You are on page 1of 17

Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice românești

precum și a popoarelor care au locuit-o și care, pe lângă diferențele culturale specifice și


transformările politice, au dotat-o cu o identitate specifică, identitate care în timp a condus la
recunoașterea României drept subiect istoric de sine stătător. Într-o accepțiune mai restrânsă,
prin istoria României se înțelege doar istoria statului unitar, adică istoria statului modern
România, a Regatului României și a formelor de organizare intermediare, precum și a
evenimentelor care au dus la formarea sa ca stat național.

Cuprins

1 Preistorie și antichitate

2 Dacia

3 Romanizarea. Latinitatea limbii române

4 Formarea limbii române

5 Statele medievale românești

6 Nașterea României ca națiune

7 Războiul de independență (1877-1878)

8 Societatea românească la mijlocul secolului al XIX-lea

9 Regatul României

10 România în al Doilea Război Mondial

11 România comunistă

12 România începând cu 1989

13 Atlas istoric

14 Note

15 Bibliografie

16 Bibliografie suplimentară

17 Vezi și

18 Legături externe
Preistorie și antichitate

Articol principal: Preistoria pe teritoriul României.

Statuetele de la Hamangia: 11 cm, Muzeul Național de Istorie a României.

Teritoriul de astăzi al României a fost locuit începând cu circa acum 40.000 de ani, în paleoliticul
superior, când popoarele aparținând culturii arheologice aurignaciene au sosit în estul Europei
din Orientul Apropiat: în Peștera cu Oase din zona Anina au fost găsite astfel unele dintre cele
mai vechi rămășițe ale oamenilor moderni găsite în Europa.[1][2] Fosilele, provenind de la trei
indivizi (numiți de cercetători „Oase 1”, „Oase 2” și „Oase 3”), au fost datate la o vechime de
35.000 de ani, sau 40.500 folosind date calibrate.[3]

Epoca pietrei este reprezentată prin descoperiri arheologice pe tot cuprinsul țării. În neolitic, pe
teritoriul țării era răspândită cultura Cucuteni, o civilizație care a reprezentat apogeul popoarelor
ce trăiau înainte de venirea triburilor indo-europene. Peste triburile de agricultori sedentari de la
sfârșitul neoliticului, au venit triburi de păstori din stepele nord-pontice, care sunt presupuse
neamuri indo-europene.[4]

Ipoteza prezenței hominizilor pe pământul românesc este sprijinită de unele descoperiri de pe


Valea Dârjovului, unde s-au găsit de curând unelte de prund și așchii tăioase lucrate din
cremene. La Dârjov s-au găsit și câteva toporașe de mână lucrate din bolovani de silex și cuarțit,
prin tehnica de cioplire bifacială, caracteristică culturii abbevilliene.[5]

La mijlocul mileniului al VII-lea î.Hr. în SE Europei societatea omenească cunoștea profunde


transformări. Un nou mod de viață aducea achiziții fundamentale pentru civilizația europeană:
agricultură, arhitectură, meșteșuguri, practici funerare. Unul dintre cele mai spectaculoase
aspecte ale noii societăți îl reprezintă apariția plasticii concretizată într-o diversitate de statuete
antropomorfe și zoomorfe. Acestea sunt probabil materializări ale unei complexe vieți spirituale,
ale sacrului.[6] Astfel, pe teritoriul României s-au găsit urme ale unor civilizații vechi, printre care
și Hamangia. Aceasta a fost o cultură a neoliticului mijlociu din Balcani a cărei evoluție se
plasează în a doua jumătate a mileniului VI î.Hr. Ea s-a dezvoltat în Dobrogea, sud-estul
Munteniei și nord-estul Bulgariei, fiind originară din nord-estul Mediteranei și aparținând unui
curent cultural care cuprinde și culturile Vinča, Dudești și Karanovo.[7] Simboluri ale acestei
culturi sunt Gînditorii descoperiți în 1956 de Nicolae Hartuchi, într-o necropolă de la Cernavodă
se află acum în Muzeul Național de Istorie a României.[8]
Dacia

Articole principale: Dacia și Dacia romană.

Harta castrelor romane antice de la Dunăre și a "brazdelor" (valuri de pământ, precedate de un


șanț defensiv reprezentat prin linia subțire) din Evul Mediu timpuriu, după Alexandru Xenopol,
Nicolae Iorga și Constantin Giurescu.

Încă înainte de anul 2.000 î.Hr. și până în secolul I î.Hr., pe teritoriul României de astăzi, pe atunci
Dacia, sunt evidențiate de izvoarele arheologice și istorice diferite uniuni de triburi tracice, daco-
getice, mai importante fiind cele de sub conducerea Regelui Charnabon (sfârșitul sec. VI î.Hr. -
începutul sec. V î.Hr.), a Regelui Dromichaites (sfârșitul sec.IV î.Hr. - începutul sec. III î.Hr.),
precum și a regilor Oroles și Rubobostes (prima jumătate a sec. II î.Hr.). Daco-geții erau
caracterizați de către istoricul Herodot drept „cei mai viteji și mai drepți dintre traci". În secolul I
î.Hr., sub stăpânirea Regelui Burebista (82-44 î.Hr.), s-a format primul stat dac unitar centralizat,
cu capitala la Argedava (actuala comună Popești - Nucet, județul Giurgiu), cetate situată pe malul
drept al râului Argessis (Argeș) și amplasată la cca 18–20 km sud-vest de centrul actualei capitale
a României, București. Capitala statului dac este menționată de antici drept „Cetatea Soarelui"
(Hellis). Limitele statului dac erau, în Nord: Carpații Păduroși, în Est: întreg țărmul vestic al Mării
Negre până la gurile râului Bug, în Sud: munții Haemus (Balcani), în Vest: confluența râului
Morava cu Dunărea Mijlocie, la granița de astăzi a Slovaciei cu Cehia și Austria, apoi cursul
Dunării și chiar dincolo de el.

