: — tipul Marwa (după inventatorul său Mariner Wastl) seamănă cu un tirbuşon. doar pentru înaintare şi asigurare intermediară. pantaloni. Modelele clasice sînt puţin utilizate astăzi. Protecţia pielii este necesară. Casca de protecţie şi rucsacul au fost descrise la capitolul I. de preferinţă pînă la cot şi legate după gît. Pumnale de gheaţă Fig. centură de legare în coardă. 152): pufoaică. În afară de pulovăr şi hanorac din foaie de cort. colţari. lopată de zăpadă. i.

tăişul lopeţii este de obicei curb. În schimb. putînd duce la o rănire serioasă a alpinistului. În expediţii se foloseşte un piolet mai lung. Ciocanul se prevede cu o cordelină legată de centură. Ciocul pioletului este uşor curbat astfel încît distanţa de la vîrful ciocului la vîrful cozii să fie egală cu cea de la capul pioletului la vîrful cozii. Colţarii cu 12 colţi sînt preferaţi în trasee de mare dificultate în gheaţă. în schimb nu poate fi folosit lă tăierea treptelor. Importantă este însă o bună echilibrare a pioletului. din cabluri prevăzute cu închizătoare. 160. Avantajul lor este că se agaţă mai puţin în pantaloni. . Cozile ciocanelor-piolet pot fi confecţionate din lemn. Există diferite sisteme şi catarame care permit o încălţare rapidă şi simplă. iar lungimea cozii de 45—55 cm. Fig. În afara celor 10 colţi verticali ei mai prezintă doi colţi aproape orizontali. astfel încît se pot adapta la orice număr de bocanc. — tipul „uşor" are 4 perechi de colţi verticali. Fig. este cel mai răspîndit. 158. dar tipurile folosite astăzi sînt în număr de patru. Dacă această distanţă e mai scurtă — ciocul curbat mai mult — pioletul nu se pretează la tăierea treptelor. 159. care oferă o priză excelentă. Legarea colţarilor de bocanci se face în mod obişnuit cu curele de piele său de chingă. Pioleţi (a) şi ciocan-piolet (b) Fig. În afară de tipul Stubai. De aceea. O pereche de beţe de schi vor fi preferate pioletului în traseele de dificultate mică. Coada este fie din lemn. Un material mai uşor este titanul. 158 b. de gheţar sau de vale. curelele cedează treptat locul unor legături perfecţionate. devenit clasic. Lopăţica Messner (fig. reglabili (b. Englezii preferă pioletul legal cu o cordelină asemenea celei folosite la ciocan. 162) se poate monta pe capul pioletului ° sau ciocanului de gheaţă şi îndeplineşte două funcţii: — priză excelentă în pantele de zăpadă foarte înclinate atît la urcuş. ceea ce este important mai ales în cazul temperaturilor scăzute. rigizi (d).ciocanului trebuie să fie de cel puţin 600 g. fiind de preferat colţarilor cu articulaţie. fiind eficient în traseele extreme de gheaţă şi traseele combinate. tipul Peck. Alpiniştii germani şi austrieci îşi asigură pioletul cu o buclă prevăzută cu un inel ce alunecă pe coada pioletului. De asemenea. Cozile de lemn nu prezintă garanţii suficiente de rezistenţă şi nu satisfac normele UIĂ. asemănătoare cu vechile legături de schi tip Kandahar. iar lungimea cozii de cel puţin 30 cm. 157. 158 a. prin ştanţare şi au o greutate de 500—700 g. în plus. gheare de pisică (e). a apărut unul nou. 159 b) îndeplineşte atît funcţia de ciocan de gheaţă. ciorapi sau jambiere. sînt bune pentru trasee foarte uşoare. 161. francezii poartă pioletul fură nici o asigurare. Pentru mersul pe gheţar se alege lungimea cozii astfel încît pioletul ţinut cu mîna întinsă în jos de către alpinist stînd în picioare să ajungă cu vîrful la sol. argumentînd că în caz de cădere a alpinistului. de gheaţă şi traseele combinate. Colţarii sînt reglabili ca mărime. cu vîrful mult îndoit în jos (circa 50°). metal sau masă plastică (fig. Avantajul este că permit circulaţia sîngelui şi. c). 1 pereche la 45° şi 1 pereche aproape orizontali. iar în pasajele puţin înclinate nu reprezintă un inconvenient. Coada pioletului se face din lemn de frasin. Ciocan de gheaţă Fig. întrucît trebuie scos la fiecare pasaj de stîncă. care însă este mai rar şi mai scump. care se poartă la mijlocul tălpii. Colţarii (fig. Colţari reglabili Colţarii cu 10 colţi verticali se pretează pentru trasee de gheţar şi văi de înclinare moderată. Fig. care să permită o lovitură eficace. fie metalică cu miner de cauciuc. în faţă. Ghearele de pisică. care permit urcarea pantelor pronunţate fără săpare de trepte. în schimb în traseele combinate nu este recomandabil. cît şi la coborîş. Piolet şi ciocan-piolet cu ciocul mult înclinat Pioletul se foloseşte pentru mersul pe gheţar. Coada are o lungime de 50 cm— 1 m în funcţie de talia alpinistului. 159 a). cu articulaţie. Acest tip se pretează de asemenea pentru trasee de maximă dificultate. un fel de colţari cu numai patru colţi. săparea treptelor şi pentru asigurare în zăpadă. întrucît în pasajele apropiate de verticală asigură o priză optimă fără să obosească piciorul. cît şi de piolet. aluminiu sau material plastic. Dezavantajul curelelor este că stînjenesc circulaţia sîngelui şi favorizează astfel degeraturile la picior. Greutatea sa este de 750—800 g. pioletul scăpat din mînă devine mai curînd periculos decît folositor. Există trei tipuri de colţari cu 12 colţi: — tipul „universal". 161) se fabrică într-o mare varietate de modele. În trasee de mare dificultate se preferă o coadă mai scurtă. de gheaţă. întrucît talpa bocancului este oricum rigidă. Se pretează atît la trasee de gheaţă de mare dificultate. Avantajul este greutatea redusă -200-300 g. sînt mai uşor de pus decît oricare curea cu cataramă. 160. Colţarii se confecţionează din tablă de oţel dur. Ciocanul-piolet (fig. cît şi la trasee combinate de gheaţă şi de stîncă. Colţari în 10 colţi (a). foot fans (f) — tipul rigid (fără articulaţie) este cel mai bun în traseele de extremă dificultate.

164. în care pioletul înfipt vertical nu rezistă suficient. întrucît gheaţa nu prezintă o structură omogenă comparabilă cu a stîncii. pitoanele-tirbuşon ţin 300—400 kg. Alegerea se face în funcţie de scop: piton de asigurare în regrupare sau asigurare intermediară. b) şi la ciocanul de gheaţă (c). eventual ajutîndu-ne şi cu cîteva lovituri de ciocan. 166. la piolet (a. ancora se înfige pînă la 1 m în firn. greşit (b. iar pitoanele clasice doar 100—250 kg. care prin dezgheţ şi îngheţ repetat şi-a schimbat structura iniţială. Folosirea pioletului ca punct de asigurare (fig. În alte cazuri. Piolet îngropat orizontal în zăpădă (c). prevăzut cu o buclă Fig. prezentîndu-se sub forma unor cristale mari. amenajarea locurilor de cort. c) Fig. pentru asigurarea intermediară se pot folosi şi pitoane tirbuşon sau pitoane mai scurte de 20 cm. înfigerea pitonului se face vertical de sus în jos. Pitoanele de gheaţă (fig. după ce în prealabil s-a săpat un şănţuleţ pentru cordelină. pioletul se înfige în poziţie verticală. Fig. Această buclă de 1 m lungime. în care nu se pot folosi pitoanele. 166). 165) este indicată la zăpadă firn1. se pune în prealabil o buclă în jurul capului. ca şi în cazul pioletului îngropat. Această metodă este în special indicată în cazul pantelor pronunţate. care să reprezinte o suprafaţă de alunecare. astfel încît să alunece la nivelul zăpezii. Sub sarcină.— lopată pentru salvare. Timpul necesar pentru îngroparea pioletului este de 6 — 8 minute. Aceasta se foloseşte mai mult în expediţii. 163). Ancora de zăpadă Ancora de zăpadă (fig. ea este smulsă. FIXAREA PUNCTELOR DE ASIGURARE ÎN GHEAŢĂ Trebuie remarcat că fixarea punctelor de asigurare în gheaţă trebuie să se facă cu deosebită grijă. Bucla de cordelină de 2 m lungime se fixează cu nod de ancoră pe coada pioletului în centrul de greutate al pioletului. Pitonul de zăpadă se bate cu ciocanul prin lovituri puternice. 165. vă servi pentru fixarea autoasigurării. perpendicular pe suprafaţa zăpezii. Recuperarea se face prin dezgropare cu pioletul. Trebuie însă avut în vedere ca stratul de zăpadă să nu se reazeme pe un substrat de gheaţă. zgrunţuroase. Dacă pioletul nu poate fi înfipt decît parţial. 5. Pentru regrupări se alege un piton tubular cu spirală de peste 20 cm lungime. Fig. confecţionarea iglu. Efortul capabil al unui piolet înfipt în zăpadă compactă este de maximum 250 — 350 kg. Apoi pioletul se aşază în şanţ cu vîrful în jos. Cel mai bine ţin pitoanele tubulare cu spirală: pînă la 700 kg. Dacă pioletul poate fi înfipt complet. În schimb. Apoi se continuă în-figerea prin înşurubare cu ajutorul vîrfului ciocanului sau pioletului pînă cînd urechea atinge suprafaţa gheţii. Ancora nu trebuie înfiptă prea tare în zăpadă. Efortul la care pot fi supuse pitoanele de gheaţă variază după consistenţa gheţii. Mai bine rezistă pioletul îngropat orizontal în zăpadă: pînă la 500 kg. De aceea ea nu se recomandă decît pentru asigurări intermediare. 4. Fixarea pitoanelor de gheaţă corect (a). cordelina se aşază în jurul cozii. din cordelină de cel puţin 5 mm diametru. Cablul de oţel al ancorei trece printr-un şănţuleţ. iar pe de altă parte. Capătul corde-linei vă trebui să fie la nivelul pieptului. Încercările au arătat că ancora de firn nu asigură un efort capabil constant. 163. el nu depăşeşte 100—200 kg. Gheaţa putredă de la suprafaţă trebuie depărtată pînă cînd se întîlneşte gheaţa compactă omogenă. . pitoanele clasice nu pot fi recuperate decît săpînd cu pioletul. distanţa dintre punctele de asigurare în gheaţă este mai mare decît în stîncă şi în consecinţă eforturile dintr-o eventuală cădere vor fi mai mari. Piolet înfipt vertical. 164. Platforma de regrupare se sapă suficient de jos astfel încît capătul buclei care iese din zăpadă să fie la nivelul pieptului. (Vezi şi capitolul „materiale"). săparea grotelor. care eventual se bate cu piciorul. În zăpadă mai puţin compactă. Cu cîteva lovituri uşoare de ciocan se înfige şurubul în gheaţă pînă se întîlneşte o rezistenţă mai mare. şi se acoperă cu zăpadă. Pitonul de gheaţă clasic se înfige prin bătăi puternice de ciocan.Fig IB2 Lopata Messner fixată urilor. Îngroparea se face săpînd în zăpadă un şanţ cît mai adînc. Sînt posibile două poziţii: verticală şi orizontală. înfigerea se face automat la încărcare. Cel mai uşor. Se caută centrul de greutate al pioletului (a) şi se fixează bucla cu nod de ancoră (b) Recuperarea pitoanelor în spirală se face prin deşurubare cu destulă uşurinţă. ASIGURAREA 1 firn= zăpada veche.

Nodurile. De asemenea. Săparea unei trepte trebuie să se facă din maximum trei lovituri de piolet. Cu ciocul pioletului se dau una sau două lovituri verticale. Săparea treptelor cu efort minim necesită o bună şcoală. 169). uşor înclinată spre vale. Deosebită atenţie necesită colţarii cu vîrfuri frontale. care trebuie îndepărtată prin lovituri cu coada pioletului. ciocanul şi ciocanul-piolet. se merge degajat. Asigurarea secundului. MERSUL PE GHEAŢĂ Săparea treptelor. Traversarea unei pante de zăpadă Fig. atenţie la straturile subţiri de gheaţă ce acoperă stînca. eventual în pasaje scurte de mare înclinare. 168. secundul poate fi asigurat peste coapsă (fig. 6. Tehnica clasică de escaladare a pantelor de gheaţă se bazează pe săparea treptelor în combinaţie cu tehnica de mers cu colţari. Urcarea unei pante de zăpadă Treapta de regrupare trebuie să fie suficient de mare pentru ambele picioare. nu vă lăsaţi impresionaţi de situaţia expusă a unui pasaj. pentru a nu le strica. Se deosebesc două tehnici mers: — tehnica Eckenstein. treptele trebuie folosite cu atenţie. sînt similare celor aplicate în stîncă. 168. Pitonul de asigurare trebuie să fie cît mai sus deasupra platformei. folosind doar colţarii. Asigurarea peste coapsă pe o pantă moderată Metodele de asigurare sînt cele descrise la capitolul „Tehnica în stîncă": metoda în cruce la carabinieră. poate fi aleasă arbitrar. Fig. Prin săparea platformei prea aproape de piton se slăbeşte rezistenţa pitonului sau mai corect consistenţa firnului. Ca şi în stîncă vom folosi pentru asigurare o metodă cu efect dinamic. 169. De la caz la caz se alege o asigurare dinamică — treapta I — sau o asigurare semidinamică — treapta a II-a. în special cînd se renunţă la săparea treptelor (fig. la schimbarea de direcţie în teren dificil. 167). metoda de asigurare după umăr este nerecomandabilă. Mersul cu colţarii pe pante înclinate necesită curaj. Dacă intenţionăm să coborîm pe acelaşi traseu. întrucît efectul de frînă nu poate fi controlat. legarea în coardă. se netezeşte treapta astfel încît în final ea este dreptunghiulară. Mersul cu colţari. În cazul unei pante moderate de zăpadă. b. în gheaţă îmbrăcămintea este udată de coardă prin frecare peste umăr şi spate. Principiile mersului corect cu colţarii sînt următoarele: — se merge calm. Urcarea unei pante uşoare de zăpadă Fig. Pentru priza de mînă se sapă trepte mai mici. înfigîndu-se toţi colţii în gheaţă. Pe măsură ce panta creşte. Treapta nu trebuie să fie exagerat de mare. Tehnica Eckenstein: a. Schimbarea de direcţie se face în locurile cu pantă mai lină. Fig. bine antrenate. cu frecvenţă moderată. simţ al echilibrului şi articulaţii sănătoase. Săparea se face ritmic. Înzestrarea cu trepte a pasajelor mai lungi se face în zigzag. — tehnica cu colţi frontali. asigurarea în gheaţă. spre deosebire de cea efectuată în ascensiuni pe stîncă. metoda cu nod semicabestan sau metoda Sticht. Aceste alunecări pot fi reţinute static de către capul de coardă care asigură. Se foloseşte metoda cu nod semicabestan sau cea în cruce la carabinieră. Prima grijă la mersul cu colţari este de a nu ne agaţa cu vîrfurile în ciorapi sau jambiere. 171. care se bazează pe mersul cu colţari cu zece colţi. În plus. Ca şi în stîncă. cu atenţie şi cu grijă pentru a evita o cădere prin agăţarea colţilor la îmbrăcăminte. Coborîrea cu faţa spre vale Fig. urcuş în trepte. piolet înfipt vertical său îngropat orizontal — apoi se sapă sau se bate cu piciorul platforma de regrupare. Mai întîi se fixează autoasigurarea — piton de gheaţă. unde se sapă o treaptă ceva mai mare. ceea ce duce la dezechilibrare. 167. Pentru mersul la moderată de zăpadă coardă dublă în pasaje de maximă dificultate se alege treapta I. încît abia să poată fi ajuns cu mîna întinsă. Cu ultima lovitură. după cum există sau nu există puncte de asigurare interme diară. solicitarea articulaţiilor piciorului devine . Traversare. atenţie la aglomerarea de zăpadă sub colţari. Fig. alpiniştii bine antrenaţi renunţă la săparea treptelor. 170. În prezent. o cădere a secundului în gheaţă nu vă fi decît o simplă alunecare. relaxat şi nu crispat. orizontală. de sus în jos. 172. Cu condiţia ca în permanenţă coarda să fie întinsă. cu vîrful bocancului îndreptat către vale Cea mai veche este tehnica Eckenstein. Regruparea. Talpa se aşază paralel cu suprafaţa gheţii obţinîndu-se în felul acesta priza optimă cu toţi cei zece colţi. pe parcursul unei lungimi de coardă se poate săpa o treaptă de odihnă pentru ambele picioare. echilibrul se obţine din poziţia întregului corp. Săparea treptelor se face doar în regrupări sau pentru alpiniştii începători sau mai puţin antrenaţi. straturi care se sparg uşor sub colţari.

cum este ciocanul-piolet tip Peck. o coardă de 40 m se împarte în trei tronsoane inegale: 14 m. Atenţie la aglomerarea zăpezii între colţi. centrul de greutate trebuie să cadă în interiorul suprafeţei de sprijin. În cazul echipei de trei. fiind ţinută cu mîna dinspre deal. pe care se merge concomitent. Mersul pe gheţar. cît şi la coborîş sînt: — faţa spre perete. el este ţinut de cel de-al doilea legat la mijlocul corzii. Oricum ar fi. săparea treptelor este exclusă. În mod analog se procedează în cazul căderii alpinistului legat la mijloc sau al celui legat la capătul celălalt al corzii.) Prin îndoirea genunchilor solicitarea meleolelor se reduce. cît şi coborîşul. cu colţari cu 12 vîrfuri. În acelaşi timp secundul merge cu un piolet şi un ciocan de gheaţă. iar celelalte două „coarda secundară". de la care asigură pe ceilalţi doi. În cazul pantelor pronunţate. dacă fiecare dintre secunzi este corect autoasigurat. 14 m. 173). doi alpinişti se leagă la capetele corzii în timp ce al treilea se leagă la 5—6 m în faţa unuia dintre ei. Cu aceste scule însă. mergînd concomitent. doi alpinişti se leagă la capetele corzii. cei doi parteneri schimbă între ei sculele. pentru manevra de salvare din crevasă. mai ales dacă pasajele de stîncă sînt scurte. În acest sistem. pentru stîngaci stînga — astfel încît ciocul este înfipt în gheaţă. cei patru alpinişti formînd două echipe de cîte doi. Pioletul se ţine cu capul în mîna dinspre vale. La schimbarea capului de coardă în regrupare. 171). care vor veni concomitent. Al treilea se dezleagă astfel încît capătul liber al corzii devine disponibil pentru acţiunea de salvare. Mersul a patru alpinişti într-o singură coardă este riscant pe pante mai înclinate. cele pînă la 45° se parcurg în serpentine. în caz de cădere în crevasă. Pantele pînă la 25° pot fi atacate direct. Principiile acestei tehnici atît la urcuş. devin mult mai lesnicioase şi necesită un timp mai scurt decît în tehnica Eckenstein. — stratul superficial de zăpadă este străpuns. Coborîrea se face direct pe linia de cea mai mare pantă cu picioarele paralele (fig. În cazul căderii capului de coardă într-o crevasă. Mersul pe stîncă cu colţari cu vîrfuri orizontale este destul de dificil. pe gheţar ca şi pe stîncă se recomandă legarea în coardă cu centură şi scaun pentru ca. coarda fiind împărţită în trei tronsoane egale. Atît urcuşul direct al unor pante foarte înclinate. 12 m. Coarda secundară se poartă strînsă pe umăr. iar coada se sprijină cu vîrful pe pantă. capul de coardă merge asigurat pînă la regruparea următoare. Concomitent. cei doi parteneri se leagă la capetele corzii şi se asigură. utilizaţi astăzi aproape în mod exclusiv se bazează pe înfigerea colţilor frontali în gheaţa. alpiniştii se leagă la capetele treimii mijlocii a corzii. Coada se sprijină pe pantă.mai mare prin îndoirea neobişnuită din maleole pentru respectarea acestei reguli de menţinere a paralelismului tălpii cu faţa de gheaţă. care se fixează pe coardă chiar de la păşirea pe . în colaborare cu prima pereche de colţi verticali (fig. sistemul are două avantaje: viteza este aceeaşi ca la o echipă de doi şi în plus. vom fi tentaţi să păstrăm colţarii în picioare. gata în orice moment de a frînă o eventuală cădere. Pentru aceasta. să se elimine din capul locului riscurile atîrnării libere în coardă şi cel căzut să poată acţiona în linişte pentru ieşirea prin forţe proprii din impas. 172 b). Cînd panta continuă să crească se poate lua poziţia cu vîrfurile bocancilor către vale (fig. Cînd panta creşte. iar corpul este răsucit din şolduri. Acest sistem e valabil numai la pante moderate. — pioletul sau ciocanul-piolet se ţine cu o singură mînă — de regulă dreapta. în timp ce celelalte două treimi de la capete rămîn libere. Tehnica de mers cu colţi frontali. cu capătul fixat la centura de legare în coardă. securitatea echipei este mai bună decît la o echipă de doi. În teren combinat. Pentru aceasta sînt necesare două bucle Prusik. La capătul liber al corzii secundare se leagă cîte o buclă (coada vacii) care vă servi de scăriţă pentru cel căzut în crevasă. în care se merge asigurat de la regrupare la regrupare. Fiecare alpinist se leagă la distanţe egale. la pante moderate pe care se merge concomitent. 172 b). deoarece împiedică înfigerea normală a colţarilor! (Pericol de alunecare. cu vîrful înfipt în gheaţă (fig. În cazul pantelor pronunţate vă fi nevoie de două corzi. — pentru capul de coardă este avantajos sa folosească pentru ambele mîini scule cu ciocul îndoit puternic. iar al treilea la mijloc. Distanţa de legare în coardă depinde de numărul de alpinişti legaţi într-o coardă. Treimea centrală se cheamă „coarda principală". 170. cu ciocul în jos. După cum se vede. — colţii frontali şi prima pereche de colţi verticali înfipţi în gheaţă. În acest caz se îndoaie genunchii. Echipa de patru la o singură coardă nu poate face decît ascensiuni pe gheţar şi pe pante moderate. — în cealaltă mînă se ţine ciocanul de gheaţă similar cu pioletul sau ciocanul-piolet. care permit un ancoraj optim. În cazul echipei de doi.

174. Se folosesc cu succes beţe de schi. prin metode dinamice-treapta I1. O deosebită atenţie trebuie acordată mersului pe gheţarii din zone de pe alte continente. Cel ce merge în frunte trebuie schimbat la fiecare 10—20 paşi. în caz de asigurare corectă căderea nu poate fi prea adîncă. „Tehnica de stîncă". Buclele se trec pe sub centură şi se ţin în buzunar. iar la pornire se merge încet pînă la intrarea în ritmul normal. mersul cu colţari este absolut sigur. La zăpadă moale piciorul se împinge înainte fără a-1 ridica prea mult. I. la a doua încercăm să presăm cu talpa bocancului zăpada. niciodată concomitent. Trecerea punţilor de zăpadă fragile se face prin tîrîre pe burtă. cu o metodă dinamică şi autoasigurare a celui ce asigură. Mersul în tehnica Eckenstein se face fără folosirea mîinilor pentru căţărare. unde intervine efortul şi oboseala specifică marilor altitudini şi. Infigînd ciocul în zăpadă după fiecare doi paşi. după caz. Legarea în coardă pe gheţar La mers concomitent coarda dintre parteneri trebuie ţinută tot timpul uşor întinsă şi să nu fie tîrîtă pe gheaţă. cu asigurare. Mersul concomitent se face cu tehnica Eckenstein. Autoasigurarea optimă în zăpadă firn se face cu pioletul îngropat. apoi se continuă efortul cu genunchii şi în final cu bocancul. pioletul se ţine la fel. Înclinarea feţei pe care o echipă legată în coardă se poate deplasa concomitent. — o eventuală cădere poate fi oprită cu pioletul. ajutîndu-ne cu beţele de schi. la nivelul pieptului. nu intră în categoria „perete de gheaţă". se situează între gheţar şi perete. acoperite cu zăpadă firn. Mai puţin sigură este metoda cu piolet înfipt vertical. care însă necesită prea mult timp. În momentul în care puntea de zăpadă ce acoperă o crevasă cedează. pioletul serveşte drept a treia priză. În concluzie. Pioletul se ţine cu ambele mîini gata de a frînă o eventuală cădere („priza de salvare"). absolut sigure. în cazul căderii capului de coardă. pe gheaţă. Fig. fără asigurare. aceasta fiind dusă pe sub centura de legare în coardă. La urcuş direct. Oricum. Viteza sporită de deplasare poate fi plătită cu riscul unei căderi ce face posibilă antrenarea întregii echipe. nu numai genunchii şi coatele. verificate eventual prin sondaj cu pioletul. Pentru aceasta fiecare participant duce în mînă una sau două bucle de coardă. 174). Pentru mersul concomitent mai pledează următoarele fapte: — pe zăpada întărită. Deschiderea pîrtiei se face prin împingere cu pieptul şi abdomenul. Crevasele deschise se trec printr-un salt. întinzînd mîinile sau aruncîndu-se înainte sau înapoi.gheţar (fig. . alpiniştii bine pregătiţi pot merge concomitent. Tăierea pîrtiei în zăpadă adîncă cere un efort deosebit. rezerva necesară de coardă se află pregătită la marginea crevasei. Traversarea crevaselor se face perpendicular pe direcţia lor şi numai pe rînd de către coechipieri. începătorii vor fi însă asiguraţi la puncte fixe. Pioletul se ţine în mînă pregătit pentru a fi înfipt cu ciocul în gheaţă. Punţile de zăpadă mai fragile se trec cu asigurare de coardă. Astfel. „Perete" se cheamă o faţă înclinată peste 45°. Paşii nu se fac prea mari pentru a se evita risipa de energie. Feţele muntoase cu o înclinare mai mică de 45°. acesta vă putea să încetinească căderea folosind pioletul. ajutorul din afară este de regulă puţin probabil. Lungimea buclei Prusik se alege astfel încît stînd cu piciorul întins în buclă. alpinistul trebuie în orice caz să încerce să oprească căderea. Rachetele nu sînt uzuale. cu ambele mîini. Mersul şi asigurarea pe feţele înzăpezite. astfel încît să creăm o suprafaţă de sprijin mai mare care să împiedice o scufundare excesivă. Locurile de popas pe gheţar se aleg în puncte absolut sigure. în cazul pantelor pronunţate. să ajungă pînă la înălţimea ochilor. nu este posibilă în zăpadă. 1 Vezi cap. excepţie făcînd metoda cu piolet îngropat. Se alege un loc în care malul opus se află la un nivel mai coborît. Această autoasigurare la punct fix nu mai este necesară în cazul echipei de patru. La mers asigurat. astfel încît cel ce asigură nu vă avea de preluat decît o parte din energia totală de cădere. în cazul pantelor moderate sau al serpentinelor şi cu tehnica colţilor frontali. trei coechipieri fiind întotdeauna în măsură să-l asigure pe al patrulea. folosind o suprafaţă cît mai mare de sprijin. din punct de vedere al înclinării şi al tehnicii de mers şi asigurare. Feţele înzăpezite. totodată. — asigurarea traseului cu puncte fixe. — pe zăpadă moale se poate merge tot atît de sigur fără colţari. În momentul săriturii. sprijinit suplimentar cu bocancul. depinde de gradul de antrenament şi de experienţa alpiniştilor participanţi. se poate spune că pe feţele înzăpezite. pentru un alpinist bine pregătit. La zăpadă adîncă se procedează în doi timpi: la prima mişcare se produce o adîncitură în zăpadă.

Nu trebuie să ne lăsăm tentaţi să folosim urme existente. — evitarea lovirii secundului de către capul de coardă. Pasajele cu înclinare pronunţată. cele de trei mai sigure (doi secunzi asigurîndu-i pe capul de coardă). gata de a fi folosită la nevoie. După ce primul a coborît sub cornişă. la o eventuală cădere. În cazul în care capul de coardă hh a fixat pitoane intermediare. fără discernămînt critic. — se urcă în vîrfurile colţarilor şi în viteză pasajul. Fig. prin dispozitivul de asigurare. În cazul cornişelor foarte mari. De asemenea. În cazul gheţii putrede se vă asigura dinamic treapta I. pentru ca efortul în dispozitivul de asigurare să fie minim. distanţa minimă dintre parteneri fiind de 25 m. Se recomandă urcuşul uşor deviat faţă de verticală. se pot trece în felul următor: — se sapă o treaptă cît mai sus posibil. Frînarea căderii cu ajutorul pioletului În general se recomandă să se fixeze un piton la 6—10 m. astfel încît numai cîte un singur alpinist să se afle în zona de rupere posibilă. singura soluţie rămîne ca cel de al doilea să se arunce pe panta opusă pentru a preveni căderea întregii echipe. Oricum. Se merge la o distanţă cît mai mare de marginea cornişei. ceea ce reprezintă un risc sporit de rupere. capul de coardă vă încerca să taie cornişa cu lovituri de piolet. pentru următoarele motive: — evitarea lovirii secundului de către bucăţile de gheaţă rezultate din cioplirea de către capul de coardă a platformei de regrupare. chiar dacă aceasta cere un efort mai mare. — se sapă o nouă treaptă cît mai sus posibil. Pentru a face posibilă asigurarea dinamică este necesar să existe în orice moment o suficientă rezervă de coardă. se alege punctul cel mai slab al acesteia.Mersul şi asigurarea pe creste înzăpezite. pereţii de gheaţă cu o înclinare ce depăşea 55° erau socotiţi inabordabili. ieşind mult în consolă. Stînd lateral şi bine asigurat. Mersul şi asigurarea în pereţii de gheaţă. cu aproximativ 10°. asigurările intermediare trebuie instalate cu grijă. pînă la treapta săpată. A murit în Himalaya. Ruperea cornişei nu se face numai pe verticala părţii ce iese în consolă. 1 Willo Welzenbach = alpinist din Munchen (1900 — 1934). ci se poate produce şi în funcţie de unghiul de alunecare. din motive de economie de timp. se asigură dinamic treapta I. Cea mai mare atenţie trebuie acordată săpării unei regrupări şi echipării ei cu o autoasigurare solidă. eventual un loc unde cornişa este crăpată. în timp ce asigurarea dinamică pură (treapta I) are drept rezultat o forţă de frînare mai mică. A preconizat scara de dificultăţi alpine cu 6 grade. panta fiind mai înclinată. în zona de creastă este recomandată asigurarea. Echipele de doi sînt cele mai rapide. Pînă în 1924. După cum s-a explicat în capitolul I — Tehnica de stîncă — asigurarea semidinamică (treapta II) are drept urmare o forţă de frînare mai mare. în care nu vrem să aplicăm tehnica clasică de săpare a treptelor. Combinaţia ideală este formarea a două echipe de doi. în acest timp picioarele se odihnesc pînă la atacarea pasajului următor. asigurarea se face semidinamic. 175. trecerea se face prin săparea unui tunel. Forţa maximă de şoc care rezultă dintr-o asigurare statică (în cazul lipsei acestei rezerve) trebuie evitată pe cît posibil în ascensiunile în gheaţă. În mod analog se procedează cînd se trece cornişa în coborîre. el îşi asigură partenerul. venind dinspre vale. . corespunzătoare alunecării unei cantităţi mari de coardă. cel mai mare specialist de gheaţă al timpului său. Caracteristică pentru aceste creste este formarea cornişelor. autorul a peste 50 premiere în Alpi. După fixarea unui piton intermediar. Echipele sînt formate de doi pînă la trei alpinişti. stînd lateral faţă de locul de trecere. La traversarea cornişei. cu o alunecare relativ mică de coardă. Restul de coardă se ţine în mînă de către cei doi parteneri în părţi egale. Secundul vă fi asigurat cu coarda în permanenţă întinsă. Tehnica curentă este cea de mers cu colţari cu vîrfuri frontale. aceasta cu atît mai mult cu cît asigurările intermediare sînt dispuse la distanţe mari şi în consecinţă energia de cădere care acţionează asupra asigurării din regrupare este mare. folosind pentru prima oară pitoane de gheaţă în peretele nordvestic al Wiesbachhornului2. Willo Welzenbach1 este cel care a aplicat primul tehnica de căţărătură de stîncă în pereţii de gheaţă. Asigurarea capului de coardă se face printr-o metodă dinamică. 2 Wiesbachhorn = munte în Alpii Austriei (Hohe Tauern). În cazul ruperii cornişei şi al căderii unui partener. care-i poartă numele. sprijinit şi ancorat cu ciocanul de gheaţă şi ciocanul-piolet sau pioletul.

