You are on page 1of 11

INDICATORI DE CUANTIFICARE AI CALITĂŢII VIEŢII URBANE.

DISCREPANŢE GEOGRAFICE
Radu Săgeată

Quantifying indicators of urban life quality. Geographical disparities: “The multidimensionality of


the quality of urban life concept reflects the variety of the examined dimensions, but also the range of the
different uses of the term. Many different approaches of this concept can be found not only between
papers of different disciplines, but also in the context of the same scientific field. Thus, although there has
recently been a remarkable number of comparative studies and papers concerning the evaluation of
quality of urban life in different cities, the factors taken into account are far from being standard. In part,
this is because the constituents of the quality of urban life depend on rather subjective factors, such as
culture and tradition in the examined places. However, for a given place and a specific time period there
can be an agreement concerning the determinants of quality of urban life. This will allow for relative
research to be comparable and better interpretable” (Source: Psatha, E., Deffner, A., Psycharis, Y, 2010,
Defining the quality of urban life: Which factors should be considered, http://ideas.repec.org/p/wiw/
wiwrsa/ersa11p785.html, accessed at Dec. 03, 2012).
Key-words: urban life quality, geographical disparities, indicators.

CADRUL CONCEPTUAL
Conceptul de „calitate a vieţii” a apǎrut şi s-a dezvoltat ca o reacţie criticǎ faţǎ de modul de
apreciere a necesitǎţilor umane, doar prin aportul creşterii economice, fiind neglijat impactul complex pe
care aceasta îl are asupra mediului natural şi social. Astfel, primii care au folosit şi au impus în circuitul
ştiinţific acest concept, au fost ecologişii şi cercetǎtorii mediului urban, atenţionând asupra problemelor
ecologice pe care le presupune o dezvoltare economicǎ necontrolatǎ.
Calitatea vieţii include totalitatea bunurilor şi serviciilor, analizate sub raport cantitativ şi
calitativ, de care beneficiazǎ membrii unei comunitǎţi umane (Erdeli et al., 1999, p. 58).
Acestea cuprind patru componente de bazǎ:
- Calitatea vieţii materiale (locuinţǎ, dotǎri edilitare, transport, condiţii de muncǎ etc.);
- Calitatea vieţii biologice (alimentaţie, stress, morbiditate etc.);
- Calitatea vieţii spirituale (învǎţǎmânt, culturǎ etc.);
- Calitatea vieţii psihice.
Din acest punct de vedere, calitatea vieţii cuprinde ansamblul elementelor care se referǎ la situaţia
fizicǎ, economicǎ, socialǎ, culturalǎ, politicǎ, de sǎnǎtate etc., în care trǎiesc oamenii, conţinutul şi natura
activitǎţilor pe care aceştia le desfǎşoarǎ, caracteristicile relaţiilor şi proceselor sociale la care participǎ,
bunurile şi serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, modul şi stilul de viaţǎ, evaluarea
împrejurǎrilor şi rezultatele activitǎţilor care corespund aşteptǎrilor populaţiei, precum şi stǎrile subiective
de satisfacţie / insatisfacţie, fericire, frustrare etc. (Mǎrginean, Bǎlaşa, 2002, în Matei, 2007, p. 134).
Procesul de urbanizare, cu ritmuri din ce în ce mai rapide pe mǎsura trecerii timpului, a generat
noi probleme legate de organizarea vieţii urbane, de realizarea unui standard de viaţǎ cât mai favorabil la
nivelul comunitǎţilor urbane. Acesta este exprimat, atât prin indicatori macroeconomici (venit naţional
brut, produs intern brut, produs naţional brut), cât şi prin indicatori ai veniturilor populaţiei (venituri nete,
venituri reale etc.) şi consumului acesteia (costurile de viaţǎ, exprimate prin serviciile utilizate, coşul
zilnic sau consumul alimentar) (Matei, 2007, p. 134) (Fig. 1, Fig. 2).
Conjunctura economicǎ globalǎ, dar şi performanţele economice naţionale reflectate prin inflaţie
sau şomaj, dar şi profesia, gradul de instruire, gradul de morbiditate, chiar sexul şi vârsta fiecǎrui individ
constituie variabile cu consecinţe directe sau indirecte asupra standardului de viaţǎ individual şi colectiv.
Domeniile esenţiale luate în considerare în majoritatea studiilor referitoare la calitatea vieţii
urbane au în vedere analize de diagnostic detaliate, axate în special pe aspecte socio-economice, implicare
şi participare civicǎ, educaţie, mediu natural şi construit, culturǎ şi recreere (Nae, 2006, p. 28) şi care se
regăsesc în final în costul vieţii (Fig. 3).