Statul dac amenința interesele regionale ale Imperiului Roman. Regele Burebista avea să se
implice în conflictul dintre Cezar și Pompei, susținându-l pe acesta din urmă. Împăratul roman
Iulius Cezar a plănuit ulterior o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în anul 44 î.Hr.
Câteva luni mai târziu, Regele Burebista a avut parte de aceeași soartă, fiind asasinat de unul
dintre slujitorii săi. Conducerea statului dac avea să fie preluată de Regele Deceneu, Mare Preot
al dacilor, sfetnic și colaborator apropiat al lui Burebista, un „om de o vastă erudiție" (Iordanes).
Sub conducerea Regelui Deceneu, capitala statului dac este mutată la Sarmizegetusa Regia, în
Munții Orăștiei (actualul sat Grădiștea Muncelului, județul Hunedoara), cetate ridicată încă în
timpul domniei regelui Burebista și situată la cca 350–400 km N-V de vechea capitală Argedava
(Muntenia), care este menținută, în continuare, drept cetate de apărare. Regelui Deceneu i-au
urmat regii Comosicus - tot Mare Preot - Coryllus (Scorilo) și Duras.

În anul 87 d.Hr., conducerea statului dac este preluată de Regele Decebal - fiul lui Scorilo și nepot
al lui Duras. Regele Decebal „era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor"
(Dio Cassius). Noul stat dac a avut de înfruntat o serie de bătălii cu Imperiul Roman, fiind în final
cucerit în anul 106 d.Hr. de Împăratul roman Traian. Cele mai importante momente ale acestor
lupte sunt evidențiate pe Columna lui Traian din Roma, realizată de către cel mai mare arhitect al
acelor timpuri - Apolodor din Damasc - realizator și al primului pod peste Dunăre, de la Drobeta.
Romanii au ocupat Transilvania și Oltenia de azi, teritorii atunci organizate ca provincii romane.
Restul teritoriilor dace au rămas stăpânite de „dacii liberi", conduși de regi proprii, consemnați
de izvoare până la sfârșitul secolului IV d.Hr. Invaziile succesive ale triburilor germanice și ale
dacilor liberi, au determinat administrația romană să se retragă din Transilvania și Oltenia după
165-167 de ani de prezență, în anul 273 d.Hr., considerat drept anul „Retragerii Aureliene".
Petrecută în timpul Împăratului Aurelian, „retragerea" a semnificat de fapt o reașezare strategică
a granițelor imperiului la Dunăre, pentru o mai eficientă administrare și apărare a provinciilor din
sudul fluviului, de acum înainte denumite Dacia Aureliană, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea și
ulterior Dioecesis Dacia

Romanizarea. Latinitatea limbii române

Traian, împăratul roman.

Articol principal: Romanizare.

Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizația romană a pătruns în toate
compartimentele vieții unei provincii, încât a dus la înlocuirea limbii populației supuse cu limba
latină. Factorii romanizării au fost administrația, armata, veteranii, coloniștii, urbanizarea, religia,
dreptul și învățământul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor al acestor factori a fost
asimilarea, în mod conștient, a civilizației romane. În anul 271, împăratul Aurelian a retras
administrația și armata din Dacia nord-dunăreană. Dar o parte a populației romanizate a rămas
la nord de Dunăre, pentru a exploata aurul din Munții Apuseni și sarea din bazinul Târnavelor.
Între vechile centre urbane se numărau Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum,
însă cea mai mare parte a locuitorilor vechilor orașe s-au retras spre ținuturile rurale din cauza
populațiilor migratoare și au întemeiat așezări noi. Romanizarea a continuat alte câteva secole pe
un teritoriu vast în jumătatea de nord a Peninsulei Balcanice, aproximativ la nord de liniile
lingvistice propuse de savanții Skok și Jiřeček, în Daciile sud-dunărene și celelalte provincii ale
Imperiului Roman de Răsărit.

Harta provinciei romane Dacia

«Armata romană a avut un rol important în romanizare, ținându-se cont nu numai de prezența
legiunilor și a unităților auxiliare lor cu veteranii aferenți , ci și de dispersarea acestora în întreg
„capul de pod”, pe care îl configura Dacia în apărarea Imperiului. Astfel, apare și faptul că româna
este continuatoarea latinei militare de la frontiera daco-dunăreană a Imperiului Roman. De altfel,
viața militară intensă a Daciei, alături de prestigiul civilizației, culturii și limbii latine, constituie
principala explicație pentru rapida romanizare a acestei provincii. În istorie, se mai cunosc cazuri
de asimilare, într-o perioadă scurtă, a unei limbi de prestigiu militar și cultural, căci, normanzii
(debarcați în 841, în NV-ul Franței, și creștinați în 911), după cucerirea Angliei, în urma bătăliei de
la Hastings, în 1066, au influențat, ca vorbitori ai francezei, limba anglo-saxonilor, ceea ce arată
că franceza devenise limba lor maternă după numai cca două secole. Deși armata Rinului, în
diverse perioade, era mai mare ca aceea a Daciei, acest fapt nu a fost esențial în romanizarea
Galiei, deoarece legiunile renane, erau concentrate la limes-ul cu triburile germanice, între
Meusa și Rin, cu centre principale la Mainz, Trier, Köln, și Xantem (de altfel, regiune în prezent
neromanică). Dar nu numai Renania, ci și celelalte regiuni de frontieră ale Imperiului Roman din
Europa (ca Pannonia), Africa și Asia nu mai sunt astăzi romanice. Deci, româna nu numai că este
continuatoarea unei latine militare de frontieră, ci este și singura limbă neolatină care conservă
vestigii ale limbajului de castru (sermo castrensis).». [9]