şoldurilor şi a corpului. În timp ce în stîncă prizele cele mai fine se apucă cu degetele. În gheaţă nu vom avea de regulă la dispoziţie decît o singură coardă. ca prize de picior ele se pretează mai puţin. 176. după caz: semidinamic. tehnică ce trebuie pe deplin stăpînită (fig. de exemplu în cazul zăpezii fim. invers: pitoanele clasice se recuperează mai greu decît şuruburile. mai convenabilă decît fixarea şuruburilor. de la care se împrumută mişcarea relativă a picioarelor. tălpile paralele. Mai sigure sînt pasajele a căror înclinare scade pe măsura coborîrii. 176). În lipsa celei de a doua corzi se foloseşte următoarea tehnică: în primul piton capul de coardă atîrnă o buclă în care se aşază. Acest şoc este cu atît mai puternic cu cît alpinistul respectiv se simte mai puţin capabil să facă faţă alunecării pe gheaţă. Această priză de salvare este singura . Alunecarea pe bocanci este. coada. încârcînd puternic tocurile se obţine frînarea. Un alpinist experimentat. Comportarea la cădere. Asigurarea se face aşa cum s-a descris în pasajele anterioare. Pasajele foarte înclinate — peste 70° — se trec săpînd trepte pentru mîini şi picioare. prin tracţiune de jos vă ajunge lîngă piton unde îşi vă introduce din nou bucla pentru a trece la fixarea pitonului următor. Pioletul se apucă astfel încît o mînă vă ţine capul pioletului între lopăţică şi cioc. Schimbarea de direcţie către dreapta se obţine rotind corpul către stînga şi picioarele spre dreapta. ca şi în stîncă. muchii care se escaladează cu metode asemănătoare celor de stîncă. rampe. hornuri. Schimbarea de direcţie către stînga se face prin rotirea corpului către dreapta şi a picioarelor către stînga. Pasajele absolut verticale sau surplombante sînt rare. iar cealaltă. drept care se vor lua următoarele măsuri de securitate: — înainte de a mcepe coborîrea vom analiza starea zăpezii. în gheaţă prizele vor fi apucate cu mîinile protejate cu mănuşi. diedre. centrul de greutate pe mijlocul tălpilor. Se pot folosi şi pitoanele sau şuruburile. pe de altă parte însă implică pericole majore determinate de aprecierea greşită a înclinării pantei şi a calităţii zăpezii. el vă fixa al doilea piton cît mai sus posibil şi vă introduce coarda. astfel încît. Pasajele verticale de gheaţă se trec cu tracţiune de coardă Trecerea treptelor verticale şi surplombante de gheaţă. întîlnim formaţii cu fisuri. — atenţie la rupturi de pantă şi la locurile unde pantele de zăpadă se sfîrşesc şi începe grohotişul. Secundul vă depăşi pasajele cu pitoanele lipsa. vă reacţiona rapid şi instinctiv corect pentru a frînă căderea şi eventual a o opri. se preferă pitoanele-şurub. prin tracţiunea corzii de sus. Cu cît înclinarea creşte e bine ca bocancii să se afunde mai mult. 177. corpul uşor aplecat înainte ca la coborîrea directă. — nu se vor cobori decît pasajele pe care le putem controla cu privirea. fără asigurare intermediară sau dinamic (cu puncte de asigurare intermediară).Pentru reducerea energiei de cădere se impune folosirea „prizei de salvare" cu pioletul. capul de coardă urcînd din piton în piton (fig. Această coborîre este condiţionată de înclinarea pantei şi calitatea zăpezii. conştient că vă face faţă oricărei dificultăţi. La fixarea pitoanelor vom avea în vedere ca acestea sa fie uşor înclinate înapoi. brîne. La recuperare este. capul de coardă vă trebui să coboare pentru a recupera pitoanele din două în două pentru a le refolosi mai sus. rapidă şi plăcută. avînd ambele mîini libere. — se vor evita coborîrile lungi în poziţia de şedere. 175). Coborîrea pantelor de firn prin alunecare. în orice moment să se poată face oprirea. pe de o parte. În gheaţa verticală nu vom putea aplica metoda săpării unui lăcaş aşa cum am arătat la capitolul 4. poziţia cu genunchii uşor îndoiţi. 177). Aceste formaţii se întîlnesc în gheaţă ca detalii ale marilor pereţi. Astfel pioletul este în permanenţă pregătit pentru a fi folosit la priza de salvare. Coborîrea pe bocanci se face asemenea coborîrii cu schiurile. În gheaţă. în clipa declanşării căderii se produce un efect de şoc psihic care paralizează şi frînează reacţiile. Dacă nu există nici o posibilitate de ocolire se foloseşte tracţiunea de coardă. ca prize de mînă. vom căuta să ne întoarcem cu faţa spre pantă şi să înfigem ciocul pioletului în zăpadă sau gheaţă — priza de salvare — pentru a frînă alunecarea. — cea mai sigură coborîre se face folosind pioletul drept reazem. În general. Fig. Zăpada întărită şi îngheţată pe care o întîlnim în primele ore ale dimineţii sau în locurile umbrite trebuie abordată cu atenţie. de obicei ele pot fi ocolite. Fig. la fel ca şi în stîncă. În cazul în care i se termină pitoanele. în cazul situaţiilor de echilibru precar. Oricum. — se vă coborî cu viteză moderată. Trebuie ca bocancii să se afunde cel puţin 2—4 cm în zăpadă în timpul alunecării. Rolul vîrfurilor bocancilor sau espadrilelor este preluat de vîrfurile frontale ale colţarilor. vom sacrifica un piolet înfipt vertical sau îngropat orizontal. Adeseori prizele trebuie cioplite în gheaţă (fig. Dacă nu se poate altfel. Se vă cerceta dacă sub stratul superficial de zăpadă nu se ascunde cumva gheaţă lucie. cu schimbări de direcţie. Rapelul peste trepte verticale sau surplombante se face folosind pitoanele. Fixarea pitoanelor prin lovituri de ciocan este.

Există însă riscul de răsturnare cu capul în jos. provocînd o rostogolire a corpului. urcînd de-a lungul ei prin tracţiune cu mîna. Fixarea corzii se face cu cordelină şi nod Prusik sau alt dispozitiv similar. astfel încît componentele forţei de tracţiune să fie cît mai mici. Astfel. 178. ceea ce asigură un mers mai comod. Din pricina nodurilor folosirea unei bucle de asigurare cu carabinieră care să alunece pe coardă este dificilă şi nerecomandabilă. astfel încît să fie solicitate aproximativ egal (fig. în prealabil alpiniştii se vor iniţia şi perfecţiona în cadrul şcolilor de alpinism. Coarda se fixează în carabiniere cu nodul de mijloc dublu (nodul în 8) numai în pitoanele intermediare. în caz contrar există pericolul ca vîrfurile colţarilor să se agate în zăpadă sau gheaţă. Jumarul se leagă cu o cordelină de centură. Evitarea şocului paralizant în momentul producerii căderii se face prin antrenament. Alpinistul foloseşte coarda drept balustradă verticală. care trebuie aprovizionate cu materiale şi alimente. Odată ce mişcarea s-a oprit. ajutîndu-se bineînţeles şi cu picioarele. 178). Traversările vor fi uşor ascendente sau descendente. corzile fixe se prevăd cu noduri de mijloc din metru în metru. Pentru ca acţiunile de salvare să fie efectuate cu succes. pînă la consumarea energiei de cădere prin frecarea corzii şi a corpurilor alpiniştilor. — în cazul folosirii dispozitivelor de urcat pe coardă se recomandă cele de tip Jumar. Tracţiunea se face la comanda — hei. în această cifră intrînd greutatea celui căzut în crevasă precum şi forţele de frecare. de fixare. eventual îngroparea orizontală a pioletului sau plantarea unui piton de gheaţă. şuruburi de cel puţin 30 cm lungime său ţăruşi de lemn. În primul caz ne vom trage cu o mînă de coardă. apoi vom ridica Jumarul cu cealaltă mînă. În timpul alunecării vom căuta să ţinem picioarele. În stilul expediţionar1 se folosesc tabere intermediare. cel căzut în crevasă trebuie fixat prin înfigerea pioletului. celălalt (sau ceilalţi) se pot ocupa în linişte de plantarea punctelor fixe. SALVAREA DIN CREVASE În cazul căderii unui alpinist într-o crevasă. Priza de salvare se exersează în teren lipsit de pericole. Mai confortabilă este fixarea Jumarului la scaunul de chingă: în acest fel odihna se face şezînd. . Prezentăm 6 metode de salvare: — Tracţiunea de coardă este metoda cea mai simplă şi mai rapidă.posibilitate de a frînă o alunecare prin mijloace proprii. 7. Un moment dificil este depăşirea 1 Stil expediţionar (Himalayan) = Toate acţiunile din munţii de mare altitudine iau startul din tabăra de bază. Montarea corzilor fixe şi mersul sînt posibile în două cazuri. rup. Acest sistem este mai obositor. Jiimarul se blochează pe coarda fixă. aceasta se leagă direct în pitoane. Urmează stabilirea unui lanţ de tabere de mare altitudine. coborîndu-se mereu la tabăra de bază pentru aprovizionare şi odihnă. prevăzîndu-se puncte fixe mai dese decît la corzile verticale. Fixarea corzii se face cu pitoane. în funcţie de natura terenului. La capete. precum şi prin lucrul mecanic al corzii. prevăzute cu colţari. poziţie primejdioasă mai ales dacă alpinistul are rucsacul în spate. La nevoie se prevede un al doilea punct fix. Pentru a face posibil acest transport în pasajele dificile de gheaţă sînt necesare corzi fixe. După fixarea corzii începe operaţia de salvare. Se poate lucra cu un singur Jumar sau cu două. În acest caz coarda se foloseşte pe întreaga ei lungime. nefiind necesare noduri. După fiecare tracţiune se mută nodul Prusik. Tehnica corzilor fixe. situaţie în care folosirea prizei de salvare nu mai este posibilă. Preferabil este cel cu două Jumaruri. cele două puncte legîndu-se printr-o cordelină. Blocarea corzii de asigurare la căderea în crevasă cu ajutorul unui piolet şi al unui ciocan-piolet dispuşi în unghi (a) sau în linie (b) Avantajul unei corzi de trei sau patru participanţi este evident: în timp ce un alpinist îl ţine pe cel căzut în crevasă. În caz de alunecare. prevăzute cu colţari. cordelina trebuie să fie suficient de lungă pentru ca unghiul format în punctul de solicitare să fie cît mai mic (unghi ascuţit). pe pante a căror înclinare scade treptat. Fig. aflat pe coardă între cel ce trage şi cel ce trebuie ridicat. În acest fel coarda se scurtează simţitor. forţa de tracţiune necesară nu vă depăşi 40 kg de fiecare alpinist. La o coardă de 40 m sînt necesare mai multe puncte fixe intermediare. Dacă al doilea punct fix se află lateral faţă de primul. dintre care unul se foloseşte drept priză de mînă. cei legaţi cu el în coardă sînt tîrîţi către marginea crevasei. în funcţie de materialul de care dispunem: — dacă nu dispunem de dispozitive de urcat pe coardă. îndepărtate de pantă. pentru a evita alungirea nedorită a corzii la încărcare. Avantajul acestei metode constă în faptul că o asigurare suplimentară de coardă nu mai este necesară. care presupune însă prezenţa a cel puţin 4—5 alpinişti ce trag simultan. Ultima tabără se stabileşte cît mai aproape de vîrf. Transportul poverilor la mare altitudine este deosebit de dificil.

Acesta trece bucla de coarda lansată printr-o carabinieră prinsă de bucla de legare a corzii de asigurare de la centură. o altă buclă Prusik. Fig. se recurge la metoda scripetelui. nefiind în situaţia de a contribui la salvarea sa. 181. Salvarea din crevasă. condiţia este ca cel căzut în crevasă să poată activa singur. — Metoda cu scăriţă. Apoi. Pentru a reduce forţa de tracţiune necesară la Scripetele simplu se foloseşte scripetele dublu (de fapt triplu). alpinistul se ridică spre suprafaţa gheţarului muţind nodul Prusik. alpinistul din crevasă vă putea să-şi facă un nod cu buclă şi în coarda de asigurare. În acest caz. pentru piciorul stîng. Lăsîndu-se în coarda de asigurare. Mai întîi se fixează coarda de asigurare cu o buclă prevăzută cu nod de blocare cu carabinieră. la care se adaugă o a doua buclă Prusik. de asemenea cît mai scurtă (PK 2). Coarda liberă trece prin carabinierele buclelor PK 2 şi PK 1 (al buclei scripetelui simplu). 181). — Scripetele dublu (fig. avînd la dispoziţie două scăriţe care se încarcă şi se descarcă alternativ. se fixează pe coarda de asigurare în apropierea buzei crevasei. deci insuficienţi pentru a-1 trage cu coarda.marginii crevasei de către cel salvat. încărcîndu-le şi descărcîndu-le alternativ. — Scripetele simplu (fig. Salvatorii trag de capătul liber al corzii la comanda hei. alpinistul scoate buclele din buzunar şi păşeşte cu fiecare picior într-una dinele. legată de punctul fix. din capătul rămas disponibil se confecţionează o buclă care se lansează celui accidentat. — Scripelele mobil („Lose Rolle") (fig. Dispozitivul este arătat în figura alăturată: după fixarea corzii de asigurare. După fixarea corzii de asigurare. în coarda de asigurare. Coarda secundară se prevede la capătul de jos cu un nod de mijloc dublu. cînd pentru ajutor i se poate ţine o buclă de cordelină în care să păşească cu piciorul. Coarda de asigurare şi cea auxiliară sînt fixate cu pitoane de gheaţă şi bucle cu nod Prusik. fixată pe coarda de asigurare după trecerea acesteia prin carabiniera de la punctul fix. după fixarea corzii se aruncă celui căzut în crevasă un capăt de coardă pe care-l vom numi „coardă secundară" (fig. ceea ce îi vă permite să mute nodul Prusik dincolo de baza crevasei. În continuare îşi va face o a doua buclă. suficient de mare pentru a permite introducerea bocancului. Ca şi la metoda precedentă. După repetarea acestei manevre de cîteva ori. Această metodă se aplică atunci cînd cel căzut în crevasă nu este rănit. Din acest moment. Cel căzut în crevasă introduce piciorul drept într-o buclă făcută în coardă auxiliară. tot scurtă. salvarea va decurge mai repede. 179). rup. după ce în prealabil coarda secundară a fost fixată într-o poziţie convenabilă cu ajutorul unei bucle cu nod Prusik. În cazul cînd cel accidentat este rănit. Dispozitivul se obţine pornind de la scripetele simplu. ceea ce n-ar fi posibil cu nod Prusik. Salvatorul recuperează partea eliberată a corzii de asigurare muţind în acelaşi timp nodul de fixare. Apoi se începe ridicarea accidentatului. Coarda liberă se trece prin carabiniera acestei bucle. mutînd de fiecare dată nodul Prusik de fixare. Fig. Această buclă trebuie să fie cît mai scurtă posibil. alpinistul din crevasă descarcă coarda secundară care este trasă sus atît cît permite pasul şi fixată din nou cu nodul Prusik. Cel căzut în crevasă duce coarda secundară pe după centură şi păşeşte cu piciorul în buclă. Pentru depăşirea bazei crevasei este necesar un al doilea capăt de coardă în care alpinistul se vă lega provizoriu pentru descărcarea completă a corzii de asigurare. Salvarea din crevasă cu scripete simplu Fig. iar afară se află numai 1 — 2 parteneri. Nodul de blocare cu carabinieră acţionează automat eliberînd şi fixînd coarda de asigurare. Distanţa dintre PK 1 şi PK 2 este bine să fie cît mai mare pentru a reduce numărul de mutări. 182). În plus el trebuie să aibă la dispoziţie două bucle Prusik pregătite încă de la primul pas pe gheţar. — Tehnica Prusik. 182. 180) Această metodă se poate aplica atunci cînd avem la dispoziţie coardă liberă de lungime egală cu dublul distanţei de la punctul fix la cel accidentat şi cel puţin 2—3 parteneri care să tragă. Salvarea din crevasă cu scripete dublu . 179. cu carabinieră. ceea ce este recomandabil pentru fiecare participant.

cu caracter enciclopedie. Acestea izvorăsc din însuşi „subiectul". dacă este posibil. frig. . sete. începînd cu cele mai uşoare. Pericolele obiective izvorăsc din „obiect". Adesea ne poate înşela gradul mic de dificultate acordat oficial unui traseu. în cazul nostru alpinistul. la delăsare şi neglijare a regulilor alpinismului. de a întrerupe o acţiune alpină şi de a se retrage cînd este cazul. În acest sens amintim şi de alimentaţie. simţul pericolului. buna dispoziţie. stînca degradată de agenţii externi. Dacă este posibil. ghid şi scriitor francez. escaladele la care echipamentul nu corespunde în toate privinţele. însoţită de neglijenţă. în mare măsură. dragostea de aproapele său. sa ţinem seama de regulile „jocului". care pe parcurs se poate dovedi extrem de periculos prin: stîncă înierbată. la prima pagină a cărţii I). cum ar fi: starea generală a sănătăţii. îmbrăcăminte şi materiale tehnice de cea mai bună calitate şi corespunzătoare scopului. de intelectul acestuia. scrie un alpinist. Primul loc îl ocupă ignoranţa. cît şi în coborîş. PERICOLE 1. ci să se alimenteze din timp. fără de care să nu pornim la drum (o carte nu poate înlocui niciodată dascălul !). După scriitorul alpinist Roger Frison-Roche1. să cunoaştem bine terenul de joc —muntele — sub toate aspectele sale. GENERALITĂŢI Alpinismul este un sport periculos. el trebuie să se odihnească în timpul urcuşului pentru a păstra rezerve necesare coborîşului. Să ţinem seama de condiţiile meteorologice. orice stîncă 1 Roger Frison-Roche: alpinist. prize de iarbă. hotărîrea de a duce cu bine la capăt o acţiune. tenacitatea. al unor monografii ale Montblancului şi al monumentalei opere. Acest antrenament gradat trebuie reluat în fiecare început de sezon. delăsare. Traseele alpine necesită o bună condiţie fizică. La fel de periculoasă este stînca_friabilă. autor al unor romane de mare succes cu subiect de alpinism. dar şi la şes. chiar de cei mai buni alpinişti. Cea mai mare atenţie trebuie acordată rmersultri pe iarbă. În acesta se situează toate escaladele caracterizate prin pericol obiectiv. ploaie. Să nu ne hazardăm pe tresee lungi şi dificile. niciodată un altul. să învăţăm din experienţa alpiniştilor rutinaţi. cît mai ales la slăbirea atenţiei. gîndiţi-vă încă o dată dacă sînteţi capabili să-i faceţi faţă!" Limita responsabilităţii. rezistenţa la eforturi fizice şT psihice. calmul în orice situaţie. căldură. pe vreme nesigură şi să plecăm devreme la drum. perniţe de iarbă sau muşchi. pe pante repezi.CAPITOLUL III. de sfaturile cunoscătorilor ţinutului. pe care o vom trata aparte. foame. Mai mult sau mai puţin. iar aceasta se obţine prin antrenament la munte. simţul orientării. Pe cutia de bivuac de pe Grossglockner se poate citi următoarea chemare: „Alpinişti. care adesea se face în necunoscut. Afirm totuşi că pericolele subiective fac cele mai multe victime. în fine. ale cabanierilor şi alpiniştilor mai vechi. respectul faţă de cei ce vin după noi şi multe altele. mersul solitar. Limita personală a responsabilităţii n-o cunoaşte cu exactitate decît cel în cauză. Făcînd alpinism acceptăm acest risc şi căutăm să-l reducem la un minim acceptabil. În funcţie de geneza lor deosebim două categorii de pericole: — subiective şi obiective. înainte de a vă angaja într-un traseu. tăria de a renunţa. pentru cei care locuiesc mai departe şi vin mai rar la munte. Este de dorit un examen medical periodic care dealtfel este obligatoriu pentru orice sportiv de performanţă. este momentul să acceptăm aici că alpinistul nu trebuie să meargă pînă la epuizarea totală a resurselor fizice. învingînd dificultăţi de gradul II. la oboseală. De asemenea. Am putea cita încă multe aptitudini şi calităţi care se cer unui bun alpinist. III şi IV atît în urcuş. „Les montagnes de la Terra" (1964). completîndu-şi caloriile cheltuite în efort. să ne echipăm procurîndu-ne încălţăminte. Să cîştigăm experienţă. parcurgînd traseele. escaladele la care predomină de la început condiţii meteorologice nesigure. disciplina. O importantă sursă de pericol o constituie foboseăiaţ care conduce atît la slăbirea rezistenţei fizice. chiar surplombe de iarbă. în care este imposibilă plantarea unui piton de asigurare şi care devin astfel un „mauvais păssage" — o „trecere rea" obligatorie — ce nu poate fi ocolită. deci din natura înconjurătoare. pericolul defineşte însuşi alpinismul. În afară de alimentaţia corectă. amîndouă la fel de importante. prudenţa. escaladele la care ambiţia face să se uite limita posibilităţilor proprii. prin cunoaştere şi prin tehnică. înainte de toate însă un alpinist trebuie să fie un bun camarad şi lipsit de „vulgaritate" (vezi şi citatul din Bucura Dumbravă. şi depind. fie înnăscute. umorul. fie dobîndite prin educaţie şi şcoală. exclude acel domeniu al alpinismului care se identifică cu un joc de noroc. atenţia şi puterea de concentrare. să urmăm cursurile şcolii oficiale de alpinism sub conducerea unor profesori calificaţi. înainte de a face primul pas în alpinism trebuie să ne informăm. întrerupte de trepte stîncoase verticale.

grindină şi descărcări electrice constituie un pericol mare pentru alpinişti. Casca de protecţie oferă apărare faţă de unele pietre izolate. fie înclinată spre deal ca o scară naturală (vezi fig. Italia) în 1944. Cîstigasem cursa noastră contra cronometru!" Un bun sfătuitor pentru alegerea traseului îl poate constitui stratificaţia stîncii care este fie înclinată spre vale ca ţiglele de acoperiş. Cu toate că statisticile arată că trăsnetul nu este unul din pericolele majore ale alpinismului. De aceea. Dar judecat la rece. înainte de expunerea la soare şi apariţia dezgheţului. cerul înstelat. Studiul lui Alvin Peterson. iar vîrfurile favorizează descărcările. publicat în 1967. Himalaya. De asemenea. Cel mai bun mijloc de apărare împotriva trăsnetului pe munte este de a nu rămîne pe vîrfuri 1 Reinhold Messner: alpinist născut la Villnos (Tirolul de Sud. care pot constitui un pericol pentru alpiniştii aflaţi mai jos. Erau mai mulţi. Dacă ar fi fost mai puţini. aplicată de el în Anzi (Yerupaja): „Planul meu de a face acest perete de gheaţă. peretele sudic şi prima traversare. trebuie să evităm dislocarea voluntară sau involuntară de pietre. După 3 ore trebuia să fi făcut 600 m. Folosind lămpi frontale urcam ritmic. devin şi alunecoase. este mai bine să aşteptăm. 2 Rimaya: crevasă între perete şi gheţar. traseele situate la mare altitudine (peste 3 000 m) trebuie terminate în prima parte a zilei. Puţin după ora 1 noaptea am părăsit cortul. răstoarnă toată „ştiinţa" tradiţională a alpiniştilor în această privinţă. La 6 eram sus. Noua Guinee. pînă cînd vizibilitatea ne permite reluarea drumului. Iată ce scrie cunoscutul alpinist Reinhold Messner1 despre strategia pereţilor de gheaţă. Un mare pericol îl constituie apa. care în Carpaţi se produc la sfîrşitul iernii. 2. De aceea. apa. autor a numeroase premiere în Alpi. În toate cazurile trebuie păstrat calmul şi evitată starea de panică. pot determina căderi de pietre izolate sau în masă. apoi escalada solitară a lui Nanga Parbat. apoi prima escaladă solitară a Everestului. diminuînd siguranţa de folosire a prizelor care. care nu seacă decît peste noapte. în total 7 escalade reuşite pe vîrfuri de peste 8 000 m. în special cea acoperită cu mîzgă. deoarece munţii contribuie la formarea curenţilor ascendenţi şi a norilor de ploaie generatori de trăsnet. poate produce scăderea temperaturii corpului pînă la moartea prin răcire (hipotermie). în cazul pierderii orientării. în cazul averselor puternice este bine să ne adăpostim. Soarele dispăruse după creasta vestică şi în perete se aşternuse liniştea. accidentele produse pînă în prezent impun o revizuire a comportamentului. datorită ceţii. Stînca udă. dar nu şi faţă de avalanşe. Anzi. Aceste fenomene. părea cam hazardat. Trebuia să urcăm 200 m diferenţă de nivel pe oră. care antrenează mai mulţi metri cubi de rocă. între altele. iar la altitudini mai mari. ascensiunea solitară a diedrului Philipp — Flamm (Dolomiţi). practic. care mătură totul în calea lor. Trăsnetul Măsuri de proiecţie 1.. În cazuri mai rare se pot prăbuşi lespezi. în urcuş şi coborîş. prima escaladă fără butelie de oxigen. sînt sigur că era singurul corect: să intrăm în perete cu un rucsac uşor. Dar şi răcirea degetelor pînă la amorţirea lor este periculoasă. Alpiniştii se găsesc adesea pe vîrfuri sau creste care sînt în mod deosebit expuse descărcărilor electrice. Era frig. Ziua ar fi însemnat o sinucidere să te caţeri în acest perete. blocuri sau chiar ţancuri mai mari de stîncă. În permanentă comparam ceasul şi altimetrul. La ora 15 începurăm coborîşul peretelui. prima escaladă în coardă de doi a unui optmiar — Hidden Peak. să urcăm controlînd mereu cu ceasul diferenţa de nivel urcată. şi să coborîm seara în rapel peste acelaşi perete. folosind de exemplu un sac de bivuac. cu posibilitatea de a relua escalada după trecerea ploii. care eliberează pietrele cimentate în gheaţă. trebuia să facem calea întoarsă pentru a fi la 6 dimineaţa ieşiţi din perete. întro singură zi. TRĂSNETUL Vara furtunile însoţite de averse de ploaie. eventual tot la adăpostul unui sac de bivuac.suferă de pe urma acestei degradări inevitabile. vara. 1). sub formă de adevărate avalanşe. este mult mai alunecoasă decît cea uscată. Fig. Un pericol deosebit îl prezintă stînca în timpul îngheţului şi dezgheţului succesive. ca şi ploaia torenţială. extrem de înclinat. 183. în combinaţie cu frigul şi vîntul. de aceea este necesar să verificăm toate prizele de mînă şi de picior înainte de a le folosi şi eventual să le solicităm numai prin apăsare. astfel încît pasajele cu prize mici şi aplecate în jos sau cele care se trec prin aderenţă (frecare) pot deveni de netrecut. în zona lipsită de căderi de pietre. noaptea.. Cînd ploua. Cînd am terminat ultimul rapel peste rimaya2 de bază se lăsase noaptea. În mulţi pereţi de gheaţă din Alpi folosisem această tehnică cu succes. De asemenea. Stînca deosebit de friabilă se recunoaşte după grohotişurile aflate la baza ei. . Fisurile şi hornurile ude sînt la fel de periculoase. în plus. toată vara. cînd apa îngheaţă şi se transformă în perdele de ţurţuri. În traseele din munţi de mare altitudine putem întîlni cascade.

distanţa minimă de securitate este de 15 m în înălţime. se vă luă poziţia ghemuit. fără a pierde vremea. Ţinut normal mai jos de acest nivel nu măreşte cu nimic pericolul. Metalul în sine nu atrage trăsnetul. De asemenea se vă evita staţionarea la intrarea unei grote. 184. Măsurătorile la doi pioleţi cu coadă de lemn au indicat cel puţin 500 000 ohmi între cap şi vîrf în stare udă şi de 1 000 de ori mai mult în stare uscată. chiar şi udă este bună. adînciturile sau grotele (fig. Este preferabil ca locul de legare să fie la gleznă şi nu la centură. 8. Se va evita în special orice posibilitate în care punctele de contact încadrează capul sau bustul. 184—8). pe cît posibil. sau să fie situată în mijlocul unui grohotiş. Trebuie ales. 7. O pantă inferioară de grohotiş. Se va evita legarea sub braţ. căci curenţii de pămînt o vor traversa. ceea ce constituie un mare pericol. sentimentul de securitate pe care-l dă o mică grotă sau o surplombă este înşelător. mai departe de orice stîncă verticală. Trăsnetul 3. destul de mare pentru a cuprinde şi picioarele. un amplasament protejat de impactele directe şi de curenţii de pămînt. de preferinţă. Obiectele uscate sînt mai bune decît cele ude. în timpul unei furtuni cu descărcări electrice. rapelul ţine de calculul probabilităţilor. Riscul este minim cînd coarda este de nylon. un loc uscat şi fără licheni sau o pantă de grohotiş. cu un mic bloc izolat ca loc de şezut este un bun refugiu. 184—7) în afară de cazul că sînt destul de spaţioase pentru a permite să te aşezi la mai mult de 1 m de perete şi să ai 3 m deasupra capului. rnai înalt şi cu mai mică rezistenţă electrică are mai mari şanse să servească de paratrăsnet decît pioletul. Nu sîntem de aceeaşi părere cu cei care cred că trebuie să te eliberezi de pioleţi. Punctul de fixare trebuie să fie aproape pentru a reduce gradientul de potenţial în lungul corzii. Trebuie evitată vecinătatea fisurilor ascendente pămîntoase sau umede. 2.sau creste expuse. o pantă sau chiar o ridicătură uşoară. Bineînţeles pioletul nu trebuie agitat deasupra capului. Poziţia ghemuit cu genunchii apropiaţi pare cea mai bună (fig. 183—2 şi 184—6).50 m. În caz de furtună iminentă. 6. Coarda de nylon este mai bună decît cea de cînepă sau bumbac. sînt aproape ferite de un impact direct (fig. unde există riscul de a forma o punte de scurtcircuit peste deschizătură. sub o pelerină sau un sac de bivuac. Dar o descărcare poate tăia coarda de rapel. nici pe un teren plat neprotejat. O grotă se poate afla la capătul unei fisuri venind de sus şi pe care se scurge apa. În plus. O coardă de fibre sintetice uscată. În mod deosebit se va evita atingerea peretelui cu o mînă. se vă căuta o zonă de protecţie. Se mai pot folosi bocanci cu talpă de cauciuc. 183—2). 183—3) şi în primul rînd de orice ridicătură. Dacă trăsnetul pare iminent sau loveşte prin apropiere este de recomandat a se căuta. un umăr sau cu capul. pe o ridicătură. raţiunea ne sfătuieşte să nu ne aventurăm pe munte. Cel mă bine este a-l aşeza culcat şi a pune pitoanele în rucsac sau a le depune alături la mică distanţă. 183— 1 şi 3). iar bucla de legare să aibă un joc pentru a mări izolaţia. Prezenţa lor măreşte cu puţin sau deloc pericolul electric şi lipsa lor o poţi regreta mai tîrziu pe teren alunecos şi ud. cu condiţia să nu constituie o ridicătură pe o suprafaţă netedă. trecînd prin corp. este de asemenea un bun loc de aşezat cu condiţia să fie detaşată de masa vecină. Locul unde te ghemuieşti trebuie să fie la cel puţin 1 m. O platformă. 9. Armătura metalică a unui rucsac culcată pe sol. Trebuie de asemenea evitată aşezarea într-o depresiune sau o groapă (fig. (fig. un rucsac. uscată şi cînd se atinge peretele numai cu picioarele apropiate. un sac de dormit împăturit. coada pioletului este de 100 şi 5 000 de ori mai rezistentă decît alpinistul. poate fi utilizată dacă te poţi aşeza pe ea fără ca picioarele să o depăşească. Dacă o astfel de furtună poate fi prevăzută. Fig. o cămaşă de lînă împăturită. Cu cît distanţa dintre diferitele puncte de contact cu stînca sau solul este mai mică. ferind astfel corpul. înfăşurată este excelentă. aşa cum s-a mai spus. În timpul furtunii însoţită de ploi şi descărcări electrice. Mijlocul unei creste este de preferat extremităţii ei. Este recomandabil să se izoleze punctul de contact cu stînca sau solul cu ajutorul oricărui material izolant avut la dispoziţie. Astfel. Poate fi mijlocul cel mai rapid de a scăpa dintr-o zonă periculoasă. Ridicătura pe care o formează peretele trebuie să fie cel puţin de 5— 10 ori mai înaltă decît a alpinistului ghemuit. Alpinistul prins de o furtună pe o brînă şi expus unei căderi în cazurile pierderii cunoştinţei sau apariţiei unei crampe musculare. Arborii înalţi sau izolaţi trebuie evitaţi. iar distanţa de la alpinist la piciorul peretelui nu trebuie să depăşească înălţimea peretelui. 4. rezistenţa unui piolet ud poate fi mărită prin ungere cu ulei de in sau ceară. cu atît mai bună este protecţia. În vecinătatea unui ac de stîncă. O piatră plată. Dacă te găseşti într-un loc expus la puţin timp înainte de a începe furtuna trebuie să cobori cît mai repede posibil şi să te depărtezi cît se poate de crestele expuse (fig. . de preferinţă mai mult. iar dacă ploua este important să se menţină uscate. Pe un teren degajat. Corpul alpinistului. Dacă nu. Descărcarea poate traversa deschiderea. 5. trebuie să se asigure (fig. dominate de un punct înalt vecin. 183—4) ale cărei margini sînt la o distanţă mai mică de 1 m—1. o glugă cauciucată. pitoane şi alte obiecte metalice cînd o descărcare pare iminentă. un obiect de îmbrăcăminte.