Sursa datelor: http://www.9am.ro (12 febr.2012)

SISTEMELE DE SPAŢII VERZI ŞI POLUAREA URBANĂ


In privinţa suprafeţei spaţiilor verzi, situaţia României este net deficitară, atât în comparaţie cu
normativele prevăzute de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (care prevăd 50 m2 spaţii verzi / locuitor), cât
şi în raport de standardele UE în această privinţă, care prevăd o suprafaţă optimă de 26 m2 spaţii verzi /
locuitor (Fig. 4).
Pentru comparaţie, oraşul Bucureşti deţine o suprafaţă medie de 9,67 m2 spaţii verzi / locuitor,
insuficient în raport de necesităţile minime ale populaţiei, oraşul înscriindu-se în categoria centrelor
urbane în care percepţia populaţiei asupra calităţii mediului înconjurător (în care sunt incluse şi spaţiile
verzi) este scăzută.
Astfel, în studiul Diagnoza calităţii vieţii, 1990-2006 efectuat de Institutul de Cercetare a Calităţii
Vieţii al Academiei Române, percepţia persoanelor intervievate la nivelul anului 2003 asupra calităţii
mediului era în general proastă şi foarte proastă (37,2% dintre cei chestionaţi), în comparaţie cu cei care
apreciau că aceasta era bună şi foarte bună (26,6%). O uşoară îmbunătăţire a gradului de percepţie a
populaţiei se constată la nivelul anului 2006, când ponderea persoanelor care considerau că mediul
înconjurător avea o calitate bună şi foarte bună crescuse la 36,6% din totalul celor chestionaţi (Chiriac et
al., 2009).
Sursa datelor: http://www.9am.ro
(12 febr.2012)

Bucureştiul a ajuns să fie pe primul loc în rândul capitalelor europene în cea ce priveşte poluarea.
Bucureştenii inhalează în total 9 tone de praf zilnic, ei fiind ameninţaţi de o cantitate de praf de 260-280
tone de praf pe km2, în vreme ce în alte capitale europene, cantitatea de praf este sub 20 tone pe km2
(sursa: http://www.adevarul.ro, accesat la 24 nov. 2012).
Singurele oraşe mari din România care se apropie de normativele europene privind suprafaţa de
spaţii verzi raportată la populaţie sunt Sibiu (24,8 m2/loc), Oradea (24,3 m2/loc), Satu Mare (23 m2/loc),
Piteşti (22,81 m2/loc), Iaşi (20,6 m2/loc) şi Suceava (20,31 m2/loc), la polul opus situându-se Galaţi cu 2,4
m2 spaţii verzi/loc). Din categoria oraşelor mijlocii, cu valori ale spaţiilor verzi peste norma minimală
admisă în UE, se înscriu doar cinci: Odorheiu Secuiesc, Voluntari, Carei, Drăgăşani şi Buhuşi), variaţiile
crescând foarte mult în cazul oraşelor mici – sub 20 000 locuitori: între 665 m2/loc (Cavnic) şi 0,64 m2/loc
(Şimleu Silvaniei).
Potrivit normelor UE, spaţiile verzi ar trebui să acopere aproximativ 30% din suprafaţa
intravilanului unui oraş. De asemenea, repartizarea acestora trebuie să permită populaţiei să aibă acces la
ele în aproximativ 15 minute de mers pe jos. In Bucureşti, spaţiile verzi au fost defrişate în ultimii 18 ani
în proporţie de circa 60%. Capitala României are în prezent circa 13 milioane m2 de spaţii verzi, faţă de
35 milioane m2 în 1989, ceea ce înseamnă că ritmul dispariţiei spaţiilor verzi a fost de 100 hectare pe an
(sursa: http://www.adevarul.ro, accesat la 12 febr. 2012). Pentru comparaţie, unui bucureştean îi revin în
prezent în medie 2,5 m2 spaţiu verde, cea ce reprezintă un sfert din norma minimă la nivel european, pe
când unele capitale europene cum ar fi Stockholm sau Londra deţin suprafeţe de 83 şi respectiv 64 m2
spaţiu verde pe locuitor (Fig. 5).