Cuvintele românești comune cu cele albaneze, despre care s-a stabilit că aparțin substratului
autohton/preroman, întrucât au participat, alături de evoluțiile fonetice ale cuvintelor latine –
ca, de exemplu, trecerea l latin în r român între vocale, cf. lat. salem > rom. sare, lat. scala > rom.
scară, lat. solem > rom. soare etc, respectiv cf. rom. mazăre nu *mazăle (alb. modhullë), rom.
măgură nu *măgulă (alb.magulë), rom. viezure nu *viezule (alb. vjedhullë) etc. Deci, cuvintele
românești provenite din substratul tracic/preroman (ca și cele ale stratului latin) nu au păstrat
sunetul l intervocalic, ca în cazul cuvintelor din adstratul slav (postroman) precum milă (< sl.
mila), silă (< sl. sila), pilă (< sl. pila), nu *miră, *siră, *piră. Demonstrarea apartenenței cuvintelor
românești comune cu cele albaneze la substratul autohton desființează în mod irefutabil ipoteza
Roesleriană a intrării în limba română a cuvintelor albaneze prin conviețuirea românilor cu
albanezii în Peninsula Balcanică, pe perioada unei presupuse sincope postaureliene în
continuitatea românilor din Dacia. [10]

După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos: desființarea
frontierei romane de pe linia Carpaților a permis circulația nestingherită pe ambele versante:
dacii liberi pătrund în interiorul arcului carpatic iar daco-romanii trec la est și la sud de Carpați.
Refacerea unității dacice nu a împiedicat continuarea procesului de romanizare. Practicarea
neîntreruptă a unor activități specifice vieții sedentare, greu de desfășuat în cadrul
nomadismului și al transhumanței, ca agricultura, meșteșugurile, exploatarea minereurilor, a
menținut folosirea limbii latine ca „lingua franca” pe ambele maluri ale Dunării. În timpul
împăraților Dioclețian, Constantin cel Mare și Iustinian s-a realizat o adevărată „stăpânire
romană” la nord de Dunăre. Răspândirea creștinismului în limba latină la nordul Dunării
demonstrează romanizarea ireversibilă a populațiilor de substrat. Din limba latină provin
termenii de bază ai creștinismului: biserică < basilica; Dumnezeu – Domine deus (vocativul lui
Dominus deus); duminică < dominica dies; înger < angelus. Romanitatea din sudul și nordul
Dunării a continuat și s-a consolidat în secolele IV-VI. Autohtonii s-au integrat definitiv și deplin în
romanitatea orientală, „uitându”-și limba inițială și cea mai mare parte a elementelor culturale
proprii.

Istoricul Lucien Musset a scris că latinitatea Europei centrale din Suabia până în Transilvania ar
trebui să fie privită ca un întreg; părțile occidentale au fost germanizate, cele din mijloc
maghiarizate și numai cele din est și sud (România) și-au menținut latinitatea[11]

Formarea limbii române

Articol principal: Istoria limbii române.

Tot de la sfârșitul secolului VIII putem vorbi de apariția limbii române, fiind o limbă romanică sau
neolatină. La formarea acesteia, rolul principal l-au jucat cele trei componente principale: stratul
romanic, substratul presupus daco-moesic (format în mare parte din vocabular împărtășit de
limba albaneză, cel puțin aproximativ 160 de lexeme) și adstratul slav. Repartizarea vocabularului
de proveniență din cele trei straturi este reflectată în vocabularul limbii române moderne în felul
următor, potrivit unei statistici anterioare, făcută de lingvistul Dimitrie Macrea: compoziția
etimologică a 49.642 de cuvinte și variante înregistrate în DLRM (Dicționarul limbii romîne
moderne, publicat în 1958) este clasificabilă în 76 de grupe, dintre care numai 14 depășesc
procentajul de 1%. Vocabularul principalelor grupuri lexicale: latine 20,02%, slave vechi 7,98%,
bulgare 1,78%, bulgaro-sârbe 1,51%. Alte elemente lexicale: turce 3,62%, maghiare 2,17%,
neogrecești 2,37%, franceze 38,42%, latine literare 2,39%, italiene 1,72%, germane 1,77%. Din
categoria substratului pot face parte lexemele de origine nesigură 2,73%, de origine necunoscută
5,58% și lexemele onomatopeice 2,24%. Din cele 9.920 cuvinte latine numai 1.849 sînt primite
direct din latină, 8.071 constituie derivate pe teren românesc de la rădăcini aparținând
cuvintelor moștenite din latină.[12] O statistică mai recentă v. în articolul Limba română.[13]

La sfârșitul perioadei antice, numele Dacia a continuat să fie folosit pentru două provincii
romane sud-dunărene (din Serbia și Bulgaria de astăzi), Dacia ripensis și Dacia mediterranea,
însă, în documentele oficiale în câteva limbi și pentru teritoriul nord-dunărean, de-a lungul
evului mediu și chiar și în epoca modernă. Pentru regiunea dintre Marea Adriatică, Marea
Neagră, Marea Marmara și Marea Egee s-a încetățenit termenul „Romania”, pentru Imperiul
Roman de Răsărit, de la care s-au inspirat personalitățile care au optat în secolul al XIX-lea pentru
numele actual România al statului rezultat din unirea principatelor Moldova și Țara Românească.
Limba română a evoluat din latina orientală, contactul prelungit cu populațiile slave fiind la
originea unei părți importante din vocabular. În evul mediu și în perioada premodernă au intrat
în limbă un număr limitat de cuvinte maghiare, turcice vechi, turcice otomane și grecești (v. nota
de subsol). O influență puternică a avut-o limba franceză în secolul al XIX-lea. Folosirea numelui
de română pentru limba noastră cea frumoasă[14] precum și a numelui de români pentru a
desemna vorbitorii acestei limbi, nu a așteptat întemeierea statului România. Deși supușii
voievodatelor se desemnau ca „ardeleni” (sau „ungureni”), „moldoveni” sau „munteni”, numele
de „rumână” sau „rumâniască” pentru limbă este atestat în secolul secolului XVI la mai mulți
călători străini[15] precum și în documente românești vechi, ca Palia de la Orǎștie și Letopisețul
Țării Moldovei.