O mănuşă bună este cea cu un singur deget. Un rol important. în măsura în care se pot aplica. Prinşi de furtună. În sfîrşit. În cazul opririi contracţiilor cardiace se recurge la masaj. lăsînd liberă numai o parte a feţei cu ochii şi nasul. În cazurile în care respiraţia s-a oprit se recomandă metoda de ajutor prin respiraţie gură la gură. FRIGUL Combaterea frigului se face prin îmbrăcăminte şi încălţăminte corespunzătoare. Referitor la natura terenului şi la efectele posibile. Este dificil a stabili o regulă generală. şi puf) materialelor sintetice. Mănuşile trebuie să fie lungi. această ultimă pereche se poate scoate pentru uscare şi poate fi folosită şi ca încălţăminte de cabană. Îmbrăcămintea are rolul de protecţie contra frigului. Primul ajutor Primul ajutor cuprinde tratamentul uzual al şocului electric şi al arsurilor. trei bocanci suprapuşi. De aceea. Izolarea cea mai bună se obţine printr-un înveliş de aer. Pe de altă parte. Alpiniştii aflaţi în această situaţie îşi asigură cel mai bun adăpost culcaţi pe priciuri şi înveliţi în pături. Evitaţi pe cît posibil impactul direct şi efectele sale. Cele mai periclitate părţi ale corpului sînt extremităţile membrelor (degetele de la mînii şi de la picioare). Şocul electric se poate complica cu convulsii. nu credem că are vreo influenţă. iar materialul care înmagazinează cea rnai mare cantitate de aer este lîna naturală şi puful natural. precum şi o bună protecţie a regiunii renale. care se realizează prin îmbrăcarea unui pantalon cu partea din spate destul de înaltă şi prinsă cu bretele şi eventual prin purtarea unui brîu de blană la spate. glugi matlasată a pufoaicei şi gluga hanoracului. eventual căptuşit cu blană. se pot transpune doar cunoştinţele cîştigate din experienţă. Simplul fapt dă a vă aşeza pe coarda făcută colac la 1 m de perete. Îmbrăcămintea şi încălţămintea oferă cea mai bună protecţie în stare uscată. care să permită circulaţia liberă a sîngelui. variaţiile rezistenţei superficiale datorate stîncii contează puţin faţă de importanţa descărcării şi de apropierea punctului ei de impact. cît şi din interior (transpiraţie). în acest sens îl deţine sistemul de rezemare a rucsacului său a cadrului pe spate. Se ştie că un efect de primă importanţă îl are vîntul. passe-montagne de lînă. Asiguraţi-vă dacă şocul vă poală produce căderea şi păstraţi-vă pioletul. încălţămintea trebuie să fie de asemenea suficient de largă. Pentru combaterea transpiraţiei se cere ca îmbrăcămintea să permită o bună respiraţie a corpului. 4. cînd s-au rezolvat efectele mai grave ale şocului se vor trata arsurile. Umezeala poate proveni atît din exterior (ploaie. poate să vă scape de efectul nefast al trăsnetului. AVALANŞELE . În acest caz sînt necesare: o mănuşă obişnuită cu degetele tăiate şi o bună rezistenţă la frig din partea căţărătorului. Două-trei pulovăre subţiri sînt de preferat unuia gros. în funcţie de temperatură şi vînt. Şi din acest punct de vedere sînt superioare materialele naturale (lînă. Folositor mai poate fi un buzunar — manşon la hanorac. de izolator: împiedicarea pierderilor de căldură ale corpului şi a pătrunderii aerului rece. datorită măririi numărului de straturi izolatoare de aer. cu onrirea inimii sau cu contracţii neregulate ale muşchiului cardiac (fibrilaţii). trebuie să acţionaţi rapid. De exemplu. deci să nu fie perfect impermeabilă. cea de a treia pereche fiind de pîslă. zăpadă).10. încît să faciliteze folosirea a 2—3 perechi ciorapi de lînă. Efectul unui vînt puternic corespunde unei temperaturi mult mai scăzute decît cea reală. Concluzii Pericolul trăsnetului pe munte variază cu circumstanţele. Protecţia capului se face. În condiţii extreme se recomandă lenjeria de corp din lînă de angora. precum şi printr-o alimentaţie potrivită. cu căciuliţă de lînă. Gluga trebuie sa fie bine potrivită pe cap astfel încît să ofere o bună protecţie contra vîntului. Pentru căţărătura pe stîncă se cer degetele libere. în loc de a vă lipi de el. Într-una din revistele de specialitate se specifică faptul că pericolul este la fel de mare şi în refugiile sau cutiile de bivuac care uu dispun de paratrăsnet. de lînă sau de blană cu supramănuşă apărătoare de vînt. Diferitele modele de jambiere nu oferă decît o protecţie relativă. urcuşul să se facă întrun ritm potrivit. destul de largi şi asigurate cu un şnur trecut peste umeri. încît să nu oferiţi o trecere favorabilă curenţilor tranzitorii care se scurg la suprafaţa stîncii şi în lungul fisurilor. încălţămintea cu cel mai bun efect de protecţie calorică este cea denumită comercial „triplex". La mare altitudine şi geruri extreme se foloseşte îmbrăclrnintca matlasată cu puf natural (haina şi pantalonii). în afară poate de una secundară. O problemă nerezolvată este cea a împiedicării pătrunderii zăpezii în bocanc. astfel încît să nu apară transpiraţia. rămînînd un spaţiu suficient pentru picior. se vă ţine seama de cunoscuta regulă ca. pînă la cot. pentru acest caz se foloseşte îmbrăcămintea protectoare de vînt: hanorac şi suprapantalonii de vînt. izolaţi-vă de sol şi plasaţi-vă în aşa fel.

pentru a se auzi sau vedea. De aceea. are loc atunci cînd nu mai găseşte sprijin suficient pe reazemul format de neregularităţile terenului. Toate depunerile se fac în straturi. Atît la urcuş. cît şi la coborîş se vă merge la mică distanţă unul de altul. De asemenea. său fără să le încercăm mai întîi puterile într-un traseu uşor. prin straturi moi de zăpadă său la vibraţiile produse de către schiori.„Zăpada albă şi nevinovată nu este un lup în blană de oaie ci un tigru în blăniţă de miel". puternic. Timpul necesar creşte cu numărul participanţilor. În schimb. precum şi de cele ale serviciilor meteorologice speciale (în Alpi). de cea mai mare importanţă sînt condiţiile meteorologice şi stratificaţia zăpezii. în schimb. Condiţiile meteorologice şi ale zăpezii Felul zăpezii şi structura păturilor de zăpadă rezultă din condiţiile meteorologice. Mulţi cred că singura sau cea mai importantă cauză a avalanşelor este căldura. ale ghizilor de munte etc. prin aderenţă sau cimentare. pentru schimbările neaşteptate de vreme. înfuncţie de condiţiile meteorologice. pe cînd gerul aspru încetineşte tasarea. prin îngheţ cu stratul de bază sau cînd coeziunea interioară a păturii devine prea mică pentru a rezista la încărcarea adiţională. în condiţiile schimbărilor meteorologice. scrie un cunoscut alpinist. de exemplu. Ceaţa şi viscolul. Cauzele pericolului în funcţie de condiţiile meteorologice se pot clasifica în trei grupe: 1. foarte puţine care sînt permanent sigure. În caz de avalanşă. Pericolul avalanşelor şi urmările acestora pot fi şi sînt de multe ori fatale dacă nu se ţine seama de sfaturile celor cu experienţă acumulată în timp. Toate suprafeţele straturilor pot deveni ulterior suprafeţe de alunecare. 2. Nu abordaţi de unul singur un traseu căci orice accident mărunt ca ruperea unui schiu sau a unei legături. Schiorul cel mai experimentat sau cel mai bun cunoscător al locurilor vă merge înainte. îmbrăcămintea călduroasă. atunci cînd se produce moderat şi încet. sau o rănire uşoară pot deveni fatale. Alunecarea păturii. sub formă de avalanşă. un alpinist mergînd singur este pierdut. rămîne în urmă. pot transforma chiar turele uşoare şi coborîrile pe pîrtii mult circulate în acţiuni alpine foarte periculoase. în care. parţial sau total. în special pe ceaţă. În acest sens prezentăm instrucţiunile elaborate de Albert Gayl şi recomandate de Comisia Internaţională de salvare alpină IKAR: Generalităţi Există o diferenţă fundamentală între o tură de schi făcută iarna în zona alpină şi o coborîre pe pîrtia standard cu teleferic. Alegerea unui traseu se face în funcţie de cunoştinţele şi posibilităţile fizice ale celui mai slab participant. există timp favorabil avalanşelor de regulă perioade scurte. Pentru schiori. Pericolul creşte în timpul ninsorii şi scade abia cînd stratul de zăpadă nouă s-a tasat suficient după încetarea ninsorii şi s-a sudat de bază. Un alt schior bun. Pericolul de avalanşe depinde doar într-o măsură mai mică de teren. din contră. Nu există un teren propriu-zis favorabil avalanşelor. coborîrea nu trebuie făcută decît în caz de absolută necesitate. În nici un caz nu trebuie să se aştepte pînă cînd stratul de zăpadă nou creşte şi mai mult. Ninsorile abundente şi persistente duc adesea la pericolul general de avalanşe. în care acestea se declanşează de la sine. Pericolul avalanşelor Pericolul de avalanşă nu apare decît rareori simultan pe pante diferite. Chiar şi pantele cunoscute pentru pericolul lor pot fi temporar lipsite de pericol. Un traseu atacat cu o zi înainte poate deveni foarte periculos. de rezervă. survenite inopinat. în aceste situaţii trebuie să se acţioneze rapid şi cu cea mai mare prudenţă. eventual combinată cu vînt cald său ploaie. pe foarte multe pante. se vă ţine seama de sfaturile sau avertismentele localnicilor cu experienţă. adeseori chiar şi pe cele cunoscute în general ca „sigure". se va ţine seama de faptul . Aprecierea pericolului se face după următoarele considerente: A. apare pericolul acut de avalanşe. cu atît mai repede se produce acest fenomen. pentru a ajuta în caz de accident. să nu lipsească din echipamentul fiecăruia. poate muia pătura de zăpadă. tocmai căldura constituie un factor de pericol mai mic decît plăcile de zăpadă. Această greşeală a costat multe vieţi. Urmele existente trebuie verificate. declanşînd avalanşa. Din această cauză nu există pante care să fie periculoase în tot timpul iernii şi pe de altă parte. Încălzireă vremii sau înmuierea gerului are o influenţă favorabilă asupra tasării şi coeziunii păturii de zăpadă.. în legătură cu producerea avalanşelor. Nu se porneşte la drum cu persoane necunoscute în ceea ce priveşte posibilităţile lor fizice. De aceea. făcînd-o apoasă şi alunecoasă şi prin aceasta să-i răpească sprijinul interior sau sprijinul de bază. încălzirea puternică. Cu cît vremea este mai caldă. Dacă ninsorile abundente ne surprind în refugii la mare altitudine. Persoanele fără experienţă de munte trebuie să se limiteze la traseele marcate şi fără pericol de avalanşe şi să evite terenul alpin.

ca de exemplu plăci stîncoase. sînt depozitate deasupra unor cavităţi formate prin tasarea straturilor inferioare. 3. constituind un pericol. pantele expuse vîntului sînt. jgheaburi şi pante uniforme. este însoţit sau înlocuit mai totdeauna de pericolul mult mai „perfid" al plăcilor de zăpadă. sub culmi. În alunecare. pantele cu înclinare mai mică de 20O sînt sigure. Pe scurt: pericolul maxim pentru schior îl reprezintă avalanşele de plăci. — Văile înguste în formă de V. Pantele largi şi puţin reliefate impun întotdeauna o prudenţă mărită.că timpul următor înseninării este deosebit de periculos. placa se rupe în bucăţi sau se transformă chiar în pulberi. exceptînd cazul în care se află la baza unei pante repezi. Acest pericol se poate depista adeseori chiar pe teren de şes. — Spinările. Plăcile se menţin timp îndelungat în echilibru labil. fie bine presate. O pantă în terase este de obicei mai sigură. — Odată cu creşterea pantei creşte şi pericolul de avalanşă. care. — adeseori. se declanşează cel mai adesea atunci cînd sînt tăiăje de schiori în mijlocul sau lă baza pantei. B. căci ele sînt greu de identificat chiar şi de către cei experimentaţi. după transportul de zăpadă. şi terenul trebuie apreciat corect şi exploatat. — Cu cît baza unei pături de zăpadă sau suprafaţa straturilor superioare este mai netedă. Totuşi. văile întinse. — plăcile. ce dau impresia de siguranţă. — Deosebit de importantă este poziţia unei pante lată de direcţia vînturilor predominante. mergînd în axa văii. Aprecierea corectă a terenului condiţionează alegerea cea mai bună a drumului şi trasarea pîrtiei. Plăcile de zăpadă reprezintă cauza cea mai perfidă şi periculoasă a avalanşelor. fără fund propriu-zis. declanşate de el însuşi. gheaţă de gheţar sau straturi intermediare de zăpadă îngheţată. în timpul unei ninsori şi după ninsoare. pornind ca o avalanşă uriaşa. sub influenţa vîntului. La încărcarea cu greutatea schiorului. antrenînd şi pe schior în cădere. spre deosebire de vjungi. Acest semnal înseamnă pericol maxim pe pante. Acest pericol persistă adeseori timp îndelungat chiar atunci cînd semnele cunoscute lipsesc. chiar pe pante mici. — Sistemele de jgheaburi şi terenul din faţa lor sînt periculoase. transportă cantităţi mari de zăpadă şi le depune pe pantele înclinate. din diferitele ramuri. pătura de zăpadă aflată mai sus îşi pierde reazemul şi se desprinde. straturile destul de groase de zăpadă. Dar şi acest pericol dispare dacă recunoaşterea este făcută corect şi din timp. Atenţie însă: pericolul datorat ninsorilor abundente. prin aceea că pătura încărcată se lasă în jos cu un zgomot surd: „vum". — Împădurirea. o astfel de pătură se poate desprinde pe o întindere mare. cu cît este mai uniformă şi fără trepte. — Pantele cu pădure deasă sînt de obicei sigure. . Avalanşele de plăci de zăpadă sînt mai totdeauna declanşate de schiori. Prin aceasta. chiar de zăpada îngheţată. mai sigure decît cele ferite de vînt în care se depun cantităţi mari şi periculoase de zăpadă transportată. feţe înierbate. 1 Vezi figura 189 de la punctul 7 . pot deveni adevărate capcane şi trebuie evitate chiar de la urcuş.Cornişe e. reduce pericolul fără a-1 exclude total. spinări sau creste. În general. chiar rară. în formă de U şi văile largi reprezintă de obicei drumuri sigure de acces. în ce priveşte forma. — O pantă este cu atît mai periculoasă. cu atît mai uşor alunecă zăpada sub formă de avalanşe. de întindere şi grosime diferite. Terenul Pericolul de avalanşă depinde mai puţin de teren decît de starea vremii şi a stratului de zăpadă. Blocurile mari nu dau siguranţă decît în măsura în care se mai pot identifica. căci există posibilitatea de a se scurge mai multe avalanşe succesive. în schimb. muchiile şi crestele sînt de obicei linii sigure de mers. Pentru a recunoaşte acest pericol trebuie cunoscute şi respectate următoarele aspecte: — plăcile sînt generate mai totdeauna de vînt1. În partea adăpostită de vînt se află adesea aglomerări periculoase de zăpadă purtată de vînt. sub formă de plăci de zăpadă. fie sub formă de depozite uneori de mare densitate.

Se vor evita schimbările bruşte de direcţie şi săriturile. pentru a-l avertiza la timp iar la nevoie să-l caute. La nevoie se vă folosi o muchie îngustă. Toate celelalte considerente trebuie subordonate securităţii. la dispoziţia noastră o serie de aparate (fig. dar sigură pentru urcuş sau coborîş cu schiurile pe umăr. Aparat REDAR pentru radiolocaţia celor acoperiţi de avalanşe. se va lua poziţia ghemuit. nu reuşeşte decît rareori şi numai unor schiori foarte buni. — Dacă se constată posibilitatea unui pericol. — Schiurile şi beţele reprezintă ancore periculoase în caz de avalanşă. — Rămînerea la suprafaţă se poate obţine prin mişcări de înot către marginea avalanşei. — Dacă totuşi sîntem obligaţi să traversăm o zonă suspectă. muchiile şi convexităţile pantei.185). Dorinţa de somn trebuie combătută. se vor alege cît mai multe puncte sigure intermediare la adăpostul copacilor. forţa şi aerul de respiraţie trebuie economisite. Cînd nu se poate stabili cu precizie dacă o pantă este sigură sau periculoasă. Fiecare participant trebuie să-şi lege de mijloc un şnur roşu de 20 m. — Se va observă încotro este tîrît accidentatul şi punctul de unde dispare în masele de zăpadă în mişcare. Ea nu-şi are rostul decît dacă ne aflăm aproape de marginea avalanşei. de felul cum se organizează şi desfăşoară căutarea. — Dacă eliberarea prin efort propriu nu este posibilă. distanţa de localizare : 35 m . Dimensiuni: 21x66x112 mm1 . deci înainte de oprirea avalanşei. în caz de pericol. — Se va respecta distănţa dintre participanţi. şi să nu fim paralizaţi de frică. Dacă se cunosc locurile care prezintă pericole. Aceste considerente sînt valabile atît pentru urcuş. — Eliberareă de tot ce poate să împiedice: beţe. acestea trebuie ocolite. Curajul şi uşurinţa în aceste situaţii sînt reprobabile. schiuri. să ne putem elibera de tot ceea ce împiedică autosalvarea. printr-o coborîre laterală către un loc sigur. pe un camarad accidentat. aparate echivalente: Ortovox (R. Fig. iar mîinile se scot din curelele beţelor pentru ca. iar braţele se vor ţine în poziţia de apărare a boxerului pentru a proteja faţa şi a obţine un spaţiu de respiraţie. Ajutorul camarazilor Primele şi hotărâtoarele măsuri pentru salvare depind de camarazi. tîrînd după el capătul liber. Ceilalţi vor 1 Industria electronică pune. greutate: 215 g . — Alegerea corectă a traseului: se vor folosi spinările. frecvenţe : 157 kHz şi 2. — În timp ce un participant traversează zona periculoasă. De asemenea. chiar dacă ocolurile sînt mari. rucsac. zona de la baza pantelor fiind periculoasă.Comportarea în zona periculoasă În prevenirea pericolului de avalanşe nu ajută decît experienţa şi prudenţa. cît şi pentru coborîş. Pericolul de avalanşă trebuie evitat întotdeauna.275 kHz . Cu piei de focă la schiuri nu se reuşeşte. Surpriza şi panică pot fi fatale. curelele de asigurare ale legăturilor trebuie desfăcute (legăturile securit sar de la sine). în timp ce traversăm zona periculoasă trebuie să fim pregătiţi să facem faţă unei avalanşe. PIEPS (Austria) . deci încă în viaţă. ea trebuie evitată oricum.G. De aceea. de exemplu. ceilalţi îl ţin sub observaţie permanenţă de la punctele sigure. emite 2 500 ore non stop (echivalent cu 3 luni zi şi noapte) . Obiectele pierdute pot fi puncte de reper pentru stabilirea şi găsirea poziţiei accidentatului. Ea va fi astfel aleasă încît numai un singur alpinist să se afle la un moment dat în zona suspectă. Se ţine seama de faptul că partea centrală şi suprafaţă a avalanşei alunecă mai repede decît marginile şi straturile inferioare. . în caz de schimbare a vremii în timpul unei ture. iar dacă acestea sînt inevitabile. se trimite un participant pentru a cere ajutor. — Cînd alunecarea se încetineşte. fiind suspectă. Folosirea la timpul oportun a şnurului caracterizează pe cei experimentaţi. evitîndu-se văiugile. Ţinînd seama de acest punct şi de direcţia mişcării se stabileşte zona de căutare. Natura este mai puternică decît noi. şanţurile şi jgheaburile.F. De aceea. Barryvox (Elveţia). pentru a acţiona rapid şi corect. Comportarea în avalanşă — Încercarea de a ieşi din avalanşă. schiatul în zona suspectă trebuie evitat. în special şnurul de avalanşă. vă trebui să ne comportăm în consecinţă: — Folosirea şnurului de avalanşă este singurul mijloc simplu şi chiar sigur 1 de a descoperi în scurt timp.). stîncilor sau locurilor plate. căci resemnarea înseamnă moarte. Dacă această acţiune nu are succes. 185. de asemenea. pantele aflate sub cornişe. se vă merge cît mai pe sus posibil şi cu cea mai mare prudenţă. traversările lungi ale pantelor. — Se va cerceta mai întîi suprafaţa avalanşei unde se poate vedea o parte a corpului sau obiecte ce ies din zăpadă.

crapă dînd naştere la crevase. Pasajele periculoase trebuie parcurse cît mai devreme. — Accidentatul se aşază culcat cu faţa în jos pentru ca apa provenită din topirea zăpezii să se poată scurge din căile respiratorii. — condiţiile meteorologice. pentru popas vom alege locuri ferite de căderi de pietre. care se recunosc prin coloritul mai deschis din perete şi din grohotiş. blocuri şi turnuri. cu mică distanţă între alpinişti. ci chiar prin însăşi mişcarea gheţarului. Concluzii Pericolul de avalanşă depinde mai ales de condiţiile meteorologice şi de zăpadă. surplombant. în aceste condiţii. CĂDERILE DE PIETRE Căderile de pietre depind de trei factori: — natura rocii. Alţi factori de dislocare a pietrelor sînt ploaia şi lapoviţa. 5. Se eliberează imediat nasul şi gura. se poate considera în bună parte în afară de pericol. nefiind elastică. pietrele sînt antrenate de apa provenită din topirea zăpezii şi care şiroieşte prin şanţurile pereţilor. oricum. formează avalanşe de gheaţă care în mişcarea lor pot antrena alte turnuri. În pereţii orientaţi către est şi sud. 186). în locul n care panta se rupe într-un perete. culoarele şi hornurile. — forma reliefului. Fig. în care se adună şi se canalizează bolovanii (fig. Seracurile sînt îngrămădiri haotice de gheţuri ce se formează în zonele de ruptură ale gheţarilor. fie studiate în privinţa periodicităţii prăbuşirilor şi depăşite cu maximă viteză şi prudenţă. — Transportul se face în poziţia culcat lateral şi începe abia după reuşita reanimării şi după ce respiraţia şi pulsul au revenit la normal. printr-o slabă stabilitate a rocii şi bucăţi de rocă în echilibru labil. Schimbările bruşte de temperatură la răsăritul şi apusul soarelui favorizează căderile de pietre şi în special ale celor cimentate de îngheţul nocturn. De asemenea. în pereţii vestici şi nordici. suspendaţi la mare înălţime. În anumite condiţii meteorologice aceste canale trebuie evitate. Respiraţia artificială începe din momentul eliberării capului.continua să cerceteze sistematic zona unde se presupune a se afla accidentatul. Chiar dacă în Carpaţi pericolul căderilor de pietre este incomparabil mai mic . Acest echilibru este deranjat nu numai prin diferenţele de temperatură şi acţiunea vîntului. ci condiţii meteorologice propice provocării avalanşelor. al gheţarilor de pantă. Salvarea şi primul ajutor — După stabilirea poziţiei accidentatului. Stînca dezagregată de agenţii atmosferici se recunoaşte prin forma mai puţin înclinată a feţelor muntelui. de zăpadă. Prudenţa este. Soarele înmoaie zăpada de pe brîne. — În caz de pierdere a cunoştinţei se va face imediat respiraţia gură la gură. iar corpul se înveleşte cu lucruri cît mai călduroase. cu cozile schiurilor şi cu mîinile. Rocile sedimentare sînt mai friabile şi mai periculoase decît rocile eruptive. pe cît posibil înainte de răsăritul soarelui. Cele mai periculoase cauze sînt plăcile de zăpadă. Cine cunoaşte aceste lucruri şi se comportă în consecinţă. 186. Pentru a ilustra mai bine pericolul căderilor de pietre menţionăm că viteza pe care o pot atinge pietrele în cădere liberă este de 720 km/oră. Pe parcurs se controlează din nou respiraţia şi pulsul. timp îndelungat după producerea rupturii. Cu cît turnurile sînt mai zvelte. punînd în mişcare pietrele. Avalanşele de gheaţă se formează nu numai în zonele de ruptură ale gheţarilor de vale. folosind sonde improvizate: beţe de schiuri întoarse sau beţe fără rondele. cu atît echilibrul lor este mai labil. Practic. Turnurile prăbuşindu-se. să alegem traseul pe muchii şi creste. Formele de relief care favorizează căderile de pietre sînt vîlcelele şi şiştoacele. gheaţa. în privinţa căderilor de pietre. se sapă rapid. unde gheţarul care se scurge formează o cascadă. după-amiază. zonele de seracuri reprezintă un pericol permanent şi trebuie fie ocolite. O atenţie specială trebuie acordată rupturilor proaspete de rocă. De asemenea. declanşate de schiorii înşişi. Vom prefera. ci şi la capătul inferior. Cum se traversează un culoar pentru a reduce pericolul căderilor de pietre În cazul mai multor participanţi se vă merge grupat. dar cu atenţie. Operaţia se face într-un loc ferit de avalanşă. un adevărat labirint în mişcare continuă. Aceste locuri se caracterizează. — Numai găsirea rapidă. Aceste zone apar la treptele văii. Nu există zone deosebit de periculoase. cea mai bună protecţie. într-un răstimp de maximum 2 ore oferă speranţa de supravieţuire a celui prins în avalanşă. dezgheţul se produce în primele ore ale dimineţii. prin pantele de grohotiş şi pietrele căzute în zăpadă la poalele pereţilor.

În cazul crevasei în A. CREVASELE Acest pericol nu apare decît în zonele cu gheţari (fig. uşurinţa. În Carpaţi. Gheţar a. 189. în Alpi. CORNIŞELE Cornişele se formează prin acţiunea vîntului. unde gheţarul se rupe de peretele de gheaţă (Bergschrund. ceaţa. Nu orice creastă prezintă obligatoriu o cornişă: aceasta nu se naşte decît atunci cînd vîntul bate dinspre partea mai lină către cea abruptă. îngustîndu-se către partea inferioară. — pe marginile gheţarului. caracterizate prin crevase longitudinale. unde predomină crevasele transversale. zonele haotice cu labirint de crevase şi turnuri (seracuri) ale cascadelor de gheaţă. spre deosebire de zăpada veche — firn. chiar de către alpiniştii cei mai buni. Numeroaselor feluri de crevase ascunse de zăpadă. 189). secţiune longitudinală Fig.decît în alţi munţi cu altitudini mai mari. în cazul crevasei în V. înfumurarea. singura posibilitate de trecut către zonele mai înalte. singura măsură rămînînd parcurgerea zonelor respective în cea mai mare grabă. Pe lumină bună se poate recunoaşte traseul unei crevase. de la prima parcurgere (1951) încoace. ruptura se poate produce după un unghi de alunecare care cuprinde o parte din zona socotită sigură. morenele. Acest pericol este cu atît mai mare cu cît prăbuşirile nu pot fi prevăzute nici măcar cu aproximaţie. grosimea şi consistenţa acesteia. cornişa nu se mai poate forma. Fig. 7. PRĂBUŞIRILE DE GHEAŢĂ Acest pericol este caracteristic munţilor de mare altitudine — Himalaya. în schimb. fie sub acţiunea agenţilor atmosferici — temperatură. un alpinist neasigurat cade pînă la fund. Linia de ruptură nu este întotdeauna verticală. ale gheţarilor se ocolesc. Traversarea unui gheţar se face cel mai bine dimineaţa. c. — în locurile unde valea se îngustează sau se lăţeşte. în timp ce lumina difuză. — pe marginea căldării glaciare. Secţiune printr-o creastă cu cornişă de zăpadă 8. b. lipsa de experienţă. ceaţă şi întuneric li se adaugă neglijenţa. Mersul solitar pe gheţar trebuie oricum evitat. rimaye). 6. unde la contactul cu roca încălzită de soare ia naştere crevasa marginală (Randkluft. trebuie totuşi să se ţină seamă şi să se ia toate precauţiile şi în primul rînd purtarea căştii de protecţie. În cazul în care pe fundul crevasei este apă. Cea mai cunoscută şi una din cele mai periculoase este cascada de gheaţă a gheţarului Khumbu din drumul cunoscut către Everest prin Căldarea Vestică (Western Cwm). Zăpada proaspătă este afînată şi nu rezistă la supraîncărcare. Fig. Pericolul constă în ruperea cornişei fie sub greutatea alpiniştilor. cît timp zăpada este îngheţată. Pericolul crevaselor este în general subestimat. corpul alpinistului se poate înţepeni în timpul căzăturii în aşa fel încît o eliberare nu mai este posibilă fără intervenţia partenerilor. singura metodă rămînînd sondarea cu pioletul sau cu băţul de schiu făcută cu mare grijă pas cu pas. 188. Mersul pe gheţar este cu atît mai periculos cu cît gheaţa este acoperită de zăpadă care maschează crevasele. Acestea sînt denumiri date după aspectul crevasei văzută de sus. de regulă. vînt. prin prăbuşirea nu numai a unor turnuri dar chiar a unor pereţi întregi de gheaţă de lungimea unei străzi şi înălţimea unor blocuri de locuinţe. — în locurile de schimbare de pantă. În schimb. trepte — unde apar crevase în cruce. care şi-a cîştigat o faimă tragică prin numeroasele accidente mortale întîmplate în decursul anilor. 187—188). în Himalaya aceste cascade de gheaţă reprezintă. rimaye. Crevasele sînt mai numeroase în următoarele zone: — în zonele convexe — spinări. 187. neatenţia datorată lipsei de tehnică sau oboselii. zăpada proaspătă şi întunericul fac imposibilă depistarea optică. îngustîndu-se către partea superioară. suprafaţă. care transportă zăpadă din partea bătută de vînt către cea ferită (fig. dacă vîntul bate în sens contrar. sau a literei V. . alpinistul căzut poate muri în decurs de cîteva minute prin răcire generalizată. În secţiune transversală crevasele pot avea forma literei A. crevasă periferică). Crevase cu secţiune în A şi în V Rezistenţa podurilor de zăpadă este în funcţie de felul cum s-a depus zăpada. prăbuşiri de gheaţă nu există.