Sursa datelor: http://www.9am.ro (12 febr.2012)

SERVICIILE DE SALUBRITATE URBANĂ


Colectarea, reciclarea şi tratarea deşeurilor reprezintă una dintre priorităţile care se regăsesc în
angajamentele asumate de România faţă de Uniunea Europeană, iar actul normativ care reglementează
colectarea şi sortarea deşeurilor este legea 27 din 2007. Conform unei statistici întocmite de Biroul de
Statistică al Uniunii Europene - Eurostat, în România se produce circa 379 kg deşeuri domestice /
locuitor, iar gunoiul a fost aproape în întregime depozitat, doar 1% din întreaga cantitate fiind reciclată,
ceea ce situează România pe locul 26 dintre cele 27 state membre ale UE.
Conform estimărilor Gărzii Naţionale de Mediu, în România existau la sfârşitul anului 2009, 6
226 spaţii de depozitare a deşeurilor neconforme standardelor de mediu ale UE, care ar fi trebuit închise şi
ecologizate până la 16 iulie 2009, după această dată România urmând să plătească penalizări, ce vor fi
transferate autorităţilor locale care nu şi-au îndeplinit obligaţiile în acest sens. Cea mai mare parte a
acestora au fost închise oficial, însă depozitările necontrolate de deşeuri continuă.
Concomitent, au fost realizate, în mare parte din fonduri europene (prin Programul Operaţional
de Mediu şi parteneriat public-privat) o serie de depozite şi rampe ecologice: la Oradea, Arad, Sighişoara,
Craiova, Cristian (jud. Sibiu), Feţeni (Râmnicu Vâlcea), Piatra Neamţ, Glina şi Vidra (jud. Ilfov),
Boldeşti, Băicoi şi Băneşti (jud. Prahova), Albota (jud. Argeş), Ţuţora (jud. Iaşi) etc. sau incineratoare de
deşeuri cum sunt la Hăşdat (jud. Hunedoara) sau Recea (jud. Maramureş), astfel că la sfârşitul anului
2010 doar şase judeţe nu dispuneau de depozite legale de deşeuri. O serie de unităţi administrative au
iniţiat proiecte commune de ecologizare prin sisteme integrate de gestionare selectivă a deşeurilor, cum
este cazul în judeţele Braşov, Timiş şi Tulcea. La acestea se adaugă 37 staţii de transfer a deşeurilor, al
căror rol este preluarea temporară a gunoiului înainte de depozitarea finală a acestuia la depozitele
operaţionale ecologice. Se evidenţiază în acest sens staţia de transfer de la Sighişoara, cu termen de
finalizare în 2011, ce cuprinde şi o instalaţie de tratare microbiologică a deşeurilor, ceea ce a determinat
închiderea depozitelor neconforme de la Sovata, Cristeşti, Luduş, Iernut şi Reghin (Fig. 6).
Probleme deosebite legate de ecologizare le ridică pe de o parte depozitele de deşeuri speciale
cum sunt cele de la Anghel Saligny - Cernavodă (deşeuri radioactive) şi Năvodari (deşeuri petrochimice)
precum şi marile depozite de deşeuri periurbane, cum sunt cele de la Parţa (Timişoara), Pata Rat - Feleacu
(Cluj-Napoca), Muchea (Brăila), Tirighina (Galaţi) – depozit ce afectează situl arheologic roman din
proximitate etc. Cea mai mare parte a acestora se află în curs sau în proiect de ecologizare. Unele
investiţii noi legate de depozitarea, sortarea şi colectarea deşeurilor au generat însă tensiuni şi conflicte
între populaţie şi autorităţile locale. Semnificativă în acest sens este situaţia din judeţul Maramureş, unde
datorită protestelor populaţiei amplasamentul viitoarei gropi ecologice a judeţului a fost mutat succesiv
(la Şieu, Recea, Arieş, Fărcaşa, Ieud etc.), autorităţile judeţene fiind puse în imposibilitatea identificării
unui amplasament optim pentru viitoarea investiţie din fonduri europene. Astfel de situaţii s-au mai
înregistrat şi în alte judeţe precum Alba (la Mihalţ), Caraş-Severin (la Lupac), Neamţ (la Gârcina),
Giurgiu (la Frăteşti şi Stăneşti) etc.