Statele medievale românești

Articole principale: Evul Mediu timpuriu în România și Statele medievale românești.

Hartă franceză a Europei de Sud-Est în 1020, menționând (de la nord spre sud și de la vest spre
est) vorbitorii limbii proto-române, anume Vlahii din Moravia, cei din Istria (Istro-Românii), cei
din Carpați (Românii), cei din Balcani și din Grecia (Aromânii).

Evoluția teritorială a țărilor române până la 1859: Albastru deschis: teritoriul comparativ al
României mari (1918-1940); Albastru-verde deschis: formațiuni politice având o populație
românească ("vlahă") atestată; Verde-albastru închis: Formațiuni politice având o conducere
românească atestată.

Frontul Antiotoman - principalele bătălii.

Organizarea țărilor române în 1711.

În perioada postromană, au trecut peste teritoriul dacic (al viitoarei Românii) mai multe valuri de
invazii ale populațiilor migratoare: hunii în secolul IV, gepizii în secolul V, avarii în secolul VI, slavii
între secolele V-VII și bulgarii în secolul VII, ungurii în a doua jumătate a secolului IX, pecenegii,
cumanii, uzii și alanii în secolele X-XII și tătarii în secolul XIII. În perioada timpurie a Evului Mediu
și ulterior, au fost create, - mai întâi - cnezatele și voievodatele, ca formațiuni prestatale
românești. Existența reală a celor mai timpurii "ducate" menționate în lucrarea Gesta
Hungarorum, anume cele ale "ducilor" Gelu, Glad și Menumorut, nu a putut fi confirmată de
nicio altă sursă și nici de studiile arheologice sau paleografice, astfel că menționarea lor pe hărți
istorice este incertă[16].Totuși, istoricul și academicianul I. A. Pop si savantul E. Sayous admit că
voievodatului românesc al lui Gelu a existat și a continuat să existe sub Tuhutum, Horca și Iula
(Geula sau Gyla)[17][18] Există date despre voievodatul transilvănean cu centrul la Alba Iulia,
condus de Iuliu (Iula, Geula sau Gyula). Acesta a construit la Alba Iulia prima biserică bizantină
din Transilvania la sfârșitul sec. al X-lea, având ca episcop pe Ieroteu[19] Episcopia a fost creată
pentru mulțimea de credincioși români și slavi din zonă[20]Intr-o cronică germană, Iuliu era
considerat rege:

„Stephen rex Ungaricus super avunculum suum regem Iulum cum exercitum venit”

—Annales Hildesheimenses -text în limba latină[21]

La începutul secolului al XI-lea, Iuliu a fost atacat și țara sa a fost anexată de regele Ungariei[22]
Conform studiilor istoricilor precum Nicolae Iorga, Theodor Capidan, Vasile Pârvan, George
Vâlsan, Constantin Giurescu, Florin Constantiniu, primele întemeieri statale românești au apărut
în sudul Dunării: Imperiul Româno-Bulgar întemeiat de vlahii Petru și Asan (anul 1186), precum și
ținuturile aromânești din secolele X-XII: "Vlahia Mare" (Tesalia, Fotida, Pelasgiotida, Locrida),
"Vlahia Mică" (Epirul, Tesproția) și "Vlahia Superioară" (Dolopia)[23], în timp ce în nordul Dunării,
numele Banatului amintește de existența, în cadrul regatului Maghiar timpuriu, a unor formații
politice autonome, anume banatele croate, sârbești sau românești, cele din urmă fiind cele de la
Timișoara și de la Severin (actuala Oltenie). Transilvania este menționată ca voievodat autonom,
vasal al Ungariei, începând cu secolul XII. Banatul și Transilvania apar ce formații urmașe ale unor
cnezate mai mici : Neaga, Kean, Ahtum și Chanadinus.

În Evul Mediu nu existau statistici pe naționalități și numai toponimia și numele de persoane ne


pot aduce informații despre originea populațiilor, care par de la bun început amestecate, alături
de Români (pe atunci denumiți "Vlahi" de celelalte popoare) trăind și Slavi (pe atunci denumiți
"Șchei'), Pecinegi, Comani și Maghiari.

În zona Moldovei, au existat formațiunile prestatale ale Bolohoveniilor (probabil româno-slave) și


ale brodnicilor. Temporar s-au evidențiat Uzii, Ceangăii și Iașii. În a doua jumătate a secolului al
XIII-lea, regii Ungariei au colonizat în Transilvania secui și germani, evocați în izvoare sub
denumirea de hospites, aceștia din urmă cunoscuți și ca sași. Tot atunci sunt menționate mai
multe cnezate în Moldova (Onut, Strășineț, Baia, Bârlad, Costea și Olaha), Țara Românească
(Farcaș, Litovoi, Ioan, Mișelav, Bărbat și Seneslau) și Dobrogea (Tatos, Sațas, Sestlav, Dimitrie,
Gheorghe...). Dintre acestea s-au remarcat în mod deosebit cele conduse Negru Vodă și Basarab
I în Țara Românească, de Dragoș, Bogdan în Moldova și de Dobrotici și Balcu în Dobrogea. Pătura
conducătoare a acestor formațiuni politice este și ea de diferite origini, familia Basarab de
exemplu, fiind, după aceiași istorici[24], de origine Comană, în timp ce voievozii ardeleni erau
preponderent maghiari.