din material plastic. pe gheaţă.10 m. Dar noţiunea complexă de schi alpin nu cuprinde numai coborîrea ci şi urcuşul. îngheţată la suprafaţă sau adîncime. Fig. de pericolul de avalanşă (vezi cap. pe o formă de relief convexă (muchie. scurte. În zonele de seracuri cu crevase sau la trecerea unor poduri peste crevase nu se merge concomitent. III). În timpul coborîrii nu se admite nici o greşeală. cu mijloace mecanice de urcuş. 191. Bocancii “combi" (fig. 192. cu condiţia să-şi sincronizeze perfect mişcările. suprafaţa de contact cu zăpada trebuie să fie suficient de mare pentru o bună comportare a schiului. Mai uşor se poartă schiurile cu ajutorul unor chingi. cît şi la coborîş. peste creste de mare altitudine. zăpadă tasată. Pe distanţe scurte. Urcuşul pe gheţar se face conform celor expuse la capitolul II „Tehnica de gheaţă". zăpadă veche — firn — cu toate particularităţile şi pericolele ei. Coborîrea părţilor mai înclinate se face cu asigurarea de coardă sau chiar în rapel (cornişe. care îşi propun coborîrea marilor pereţi şi culoare de gheaţă cu o înclinare de 45—60° şi care pînă de curînd reprezentau terenul exclusiv de activitate al alpiniştilor de performanţă. 192) permit o bună mişcare a piciorului la mers pe teren plat sau urcuş. văiugă). Cel mai bun schior merge ultimul. Bocanc „combi" în funcţie de aceste situaţii se alege traseul în serpentine sau direct pe linia de cea mai mare pantă. legătură de schi-turism. în primul rînd. Schimbările de direcţie se anunţă în prealabil şi se fac cu coarda întinsă. pioleţi. în bandulieră. Schiul extrem Fig. mersul pe teren plat şi pe creste mai mult sau mai puţin accidentate. b. se face ţinînd seama de condiţiile de securitate şi. rupturi de pantă). spinare) sau concavă (vîlcea. coardă şi pitoane de gheaţă. Al doilea trebuie să fie atent să nu treacă peste coardă şi e-ventual să dirijeze coarda cu băţul de schiu. Urcuşul cu schiurile în picioare nu se poate face decît pe pante moderate şi condiţii bune de zăpadă. în care caz mîinile rămîn libere şi echilibrul este mai bun. Printre cele mai frumoase performanţe ale schiului alpin se numără lungile traversări de masive. bocanci combi. mijlocaşul merge cu o carabinieră alunecătoare pe coardă (fig. căzăturile nemaiputînd fi oprite. 190). practicat de un număr din ce în ce mai mare de schiori-alpinişti.60 m. 100. de lungime egală cu înălţimea schiorului. Coborîre pe schiuri a unui gheţar. Pe teren plat se aplică tehnica schiului de fond. Îmbrăcămintea se alege din material “antiderapant” cunoscut fiind că ţesăturile obişnuite din material plastic lucios pot duce la accidente grave. SCHIUL ALPIN Alpiniştii înţeleg prin schi alpin ca ramură a alpinismului. Schiurile (fig. cu clape. schiuri “compact”. nu reprezintă pentru alpinişti decît un bun prilej de învăţare a tehnicii de coborîre şi ocolire. chiar dacă zăpada este uşor îngheţată. cel mai bine se descurcă o coardă de doi.CAPITOLUL IV. 193. de 1. suficient de înalţi şi care. astfel încît cei doi schiori să se afle pe aceeaşi verticală. atît la urcuş. în cîteva secunde. acel schi care se practică în munţi în afara pistelor. pe teren dificil şi implicit periculos. cu urcuşuri pe vîrfurile din vecinătatea „traseului de înălţime" (haute route).e. Fig. 191). 193) pot fi lungi (normale). pentru a compensa astfel lungimea redusă.90—2. Schiurile scurte şi cele compacte sînt mai late decît schiurile normale. cînd gheaţa este acoperită cu un strat de zăpadă moale. Ca un corolar al schiului alpin este „schiul extrem“ (fig. care se prezintă într-o multitudine de forme: zăpadă afînată nouă sau pulver. în special la afundare în zăpadă . 190. Dezavantajele sînt evidente: greutatea schiurilor adăugată la cea a rucsacului. după împrejurări. 65 şi 55 cm lungime Echipamentul şi materialele necesare la schi alpin.c. care permite o înaintare rapidă. cu asigurare de coardă.d. cu şireturi şi şanţuri pentru fixarea legăturilor de schiuri. La coborîrea pe gheţar. În cazul corzii de trei. fie la picioare. specialişti în tehnica de gheaţă. Schiu compact. Un auxiliar deosebit de preţios sînt pieile de focă cu ajutorul cărora se poate urca practic orice pantă „schiabilă". se pot schimba din poziţia „mers" în poziţia „coborîre". schiurile se poartă fie pe umeri. Căci tehnica de bază este aceeaşi cu menţiunea că. iar pentru coborîrea pe schiuri pot fi strînşi bine pe picior. dezechilibrarea care poate fi periculoasă pe pantele expuse. În afara bocancilor clasici de munte. colţari. Ceea ce în limbaj curent se numeşte schi alpin şi se practică pe pîrtii bătute. Alegerea traseului. schiul din afara pîrtiilor se practică pe zăpadă nebătută. înfundarea piciorului în zăpadă adîncă şi afînată.30—1. care se realizează în mai multe etape. sau şi mai bine pe rucsac. PE SCURT DESPRE … 1. înarmaţi cu colţari. schiuri scurte „Firngleiter" de 120. există astăzi bocanci speciali de schi alpin care îndeplinesc aceste condiţii. într-o zonă de crevase La urcuş. ori pe pante înclinate schiurile se poartă pe umeri. de l. Coborîrea acestor pereţi şi culoare nu se poate face de regulă decît în condiţii favorabile. precum şi de antrenament. Dificultăţi tehnice mult mai reduse prezintă schiatul pe gheţar. Fig. Coborîrile se fac pe feţe şi pe văi.

sac pentru picioare sau sac de dormit. ca pentru orice activitate sportivă. cu rucsacul în spinare. lemn sau material plastic. cu legături normale de schiuri alpine sau legături de piele cu şireturi (pentru cele mai scurte alunecătoare). în special pe zăpadă îngheţată. a doua. alpiniştii folosesc alunecătoare pentru zăpadă firn. dimpotrivă. În afara schiurilor normale şi scurte. cu urcuşuri şi coborîşuri în echipament de munte. În aceste împrejurări. cuprinzînd îmbrăcăminte de schimb. pe sub . întrucît curelele se agaţă şi. Alt dezavantaj al pieilor fixate cu curele este că nu se întind suficient de bine. Locul de bivuac trebuie ales. permiţînd adunarea zăpezii între talpa schiului şi pielea de focă. Ne mărginim să spunem că ea este cea învăţată pe pîrtie şi că la coborîre trebuie mers cu viteza pe care ne-o permite tehnica noastră proprie. De asemenea. să fixeze bine nu numai călcîiul dar şi întregul picior. Pieile de focă. întrucît depăşeşte cadrul ei. special concepute pentru schiul alpin şi diferite de cele folosite pe pîrtie. — orice căzătură poate avea urmări neplăcute pentru organismul omului. dealtfel. Aceste condiţii sînt îndeplinite de o serie de legături ce asigură securitatea pentru vîrful şi tocul bocancului. dezavantaj major în cazul zăpezii lipicioase. în plus. Există schiuri de fond cu suprafaţa de alunecare prevăzută cu „solzi". alimente. canturile joacă un rol esenţial în conducerea schiului. dispunînd de cel puţin djouă poziţii. permiţînd totuşi alunecarea înainte. Beţele de schiuri se aleg după gustul fiecăruia. folosind piei lipite trebuie să ştim că aderenţa poate scădea rapid. mai lungi sau mai scurte. luxaţiile şi fracturile picioarelor. Pentru orice eventualitate. Este bine să contăm numai pe ajutorul din partea camarazilor. Nu insistăm asupra antrenamentului şi tehnicii de „schi extrem". din aluminiu. astfel încît să evităm orice căzătură: — o căzătură cu rucsacul în spinare înseamnă o ridicare dificilă. piolet. pentru a evita entorsele. la urcuş sau la coborîş nu este expusă în această carte. Avantajul pieilor lipite este că permit o alunecare mai bună. în orice traseu mai lung trebuie luat un sac de bivuac. se cere ca pieile de focă să poată fi uşor fixate pe schiuri şi scoase la nevoie. Ele trebuie să fie bine ascuţite. — ajutorul într-o regiune de munte izolată vine de obicei foarte tîrziu. ales ferit de ploaie şi zăpadă. echipament de bivuac. înainte de lăsarea nopţii. Este de preferat să coborîm în rapel o lungime de coardă la un loc favorabil. colţari. 2. Fixarea se face fie prin lipire. legătura trebuie să se desprindă uşor în caz de accident.de pluş — împiedică cu părul lor alunecarea înapoi a schiului. care. Ceara de schiuri este indispensabilă în cazul zăpezii colante. Lipirea se face cu ajutorul unei ceri speciale sau folosind piei cu suprafaţa aderentă. BIVUACUL Lupta împotriva frigului constituie o problemă de bază la organizarea bivuacului. care se pot transforma în alunecări imposibil de frînat şi căderi peste trepte stîncoase sau chiar pereţi. reducîndu-i considerabil forţele. înaintea coborîrilor mai lungi ele trebuie scoase. Prima trebuie sa permită ridicarea călcîiului într-un mers confortabil. nu-şi găseşte teren de aplicare în Carpaţi.afînată. ce pot fi uşor schimbate: poziţia de mers pe teren plat sau urcuş şi poziţia de coborîre. se impune un antrenament adecvat. Materialele plastice şi metalul au înlocuit în cea mai mare măsură lemnul folosit la construcţia schiurilor. riscă să fie tăiate de canturile ascuţite ale schiului. Pe de altă parte. care poate deveni o adevărată calamitate în zilele calde sau chiar şi sub influenţa căldurii de radiaţie. naturale sau artificiale . necesitînd o întreţinere atentă. Tehnica de mers pe teren plat. permiţînd o conducere corectă a schiului. În acelaşi timp. care elimină pieile de focă. — deosebit de periculoase sînt căzăturile în teren dificil. se alege şi echipamentul necesar: pufoaică. în funcţie de înălţimea corpului şi de tehnica de coborîre aplicată. În cazul în care bivuacul este prevăzut în planificarea traseului. Un loc bun de bivuac trebuie căutat din timp. care oferă un bun adăpost împotriva unei averse şi poate salva viaţa în caz de scădere bruscă a temperaturii. dar deocamdată schiurile alpine nu se produc cu astfel de suprafeţe aderente. pe cînd pieile fixate cu curele fac faţă acestor condiţii. în cazul unui schiu umed sau acoperit cu o peliculă de gheaţă. Pentru mers pe teren plat şi urcuş sînt favorabile beţe ceva mai lungi şi cu rondele suficient de mari ca să nu se afunde în zăpadă afînată şi să ofere un bun punct de sprijin. Legăturile de schiuri alpine sînt special concepute. de 55—120 cm lungime. fie prin curele cu diferite sisteme de legare şi întindere. Pentru schiul alpin. care costă timp şi energie. caracteristică zilelor însorite şi calde. lipindu-se în straturi de 5— 20 cm şi împiedicînd alunecarea schiului. decît să căutăm un loc aflat mai sus într-un traseu necunoscut. Frigul şi lipsa de somn influenţează starea generală a alpinistului. pe cît posibil.

O mare atenţie trebuie acordată autoasigurării. 3. Criteriul principal în alegerea locului de bivuac este ca acesta să fie uscat. vîlcelelor sau hornurilor expuse căderilor de pietre. adică să se lase în ea. aceste locuri trebuie evitate (vezi cap. Locurile de bivuac înguste şi înclinate se echipează cu o balustradă de coardă şi bucle pentru picioare. cu metoda de asigurare UIĂ — nod semicabestan. Aceste corturi pot fi astfel realizate încît să nu necesite ţăruşi. primul pregăteşte următorul rapel. ciocan. cu patru sau mai multe feţe. se poate cobori prin căţărare. 194). Cortul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: — să fie uşor. — uşor de montat. Eventual vara se poate prevedea un acoperiş suplimentar. Chibriturile trebuie bine asigurate împotriva umezelii. sau pentru o mai bună izolare calorică. Partenerii mai slabi se asigură cu nodul Ronsdorf — Prusik (nodul Prusik cu carabinieră). impermeabil. ajungînd pînă la umeri. Pentru bivuacul în perete s-a imaginat cortul combinat cu un hamac agăţat într-un singur punct fix — piton (fig. Se preferă un material neimpermeabili-zabil care. Cînd se planifică bivuacul se iau în traseu doi saci: pentru cazul că locul e atît de îngust încît nu este spaţiu pentru doi alpinişti. 195). eventual în apropierea unei crevase potrivite care poate oferi adăpost în caz de furtună. Pe cît posibil se foloseşte pentru coborîre traseul de escaladă cunoscut dinainte şi echipat cu pitoane de asigurare în regrupări. Un acoperiş perfect impermeabil provoacă prea multă apă de condens. trebuie schimbată folosindu-se toate obiectele de îmbrăcat disponibile. fiecare trebuind să stea separat. fiind îngreuiat cu carabiniere. 194. Dacă acest lucru nu este posibil.5 — 3 kg. al doilea servind pentru asigurare. În caz de oboseală. sau sub formă de piramidă. la fel rucsacul.surplombe sau în grote. — permeabil la vapori de apă. Dacă bivuacul se face pe o pantă de gheaţă (fig. Firele văilor. de asemenea. Cort-hamac „Bulterfly" agăţat într-un singur piton Bivuacul pe gheaţă se evită prin retragerea pe unul din malurile stîncoase. ca rezervă în caz de pierdere a unui sac. pentru ca acestea să nu atîrne în gol. Un sac de bivuac se întinde în chip de acoperiş. înainte de plecarea în rapel se verifică dacă capetele corzii de rapel ajung la o platformă. care acum vor folosi pentru rapel. Îmbrăcămintea. — să aibă un fund impermeabil. pentru a fi ferit de alunecările de zăpadă. În timp ce coboară al doilea. În caz de pericol de trăsnet. apară şi de ploaie. Toate obiectele (carabiniere.. Dacă sîntem obligaţi să coborîm în necunoscut. Colţarii se scot din picioare şi şireturile bocancilor se slăbesc pentru a permite buna circulaţie a sîngelui. Al doilea sac de bivuac se trage de jos peste picioare. se caută un loc ferit de vînt. pentru apărare împotriva frigului. —30°. Coarda strînsă colac poate forma o pernă. În general. acoperişul simplu este suficient chiar şi iarna la temperaturi de —20°. pentru ploaie. Forme de cort. cu două pante. Începînd cu gradul IV (gradul 2a—2b în Carpaţi) se coboară în rapel. de sus. partenerii mai slabi trebuie asiguraţi de sus. Se montează în mai puţin de 1 minut. se sapă cu pioletul un loc în care să se poată sta confortabil şi se fixează cel puţin un piton de gheaţă pentru fiecare participant. metalică sau din fibră de sticlă. rapelul se face pe un singur fir. 195.). pitoane. cu vizibilitate redusă. pitoane. Locul de bivuac săpat cu pioletul se prevede cu şănţuleţe pentru evacuarea eventuală a apei. în special lenjeria de corp udă. Un cort ideal ar trebui sa nu lase nici să intre frigul de afară. împotriva frigului din timpul nopţii se mai folosesc şi mişcările de braţe şi de picioare. Foarte important este să dispunem şi de un reşou. un astfel de cort conceput pentru expediţii are faţa interioară de mătase. O suprafaţă netedă care permite un somn confortabil este al doilea criteriu. Avem de ales între cort clasic cu acoperiş trapezoidal. Fig. Sacul de bivuac e bine să fie atîrnat de perete cu ajutorul a două pitoane. Greutatea pentru un cort de 2—3 persoane este de 2. III. Coarda de rapel se fixează în acest caz cu nodul de cabestan în piton. În general se admite că. 195) stă la baza unui bivuac confortabil şi este obligatoriu în alpinismul de iarnă şi în expediţii. nici să iasă căldura din interior. cu armătură simplă. formînd un cort. Formele diferă. în . cel ce coboară primul trebuie să se folosească de coarda de asigurare drept sprijin. Amenajarea bivuacului în gheaţa Fig. încălţăminte şi alte obiecte personale) trebuie asigurate împotriva căderii. bine întins.. mai ales în timpul ploilor vor fi evitate. Pentru economie de timp. pînă la gradul III de dificultate UIĂ (în traseele din Carpaţi pînă la gradul Ib —2a). fiind filat pas cu pas. Cel mai slab căţărător coboară primul. Cortul (fig. semicilindric sau cu cupolă emisferică. RETRAGEREA Metoda aleasă pentru coborîre depinde de gradul de dificultate şi de forma de relief. Acesta se poate trage şi peste picioare.

autor al unor cărţi şi al unui manual de alpinism. Din această cauză. Căderea în coardă reprezintă. la cca 9 m pe coarda ce atîrnă liber în urma lui. care apar. colaborator îndelungat al UIĂ în problemele de tehnică a securităţii. mersul solitar vă rămîne totdeauna o noţiune abstractă". născut la Trento în 1929. sintetizează cele expuse în capitolele I şi II. la platforma de plecare. Cel ce asigură trebuie să fie în orice clipă capabil de a re/ista unei forţe de o tonă. enunţate de Werner Munter2. alpinistul coboară pentru a recupera pe cea mai de jos. şi nu trebuie niciodată să se rişte în mod conştient. autor a numeroase premiere în Alpi şi Anzi (Cerro Torre). în cazul accidentării coechipierului său. Deosebit de riscante sînt pasajele de căţărătură liberă cu distanţă mare între pitoanele de asigurare şi în care autoasigura-rea căţărătorului solitar devine iluzorie. 2 Werner Munter: ghid elveţian. legat normal în coardă. Plecînd de la un piton şi apreciind distanţa pînă la pitonul următor de 4 m. 196. alpinistul. Ciupercă cioplită cu pioletul în gheaţă pentru rapel 4. 1. alpinistul fixează coarda de asigurare în pitoane. totdeauna un pericol de moarte. În traseele artificiale prevăzute cu „scări de pitoane". 2. după „ciuperci" tăiate cu pioletul în gheaţă (fig. supranumit „Păianjenul Dolomiţilor". — să-şi spună că poate să se caţăre singur. întrucît nu vom dispune de suficiente pitoane de gheaţă pentru rapel. indiferent de înălţimea posibilă de cădere. Această asigurare prezintă însă incomparabil mai puţină garanţie decît cea a secundului. pentru a putea reveni. asigurîndu-se în ele. iar Federaţia Română de Turism-Alpinism interzice membrilor săi mersul solitar. Forţa de şoc este forţa maximă care acţionează asupra celui ce cade şi asupra celui ce asigură în momentul alungirii maxime a corzii. Cele 20 de reguli de bază ale securităţii alpinistului. Bucla o prinde cu o carabinieră în centura de legare în coardă. să rămînă pe loc fără să conteze însă neapărat pe o acţiune de salvare din afară. Coborîrea în rapel se face numai în cazul rupturilor de pantă verticale. de regulă. sub pedeapsa excluderii. în lipsa pitoanelor. cu singura condiţie de a face tot posibilul pentru a evolua în propria sa marjă de securitate. Orice alpinist poate să ajungă totuşi în situaţia de a fi obligat să se caţăre singur. Fig. Coborîrea pe vîrfurile frontale ale colţarilor este oricum mai delicată decît urcuşul şi necesită atenţie şi îndemînare sporite. — să reflecteze la fiecare gest. se poate face. întrucît în caz de cădere pitoanele şi coarda sînt mult mai solicitate. prin căţărare. Alpinistul trebuie să-şi aleagă traseul întotdeauna sub limita posibilităţilor sale. Astfel asigurat el vă merge pînă la pitonul următor. unde vă repeta operaţia. A face alpinism înseamnă ca în oricare clipă să aplicăm metodele cunoscute la situaţiile noi. carabinierele şi coarda ţin. rămîne totuşi lovirea de perete în plină viteză de cădere. la nevoie. După caz. AUTOASIGURAREA CĂŢĂRĂTORULUI SOLITAR Se face cu ajutorul corzii ca şi în cazul prezenţei secundului. Un căţărător aflat în mod accidental singur în perete trebuie să ţină seama de următoarele sfaturi: — să nu cedeze la panică şi să păstreze o strictă luciditate. vă încerca să continue urcuşul. Rapelul. vom folosi asigurarea cu nod Ronsdorf—Prusik. Mai bine să consume un timp mai îndelungat pentru a efectua manevrele cunoscute decît să caute să inventeze metode îndoielnice. îşi va face un nod de mijloc („coada vacii"). iar coarda o trece prin carabiniera din piton. autor de ghiduri alpine. 196). Căţărătura solitară nu este un lucru imposibil ci doar o situaţie nouă. . să se auto-asigure în orice moment în care marja de securitate devine prea slabă. Această forţă este independentă de 1 Cesare Maestri: alpinist şi ghid italian. alpinistul poate folosi pentru asigurare şi înaintare patru scăriţe. — să nu improvizeze nimic. de exemplu. aşa cum indică Cesare Maestri1 în cartea lui. În pereţii de gheaţă.surplombe. fiecare manevră. lăsînd suficientă coardă (dublă) liberă pentru a ajunge la al treilea piton. pentru cel care cade. După ce atîrnă succesiv în pitoane cele patru scăriţe. sub sarcina corpului căzut. vienezul Karl Lukan scrie: „pentru un alpinist care vrea să ajungă la adînci bătrîneţe. chiar cu cea mai bună asigurare. Presupunînd că pitoanele. Specialistul în mers solitar Reinhold Messner scrie: „Cu un nod Prusik la centură puteam să-mi dau singur coardă şi să reduc la minimum distanţa de cădere eventuală". coborîrea se face. avînd în acelaşi timp la îndemînă două bucle Prusik. să coboare sau dacă nu este posibil altceva. Ajuns în regrupare. coboară în rapel pînă la pitonul de plecare şi urcă apoi din nou pasajul pentru a recupera carabinierele.

8. În acest caz vom folosi o carabinieră de 2 800 kg sarcină de rupere. 8. 4. fără pitoane intermediare. dacă pitonul următor nu-l putem atinge decît prin căţărătură liberă. rezultă un factor de cădere de 0. Din acest calcul simplu rezultă că. este de 1 270 kg. Lucrul mecanic necesar pentru reţinerea corpului ce cade este realizat atît de cel care asigură. Pentru a nu se depăşi presiunea maximă admisibilă de 1 200 kg sînt necesare în stînca verticală cel puţin două pitoane intermediare. Aceste semicorzi se testează la 40 kg sarcină căzătoare şi nu pot reţine o cădere extremă a unei greutăţi de 80 kg. prin frînare (frecare). Pitoanele intermediare suportă valoarea dublă a şocului. nu trebuie să fixăm decît un fir de coardă. iar forţa de şoc în cazul unei corzi. . conform normelor UIĂ. pitoanele de regrupare. ultima regrupare fiind direct sub surplombă. Dacă unghiul este mai mic de 180°. iar dacă aceasta nu este posibil. La o întoarcere de 180° a corzii. Deasupra primului piton. la 3 m. începînd de la 800 kg se produc răni la coşul pieptului. aşa cum se întîmplă practic. înălţimea de cădere vă fi mai mică de 5 m.75. O asigurare fără autoasigurare este nulă. — Lucrul nodurilor şi amortizarea corpului celui ce cade şi celui ce asigură. Factorul de cădere maxim este egal cu 2 şi se realizează în cazul unei căderi libere pe verticală fără frînare şi fără piton intermediar. Din aceste considerente a fost necesară stabilirea următoarelor d ouă reguli: 3. Dacă de la un piton ajungem la următorul. în cazul unei corzi de 11 mm şi factorul de cădere de 1. cu un şoc de 620 kg. Or. Deasupra celui de al doilea piton. în acest caz.75=2 100 kg. factorul de cădere maxim va fi ——1.6. o căzătură este mai uşor de suportat în a doua parte a lungimii de coardă întrucît lungimea activă a corzii care amortizează şocul este mai mare şi preia o cotă parte mai mare din energia de cădere. Cu cît creşte înălţimea de cădere. deci. depărtate între ele. 9. nu este suficientă o asigurare după un colţ de stîncă. Este interzisă introducerea a două semicorzi sub 10 mm diametru. pentru cel ce asigură — factorul de cădere. iar la peste 1 200 kg rănile pot fi mortale. fie nodul în 8) să fie lejer. înainte de primul piton. la cca 2 m şi la 10 m deasupra regrupării. Aceasta reprezintă o forţă maximă de 1 200 kg x 1. decît în pasaje artificiale la care înălţimea de cădere nu depăşeşte 3—4 m. rezultă un factor de cădere cu un şoc de 1 270 kg. astfel încît forţa de şoc este constantă. Autoasigurarea la regrupare trebuie făcută cît mai scurtă şi la cel puţin două pitoane. Legarea în coardă în zona abdomenului este considerată un act de sinucidere. cu două pitoane intermediare. factorul de cădere în cazul corzii de 40 m vă fi maximum ——1. Ele nu se pot fixa alternativ în pitoane. Deci. plasate unul sus şi altul jos.5. iar diferenţa este preluată de carabinieră prin frecare. considerată maximă suportabilă. sa se fixeze un piton de expansiune. În caz de cădere. folosite drept coardă dublă.6. cu atît creşte şi lungimea părţii de coardă care poate să absoarbă energia de cădere. — Caracteristicile corzii. Pitoanele intermediare sînt mai importante în prima jumătate a lungimii de coardă decît în a doua. Alungirea corzii este de ordinul a 30%. De aici rezultă următoarele două reguli: 5. cel ce asigură este smuls din regrupare şi rămîne atîrnat în autoasigurare. 6. frecarea în carabinieră e mai mică şi deci putem conta pe o forţă egală cu dublul forţei de şoc. în cazul folosirii pitoanelor intermediare. cît şi de coardă prin alungire (deformarea materialului). autoasigurarea trebuie făcută scurt. — Înălţimea de cădere h — Factorul de cădere h/l — Lungimea corzii desfăşurate l — Factorul de alunecare (vezi regula nr. 7. A face economie de pitoane de regrupare nu este o dovadă de sportivitate ci de comoditate şi inconştienţă. 13). căci la forţa de şoc de o tonă. Pentru cel ce cade este hotărîtoare înălţimea de cădere. cu un şoc de cca 1 100 kg. Dacă cele două pitoane din regrupare nu sînt sigure să nu se ezite a se bate altele suplimentare. nodul în schimb (fie cel de cabestan. pentru aceeaşi cădere. regruparea să se facă după un pasaj dificil şi nu înainte. Iată două exemple numerice care ilustrează această regulă: pentru o cădere de 6 m din surplombă la 15 m deasupra ultimei regrupări. valoarea simplă. Şocul extrem se poate suporta numai cu centură şi scaun. Valoarea forţei de şoc variază în funcţie de cinci factori: — Greutatea corpului ce cade. Dacă este posibil.înălţimea absolută de cădere. pitonul intermediar este încărcat cu forţa de şoc de 1. alternativ în pitoane de asigurare. Trebuie avută în vedere posibilitatea smulgerii în sus din regrupare. în cazul pitoanelor intermediare. trebuie să trecem ambele fire prin carabinieră.

urmată de asigurarea statică. Aceste carabiniere au o sarcină de rupere de 2 200 kg cu clapeta închisă şi 1 200 kg cu clapeta deschisă. În toate celelalte cazuri aceste metode sînt absolut insuficiente. Nu este bine să se consume întreaga lungime a corzii. La rapel se vor respecta următoarele reguli: — nu se face rapel după un singur piton.10. Încărcarea pitonului de rapel este egală cu de trei ori greutatea alpinistului. prin care o parte a energiei de cădere este transformată în frecare a corzii. pe un piton intermediar. Căzăturile grele. această încărcare creşte simţitor. La această forţă de 1 200 kg nu rezistă nici pitoanele şi nici coşul pieptului. care creşte peste valoarea 2. La asigurarea într-un perete vertical fără piton intermediar (ceea ce nu este permis decît în caz de necesitate absolută. 13. conducînd la răniri grave. 16. deci în pasaje de căţărătură liberă în perete vertical. frecarea fiind foarte redusă. chiar aparent. În caz de coborîre în salturi. în care nu sînt posibile căderi libere. aşa cum se recomandă în vechile manuale. asigurarea în cruce peste umăr sau peste piept) sînt interzise. întrucît valorile forţei de şoc sînt prea mari pentru om şi pentru material. Pentru asigurare în pasaje de căţărătură liberă se vor folosi numai carabiniere ce îndeplinesc normele UIĂ. elasticitatea scade şi şocul de reţinere creşte. din oţel superior. gata de folosire. Asigurarea statică este o asigurare prin care coarda este blocată brusc. singura care apără omul şi materialul de supraîncărcare. La coborîrea pe schiuri cu asigurare de coardă se vă pregăti o buclă pusă la bocanc. 12. Pitoanele-tirbuşon rezistă la 700—800 kg. Dacă două corzi simple lucrează paralel. Pentru a reduce şocul există trei posibilităţi: — mărirea absorbţiei de lucru mecanic al corzilor. cu un factor mare de risc. . — nu se face rapel după o pană de lemn. pusă dublă. Două corzi simple de peste 10 mm diametru. chiar în cazul pitoanelor depărtate. Aceasta e valabilă numai în cazul corzii simple. — nu se face rapel după bucle găsite. 13). — asigurarea dinamică. Asigurarea dinamică trebuie folosită întotdeauna atunci cînd sînt posibile căzături libere. niciodată 100%. Alunecarea corzii trebuie să fie de 15 — 30%. la 1 000— 1 200 kg. al asigurării secundului de sus şi al asigurării în perete mai puţin înclinat. folosite drept coardă dublă. şi cu asigurare dinamică largă (30% alunecare a corzii). această limită nu trebuie depăşită. trecută prin jambieră şi la talpa bocancului în chip de scăriţă. 17. Căderea într-un perete de gheaţă este practic o cădere liberă. Este foarte periculoasă scurtarea corzii în timpul căderii. poate fi smuls. la piept. deci. Pitoanele clasice utilizate în Europa. Toate dispozitivele actuale de frînare necesită purtarea de mănuşi de piele care să apere mîinile de arsuri. 11. 18. cînd nu se poate bate nicicum un piton) se va asigura cu un singur fir de coardă. precum şi o mare experienţă practică. În acest fel se obţine forţa de şoc maximă corespunzătoare factorului de cădere 2. în regrupare. ci să se lase o rezervă de 6 m la coarda de 40 m. dur. cu o alunecare controlată a corzii (vezi regula nr. — bucla de rapel aşezată după stîncă sau în piton vă fi de cel puţin 6 mm. să nu ne bazăm. Se recomandă pitoanele americane. Pentru cazul căderii într-o crevasă trebuie să avem pregătită bucla fixată cu nod Prusik în coarda de asigurare. Toate asigurările statice (de ex. atît la cel ce cade cît şi la cel ce asigură. Se recomandă ca asigurare intermediară un piton tubular la mijlocul lungimii de coardă. din oţel moale. pot fi ţinute numai printr-o asigurare dinamică. noi. limita de 1 200 kg este depăşită. nu rezistă nici pe departe la un şoc extrem (vezi regula 7). care rezistă bine şi în plus au avantajul că pot fi refolosite de foarte multe ori. Orice piton intermediar. chiar cel mai sigur în aparenţă. trebuie atîrnate întotdeauna alternativ în pitoane. — micşorarea factorului de cădere prin introducerea pitoanelor intermediare. 15. cu excepţia pitoanelor cimentate sau a celor bătute de sus în jos. 14. pitoanele tubulare cu filet. La o coardă de 40 m se recomandă ca distanţa dintre două regrupări să nu depăşească 30 m păstrîndu-se rezervă de 10 m de coardă pentru asigurarea dinamică. Metoda de asigurare după umăr sau după şold este bună în cazul asigurării capului de coardă în pasaje artificiale. cu producerea de căldură. În pereţii de gheaţă nu se poate face o asigurare corespunzătoare decît avînd două pitoane înşurubate. Asigurarea dinamică este o asigurare cu alunecare controlată a corzii. Această transformare nu se obţine prin blocarea bruscă a corzii ci printr-o alunecare puternic frînată. căci prin aceasta nu se reduce ci se măreşte factorul de cădere. într-o fisură orizontală.