SECURITATEA URBANĂ

Reprezintă un alt indicator privind calitatea vieţii urbane. Topul celor mai periculoase
oraşe din Europa grupează două categorii de situaţii:
- Oraşe situate în arii de conflict, precum Caucaz (oraşele Groznâi, Erevan, Tbilisi) sau
Kosovo (oraşul Mitrovica);
- Oraşe în care activează grupări de criminalitate organizată, precum Napoli, Glasgow,
Istanbul sau Sofia.
Topul celor mai periculoase oraşe din Europa

Oraşul Localizarea Cauze


Groznâi Cecenia, Fed. Rusă Caucaz Conflict armat secesionist
Napoli Italia UE Grupări mafiote
Istanbul Turcia Bosfor Grupări mafiote
Erevan Armenia Caucaz Conflict latent
Tbilisi Georgia Caucaz Conflict latent
Marsilia Franţa UE Grupări mafiote
Glasgow Scoţia, UK UE Grupări mafiote (hooligans)
Mitrovica Kosovo, Serbia Balcani Conflict armat secesionist
Sofia Bulgaria Balcani, UE Grupări mafiote
Sursa datelor: http://www.9am.ro, accesat la 24 nov. 2012

PATRIMONIUL CULTURAL – MODALITATE DE VALORIZARE A SPAŢIULUI URBAN


CAPITALELE CULTURALE EUROPENE

Capitalul cultural urban ca modalitate de atragere a investiţiilor şi de stimulare a creşterii calităţii


vieţii urbane, reprezintă o alternativă de dezvoltare relativ nouă. Programul Capitală Culturală
Europeană numit iniţial Oraşul European al Culturii, a fost conceput în anul 1983 de către actriţa Melina
Mercouri, ministrul grec al culturii de atunci şi de către omologul său francez, Jack Lang, care porneau de
la premisa că aspectele culturale nu s-au bucurat până în acel moment de aceeaşi atenţie precum cele
politice sau economice.
Atena a fost ales ca oraş-pilot pentru lansarea acestui program în vara anului 1985. In timpul
preşedinţiei germane a UE din 1999, programul Oraşul European al Culturii a fost redenumit Capitală
Culturală Europeană. Acest program este gestionat de către Comisia Uniunii Europene care desemnează
anual Capitala Europeană a Culturii, pe baza evaluării de către un juriu internaţional format din experţi, în
conformitate cu criteriile specificate de către Uniunea Europeană, a propunerilor de oraşe venite din
partea autorităţilor locale (Fig. 7).

Sursa datelor:
http://en.wikipedia.org/wiki (24.11.2012)

Capitala Culturală Europeană este un oraş desemnat de către Uniunea Europeană pentru o
perioadă de un an calendaristic, pe timpul căruia se organizează o serie de evenimente culturale cu o
puternică dimensiune europeană.
Pregătirea unui oraş pentru investirea sa cu statut de Capitală Culturală Europeană poate
constitui o oportunitate pentru dezvoltarea socială şi economică a acelui oraş şi, nu în ultimă instanţă,
pentru creşterea calităţii vieţii urbane. Până în prezent, peste 40 de oraşe au beneficiat de acest statut.
Singurul oraş din România care a fost declarat Capitală Culturală Europeană, a fost Sibiul, în
anul 2007.
Singurul oraş care a beneficiat doi ani de acest statut a fost Luxembourg: în anii 1995 – singur şi
2007, ca reprezentant al „Marii Regiuni” („Greater Region”), ce include landurile germane Saar şi
Renania Palatinat, statul Luxemburg, regiunea franceză Lorena, Valonia belgiană, respectiv Comunitatea
francofonă din Belgia şi Comunităţile vorbitoare de limbă germană din Belgia (65 401 km2, 11,2 milioane
locuitori, respectiv 2,5% din populaţia totală a UE).
In anul 2011, statutul de Capitală Culturală Europeană a revenit oraşelor Turku (din Finlanda) şi
Talinn (capitala Estoniei), în 2012 de acest statut s-au bucurat Maribor (oraş în Slovenia) şi Guimarães (în
Portugalia), iar pentru 2013 au fost desemnate capitale culturale europene oraşele Marsilia (din Franţa) şi
Košice (din Slovacia).

