You are on page 1of 11

Luceafarul de M.

Eminescu

Aparut in in Almanahul Societatii Academice Romania Juna, din Viena, in


anul 1883, poemul Luceafarul de Mihai Eminescu este inspirit din basmul
romanesc Fata in gradina de aur (cules de folcloristul Richard Kunisch), care
cuprinde povestea unei fete de imparat, indragostita de un zmeu. Poetul
valorifica acest basm, obtinind mai multe variante, in care schema epica
devine pretextul alegoric al meditatiei romantice. Alaturi de sursa folclorica, a
212d31c utorul poemului se inspira din mitologia greaca si din filozofia lui
Arthur Schopenhauer privind antiteza dintre conditia omului de geniu si cea a
omului comun. Capodopera a liricii romantice, Luceafarul este o alegorie pe
tema fiintei superioare, neinteleasa de semeni, dar si o meditatie asupra
naturii umane duale (corporalitate- spiritualitate, efemeritate-
vesnicie).Criticul literar Tudor Vianu considera instantele umane ale poemului
drept voci sau masti ale poetului, corespunzatoare propriilor contradictii
sufletesti. Se poate spune ca poetul s-a proiectat nu doar sub chipul lui
Hyperion –geniul- ci si sub cel al lui Catalin , reprezentand atributele
masculinitatii, sau chiar sub cel al Catalinei. Desi se circumscrie genului
epicprin schema narativa, prin prezenta unui eu narant ( A fost odata, era
una la parinti, si se tot duce…) si prin instantele umane implicate in
evenimetele imaginare, poemul are o substanta lirica si o
structura dramatica, generata de succesiunea scenelor, unde dialogul
exprima intensitatea trairilor sufletesti : « - O, esti frumos, cum numa-n
vis / Un inger searata » sau « - Cobori in jos, luceafar bland ».
Predominant, lirismul provine din faptul ca poemul proiecteaza drama
geniulin raport cu iubirea si cunoasterea: “ O, vin odorul meu nespus ,/ Si
lumea ta o lasa “ In ansamblu, monologul liric alterneaza cu dialogul,
accentuand patetismul propriu imaginarului poetic eminescian. Viziunea
romantica este data de alternanta planurilor terestru-cosmic,
de tematica ( geniu, iubire, moarte, vesnicie), de metamorfozele lui
Hyperion si de amestecul speciilor : elegie, meditatie, idila, pastel, alaturi de
care exegeza descopera prezenta unor elemente clasice, cum ar fi: echilibrul
compozitional,simetria si caracterul gnomic al versurilor ( care au aspectul
unor maxime, al unor cugetari). Compozitional, poemul este alcatuit
din patru parti: in prima si ultima, planurile terestru si cosmic
interfereaza, in cea de-a doua domina cel terestru, unde se consuma idila
dintre Catalina si Catalin, iar partea a treia cuprinde planul cosmic, al intalnirii
lui Hyperion cu Demiurgul. Incipitul sta sub semnul basmului si al unui illo
tempore mitic “A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata”.Portretul fetei
de imparat este realizat cu ajutorul superlativului absolut ( o prea frumoasa )
si prin comparatia Cum e Fecioara intre sfinti, sugerand unicitatea celei de
care se va indragosti Luceafarul. In partea intai este prezentata intalnirea
celor doi, in spatiul protector al camerei din castelul imparatesc, intr-
un cadru romantic nocturn si oniric. Alegoria iubirii sugereaza dorinta fiintei
muritoare de a-si depasi conditia, cat si nevoia compensatorie a spiritului
superior de a cunoste limitele materialitatii, dorind sa devina muritor. In mod
asimetric si antitetic, sentimentul fetei se declanseaza mai repede (Il vede
azi, il vede mani/ Astfel dorinta-i gata), in timp ce iubirea Luceafarului
presupune un timp mai lung de reflectie, de interiorizare.La chemarile
acesteia, astrul se intrupeaza,din cer si mare, antitetic, devenind fie un tanar
voievod, fie un mort frumos cu ochii vii. Acesta formuleaza sintetizator
diferenta fundamentala care ii separa: “ eu sunt nemuritor,/Si tu esti
muritoare. Potrivit viziunii lui Arthur Schopenhauer, geniul este altruist,
capabil sa renunte la conditia sa ( “ Da, ma voi naste din pacat”), pentru a se
implini la nivelul eroticii umane.In partea a doua, descrierea apropierii
dintre Catalina si Catalin sugereaza o alta ipostaza a iubirii, diferita de cea
ideala, iar onomastica similara evoca apartenenta la aceeasi categorie, a
omului comun. Portretul lui ui Portretul lui Catalin, realizat in antiteza cu cel
al Luceafarului, intruchipeaza senzualitatea, teluricul si mediocritatea, fiind
realizat cu ajutorul unui limbaj peiorativ: “Baiat din flori si de pripas, /Dar
indraznet cu ochii” Desi accepta compromisul idilei, fata continua sa aspire la
iubirea ideala: “ O, de luceafarul din cer/ M-a prins un dor de
moarte”. Partea a treia cuprinde zborul intergalactic, rugamintea de a fi
dezlegat de nemurire si convorbirea lui Hyperion cu Demiurgul. Dupa Hesiod,
Hyperion era un peronaj mitologic: fiul Cerului , tatal Soarelui si al Lunii.
Acest nume ii este dat de cel caruia i se subordoneaza si caruia ii cere
dezlegarea de vesnicie, fara insa a o primi. In schimb, Demiurgul ii propune
diferite ipostaze ale geniului: “ Sa-ti dau intelepciune?” Pentru a-l convinge, ii
propune sa priveasca spectacolul mundan in care Catalina accepta jocul
initiatic propus de Catalin, intr-un adevarat sceanriu al seductiei. In partea a
patra, Catalin apare insa intr-o ipostaza superioara, limbajul sau exprimand
profunzime, patetism si elevatie( noaptea mea de patimi, durerea mea,
iubirea mea de-ntai). Finalul ilustreaza pesimismul funciar al poetului,
exprimat sub forma unei grave acuzatii adusa de Luceafar umanitatii comune,
incapabila sa-si depaseasca limitele. Limbajul capata accente satirice, iar
metafora chip de lut,alaturi de substantivul peiorativ norocul, evidentiaza
conceptia de inspiratie schopenhaueriana asupra diferentelor dintre tipologia
geniului si omului comun. In Istoria critica a literaturii romane, Nicolae
Manolescu numeste aceasta dimensiune filozofica, solemna, vizand tema
geniului, aspiratia spre absolut si etern, high-romantism.

2. TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME IN LUCEAFARUL

Poemul “Luceafărul” , aparut in 1883 in revista Convorbiri literare, este considerată de către
critici ca fiind cea mai reprezentativă poezie pentru opera lirică eminesciană deoarece aceasta
conţine întreaga plajă tematică a discursului liric eminescian precum şi ideologia romantică ce a
modulat gândirea, inclusiv filosofică a lui Eminescu.

Ca specie literara, putem incadra textul drept poem, care este romantic prin amestecul
genurilor si al speciilor. Imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din starea de
visare, in cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda,
visul. Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze
ale cunoasterii, geniul si omul comun.

Tema romantică a poemului este problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi


cunoaşterea. Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, relizat
prin motivele romantic prezente la inceputul poemului. Astfel, compoziţia romantică se concretizează
prin opoziţia planurilor cosmic şi terestru, respectiv prin opoziţia a două ipostaze ale cunoaşterii:
geniul şi omul comun. Tema iubirii este ilustrată în text prin două poveşti de dragoste care definesc
iubirea în mod diferit, pentru Luceafăr iubirea este o cale superioară de cunoaştere pentru care
merită sacrificiul morţii. Acceptând moartea Luceafarul doreşte, de fapt, să cunoască ceva ce îi este
interzis în interiorul planului său existenţial, deci să cunoasca ceva de dincolo de lumea sa, pe când
iubirea ilustrată în tabloul al doilea, de Cătălin şi Cătălina, pune în lumină o definire a sentimentului
mediata de eros, iubirea şi erosul fiind cosubstanţiale, iubirea pentru omul comun împlinindu-se prin
eros în interiorul cuplului.