„Scara" alpină. adesea combinată cu platforme de regrupare mici. 6. Viaţa corzilor este limitată. materiale. Căţărătorii antrenaţi şi experimentaţi pot escalada pasajele de acest grad fără asigurare de coardă. Forma cea mai simplă a căţărăturii de stîncă (fără a reprezenta un teren de mers uşor). Gradele de dificultate se notează cu cifre romane. începătorii trebuie asiguraţi la coardă. Se impune ca ei să nu aibă predispoziţie pentru ameţeală. Traseele lungi de gradul V. de regulă. Această scară a căpătat cu timpul valoare internaţională (vezi şi cap. — atenţie la autoasigurarea cu bucla cu nod Prusik: nodul va fi la nivelul ochilor la bucla întinsă. O coardă foarte bună şi bine îngrijită rezistă la 200 ore folosire uşoară sau 100 ore folosire grea. V. alpinist iugoslav. Să nu ne bazăm pe aspectul exterior al corzii. a fost stabilită de Willo Welzenbach în anul 1920. cu şase grade de dificultate. a luat locul alpinismului romanţios. Se renunţă la denumirea în cuvinte. timp este nevoie pentru a-l ataca? Nevoia de a clasifica traseele alpine a devenit cu atît mai necesară cu cît alpinismul. iar la o căzătură de 40 m cu 100 km/oră îi corespunde un test cu automobilul la 34 km/oră. France Avcin. Definiţia gradelor de dificultate în detaliu este următoarea: I—Dificultăţi reduse. . Numai practica ne poate învăţa acest lucru într-o şcoală de alpinism. cercetător şi inventator al unor materiale de alpinism. Pasajele de acest grad de 1 Prof. Nici căţărătorii antrenaţi şi experimentaţi nu trec. Cerinţe mărite de calităţi fizice. se numără printre escaladele foarte mari din Alpi şi regiunile extrălpine. 11=Dificultăţi moderate. dintr-un îndemn personal—vîrful sau traseul pe care l-am făcut este cel mai dificil sau este mai dificil decît alt traseu cunoscut şi apreciat în al doilea rînd. în primul rînd. Pasajele verticale sau surplombele cu prize bune cer folosirea forţei. 20. O coardă care a suportat o cădere sau care arată urme de căderi de pietre trebuie scoasă din uz. pasajele de acest grad fără asigurare de coardă. fie cu o greutate căzătoare. Creşterea numărului de puncte de asigurare intermediară devine o regulă. Alpinismul în România). V = Dificultăţi foarte mari. CLASIFICAREA TRASEELOR ALPINE DUPĂ GRADUL DE DIFICULTATE De cînd există alpinismul există şi tendinţa de a compara între ei munţii şi traseele de escaladă în ceea ce priveşte dificultăţile întîmpinate. Se recomandă puncte de asigurare intermediare în pasajele expuse. Prin folosire uşoară se înţelege utilizarea corzii în trasee de gradele I —III. Scara este deschisă la partea superioară. iar prin folosire grea. echipament. Cel ce „asigură" se „autoasigură" legîndu-se de un copac. colaborator al UIĂ. France Avcin1 o cădere poate fi simulată şi la şes cu ajutorul unui autoturism. din necesitatea practică de a cunoaşte apriori dificultăţile la care te poţi aştepta cînd ataci un munte sau un anume traseu — este acel traseu pe măsura posibilităţilor mele fizice şi materiale? de ce fel de pregătire. Mîinile sînt folosite pentru menţinerea echilibrului. cu o coardă scoasă din uz şi cu mănuşi. care necesită experienţă apreciabilă de căţărătură (este rezervată alpiniştilor cu grad superior de pregătire). ca sport. Să nu încredinţăm viaţa camaradului de coardă unei metode de asigurare care nu a fost încercată niciodată practic. Toate gradele de dificultate intermediare exprimă trepte de dificultate egal distanţate. Experienţa ne arată că cei mai mulţi alpinişti n-au nici o idee despre forţele enorme care trebuie frînate în timpul unei căzături. Se introduce căţărătura care face necesară aplicarea principiului celor trei puncte. în momentul cumpărării corzii. Testul se face cu autoturismul cu motorul decuplat. Gradul VII reprezintă la ora actuală (1979) dificultatea maximă atinsă pînă acum. născut la Ljubljana în 1910. Apar pasaje mai lungi cu mai multe puncte intermediare de asigurare. Unei căzături de 5 m înălţime cu o viteză de 36 km/oră îi corespunde o viteză a automobilului de 12 km/oră.— începătorii şi cei obosiţi trebuie asiguraţi de sus. 19. Conform unei idei a prof. Această tendinţă apare. Începe căţărătura cu tendinţă mai dură. tehnică de căţărătură şi experienţă. Se observă că viteza automobilului este numai a treia parte din viteza reală de cădere. fie cu testul auto. La 10 m cu 50 km/oră corespund 17 km/oră. Definirea gradelor de dificultate U I A A Gradul I reprezintă treapta inferioară a dificultăţii la căţărătura de stîncă. la mare altitudine. VI=Dificultăţi extrem de mari. Căţărătura necesită pricepere peste medie şi un antrenament excelent. Expunere mare. O coardă nefolosită sau puţin folosită trebuie scoasă din uz după 5 ani din cauza fenomenului de îmbătrînire. 111= Dificultăţi medii. în trasee artificiale.. IV—Dificultăţi mari. Se verifică data de fabricaţie. putînd fi extinsă oricînd.

cu ajutorul unui fluier. 198. o singură mînă ridicată înseamnă „nu avem nevoie de ajutor" (fig. — racheta este semnalul cel mai caracteristic. Este de asemenea o datorie a fiecărui alpinist de a veghea ca luminile pe care le foloseşte să nu producă confuzii: să se evite semnalizările luminoase cu prietenii sau mişcările regulate cu o lampă (atenţie la lămpile frontale). pulover) de la stînga la dreapta şi invers. pentru a trece pasaje ale acestui grad de dificultate la limita de cădere. în condiţiile salvării cu elicopterul codul vînt utilizat pînă acum. 7. În schimb. pînă cînd semnalele de ajutor încetează. de regulă. În descrierea traseului de obicei se indică panta medie a feţei şi panta maximă locală a pasajelor cu cea mai mare înclinare. S. pe cît posibil. cu cerc alb de 15 cm lăţime şi 00 cm diametru interior. poate deveni o tură de extremă dificultate. într-o imobilitate absolută. În caz de accident. O persoană aflată pe sol poate semnaliza unui pilot de avion sau elicopter cererea de ajutor. Din cauza confuziilor pe care le creează. pe traiectoria unui semicerc. Nu declanşaţi inutil acţiunea lor. Chemarea în ajutor se făce prin semnale optice sau acustice repetate de 6 ori pe minut (la interval de 10 secunde). decît de la caz la caz la faţa locului. Grad de dificultate atins prin antrenament intens şi echipament îmbunătăţit. fără a se folosi cifre. nu mai este recomandat. o rachetă roşie. — baticul şi semnalul cu braţele ridicate sînt invizibile noapteă. — pentru a evita erorile de interpretare şi ţinînd cont că persoana în dificultate este . decît în condiţii favorabile (adesea combinat cu caţără tura artificială: A0 pînă la A4). Răspunsul la cererea de ajutor (pentru ca cel aflat în dificultate să ştie că cererea lui a fost interceptată corect) se face prin semnale optice sau acustice repetate de trei ori pe minut (la intervale de 20 de secunde). pentru a nu crea confuzii. deşi rămîne valabil şi în continuare. Chiar şi cei mai buni căţărători necesită un antrenament adaptat la natura rocii respective. flacără) acoperită la intervalele indicate mai sus. obiectiv de comparaţie îl reprezintă unghiul pe care panta îl face cu orizontala. aşezîndu-se în picioare. de preferinţă. acelaşi perete. VII—Dificultăţi excepţionale. cu ajutorul unui batic roşu. Comisia Internaţională de salvare alpină IKAR a adoptat un alt cod. în condiţii de gheaţă casantă sau de gheaţă lucie. Se recomandă respectarea cu stricteţe a semnalizărilor convenţionale. după un minut pauză. Acţiune de salvare cu elicopterul Acest cod cuprinde semnalele sol-aer descrise mai sus. Semnalele acustice se fac. 197. de noapte. Semnalele sol-aer. Un perele de gheaţă poate fi o tură de plăcere în cazul în care gheaţa este acoperită cu un strat de zăpadă firn cu bună aderenţă. precum şi semnale optice: de zi. iar în lipsă. Fig. Semnalele optice de zi se fac agitînd un obiect de culoare cît mai vie (cămaşă. cu mîinile servind drept pîlnie. Gradele de dificultate în gheaţă Este imposibil de a se clasifica traseele de gheaţă după o scară exactă de grade de dificultate. clar el nu se vede decît noaptea. constînd semnalizare din 6 apeluri optice sau acustice pe minut. chiar şi un căţărător de gheaţă experimentat nu-şi poate face o imagine. Din contră. Devotamentul şi munca echipelor de salvare alpină sînt imense. ea se foloseşte de un cod de semnalizare internaţional. nu funcţionează decît o dată şi nu durează decît cîteva secunde. În afara capacităţilor de căţărătură acrobatică este absolut necesară stăpînirea unei tehnici perfecte de asigurare. recomandat şi de UIĂ. răspunsul este repetat. cu vocea. ALPIN În situaţiile în care echipa care se află în dificultate are nevoie de ajutor. Semnalele optice de noapte se fac cu ajutorul unei lumini fixe (lanternă. Un indice. Pentru o regiune dată se cunoaşte totuşi ordinea ierarhică a traseelor de gheaţă prin comparaţie cu alte trasee. Urmează o pauză de un minut după care se reîncepe semnalizarea. este alarmat şi cel mai apropiat post de miliţie. Semnale internaţionale de ajutor Fig. De dificultăţile reale. Gheaţa este supusă unor modificări permanente şi profunde.S. de 1/1 m. Bineînţeles că şi acest cod are neajunsurile sale: — alpinistul trebuie să ia în rucsac baticul şi racheta roşie.dificultate nu pot fi trecute.O. 198). 197. în funcţie de condiţiile în care se prezintă gheaţa la data respectivă. cu cele două braţe ridicate formînd litera V. fără a schimba sau adăuga nimic.

împacheta. este recomandabil să nu se utilizeze coduri avînd caracter de conversaţie (rachete verzi. cu maximă menajare a corpului. avînd ca urmare durerea şi şocul: — nu se va administra nici un fel de medicament (morfină. nu se ştie ce mai urmează. — ajutor pentru răniţi. Cel mai rău este cînd se combină singurătatea cu frica şi slăbiciunea corpului. fără şoc şi fără traumatisme abdominale.). De aceea. asigurarea echipamentului şi analizarea situaţiei. folosind semnalele pe care le avem la îndemînă. — controlul permanent al stării sănătăţii. În lupta contra frigului se pot utiliza băuturi pe cît posibil calde. Aici intervin. Netransportabili sînt: — cei cu stop respirator. pentru a ajunge la un loc sigur. de către persoane competente. Fracturile vor fi imobilizate în poziţia cea mai bună. se încearcă aducerea într-o stare satisfăcătoare. Apelînd la puterea organismului. în cazul unui rănit în stare de conştientă. de cele mai multe ori. la calm şi folosindu-ne de posibilităţile pe care ni le oferă natura. Alimentele. are mărimea unei batiste şi are proprietatea de a conserva căldura proprie a corpului. Lapp recomandăm primele măsuri în caz de dificultate: — păstrarea calmului. — dacă este necesar. — combaterea plictiselii.probabil inaptă de a raţiona corect. se încearcă mai întîi respiraţia artificială. Determinante în luarea deciziei sînt: condiţia fizică şi condiţiile mediului înconjurător. tranchilizante. După îngrijirea răniţilor. — păstrarea calmului. trebuie să acţionăm calm şi raţional. în măsura în care dispunem de ele. Dacă ne hotărîm să rămînem pe loc. PRIMUL AJUTOR În cadrul oricărei şcoli de alpinism trebuie iniţiate cursuri de prim ajutor. În cazuri bine justificate se pot utiliza anumite medicamente care-i permit alpinistului ieşirea din situaţii critice. aspirină etc. Nu se dau băuturi alcoolice unui rănit sau unui şocat. — cei în stare de şoc.). determinarea poziţiei. cuprinsă într-o taşcă ce se poate fixa la brîu. — se vă pansa. eventual cu o uşoară tracţiune. cu ambalajul ei. Tot Volker Lapp a imaginat o trusă necesară pentru a supravieţui. instala. V. — să nu suprasolicităm corpul. SUPRAVIEŢUIREA PE MUNTE Spicuind din sfaturile unui specialist în materie. Dacă ne hotărîm pentru plecare. Luxaţiile nu pot fi reduse decît de medic. La aceste situaţii dificile regulile de bază sînt: — păstrarea uscată a îmbrăcămintei şi a materialului. Cea mai importantă este izolarea faţă de sol. Pentru o informare de ordin general. . 9. adică în axul membrului respectiv. trebuie să reflectăm clacă e mai raţional să rămînem pe loc în aşteptarea unui ajutor. transporta rănitul cu suficientă grijă pentru li reduce suferinţa la minimum. imobiliza. primele greşeli. trebuie să ne improvizăm un adăpost pentru a conserva căldura şi a menţine astfel corpul în stare de acţiune: sac de bivuac. la raţionament. avem întotdeauna şansa supravieţuirii. prezentăm o serie de reguli extrase din publicaţia oficială a Federaţiei Franceze a Muntelui. trebuie raţionalizate pentru următoarele zile. Două reguli de bază pentru cazul rănirii unui alpinist. — analizarea situaţiei cu calm şi găsirea unor posibilităţi pentru supravieţuire. trebuie mers încet. 8. uscarea îmbrăcămintei său schimbarea ei (mai ales în caz de ger extrem). semnale în zăpadă etc. colibă de frunziş. groapă în zăpadă. pentru a se aclimatiza mai bine la altitudine. sau să încercăm să urcăm sau să coborîm. Din echipamentul pus la punct pentru astronauţi se poate folosi de către alpiniştii aflaţi în situaţii dificile o pătură din folie de aluminiu care. — inventarierea şi asigurarea echipamentului rămas.

nu trebuie redusă decît de un medic. pentru expiraţie. — continuitatea efortului de reanimare. — în caz de rănire la piept: poziţia semiaşezat. deplasarea unei articulaţii în afara poziţiei sale normale. capul bine îndoit pe spate. salvatorul face să basculeze întreaga sa greutate înainte apăsînd cu braţele rămase întinse şi verticale.). este cu atît mai periculoasă cu cît în acest caz avem de1 Rănitul culcat pe spate pe o suprafaţă tare. vomă. — necesitatea absolută a unei bune permeabilităţi a căilor respiratorii superioare prin împiedicarea limbii de a intra în faringe şi a obtura aceste căi. antebraţele sînt strînse pe piept. O victimă revine rareori la viaţă. respiraţia artificială nu este suficientă şi trebuie însoţită de masajul cardiac extern. Respiraţia artificială Succesul reanimării este condiţionat de trei imperative: — rapiditatea intervenţiei. fracturi. cu imobilizare şi transport. este vorba de secunde. Salvatorul în genunchi în spatele victimei ridică pentru respiraţie braţele acesteia la verticală. scîndură etc. Se recomandă trei metode de respiraţie artificială: — gură la gură sau eventual gură la nas. Transportul — rănitul trebuie ferit de frig şi de dureri. într-un ritm de 12 inspiraţii pe minut. dacă n-a respirat timp de 5 minute. Luxaţia. Entorsa. poate fi uşoară sau gravă. la mare altitudine. Gel mai simplu este de a lega piciorul fracturat de cel sănătos. antebraţele îndoite. Salvatorul aşezat pe un singur genunchi la capul victimei. leziunea trebuie tratată la fel ca o fractură. — în caz de rănire la coloana vertebrală: se culcă rănitul pe un plan dur (schiuri. cu ajutorul propriei sale greutăţi. La nevoie atelele se pot improviza (destul de dificil) cu ajutorul unor beţe de schiuri. Se impune imobilizarea membrului luxat într-o poziţie cît mai puţin dureroasă şi transportul. îndeosebi a genunchiului sau a gleznei. genunchii uşor ridicaţi. — prin compresiune toracică. mîinile una peste alta. — rănire la picioare: capul spre vale. Inspiraţia: se face într-o mişcare triplă impusă de coate: tracţiune către faţă. Dacă umflătura este importantă şi apare aproape imediat. care reprezintă elongarea sau ruptura unor ligamente. — în caz de hemoragie: se va folosi şi verifica pansamentul sau garoul. umerii ridicaţi cu 15 cm. În caz de comă trebuie reduse la minimum preparativele şi îngrijirile generale şi să se facă transportul cît de repede posibil. O entorsă uşoară. — rănire la craniu: poziţia de securitate (culcat pe spate. Arsurile de soare Expunerea la soare. apoi le întinde la orizontală către spate. — în caz de rănire la abdomen: poziţia culcat.2 Masajul cardiac extern În caz de stop respirator şi cardiac. Trebuie luate măsuri înainte de transport. astfel încît să fie mai jos şi întors într-o parte. Reanimarea trebuie continuată pînă cînd victima îşi regăseşte propria sa autonomie respiratorie şi circulatorie sau pînă la constatarea decesului de către un medic. însoţită de dureri mari. prin metoda Silvester1 — prin metoda Nielsen. ridicare şi apropiere de linia mediană. Medicamentele pentru reanimare respiratorie nu se administrează decît de către medic. bărbia pe mîini. cu umflare slabă şi care mai permite o mişcare satisfăcătoare a articulaţiei. 2 Victima stă pe burtă. — se controlează respiraţia: se vă evita asfixia prin înghiţirea limbii său. în poziţie joasă şi bine imobilizat. Atenţie: capul victimei să nu se dezlipească de mîinile placate pe sol. Imobilizarea membrelor se face cu atele. Expiraţiă: palmele salvatorului pe spinarea victimei la nivelul omoplaţilor. .— cei cu leziuni locale importante (răniri. pe care salvatorul îl comprimă cu putere. se tratează cu un bandaj simplu. hemoragii). un picior îndoit din genunchi).

Prevenirea degeraturilor se face prin: — echipament bun. reîncălzirea nu poate fi făcută decît în spital. Cel atins trebuie să stea culcat din momentul intrării la adăpost. Cel mai bun mijloc este o baie cu apă caldă. se încearcă încălzirea mîinii sau a piciorului la subsuoara camaradului. — în toate cazurile zona degerată trebuie încălzită imediat.s hăiitiirj npglrnolir. Trebuie protejate şi buzele. Trebuie evitat săpunul. În caz de arsuri: pomăda antiseptică calmantă. — congelarea locală prin aplicare de gheaţă pentru a opri cangrenele.e. — injecţiile cu novocaină nu pot fi făcute decît de un medic. Se opreşte încălzirea din momentul cînd zona degerată recapătă culoare şi devine sensibilă. Arsura pielii Prevenirea arsurilor constă din adaptarea progresivă. perturbări de respiraţie şi de circulaţie. . dar cu mari precauţii. Congelarea generală sau răcirea generalizată. apoi coma.. decapantele pielii şi pomadele prea grase. se instalează toropeala. Cînd nu se dispune de apă caldă. impermeabil la zăpadă şi călduros. departe de foc sau sobă. — operaţiile chirurgicale impuse de gangrenare nu pot fi efectuate decît la spital. — alimentaţie corectă jj mai ă. încălzirea nu trebuie încercată decît într-un loc suficient de adăpostit. — consumarea alcoolului. Simptoame: senzaţie de oboseală. să i se dea să mănînce şi mai ales să bea lichide calde.p. omul nu-şi dă seama de starea lui. Nu sînt eficace decît cremele ecran total. antibiotică plus hidrocortizon. — încălzirea brutală. de maximum 40°. oprirea inimii şi moartea. apoi simte nevoia de a dormi. are o stare de somnolenţă. este esenţial de a-1 reconforta moral.. — lovituri şi bătăi. — este mai important de a susţine rezistenţa individului prin orice mijloace: sustragerea corpului de la acţiunea gerului şi mai ales a zăpezii. conţinînd săruri ale metalelor grele. dorinţă irezistibilă de aşezare în zăpadă. folosirea cremelor protectoare şi a pălăriilor cu bor. Ce trebuie făcut: — acoperirea degerăturii cu îmbrăcăminte sau pansament uscat. — aspirină 1 — 4 tablete pe zi. — din momentul apariţiei cangrenei trebuie evitată orice cauză de infecţie. coborîrea de urgenţă la vale. Tratament preventiv: pomăda antiultravioletă. curelele colţarilor etc. rămîne indiferent faţă de pericol. fără riscul unei noi expuneri la ger. metoda este ineficace şi periculoasă. — amputarea precoce. — antrenament muscular bun. — sa se suprime tot ce jenează circulaţia sîngelui — şireturi. Tratamentul cuprinde: — sustragerea de la acţiunea soarelui. deci evacuarea rapidă către un refugiu. Degeraturile Să începem cu ceea ce nu trebuie făcut: — frecarea energică cu zăpadă agravează degerătura. Tratamentul constă în încălzirea organismului: — la început acesta se face simplu. — protecţia mîinilor şi a feţei cu pomade grăg§. — aclimatizare bună la altitudine. cum este cazul la munte. — în stadiul de inconştienţă. — în caz de degerătura la picioare se interzice mersul. pierderea progresivă a cunoştinţei. în ^căntitate suficientă. într-o încăpere încălzită moderat. — compresele agravează jena circulaţiei arteriale. medicul poate adăuga la acest tratament medicamentaţia necesară. S-a ajuns la concluzia că ele n-au întotdeauna mare utilitate. constituind o termoizolare între piele şi aerul rece. chiar şi în caz de pîclă sau ceaţa.a face cu radiaţii ultraviolete mult mai puternice decît la şes. pierderea voinţei de a lupta sau de a mai merge.

rezerve energetice. durerile de cap şi diareea. — dezbrăcarea. omul se adaptează sau trebuie coborît. apar greţuri. şi pot apare accidente. vărsături. — evitarea unei recidive prin protecţie mărită. La nevoie se pot improviza din metal sau carton găurit. Caracteristic este că fenomenele dispar cînd omul este coborît la timp la o altitudine joasă. astenie. — evitarea eforturilor mari în orele de căldură excesivă. cu sticlă de bună calitate (nu simplă sticlă colorată). vîrstă. Cauza principală a răului de munte este scăderea presiunii oxigenului. lă mare altitudine. precum şi variaţii în funcţie de zona geografică) pot apărea deranjamente ale organismului uman. vînt din sud etc. colir albastru. Accidentul termic. oboseală extremă. Tratamentul se aplică în funcţie de simptoame şi intensitatea lor. mersul dificil. Răul de munte acut este caracterizat prin gîfîială. care duce la diminuarea cantităţii de oxigen în sînge şi în ţesuturi. îngrijirea constă în: odihnă. Tratamentul constă în aplicareă de comprese reci la cap şi rehidratarea. dureri de cap. zumzet în urechi. guler larg. conţinînd un corticoid sau cocaină. Medicamente tonicardiace şi corticoide. consumarea lichidelor şi somn. Se produc reacţii trecătoare de acomodare. sau altfel spus organismul se aclimatizează. aerată. În cazurile uşoare. ACLIMATIZAREA Răul de munte Începînd de la altitudinea de 3000 m (cu variaţii individuale în funcţie de efort. — aplicarea locală a unui colir. nu încercaţi. reacţii de respingere pentru anumite alimente. Iată şi cîteva recomandări ale salvamontului himalayan din Kathmandu (Nepal). în sfîrşit. nehotărîre psihică. cu protecţie laterală. angoase. 10. În cazuri grave. diaree. tremurături. Răul de munte subacut. La nevoie i se administrează oxigen şi se rehidratează.). băuturi îndulcite. iar la forme grave hemoragii. băuturi răcoritoare. buzele vinete. comprimate cu sare. se recomandă odihnă. orbire sau întunecarea vederii. în cursul somnului. de a . lipsă de poftă de mîncare. Himalaya începe acolo unde cele mai multe masive muntoase ating punctul lor culminant. bolnavul trebuie coborît. Dacă v-aţi acordat o noapte sau o zi de repaus pentru a vă aclimatiza. În cazuri grave. sedative. insolaţia se tratează ca o arsură. — atenţie lă condiţii meteorologice (furtună. În final. diminuare a urinii.— utilizarea locală de creme anestezice. Tratamentul se face prin: — odihna ochilor cu pansament ocluziv (care acoperă complet ochii). — aspirină. chiar moartea. Insolaţia Se produce prin efectul căldurii asupra corpului. crampe. Hehidratare cu ser sărat. Tratamentul în cazuri uşoare: — oprirea. În cazuri grave: răcorire progresivă şi prudentă. trebuie să se recurgă la aparate de respirat cu butelii de oxigen. — sustragerea de la acţiunea soarelui. accelerarea bătăilor inimii. Uneori. Important de notat este simptomul indiferenţei la toate solicitările exterioare — încurajările sînt ineficace. dar fără sare. Prevenirea se face prin: — îmbrăcăminte de culoare deschisă. În felul acesta omul ajunge să poată trăi şi lucra la altitudini de 6 000 m. insomnie. Schimbarea echilibrului nu se face întotdeauna fără dificultăţi. Oftalmia zăpezilor Prevenirea acestei afecţiuni se face cu ochelari cu filtrare eficace (B sau C). pălărie. în cursul căreia organismul îşi găseşte un nou echilibru. faţa palidă. — aplicarea de prosoape ude pe corp. combătînd insomnia. vertije. căldură. — hidratare şi sare suficientă. aspirină. În nici un caz şi sub nici un pretext nu încercaţi să bateţi un record. picioarele sînt grele. În faza de adaptare pot apare deranjamente nervoase. Oftalmia apare şi la cer acoperit. apoi reacţii persistente: este perioada de adaptare.

rezultînd dintr-o alimentaţie variată. raţia pe zi este de 4000—4500 calorii. — ciocolată — 50 g. pentru 6000 m. — cacao sau lacovo — 50 g. Odată depăşită altitudinea de 3 650 m. Pentru unii. la circa 4 250 m. Primele simptoame se manifestă în general prin: — greaţă. pentru 4000 — 5000 m. 3—4 săptămîni. pentru orice eventualitate. de la tulburări uşoare la început. înainte de efort se preferă glucidele.recupera ceea ce consideraţi — în mod greşit — timp pierdut. aceasta pare să fie altitudinea limită. Odată depăşită altitudinea de 3 850 m. — insomnii. — zahăr — 70 g. Pentru aclimatizare trebuie respectate normele de igienă generală: alimentaţia raţională. — fructe uscate — 50 g. dacă aclimatizarea n-a fost suficientă. somnul regulat. Procedaţi astfel la fiecare două-trei zile sau ori de cîte ori este posibil. cuprinzînd protide. care variază. Exemplu de meniu: . — produse concentrate uscate. — zahăr — 30 g. fie că este vorba de trasee lungi cu bivuacuri. în general. protidele şi lipidele. — lapte concentrat — 100 g. întrucît organismul dispune de rezerve suficiente. reducînd la minimum greutatea şi volumul. Peste 6 000 m omul nu poate trăi decît în mod trecător. după recomandările Clubului Alpin Francez: în cîteva zile. iar la întoarcere. pentru 3000 m. Aclimatizarea este indispensabilă oricărui efort la mare altitudine şi constituie modul de prevenire a accidentelor. 6 săptămîni. Ne vom rezuma la o raţie minimă cu o mică rezervă. serioase. Urcarea la altitudine se face lent. În timpul zilei de odihnă dintre cele două nopţi. în momentul apariţiei lor. odihna după efort. Iată un exemplu de raţie pentru o zi: — biscuiţi dulci — 100 g. — 4 litri de lichid pe zi. cu revenire la cort sau la cabană. Pentru cazul mai multor zile petrecute pe munte fie că este vorba de trasee scurte. petreceţi două nopţi consecutive la aceeaşi altitudine căci răul de munte apare. — vitamina C — 150 mg. lipide şi glucide. prin trepte succesive. dacă nu luaţi măsuri după primele tulburări. ALIMENTAŢIA Pentru escaladele obişnuite de o zi facem deosebirea între alimentaţia din vale şi cea din traseu. de preferinţă glucide. — mîncare caldă dimineaţa şi seara. pentru altitudinea de 2000 m 2 săptămîni. În fine: fiţi extrem de atenţi la orice simptom de rău de munte. — glucoza — 50 g. consumînd din rezervele sale. Pentru o noapte în plus se adaugă: — fulgi de ovăz — 80 g. Vitaminele pe cît posibil în totalitate trebuie să fie cuprinse în alimentaţie. fără a uita etapa. — nesscafe sau ceai — 10 g. 11. o regulă înţeleaptă de precauţie constă în a nu urca mai mult de 350—450 m pe zi. Adaptarea şi aclimatizarea se face. revenind pentru somn la altitudini mai joase. întreruperi prin coborîre. — dureri de cap perseverente. alimentaţia se alege după următoarele criterii: — 4000—4500 calorii pe zi. — pierderea poftei de mîncare. pînă la manifestări grave. urcaţi vreo 450 m sau mai mult deasupra taberei dumneavoastră şi coborîţi după amiază. Se recomandă alimentele proaspete. În timpul unei escalade de o zi nu este necesar să dispunem de o raţie de 4 000 de calorii. În vale. — biscuiţi săraţi — 50 g.

— 1 tub aurociclină. Prezentăm o listă cu conţinut minim al unei truse medicale alcătuită de FRTA: — 2 pachete de pansaplast. această listă se completează cu: — fenisan. — seara: supco. unt. migdale. leucoplast. orez. arahide. — codenal. — 1 pastilă Burow. miere în tuburi. costiţă. nuci şi stafide. portocale. roşii. aceasta pune alte probleme de care nu ne vom ocupa în lucrarea noastră. de grepfruturi. şarlotă. biscuiţi. 12. lapte. În total circa 1 — 2 kg pe zi. ardei. — în traseu: fructe uscate (poame. — leucoplast. de portocale.— dimineaţa: lapte îndulcit cu fulgi de ovăz sau de porumb (corn flakes). alune. cafea.— lacovo 80 g — fructe uscate 100 g — ciocolată 50 g — suc de fructe 100 g — sare 5 g — cafea solubilă 10 g — vitamina C 150 mg — vitaminele B1 B2 10 mg Dincolo de aceste recomandări. suc de fructe. Iată un exemplu de raţie zilnică: — biscuiţi săraţi 100 g — biscuiţi dulci 50 g — fulgi de ovăz (porumb) 80 g — supă concentrată (supco) 30 g — fulgi de cartofi 50 g — carne afumată 80 g — fosfarin 50 g — unt 50 g — zahăr 70 g — lapte praf 70 g . — pomăda contra arsurilor de soare . stafide). fosfarin. — suifămidă praf. fructe proaspete. limonada. — apă oxigenată. ceai. mere şi alte fructe. carne afumată. ouă. brînzeturi. nuga. — aspirină. — saprosan. — 1 buc. ciocolată cu lapte şi alune. fulgi de cartofi. cake cu rahat. turtă dulce. pîine. tinctură de iod. vitaminele C. lacovo. — jecolan. Lista se poate completa cu salam de Sibiu. lămîie. peşte afumat sau uscat. biscuiţi. — alifie pentru buze. . paste făinoase. — 2 pachete pansament. În ture mai îndelungate. aspirină. În ceea ce priveşte alimentaţia într-o expediţie. TRUSA MEDICALA Pentru traseele obişnuite de o zi. putem adăuga sfatul important ca alimentele să fie cît mai gustoase şi pe cît posibil lichide sau însoţite de lichide. alpiniştii trebuie să ia cu ei în rucsac: — faşă . — 100 g vată. suc de roşii. — 5 pastile algocalmin. B1. — piramidon. — pansament. muştar. lacovo. B2. compot.

— problemele puse de altitudine: răul de munte. Vremea se strică repede dacă presiunile sînt mai mici decît cele normale: 755 mm la cîmp. muşcăturile de şerpi. muşeţel. ploaia este aproape. 14. tulburările digestive. mexaform. scorpioni. timpul se strică repede.— — — — — — — — — — — — — ser antiviperin (în termos cu gheaţă). frumos şi temperatura creşte. 13. 593 mm la 2000 m altitudine. Dacă scăderea de . vîntului. vremea rămîne frumoasă — timp ploios şi temperatura scade. garou de cauciuc. Dacă cerul este noros şi presiunea creşte. culorii cerului. Dacă timpul este ploios şi presiunea creşte repede. PROBLEME MEDICALE ALE EXPEDIŢIILOR Enumerăm aici. ne vom folosi de indicaţiile date de barometru şi termometru. cu titlul informativ. — timp ploios şi temperatura creşte. vitamine. observarea norilor. — problema depărtării de centrele medicale: transportul. creme pentru protecţia pielii: alcool medicinal. 632 mm la 1 500 m altitudine. adăpostirea bolnavilor.6°C la fiecare 100 m altitudine în plus. talazol. Dacă după ploaie sau ninsoare barometrul scade. pomăda împotriva arsurilor de soare. Cînd timpul este frumos şi barometrul scade uşor (1 — 2 mm în 24 ore). intoxicaţii alimentare. vremea se menţine frumoasă. vremea se strică după cîteva zile. un mic aparat de radio cu tranzistori vă fi foarte util pentru aflarea vremii probabile. soarelui. Termometrul Regulile de citire la munte diferă de cele de la cîmpie. lipitori. seringă. Dacă în timpul ploii presiunea scade. somnifere. se vă însenina după cîteva ore. În plus. vremea se strică — timp. 673 mm la 1 000 m altitudine. ceai de mentă. Vara. problemele care se impun cu necesitate rezolvate în cazul expediţiilor. aţele. în genere slaba rezistenţă umană la mare altitudine. antibiotice. tei. temperatura scade normal cu 0. ploaia sau ninsoarea se intensifică. paludismul. vremea se îndreaptă. bicarbonat de sodiu. — dacă temperatura şi presiunea cresc. afecţiuni rino şi laringologice. Barometrul Dacă timpul este frumos şi presiunea creşte. Presiunea staţionară înseamnă timp neschimbat. vremea va fi frumoasă. Cînd timpul este frumos şi barometrul scade apreciabil. insomniile. Cînd cerul este noros şi presiunea scade. TIMPUL PROBABIL În cazul traseelor lungi şi grele. — seruri şi vaccinuri de rezervă şi suplimentare. — protecţia contra afecţiunilor parazitare: contaminarea prin alimente şi apă. timpul ploios continuă. echipamentul medical sau farmaceutic. mai ales în ţările calde: — vaccinările . lunii şi a altor fenomene fizice. vremea rămîne ploioasă. Dacă este: — timp frumos şi temperatura scade. vremea se îndreaptă. ţînţari.

vremea se menţine neschimbată. ploaia începe în cîteva ore. Cer galben-auriu la răsăritul soarelui arată timp uscat şi frumos. vremea ploioasă se menţine. Soarele apune ca o vîlvătaie de culoare vişinie. în cursul după-amiezii. Dacă oiţele sînt mici (cirrocumulus) şi apar după-amiază sau seara. vara. vremea rămîne uscată şi frumoasă şi în zilele următoare. iar iarna — spre seară — se va forma ceaţă. timpul rămîne frumos. care acoperă în mod trecător cerul dimineaţa. Dacă plouă mărunt şi cerul se înseninează îu cursul dimineţii. subţiri şi albi vin din nord-est. Cînd sînt mai multe etaje de nori. Dacă seara bancuri de ceaţă urcă pe pante sau se prind de vîrfurile muntelui în loc să coboare. Furtunile sînt prevestite şi de norii scămoşaţi. Cer senin de culoarea aramei la apusul soarelui arată timp frumos. Seara.temperatură este de peste 1° la 100 m. alburiu şi cald dimineaţa arată timp furtunos. Soarele apune în nori. cu ploi şi descărcări electrice. sînt rupţi său destrămaţi de vînt. ploaia începe în mai puţin de 24 ore. Dacă timpul e frumos şi vîntul bate tare sau moderat de la nord mai multe zile. vom avea furtună. Cînd cerul se înseninează seara. va ploua a doua zi. Dacă timpul e frumos dar vîntul dinspre nord-vest se înteţeşte. suflînd violent pe creastă. Dacă cerul se acoperă rapid cu o pînză subţire de nori prin care se vede soarele sau luna. care apar către orele 9 — 11. vremea se îndreaptă. Cer luminos (halo) în jurul soarelui. Norii cumulus albi în formă de baloturi. pentru după-amiază. ploaia este aproape. timp frumos. În acea zi nu vă ploua. urmează mai multe zile cu ploi mari. prevestesc furtuni cu ploaie sau grindină. albi şi împrăştiaţi pe cer. cînd aerul e rece şi cerul senin. Soarele Soarele apune în cer albastru. cu ridicături pe ei. vremea rămîne frumoasă. Norii în formă de lespezi cu marginile luminoase. care rămîne neagră de nori. cu ramificaţii în formă de gheare la capăt. Nori coloraţi pe margini în roşu. care apar dimineaţa pe cer senin. ploaie a doua zi. Vîntul Dimineaţa. precum şi de norii rotunjiţi şi grupaţi (oiţe). cînd apar pe cer tot felul de nori. înalţi. la diferite înălţimi. vremea rămîne rea şi a doua zi. arată timp frumos. Cer pîclos. vremea se vă strica repede. alungiţi. . care se deplasează în sens invers vîntului de la sol. anunţă vreme bună. după-amiază vă fi furtună. iar vîntul nu bate. Dacă plouă şi vîntul îşi schimbă direcţia bătînd dinspre nord şi nord-est. Dacă timpul e nefavorabil şi vîntul nu-şi schimbă direcţia. indică stricarea vremii în cel mult trei zile. Dacă dimineaţa se ridică din văi nori care nu se dezvoltă în sus ci se turtesc. Dacă vîntul bate la poalele muntelui dintr-o direcţie. verde sau albastru arată apropierea ploilor mari. iar la orizont în direcţia din care vin norii apare o geană de cer albastru după-amiaza. ploaie. Dacă norii cirrus înalţi. Norii Apariţia pe cer senin a norilor cirrus. Cînd cerul e acoperit cu o pînză de nori cenuşii sub care apar nori mici negricioşi. ploaie. albi. ploaie a doua zi. vremea se strică. sau puţin noros. coloraţi în roz sau verde. unii mai sus care se deplasează într-un sens. e semn că vremea se îndreaptă. Norii altocumulus. subţiri. Dacă dimineaţa aerul e cald şi cerul senin. acesta este semn de vreme instabilă. Soare de culoare violacee la răsărit. se dezvolta la amiază şi dispar seara. iar pe creastă din direcţie opusă. iar vîntul bate slab fără a avea o direcţie precisă. alţii mai jos care se deplasează în sens opus. Cer vişiniu sau nori coloraţi în violaceu la răsăritul soarelui arată ploaie în aceeaşi zi. Cînd cerul e noros sau ploua. exceptînd partea de nord-vest. Culoarea cerului şi a norilor Cerul albastru închis arată timp frumos. Dacă e rece şi plouă ori ninge şi bate vîntul tare dinspre sud. vremea ploioasă sejmenţine mai multe zile. în formă de fibre.