Încă din XIV, țările române au fost în contact cu occidentul, de exemplu prin coloniile genoveze
menționate în zona Dunării de Jos și mării Negre de apus : Caladda, Constanza, Licostomo,
Montecastro, Policronia și San-Giorgio[25].

În secolele XII - XIII se concretizează procesul de formare a principatelor Moldovei și Țării


Românești, a căror pătură conducătoare (boierimea) este clar românească sau românizată, dar a
căror limbă oficială și liturgică rămâne încă timp de patru veacuri, limba slavonă. Abia
constituite, aceste principate românești se confruntă cu Imperiul Otoman, care a cucerit
Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria
au devenit provincii turcești. Moldova, Țara Românească și Transilvania au rămas autonome, dar
sub suzeranitate otomană.

În anul 1599 voievodul Țării Românești, Mihai Viteazul, aliat al împăratului habsburgic Rudolf al
II-lea, a fost pentru mai puțin de un an voievod al Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești.
Acest episod istoric a fost adesea descris în literatura istorică de vulgarizare ca o tentativă de
unire a țărilor române, dar în realitate, Mihai Viteazul (care a legat iobagii români de glie și nu s-a
preocupat decât de interesele nobilimii) a acțional excluziv din motivele politice ale vremii, și nu
există nicio dovadă că ar fi avut vreun motiv de conștiință națională (care în acea vreme exista
doar la câțiva cărturari, poporul știind bine ce limbă „rumânească" vorbea, dar neavând ideia
unirii într-un singur stat). Oricum, intervenția Poloniei și întoarcerea lui Sigismund Báthory pe
tronul Transilvaniei au pus capăt încercării, și când Mihai a recucerit Transilvania a fost asasinat
din ordinele generalului italian Gheorghe Basta.

La sfârșitul secolului XVII, Ungaria și Transilvania au devenit părți ale Imperiului Austriac
(Habsburgic), după înfrângerea turcilor care transformaseră peste 150 de ani Ungaria în pașalâc
turcesc. Tot atunci apare în Transilvania biserica greco-catolică care a dus, în secolul al XVIII-lea, o
luptă politică pentru recunoașterea de către Austrieci a drepturilor românilor ardeleni și pentru
desființarea orânduirii nedrepte numită Unio Trium Nationum. În 1718 o importantă parte a Țării
Românești, anume Oltenia, a fost încorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată Țării Românești
în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit atunci Bucovina, în
timp ce jumătatea de est a principatului medieval a fost ocupată mai târziu, în 1812 de Rusia, și
numită atunci Basarabia (înainte de 1812, numele de Basarabia desemna numai regiunea numită
de Turci „Bugeac").

Nașterea României ca națiune

Articol principal: Renașterea națională a României.

Ca în multe alte țări europene, în anul 1848 s-a produs o revoluție în Moldova, Țara Românească
și Transilvania. Țelurile revoluționarilor - independența completă pentru primele două și
emanciparea națională pentru cel de-al treilea principat românesc - au rămas neîmplinite, dar au
pus bazele evoluțiilor următoare. De asemenea, acțiunea educativă a revoluționarilor
(„deșteptătorii neamului”, cum li se spunea atunci) a ajutat populațiile celor trei principate să-și
recunoască unitatea lor de limbă și să-și apere intereselor lor.

Delegații Adunărilor ad-hoc convocate în octombrie 1857 au solicitat, printre altele, unirea
Principatelor într-un singur stat, cu numele de România. În ianuarie 1859, profitându-se de
susținerea lui Napoleon al III-lea și de fragilitatea puterii otomane, dar și de ambiguitatea din
textul Convenției de la Paris din 1858, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Țării Românești și
al Moldovei, ulterior cele două principate fiind unificate și din punct de vedere politic. Domnia
lui Cuza a fost, așa cum se convenise în 1858, una de șapte ani, lui nepermițându-i-se să rămână
la putere în 1866 de către politicienii reuniți în așa-numita „Monstruoasă Coaliție”.

Războiul de independență (1877-1878)

România (1878-1913)

Animație cu schimbările granițelor României (1859-2010)

Articol principal: Războiul de independență (1877-1878).

În 1866 prințul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a


asigura sprijinul german pentru obținerea independenței române. În 1877 Carol a condus forțele
armate române într-un război de independență plin de succes, ulterior fiind încoronat Rege al
României în 1881.
Participarea României la războiul din 1877-1878 și cucerirea independenței de stat, a însemnat
egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificație morală pentru că a
ridicat conștiința națiunii române libere și a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a
permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puțin important a însemnat eliberarea altor populații
balcanice de sub dominația otomană, contribuind decisiv la evoluția acestora ca state moderne
într-o epocă de afirmare a spiritului național.

Societatea românească la mijlocul secolului al XIX-lea

„România Revoluționară”. Pictură de C.D. Rosenthal

Economie și societate

În deceniul care a urmat după Revoluția din 1848-1849, populația Principatelor a sporit,
ajungând către 1860 la peste 4 milioane locuitori. Totodată a crescut numărul așezărilor sătești și
urbane. Mai multe localități de pe Dunăre și din apropiere (Alexandria, Turnu Severin, Turnu
Măgurele etc.) au devenit importante centre urbane. Și în această perioadă, agricultura a rămas
principala ramură a economiei. Au crescut considerabil suprafețele însămânțate cu grâu și
secară. Gospodăriile moșierești, care dețineau cea mai mare parte a teritoriilor agricole, erau
principalii furnizori de produse agricole pe piață, însă productivitatea acestor gospodării era
scăzută: randamentul mediu la hectar era, de exemplu, de două ori mai mic decât în Franța.
Creșterea producției se explică prin sporirea obligațiilor de muncă ale țăranilor clăcași. Munca
salariată era practicată încă în proporții reduse.

Regatul României

România interbelică

Articol principal: Regatul României.