Titlul poemului, care este, de fapt, motivul central al textului “Luceafărul”, este văzut ca o
fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun. Totodată, titlul uneşte două mituri, unul românesc, al
stelei călăuzitoare şi altul grecesc, al lui Hyperion, sugerând natura duală a personajului de tip
romantic.

În ceea ce priveşte motivele romantice de la începutul poemului: luceafărul, marea, castelul,


fereastra, oglinda, acestea susţin atmosfera de contemplaţie şi de visare în care se naşte iubirea
dintre Luceafăr şi fata de împărat. Motivul îngerului şi motivul demonului sugerează chipurile sub care
se arată Luceafărul, amplificând tensiunea lirică a trăirii emoţiei erotice. În antiteză cu imaginea
angelică a primei întrupări, a doua este circumscrisă demonicului, dupa cum o percepe fata.

Partea a intaia a poemului este o splendida poveste de iubire, imaginarul poetic e de factura
romantica. Iubirea se naste lent dintr-o stare de visare, in cadru nocturn, realizat din motive
romantice. Fata aspira spre absolut iar spiritul superior simte nevoia materialitatii.La chemarea fetei
”Cobori in jos luceafar bland/alunecand pe-o raza” Luceafarul se smulge din sfera sa pentru a se
intrupa, intr-un tanar ”un mort frumos cu ochii vii” .In aceasta ipostaza, Luceafarul are o frumusete
angelica, ”par de aur moale”. Cea de a doua intrupare, reda ipostaza demonica. Luceafarul vrea sa
eternizeze iubirea lor oferindu-i mai intai imparatia oceanului, apoi a cerului, insa fata il respinge si ii
cere sa devina muritor, iar Luceafarul accepta sacrificiul ”Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/In schimb
pe-o sarutare”.

In partea a doua, idila dintre fata de imparat, Catalina, si pajul, Catalin, infatiseaza usurinta cu
care se stabileste legatura sentimentala intre doi oameni din planul terestru. Asemanarea numelor
sugereaza faptul ca ambii tineri fac parte din aceeasi categorie, adica a omului comun. Portretul lui
Catalin este realizat in antiteza cu cel al Luceafarului, Catalin reprezinta mediocritatea pamanteana
”Baiat din flori si de pripas”.

Partea a treia este divizata in trei secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu
Demiurgul si eliberarea.

In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata finita, de stingere, este numit Hyperion.
El cere Demiurgului sa il dezlege de nemurire fiind gata de sacrificiu, dar Demiurgul refuza cererea
Luceafarului deoarece acesta face parte din ordinea primordiala a cosmosului iar desprinderea sa ar
duce la haos.

In partea a patra peisajul este tipic eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume,
sub crengile de tei inflorite, in singurtate si liniste, sub lumina blanda a lunii. In finalul poemului,
geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna, asumandu-si destinul de esenta nepieritoare.

La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei dar si a antitezei dintre geniu si omul
comun.

In ceea ce priveste prozodia, se remarca, masura versurilor de 7-8 silabe si ritm iambic rima
incrucisata si interioara care reda si muzicalitatea celor 98 de strofe.

La nivel morfologic se remarca prezenta verbelor arhaice ce accentueaza atmosfera de basm,


verbe la imperfect ce denota miscarea eterna si continua ”cresteau, treceau”, verbe la conjunctiv ce
sustin vorbirea populara ”se facu”.

In opinia mea Luceafarul poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a locului geniului in
lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de
metafore, personificari si simboluri. Poemul reprezinta o meditatie asupra destinului geniului in lume,
vazut ca fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.