Antrenament Scopul acestor alergări este de a acţiona asupra inimii mărindu-i volumul prin mărirea frecvenţei pulsului (160—180 pe minut). pe distanţe de 10—20 km. vremea se strică. Acest exerciţiu se poate face de mai multe ori pe zi (fig. pe vîrfurile degetelor (30 de ori). — atîrnat: tracţiuni în braţe. cu întoarcere la punctul de plecare (de cel puţin 6 ori). Luna cu halo. Spre deosebire de alţi sportivi. este necesar antrenamentul muşchilor picioarelor. — Pentru forţa braţelor şi a degetelor: — tracţiuni cu extensorul. o dată. neglijează antrenamentul în afara zonei de munte. alergarea de fond.. dreptul sus. ANTRENAMENTUL Practicarea oricărui sport şi în special a celui de performanţă cere antrenament pentru realizarea condiţiei fizice generale şi specifice. Prin exerciţii de gimnastică realizăm mobilitatea articulaţiilor şi supleţea mişcărilor. spatele sprijinit la perete. vreme rea. Pentru început se aleargă 40 km pe săptămînă. Obiectivul de bază al antrenamentului îl constituie mărirea capacităţii de oxigenare a organelor. timp frumos. stîngul jos. apucat cu vîrfurile degetelor. 200. Cel mai bun mijloc pentru atingerea acestui scop este alergarea de fond prin pădure sau pe cîmp. Această solicitare mare a organelor nu trebuie făcută decît o dată pe săptămînă. 200/8). pe vîrf. braţelor. întinderea lui cu ambele braţe la spate. Alte fenomene Stelele strălucitoare pe timp calm prevestesc averse a doua zi. Alpinismul este un sport care cere înainte de toate tenacitate. din acest punct de vedere. . o dată cu stîngul. schiul de fond şi canotajul. minimum 50 de ori. 199 Antrenament Fig. calităţi foarte importante în alpinism. Apoi se trece la eforturi mai mari. astfel încît călcîiul să nu atingă solul. — extensorul la spate în diagonală: tracţiunea cu un braţ pînă la întinderea completă a braţului. Luna strălucitoare. ploaie. în faţa pieptului. Rouă sau brumă bogată. circulaţiei. cîte 100 de ori cu fiecare picior. — culcat înainte. 20 repetări. — extensorul ţinut vertical în faţă: tracţiunea cu braţul drept pînă la întinderea lui. timp frumos. O atenţie deosebită se acorda în cadrul antrenamentului dezvoltării forţei musculaturii picioarelor care realizează munca principală într-o escaladă. 15. Lăsarea cetii pe văi seara. se schimbă sensul braţelor (2 ori). respiraţiei şi metabolismului. pe pante cît mai accentuate. cu dreptul. Prinderea ceţii de creste noaptea. apoi numai o arcuire simplă (50 ori). — haltere cu arcuri: ţinînd mînerele apropiate cel puţin 1 minut. Propagarea sunetului la mari distanţe. Se evită lordozarea regiunii lombare. abdomenului şi ai spatelui. ceea ce măreşte considerabil posibilitatea pericolelor subiective şi scade randamentul. Cînd firele de telegraf cîntă. timp frumos. cu ciclismul. contracrono-metru. fiind înrudit. spatele drept. — extensorul ţinut orizontal în faţă: tracţiune cu un braţ pînă la întinderea completă a braţului. fără atingerea solului (10 ori). Se evită încovoierea regiunii lombare. în ritm vioi. — stînd ghemuit cu genunchii îndoiţi la 90°. — genuflexiuni din stînd pe vîrfurile picioarelor (foloseşte şi pentru antrenamentul echilibrului). În acest sens se recomandă pentru dezvoltarea musculaturii coapselor următoarele exerciţii: — poziţia de coborîre la schi. Pentru musculatura gambelor: — sărituri pe un picior. alpiniştii în general. timp de mai multe săptămîni. ploaie. ca urmare a creşterii randamentului inimii. întinderea lui cu ambele braţe. întinderea lui cu un singur braţ pînă la piept. Fig. cu alergări la deal. În afara acestui gen de antrenament. se menţine poziţia timp de 3 — 5 minute. precum şi de a antrena voinţa. ploaie. contracronometru. timp de 3 — 5 minute.Luna Luna traversată de fîşii de nori la orizont.

folosind corect prizele naturale. cu palma sau cu pumnul. iniţiată de alpiniştii anglo-saxoni pune accentul nu pe rezolvarea cu orice preţ (vezi pitoanele de expansiune!) a problemelor de alpinism (verticale. Se porneşte de la principiul că securitatea trebuie să rezulte din priceperea căţărătorului. cu mîinile la ceafă: rotarea amplă a trunchiului stînga-dreapta. Timpul necesar pentru acest antrenament este de 30 de minute pe zi. padovanii — Rocca Pendice. astfel încît escalada să constituie o plăcere şi să reprezinte. 17. înaltă de 120 m. O fisură îngustă poate fi urcată prin înţepenirea alternativă a mîinilor în fisură. La perete se execută exerciţii pentru mobilitatea articulaţiilor şoldurilor şi genunchilor. strict necesare pentru asigurare. 200/12). Un observator obiectiv a remarcat că acestor exerciţii le este caracteristic faptul că nici un aparat nu se foloseşte în scopul pentru care a fost construit. surplombante. la sală şi în şcoala de alpinism. Alergările de dimineaţă le-am extins ca durată la o oră. atîrnată de perete în poziţie verticală. prin cheie. unde se învaţă la 1 m deasupra firului ierbii mersul la limita de cădere. pentru menţinerea condiţiei fizice bune. de-a lungul unui pervaz al 1 Extrase din cartr sa „Gradul 7" . 200/11). După cum în bazinul olimpic concurenţii nu au voie să se prezinte cu labe de înot. alternativ. „M-am pregătit bine. — picioarele desfăcute larg: prin rotarea corpului se atinge cu mîna dreaptă vîrful piciorului stîng şi invers (fig. Mă sculam mai devreme ca de obicei şi alergam cîteva ture prin curtea căminului studenţesc. dar această tehnică trebuie exersată la cîţiva metri deasupra solului. Fig. obţinîndu-se în acelaşi timp creşterea forţei în musculatura coapselor. o bucurie estetică pentru privitor. — stînd depărtat. înainte de a fi aplicată în marii pereţi. directe şi indirecte). GRADUL VII Iată metodele de antrenament ale lui Reinhold Messner1. primăvara am luat antrenamentul de la începutul începutului. serveşte pentru exersarea tehnicii de escaladă în opoziţie (Piaz. cei din Innsbruck — cariera Hotting. Pregătirea pentru o escaladă nu se rezumă numai la cercetările în laboratoarele industriei de echipament şi material sportiv. din conglomerat. (20—30 repetări). Tenacitatea este calitatea de bază pentru alpinişti. Duminica mă duceam la stîncile din apropierea oraşului. vienezii — Rax. NEW CLIMBING (NOUA CĂŢĂRĂTURĂ) Noua căţărătură. simţul echilibrului (căci orice greşeală duce la răsturnarea băncilor) şi mobilitatea articulaţiilor şoldurilor. prin eleganţa ei. Ele reprezintă cea mai bună formă a antrenamentului. — echerul (20—30 de ori). prin antrenament adecvat. Antrenament în sală Pe mai multe bănci suprapuse se exersează genuflexiuni pe un picior.— strîngerea mingilor de tenis în loc de haltere. Fiecare oraş cu tradiţie alpină are stîncile sale de antrenament: munchenezii au Isertal. În sală se efectuează exerciţii specifice alpinismului (fig. parizienii — Fontainebleau. Exerciţii pentru întărirea muşchilor spatelui şi ai abdomenului. 201). Siguranţa călcăturii depinde de corecta aşezare a piciorului pe priză. Pentru antrenamentul degetelor făceam o traversare „la bavareză". pentru pasajele artificiale surplombante: — culcat înainte cu braţele întinse înainte: ridicarea trunchiului în timp ce picioarele sînt fixate de către un partener. 201. ci se realizează de către alpinistul însuşi. cu atingerea solului cu palmele. o bară etc. Banca de gimnastică suedeză. Din zi în zi alergam mai mult. Un exerciţiu de curaj este săritura de la înălţime către o frînghie liber atîrnată. peretele se escaladează folosind numai mijloacele artificiale. New climbing. 16. la fel în alpinism. bavareză). — şezînd depărtat braţele încrucişate: aplecări înainte cu atingerea solului cu coatele (fig. Exerciţii pentru obţinerea unei bune mobilităţi la escalada în spraiţ în hornuri şi diedre: — stînd aplecaţi înainte. ci pe felul cum sînt rezolvate de fiecare. — stînd: rotarea braţelor înainte şi înapoi.

dar n-o puteam sări. IV şi V. În această formă maximă puteam ataca diedrul Philipp. Un joc este şi creaţia spirituală a liniei traseului. făceam rapel şi luam corzile cu mine. treceau 1 — 2 luni pînă la gradul VI. înţelesul său este în sine. ci doar în Nanga Parbat şi în Noua Guinee. De asemenea. a binelui şi a răului.peretelui căminului studenţesc. Alpinismul nu este legat de vreo cultură sau filozofie. ceea ce făcea dus şi întors 60 m. cu cît căţărătura se face mai în joacă. aceasta este valabilă pentru o premieră: este dinainte trasată. Prin mişcare. variaţie. Acasă mă antrenam zilnic două ore. alergînd contracronometru. întotdeauna cînd se întîmpla să mă simt stîngaci. pentru a-1 parcurge pe cît posibil elegant şi în joacă. cîteva ture mai uşoare îmi redădeau rapid siguranţa necesară. Nu prea pun preţ pe premiere făcute în etape. în . foame sau sete. De la drumeţie şi trasee uşoare. care peste 7 000 m este mult rarefiat. Puteam scurta această perioadă prin antrenament adecvat. Învăţasem să continui căţărătura chiar cu cîrcei în antebraţ. într-un traseu de dificultate maxima. Zilnic traversam lungimea zidului vechi al unei mori părăsite. În schimb am făcut alergări la deal. Numai cînd eram într-o formă deosebit de bună atacam un traseu nou. În aceste expediţii am fost forţat de împrejurări neprevăzute să mă caţăr mai multe zile în şir cu maximum de efort. apoi de patru ori la rînd. Este o deosebire să-ţi cunoşti coechipierul într-o situaţie dificilă sau doar de la cabană. de premise fizice sau bună stare materială. pe care o atinge orice om sănătos. Zilnic alergam 1 000 m diferenţă de nivel la deal. Alpinismul se află în afara înţelepciunii şi a prostiei. intensificarea şi scăderea tensiunii. La urcuşuri acceleram ritmul pentru a solicita la maximum plămînii şi inima. — A treia treaptă n-am atins-o niciodată în Alpi. de trei ori la rînd fără pauză. Făceam traversarea extrem de dificilă a zidului cel vechi. Fiecare vară începea cu o repetare accelerată a perfecţionării mele în căţărătură. pe vîrfurile picioarelor. înaintea unui traseu foarte greu făceam cîteva trasee clasice de căţărătură liberă de gradele III. Încercam să alerg pe vîrfurile picioarelor. vîrfurile degetelor se întăresc pe iarba udă şi calcarul (stînca) aspru. Antrenamentul pentru peretele sudic din Nanga Parbat: Greutatea corpului trebuie redusă la minimum. renunţam la pitoane de expansiune şi scripe-te pentru materiale. căci fiecare kilogram în plus înseamnă calorii şi implicit oxigen. am mîncat şi am băut la intervale mari pentru a obişnui rinichii cu situaţiile extreme. Marile premiere le-am făcut cu cîţiva prieteni pe care îi cunoşteam şi care erau la fel de buni ca şi mine. limitată în timp. care fac din căţărătură o plăcere. expresia ei este cu atît mai valoroasă. Înainte de escalada solitară a peretelui sudic din Marmo-lata di Rocca reuşisem să fac de 6 ori traversarea zidului cel vechi. fără băutură şi alimente. fără pauză. alergările de fond continuau zi de zi. Antrenamentul îl făceam pînă cînd se blocau degetele. Picioarelor le revine sarcina principală. rezolvarea dificultăţilor şi găsirea soluţiilor. pentru a dă atenţie tehnicii şi cursivităţii mişcărilor. În mod deosebit. ba chiar a progresului în alpinism. Un traseu mare este ca o a doua viaţă. ceea ce nu reprezenta nici un pericol. Dacă nu reuşeam fără aceste mijloace. În fond sînt un alpinist fricos şi naş avea curajul nici îndrăzneala de a încerca un traseu solo la noroc. cu efort maxim în antebraţe. pentru antrenamentul degetelor. Stînca friabilă verticală necesită o folosire corectă a prizelor. trebuie doar sa vrei să-l practici. deci în total 480 m. lung de 80 m. Au urmat apoi trasee în Prealpi (Piccoli Dolomiţi). De asemenea evitam să încep primăvara direct cu traseele de maximă dificultate. În pereţii înalţi de 200—300 m se face un antrenament excelent. coapsele şi pulpele trebuie antrenate în detrimentul părţii superioare a corpului. în timp de mai puţin de o oră. Premisa o constituie voinţa puternică şi conştiinţa că lucrul este posibil. — A doua n-o atingem decît după cîteva trasee mari. În această fază mă pot căţăra o zi întreagă fără a simţi foamea la ora obişnuită a prînzului şi fără a suferi de sete. Cheia succesului într-un traseu dificil o deţine o coardă bine rodată. la marginea Alpilor. Ochiul se obişnuieşte cu verticala. pentru a fortifica musculatura gambelor. unde zăpada se topeşte devreme. Ţelurile în alpinism se află în afara domeniului interesului material direct sau dincolo de satisfacerea individuală a necesităţilor vieţii. picioarele fiind la 20 cm de sol. Mi-am exersat respiraţia corectă. căţărătura seamănă cu un joc. pregătite într-o vară pentru a le rezolva iarna sau vara următoare. eram dispus să las problema deschisă. fără senzaţie de oboseală. Cu 4 luni înaintea expediţiei am încetat căţărătura. Dacă nu reuşeam să trec. Există trei trepte ale tenacităţii: — Prima. În aceste situaţii extreme alpinistul se bazează mai puţin pe forţă şi mai mult pe rezistenţa organelor interne. În acest timp. permite 3—4 ore de efort. fricos sau obosit de căţărătură. limitată în spaţiu şi nerepetabilă. de unul singur. încă nefăcut.

Se consideră că alpinismul s-a născut la 8 august 1787. Tibetul. Materialele folosite erau bastonul. materiale. S-a pornit de la zero. destinul unor popoare a fost strîns legat de munţi. Alpi. fratele său Gunther a dispărut într-o avalanşă de gheaţă. trebuie să stăpîneşti suveran dificultăţile şi eforturile. STILURI ÎN ALPINISM Definiţia stilului (după Larousse): maniera particulară a unui artist. pitoanelor şi scăriţelor în anul de graţie 1492. punctele de plecare — bazele — mai confortabile sau mai primitive. „virgin". India. scopul unei escalade era atingerea unui vîrf înalt şi. Înaltele platouri din Anzi adăposteau nu numai sanctuarele zeilor dar şi oraşe. De aceea. neprevăzută în plan. căile de acces. eremiţii meditau asupra filozofiei vieţii. au vînat. Reinhold Messner a reuşit nu numai să urce pe Nanga Parbat prin cel mai dificil traseu al său — peretele Rupal — dar să facă şi prima traversare. multe fructe. el a fost singurul care a ajuns pe vîrf. Viaţa pulsează de mii de ani pe platourile Columbiei. Podişurile înalte ale Asiei Centrale. O dată pe săptămînă introduc o zi de cură de fructe. poetul Petrarca. în Himalaya. Cu acest prilej. pelerinii veneau de la mii de kilometri pentru a se închina la muntele sfînt Kailas. dată la care savantul elveţian Horace Benedict de Saussure a urcat pe Mont Blanc. iar Reinhold. mai ales.special a ficatului şi a rinichilor. iar motivaţia era. pe cît posibil încă. Pentru atingerea scopului — a vîrfului — se alegea drumul cel mai uşor. Boliviei şi pînă în ţinuturile aspre ale Patagoniei şi Ţării de Foc. după 1787. a unui gen. fără sac de dormit sau cort. echipament. Pulsul a scăzut la 42 bătăi pe minut. Perului. de calităţile sale fizice. în timp ce coechipierul său. Stilul este într-o permanentă prefacere. ceea ce necesită un antrenament de multe luni. alternînd între schi fond şi alergări la deal cu pantă pronunţată. ea este întotdeauna aceeaşi. mai slab pregătit. În secolul XVIII escaladele alpine s-au înmulţit prevestind naşterea alpinismului. Nepal. căpitanul francez Antoine de Ville care a reuşit să escaladeze muntele inaccesibil Mont Aiguille cu ajutorul corzilor. consum mult usturoi. condus fiind de ghidul Jacques Baimat şi de alţi 18 munteni din valea Chamonix. Nu am schimbat alimentaţia. În Carpaţi. pentru dificultăţi extreme trebuie controlată greutatea corporală. La întoarcere. Am constatat că cei neantrenaţi sînt nevoiţi să abandoneze încă de la marşul către tabăra de bază sau la urcuşul către primele tabere de altitudine. la „alpinismo perfetto". care să nu depăşească pe cea obişnuită din forma de maximă condiţie fizică. prins într-un viscol pornit pe neaşteptate. cel mai logic. trecătorile înalte de 6 000 m făceau legătura cu binecunoscutele văi din sudul munţilor Himalaya — Kashmir. Pericolul creşte odată cu altitudinea. mai mult decît în Alpi. au tăiat lemnul. Pirinei. Sikkim. a reuşit să se salveze. de la „alpinismo acrobatico". Nu numai popoare dar şi personalităţi sînt citate ca precursoare în istoria alpinismului: împăratul roman Hadrian. cel mai accesibil. învăţînd pe bază de experienţă. Această escaladă a avut un ecou răsunător şi a fost impulsul care a declanşat ceea ce numim alpinism. multe hidrocarburi. după trei nopţi petrecute pe gheaţă. Ecuadorului. o prăjină lungă pe care ghizii o ţineau în chip de balustradă pentru „domni". Colţarii. Ideea de a urca pe munte pentru motive asemănătoare celor ale alpiniştilor de astăzi a încolţit şi s-a dezvoltat mai întîi în Alpi. Prin antrenament am căutat să încetinesc pulsul şi să îmbunătăţesc circulaţia sîngelui în mîini şi picioare. împăratul german Maximilian. de tehnică. în schimb 4 ore pe zi mă antrenam pentru condiţia fizică. În sport: maniera de a executa un gest. Pamirul. 18. a unei epoci. erau străbătute de nomazi. a dispărut. şi-au dus vitele şi oile la păşune. au cosit iarba. uneori greu accesibile. unde şi-au durat case. a mai avut resurse să se tîrască la vale pînă cînd a întîlnit primii ciobani. Tehnica nu exista. În acele timpuri de început. care trebuie obişnuiţi cu astfel de situaţii excepţionale. Precursorii Din cele mai vechi timpuri. toporişca pentru tăiat trepte în gheaţă („piola" în dialectul piemontez). mai apropiate de obiectivele alese sau mai îndepărtate. 6—7 ore. Nu dormeam mai mult ca de obicei. la „alpinismo romantico". au lucrat pămîntul. de ordin fiziologic sau ştiinţific. oamenii au pătruns în văile înalte. De asemenea. au întreţinut legături comerciale prin cele mai înalte trecători. căci o schimbare cere un efort mare din partea organismului. în funcţie de concepţia omului. dat de natură." Datorită antrenamentului său. Caucaz. Alpinismul în Alpi (Stilul alpin). Pe Manaslu. Consum carne puţină. deşi cunoscuţi regional. rămas trei zile fără apă şi cinci fără alimente. urcat prin peretele sudic de gradul VI. Bhutan. după cum atestă şi numele de „alpinism". Au trecut de atunci aproape 200 de ani şi felul în care se întreprind escaladele a evoluat de la „alpinismo eroico". Beau mult lapte. nu şi-au . Subliniez că înaintea unei mari expediţii este important ca omul să-şi păstreze alimentaţia obişnuită. cu o anumită uşurinţă sau o anumită eficacitate.

Coarda este folosită acum din plin. În legătură cu folosirea pitoanelor au început încă de atunci dispute care continuă pînă în ziua de astăzi. folosind din plin un număr mare de pitoane şi manevre rafinate de corzi. Urmează alte trasee de gradul VI realizate în cel mai pur stil de căţărătură liberă. Este epoca în care alpinismul de cucerire cunoaşte maxima lui dezvoltare. exclamă Marcel Schatz. „Voi care aţi apucat epoca de aur şi nu ne-aţi lăsat decît surplombe din rocă friabilă. italian. Grandes Jorasses (1935) şi Eiger (1938). Superdirecta saxonă". de acum înainte. elveţian. francez. În anii dinaintea primului război mondial s-a dezvoltat cel mai desăvîrşit stil de escaladă liberă. „mireasa Mont Blanc-ului". de la întemeierea „Alpine Club-ului". în căţăratul liber.găsit locul ca material alpin decît pe parcurs. în 1933. german. tehnică Piaz. galbenă. bătrînii susţinători ai stilului clasic pur au spus: s-a demonstrat deci că acest perete este inaccesibil (Julius Kugy). se bat pitoane. Gradul VI l-au inagurat Haber şi Herzog în 1921 cu premiera Diedrului Halle din Kanvendel. la şase decenii după Saussure. apar alături de traseul clasic Cassin trei trasee directe: francez. Lui i se atribuie introducerea tehnicii Dulfer (escalada în opoziţie. Motivaţiile filozofice şi ştiinţifice dispar copleşite de cele sportive. — Coarda poate fi un mijloc care uşurează escalada. Se bat sute de pitoane în aceste trasee directe. pornind de la simplul cîrlig de agăţat tablouri în perete şi pînă la pitonul cu inel prin care se trecea coarda de asigurare. conduşi de ghizi de prin partea locului. realizată în ianuarie 1963. numai cu 15 pitoane bătute). alpinistul nu mai trebuie să se dezlege pentru a trece coarda prin urechea pitonului. alături de traseul Comici. coarda a intrat pe nesimţite în inventarul materialelor alpine. Alpiniştii se ocupau de urcarea vîrfurilor secundare. Dificultăţile nu mai sînt ocolite. cum sînt cele din Kaiser (Fleischbank. Iată tezele sale: — Alpinistul trebuie să se limiteze în escaladele sale la gradul de dificultate pe care-l stăpîneşte în coborîş (cu alte cuvinte: orice pasaj urcat trebuie să-l şi poţi coborî în deplină securitate. În aceeaşi perioadă. — Nu este îngăduit să se folosească mijloace artificiale decît în caz de pericol iminent. pe un ger năprasnic. bătîndu-se 450 pitoane normale şi 25 pitoane de expansiune. se consideră că începe „prima epocă clasică" a alpinismului. drumul picăturii de apă ce se prelinge din vîrf pe perete. Saussure s-a prezentat la escalada Mont Blanc-ului în haine de oraş. Echipamentul s-a dezvoltat pornind de la cel de toate zilele. Dominată de alpiniştii britanici. Opus lui Preuss în concepţii era Hans Dulfer (mort în război în 1914). care durează pînă la 1880. nici un pasaj nu trebuie atacat dacă nu eşti convins dinainte că-l poţi coborî la nevoie). Apare pitonul de expansiune. venea în rochie „maxi" care masca decent pantalonii lungi. A două etapă din perioada clasică începe la 1880. la jumătate de secol după Saussure. Dar tineretul a continuat pe această cale. după moda timpului. Aceste bizare flori de oţel au nobleţea lor. cu ureche. Cînd. Mummery. austriac. precum şi tehnica de folosire a corzii şi pitoanelor. Se pare că dacă Dulfer a folosit adeseori traversarea descendentă. Începutul perioadei clasice corespunde înfiinţării primelor cluburi alpine: britanic. În Cima-Grande. în timp de 17 zile petrecute în perete. rămase „virgine" şi de rezolvarea problemelor dificile: „alpinismului de cucerire" îi urmează „alpinismul de dificultate".. apare directa Brandler-Hasse şi . Anii '50 şi '60 sînt dominaţi de această tendinţă. fraţii Zsigmondy. perete înalt de 1 200 m. traseul Rossi — Wiessner) sau Dolomiţi (peretele N-V din Civetta. De asemenea. permiteţi-ne să le urcăm. Leslie Stephen a dat Alpilor denumirea de „terenul de joc al Europei". peretele nordic. Premierele realizate de Preuss şi Dulfer au rămas pînă astăzi apreciate la gradul V. Fiechtl concepe pitonul modern forjat dintr-o bucată. parcurs în 15 ore. prima epocă clasică cuprinde cucerirea marii majorităţi a vîrfurilor încă neatinse ale Alpilor. nu unul fără de care escalada nu este posibilă. elveţian şi italian. rapelul „Dulfer" traversarea “Dulfer" (traversare descendentă. traversare la piton). Marile probleme ale Alpilor fiind rezolvate odată cu urcarea pereţilor nordici din Matterhorn (1931). Pitoanele noastre nu ofensează pe nimeni. — Pitonul este o rezervă de necesitate şi nu baza unui sistem de lucru. inaugurat de Purtscheller. Emilio Comici şi fraţii Dimai realizează premiera peretelui nordic din Cima Grande di Livaredo. el este primul care foloseşte carabiniera în alpinism în 1910. în special în aşa-numita „epocă de aur" (1857— 1865). În sfîrşit. În Cima-Ovest. aceea a bătăliilor ce au trebuit date pentru a le semăna". mai bine-zis. bavareză). Otto Herzog este cel care a inventat-o de fapt. prin 1850. Cel mai înverşunat duşman al folosirii pitonului era Paul Preuss (mort în 1913 în încercarea de escaladă solitară a muchiei nordice din Manndlkogel). Ca un corolar al acestei . Henriette d'Angeville. Totodată se naşte „alpinismul fără ghid". pînă la victoria asupra Matterhornului. traseul Lettenbauer — Solleder. alpiniştii şiau propus rezolvarea unor noi probleme: găsirea traseului cel mai direct (directissima). Tot Herzog „inventează" carabiniera. ci de-a dreptul căutate pentru plăcerea de a le învinge.

fără a folosi pitonul pentru tracţiune fie cu mîna. Autor al unor escalade solitare senzaţionale (Les Droites. Din ce în ce mai acut se pune problema lărgirii scalei UIĂ. prin antrenament". 200 pitoane normale. b) baterea pitoanelor servind ca priză. renunţ şi cobor. caracteristicile rocii de gresie . c) folosirea pitoanelor existente (fixate la premieră) şi a buclelor pentru alte scopuri decît pentru asigurare.). Ca adversar al pitonului de expansiune. Cu scrisul şi cu fapta se aruncă în lupta pentru puritatea stilului talentului lui Reinhold Messner. pe traseu se instalează tabere cu corturi. sau las pe alţii mai buni să încerce". care. realizat în iarna anului 1966. ajungîndu-se la gradul VII. mai bine pregătit. un du-te-vino permanent asigură aprovizionarea taberelor şi refacerea forţelor din tabăra de bază. extinzînd scara UIĂ. gradul VII a devenit oficial în 1978. refugiu). reducînd-o la un simplu efort fizic de urcare lipsit de orice valoare spirituală. realizată de 5 alpinişti şi o alpinistă. urcat în mod deliberat fără folosirea altor mijloace tehnice (scări etc. cu renunţarea la mijloacele artificiale. Nu este permis a se arunca coarda în scop de ancorare la un copac sau colţ de stîncă situat mai sus. După traseul John Harlin apare directa japoneză. În cele din urmă. pe de altă parte o „scară de pitoane" în aceşti pereţi cu înălţime redusă ar degrada activitatea sportivă. Ţinînd seama de condiţiile locale — altitudine redusă. din care 250 pitoane de expansiune. cabană. Renaşterea stilului pur de căţărătură liberă se schiţează ca o tendinţă concretă a anilor 1970.D. 5 reuşesc. Ajuns la piton se va introduce mai întîi carabiniera. De asemenea buclele nu pot fi folosite decît pentru asigurare. traseul se echipează cu corzi fixe. VIII şi chiar IX. lungimi mici de trasee. scara UIĂ rămînînd deschisă eventualelor grade superioare VIII. exemplul tinerilor căţărători saxoni şi mai ales al americanilor n-a trecut neobservat. din Saxonia (R.) Multe dintre aceste turnuri de gresie poartă urmele unor castele medievale. Diedrul Philipp Flamm. Desmaison şi Couzy au afirmat că nu au găsit decît 3/4 din numărul necesar de pitoane (întrucît saxonii folosiseră tehnica lor de bucle cu noduri înţepenite). el recunoaşte: „dacă nu reuşesc să trec un pasaj fără piton de expansiune. se aplică în Alpi stilul expediţionar importat din Himalaya. IX etc. Dacă vocile „bătrînilor" răsunaseră în pustiu. vin altădată.alpiniştii saxoni şi-au autoimpus reguli stricte de sportivitate. În Peretele Eigerului apare astfel traseul John Harlin. Cima Su Alto).tendinţe de a învinge imposibilul cu orice preţ şi cu orice mijloace. Dacă iniţial stîncile Elveţiei Saxone nu foloseau decît ca şcoală de antrenament pentru Alpi. Nu este permisă traversarea sau coborîrea unor pasaje de traseu folosind coarda drept sprijin. uşurinţa cu care se degradează gresia impune renunţarea la pitoane suplimentare sau scobirea de prize cu ajutorul ciocanului sau altor unelte. timp de o lună în vara anului 1969 cu 1 000 kg material. 200 carabiniere. în plin viscol).G. de unde cavalerii porneau atacurile lor şi unde se retrăgeau în caz de primejdie. Iată principiile saxone (le rezervăm un spaţiu mai mare fiindcă sînt primele concretizate în scris în istoria alpinismului şi au creat şi o „şcoală" în acest domeniu): 1. 13 alpinişti au atacat iniţial peretele (bilanţ: 1 mort—prin ruperea unei corzi fixe — . d) aruncarea corzii şi tracţiunea de coardă. cu timpul s-a dezvoltat aici o ramură aparte a alpinismului. de o parte şi de alta a fluviului Elba. el spune „securitatea alpinistului nu stă în piton ci în îndemînarea şi forţa cucerită prin muncă. în afara frînghiei. iar la a doua repetare. vorbeau de gradele VII. dar adevărata dată a naşterii alpinismului saxon este considerată ziua de 1 iulie 1888. să iasă pe vîrf. 2 400 m coardă. Cesare Maestri a mai lăsat în plus faţă de cele iniţiale 40 de pitoane bătute de el în traseu. Primul traseu cu pasaje de gradul VII pare să fi fost Hasse-Brandler — Lehne — Low din Cima Grande: la prima lui repetare. sub acest nume este cunoscută regiunea caracterizată de masive muntoase şi cca 1 000 de turnuri bizare de gresie. care folosise scăriţele acolo unde Hasse trecuse în escaladă liberă. 7 abandonează. Tot în 1888 ia fiinţă prima asociaţie de căţărătură saxonă la Dresda. Disputa în jurul gradului VII s-a reluat cu mai multă vigoare prin anii '77— '78 odată cu deschiderea unor noi trasee în Kaiser (Pumprisse). ziua cuceririi vîrfului Noime. Este intrfzisă folosirea mijloacelor artificiale ca de exemplu: a) scobirea de prize în stîncă. Discuţiile au fost alimentate de alpiniştii europeni întorşi din Yosemite sau de cei care cunoscuseră traseele noi din Elveţia Saxonă şi. Prima căţărătură cu caracter sportiv datează din 1848. Există o „tabără de bază" (hotel. Principiile saxone de căţărătură „Elveţia Saxonă". . ale căror dificultăţi depăşeau net pasajele cunoscute de gradul VI. după 31 de zile petrecute în perete. Pe de o parte. fie prin buclă sau coardă. „Nu credeţi în gradul VII? Duceţi-vă şi vedeţi!" serie Desmaison. etică sau sportivă.