BIBLIOGRAFIE
Chelcea, L. (2008), Bucureştiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare şi regenerare urbanǎ, Edit. Polirom,
Iaşi.
Chiriac, D., Humă, Cristina, Stanciu, Mariana (2009), Spaţiile verzi – O problemă a urbanizării actuale, în revista
„Calitatea vieţii”, XX, 3-4, p. 249-270.
Cicerchia, A. (1996), Indicators for the measurement of the Quality of Urban Life. What is the Appropiate
Territorial Dimension ?, în Social Indicators Research, 39, Kluwer Academic Publishers, p. 321-358.
Derer, P. (1985), Locuirea urbană, Edit. Tehnică, Bucureşti.
Erdeli, G., Cândea, Melinda, Braghinǎ, C., Costachie, S., Zamfir, Daniela (1999), Dicţionar de Geografie umanǎ,
Edit. Corint, Bucureşti.
Gavriş, Al. (2011), Marile habitate urbane în Bucureşti. Studiu de geografie urbană, Edit. Universitară, Bucureşti.
Hardi, T. (2010), Cities, Regions and Transborder Mobility Along and Across the Border, în Discussion Paper,
82, Centre for Regional Studies of Hungarian Academy of Sciences, Pécs.
Ianoş, I., Heller, W. (2006), Spaţiu, economie şi sisteme de aşezări, Edit. Tehnică, Bucureşti.
Marans, R.-W., Stimson, R.-J, (eds.) (2011), Investigating Quality of Urban Life. Theory, Methods and
Empirical Research, Springer.
Matei, Elena (2007), Ecosistemele umane. O abordare din perspectivǎ geograficǎ, Edit. Universitarǎ,
Bucureşti.
Mǎrginean, I., Bǎlaşa, A. (2002), Calitatea vieţii în România, Edit. Expert, Bucureşti.
Mărgineanu, I. (coord.) (2007), Diagnoza calităţii vieţii, 1990-2006, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii,
Academia Română, Bucureşti.
Nae, Mirela (2006), Geografia calitǎţii vieţii urbane. Metode de analizǎ, Edit. Universitarǎ, Bucureşti.
Nae, Mirela (2009), Bucureşti. Dezvoltarea urbană şi calitatea vieţii, Edit. Universitară, Bucureşti.
Neacşu, M. (2010), Oraşul sub lupă. Concepte urbane. Abordare geografică, Edit. Pro-Universitaria,
Bucureşti.
Neacşu, M. (2010), Imaginea urbană. Element esenţial în organizarea spaţiului, Edit. Pro-Universitaria, Bucureşti.
Psatha, E., Deffner, A., Psycharis, Y. (2010), Defining the quality of urban life: Which factors should be
considered, http://ideas.repec.org/p/wiw/wiwrsa/ersa11p785html, accesat la 3 dec. 2012.
Sandu, D. (coord.) (2006), Viaţa socială în România urbană, Edit. Polirom, Iaşi.
Săgeată, R. (2009), Globalizare culturală şi cultură globală. Global şi local în geografia culturală, Edit.
Universitară, Bucureşti.
Săgeată, R. (2010), Geografie urbană, Edit. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu.
Săgeată, R., Stănescu, Daniela (2012), Geografie urbană. Lucrări practice, Edit. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu.
Velcea, I. (2004), Geografie economicǎ şi politicǎ mondialǎ, Sibiu.
Velcea, I. (2008), Dezvoltarea economico-socialǎ a României şi unele diferenţieri economico-sociale, în Geo-
Carpathica, VIII, 8, p. 17-44.
*** (2007), Legea nr. 27 din 15 ianuarie 2007 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 61/2006
pentru modificareaşi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/ 2000 privind regimul deşeurilor,
Guvernul României, Monitorul Oficial, 38, 18 ian. 2007.
*** (2010), Diagnoza Calităţii Vieţii – 2010, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Academia Română,
http://www.iccv.ro/node/226
http://www.adevarul.ro, accesat la 27 febr. 2012 şi 24 nov. 2012.
http://www.9am.ro, accesat la 12 febr. 2012 şi 24 nov. 2012.
http://en.wikipedia.org/wiki/European_Capital-of-Culture, accesat la 24 nov. 2012.