In concluzie poemul “Luceafărul” reuseste sa transmita tema si viziunea despre lume a geniul
creator Mihai Eminescu, prin metafore ,personificarii, simboluri si personaje

Mihai Eminescu -
exceptionale

Luceafarul
Introducere

Poemul Luceafarul, aparut in 1883 in revista Convorbiri literare,


este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului, dar si o
meditatie asupra conditiei umane duale (omul supus unui destin pe
care tinde sa il depaseasca).
Poemul este romantic prin amestecul genurilor si al
speciilor. Imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste
lent din starea de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive
romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul.

Cuprins
Tema poemului este romantica: problematica geniului in raport cu
lumea, iubirea si cunoasterea. Compozitia romantica se realizeaza
prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale
cunoasterii: geniul si omul comun.
Luceafarul se incadreaza in specia litarera a poemului, specie de
interferenta a epicului cu liricul, de intindere relativ mare, cu un
continut filozofic si caracter alegoric.
Poemul romantic se realizeaza prin amestecul genurilor: liric
(intensitatea emotionala), epic (aparitia formelor naratiunii), si
dramatic (conflict, dialoguri) si al speciilor: idila (poveste de
dragoste), pastel (peisaj terestru si cosmic), basm (poveste
alegorica, fantastica) si meditatie filozofica. Astfel, lirismul sustinut
de meditatia filozofica si de expresivitatea limbajului este turnat in
schema epica a basmului si are elemente dramatice (dialog).
Viziunea romantica despre lume este data de tema, de relatia
geniu-societate, de structura, de alternarea planului terestru cu
planul cosmic, de antiteze, de motivele literare, de imaginarul
poetic. Elemente ale viziunii clasice sunt echilibrul compozitional,
simetria si armonia.
Tema poemului este problematica geniului in roport cu lumea,
iubirea si cunoasterea. Tema iubirii este ilustrata prin armonizarea
zborului spre primordial si originar cu meditatia asupra conditiei
omului de geniu si cu aspecte fantastice ale naturii terestre si
cosmice, constituind un veritabil mit erotic.
Titlul poemului se refera la motivul central al textului ,
Luceafarul, si sustine alegoria pe tema romantica a locului geniului
in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.
Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor
cosmic si terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul
comun. Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale
poemului astfel: cele doua planuri interfereaza in prima si ultima
parte, pe cand partea a doua reflecta doar planul terestru, iar partea
a treia este concentrata pe planul cosmic.
Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este
mitic, cadrul abstract este umanizat.
Partea intai a poemului este o splendida poveste de iubire.
Atmosfera se afla in concordanta cu mitologia romana, iar
imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din
starea de contemplatie si de visare, in cadru nocturn, realizat
prin motive romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra,
oglinda. Semnificatia alegoriei este ca fata pamanteana aspira spre
absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a
materialitatii.
La chemarea-descantec rostita de fata Cobori in jos, Luceafar
bland, / Alunecand pe-o raza , Luceafarul se smulge din sfera sa,
spre a se intrupa prima oara din cer si mare, ca un tanar voievod,
un mort frumos cu ochii vii . In aceasta ipostaza angelica,
Luceafarul are o frumusete construita dupa canoanele romantice:
par de aur moale, umetele goale, umbra fetei stravezii / E alba ca de
ceara . Cea de-a doua intrupare, din soare si noapte, reda ipostaza
demonica. Cosmogonia este redata in tonalitate majora: Iar ceru-
ncepe a roti/ In locul unde piere . Luceafarul vrea sa eternizeze
iubirea lor, oferindu-i fetei mai intai imparatia oceanului, apoi a
cerului. Insa paloarea fetei si stralucirea ochilor, semne ale dorintei
de absolut, sunt intelese de fata ca atribute ale mortii: Privirea ta
ma arde . Ea ii cere sa devina muritor, iar Luceafarul, accepta
sacrificiul: Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / In schimb pe-o
sarutare...
In partea a doua, idila dintre fata de imparat, numita acum
Catalina si pajul Catalin, infatiseaza repeziciunea cu care se
stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii terestre si se
desfasoara sub forma unui joc din universulcinegetic. Este o alta
ipostaza a iubirii, opusa celei ideale. Asemanarea numelor
sugereaza apartenenta la aceeasi categorie: a omului comun.
Portretul lui Catalin este realizat in stilul vorbirii populare, in
antiteza cu portretul Luceafarului. Acesta devine intruchiparea
mediocritatii pamantene: viclean copil de casa, Baiat din flori si
de pripas/ Dar indraznet cu ochii, cu obrajei ca doi bujori .
Zborul spre Demiurg structureaza planul cosmic si constituie
cheia de bolta a poemului. Aceasta parte, a treia, poate fi divizata la
randul ei in trei secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea,
convorbirea cu Demiurgul si eliberarea. In dialogul cu Demiurgul,
Luceafarul insetat de repaos: Si din repaos m-am nascut / Mi-e
sete de repaos , adica de viata finita, de stingere, este numit
Hyperion. De remarcat ca Demiurgul este cel care rosteste pentru
intaia oara numele lui Hyperion pentru ca El este Creatorul si
cunoaste esenta Luceafarului.
Hyperion ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pentru a
descifra taina iubirii absolute, in numele careia este gata de
sacrificiu. Demiurgul refuza cererea lui Hyperion pentru ca el face
parte din ordinea primordiala a cosmosului, iar desprinderea sa ar
duce din nou la haos. De asemenea, pune in antiteza lumea
nemuritorilor si aceea a muritorilor, oferindu-i lui Hyperion, in
compensatie, diferite ipostaze ale geniului: filozoful, poetul, geniul
militar / cezarul, ca si argumentul infidelitatii fetei.
In ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanteaza printr-un
peisaj umanizat, tipic eminescian, in acre scenele de iubire se
petrec departe de lume, sub crengile de tei inflorite, in singuratate si
liniste, in pacea codrului, sub lumina blanda a lunii. Declaratia de
dragoste a lui Catalin, patimasa lui sete de iubire exprimata prin
metaforele : noaptea mea de patimi, durerea mea, iubirea mea de-
ntai, visul meu din urma , ca si constituirea cuplului adamic il
proiecteaza pe acesta intr-o alta lumina decat aceea din partea a
doua a poemului, producand ambiguitate asupra identitatii vocii
lirice. In final, geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna, a
norocului trecator, de nivel terestru, asumandu-si destinul de esenta
nepieritoare. Ironia si dispretul sau se indreapta spre omul comun,
faptura de lut, prin replici fara raspuns cuprinse in interogatiile
retorice finale. Omul comun, incapabil sa-si depaseasca limitele,
ramane ancorat in cercul stramt , simbol al vremelniciei, iar
geniul atinge ataraxia stoica, starea de perfecta liniste sufleteasca
obtinuta prin detasarea de framantarile lumii.
Muzicalitatea celor 98 de strofe ale poemului este data si de
particularitatile prozodice: masura versurilor de 7-8 silabe, ritmul
iambic, rima incrucisata.

Incheiere
Luceafarul poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a
locului geniului in lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele,
relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore,
personificari si simboluri. Poemul reprezinta o meditatie asupra
destinului geniului in lume, vazut ca fiinta solitara si nefericita,
opusa omului comun.

4. Complexitatea simpla la care se refera atat de plastic George


Calinescu vizeaza 919g65j - fara indoiala - crearea unui tot indestructibil
din patru componente : povestea, filosofia, talentul si limbajul.
Primele doua sunt perfect sudate gratie celorlalte componente. Ajuns pe
cea mai inalta culme, talentul poetului gaseste in limba romana resursele
expresive pe cat de inalte, pe atat de simple.

Din punct de vedere stilistic, Eminescu a obtinut in ultima forma a


"Luceafarului", prin simplificare si concentrare, o expresie de o maxima
precizie, aproape aforistica. Versurile sunt grupate in catrene, ritmul
este iambic, rima incrucisata, masura este de 7-8 silabe, inrudita cu
ritmul baladelor germane, dar indepartandu-se de ceea ce ar putea sa-i
ofere ca model poezia populara. Ritmul "Luceafarului", ce se distinge
prin tonalitatea sa ascendenta (Eminescu il numea "suitorul" iamb), il
intalnim si in alte poezii precum : "La steaua", "Si daca.", "Iubind in
taina". Aceasta metrica ii permite derularea fluxului unei experiente, atat
de plastic sugerata in "Odin si poetul" : "Ca un Luceafar am trecut prin
lume, / in ceruri am privit si pe pamant.".
G. Calinescu a aratat ca aceasta schema prozodica, noua in
literatura romana, provine din balada "Lenore" de Bürger, pe care
Eminescu incepuse a o traduce in me

Poemul eminescian are o calitate ce defineste


capodoperele : complexitatea simplitatii.

Aceasta calitate este obtinuta prin mai multe procedee :

1) Limpezimea clasica - "scuturarea podoabelor" - cum spune Tudor Vianu.


Superlativul popular "O prea frumoasa fata" este ilustrativ, poetul
eliminand in cursul elaborarilor sale metafore cum sunt : "dalie de
fata", "graure de fata", "pasare de fata" etc. Alegerea variantei celei
mai obisnuite in vorbirea curenta demonstreaza sobrietatea extrema.

Vraja poemului provine cu deosebire din treptatul "joc" al esentelor


artistice : Mai intai epitetele si comparatiile innobileaza fata de imparat
(comparatia fetei cu Fecioara si luna nu fac altceva decat sa o
individualizeze si sa o unicizeze pe aceasta muritoare). Epitetele nu sunt
simple ornamente, ele sintetizeaza calitati, valori sau dau o cromatica
deosebita cadrului. Epitetele cu valoare cromatica sunt sugestive pentru
imaginile fantastice create : "fata alba", "vanat giulgi", "pe negre vitele-i
de par", relevand trasaturile stranii ale Luceafarului, originea sa,
neconcordanta sa cu spatiul teluric.

In invocatiile fetei descoperim alte doua comparatii cu o mare doza


sugestiva : fata il compara pe Luceafar intai cu un inger, apoi cu un
demon, opozitia intre cele doua intruchipari relevand plasarea geniului
numai la extreme.

Metaforele au o mare incarcatura simbolica : "sfera mea", "lumea


mea", expresii elocvente ale spatiului infinit si ale cunoasterii absolute, pe
cand "stele cu noroc" si "prigoniri de soarte" desemneaza fericirea si
nenorocul de care au parte muritorii in existenta lor limitata. In aceeasi
strofa intalnim un fenomen stilistic extrem de rar : se pun in antiteza doua
metafore ("Ei au doar stele cu noroc / Si prigoniri de soarte"), definindu-se
astfel existenta accidental dramatica a muritorilor.

Totusi, procedeul stilistic de baza este alegoria. Intreg poemul


este o alegorie pe tema conditiei omului de geniu (reprezentat prin
Luceafar si Demiurg), in antiteza cu soarta omului comun (reprezentat de
fata de imparat si de Catalin). Al doilea procedeu stilistic ca importanta
este antiteza, procedeu specific romantic. Eminescu insusi credea ca
"antitezele sunt viata". Antiteza releva in primul rand incompatibilitatea
dintre lumea geniului si lumea omului comun.

Procedeul inlaturarii podoabelor poate fi constatat in tot poemul,


unde in 392 de versuri apar numai 89 de adjective, cu 125 de
intrebuintari, cate un adjectiv in fiecare al patrulea vers. Adjectivele cele
mai uzuale au o frecventa relativ redusa ("mandru" e folosit de sase ori,
"frumos" de cinci ori, "alt", "mare", "negru" si "rece" de patru ori, "bland",
"dulce", "intreg", "nespus", "viu" de trei ori). Cele mai folosite adjective
sunt : "mandru", "frumos", "mare", "negru", "bland", "dulce",
"viu", majoritatea de origine latina, cu exceptia a noua. Unele adjective
sunt formate cu prefixul "ne- " : "nemuritor", "negrait", "nemiscator",
"necunoscut", "nemarginit", "nespus" etc.

2) Valoarea gnomica, exprimarea fiind aforistica, sententioasa,


continand maxime. Adresarea Demiurgului din tabloul al III-lea si
finalul poemului apropie poemul de "Glossa" : "Dar piara oamenii cu
toti / S-ar naste iarasi oameni", "Caci toti se nasc spre a muri si mor
spre a se naste".

3) Puritatea limbajului - asigurata de prezenta termenilor latini, ceea ce


confera accesibilitate, muzicalitate. Astfel, din 1908 cuvinte folosite in
poem, 1688 sunt de origine latina. Se folosesc si unele
neologisme(destul de putine) : "haos", "sfera", "himeric", "ideal",
"demon".

S-a observat si antiteza intre limbajul elevat a lui Hyperion si


limbajul popular, comun intrebuintat

In partea a II-a limbajul este familiar, colocvial, plin de


expresii populare, regionalisme si diminutive ("batu-l-ar vina", "cu
obrajori ca doi bujori de rumeni, bata-i vina", "mai nu vrea, mai se lasa")
sugerand farmecul conditiei umane. Limbajul folosit de Catalin este
asemanator vervei retinute a satiricului din "Scrisori". Verbele la perfect
simplu si la conjunctiv din tabloul al II-lea sustin oralitatea stilului,
vorbirea populara specifica oamenilor de aceeasi conditie : "se facu", "sa
razi", "sa-mi dai".

In partea a III-a insa, limbajul este solemn, elevat, neologic :


"nemurire", "nimb", "chaos", "lumea", "palate de margean". Cele mai
multe parti de vorbire devin simboluri care definesc lumea geniului, in
opozitie cu cea a oamenilor obisnuiti. Verbele la imperfect, in episodul
calatoriei Luceafarului denota miscarea eterna si continua : "cresteau",
"treceau", "parea", "vedea".

4) Muzicalitatea poemului, care ne impresioneaza la lectura. Muzicalitatea


este realizata prin: - efecte eufonice (a vocalelor : "o",
"a"  solemnitate, tonuri inalte; "i", "i"  familiaritate, tonuri
coboratoare),
- aliteratiile consoanelor "l" si "r" care sugereaza caderea molcoma a
florilor de tei ("Miroase florile-argintii / Si cad, o dulce ploaie / Pe
crestetele a doi copii / Cu plete lungi, balaie") sau miscarea cadentata
a valurilor ("Privea in zare cum pe mari / Rasare si straluce / Pe
miscatoarele carari / Corabii negre duce."). T. Vianu remarca :
"Seductia eminesciana este tiranica si indiscutabila. Muzica poeziei lui
este expresia unui torent de forte launtrice, care au rupt zagazurile si
ne taraste".

- prin schema prozodica, ritmul iambic

- alternanta rimelor feminine cu cele masculine, rimele rare : raza -


lumineaza, petrece - rece, strabate-mi - patimi, inceapa - apa, sara -
apara, el - castel.

Demersul lirico-alegoric al poemului concentreaza la maximum expresia


artistica, caci, spre exemplu, strofa : "Hyperion, ce din genuni / Rasai c-o-
ntreaga lume / Nu cere semne si minuni / Care n-au chip s

Poate rezuma intreaga incarcatura antitetica a tematicii "Luceafarului".

In creatia eminesciana efortul artistic este numai banuit, inefabil. Impresia de maretie
nu vine, desigur, din tehnica, ci din faptul ca poetul lucreaza cu cele mai inalte concepte
faurite de ratiunea omului, ca vede lucrurile foarte de sus si de departe, in perspectiva
infinitului si a eternitatii.

3.