pentru evitarea unui şoc periculos în caz de prăbuşire este permisă. 5.e) folosirea drept scară a trunchiurilor de copaci etc. c) dacă tracţiunea corzii este atît de mare încît face imposibilă depăşirea unui pasaj dificil. traseele deschise de el neputînd fi repetate deocamdată de alţi căţărători. Principiile căţărăturii libere (freeclimbing). care a făcut unul sau două dintre ele.. cu rare excepţii ca de exemplu Kurt Albert din Jura Franconă (R. El stă astăzi sub semnul noţiunilor de căţărătură liberă. principiul este acordarea de ajutor cu orice preţ. în Alpi şi în S.D. 6. Bernd Arnold. Scara de dificultate saxonă cuprinde şapte grade de dificultate de la I la VII. Principii pentru realizarea premierelor: 1. Numărul pitoanelor de asigurare trebuie să fie limitat la minimum. Kurt Albert. VII c. Dificultăţile ce depăşesc gradul VII se notează cu VII a. Germania). Iată tabelul comparativ al dificultăţilor.10 c d a 5. f) secundul (sau secunzii) poate ajuta capul de coardă. Nu este sportiv să se ocolească pasaje dificile pe trasee învecinate uşoare. alcătuit de el. construind o piramidă. cît şi în Jura Franconă.U. au dus. Elveţia Saxonă VII a VII b VII c VII d Scara FRTA extrapolată 5b 6A 6B 7 VIII VII e 8 IX VII f 9 Stilul american Acest stil de căţărătură în stîncă s-a perfecţionat în special în Parcul Naţional Yosemite din Sierra Nevada — California. ca de exemplu Wand der Abendrote. 3. a reuşit să depăşească în premierele sale dificultăţi mult mai mari. Pitoanele se pot bate în următoarele situaţii: a) dacă în cazul unei căderi a capului de coardă de la mare înălţime există pericol de impact.11 b c d 5. a reuşit să escaladeze trasee de maximă dificultate atît în R. şi deci are la îndemînă termeni de comparaţie.9 a b 5. 7. 2. 2.D. înaintea unor pasaje dificile. Nu este sportiv: să parcurgi în prealabil traseul propus cu asigurare de sus. „căţărătura marilor pereţi" şi „căţărătura pe bolovani". dar pentru aceasta nu este permis ca el să fie strîns legat de punctul de asigurare sau să se ţină cu mîna de el. În ultimii ani..8 5.F. la o asemenea .VII f. Înlocuirea pitoanelor de asigurare sau de rapel nu poate fi făcută decît de federaţia de alpinism sau delegaţii ei.12 a b Scara R. Nu este sportiv să baţi un piton. în general. este însă interzis să te urci pe ei ca pe o scară sau să ramonezi între copac şi perete. Nu este în concordanţă cu etica sportivă să trimiţi pe cineva cu o coardă pe vîrf în scopul de a te ajuta în caz de necesitate. să faci rapel pentru a studia posibilităţile de realizare a premierei. dealtfel. VII b. La toate repetările ulterioare nu mai este permisă baterea pitoanelor. pentru secund sînt valabile aceleaşi principii ca şi pentru capul de coardă. Asigurarea laterală din două părţi. un căţărător de elită. în paralel cu o bună pregătire fizică pe bolovani-şcoală (boulder).A. b) dacă nu există posibilităţi naturale de autoasigurare la executarea unei piramide. în special să se menţină distanţe suficiente de la un piton la altul. ultima rubrică fiind completată de noi: Scara UIĂ extrapolată V VI VII Scara americană Yosemite 5. Se pot folosi drept prize sau puncte de asigurare copacii sau rădăcinile aflate pe traseu.G. Baterea pitoanelor de asigurare nu este permisă decît celui ce face premiera şi chiar atunci numai înaintea pasajelor dificile. 4. Baterea pitoanelor nu este permisă decît celui ce realizează premiera şi numai limitat.G. fiind respectate cu consecvenţă..7 5. notate cu gradul VII f. Nu se mai ţine seama în acest caz de reguli de sportivitate. În caz de pericol. 3. fiind asigurat de sus.

eventual se asigură cu coarda de sus. În 1938 conduce expediţia americană pe K2. pene etc. Era de fapt principiul indienilor americani. Astăzi. Big wall climbing din Yosemite îşi bazează principiile pe filozofia lui John Muir. în cazul pericolului de a cădea pe spate. Excepţie fac pitoanele de expansiune din regrupări sau cele dispuse pentru asigurare în pasaje de „căţărătură liberă" lipsite de fisuri pentru pitoane normale. 3 pitoane de pe grupare de cupru sau aluminiu care se bat în cele mai fine fisuri. pe cît permite limita securităţii. a doua. rîurile. Să te caţări cît mai „natural" posibil. încă mai stăpîneşte suveran gradul VII saxon. linia aproximativă a traseului. carabiniere. Boulderingul corespunde unei dificile probleme de şah". nici o scăriţă. Capul de coardă fixează coarda de 11 mm în regrupare. „eşti preocupat mai ales de activitatea psihică. bucuria de a găsi munţii. 203). văile. recuperînd eventualele pitoane bătute. 40 pitoane de oţel special. cascadele în starea lor iniţială şi fără vreun semn al prezenţei anterioare a omului. Pe coarda fixă secundul urcă cu jiimarurile. Rolă pentru scripete. 203. ieşirea. Să nu laşi nici o urmă a prezentei tale. diverse pene de toate mărimile. Cel care a fondat Sierra-Club şi-a pus întrebarea din ce constă bucuria pe care ne-o oferă natura şi a ajuns la concluzia că este în esenţă o bucurie de a descoperi. Fig. nici o coardă. În evoluţia stilului american. pentru ridicarea sacului în sistemul „big wall climbing" Fig. 202. gradul de dificultate şi necesităţile de material. omul capabil să facă o tracţiune într-un singur deget. în cadrul căreia atinge înălţimea de 8 500 m. un tovarăş stă dedesubt gata să te prindă în braţe. extrapolată în big wall climbing — căţărătura în marii pereţi. Să nu te foloseşti de pitoanele de expansiune (chiar dacă le găseşti pe parcurs) decît dacă este absolut necesar.perfecţionare a stilului. Adevărata căţărătură liberă înseamnă să nu te foloseşti de nici un obiect ce nu aparţine de la natură peretelui—coardă. 75 pene mici. Nu lăsa nici un piton. pentru ca şi alţii care vin în urmă să poată redescoperi peisajul cu aceeaşi bucurie. din material plastic. Bineînţeles că la această căţărătură dusă la limita posibilităţilor fizice personale. necesitînd în mod normal două bivuacuri (fig. 40 lame. 1 Fritz Wlessner. 3. al doilea îl asigură pe capul de coardă. de 9 mm. fără butelii de oxigen. trăieşte în America. bucle — decît pentru asigurare. care trecuseră de sute de ori prin această ţară virgină. afirmă John Grill. Cu timpul s-a constatat însă că baterea şi recuperarea repetată a pitoanelor deteriorează în aşa măsură stînca încît s-a hotărît să se lase pe loc toate pitoanele necesare unei escalade. Asul acestui sport — căci boulderingul poate fi exercitat ca o ramură sportivă. „La bouldering". Majoritatea traseelor rămîn totuşi tehnice. în timp ce capul de coardă trage sacul ajutîndu-se de un scripete improvizat cu jumaruri (fig. Boulderingul este căţărătura sportivă pură cu excluderea oricărui risc. deci asemănătoare celor folosite şi în ţara noastră. 4. alpinist format în Elveţia Saxonă. Prea multe amănunte răpesc bucuria de a rezolva singur problema. născut în 1900. Tehnica americană de „big wall climbing". Pitoanele de expansiune care nu sînt necesare trebuie îndepărtate. depitonează şi trage după el sacul („hauling bag") Iată cum decurge un „big wall climb" în pereţii de 1 000 m ai lui Capitan sau cei de 700 m ai lui Half Dome. pitoane. Este suficient să cunoşti intrarea. Şi iată materialul necesar indicat de ghid pentru un traseu (Pacific Ocean Wall): 35 lame mici. al treilea urcă cu jumaruri pe coardă fixă. de exemplu. pentru ridicarea sacului (un sac de marinar). care a dus în Lumea Nouă principiile de căţărătură saxone. 5. aparte de alpinismul propriu-zis — este John Grill. încît s-a ajuns la învingerea de pasaje de gradul IX după scara UIĂ. Fiecare căţărător e echipat cu două bucle cu jumar. căderile sînt atît de frecvente ca şi greşelile la tenis şi se iau toate precauţiile ca să nu se producă vătămări corporale. însoţit doar de un sherpa. . De aici el a formulat cel mai important principiu al protecţiei naturii: vizitatorul nu trebuie să lase nici o urmă a trecerii sale. un rol de seamă l-a jucat Fritz Wiessner1. fie cu pitoane. la 80 de ani. Iată legile care guvernează alpinismul din Yosemite: 1. fie cu pene. 2.. Eventual se mai ia o coardă de 8 mm pentru balustradă la traversări pendulare. Se exceptează pitoanele de expansiune absolut necesare şi micuţa „momîie" de piatră pe vîrful cucerit.. Primul se caţără. 202): O coardă de 11 mm diametru şi 50 m lungime foloseşte pentru asigurare.. Căţărătorii folosesc espadrile uşoare cu talpă de cauciuc moale neprofilat. acest grad a fost chiar depăşit ajungîndu-se la pasaje de gradul XI. adică liber. În Salath6 Wall acest ritual se repetă de 35 de ori. sau se prevăd saltele. Să nu ştii prea multe amănunte despre traseu. În bouldering. cu vanguri de oţel sau dural. fără a lăsa vreo urmă. Evoluţia artei alpiniştilor a făcut ca cele mai multe trasee să prezinte două premiere: premiera absolută şi premiera prin căţărătură liberă (free climbing).

5. În 1980 a realizat.N. Heckmair.U. este supusă unor reguli de joc fair-sportiv care sînt foarte stricte în bouldering. problemele puse de condiţiile meteorologice şi de expunere sînt minime. Căţărătură super alpină (gen Fitz Roy — N.N. antrenament zilnic. în trei zile.) 3. Începutul l-au făcut Peter Habeler şi Reinhold Messner. Terray. cu întoarcerea în alte două zile la tabăra de bază (1975). escalada Everestului pe creasta nord-estică. la care nu există legătură cu baza peretelui. Un grup de căţărători şi-au pus întrebarea dacă nu se pot aplica şi acolo regulile de căţărătură . un mijloc mult controversat. dificile probleme de organizare. de la 5. Dibona. ROTPUNKT — REGULA PUNCTULUI ROŞU Inspiraţi din Elveţia Saxonă. cu scopul de a reduce riscul. Acest stil a făcut şcoală.A. 19. Tenzing. Pentru gradul 5. exerciţii de echilibru şi de forţă. unde accesul este uşor. Este momentul aici să remarcăm o inversare: acest stil alpin clasic a început să se aplice în marii pereţi himalayeni. Rucsacul cu care a plecat din Europa nu cîntarea decît 20 kg.) 4.11 — 5.În gradele superioare. adesea o enormă forţă musculară şi o perfectă tehnică a dispunerii penelor..N. regulile sînt din ce în ce mai puţin complicate.).N. scrie el.). Stilul himalayan În munţii cei mai înalţi ai lumii. Căţărătură alpină (gen Eiger — N. nu putem să nu cităm în acest context căţărătura pe Turnul Eiffel a lui Guido Magnone sau cele vreo 50 de escalade pe zgîrie-norii din S.N. etc. Această performanţă a realizat-o la numai 3 luni după escalada Everestului fără aparate cu oxigen (cu Peter Habeler).) 2. Lito Tejada-Flores a omis un joc inedit: „buildering". în peretele nord-vestic din Hidden Peak. Pînă atunci (1976) traseele de extremă dificultate din această zonă de alpinism erau parcurse în deplină libertate.": — să nu foloseşti corzi fixe. fără tabere intermediare. Bonatti. fraţii Schmid şi alţii. pe măsură ce problemele sînt mai dificile. Şi. Căţărătură în marii pereţi (big wall) (gen Yosemite — N.N. Căţărătură pe bolovani (bouldering) (gen Fontainebleau . perete pe care l-au urcat. ci doar să elucidăm cîteva aspecte caracteristice. Cum am putea oare. să nu amintim nume prestigioase cum sînt: Whymper. tone de material. Bonington. Clasificarea căţăraturilor pe stîncă Într-un articol intitulat „Partidele pe care le joacă alpiniştii". Haston.. un număr de căţărători din Jura Frauconă au hotărît să-şi îmbunătăţească stilul de căţărătură. pe măsură ce escaladăm scara jocurilor schiţată mai sus. unul dintre cei 14 munţi de peste 8000 m. totul asociat cu formidabilul antrenament fizic al protagoniştilor. Hillary. Doi însoţitori (nealpinişti) îl aşteptau în tabăra de bază. Regulile constau dintr-un şir de „să nu. Nu am intenţionat să facem aici o istorie a alpinismului.9 în sus. stilul obişnuit este cel expediţionar: startul se ia de la tabăra de bază. Căţărătură de perete continuu (gen pereţii din Bucegi—N. bineînţeles. Bineînţeles că aplicarea stilului alpin în Himalaya nu a devenit posibilă decît datorită progresului tehnic: transporturi. Este o adevărată expediţie militară cu 20—40 alpinişti şi şerpaşi. materiale. chiar într-un scurt istoric al alpinismului. Căţărătură expediţionară (gen peretele sud-vestic al Everestului — N. Robbins. coborîndu-se repetat în tabăra de bază pentru aprovizionare şi odihnă. într-o expediţie solitară. Tot Messner a reuşit în 1978 escalada solitară a muntelui Nanga Parbat prin peretele vestic. M. folosindu-se pitoanele în măsură crescîndă. pentru înaintare. Căţărătură pe fisuri (gen Elveţia Saxonă — N. stilul expediţionar s-a aplicat în anii '60 în Alpi. pe traseul ales se stabileşte un lanţ de tabere de mare altitudine. căţărătura pe clădiri. sute de hamali.) 7.12 este necesară o tehnică rafinată de căţărătură folosindu-se din plin chei în fisuri. ale lui Fred Waugh. Knubel. se foloseşte adesea pulberea de oxid de magneziu pentru mărirea aderenţei mîinilor. Căţărătura.N.) 6. Lito Tejada-Flores clasifică căţărătura pe stîncă astfel: 1. Herzog. Ultima tabără se stabileşte cît mai aproape de vîrf. — să nu foloseşti pitoane. — să nu foloseşti elicoptere etc. mai ales cu ocazia marilor escalade de iarnă. În tabelul de mai sus. Cassin. După cum am văzut. bouldering.N. fiind între timp aplicat şi la alţi pereţi himalayeni. faţă de stilul alpin clasic. Croz. echipament mai uşor. fără şerpaşi întrun singur efort în coardă de doi.

Asia. înalt de 5 633 m. Ei cuprind un singur vîrf de peste 4000 m: Bernina. La est de bazinul Vienei urmează Carpaţii. cu vîrful cel J. Sunnmore şi Romsdalen. Bhutan şi Assam.P. Pitoanele. Nu este permis nici să te odihneşti în ele. Sierra de Guadarama.saxone şi au început sistematic să escaladeze traseele de căţărătură artificială în manieră liberă. tot Grecia oferă alpiniştilor acel rai al căţărătorilor de performanţă. un complex muntos culminînd cu 7 719 m în Kungur Tag din R. Alpii de Est se împart în trei lanţuri paralele: Alpii Calcaroşi de Nord. Chineză. munţii Cantabrici şi Pirineii (Pico de Aneto. de la Valea Rinului pînă la bazinul Vienei. mai înalţi. Alpii. măsoară 1 200 km în lungime şi 150—250 km lăţime. Groenlandei Pamirul M. masivul Mont Blanc şi Alpii Bernezi. chiar dacă după aceea revii în poziţia de căţărătură" (această din urmă condiţie reprezintă un progres faţă de regulile saxone. încît chiar unele trasee strict artificiale. un lanţ de 1 600 km lungime. Munţii Asiei sînt cei mai înalţi din lume. Sistemul alpin se întregeşte către sud şi est cu Balcanii. munţii Dinarici şi Apeninii. Americii de Nord Hindukush Anzii Himalaya+Karakorum M. de munţi al Europei. munţii Greciei culminează în clasicul Olymp (2917 m). acoperind o suprafaţă de 220 000 km2 şi culminînd cu Mont Blanc. Munţii Anatoliei. 7 495 m în vîrful Comunismului şi 7 134 m în vîrful Lenin din Uniunea Sovietică. Sikkim. Prin această acţiune s-a urmărit şi s-a reuşit să se ajungă la un stil pur de căţărătură. o indicaţie că traseul poate fi parcurs „la liber". Regula era formulată astfel: „Punctul roşu la baza unui traseu înseamnă că este posibil ca traseul să fie parcurs în căţărătură liberă fără folosirea pitoanelor sau a altor mijloace auxiliare care se opun forţei gravitaţionale. cuprinzînd două sectoare: Carpaţii nord-vestici. Kurdistanului şi Iranului (Demavend. Între Marea Neagră şi Caspica se înalţă Caucazul. 3 404 m). Armeniei. Kashmir. Munţii Europei încep în sud-vest cu munţii Peninsulei Iberice: Sierra Nevada. situaţi în majoritatea lor în Alpii Penini. ca priză de mînă sau de picior. culminînd în Mount Everest la 8 848 m. precum şi munţii Islandei şi ai insulelor Swalbart (Spitzbergen). Pamirul acoperă o suprafaţă de 100 000 km2. culminînd cu vîrful Gerlach (2 655 m) din Tatra. 4 807 m înălţime. Dintre munţii din nordul Europei se cuvine să menţionăm: Lake District — înalta şcoală a căţărătorilor britanici. În cele ce urmează facem o scurtă trecere în revistă a principalelor lanţuri şi masive de pe Terra: Alpii M. La est de Pamir şi Hindukush se înalţă lanţul munţilor Himalaya — Karakorum pe o lungime de 3 000 km. Antarctidei Noua Guinee Europa. „scări de pitoane". Himalaya se împarte în 8 sectoare: Karakorum. În sudul peninsulei Balcanice. Sierra Morena. 5 601 m) fac legătura cu munţii Asiei Centrale. aflat în extremitatea vestică a Alpilor de Est. Alpii de Vest. Alpii Centrali şi Alpii Calcaroşi de Sud. Alături de Everest. cuprind 59 din cele 60 de vîrfuri de peste 4 000 m ai Alpilor. fiind marcate cu punct roşu: un frumos exemplu de etică sportivă. Africii Caucazul M. penele şi alte asemenea materiale servesc deci numai pentru asigurare.mai înalt Moldoveanul (2 543 m) din Făgăraş. şi Alpii de Est. Punjab. de la coasta Mediteranei pînă la Valea Rinului. în Elbrus. buclele. o invitaţie către toţi căţărătorii. munţii Scoţiei şi ai Scandinaviei: Jotunheimen. Alpii se împart în două sectoare: Alpii de Vest. 20. Cel mai cunoscut şi mai important lanţ. care sînt stîncile Meteora. au fost parcurse în căţărătură liberă. care permit odihna în pitoane şi bucle). Orice traseu parcurs în această manieră era marcat la intrare cti un punct roşu. Rhodope. Garhwal. şi Carpaţii sud-estici. GEOGRAFIE ALPINĂ Terenul de joc al alpiniştilor sînt munţii. Nepal. lanţ lung de 1 ooo km. într-atîta. cuprinzînd toate vîrfurile de peste 7000 m în următoarea ordine: . alte 13 vîrfuri depăşesc limita celor 8 000 m.

cei din Noua Guinee — vîrful Carstensz (Jaya.8 610 m Ulugh Mustagh . Alpii Neozeelandezi — Mount Cook. cea mai interesantă pentru căţărători. Paralel cu aceste lanţuri de pe coasta Pacificului şi la est de ele se întinde uriaşul lanţ al munţilor Stîncoşi (Rocky Moun-tains) străbătînd Canada şi S. majoritatea (de ordinul miilor) vîrfurilor şi stîncilor fiind încă necunoscută şi neexplorată. mai departe. mai modeşti ca înălţime (2038 m). dar lungi de 2000 km şi cuprinzînd zone de alpinism atît de interesante ca Shawangunk. culminează cu vîrful Aconcagua. munţii din Taiwan. 5 895 m). În sfîrşit. Elias. întins pe o lungime de 700 km. un fel de Yosemite groenlandez cu stînci ce ţîşnesc 1 500 — 2 000 m deasupra fiordului. În plină Sahara se ridică munţii Tibesti şi Hoggar. Asgard şi Thor. în nord şi masivul Drakensberg în sud. în sudul Africii se ridică munţii Livingstone. Huntington şi Moose's Tooth.A. Urmînd coasta răsăriteană către nord întîlnim zona Ang-magssalik. deşi ca înălţime sînt întrecuţi de vulcanii din Hawaii (Mauna Kea. Anzii încep în nord cu munţii Venezuelei şi Columbiei de peste 5 000 m înălţime. Australia şi Oceania. 9. cu pereţi de 1 000 m. 10. dintre care Atlasul înalt. Anzii se încheie cu zona aspră a munţilor Patagoniei. atinge o înălţime de 4 165 m în Djebel Toubkal. . Ixtaccihuatl şi Citlaltepetl (Pico de Orizaba. Adevăratul rai al căţărătorilor se află însă în Anzii din Peru şi Bolivia cu superpereţii de stîncă şi gheaţă din Huascaran. 2 469 m. Elias cuprinde patru munţi de peste 5000 m: Logan. Chacraraju. În Ecuador predomină vulcanii Chimborazo şi Cotopaxi.7 724 m Kungur Ta gh — 7 719 m Tirich Mir — 7 706 m Shahkangsham — 7 660 m Dupleix — 7 600 m Minyag Gongkar — 7 587 m Pobeda . în Africa ecuatorială munţii Camerunului. 5 700 m). „perla Groenlandei" — 2 930 m. Ruwen-zori — 5 109 m. De la strîmtoarea Bering pînă la capul Horn. în răsărit munţii Etiopiei. Salcantay şi nenumăraţi alţii. 8. în nord. ocupă un loc de prim ordin pentru alpinism. Un peisaj arid cu cactuşi şi canioane adînci caracterizează lanţul Sierra Madre din Mexic. atinge 6 194 m în Mt. Lanţul Brooks din nordul Alaskăi culminează în Mt. În sud. cuprinzînd giganţi de granit ca Fitz Roy. În sudul Groenlandei. Munţii Wrangel culminează în Mt. Trecînd în emisfera vestică şi pornind de la nord spre sud începem cu munţii Groenlandei. Turnurile Paine.A. St. Virunga — 4507 m. pe coasta de vest există regiunea fiordului Evigheds. Hunter. Şanţul Alaska. Rungwe şi Drakensberg. 5 030 m). unde-şi fac antrenamentul alpiniştii din New York. Bona şi Blakburn. Meru 4 558 m. Chamberlin. McKinley. În sfîrşit. Grupul St. Elgon — 4 321 m. Huandoy. 2 750 m. O zonă muntoasă asaltată de alpinişti în ultimul deceniu este cea din Ţara luiBaffin: Mt. Kenya — 5 199 m. Către sud urmează lanţul Fairweather şi în continuare Coast Range (munţii Coastei). Yerupaja. cu excepţia munţilor Atlas. Către sud urmează zeci de vulcani dintre care cei mai înalţi sînt Popocatepetl. Jirishanca. care despart Chile de Argentina. Centrale şi ele Sud. Lanţul Alaska mai cuprinde munţii Foraker.U. Africa. pe o lungime de 18 000 km se întind Cordi-lierii americani de-a lungul vestului Americii de Nord. 6. Atlasul se împarte în şase sectoare. Cele mai înalte masive africane se înalţă în Africa de est: Kilimanjaro (vîrful Kibo. Cerro Torre. Alpii Staunings. 4. 7. Alpamayo. se ridică munţii Appalaches. Mai puţin fascinanţi sînt munţii vulcanici arizi. Alţi munţi se ridică în insulele canadiene Axei Heiberg şi Ellesmere. Anzii.U. 2. 5. În răsăritul S. America. se află fiordul Tasermiut. Lucania şi Steele. Aceste patru zone nu reprezintă decît o parte infimă a munţilor Groenlandei. cel mai înalt al Americii de Nord.7 439 m Amne Machin — 7 160 m Între munţii Asiei trebuie enumerate şi lanţurile muntoase din insule: Alpii Japonezi. Cea mai frumoasă zonă din acest lanţ se află în Districtul Lacurilor. a căror lungime de 7 500 km echivalează cu distanţa dintre Mt. Whitney şi „Mecca alpiniştilor": Valea Yosemite.1. 6 960 m. Lanţul muntos Himalaya Karakorum Kun Lun Pamir Hindukush Transhimalaya Changthang Tahsueh Shan Tien Shan Chishih Shan Vîrful cel mai înalt Momit Everest — 8 848 m K 2 . Blanc şi Everest. 3. 3 764 m. cu pereţii de granit din Arrigetch. Cascades (munţii Cascadelor) şi Sierra Nevada cu celebrul Mt. Mai toţi munţii Africii sînt de origine vulcanică. 4 205 m). În sudul extrem se ridică munţii Ţării de Foc — Yogan.

Cel mai important lanţ muntos este Ellsworth. care culminează cu Mt. Gardner. Vinson. Alţi munţi sînt Shinn. 6 139 m.Antarctida. din zona subantarctică a Oceanului Indian. Partea de nord a acestui lanţ se numeşte Sentinel Range. Tyree. . Vulcanii cunoscuţi sînt Erebus şi Terror. Alpinismul se practică pînă şi în insule atît de izolate cum sînt Kerguelen.

CAPITOLUL V. În 1920—1927. . aceste zone au devenit un refugiu pentru caprele negre şi în consecinţă au atras atenţia vînătorilor. ieşire de a cărei existenţă erau convinşi. Emil Terschak. S. a fost Radu Porumbarii. nu trebuie uitaţi militarii. Perioada de la 1895—1924 este admirabil zugrăvită de Bucura Dumbravă. Colţul Mălinului. din punctul de vedere al alpiniştilor. În acel an s-a reuşit premiera vîrfului Picătura. În iarna lui 1929 se traversează creasta Făgăraşului. primul român care a urcat pe Mont Blanc. Spălătura Văii Seci şi Turnul Seciului. Primul război mondial marchează sfîrşitul unei etape nu numai în istoria universală dar şi în alpinism. de unde i se trage numele actual de Acul Crucii. atît cei ce păzeau graniţele cît şi cei ce au făcut Drimele ridicări geodezice din zonele montane. au atras din timpuri străvechi păstorii. cunoscînd toate văile de abrupt şi brînele. Seacă din Caraiman. Radu şi Şerban Ţiţeica cercetează cu spiritul lor sistematic abruptul prahovean al Bucegilor şi publică prima hartă de detaliu al acestei zone în 1927—1928. au escaladat. se urcă Degetul Roşu şi al treilea ac botezat de primii ascensio-nişti anonimi „Kronenturm" (Turnul Coroanei) şi marcat în vîrf cu o firavă cruce metalică. În schimb. în care toate traseele cunoscute pînă ătunci sînt admirabil descrise şi reprezentate grafic. chiar înaintea vînătorilor de capre. în căutarea unei ieşiri a peşterii pe versantul opus al muntelui Bătrîna. Pe o bază largă. odată cu mănăstirea Sinaia la 1695. Valea Seacă a Caraimanului era considerată cel mai dificil traseu alpin din România. se reia activitatea. în special cei din Bucegi şi Ceahlău. În perioada anilor 19CO—1912. care acoperă chiar şi cele mai înalte vîrfuri. bineînţeles. ca atîtea altele. între 1900—1916 se cunoşteau următoarele văi de abrupt: Seacă din Jepi. Gălbinele. Ţapului. alpinismul românesc s-a născut şi s-a dezvoltat în Carpaţi. Un alt moment demn de consemnat. Nu avem însă motive să ne îndoim de succesul tinerei polisportive românce. Valea Albă. prin înălţimea maximă de 2 543 m şi prin forme de relief care permit cu uşurinţă accesul tuturor vîrfurilor. de fel din Transilvania. menţinînd neîntreruptă legătura dintre cele trei principate române de-a lungul timpurilor. la 12 iunie 1855: prima ascensiune a muntelui Munch. Călugării care au întemeiat schitul de la peştera Ialomiţei. Verde. improprii sau chiar inaccesibile pentru oi. care şi-au dus vara oile la păscut pe cele mai înalte culmi. Primele trasee alpine din Carpaţi parcurse de alpinişti pentru plăcerea căţăratului au fost desigur crestele secundare nordice ale Făgăraşului. Seacă din Coştila. care-i înmînează cu această ocazie o prea frumoasă diplomă. din Alpii Bernezi. care le-au cercetat în amănunţime. În Piatra Craiului erau cunoscute creasta principală. padinele versantului vestic şi brînele. neobosită drumeaţă şi alpinistă din Carpaţi. care realizează escalada cu doi ani mai tîrziu împreună cu medicul vienez dr. Păşunile alpine. Printre primii cunoscători ai munţilor trebuie citaţi călugării şi sihăstrii. Momentul Elena Ghica a fost un fenomen izolat. pe care mai tîrziu o aplică în Carpaţi. Pînă în 1932. de ghidul Cristian Almer. la 2 octombrie 1877. cunoaşte în amănunţime toate traseele clasice din Dolomiţi şi scoate în anul 1900 una din primele călăuze ale acestor munţi. Valea Horoabei încă înainte de 1840. în „Cartea Munţilor". dar cu atît mai remarcabil. Urzicii. Carpaţii Sud-Estici de pe teritoriul României se caracterizează. realizată de Dora d'Istria — Elena Ghica — în compania ghizilor din Grindehvald. În 1933: Colţul Gălbinelelor. ALPINISMUL ÎN ROMÂNIA 1. 4099 m. ISTORIC Istoria alpinismului românesc începe cu o „lovitură de tun". Se pare că din această ultimă categorie de munteni s-au recrutat primele călăuze care au condus pionierii drumeţiei montane. Creasta Arpăşelului nu a fost parcursă de alpinişti decît în 1912. Excepţie au făcut doar unele zone de abrupt. deprinsă încă de mică cu sporturile în aer liber. O altă categorie de precursori ai drumeţilor şi alpiniştilor au fost ţăranii şi negustorii. acei ţărani din Comarnic/Prahova de care pomenesc Mihai Haret şi Nestor Ureche şi care au condus pe „bucegiştii" de acum 150 de ani! Şi. Theodor Rosetti-Solescu cunoaşte traseele de stîncă din Wilder Kaiser/Alpi şi învaţă tehnica de folosire a corzii. care treceau munţii dintr-o parte în alta. de la Bîlea la Plaiul Foii. S-a deschis traseul Westwand — drumul lui Deubel („La Lanţuri"). Mălinului. Încă înainte de 1923 se traversează Acul Mare al Morarului. Premiera a fost contestată. În Bucegi. Porges. Morarului. între altele. După război.