Noul stat, aflat la confluența Imperiilor Otoman, Austro-Ungar și Rus, cu vecini slavi pe trei părți,
aspira la vest, în principal la Franța și Germania, pentru modelele sale culturale, educaționale și
administrative. În 1916, România a intrat în Primul Război Mondial, de partea Antantei. În ciuda
eșecurilor răsunătoare ale României din 1916, care au dus mai întâi la ocuparea sudului țării de
către armata germană, și apoi în primăvara lui 1918 la încheierea unei păci separate cu Puterile
Centrale, la sfârșitul războiului, Imperiile Austro-Ungar și Rus au dispărut; corpurile
reprezentative create în Transilvania, Basarabia și Bucovina au ales unirea cu România, rezultând
România Mare.
Majoritatea guvernelor române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial au păstrat forma,
dar nu și substanța unei monarhii constituționale liberale. În același timp, clasa politică,
percepută ca fiind profund coruptă și (cel puțin în Vechiul Regat) responsabilă pentru fiascoul
participării la Primul Război Mondial, s-a confruntat cu o serie de mișcări antisistem de diverse
orientări, care s-au aflat în opoziție nu doar cu ea, ci și între ele. Dacă activiștii de extremă stânga
asociați Cominternului au putut activa doar clandestin, în jurul regelui Carol al II-lea s-a
cristalizat, în special în anii 1930, un grup ce dorea asanarea vieții politice cu participarea mai
activă a Casei Regale. Pe de altă parte, mișcarea naționalistă aproape mistică Garda de Fier a
devenit și ea un factor politic major în exploatarea fricii de comunism și resentimentul pretinsei
dominații străine și mai ales evreiești asupra economiei, manifestându-se prin acte de violență și
asasinate politice (cum ar fi uciderea la Sinaia a primului ministru Ion Gheorghe Duca în 1933). În
contextul problemelor economice cauzate de Marea Criză Economică, aceste mișcări antisistem
au cunoscut în România, ca și în alte țări europene, o puternică ascensiune.

Revenit pe tron în 1930 după renunțarea la succesiune în 1925, Carol al II-lea a adus-o în prim-
planul vieții politice pe noua sa soție Elena Lupescu, marginalizând-o pe prima soție, regina Elena
și pe fiul său Mihai, principele moștenitor. Influența Elenei Lupescu a crescut mult începând de
atunci, ea fiind principalul factor de influență asupra deciziilor luate de rege. Acest grup de
influență constituit în jurul Elenei Lupescu și al lui Carol al II-lea și denumit peiorativ camarila
regală, s-a discreditat însă și el prin scandaluri de corupție, în ciuda prezenței în rândul său a
unor personalități respectate, cum ar fi istoricul Nicolae Iorga și generalul Alexandru Averescu. În
1938, pentru a preveni formarea unui guvern ce ar fi inclus membri ai Gărzii de Fier, Carol al II-
lea a destituit guvernul și a instituit o dictatură regală de scurtă durată. El a fost însă silit să
abdice la 6 septembrie 1940, ca urmare a pierderilor teritoriale suferite de România în același
an. În locul lui, Carol l-a lăsat conducător al statului pe mareșalul Ion Antonescu, și pe tron pe fiul
său, Mihai, care, abia ieșit din minorat, nu avea nicio putere reală.

România în al Doilea Război Mondial

Articol principal: România în al Doilea Război Mondial.

În final, în 1940, România a pierdut teritorii atât în est cât și în vest: în iunie 1940, ca urmare a
tratatului Germano - Sovietic (Ribbentrop - Molotov) după ce a înaintat un ultimatum României,
Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța. Două treimi din
Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS), pentru a forma RSS
Moldovenească. Bucovina de Nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei au fost oferite RSS
Ucraineane.
Între 1941 și 1944, mareșalul Ion Antonescu conduce țara ca dictator militar (Șeful Statului).

Prin Dictatul de la Viena, România este nevoită în august 1940 să cedeze Ungariei partea de nord
a Transilvaniei în schimbul garanțiilor de securitate germano-italiene. De asemenea, prin Tratatul
de la Craiova, din 7 septembrie 1940, au fost cedate Bulgariei - la insistențele lui Hitler,
alimentate de diplomația bulgară - două județe din sudul Dobrogei, Durostor și Caliacra
(Cadrilaterul). România a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial alături de Pactul
Tripartit[necesită citare] în iunie 1941, cu scopul de a recupera teritoriile pierdute către URSS,
lucru care inițial avea să fie realizat, pentru perioada iulie 1941 - august 1944.

Ca urmare a situației de pe front, în toamna anului 1943[necesită citare] Mareșalul Antonescu


începe la Lisabona negocieri secrete cu reprezentanți ai Aliaților; ulterior acestea se vor
desfășura la Cairo și Stockholm, până în data de 22 august 1944. Antonescu nu avea însă intenția
de a ieși din război, el acționând în virtutea cuvântului de ofițer dat lui Hitler, și a refuzat chiar și
în ultimul moment să renunțe la lupta împotriva Aliaților.[26]

La 23 august 1944, Regele Mihai, cu sprijinul partidelor din opoziție și al unor reprezentanți ai
armatei, a pus capăt dictaturii lui Antonescu și a trecut armata României de partea Aliaților, fără
semnarea unui acord prealabil cu aceștia. Acest aspect avea să fie speculat pe deplin de armata
sovietică care, imediat a trecut la răzbunări și răfuieli față de militarii români care au participat
anterior la luptele de pe frontul de est.

România a luptat în bătăliile cu germanii din Transilvania, Ungaria, Austria și Cehoslovacia,


situându-se pe locul 4 în ceea ce privește efectivele armate angajate în luptă, aportul concret
adus Aliaților și rezultatele obținute pentru victoria asupra statelor Axei. La sfârșitul războiului,
Regele Mihai I a fost decorat de Președintele SUA - Harry S. Truman - cu „Legiunea de Merit în
cel mai înalt grad” (Comandant Șef) și de către Iosif V. Stalin cu ordinul sovietic „Victoria cu
diamante”, recunoscându-se, în acest fel, meritul deosebit al contribuției sale personale la
victoria aliaților. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, nordul Transilvaniei a revenit
României, dar Bucovina de Nord, Basarabia, Ținutul Herța și sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au
rămas cedate URSS și Bulgariei. O parte din aceste teritorii, împreună cu o parte din teritoriul
fostei URSS a format RSS Moldovenească, stat devenit independent în 1991, sub numele de
Republica Moldova.
România comunistă

România în 1967

Articol principal: România socialistă.

La 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română, după ce, în contextul
ocupării României de către armata sovietică, regele Mihai I a fost forțat să abdice, stabilindu-se
în Elveția, la Versoix.

La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Ana Pauker
semnează un proces-verbal secret în urma căruia Insula Șerpilor este cedată statului vecin de la
Răsărit.

La începutul anilor 1960, guvernul comunist român a început să-și afirme o oarecare
independență față de Uniunea Sovietică. Ceaușescu a devenit președintele Partidului Comunist
Român în 1965 și șef al Statului în 1967. Denunțarea de către acesta a invaziei sovietice în
Cehoslovacia din 1968 și o relaxare scurtă în represiunea internă a ajutat la crearea unei imagini
pozitive a dictatorului, atât în vest, cât și acasă. Seduși de politica străină aparent
„independentă” a lui Ceaușescu, liderii vestici au avut o poziție ambiguă față de un regim care a
devenit la sfârșitul anilor 1970 din ce în ce mai despotic și imprevizibil. Creșterea economică
rapidă antrenată de creditele externe a lăsat loc încet-încet unei austerități răstălmăcite și a unei
aspre represiuni politice interne.

Conducerea lungă, de peste două decenii, a președintelui Nicolae Ceaușescu a devenit din ce în
ce mai austeră în anii 1980.

După prăbușirea comunismului în restul Europei de Est în toamna anului 1989, un protest de la
mijlocul lui decembrie din Timișoara a fost intrumentalizat împotriva regimului ceaușist de înșiși
apropiații acestuia, provocând în capitală o revoltă populară concomitentă cu lovitura de stat
dată de Ion Iliescu, Petre Roman, Vasile Milea, Victor Stănculescu și alții pe 22 decembrie.
Ceaușescu a fost arestat imediat, și, după un proces înscenat, a fost executat împreună cu soția
sa pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun. Peste 1.500 de persoane au fost ucise în luptele de stradă
în care atât armata cât și populația erau convinși că apără „Revoluția” împotriva unor pretinși
„teroriști” ai lui Ceaușescu, trăgând în realitate unii într-alții, lucru pentru care autorii loviturii de
stat au fost considerați ca responsabili, fără însă ca o manipulare voită să poată fi dovedită. O
coaliție de guvernare improvizată condusă de Ion Iliescu a format atunci Frontul Salvării
Naționale (FSN), care s-a instalat la putere și a proclamat restaurarea democrației și a libertății și
dorința sa de a ajunge la un „socialism uman și științiifc”, dorință la care a renunțat după numai
câteva zile pentru a promova economia de piață. Partidul Comunist a fost interzis prin lege, iar
cele mai importante măsuri nepopulare ale lui Ceaușescu, precum interzicerea avortului, au fost
abrogate.

Articol principal: Revoluția română din 1989.

România începând cu 1989

Articol principal: România după 1989.

Istoria României după 1989 este marcată de dificultățile trecerii de la regimul comunist
(dictatură cu un singur partid pe planul politic, marxism-leninism pe planul ideologic, economie
de stat condusă de ministere pe planul economic) la regimul capitalist (democrație parlamentară
cu mai multe partide pe planul politic, liberalism cu nuanțe de naționalism pe planul ideologic,
economie de piață pe planul economic). Primele alegeri parlamentare și prezidențiale au loc pe
20 mai 1990, într-un context în care mai mulți intelectuali (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu) și lideri
politici (Corneliu Coposu din Partidul Național Țărănesc și Radu Câmpeanu din Partidului
Național Liberal), precum și studenții care manifestau în Piața Universității reclamau „tragerea la
socoteală” a persoanelor implicate în dictatură, în timp ce Ion Iliescu, candidatul Frontului
Salvării Naționale (FSN), le promitea tuturor cetățenilor că va fi (conform lozincii de pe afișele
sale) „unul dintre noi, pentru liniștea noastră”. Prin urmare, o bună parte dintre alegători, care
trebuiseră să accepte compromisuri cu autoritățile comuniste pentru a supraviețui, a votat
pentru Ion Iliescu, care a câștigat 85% din voturi, FSN primind două treimi din scaunele
Parlamentului. Petre Roman, profesor universitar membru al nomenclaturii comuniste, dar
favorabil apropierii de occident și de Uniunea Europeană, a fost numit prim-ministru și a început
reformele pentru o piață liberă.

Noul guvern fiind format cu rare excepții din foști comuniști, studenții și cetățeni care luptaseră
contre regimului Ceaușescu au protestat în Piața Universității din București în aprilie 1990.
Aceștia au fost, ca pe vremea dictaturii, calificați drept „golani” și „huligani” de președintele
Iliescu. Două luni mai târziu, manifestanții au fost împrăștiați brutal de către mineri din Valea
Jiului. Acești mineri, aduși în capitală de organizațiile sindicale la cererea președintelui, au atacat
Universitatea, Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, precum și sediile și casele liderilor opoziției.
În lunile următoare, au apărut tensiuni între președinte, care propunea un ritm încet pentru
reforme, și premierul Petre Roman care propunea un ritm mai rapid. La sfârșitul lui septembrie
1991, pentru a doua oară mineri din valea Jiului, aduși la București pentru a cere salarii mai mari,
s-au dedat la alte violențe împotriva acelorași „obiective”, în relație cu organizațiile sindicale din
capitală care au adus manifestanți în jurul sediului guvernului. În urma acestor mitinguri,
guvernul Roman a căzut: obiectivul președintelui (încetinirea reformelor) fiind atins. Un
tehnocrat, Teodor Stolojan s-a oferit să conducă un guvern interimar, până la organizarea noilor
alegeri.

O nouă Constituție democratică a fost proiectată de Parlament și adoptată după un referendum


popular. În alegerile din 1992, Ion Iliescu a fost reales pentru un al doilea mandat, mulțumită
sprijinului partidelor naționaliste PUNR și PRM și al fostului partid comunist devenit PSM. A fost
format un guvern tehnocrat în noiembrie 1992, sub prim-minstrul Nicolae Văcăroiu, un
economist. Guvernarea 1992-1996 a fost marcată de privatizări în profitul apropiaților puterii și
de fraude electorale, care au permis consolidarea pozițiilor puterii fost-comuniste în cadrul
economiei de piață și al reformelor.

Timp de patru ani însă, din ce în ce mai mulți alegători au observat că beneficiile reformelor
profitau mai ales „prietenilor puterii”, astfel că s-a format o coaliție electorală denumită
Convenția Democrată Română (CDR), al cărui candidat, profesorul universitar de geologie Emil
Constantinescu, l-a învins în 1996 pe Ion Iliescu, după un al doilea scrutin. Victor Ciorbea a fost
numit prim-ministru. În 1997, România a fost invitată să devină „parteneră pentru pace” a NATO,
cu condiția să renunțe la revendicarea către Ucraina a insulelor cedate în 1948 Uniunii Sovietice
(Dalerul mare și mic, Coasta dracului, Maican, Limba și Șerpilor), lucru legalizat prin Tratatul
semnat la Constanța cu Ucraina la data de 2 iunie 1997. Ciorbea a rămas prim-ministru până în
martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile (PNȚCD) și mai târziu de Mugur Isărescu. În
acești patru ani, alegătorii nu au observat schimbări semnificative în condițiile lor de viață: prin
urmare în alegerile din 2000 Partidul Social Democrat (PSD) și Iliescu au câștigat din nou, al
treilea mandat de președinte - încălcând astfel constituția, iar Adrian Năstase a fost numit prim-
ministru.

În aprilie 2004, România a aderat la NATO, în timp ce Uniunea Europeană a confirmat sprijinul
puternic față de scopul țării de a adera în 2007. În decembrie 2004, alegerile l-au dat învingător
pe Traian Băsescu în funcția de Președinte al țării, în fruntea unei coaliții formate din P.N.L. și
P.D., alături de U.D.M.R. și P.U.R. (ulterior Partidul Conservator), iar cu funcția de Prim-ministru al
Guvernului României, a fost desemnat Călin Popescu Tăriceanu. Partidul Conservator s-a retras
ulterior de la guvernare.

La 1 ianuarie 2007, România devine membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. În aprilie
2007, Partidul Democrat a fost scos de la guvernare, noul guvern Tăriceanu, din care fac parte
doar miniștri din partea P.N.L. și U.D.M.R., a depus jurământul la 5 aprilie 2007, fiind sprijinit în
Parlament de Partidul Național Liberal, de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România,
precum și de Partidul Social Democrat.

În decembrie 2008, în urma alegerilor parlamentare, Prim-ministru al Guvernului României a fost


numit Emil Boc - Președinte al Partidului Democrat-Liberal - fiind desemnată o nouă coaliție
guvernamentală, PD-L - PSD. Președinte al Senatului României a fost ales Mircea Geoană,
Președintele Partidului Social Democrat, înlocuit ulterior de Vasile Blaga, din partea Partidului
Democrat-Liberal. Președinte al Camerei Deputaților a fost aleasă Roberta Anastase, din partea
Partidului Democrat-Liberal.

În urma alegerilor prezidențiale, desfășurate în decembrie 2009, Traian Băsescu și-a câștigat
dreptul la al doilea mandat consecutiv de Președinte al României, după cel obținut în decembrie
2004. A fost instalat un nou guvern, condus tot de către Emil Boc, în cadrul unei coaliții formate
din PD-L, UDMR, grupul minorităților și grupul parlamentarilor independenți. PSD și PNL au
preferat să rămână împreună în opoziție, formând Uniunea Social-Liberală și refuzând
participarea la guvernarea lui Mihai Răzvan Ungureanu. Reprezentantul lor, Mircea Geoană, a
fost înlocuit la președinția Senatului de Vasile Blaga. Uniunea Social-Liberală preia puterea după
votul Parlamentului pe 27 aprilie 2012 când Victor Ponta, cofondator al USL, ia scaunul de prim
ministru și instaurează, pentru prima data în istoria post-comunistă a României, un guvern de
opoziție înaintea alegerilor. La alegerile locale din iunie 2012, USL ia peste 60% din primăriile din
România.

Această formulă de „conlocuire” politică, care există în multe țări parlamentare, și în care
guvernul și președintele reprezintă tabere politice opuse, permite trecerea unei țări prin criza
economică internațională într-o poziție de compromis între exigențele instanțelor supranaționale
(OMC, FMI, Banca mondială, UE, față de care răspunde Președintele) și nemulțumirea populației
(față de care răspund Parlamentul, Senatul și Guvernul). Dar poziția este instabilă și
„conlocuirea” este o formulă conflictuală, cu perioade de suspendare a președintelui ales și de
guvernare prin președinți interimari precum Nicolae Văcăroiu în 2007 și Crin Antonescu în 2012.