CADRUL GEOGRAFIC Alpinismul românesc îşi desfăşoară activitatea în primul rînd în Carpaţi. Faţa Nordică a Colţului Gălbinelelor.Cima Piccola di Lavaredo — peretele Nordic (IV) — Dolomiţi 1938 — Predigtstuhl — traseul Dulfer (V) — Wilder Kaiser — Alpi — Predigtstuhl Nordkante (IV) — Marea surplombă din Peretele Gălbinelelor 1939—1940: — Peretele Văii Albe — Fisura Centrală 1942 — Peretele Piscului Rece — Traseul Central După cel de-al-doilea război mondial alpinismul ia o dezvoltare nebănuită. Traseul Cassin din Piz Badile/Alpi 1981 — Pilier Walkrr — Grandes Jorasses — Alpi Numărul traseelor de stîncă din Carpaţi realizate în premieră a evoluat după cum urmează: circa 20 pînă în 1933 — perioada de pionierat circa 40 din 1933—1948 — perioada Clubului Alpin Român circa 1000 din 1948—1979— perioada organizării socialiste a sportului alpin. Iată care sînt zonele de stîncă deschise pînă la ora actuală: Bucegi: — — — — Leaota — Cheile Crovului Piatra Craiului — abruptul apusean — Prăpăstiile Zărneştilor — Zona Curmătura — Cheile Dîmbovicioarei şi Brusturetului Făgăraş — Negoiul — Vînătoarea lui Buteanu — Creasta Arpăşelului — Valea Ucea Mare — Valea Podragului — Valea Sîmbetei Munţii Căpăţînei — Buila — Vînturariţa abruptul prahovean: Coştila. Hornul Central şi Piatra Altarului. Traseul Bonatti din Grand Capucin. iarna 1955 — traversarea Carpaţilor Meridionali. În 1935 se realizează Creasta Picăturii. VI + 1957 . De acum înainte. Creasta Văii Albe. Bucşoiul abruptul Strungii: Guţanul. începe epoca alpinismului românesc de mare performanţă. Creastă Mălinului. repetat în 1974 şi 1979 1959 — Pic Comuna din Paris — premieră românească în Pamir 1961 — Pic Lenin — primul şaptemiar pentru români — repetat în 1969 1963 — Fisura Albastă — iarna 1967 — Traseul Speranţei — iarna 1970 _ Prima expediţie românească în munţi peste hotare: Erciyes Dag/Anatolia 1971 — Lucania şi Steele/Alaska 1972 — Demavend/Irau 1972 — Pic Kommunisma/Pamir (recordul de altitudine românesc — 7 495 m) 1973 . Cheile Tătarului .Uşba/Caucaz 1974 — Traseul Kenziţki din Pic Sciurovski/Caucaz 1975 — Kohe Bandaka/Hindukush 1977 — Fleischbank Ostwand/Wilder Kaiser — Alpi. primul traseu de gr. primul traseu de gr. Grohotişul Valea Ialomiţei: Bătrînă/Turnul Seciului. marcată de premiera Furcilor. 1979 — Directa americană din Dru. iV. Caraiman. Dar anul 1935 rămîne în istoria alpinismului românesc cu o realizare majoră: premiera Peretelui Gălbinelelor. V în Carpaţi 1951 — premiera de iarnă a Furcilor 1952 — traversarea completă a crestei Făgăraşului.În 1934. premierele şi performanţele se îndesesc: 1936 — Hornul Ascuns . o adevărată piatră de hotar. 2.iarna. 1946 — Cele trei Surplombe şi Pintenul Văii Albe — primele trasee de gr. Umărul Gălbinelelor. Jepii Mici abruptul nordic: Morarul. Peretele Nordic al Acului Mare. iarna — Fisura Albastră. Creasta Coştila-Gălbinele 1937 .Elbrusul.

— Zona Arnota — Cheile Olteţului Şurean — Cheile Tăia — Cheile Roşia — Zona Peşterii Bolii — Piatra Bulzului — Zona Peştera Cioclovina Retezat — Bucura II — Valea Pietrele — Peleaga — Judele — Cheile Buta munţii Mehedinţi şi munţii Cernei — Valea Cernei munţii Banatului — Cheile Nerei — Cheile Caraşului munţii Apuseni: — Zona Vadul Crişului — Cheile Rîmeţi — Cheile Poienii — Muntele Bedeleu — Muntele Vulcan — Cheile Turzii Gutîi — Creasta Cocoşului Rarău — Pietrele Doamnei Ceahlău — Panaghia — Claia lui Miron — Ocolaşul Mare — Ocolaşul Mic — Turnul lui Budu Hăşmaşul Mare (Hăghimaşul) — Cheile Bicazului Ciucaş — Muntele Roşu — Turnul Căprioarei — Turnul Goliat — Mîna Dracului — Zăganul Piatra Mare — Piatra Scrisă — Peretele Martin — La Scaune — Şura Mare — Prăpastia Ursului Postăvarul — Peretele sud-estic şi Cheile Rîşnovului — Vanga Mare — Pietrele lui Solomon — Tîmpa Perşani — Cheile Vîrghişului .

uneori succedîndu-se la mici intervale. VII. Lespezile Lirei. specific. Bălan. Numărul alpiniştilor activi legitimaţi este apreciat la circa 500 sportivi clasificaţi şi 500 purtători ai insignei de alpinist.S. Petroşani.F. Clasificări şi Disciplină. Cîmpulung.) în cadrul căruia activează Federaţia Română de Turism Alpinism (FRTA). Cele mai cunoscute dintre ele se află în oraşele Bucureşti. Pînă în prezent nu ne sînt cunoscute trasee de gradul VII. FRTA coordonează activitatea unui număr de circa 24 secţii de alpinism subordonate cluburilor şi asociaţiilor sportive. gradul de dificultate fiind acordat pentru ansamblul unui traseu. se practică pe văi de abrupt şi creste de mare altitudine. Comisia Municipală ele Educaţie Fizică şi Sport. Competiţii. Acţiuni internaţionale asemănătoare sînt organizate şi de către cluburi şi asociaţii. La rîndul lor. Pentru pregătirea noilor serii de alpinişti funcţionează Şcoala Naţională de Alpinism. Medicală şi de Disciplină. deşi în condiţiile aplicării principiilor de căţărătură liberă gen „Punct Roşu" s-ar descoperi numeroase pasaje de gr. transformîndu-se în culoare de zăpadă-firn întrerupte pe 1 La elaborarea punctelor 4 şi 5 am folosit pentru orientare lucrarea „Lecţii de iniţiere în alpinism" de Dan Vasilescu. Mureş. frumuseţea traseului. climă. Nu sînt cuprinse în această categorie traseele de stîncă de dificultate III—VI parcurse iarna. Există totuşi multe trasee preponderent libere cum sînt Furcile. Oradea. forme de relief — există două forme de bază sub care se practică alpinismul în Carpaţi: — căţărătura pe stîncă. — alpinismul de iarnă. Iaşi. iar în Bucureşti. 4. Brad. Subcomisiile de Regulamente. Orientare. Turda. În cadrul judeţelor funcţionează Comisiile Judeţene de Educaţie Fizică şi Sport. tineret şi feminin la care participă circa 200 alpinişti. Turism şi Speosport. Fisura Artei. FRTA organizează alpiniade internaţionale şi trimite loturi de sportivi la competiţii şi tabere de alpinism în străinătate. Albişoarele. Dinamo 69. Gheorgheni. b) Alpinismul de iarnă |propriu-zis. Salvamont. iar în cadrul CCTA. — Campionatul de căţărare. Traseul Lupului cel Rău. la şcoala de alpinism de iarnă de la Bîlea participă de obicei circa 50 de alpinişti. poate chiar VIII în traseele cunoscute de gradul 4A — 6B. Cluj. Fisura Mare. vara. zona în care se află traseul. FORMELE DE PRACTICARE ALE ALPINISMULUI ÎN ROMÂNIA1 În condiţiile geografice date — altitudine. Sibiu. Criteriul de acordare este nota maximă obţinută prin adunarea notelor pentru: numărul de premiere realizat. Fisura Mult Dorită. Competiţiile anuale sînt: — Campionatul republican de seniori. Valea Seacă a Caraimanului. Muchia Brînelor. pasajele de căţărătură liberă alternează cu cele de căţărătură artificiale.JBraşov. Astfel. Tavanele din Santinela Văii Verzi şi majoritatea traseelor de mare dificultate din Cheile Bicazului. ORGANIZAREA În România alpinismul îşi desfăşoară activitatea organizată sub îndrumarea Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport (C. Fisura Albastră-Traseul Direct. Rîpa Zăpezii.N. în cadrul FRTA activează Comisiile Centrale Tehnice de Alpinism (CCTA). Floarea de Colţ.3. Materiale. Adevărul este că în marea majoritate a traseelor alpine de grad superior (3B—6B) din Carpaţi. Normele româneşti de notare a gradelor de dificultate nu fac diferenţierea între dificultăţile de căţărătură liberă şi artificială. Comisiile de propagandă. Văile de gradele I şi II cum sînt Valea Gălbinelelor şi Coştilei. din decembrie pînă în mai. la şcoala de căţărătură pe stîncă de la Padina-Bucegi participă cca 80 de alpinişti. De asemenea. Valea Bucşoiului. la care se aplică tehnica de stîncă fără deosebire de anotimp şi condiţiile climatice.E. Traseul Speranţei. Cele Trei Surplombe. a) Căţărătura pe stîncă cuprinde traseele notate cu gradele de dificultate stabilite de FRTA de la IA la 6B corespunzătoare aproximativ gradelor I—VI UIĂ. cu aplicarea tehnicii de gheaţă. Tg. gradul de dificultate. Padina lui Călineţ îşi schimbă total aspectul iarna. Fisura Verde. Fisura Centrală. după cum există altele preponderent artificiale ca Marele Tavan din Gălbinele. la care participă circa 80 de alpinişti — Alpiniadei interjudeţene şi universitare la care participă aproximativ cîte 100 sportivi/ — Cupa FRTA este acordată pentru premierele realizate de cluburi şi asociaţii. Hunedoara. latitudine. .

Tinerii participă la cursurile Şcolii naţionale de alpinism de iarnă şi vară. la vîrsta de 14—16 ani. Cheile Poienei. Pentru a nu-şi deforma ireversibil stilul se evită traseele artificiale. Creasta Coştila-Gălbinele. mai ales în recunoaşterea pericolului avalanşelor şi în rezolvarea problemelor de echipament şi bivuac în condiţiile temperaturilor joase şi zăpezii. aduce un nou mobil şi suflu alpinismului. Fără îndoială că alpinismul competiţional răpeşte ceva din farmecul şi puritatea alpinismului praticat din pasiune. devin în condiţii de iarnă probleme dificile la care. după cum sînt sau nu sînt membri ai unei secţii de alpinism din cadrul unui club sau asociaţii sportive. Participarea la competiţii este condiţionată şi de trecerea unor norme de control. Retezatului. Creasta Coarnele Caprei." Începătorii beneficiază de o instruire competentă. cît şi pentru cei trei ani de iniţiere. Albişoarele. Floarea de Colţ. se trezeşte în tineri dragostea pentru munte. organizată. Anul III începe cu 6—8 trasee de gradele 2—3. După cum am subliniat în capitolul respectiv. După un antrenament suficient. Padina lui Călineţ Anul 77: va începe cu trasee de gr. Făgăraşului. Se folosesc însă pitoane de stîncă pentru pasajele de stîncă mai dificile. În această perioadă. Pentru primi trei ani se mai recomandă zonele de alpinism din Retezat. înainte de începerea iniţierii propriu-zise. Creasta Vulturilor din Bucura II. Traseul Coman din Umărul Gălbinelelor. Valea Cernei. care se finălizează cu competiţia sportivă. citirea hărţii şi orientarea pe munte. Creasta Piticului. Buila-Vînturariţa. de asemenea. 2 şi 3 (Hornul din Peretele Coştilei. Atît pentru anul pregătitor. Umerii Pietrei Craiului. Rodnei. Traseul Lespezilor din Peretele Văii Albe. apropiindu-i fizic şi sufleteşte. eventual acoperite de o pojghiţă de gheaţă (verglas). Retezatului. Pietrei Craiului. Creasta Vulturilor şi Creasta 25 Octombrie din Bucura II. Fisura Mare. precum şi toate „micile" secrete ale drumeţiei montane. Făgăraş. Dan Vasilescu prezintă o listă . 4—5 ca Fisura Centrală. Membrii cluburilor şi asociaţiilor participă la activitatea sportivă oficială. Piarta Mare şi alte zone în care predomină căţărătura artificială. nefiind cuprinse în nomenclatorul traseelor alpine. coarda de asigurare. mai mult decît căţărătura pe stîncă. Traseul celor Trei Surplombe. cu excepţia celor mai uşoare. Surplomba Mare şi Furcile din Peretele Gălbinelelor. Valea Coştilei. Crestele de mare altitudine ale Făgăraşului. Urmează trasee de gr. scrie Dan Vasilescu.alocuri de rupturi de pantă şi hornuri stîncoase. Alpiniştii români se împart în două categorii. Creasta Frumoasă din Padina lui Călineţ). care vara sînt accesibile drumeţilor. Alpinismul competiţional. Activitatea competiţională începe din al doilea an de iniţiere şi în orice caz după împlinirea vîrstei minime de 18 ani. Alpiniştilor începători li se recomandă ca în primii ani de alpinism să-şi însuşească tehnica de căţărătură liberă. necesită o bună pregătire şi o experienţă îndelungată. începătorul îşi stabileşte următorul program: Anul I: creste. colţarii. Traseul Frontal din Turnul Galben al Dianei. în alpinism se recomandă o etapă de acomodare cu drumeţia de munte. „Întrecerea dintre sportivi. în care nu se părăseşte poteca. folosindu-se pioletul. Fisura Pintenului. Creasta şi Acele Morarului. Pitoanele de gheaţă nu-şi găsesc în general aplicare. Iniţierea în tehnica alpină propriu-zisă începe după împlinirea vîrstei de 17 ani şi după un an pregătitor în care tînărul să cunoască principalele masive muntoase din ţară. fără de care nu ne putem imagina un alpinist „complet": cum să se îmbrace. ca de exemplu: Traseul Coman din Umărul Gălbinelelor. mai ales cînd este prea rigid şi prea forţat. ce trebuie să cuprindă un rucsac etc. geografia. Pe aceste culoare se aplică tehnica de gheaţă. cum să se alimenteze. organizînd şi stimulînd schimbul de experienţă şi de tehnică alpină între alpinişti. Creasta Prieteniei din Padina lui Călineţ. li se dă o educaţie adecvată. Nu se recomandă Cheile Bicazului. Astfel. Nu se recomandă de asemenea escaladele de stîncă în condiţii de iarnă. alpinistul poate fi cooptat în echipa de tineret ce participă la Campionatul republican. organizată şi de materiale tehnice puse la dispoziţie de către cluburi şi asociaţii. pe trasee mai dificile. tinerii încep să acumuleze experienţa muntelui. al doilea sezon de vară se încheie cu trasee mai dificile ca: Traseul Roşculeţ din Umărul Gălbinelelor. vara şi iarna. învaţă tehnica schiului alpin. Traseul Sîngele Voinicului. la nivelul concursurilor interjudeţene. Anul III se încheie cu marile trasee de căţărătură liberă: Muchia Brînelor. alpinismul de iarnă şi tehnica de gheaţă. În anul II se trec de asemenea primele norme de clasificare sportivă pentru categoria tineret. pentru revenirea în formă. Lespezile Lirei. Valea Seacă a Caraimanului. se aplică tehnica de gheaţă şi eventual schiul alpin. În anul III. Cheile Turzii. văi. brîne (Creasta Pietrei Craiului.

— latura intelectuală: capacitatea alpinistului de a fi stăpîn pe situaţie chiar şi în momentele de oboseală sau în caz de intemperii. Se vizează îmbunătăţirea calităţilor motrice: forţă. În cazul pregătirii unui traseu de creastă. începîndu-se cu traseele de drumeţie montană. — căţărătură contracronometru — iarna. mers cu bicicleta. sau antrenamentul pentru escalada contracronometru a unei lungimi de coardă de 40 m. 1. după cum şi pentru fiecare alpinist consacrat. exerciţii de mobilitate. pentru fiecare din cele patru tipuri de bază făcîndu-se distincţie clară între vară şi iarnă. apoi cele de căţărare liberă şi sfîrşind cu cele artificiale. sub supravegherea antrenorului. profunzimea şi rapiditatea gîndirii. pregătirea fizică multilaterală şi cea specifică trebuie să treacă pe primul plan al antrenamentului. făcîndu-se alergări de cros. rezistenţă. pentru mersul cu colţan se aleg exerciţii de urcare pe pante înclinate în vîrfurile picioarelor. Antrenamentul pentru parcurgerea crestei Pietrei Craiului iarna cu colţari. haltere. pentru a reveni la forma de antrenament scăzută în timp de iarnă. antrenamentul se face pentru rezistenţa la marşuri de 10—12 ore pe zi. cel mai bine în cadrul cursurilor unei şcoli de alpinism. prietenia şi solidaritatea. prudenţa. Pregătirea teoretică este urmată de pregătirea tehnică. — forma clasică — vara 2. PREGĂTIREA ALPINIŞTILOR Am arătat într-un capitol anterior cîteva metode de antrenament. Se fac două antrenamente de 2 ore pe săptămînă la început. se fac exerciţii de forţă pentru braţe şi degete. Există 4 tipuri distincte de practicare a alpinismului în România. viteză şi îndemînare. îndemînare. de aceea trebuie realizată Ja nivel superior. disciplina. în zilele libere se fac drumuri mai lung cu rucsac de 15—20 kg şi cu colţari în picioare. Alpinistul trebuie pregătit sa poată fi oricînd cap de coardă. autodepăşirea. mai solid sau mai suplu. verificate şi paraverificate" pe trasee-şcoală. calităţile şi defectele. eşalonată pe o perioadă de 2—3 ani. După formularea lui Reinhold Messner. Una din cheile succesului în alpinism este formarea şi rodarea echipei. în cele mai dificile poziţii. — forma clasică — iarna 3. . Pentru un traseu de gradul 5B este necesar un antrenament prealabil de 2—3 luni pe minimum 8 trasee de gradul 4—5A. — latura afectivă — calităţile necesare în colectivitate: dragostea şi respectul faţă de om. Pentru atingerea unei performanţe în alpinism. 5. mai scund. apoi trei antrenamente de trei ore. Stăpînirea tuturor procedeelor tehnice trebuie să fie completă la sfîrşitul preioadei de iniţiere. Pregătirea fiecărui tînăr alpinist începe cu pregătirea teoretică. iniţierea fiecărui tînăr alpinist reprezintă o reluare pe scurt a istoriei alpinismului. caracterele. piolet şi rucsac de 20 kg trebuie făcut cu totul deosebit faţă de antrenamentul pentru o premieră de stîncă. pornind de la traseele clasice şi sfîrşind cu traseele de maximă dificultate. memoria vizuală. gimnastică la aparate. învingerea emoţiilor dinainte de escaladă sau concurs. fiecare sezon de alpinism începe cu aceeaşi scurtă istorie. — premiere de stîncă — iarna 5. Pregătirea psihologică cuprinde: — latura volitivă: hotărîrea. — premiere de stîncă — vara 4. ordinea. La aceasta se adaugă marea varietate de solicitări în cadrul fiecăruia din tipurile prezentate. în condiţii de iarnă. spiritul de observaţie. dîrzeDia. capacitatea de concentrare şi atenţie. în care se bat 50 de pitoane pe zi. Toate procedeele tehnice trebuie „exersate. se aleg pentru antrenamente altitudini corespunzătoare. curajul. — trasee pitonate de stîncă — iarna 7. stăpînirea de sine. — trasee pitonate de stîncă — vara 6. — căţărătură contracronometru — vara 8. cunoscîndu-si reciproc posibilităţile. Pregătirea psihologică a alpiniştilor prezintă mare importanţă. corpul trebuie călit şi adaptat la ger şi vînt.de trasee standard din care tînărul trebuie să parcurgă un anumit număr minim. exerciţii de forţă pentru picioare. modestia. Fiecare alpinist trebuie să-şi însuşească o tehnică individuală care să convină optim fizicului său: mai înalt. alergări. fiind foarte important ca într-un traseu dificil cei doi echipieri să fie prieteni şi să fi parcurs împreună un număr de trasee mai uscare. se fac bivuacuri pentru verificarea cortului şi a celorlalte materiale de bivuac. cu preferinţă pentru o căţărătură mai „tehnică" sau mai „în forţă". În 30 do secunde. echilibru.

educarea caracterului şi a personalităţii. Descrierea traseului 1 — Descrierea pe lungimi de coardă. 7 — Semnătura. a spiritului de agresivitate şi a neglijării problemelor profesionale şi de familie. gradul de dificultate. 8. precum şi combaterea. II. număr de pitoane. III. 6. roca. Pot participa candidaţii — bărbaţi şi femei — care au împlinit vîrsta de 18 ani şi au obţinut viza medicală a policlinicii de specialitate. a vedetismului. drumeţie montană şi trasee alpine de diferite grade ele dificultate. 3 — Diferenţa de nivel şi numărul lungimilor de coardă. intrări laterale. retrageri posibile. genuflexiuni cu rucsacul în spate. 5 — Alte detalii: intersectarea cu o brînă sau alt traseu. PREMIERELE ALPINE Parcurgerea unui traseu alpin în premieră se anunţă federaţiei printr-un raport cuprinzînd: I. a spiritului de iniţiativă. 3 — Ieşirea din traseu. precizarea locului. numărul şi tipul pitoanelor. CLASIFICAREA ÎN ALPINISM „Insigna de alpinist" se acordă pe baza concursului şi normelor instituite de FRTA. morale şi de voinţă necesare întăririi capacităţii de apărare a patriei. a puterii de mobilizareă resurselor proprii în faţa greutăţilor. 5 — Timpul necesar pentru escaladă şi revenirea la bază. normele fiind fixate pe vîrste şi sexe. 2 — Masivul. în vederea popularizării frumuseţilor alpine ale munţilor României. a dinamismului. Alpiniştii legitimaţi de FRTA pot obţine una din categoriile sportive de mai jos în baza regulamentului de clasificare a sportivilor din Republica Socialistă Româniă: — Maestru emerit — Maestru — Categoria I — Categoria a II-a — Tineret 7. a personalităţii exagerate. 2 — Regrupări. 4 — Coborîrea din traseu. 6 — Gradul de dificultate propus. Generalităţi 1 — Numele şi categoria sportivă a celor care au efectuat premiera. starea rocii. pe de altă parte. prize. data cînd au început şi cînd au terminat-o. rapel. intersecţia cu o brînă sau alt traseu. 7 — Denumirea traseului. GRADELE DE DIFICULTATE . alergări contracronometru. Schiţa traseului cu tuş negru pe calc sau hîrtie milimetrică : — se folosesc semnele convenţionale — se specifică în dreptul fiecărei lungimi de coardă distanţa în metri. 4 — Numărul de pitoane şi tipul folosit. asociaţia sau clubul. traversări. În acest context cităm: motivăţia aplinistului.— educarea personalităţii: formarea conştiinţei propriei valori şi a capacităţii de autoeducare. Anual. 8 — Viza clubului (asociaţiei) şi antrenorului. Pregătirea specifică pentru alpinism este verificată riguros prin probe de control. a hotărîrii. IV. pentru dezvoltarea calităţilor fizice. Probele de control cuprind tracţiuni la bara fixă. 6 — Date în legătură cu drumul de acces. grad de dificultate. Fotografie 18 x24 a peretelui cu linia traseului şi regrupările însemnate cu tuş negru. desemnînd echipe de alpinişti pentru această sarcină. FRTA stabileşte un termen în care se omologhează premierele.

creste sau hornuri cu mai mult de două lungimi de coardă. pe care se foloseşte tehnica escaladei la coardă dublă. traversări. traversări Dulfer. 10. La acţiunile republicane de alpinism se numeşte o comisie compusă din delegatul federal. treceri de surplombe. SALVAMONT În România. situate la mare înălţime. 9. dar prezintă posibilitatea de a fi ocolite. Hornurile sînt scurte şi prezintă asperităţi bune pentru ramonaj. Pereţi şi creste cu porţiuni de căţărare pe stîncă. A. preşedinte. juriu. platforme de regrupare incomode sau inexistente. Caracter general: pentru pasajele dificile escalada se face la coardă dublă. verificarea prizelor. 5. în care asigurarea este obligatorie. 2. iar dificultatea traseului nu poate depăşi normele clasificării sportive imediat superioare. uşoare şi uneori întrerupte de porţiuni greu de trecut. salvarea în munţi se face de către echipe de voluntari organizate. În anumite porţiuni se cere asigurarea în coardă a unor participanţi. Folosirea crononictrului în competiţiile alpine este controversată. Săritorile de pe parcurs (stîncoase) sînt uneori dificile. Diferenţa de nivel: 300— 1000 m. combinate cu pasaje uşoare. se bat pitoane şi se practică escalada la coardă simplă. Trasee lungi. caracteristice gradului 2. 4. prezentînd fişa medicală şi poliţa de asigurare ADAS achitată la zi. Ţancurile sînt cu diferenţe de nivel mici. cu pitoane marcate. verificarea pitoanelor. Caracter general: trasee uşoare care cer cunoaşterea tehnicii de căţărare liberă. Pe traseu se bat pitoane. pendulări etc. feţe stîncoase. ORGANIZAREA ACŢIUNILOR DE ALPINISM Toate acţiunile de alpinism se desfăşoară conform regulamentului. Se prevede ca la toate acţiunile să dispună de staţii radio emisie-recepţie. hornuri spălate. Uşor. din cauza riscurilor pe care le comportă alpinismul prin natura sa. Mersul pe stîncă în condiţii de securitate — asigurare. de prezentare a regiunilor alpine şi introducerea în alpinism a începătorului. Pot participa alpiniştii legitimaţi la asociaţii şi cluburi în funcţie de categoria lor de clasificare. medic şi un număr de arbitri cu diverse atribuţii. se trec surplombe. posibilităţi pentru baterea pitoanelor reduse. B. în această categorie sînt clasificate traseele cu caracter turistic. Văi şi brîne de abrupt. hornuri şi creste. Unele obstacole mai înclinate se trec cu ajutorul pitoanelor. se folosesc scăriţe în loc de prize de picior. Caracter general: trasee lungi şi foarte înclinate. Traseele sînt în general scurte. În cadrul acţiunilor de alpinism este trecută şi Şcoala Naţională de Alpinism. Foarte dificil. traversări expuse. B. B. Dificil. B. Extrem de dificile. sau lungi. din 1978 s-a renunţat la stabilirea unor timpi standard pentru traseele alpine şi s-a hotărît să nu mai fie folosit cronometrul decît la concursurile de viteză cu asigurare de sus sau în trasee scurte. Trasee cu puncte de trecere dificile. A. B. echipate şi .B. A. Coarda se întrebuinţează pentru asigurări. alegerea celor mai favorabile soluţii — este în contradicţie flagrantă cu viteza forţată cu orice preţ. cu succesiuni de obstacole care cer un efort susţinut. înclinate şi netede. 6. Caracter general: obstacolele traseelor din această categorie au succesiuni de surplombe. Caracter general: începe să se practice căţărarea prin aderenţă sau prin opoziţie. A. De aceea. Accentuat dificil. Trasee lungi. Dificultate medie. Treseele pe care se desfăşoară acţiunile se verifică în prealabil. A. fisuri deschise. Văi şi creste. care cer o complicată manevră de corzi. secretar. dar dificile. 3.CLASIFICAREA TRASEELOR ALPINE DUPĂ NORMELE FRTA VALABILE ÎN CARPAŢII ROMÂNIEI 1. foarte dificile. A. Caracter general: drum de munte cu aspect turistic greu. traversări sau rapeluri. Hornuri stîncoase şi ţancuri izolate. Pereţi. rapeluri dirijate. Un alpinist nu poate fi cap de coardă în mai mult de un traseu pe zi. Traseul trebuie să aibă cel puţin 300 m diferenţă de nivel. Trasee lungi (minimum patru lungimi de coardă) cu treceri directe de surplombe. Văi de abrupt şi hornuri. combinate cu brîne. Prizele sînt mici şi rare. domină căţărarea liberă.

acţiunile Salvamont nu comportă nici un fel de obligaţii materiale din partea celor aflaţi în pericol. modern echipate şi utilate. precum şi o buclă şi o carabinieră de fiecare participant.finanţate de Consiliile Populare. pantalonii legaţi sub genunchi sau jeans. De asemenea se organizează seminare internaţionale. . 2 ciocane. 3 — 4 pitoane de diferite dimensiuni. Pentru traseele de gr. pulover călduros. rucsac. hanorac din foaie. toate cheltuielile fiind acoperite de stat. ANEXA ECHIPAMENTUL MINIM SFATURI PENTRU îNCEPĂTORI Pentru traseele alpine de vară în Carpaţi este necesar următorul echipament minim: bocanci solizi cu talpă de cauciuc profilat tip vibram. instruirea şi antrenamentul salvamontiştilor sînt verificate periodic cu ocazia raliurilor Salvamont organizate de FRTA şi Comisia Centrală Tehnică Salvamont. 1 schimb de lenjerie de rezervă. eventual scăriţe. O echipă de 2 —3 persoane vă fi dotată în funcţie de traseul ales cu 1—2 corzi de 40 m. Pentru traseele de grad superior considerăm că alpiniştii capabili să le abordeze au acumulat suficiente cunostinţe pentru a se echipa corespunzător. centură de legare în coardă şi cască de protecţie. Pentru traseele de gr. La ora actuală există 1G centre montane care dispun de echipe de salvare. Pregătirea. căciuliţă de lînă. folie de plastic împotriva ploii. capabile să intervină în caz de alarmă. 6 — 12 carabiniere. pe baza unei Hotărîri a Consiliului de Miniştri din 1969. II —III fiecare participant va fi echipat în plus cu espadrile. de cort.I sînt necesare: o coardă de 40 m pentru o echipă de 2 — 6 participănţi. La noi în ţară. bucle. 2 perechi de ciorapi de lînă. în cursul cărora se face un amplu schimb de experienţă cu organizaţiile similare din alte ţări.

SALVAREA DIN CREVASE CAPITOLUL III PERICOLE 1. TRUSA MEDICALĂ 13. GENERALITĂŢI 2. GENERALITĂŢI 2. MERSUL PE GHEAŢĂ 7. S. PRĂBUŞIRILE DE GHEAŢĂ CAPITOLUL IV PE SCURT DESPRE … 1. ASIGURAREA 8.S. BATEREA PITOANELOR ŞI AŞEZAREA PENELOR 7. PROBLEME MEDICALE ALE EXPEDIŢIILOR 14.O. ECHIPAMENTUL 3. MATERIALUL TEHNIC 4. MATERIALUL TEHNIC 4. ACLIMATIZAREA 11. ALPIN 8. GENERALITĂŢI 2. CLASIFICAREA TRASEELOR ALPINE DUPĂ GRADUL DE DIFICULTATE 7. MERSUL PE STÎNCĂ 9. ANTRENAMENTUL 16. PRIMUL AJUTOR 10. SUPRAVIEŢUIREA PE MUNTE 9. GEOGRAFIE ALPINĂ . CELE 20 DE REGULI DE BAZĂ ALE SECURITĂŢII ALPINISTULUI 6. FIXAREA PUNCTELOR DE ASIGURARE ÎN GHEAŢĂ 5. CREVASELE 7. CORNIŞELE 8. AUTOASIGURAREA CĂŢĂRĂTORULUI SOLITAR 5. SCHIUL ALPIN 2. ROTPUNKT-REGULA PUNCTULUI ROŞU 20.CUPRINS INTRODUCERE DEFINIŢII CUGETĂRI CAPITOLUL 1 TEHNICA DE CĂŢĂRARE PE STÎNCĂ 1. NEW CLIMBING (NOUA CĂŢĂRĂTURĂ) 17. ECHIPAMENTUL 3. BIVUACUL 3. ASIGURAREA 6. STILURI ÎN ALPINISM 19. FRIGUL 4. ACORDARE A AJUTORULUI ÎN CAZUL ATÎRNĂRII LIBERE ÎN COARDA CAPITOLUL II TEHMCA UE GHEAŢĂ 1. RETRAGEREA 4. AVALANŞELE 5. LEGAREA ÎN COARDĂ 6. GRADUL VII 18. ALIMENTAŢIA 12. NODURI 5. CĂDERILE DE PIETRE 6. TRĂSNETUL 3. TIMPUL PROBABIL 15. RAPELUL 10.

CLASIFICAREA ÎN ALPINISM 7. SALVAMONT 11 ANEXĂ ECHIPAMENTUL MINIM Redactor: Casandra Enescu Tehnoredactor: Ioan Petre Bun de tipar: 20 noiembrie 1981 Coli de tipar: 14 Lucrarea executată la întreprinderea poligrafică Braşov str. ORGANIZAREA 4. 110. Comanda nr. PREMIERELE ALPINE 8. ISTORIC 2. 1115 Scanare. FORMELE DE PRACTICARE ALE ALPINISMULUI ÎN ROMÂNIA 5. Zizinului nr. OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo. PREGĂTIREA ALPINIŞTILOR 6. GRADELE DE DIFICULTATE 9.com Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo. ORGANIZAREA ACŢIUNILOR DE ALPINISM 10.com/ Carte obţinută prin amabilitatea dlui.CAPITOLUL V ALPINISMUL ÎN ROMÂNIA 1. CADRUL GEOGRAFIC 3. Dinu Mititeanu .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful