You are on page 1of 26

1

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

CATEHETICĂ
LUCRARE SEMINAR

COORDONATOR:
SUSTINĂTOR : CORNIȚESCU IOAN.C
2

Semnificația catehetica a Tainei Sfintei Euharistii: istoric ,evoluție și


actualitate.

Tablou comparativ în Bisericile Ortodoxe autocefale și în Biserica Romano-


Catolică.

INTRODUCERE

În condiţiile actuale de viaţă globalizate şi din ce în ce mai mult secularizate se observă


două necesităţi imperioase:
- prima este aceea de a ne înţelege rădăcinile şi cultul bisericii noastre;
- cea de a doua de a înţelege atât cultul cât şi doctrina cultelor cu care contactele devin
din ce în ce mai dese şi mai pregnante. Numai astfel se poate ajunge la o trăire adevărată
în spiritul cel mai pur al bisericii fără a cădea în fanatisme dar nici a fi predispuşi
îndepărtării de ea.
Vedem în Liturghia Euharistică o cateheză desăvârșită. Primirea cuvântului prin auz se
desăvârșește prin unirea cu Dumnezeu Cuvântul întrupat la momentul împărtășirii. În
ansamblu Liturghia este cateheză (creștinii sunt îndemnați spre mântuire) și mulțumire
(sfințiți de Duhul Sfânt într-o atmosferă de mulțumire. De aceea consider că este de maximă
importanţă cunoaşterea însemnătăţii Tainei Sf. Euharistii, taina care îl reactualizează
permanent pe Hristos în Biserica şi se constituie aşadar în centrul vieţii spirituale a
credinciosului şi în cultului Bisericii. Deşi caracterul de Taina stricto senso a fost negat se
poate observa cu uşurinţă existenţei unei forme euharistice în majoritatea Bisericilor
creştine actuale. Sensul ei şi forma sa diferă de la cult la cult şi, de-a lungul timpului a
căpătat sau pierdut anumite valenţe. Dreapta credinţă sau credința cea adevărată este
3

definiția Ortodoxiei, aceea pe care Dumnezeu a făcut-o cunoscută oamenilor prin aleşii Săi şi
îndeosebi prin Domnul nostru Iisus Hristos. Ortodoxia este mai mult decât o simplă
învăţătură sau o formă de organizare. Ea este viață trăită cu Dumnezeu, în Dumnezeu şi spre
înalta cinstire a Lui. Dumnezeu se apleacă iubitor spre umila Sa creatură, pentru a o ridica
până la Sine.

Biserica este viaţa cea adevărată în comuniune cu izvorul vieţii, Dumnezeu, pe care omul a
pierdut-o prin păcat şi pe care Iisus Hristos ne-o dăruieşte în Duhul Sfânt, este prezenţa în
această lume a Împărăţiei lui Dumnezeu. Cultul divin, ansamblul slujbelor Bisericii, reprezintă
intrarea noastră în această Împărăţie, împărtăşirea concretă în Duhul Sfânt de viaţa cea nouă
în Iisus Hristos, de dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărăţia lui
Dumnezeu (Romani 14, 17). Cultul divin este însăşi viaţa Bisericii iar centrul cultului ortodox
este Sfânta Liturghie, numită de Sfântul Dionisie Areopagitul Taina Tainelor deoarece ea
încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare
credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârşind comuniunea cu
Dumnezeu1 . Întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină (Mt. 26, 26-28; Mc.
14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25), Sfânta Liturghie a evoluat în decursul secolelor de
la simplitatea originară la bogăţia de azi, păstrând elementele esenţiale prezente încă de la
început. Ea poate fi descrisă ca o „structură catehetic-euharistică şi sfinţitoare”2 în care
suntem educaţi spre mântuire într-o atmosferă de mulţumire şi sfinţiţi atât prin cuvânt cât şi
prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Etimologie:

Cateheza – gr. Κατήχησις = invatare, instruire prin cuvant rostit

Cateheza = educatia religioasa in credinta

Romani 10: ‘Oricine va chema numele Domnului se va mântui. Dar cum vor chema
numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi
cum vor auzi, fără propovăduitor? Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin
cuvântul lui Hristos.’

Cateheza - strans legata de pregatirea pentru Botez – Catehumen (κατά = jos + ἦχος =
sunet, glas) – Catehet – Perioada / institutia catehumenatului in Biserica Primara

Liturghie = ‘lucrare publica’ – gr. Laos = popor + ergon = activitate, lucrare – 'Unde sunt
doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor' – 'Tu eşti Cel ce aduci
şi Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi'.

Sf Euharistie = (Sf Impartasanie) = multumire – gr. εὐχαριστία – ‘eu de la Domnul am


primit ceea ce v-am dat şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat
pâine, si, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi…’ (1 Cor. 11:23-24)
4

Sf Liturghie = memorial (amintire), pentru ca ne aducem aminte de viata Mantuitorului


si de cum ne-a mantuit

Sf Liturghie = vedere a celor viitoare (a doua venire, imparatia lui Dumnezeu, un alt mod
de viata): – ‘Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel
dintâi au trecut; şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim,
pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei.
Si am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu
oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei.’
(Apocalipsa: 21:1-

ISTORIC

Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a


credincioșilorcreștini.
Istoric și cultural, ele sunt purtătoare ale unei tradiții bogate, dezvoltate de-a lungul a
două milenii de viață creștină într-o largă zonă geografică.
Fundamentele teologiei creștine ortodoxe au fost stabilite la primele
șapte sinoadeecumenice ,ținute între secoleleal IVlea și al VIII-lea. Din motive religioase,
dar și politice,geografice și culturale, între bisericaapuseană (romano-catolică) și cea
răsăriteană (ortodoxă) s-a produs gradual o separare oficializată în 1054, cunoscută sub
numele de Marea Schismă.
5

EUHARISTIA ÎN NOUL TESTAMENT


Euharistia este ,,taina în care, sub chipul pâinii şi al vinului, se împărtăşeşte credincioşilor Însuşi Trupul şi
Sângele lui Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, înfăţişându-se real şi nesângeros jertfa de pe cruce a
Mântuitorului, prin prefacerea pâinii şi a vinului în Însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului, cu puterea Duhului
Sfânt invocată de episcop sau de preot.”1
Euharistia apare în Noul Testament sub diferite denumiri:
- Cina Domnului, numită şi simplu Cina, cina duminicală ori masa Domnului (mensa Domini) pentru
că reactualizează Cina cea de Taină şi arvuneşte ,, cina nunţii Mirelui “ (Apocalipsa XIX, 9) în Ierusalimul cel de
sus.
- Sfânta Jertfă , căci reactualizează jertfa unică a lui Hristos şi implică jertfa Bisericii care este în
acelaşi timp ,, jertfa de laudă” ( Evrei XIII, 15 ) , ,, jertfa spiritual ( I Petru II , 5), ,,jertfa curată şi sfântă”, deoarece
săvârşeşte şi depăşeşte toate jertfele Vechiului Testament.
- Frângerea pâinii( fractio panis ) întrucât acest rit tipic cinei ebraice , a fost folosit de Mântuitorul în
timpul Cinei celei de Taină şi în alte împrejurări ( Matei XIV, 19; XV, 36 ş. A. ). Prin acest gest, Luca şi Cleopa , îl
vor recunoaşte, în momentul Cinei pe Învăţătorul lor, iar adunările erau desemnate de primii creştini cu aceste
cuvinte.
- Adunarea euharistică, deoarece în jurul Euharistiei se constituie adunarea credincioşilor şi
Euharistia face Biserica, este expresia vie a ei.
- Împărtăşanie, pentru că prin această Taină noi participăm la Jertfa şi Învierea Domnului, devenim
hristofori , părtaşi ai harului dumnezeiesc, mădulare vii ale Trupului lui Hristos.
- Dar mai sunt şi alţi termeni care desemnau această Taină: binecuvântare, paharul binecuvântării,
ofrandă, taină, lucrare sfântă, precum şi alţi termini analogi.
Textele instituirii de la Sfântul Evanghelist Matei ( XXVI, 26-29) şi Sfântul Evanghelist Marcu (XIV, 22-25)
au similitudini atât de evidente, încât aceste două texte pot fi studiate împreună. După ce este anunţat timpul (,,ziua
cea dintâi a Azimilor“- Matei XXVI, 17; Marcu XIV, 12) şi apoi locul în care s-a ţinut Cina cea de Taină (,, în
cetate , la cutare”- Matei XXVI, 18 ), cei doi evanghelişti redau în cuvinte asemănătoare instituirea Euharistiei : ,,
Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor zicând: Luaţi , mâncaţi,
acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând : Beţi dintru acesta toţi, că acesta este
sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă , spre iertarea păcatelor. Şi vă spun vouă că de acum nu
voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua aceea, când îl voi bea cu voi nou, în împărăţia Tatălui Meu”.
Cuvintele ,,Iisus luând pâinea, mulţumind, binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor” reunesc, toate etapele
jertfei euharistice. Derulând aceste etape, putem diviza evenimentul în trei părţi. Prima e premergătoare :,, Luând
pâinea…”, ceea ce înseamnă că Biserica se reînnoieşte în riturile aducerii. A doua este central: ,, mulţumind” –redă
sensul strict al Euharistiei, Jertfa nesângeroasă a Noii Alianţe, ,,Alianţa” în care jertfa Sa sângeroasă va fi o singură
dată celebrată prin anticipare şi apoi reînnoită neîncetat.
Tot ceea ce urmează rezultă din ce s-a spus mai sus:
-,,binecuvântând”- se referă şi la binecuvântarea general, care se extinde la toată creaţia nouă,
dând premisele oferirii în persoana Noului Adam;
-,, a frânt”, este împărţirea prin care unicul dar euharistic fără să se despartă va deveni al tuturor,
unind în Sine pe toţi cei care iau parte la El.
-,,şi l-a dat ucenicilor Săi “, participarea efectivă la comuniune.
Pentru a înţelege etapele Jertfei Euharistice trebuie deci să se înţeleagă mai întâi actul central : Jertfa,
Euharistia propriu-zisă. La Cina cea de taină se reface trecerea de la ,,nivelul pascal” şi de la sângele animalelor
jertfite, la ,,Paştele noastre cele mari şi preasfinţite“. Încetează acum să mai curgă sângele animalelor de jertfă şi
este anticipată vărsarea de sânge spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.
6

Nu trebuie deci, să lăsăm să se înţeleagă că ritualul euharistic săvârşit de Mântuitorul ar deriva din practicile
pascale iudaice. Cina creştină nu este nici Paştele evreiesc – de care diferă şi prin elementele întrebuinţate şi
prin data celebrării, nici Kiddus evreiesc de vineri – de care se deosebeşte prin riturile particulare, nici
reuniunea pioasă însoţită de lecturi şi rugăciuni ca la comunităţile evreieşti din diaspora. Cina creştină este
un rit creştin, în mod exclusive creştin, bine cunoscut, foarte important ce aparţine unui cult public,
ecleziastic şi care reînnoieşte şi vesteşte moartea Domnului până ce va veni.
Cei mai mulţi dintre exegeţi şi teologii catolici consider că Iisus a folosit azima la ultima Cină luată împreună cu
ucenicii. Simplificată, justificarea ar suna astfel : ,, Dacă Iisus a celebrat masa pascală în seara de 14 Nissan, adică
la începutul zilei de 15 Nissan, El a trebuit să servească azima, căci pâinea dospită dispăruse înainte de după amiaza
lui”
Încercând să fie obiectiv, autorul cuvintelor de mai sus notează şi opinia unui mare număr de Părinţi ai
Bisericii şi Chiar de exegeţi catolici, după care Iisus a putut întrebuinţa la Cină şi pâinea dospită.
Cuvintele .,, în cea dintâi zi a Azimilor “ (Matei XXVI. 17 ) ar putea fi traduse , ne sugerează exegetul
catolic şi în forma :,, înaintea zilei Azimilor” deoarece , dacă vocabula προτη poate avea sensul de προ , se impune
o astfel de traducere. În documente mai noi, care expun doctrina şi cultul, catolicii evită să accentueze folosirea
azimei în Euharistie şi recunosc chiar că ,,Sfânta Împărtăşanie îşi realizează mai deplin forma de semn când se dă
sub ambele specii. Deoarece , sub această formă, semnul ospăţului euharistic este pus în lumină mai deplin”
Dar, din cercetarea mai atentă a Sfintelor Evanghelii, deduce că temeiul dogmatic al practicii Euharistie
ortodoxe, cu pâine dospită (αρτος) , îl constituie modul serbării Paştilor de către Mântuitor. Această masă solemn
este numită cina δειπνον , iar pâinea folosită este cea dospită αρτος şi nu azima αζυμο, pe care iudeii ,,erau obligaţi
să o consume timp de o săptămână în perioada Paştelui”. Dacă s-ar fi serbat Paştele evreiesc Πασχα, atunci nu mai
era posibilă spălarea picioarelor ucenicilor, iar cel care ar fi mâncat Paştile nu ar mai fi avut voie să iasă afară din
casă până dimineaţa. Or, după Cină, Îl găsim pe Mântuitorul împreună cu ucenicii săi la rugăciune, în grădina
Ghetsimani.
În polemicile antilatine, îndreptate împotriva folosirii pâinii nedospite la Euharistie, teologii bizantini au
observat că pâinea euharistică trebuie să fie dospită ca să simbolizeze omenitatea însufleţită a lui Hristos. În
concepţia lor folosirea azimilor de către latini ar nega faptul că Iisus a avut suflet omenesc raţional, după cum
învăţa ereticul Apolinarie. Folosirea pâinii obişnuite, a pâinii ca hrană de fiecare zi, este demnul adevăratei
Întrupări :,, Ce este pâinea cea de toate zilele (din Rugăciunea Domnească)- întreba Nichita Stethatos – dacă nu este
de o fiinţă cu noi? Iar pâinea de o fiinţă cu noi e prin Trupul omenităţii Sale”.
Viaţa primei comunităţi creştine înfiinţată la Cincizecime, în urma predicii Sântului Apostol Petru, se
concentra cultic în frângerea pâinii (κλασις του αρτου):,, Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în frângerea pâinii
şi în rugăciuni.. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le
împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în temple şi frângând pâinea
în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţirea inimii”(Fapte II , 42-46).
Nota caracteristică a cultului primar, după cum reiese din textul de mai sus, era ,,frângerea pâinii”, adică
celebrarea Sfintei Euharistii. Euharistia săvârşită de prima comunitate din Ierusalim ,, nu era un act izolat”, ci este ,,
pusă în legătură nedespărţită şi de aceeaşi importanţă cu predica apostolilor, cu rugăciunile şi doxologiile, făcând
un tot organic”..
Locul celebrării Euharistiei de către primii creştini din Ierusalim nu era templul, ci casa Mariei , mama
evanghelistului Marcu.
Cât despre timpul celebrării, ea se săvârşea în fiecare zi. Unii consideră că în prima comunitate creştină,
exista un cult iudeo-creştin, în sensul că nu un cult eminamente iudaic, dar nici unul creştin bine delimitat.
Diaspora creştină şi evenimentele istorice de după Cincizecime au jucat un rol decisive în despărţirea cultului
creştin de cel iudaic şi configuraţia specificităţii sale.
Tot în Faptele Apostolilor aflăm că la Troia, ,, frângerea pâinii “ se celebra în prima zi a săptămânii, adică în ziua
Învierii.

3.EUHARISTIA ÎN BISERICA PRIMELOR VEACURI CREŞTINE


7

Dacă pentru perioada nemijlocit postapostolică suntem limitaţi la presupuneri, odată cu mărturia Sf. Iustin
Martirul şi Filosoful avem un prim izvor mai bogat, iar în anaforaua aşa numitei Traditio Apostolica un prim
exemplu a unei rugăciuni euharistice, în cazul în care facem abstracţie de rânduiala întrucâtva enigmatica a
Didahiei. Din mărturia lui Plinius unii cercetători ( între alţii J. A. Jungmann) au tras concluzia ca sinaxa
comunităţii pentru rugăciune şi propovăduirea Cuvântului era la origine separată de Euharistie. Însă nici această
mărturie, nici Didahia, care în chip cu totul de la sine înţeles reglementează mai puternic ospăţul festiv decât cultul
divin al cuvântului nu sunt de ajuns pentru a presupune drept caz normal euharistia cu totul separată de cultul divin
al Cuvântului. Au existat însă întradevăr foarte devreme adunări creştine neeuharistice, între altele pentru
rugăciunea la momentele principale ale zilei. ,,Prima zi a săptămânii” era însă probabil marcată de ospăţul
sărbătoresc euharistic. Faptele Apostolilor XX, 7 (,,în prima zi a săptămânii adunându-ne noi pentru frângerea
pâinii” Pavel predica creştinilor) pledează împotriva unei euharistii separate de cultul divin al cuvântului; I Cor XI
nu pledează însă. Legătura celor doua elemente o arata limpede pentru timpul său şi Sf Iustin. Esenţial e faptul că
euharistia e în permanenţă înţeleasă ca un ospăţ al întregii ,,ekklesii” locale. Acesta putea duce până acolo încât
creştinii persecutaţi în Cartagina îşi fundamentau participarea la euharistia interzisă prin aceea că fără prezenta lor,
adică fără prezenţa (în principiu) a tuturor membrilor comunităţii, euharistia nu se poate celebra.

Sub acest raport înţelegerea greşită a formulei  (biserica din casă) de la Romani XVI, 5 a avut
desigur efecte devastatoare şi a condus la ficţiunea bisericilor din casele creştine primare care îşi ţineau euharistia
lor privata. Sensul expresiei din FA II, 46 : ’ ( frângând pâinea în casa) a fost astfel
interpretat ca şi cum aici ar sta ’ ( frângând pâinea în case). Trebuie accentuat faptul câ
în nici o comunitate nu se face menţiune de mai mult de o singura ekklesia; e vorba şi aici în permanenţă de
întreaga comunitate locala ekklesia care e trupul lui Hristos şi este semnificativ faptul că se vorbeşte de
’ ( propovăduire în case), dar numai despre o euharistie ’ ( în casă ). Sf Iustin
presupune încă şi adunarea tuturor pentru Euharistie. Sf Ignatie, a trebuit să lupte pentru asta, iar dacă la el exista o
deplasare faţă de mărturia apostolica originară, aceasta are loc numai în privinţa faptului că el pune accent pe
episcop ca garant al acestei unităţi. Unitatea celebrării euharistiei ca atare este o acuză apostolică:
… ( I Cor XIV, 23 : ,, dacă deci s-ar aduna toată Biserica în
acelaşi loc”).
Alte elemente ale cultului divin euharistic creştin primar erau cântarea psalmilor ( atestata la Clement
Alexandrinul, Origen, Tertulian) şi citirea scripturii precum şi predica. Citirea scripturii şi predica sunt atestate la Sf
Iustin. Un element structural al cultului divin era concedierea catehumenilor (Ciprian, Tertulian), concediere care în
Siria avea loc treptat.
Evident, cultul divin cuprindea şi rugăciuni de mijlocire, un exemplu de astfel de mijlocire poate fi
recunoscut în Epistola I a Sf. Clement Romanul către Corinteni 59:
,,pe Tine Te rugăm, Stăpâne, fii ajutorul şi sprijinitorul nostru, pe cei dintre noi care sunt în strâmtorare
mântuieşte-i, pe cei smeriţi miluieşte-i, pe cei căzuţi ridică-i, celor din nevoie arată-te, pe cei bolnavi vindecă-i, pe
cei rătăciţi din poporul Tău întoarce-i; pe cei flămânzi satură-i, pe cei legaţi dintre noi slobozeşte-i, pe cei slabi
ridică-i, pe cei slabi la suflet mângâie-i ca toate neamurile să Te cunoască pe Tine. Că Tu eşti singurul Dumnezeu şi
Iisus Hristos Fiul Tău iar noi poporul Tău şi oile păşunii Tale.”
Ca atitudine corporală normală a cultului divin s-a impus, cel puţin pentru Euharistia de duminica odată cu
separarea Euharistiei de agapă, starea în picioare cu braţele întinse.
Predica era, cum s-a arătat, în mod evident , o parte componentă importantă a cultului divin creştin primar.
Nu trebuie să ne facem însă o imagine prea înaltă despre conţinutul ei. Pe cât se pare, locul propovăduirii mântuirii
era mai mult rugăciunea euharistică decât predica, în care un accent foarte puternic era pus în mod evident pe
instruirea moralizatoare. Astfel la Sf. Iustin se spune că ,,se citeau memoriile Apostolilor sau scrierile profeţilor”,
după care continuă: ,,După ce cel ce citeşte încetează, întâi-stătătorul ţine un cuvânt de povăţuire şi îndemn la
imitarea acestor învăţături frumoase”( Apol. I,67).
La aceste observaţii să mai adăugăm câteva consideraţii generale:
Cu anevoie poate fi trecut cu vederea modul extrem de ,, simplu” în care se săvârşea cultul divin în Biserica
primara. Nu exista edificii bisericeşti, sau numai unele foarte simple. În orice caz, nu existau veşminte cultice,
tămâie, icoane sau o muzica bisericească complicată. Numai unele acţiuni centrale aveau o simbolică nemijlocit
sesizabilă , deloc ascunsă. Abstracţie făcând acţiunile sacramentale centrale, totul avea o permanenţă, o
semnificaţie practică uşor de recunoscut: lumina adusă odată cu seara; sărutarea păcii; aducerea darurilor naturale
(,,jertfa”). Numai în chip cu totul incipient se anunţa la Hipolit un fel de ,, simbolism” , atunci când se spune : apa
de la aducerea ofrandei trebuie să arate ca imaginea botezului faptul că omul lăuntric ca fiinţă însufleţită primeşte
8

lucruri asemănătoare cu trupul. E un prim început pentru interpretare ,, mistică” mai adâncă a unor acţiuni iniţial
pur practice, cum sunt amestecarea vinului obişnuita la greci. Şi ofranda de lapte şi miere pentru noul botezat care
provine din rânduiala agapei are aici trăsăturile unei acţiuni mistice cu semnificaţie ascunsă.
Dar cu simplitatea încă dominantă, cultul divin al Bisericii primare nu este totuşi o adunare protestantă.
Foarte devreme întâlnim gestul însemnării cu semnul crucii. Tertulian( 150-222/223) scrie; creştinul se însemnează
cu semnul crucii la orice lucrare, la începutul oricărei acţiuni, la îmbrăcare şi dezbrăcare, la baie , la masa, la
aprinderea unei lumânări, la culcare, la şedere. De fiecare dată ne întâmpină semnul crucii , care odinioară era
însemnat cu un deget la frunte :,, Totdeauna trebuie să-ţi faci semnul crucii la frunte. Semnul patimii (lui Hristos) e
deosebit de lucrător împotriva diavolului, atunci când e făcut din credinţă, nu pentru plăcerea oamenilor, ci pentru
a-l ţine înainte în chip conştient ca o pavăză”.
Un pas mai important în dezvoltarea celebrării euharistice e transformarea exterioara a casei de adunare în ,,
biserica” odată ce Euharistia s-a desprins de agapa. Cu aceasta mesele participanţilor dispar; ele devin inutile şi
singura masă a întâi –stătătorului pregăteşte altarul viitor. În acelaşi timp, Biserica păstrează şi în elenism respectul
şi sacralitatea proprii cinei cultice iudaice, dar care nu erau transmisibile ca atare în mediul elenistic, prin
desfiinţarea şederii la masa în poziţie culcată înlocuită prin îngenunchiere, respectiv prin starea în picioare la
Euharistia de duminica. Toate rugăciunile Bisericii vechi vorbesc de faptul că ,, stăm în picioare ( ca nişte preoţi )
înaintea lui Dumnezeu”. Chiar şi statul în picioare face ca acest cult divin sa apară foarte diferit de cultul divin
simplu al unei comunităţi baptiste.
Spălarea vaselor întrebuinţate la Euharistie, provenită dintr-o practică iudaică paralelă, va favoriza mai
degrabă o înţelegere masiv sacramentală, deşi în mintea Bisericii vechi o înţelegere ,,simbolică” poate fi întru totul
conciliantă cu aceasta.

4.EUHARISTIA ÎN RITURILE ORIENTALE


Odată cu trecerea timpului, pe lângă contribuţia sfinţilor Apostoli şi a ucenicilor lor la dezvoltarea cultului
divin, urmaşii acestora au adăugat contribuţia lor personală, adaptând Liturghia nevoilor locale, ,, la caracterul etnic
al credincioşilor respectivi sau la diferitele practici şi datini , care constituiau specificul vieţii lor religioase” 2.
Putem afirma că dezvoltarea textelor anaforalei a dus la diversificarea tipurilor locale. Se poate vorbi de o împărţire
din punct de vedere liturgic a Imperiului bizantin în secolul al V-lea: Orientul , având ca limbă de cult greaca şi
Occidentul, cu limba de cult latina.
Ne aflăm în perioada sinoadelor ecumenice. În urma ereziilor hristologice şi a presiunilor de natură politică,
se ajunge ca, în urma hotărârilor Sinodului al –IV-lea ecumenic de la Calcedon, din 451, vechile ţări ale Orientului
- Egiptul , Siria, Palestina, Armenia şi Mesopotamia – se separau din punct de vedere dogmatic şi cultic de Bizanţ.
Când aceste foste provincii ale Imperiului Bizantin se despărţeau, bisericile acestora aparţineau din punct de vedere
cultic la două rituri liturgice care începuseră să se formeze în Orient: cel sirian şi cel egiptean. De ritul sirian
aparţineau Biserica armeană şi Bisericile de limbă siriană, iar de ritul egiptean (alexandrin), bisericile din Egipt şi
Etiopia. Cele două rituri caracteristice Orientului aveau la origine Liturghia sfântului Iacob şi Liturghia sfântului
Marcu Evanghelistul. Cu timpul şi aceste rituri au evoluat, dând naştere la o multitudine de liturghii locale, cu zeci
de anaforale de schimb, dar şi acestea, la rândul lor, au fost înlocuite de cele care s-au impus în marile oraşe ale
Orientului. Liturghiştii contemporani consideră riturile principale din Orient în număr de patru, şi anume:
1. Ritul bizantin, propriu Bisericii Ortodoxe;
2. Ritul armean, propriu Bisericii Armene;
3. Ritul sirian cu subdiviziunile lui (a. ritul sirienilor monofiziţi sau iacobiţi din patriarhatele
Ierusalimului şi Antiohiei; b. ritul sirienilor răsăriteni sau nestorieni ; c. ritul maronit, folosit de sirienii din Liban).
4. Ritul copt, propriul Bisericilor din Egipt şi Etiopia3.

2
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Liturgica specială, Ed. IBMBOR, Bucureşti, Ediţia a III-a, Bucureşti, 2001 p.
203
3
Idem , Cultul Bisericilor creştine din Orient. Liturghiile riturilor orientale, în ,, Ortodoxia” anul XVII (1965)
nr. 1, p. 87-88.
9

Liturghia bizantină a rămas în părţile esenţiale asemenea celei descrise în scrierile Părinţilor şi în Tradiţia
apostolică. Sfântul Dionisie Areopagitul descrie, la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea,
Liturghia euharistică astfel :,,După acestea ( citirea pericopelor din Sfânta Scriptură ), sunt scoşi afară din sfântul
locaş catehumenii şi împreună cu dânşii, la fel şi energumenii, precum şi cei ce se află în stare de pocăinţă; nu
rămân înăuntru decât cei ce sunt vrednici ca să privească şi să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine. Unii din
slujitori stau la uşile bisericii, care sunt închise, iar alţii îndeplinesc un serviciu oarecare, potrivit rangului lor. Însă,
cei aleşi, din ordinul liturghiştilor, pun , împreună cu preoţii, sfânta pâine şi potirul binecuvântării pe
dumnezeiescul altar, după ce mai înainte s-a intonat cântarea de laudă de către toată adunarea ce se află în biserica
obştească. Cu acestea, divinul ierarh săvârşeşte printr-o rugăciune şi vesteşte pacea sfântă. Apoi, după ce toţii îşi
dau unul altuia sărutarea de pace şi termină citirea cea mistică din Sfintele Cărţii, ierarhii şi preoţii, spălându-şi
mâinile, ierarhul trece în mijlocul dumnezeiescului altar, înconjurat de preoţi şi de cei aleşi dintre coliturghisitori.
Acum proslăveşte ierarhul sfintele lucrări: sfinţeşte darurile cele prea dumnezeieşti şi scoate la vederea poporului
preaslăvitele daruri prin simbolurile ce cu sfinţenie sunt puse înainte. După ce a arătat el darurile lucrărilor divine,
se întoarce să se împărtăşească pe sine cu ele şi îndeamnă la aceasta şi pe ceilalţi. Împărtăşindu-se pe el însuşii şi
dând şi celorlalţi din dumnezeiasca împărtăşanie, el termină cu o rugăciune de mulţumire”4. În acest fragment al
descrierii Liturghiei euharistice, Dionisie Areopagitul vorbeşte despre Sfânta Liturghie, care se săvârşea până la
sfântul Vasile cel Mare (+379).
În Biserica Armeană, o caracteristică specifică o reprezintă folosirea azimei ca materie a Jertfei
euharistice şi scoaterea apei din uzul actului euharistic. După sărutarea frăţească, preotul citea rugăciunea
euharistică, ce era compusă după modelul tuturor anaforalelor din Liturghiile creştine, începând cu Rugăciunea
euharistică, Continuând cu rugăciunea teologică şi cu cea hristologică, între care se intercalează trisaghionul biblic5
. Rostea apoi cuvintele de instituire a Sfintei euharistii şi citea în taină epicleza, cu întreita formulă de sfinţire, ca şi
în ritul bizantin. După ce termină de citit partea întâi din epicleză, preotul ridică Sfântul Agneţ şi rostea cu glas tare
: ,, Întru sfinţirea sfinţilor” şi continua cu partea a doua a epiclezei (pentru sfinţirea vinului). La sfârşit ridică
paharul, zicând: ,,binecuvântare şi mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh „, continuând cu partea a treia a
epiclezei ( partea sfinţirii ambelor elemente). La sfârşitul rugăciunii, preotul sărută Sfânta Masă, apoi lua Sfântul
Trup şi îl înmuia cu Sfântul Sânge, rostind în taină o rugăciune. Ridică potirul în văzul credincioşilor, făcea cu el
semnul sfintei cruci şi zicea : ,, să ne împărtăşim cu sfinţenie din trupul Sfânt…”6 Apoi se întorcea cu faţa către
popor şi continua rostind : ,, El este viaţa, nădejdea, învierea, lăsarea şi iertarea…”. Intra în altar, apoi se
împărtăşea. Credincioşii care doreau să se împărtăşească stăteau în genunchi, urmând a primi de la preot Sfintele
Taine. Acela lua cu degetele câte o părticică din Sfântul Trup şi o introducea în gura fiecărui credincios. Se
observă, diferite particularităţi în ceea ce priveşte actul euharistiei în ritul armean; folosirea azimei în locul
artosului (pâinea dospită), împărtăşirea credincioşilor din mâna preotului, iar referitor la împărtăşirea clericilor, se
observă lipsa ,,căldurii” de dinaintea împărtăşirii. Cu toate aceste deosebiri şi influenţe apusene, se observă
asemănarea cu ritul bizantin în ceea ce priveşte actul euharistic, preotul rostind după împărtăşanie şi binecuvântând
cu formula: ,, Mântuieşte Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta”7 .
În ritul sirienilor iacobiţi, Liturghia de origine apostolică este cea a Sfântului Iacob, păstrată şi dezvoltată
de patriarhul Antiohiei. La săvârşirea acestei Liturghii se întrebuinţează o gamă largă de anaforale8. În comparaţie
cu armenii, sirienii iacobiţi utilizează pentru pregătirea Sfintelor Taine artosul. La începutul anaforalei din
rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob din ritul sirienilor iacobiţi , sărutarea păcii este precedată de rugăciunea ,,
Dumnezeule, Domn al tuturor fă-ne pe noi vrednici de mântuire, ca să fim legaţi prin legăturile dragostei, fără
viclenie să ne îmbrăţişăm unul pe altul cu sărutarea sfântă şi dumnezeiască”9.
Canonul euharistic şi ritualul împărtăşaniei cuprinde următoarele: dialogul introductiv, rugăciunea
euharistică şi cea teologică, sanctus, rugăciunea hristologică şi cuvintele instituirii, epicleza ( în timpul căreia

4
Dionisie PSEUDO-AREOPAGITUL, Ierarhia cerească. Ierarhia bisericească, traducere şi studiu introductiv de
Cicerone Iordăchescu,, Editura Institutului European , Iaşi 1994, p. 92
5
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Cultul Bisericilor…., p. 93
6
Arhim. Zareh BARONIAN, Liturghia Bisericii Armene în cadrul celorlalte rituri liturgice răsăritene (studiu
comparativ), teză de doctorat, în ,,Ortodoxia”,anul XXVII (1975), nr. 1, p. 103
7
Ibidem, p. 107
8
Încă 64 anaforale de schimb. A se vedea pentru aceasta şi Drd. Diac. Aruppala GHEEVARGHIS, Liturghia
bisericii Ortodoxe siriene din India în comparaţie cu Liturghia bizantină , în ,,Ortodoxia”, anul XXII ( 1970) nr.
4, p. 555
9
Magistrand Vasile COSTIN, Liturghia Sfântului Iacob din ritul sirienilor iacobiţi, în ,,Ortodoxia”, anul XVIII (
1966) nr.1, p. 104-105
10

diaconii şi preoţii agită ripidele, iar protosul îşi mişcă mâinile deasupra darurilor, imitând zborul porumbelului sau
coborârea Sfântului Duh) şi dipticile, unde întâi sunt pomeniţi vii şi apoi morţii, deci invers anaforalelor
bizantine10. După două rugăciuni penitenţiale urmează frângerea sfintei Pâini, cu ceremonialul foarte complicat , iar
apoi înălţarea sfântului Trup şi Sânge, După care urmează ritualul împărtăşirii. Întâi se împărtăşesc clericii, apoi
credincioşii. Preotul slujitor se împărtăşeşte cu Sfântul Trup cu ajutorul linguriţei, apoi soarbe puţin din sfântul
sânge din potir. Credincioşii primesc sfânta Taină direct din mâna preotului, deci fără a se folosi de linguriţă.
Preotul înmoaie părticele din Sfântul trup în Sfântul Sânge, pe care apoi le administrează celor ce se
împărtăşesc,diaconul zicând :,, Fiecare cu frică şi cu cutremur să privească la Dumnezeu şi să ceară mila şi harul”11.
La sfârşitul actului împărtăşirii, preotul face potrivirea sfintelor taine., bea puţină apă şi rosteşte două rugăciuni de
mulţumire12
O particularitate a acestui rit o reprezintă pâinea pentru proscomidie; în care se pune puţin untdelemn şi sare,
şi care este pregătită de înşişi slujitorii altarului în cuptoare speciale, care se găseau fie în biserică ( în vechime), fie
în curtea bisericii13.
Maroniţii din Liban au avut aceleaşi rânduieli precum sirienii iacobiţi, dar, după unirea cu Roma , şi-au
dezvoltat rânduieli după modelul romano-catolic. Pentru Sfânta euharistie ei folosesc azima în loc de pâine dospită,
iar rânduiala împărtăşirii clericilor şi a credincioşilor se face după ritul latin. Caracteristic acestui rit este ,,cartea
viilor şi a morţilor” , un fel de diptice care se citesc de către diacon înainte de anaforă şi în care se fac pomeniri.
Acestea încep cu Mântuitorul şi se termină cu pomenirile morţilor şi ale viilor care au adus daruri (ofrande)
bisericii. De asemenea, aceste diptice au primit o formulă romanizată14.

Ritul nestorienilor sau al sirienilor răsăriteni, derivă tot din vechea liturghie de rit sirian a Sfântului Iacob
şi poartă denumirea de liturghia Sfinţilor Apostoli Addai ( Tadeu) şi Maris, ucenicul său .Pe langâ anaforaua acestei
Liturghii mai sunt utilizate încă două anaforale, şi anume : a lui Teodor Interpretul ( Teodor de Mopsuestia +428 )
şi anaforaua lui Nestorie. Pentru pregătirea Jertfei euharistice era utilizat artosul şi vinul amestecat cu apă. După
canonul euharistic, preotul făcea înălţarea, frângerea şi pecetluirea Sfântului Trup şi Sânge. După rostirea
rugăciunii şi formulei pregătitoare pentru împărtăşanie, preotul rupea Sfântul Agneţ în doua şi ,, punea pe disc
partea din stângă, cu marginea frântă spre răsărit, iar cu partea dreaptă face semnul crucii deasupra potirului,
zicând: ,,Pecetluit fie Sfântul Trup cu Sfântul Sânge al Domnului….cel ce împacă“. Ambele părţi sunt aşezate una
lângă alta, pe disc, pentru a simboliza integritatea trupului omenesc al Domnului, zicând: Împărţite sunt sfinţitorule,
unite Tainele…..”15După ce binecuvântează credincioşii, preotul sfărâmă Sfântul Trup în părticele mici, pentru
împărtăşirea credincioşilor. Urmează apoi rugăciunea Tatăl nostru, o ultimă înălţare a Sfântului Trup, şi
împărtăşirea. Întâi se împărtăşeau clericii, apoi credincioşii. Preotul împărţea Sfântul Trup credincioşilor, care-L
primeau în palma dreapta, pusă peste cea stângă, şi îl consumau imediat, după care primeau de la diacon Sfântul
Potir, din care sorbeau puţin şi astfel se consuma actul Împărtăşirii.
Informaţii despre această Liturghie şi despre actul Împărtăşirii, regăsim la Teodor de Mopsuestia în ultimele
sale cateheze mistagogice (XV-XVI)16.
Cel de-al doilea rit specific orientului este cel copt (alexandrin), care a stat la baza ritului egiptean
(alexandrin) şi etiopian . Este vorba despre liturghia Sfântului Marcu, cunoscută sub acest nume deoarece, conform
tradiţiei, Sfântul Evanghelist Marcu este primul misionar creştin pe pământ egiptean. Liturghierul copt prezintă în
cadrul Liturghiei trei anaforale întrebuinţate: a Sfântului Vasile cel Mare cea mai cunoscută şi mai des
întrebuinţată, a Sfântului Grigorie de Nazianz, când slujba se săvârşeşte la miezul nopţii ( la Naşterea Domnului,
Botezul Domnului – Epifania, Sfintele Paşti ) şi a Sfântului Chiril al Alexandriei, cunoscuta odinioară sub numele
Sfântului Marcu, care datorita lungimii ei se foloseşte rar ( mai ales în Postul Mare )17.

10
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Cultul Bisericilor…, p. 98
11
Apud Magistrand Vasile COSTIN, Liturghia Sfântului Iacob… p. 109
12
Drd. Sorin I. PETCU, Ritualul împărtăşirii în riturile liturgice orientale, în ,,Studii Teologice”, anul XXV
(1973), nr. 1-2, p.91
13
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE , Cultul Bisericilor…, p. 103
14
Ibidem
15
Drd.Sorin PETCU, Ritualul….,p.93
16
Cf. Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Explicarea Sfintelor Taine de iniţiere, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor,
Bucureşti, 1990, p.79
17
Pr. Asist. Nicolae D. NICOLAE, Doctrina şi viaţa religioasă a Bisericii copte reflectate în textile ei liturgice
(Rugăciuni şi imne), teză de doctorat , în ,,Ortodoxia “, anul XXVIII ( 1976), nr. 3-4, p. 505
11

Pentru pregătirea Sfintelor Daruri se foloseşte pâine dospită şi vin dulce, nefermentat (must), preparat uneori
din stafide, datorita condiţiilor climatice, amestecat cu apă18. Canonul euharistic este bine dezvoltat; dipticile sunt
aşezate înainte de epicleză, urmate de rugăciunea hristologică, anamneza şi cea de-a doua epicleză. Copţii cred cu
fermitate ca Sfânta Euharistie ( Qorban) este, după legea harului, Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos : ,, Nu exisa
umbra de îndoială că pâinea şi vinul obişnuite, prin puterea rugăciunii epiclezei devin adevăratul Trup şi adevăratul
Sânge al Domnului. Cu această siguranţă ei aşteaptă cu încredere momentul împărtăşirii sub ambele specii pentru a
participa la efectele Sfintei Taine”19.Preotul frânge şi pecetluieşte Sfântul Trup. Pentru Sfântul Trup, pâinea
(dospita) e împărţită în 12 pătrăţele, în mijlocul cărora se afla un pătrat mai mare. Fiecare pătrat are pe el o cruce.
Împreună (ele) îl simbolizează pe Mântuitorul Hristos şi pe Sfinţii Apostoli20. Preotul frânge pâinea mai întâi în
două părţi , apoi în patru părţi, pe care le aşează pe Sfântul Disc în formă de cruce. Înmoaie cu degetul său o
părticică din Sfântul Agneţ şi face semnul crucii pe potir , apoi pe Sfântul Trup 21. După rugăciunea Tatăl nostru şi
cea de-a doua înălţare a Sfântului Trup, preotul sfarmă Sfântul Agneţ în mai multe părticele , destinate împărtăşirii
credincioşilor. În timp ce credincioşii intonează psalmul 150, clericii se împărtăşesc în Sfântul Altar. După
împărtăşirea preoţilor, se împărtăşesc credincioşii. Încadrat între doi diaconi, preotul oferă Sfântul Trup acestora şi
rosteşte : ,,Acesta este trupul lui Emanuel, Dumnezeul nostru, amin “, la care credinciosul rosteşte : ,,Cred !” . După
ce a terminat de împărtăşit credincioşii , preotul se întoarce la altar, punând discul pe Sfânta Masă ; urmează
împărtăşirea clericilor si credincioşilor cu Sfântul Sânge . La împărtăşirea slujitorilor se utilizează linguriţa, pe când
credincioşii sorb Sfântul Sânge direct din potirul oferit lor de către diacon. În timp ce se oferă Sfântul Sânge , se
rosteşte: ,,Acesta este într-adevăr Sângele lui Emanuel, Dumnezeul nostru, amin”, la care credinciosul răspunde :
,,Cred!”22 Pentru prunci, preotul introduce degetul în potir, apoi atinge buzele pruncului. Liturghia se termină cu
potrivirea Sfintelor Taine, rugăciunile de mulţumire şi eliberarea credincioşilor.
Cunoscuta şi sub numele de ,, Sfânta Taină “ sau ,, Taina Trupului” sau ,,Taina mulţumirii” şi ca ,, marea
slujbă “, ,,slujba înfricoşătoare”, ,,Sfânta Jertfa”, ,,ofranda divină” , Sfânta Euharistie rămâne, ca şi cultul ortodox
bizantin, ,,centrul cultului, cel mai mare şi mai preţios tezaur al religiei creştine, iar celelalte slujbe converg şi-şi
găsesc încoronarea în ea “.
Referitor la anforaua Sfântului Vasile cel Mare din ritul liturgic copt (egiptean ), ea este o traducere şi o
adaptare a anaforei Sfântului Vasile din ritul liturgic bizantin care, înainte de despărţirea bisericii Copte de restul
creştinătăţii ortodoxe, a fost întrebuinţată şi în Egipt, în limba greaca, tradusa apoi în limba naţională şi adoptată de
adepţii patriarhului monofizit Dioscur al Alexandriei.
Ritul etiopian reprezintă o ramură a ritului copt, Liturghia Bisericii Etiopiene fiind aproape identică cu cea
din uzul copţilor alexandrini, purtând numele de Liturghia celor 12 Apostoli. Pe lângă anafora din Liturghia celor
12 apostoli, biserica etiopiana mai foloseşte alte 15 anafore de schimb, atribuite diferiţilor autori (Sfântul Ioan
Evanghelistul, Sfântul Epifanie, Sfântul Vasile –cea coptă, (tradusă din greacă ) , Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul
Chiril al Alexandriei- două , a lui Dioscur , a Sfintei Fecioare Maria, a Domnului Iisus Hristos- reproduce pe cea
din Testamentum domini etc. ) 23.
Pregătirea materiei Sfintelor Daruri se face prin coacerea pâinii şi stoarcerea vinului ( must ) de către diacon ,
din struguri aduşi de credincioşi. La pregătirea darurilor (proscomidie), pot participa şi credincioşii. În timpul
epiclezei, credincioşii stau prosternaţi cu faţa la pământ.
Ritualul împărtăşirii se face ca în ritul copţilor alexandrini. Întâi se împărtăşesc clericii, apoi credincioşii.
Dacă în ziua respectivă s-au botezat copii, atunci ei vor fi împărtăşiţi, după clerici. În timp ce împărtăşeşte
credincioşii, preotul rosteşte formula: ,,Aceasta este pâinea vieţii , care s-a pogorât din cer , cu adevărat Trupul
Domnului nostru Emanuel, Amin !” . Diaconul oferă apoi cu linguriţa picături din Sfântul Sânge în gura celor care
se cumineca , zicând “.. Acesta este paharul vieţii, pogorât din cer, este Sângele de mult preţ al lui Mesia , Amin
!”24
Condiţiile primirii la împărtăşire sunt cele cunoscute şi de noi: postul, mărturisirea păcatelor, citirea
rugăciunilor etc. Pâinea dospită (material) se coace în ziua slujirii, într-o încăpere alăturată (anexă). Pe ea se fac 13
18
Cf. drd. Sorin PETCU ,op. cit. p.94
19
Pr. Asist. Nicolae NECULA ,op. cit. p.561
20
Apud Magistrand Mihai I. COLIBA, Cultul Bisericii monofizite copte, în ,,Ortodoxia’, anul XVII ( 1965) nr. 3
,p. 350
21
Cf. Pr. Prof. Dr. Ene BRANISTE, Cultul Bisericilor….p.114-115
22
Cf. Drd. Sorin PETCU, op. cit. p. 94-95
23
A se vedea pentru aceasta drd. Mihai COLIBĂ, Cultul Bisericii Etiopiene , în ,, Ortodoxia”, an XVIII (1966)
nr. 3 p. 435
24
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Cultul Bisericilor…, p.118
12

cruci, pe care preotul le desface în momentul împărtăşirii, cu formula amintită. Vinul se obţine prin stoarcerea a
cinci boabe de struguri seci, amestecate cu puţină apă25.
Din analiza făcută asupra ritualurilor Euharistiei în riturile răsăritene, remarcăm unitatea în elementele sale
esenţiale, dar şi asupra structurii liturgice, dovadă a păstrării fidele în esenţa lor a celor doua rituri din care au
derivat : cel antiohian si cel alexandrin. Deşi sunt şi unele diferenţe şi aspecte caracteristice, acestea n-au denaturant
fondul comun al celor doua rituri, care îşi regăsesc sorgintea în Liturghia Sfântului Iacob pentru riturile de origine
antiohiană şi în Liturghia Sfântului Marcu pentru riturile de origine africană. Chiar dacă observăm particularităţi
proprii fiecărui rit în parte, nu putem trece cu vederea ansamblul comun al canonului euharistic şi al ritualului
împărtăşirii, elementele care atestă pe de o parte vechimea cultului creştin, iar pe de alta parte păstrarea unităţii
cultice.
Am putea spune ca ,,tulpina” cultului creştin vechi se regăseşte în aceste ,,ramuri” ale Bisericii universale.
Liturghiile orientale scot în evidenţă ,, spiritul de comunitate şi frăţietate, de familie religioasa , pe care o alcătuiesc
cei prezenţi în Biserică şi care este închegată prin unitatea de credinţă şi de iubire şi prin participarea la acelaşi trup
şi Sânge euharistic”26.
O unitate absolută în formele de cult nu se poate impune niciodată, aşa cum nici ramurile, frunzele şi fructele
care cresc în corona aceluiaşi pom nu pot fi absolute la fel: ,,Este o greşeala enormă a crede că Biserica universala
trebuie să aibă un singur rit liturgic, ca în catolicism. Sămânţa cuvântului Evangheliei semănată de Sfinţii Apostoli
şi de urmaşii lor…a rodit aceeaşi floare peste tot: cea creştina ; dar ea a crescut şi s-a dezvoltat într-un fel în
pământul ars de soare al Orientului, într-altul în pustiul Egiptului, într-altul în ţinuturile cu climă temperată ale
Continentului European. Departe de a slăbi sau păgubi cu ceva unitatea Bisericii, aceasta varietate a atâtor rituri
sacre şi legitime nu fac decât să mărească splendoarea ei…”27
De aceea, ..comunitatea celor care se strâng împrejurul aceluiaşi altar, al aceluiaşi episcop, cu aceeaşi preoţie,
o singura pâine, e un covor viu, care cântă cântarea de laudă a Euharistiei “28.

5.EUHARISTIA ÎN RITUL ROMANO-CATOLIC

În Apus, Liturghia euharistică în primele trei veacuri creştine se afla în aceeaşi stare de uniformitate,
caracteristică pe care o are cultul creştin la începuturile sale, acest fapt este confirmat de un eveniment deosebit
petrecut la Roma, când episcopul Smirnei, Sfântul Policarp, liturghiseşte şi se împărtăşeşte împreuna cu papa
Romei, Sfântul Anicet ( sec al- II-lea ), deşi aceştia se aflau într-o dispută referitoare la data prăznuirii sărbătorii
Sfintelor Paşti. Pe lângă acest eveniment, vestit în istoria bisericească, în sprijinul uniformităţii cultului creştin
aflăm informaţii din lucrările Sfinţilor Părinţi şi scriitorii bisericeşti precum Tertulian, Sfântului Ambrozie de
Mediolanum sau Eusebiu de Cezareea.
Din sec al IV-lea încep să apară în Occident o serie de rituri locale, care se vor impune în scurt timp; cauzele
apariţiei acestora sunt multiple; invazia popoarelor migratoare, hotărârile unor sinoade locale, care au favorizat
formarea riturilor liturgice în orientul creştin, îndeosebi după Sinodul al IV-lea ecumenic ( Calcedon , 451), căderea
Imperiului roman de Apus, reformele liturgice ale unor papi, folosirea limbii latine - ca limba liturgica unică pentru
Apus. La aceste cauze trebuie adăugată diversificarea cultică răspândită după Marea Schisma ( 1054).
Nu ştim cu exactitate când Biserica Romei îşi creează o Liturghie aparte. Cert este ca începând cu secolul al
V-lea existau în Apus, doua rituri liturgice, cu Liturghii diferite: cea romană, în cazul Bisericii Romane, şi alta în
uzul Bisericilor din restul Italiei, cunoscută sub numele de liturghia de rit galican, care îşi are originea în Liturghiile
răsăritene, anume în cea a Sfântului Vasile cel Mare. În afara de aceste rituri, în Occident era în uz o Liturghie
ambroziană, care se oficiază şi astăzi la Milano, şi alta ce se oficia în Spania, astăzi săvârşindu-se doar la Toledo,
cunoscuta sub numele de Liturghia mozarabă29.

25
Cf. Drd. Mihai COLIBĂ , Cultul bisericii Etiopiene….,p.441
26
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Cultul Bisericilor…,p.127
27
Apud Magistrand Vasile COSTIN, op cit. p.114
28
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE op cit. p. 127
29
Pr. Prof. dr. Ene BRANIŞTE, Liturgica specială…,p.125
13

În privinţa Liturghiei romane, unii liturgişti socotesc că ar fi opera papei Damascus (336-384), pe când alţii o
atribuie papei Ghelasie I ( 492-496)30. În timp, Liturghia romană a suferit modificări, iar revizuirea principală s-a
făcut la sfârşitul secolului al VI-lea, în timpul papei Grigore cel Mare (590-604), revizuire continuată şi de sinodul
tridentin ( sec al XVI-lea, 1543-1565).
Diferenţele introduse în cultul roman au luat caracter oficial după Marea Schismă, constituind un motiv de
îndelungate polemici între Răsărit şi Apus, una dintre principalele cauze ale îndepărtării Bisericii Latine de tradiţia
veche liturgică. Dintre aceste diferenţe amintim:
- romano-catolicii pregătesc Sfânta Euharistie cu azima, socotim ca Mântuitorul Iisus Hristos a săvârşit la
Cina cea Taina Paştele evreiesc. Dar în perioada primelor veacuri creştine se folosea numai pâine dospita, fapt
dovedit de acel eveniment de la Roma, când episcopul Policarp al Smirnei şi Anicet, papa al Romei, au slujit Sfânta
Liturghie împreună şi s-au împărtăşit cu Sfintele Daruri, iar Sfântul Policarp nu face vreo sesizare deosebită legată
de acest eveniment, ci doar de problema disputei datei pascale. Aceasta practică a azimei este atestata întâi în
Spania, în sec. al VII-lea, apoi în Anglia, în sec al VIII-lea, şi în Germania, prin sec al IX-lea, dar nu a fost
cunoscută şi în Orient, deoarece Patriarhul Fotie nu o menţionează printre inovaţiile liturgice introduse în ritul
apusean31.
- o altă inovaţie a Bisericii Romano-catolice o constituie formula sau momentul sfinţirii elementelor
euharistice, la cuvintele de instituire rostite de Mântuitorul la Cina cea de Taină: ,, Luaţi, mâncaţi, acesta este
Trupul Meu…Beţi dintru acesta toţi…”, cunoscută sub teoria verbală. Răsăritenii au păstrat practica Bisericii
Creştine vechi, cunoscută sub numele de teoria spirituală sau pnevmatică, după care sfinţirea Cinstitelor Daruri are
loc în momentul epiclezei, atunci când preotul rosteşte în taină rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, rugăciune
pe care o aflăm în riturile ortodoxe după cuvintele de instituire. Epicleza a fost prezentă şi în Liturghia romană până
în sec al VI-lea, fapt recunoscut de teologul romano- catolic S. Salaville, care spunea că ,, este imposibil de a nu
ţine seama în urma unui examen atent că, înainte de a deveni o problemă teologică, epicleza era un fapt liturgic
universal”32. În urma reformelor liturgice din vremea Sfântului Grigorie cel Mare ( 590-604) şi a celor ulterioare,
epicleza a dispărut din canonul euharistic roman sau a fost dispersată în canon, deoarece unii teologi şi liturghişti
romano-catolici recunosc că nici Liturghia lor nu este lipsită de o rugăciune echivalentă epiclezei ortodoxe, numai
că ea nu poate fi recunoscută astăzi uşor, din pricina multor modificări suferite de canonul missei romane în cursul
timpului. Astfel, unii o găsesc în fragmentul ,,Te igitur…” , alţii, mai numeroşi, în fragmentul ,, Supplices Te
rogamus….” (pe aceasta o privea ca epicleză şi Nicolae Cabasila), iar alţii, cu mai multă dreptate, în fragmentul ,,
Quam obligationem” (,, Ca Tu să binevesteşti…”), care se citeşte imediat înainte de cuvintele de instituire33,
deoarece cuvintele ,, ut nobis corpus et sanguis fiat dilectissimi Filii Domini nostri Iesu Chrisi” (,, ca să se facă
nouă trupul şi sângele preaiubitului Tău Fiu, al Domnului nostru Iisus Hristos”) preced cu puţin înainte cuvintele
instituirii.
Această diferenţiere liturgică a apărut şi din cauza unei problem dogmatice cu care se confruntă Biserica
apuseană, şi anume prezenţa sau absenţa Sfântului Duh în Biserică. A ajuns să afirme despre cuvintele de instituire
că ar poseda o putere ,, magică” şi că prin rostirea lor s-ar sfinţi automat darurile euharistice, un adept al acestei
teorii fiind chiar părintele scolasticii, Toma d´Aquino, după el şi adepţii săi, considerând-o ca ,,fidei proxima”,
bazată de-a lungul vremii şi pe diferitele declaraţii papale, iar pe de altă parte pe ,, praxa” liturgică a bisericii
apusene. Dacă L. Bouyer ţinea să demonstreze că ,,nu este nevoie de sfinţirea obiectivă a darurilor de către Duhul
Sfânt, fiindcă sfinte sunt ele prin cuvintele lui Hristos care le-a consacrat” şi care lucrează prin preoţi ( in persona
Christi), un alt teolog romano-catolic spunea totuşi că ,,numai punerea în evidenţă a epiclezei ar putea contribui la
spălarea teologiei apusene de bănuiala înclinării ei către o concepţie magică a sacramentelor”34.
Începând cu sec al XIII-lea, Biserica apuseană a interzis împărtăşirea credincioşilor sub ambele forme. Acest
fapt era justificat prin aceea că exista pericolul de a vărsa sângele Domnului, sau prin greutatea de păstrare a
vinului în ţările calde, prin aversiunea unora faţă de vin, precum şi neputinţa de a-l bea.Pe lângă motivele practice
enumerate mai sus, romano-catolicii invocă şi unele motive teoretic. Ei susţin că prin cuvintele Domnului: ,,Beţi

30
Ibidem
31
*** Teologia Dogmatică şi Simbolică , vol. II, Ed IBMBOR, Bucureşti, op. cit., p.868
32
Drd Dumitru COLOTELO, Epicleza în Liturghiile răsăritene şi Liturghia catolică de astăzi, în ,, Studii
teologice” anul XXVIII ( 1976) , nr. 1-2, p. 130
33
Pr. Prof. Ene BRANIŞTE, Liturghiile catolice în comparaţie cu cele ortodoxe , în ,,Ortodoxia”, anul IX (1957)
, nr. 1 p. 134
34
Asist Dumitru POPESCU, Ecleziologia romano- catolică după documentele celui de-al doilea Conciliu de la
Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană, teză de doctorat, în .,, Ortodoxia” XXIV (1972) nr. 3 p.364
14

dintru acesta toţi” s-ar face referire numai la clerici, dar aceasta ar însemna o corectare a rânduielilor liturgice
practicate de zece secole.
O însemnată justificare a acestei susţineri o constituie teoria concomitenţei, formulată de Toma d Aquino şi
pe care romano-catolicii au dezvoltat-o, afirmând că sângele se află implicit în trup şi, din acest motiv, credincioşii
se pot împărtăşi numai cu Trupul euharistic. Dacă ar fi aşa, atunci şi preoţii ar trebui să se împărtăşească numai cu
Trupul Domnului, însă ei se împărtăşesc sub ambele forme.
Până în sec al XII-lea practica împărtăşirii copiilor a fost generală, începând cu această perioadă, romano-
catolicii se abat de la această practică, motivând că Sfânta Euharistie nu este indispensabilă pentru mântuire şi că
cel ce o primeşte trebuie să-şi dea seama de însemnătatea Tainei. Dar, dacă Euharistia nu este necesară, atunci cei
vârstnici n-ar trebui să se mai împărtăşească, iar dacă este ,,necesară conştiinţa însemnătăţii Tainei, copiii n-ar
trebui să fie nici botezaţi”. Se ştie că în Biserica primară se împărtăşeau şi copiii, aşa cum putem găsi mărturie în
Constituţiile apostolic : ,,Episcopul să împărtăşească apoi pe preoţi, diaconi (…) după aceea pe copii şi, în sfârşit,
întreg poporul, după rânduială”.
După Marea Schismă din 1054, Sinodul florentin ( Ferrara- Florenţa 1438-1439) a fost primul şi ultimul
prilej pe care l-au avut cele două Biserici - răsăriteană şi apuseană - de a discuta direct şi oficial problema epiclezei.
Iar Liturghia romană, momentul sfinţirii elementelor are loc la cuvintele de instituire, care sunt aşezate între
două rugăciuni: ,,Qui pridie” – care cuprinde o scurtă istorisire, a Cinei celei de Taină şi ,,Unde numele
credincioşilor, în amintirea Patimilor, Învierii şi Înălţării Domnului, această rugăciune, după cuprins, fiind
corespondentă Anamnezei din anaforalele bizantine. După ce Cinstitele Daruri au fost sfinţite, împărtăşirea se face
în felul următor: diaconul rosteşte formula: ,,Plecaţi capetele“, preotul sărută ostia, vine în faţă şi binecuvântează
poporul cu formula: ,,Pax Domini vobiscum”. Se întoarce fără să spună nimic, frânge în trei părţi ostia, două
punându-le pe disc, iar a treia o pune în potir, zicând: Să se facă amestecarea sfinţirea Trupului şi Sângelui” , iar
corul cântă ,, Agnus Dei”.
Ceilalţi slujitori frâng celelalte hostii, din care se vor împărtăşi credincioşii. Preotul rosteşte o serie de
rugăciuni pregătitoare pentru împărtăşire. Când clericii se împărtăşesc cu Sfântul Trup, rostesc formula: ,, Trupul
Domnului nostru Iisus Hristos să păzească sufletul meu în viaţa veşnică. Amin”. Iar când se împărtăşesc cu Sfântul
Sânge rostesc aceeaşi formulă, dar în loc de ,, Trupul Domnului” rostesc cuvintele ,, Sângele Domnului…”.
Credincioşilor li se administrează Euharistia doar sub forma Trupului, preotul dând părticica (hostia) direct din
mână în gura celui care se împărtăşeşte, iar la strană se cântă chinonicul. Apoi diaconul rosteşte, la sfârşitul missei:
,,Ite , missa est”.35

Vechea Liturghie de rit galican păstrează într-o oarecare măsură structura din rânduielile liturgice ale
primelor veacuri creştine, dar prezintă şi unele ambiguităţi, cum ar fi lipsa de menţiune a momentului prefacerii
darurilor şi lipsa unor distincţii clare între frângere şi amestecare, aşa cum întâlnim în Liturghia primară.
Atunci când preotul rosteşte cuvintele spuse de Mântuitorul de la Cină, include aici rugăciunea epiclezei,
face semnul sfintei cruci peste hostie şi continuă cu o rugăciune întreită, intitulată : ,, Post sanctum” , rostită cu
voce tare. Corul intonează imnul ,, Cred , Doamne, în această frângere “, iar ,, preotul frânge hostia în nouă părţi,
pe care odinioară le punea pe disc în forma trupului omenesc, această practică fiind interzisă la sinodul de la Tours
(567) şi înlocuită cu aşezarea lor în formă de cruce.
După rostirea rugăciunii domneşti, preotul ia mai multe părticele din hostia sfinţită, pe care le îmbibă în
Sfântul Sânge, lăsând să cadă una în Potir. Apoi rosteşte formula de binecuvântare, ,,Pacea, credinţa, dragostea şi
împărtăşirea cu trupul şi Sângele Domnului” şi ,,Capetele noastre Domnului să le plecăm”, după care urmează
împărtăşirea clericilor în Sfântul Altar şi a credincioşilor, timp în care se cântă la strană imnul ,,Să binecuvântăm pe
Domnul….gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”. După o rugăciune de mulţumire, la sfârşitul Liturghiei, se
utilizează formula de concediere din missa romană, ,, Ite , missa est “.
În ritul milanez, după sfinţirea darurilor, preotul frânge hostia în patru sau mai multe părţi, zicând: ,,Se
frânge Trupul Tău, Hristoase…” şi paharul se binecuvântează. Apoi aşează miridele pe disc în formă de cruce sau
miel, după care se pune o miridă sau mai multe în potir, rostind formula: ,,Amestecarea sfântă a Corpului şi a
Sângelui Domnului”.
După rugăciunea Tatăl nostru şi o doxologie urmează împărtăşirea clericilor, timp în care se cântă imnul
,,Agnus Dei”. Formula de împărtăşire a clericilor este: ,,Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, să se aducă mie ca

35
Drd. Sorin PETCU, Ritualul împărtăşirii în riturile liturgice apusene, în Studii Teologice, anul XXV (1973),
nr 9-10, p.704
15

mâncare şi tuturor pentru care s-a făcut această jertfă, spre viaţă şi bucurie veşnică”36. Credincioşii sunt împărtăşiţi
sub ambele forme. Preotul le dă mai întâi Sfântul Trup în mână, zicând: ,,Trupul lui Hristos”, la care credincioşii
răspund: ,,Amin”, fiecare sorbind de trei ori din Sfântul Potir, în timp ce la strană se cântă imnul ,, Apropiaţi-vă ,
gustaţi şi vedeţi”.
După o rugăciune de mulţumire, se concediază poporul cu formula ,, Să mergem în pace, în numele lui
Hristos”37.
În ritul mozarab, pentru pregătirea Sfintelor Daruri, se utilizează azima şi vinul. Sfinţirea darurilor se face
în timpul rugăciunii ,, Post pridie”, ca şi în missa romană, formula de sfinţire fiind considerată a fi format din
cuvintele Domnului de la Cină. După o rugăciune cu caracter dogmatic, urmat de Simbolul de credinţă niceo-
constantinopolitan, preotul frânge hostia, întâi în două , apoi în cinci şi la urmă în nouă părţi, punându-le pe disc în
formă de cruce; fiecare părticică simbolizând momentele principale ale vieţii lui Hristos are o denumire: întruparea,
naşterea, tăierea-împrejur, epifania, patimile, moartea, învierea, slava şi împărăţia. După o serie de rugăciuni, între
care şi rugăciunea domnească, preotul ia părticica regnum (împărăţia) şi rosteşte cu voce tare: ,, a învins leul din
tribul lui Iuda” , apoi , coborând vocea, spune: ,, Sfintele Sfinţilor şi unire Trupului Domnului “, punând-o în potir.
Diaconul rosteşte formula ,, Plecaţi-vă binecuvântării”, iar preotul continuă cu ,, Dumnezeu să fie totdeauna cu voi
“38.Preotul va lua părticica gloria ( slava), o ţine deasupra potirului , rostind trei rugăciuni, după care face semnul
crucii cu această părticică peste potir, o consumă, acoperă potirul şi consumă şi celelalte părticele de pe disc, după
care se întoarce la potir, îl descoperă şi rosteşte alte trei rugăciuni, împărtăşindu-se cu Sfântul Sânge. Aşează discul
pe potir şi rosteşte: ,,Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu…”. După intonarea imnului, ,,Reflecte Corpore et
Sanguine “, urmează împărtăşirea credincioşilor. Preotul oferă în mâna fiecărui credincios Sfântul Trup, iar
diaconul le oferă Sântul Sânge, pe care aceştia îl sorb direct din potir. După o rugăciune de mulţumire, slujba se
încheie cu cuvintele ,, Mergeţi în pace”.

Din cele prezentate observăm că în Occident riturile locale se dezvoltă după sec . al V-lea şi vor rezista cu
greu ideii episcopului Romei de a înlocui aceste rituri cu cel roman. Ca particularităţi, ies în evidenţă sfinţirea
darurilor, la cuvintele de instituire – teoria verbală , lipsa sau dispensarea de rugăciunile de invocare a Sfântului
Duh pentru sfinţirea darurilor, împărtăşirea credincioşilor fi sub forma pâinii, în ritul roman, fie sub ambele forme,
ca în celelalte rituri. Ca şi în riturile orientale, este bine definit rolul diaconului în cadrul Sfintei Liturghii şi la
împărtăşirea credincioşilor. O notă aparte o prezintă rânduiala Liturghiei euharistice din cadrul ritului mozarab.
Referitor la epicleză, puterea sfinţitoare a acesteia este confirmată, apărată şi susţinută şi de Sinodul VII
Ecumenic ( 787), cuvintele de instituire de la Cină având doar caracter istoric, declarativ şi nu sfinţitor, de prefacere
a Darurilor. Pe baza textelor scripturistice, pe temeiul textelor patristice şi liturgice, al mărturiilor de credinţă,
momentul prefacerii darurilor este veridic şi fără ezitare acela al epiclezei, adică a rugăciunii de chemare şi prin
binecuvântarea lor de către preot.
După Conciliul I Vatican ( 1870) , o serie de Biserici locale din Apus, protestând împotriva unor noi dogme
(dreptul de jurisdicţie a papei asupra întregii Biserici şi infailibilitatea papală), se despart de Roma, formând aşa
numita Mişcare a Bisericilor Vechi catolice.
În rânduiala Missei vechilor catolici, sfinţirea şi prefacerea darurilor are loc în urma unei invocări a Sfântului
Duh, în timpul epiclezei , pe care aceştia au introdus-o înainte de cuvintele de instituire ale Domnului Hristos de la
Cina cea de Taină. Iată textul acestei epicleze: ,,Trimite-ne, Te rugăm cu smerenie, Duhul Tău cel Sfânt, Dătătorul
a toată viaţa şi a toată sfinţenia şi aceste daruri pământeşti să fie împărtăşirea Trupului Domnului, iar paharul pe
care-l binecuvântăm, să fie împărtăşirea Sângelui Domnului nostru Iisus Hristos”39.
După cuvintele de instituire urmează rugăciunea de mijlocire pentru cei morţi, rugăciunea domnească şi
pregătirea pentru împărtăşire. Preotul frânge hostia în trei părţi, două lăsându-le pe disc şi una în potir, rostind
formula : ,, Mielul care a murit şi ne-a împăcat cu Dumnezeu prin Sângele Său, este vrednic să primească puterea şi
împărăţia şi înţelepciunea şi tăria şi cinstea şi lauda şi slava”40. După sărutarea păcii şi cu invocarea numită ,,Agnus
dei “, urmează împărtăşirea preotului , pe rând, cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge. Cu hostia se însemnează., apoi o

36
Drd. Sorin I. PETCU, Ritualul împărtăşirii….,p.707
37
Idem
38
Cf. Drd. Sorin I. PETCU, Ritualul împărtăşirii…., p. 708
39
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Cultul Bisericilor vechi-catolice în comparaţie cu cel ortodox şi cu cel catolic,
în ,, Ortodoxia”, anul XX ( 1968) , nr. 1, p. 37
40
Ibidem
16

consumă, utilizând formula moştenită din ritul romano-catolic: ,,Trupul Domnului nostru Iisus Hristos să păzească
sufletul meu spre viaţa veşnică”.
Credincioşii se împărtăşesc cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge, practica deosebindu-se de la o comunitate la
alta. În unele biserici vechi catolice, precum cele din Elveţia, înainte de împărtăşirea credincioşilor, preotul ia în
mâini o hostie şi o îndreaptă spre credincioşi spunând: ,,Cuvintele Mântuitorului nostru: Veniţi la Mine toţi cei ce
sunt osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni“ (Matei XI,28), apoi rosteşte de trei ori: ,,Doamne , nu sunt vrednic să
intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi sufletul meu va fi mulţumit!” (Matei VIII, 8). Preotul
oferă Sfânta Euharistie, spunând fiecărui credincios, când oferă Sfântul Trup: ,,Trupul Domnului nostru Iisus
Hristos să păstreze sufletul tău spre viaţa veşnică! Amin”, iar când oferă Sfântul Sânge: ,,Sângele Domnului nostru
Iisus Hristos să păzească sufletul tău “. În cazul în care se împărtăşeşte cu ambele forme, în acelaşi timp, preotul
rosteşte o formulă unică: ,,Trupul şi Sângele Domnului să păzească sufletul tău…”
Rezumând această temă, referitor la Euharistie, privind rânduiala şi practica administrării ei, putem spune că
în riturile Bisericii Romano-catolice, această sfântă Taină păstrează o unitate în ceea ce priveşte materia, învăţătura
dogmatică şi rânduiala săvârşirii ei. Desprinşi după Conciliul I Vatican (1870), vechii catolici au revenit la tradiţia
Bisericii creştine primare, reintroducând Epicleza, momentul când, prin invocarea Sfântului Duh, are loc Sfinţirea
Cinsitelor Daruri, dar aşezând-o înaintea cuvintelor de instituire. În legătură cu împărtăşirea credincioşilor sub
ambele forme, aşa cum s-a făcut până în sec. al XIII-lea în toată Biserica, practică părăsită după aceea în Occident,
după Conciliul II Vatican, (postconciliar), romano-catolicii au promulgat un decret, la 7 martie 1965, care prevede
revenirea la tradiţie, adică împărtăşirea credincioşilor sub ambele forme (mai concret în această privinţă, decât
decretul liturgic De sacra Liturgia de la 4 decembrie 1963).
În 1967, au promulgat un alt decret cu anumite precizări: împărtăşirea credincioşilor să se facă în cadrul
Missei imediat după împărtăşirea preoţilor, anumite categorii de persoane: noii botezaţi după Mirungere, mirii, în
cadrul Missei de la cununie, cei hirotoniţi etc.
În cadrul ,, Sacramentali Communione”, (din 29 iunie 1970) nu se mai enumeră categoriile (enumerate mai
sus ), ci lasă la latitudinea conferinţelor episcopale acest drept, iar administrarea tainelor de iniţiere (Botez,
Mirungere,Euharistie) în chip concomitent se delimitează numai pentru catehumenii majori. În ceea ce priveşte
invocarea Harului Sfinţilor şi lucrător în Sfintele Taine, ei consider că nu este necesar, având de fapt şi o altă
concepţie (graţia creată): ,, intervenţia obiectivă a Duhului Sfânt în actul lucrării lor sacramentale, datorită
epiclezei, este exclusă cu desăvârşire. Datorită acestui fapt, Sacramentele tind să aibă asupra credincioşilor efecte
magice”41.
Spre deosebire de răsăriteni, constatăm că apusenii au dezvoltat , din punct de vedere liturgic, căi proprii,
specific spiritului latin şi popoarelor apusene: folosirea azimelor în locul pâinii dospite, retragerea potirului pentru
laici, îndepărtarea pruncilor de la Sfânta Împărtăşanie etc. Revenirea la unitatea liturgică poate fi posibilă doar prin
revenirea la unitatea de credinţă, în duhul apostolic şi patristic, mai aproape de această unitate fiind Bisericile
răsăritene (de rit oriental), implorând lucrarea Duhului Sfânt, spre a fi din nou ,, un Domn, o Credinţă, un Botez “
(Efeseni IV,5).

PREZENŢA EUHARISTICĂ A LUI HRISTOS ÎN SFÂNTA


LITURGHIE A BISERICII ORTODOXE

Dumnezeiasca Liturghie este alcătuită dintr-o parte pregătitoare, Proscomidia, săvârşită în taină de către
preot în altar, şi două părţi ale Liturghiei propriu-zise, slujită de către clerici împreună cu credincioşii:
Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor şi 2 Liturghia Euharistică sau a credincioşilor. Liturghia Cuvântului
şi Liturghia Euharistică au o structură paralelă şi sunt indisolubil legate. Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu
convoacă, vorbeşte, Se istoriseşte şi, în cele din urmă, Se oferă pe Sine ca hrană 3 . La Liturghia Cuvântului,
în timpul căreia în centrul Sfintei Mese se află Sfânta Evanghelie, Dumnezeu Cuvântul ne vorbeşte şi ni se
împărtăşeşte prin cuvânt: citirile din Sfânta Scriptură, predica, rugăciunea şi cântarea căci „cel ce ascultă

41
Pr Asist. Dumitru POPESCU, Eclesiologia Romano-catolică….
17

cuvântul Meu şi crede în cel ce m-a trimis pe Mine are viaţă veşnică” (Ioan 5, 24) iar „cuvintele Mele duh
sunt şi viaţă” (Ioan 6, 23). La Liturghia Euharistică în centrul Sfintei Mese se află Potirul euharistic
descoperindu-ne sensul principal al acesteia şi anume prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele
Domnului prin pogorârea Duhului Sfânt invocat în rugăciunea preotului şi a credincioşilor şi împărtăşirea cu
acestea, adică cu Însuşi Dumnezeu Cuvântul întrupat, căci „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14) şi „dacă nu
veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53). La Sfânta
Liturghie Iisus Hristos comunică viaţa Sa dumnezeiască şi înfăptuieşte legătura cu noi prin cuvânt şi trup.
Liturghia Cuvântului se împlineşte în Liturghia Euharistică, cele două părţi ale Sfintei Liturghii realizând
numai împreună întâlnirea deplină cu Iisus Hristos cel Înviat şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu.
Cuvântul şi Taina (lucrarea sacramentală a Bisericii) sunt inseparabile, formând împreună un mediu unic şi
unitar de comuniune între Dumnezeu şi om, o părtăşie reciprocă între viaţa dumnezeiască şi viaţa
omenească 4 . Prin cuvânt Dumnezeu vorbeşte omului, îl învaţă tainele mântuirii şi îl cheamă la credinţă:
„credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Însuşi Dumnezeu Cuvântul S-
a întrupat pentru a dărui oamenilor cuvintele vieţii veşnice (Ioan 6, 23) şi a le descoperi căile mântuirii

Sfânta Euharistie sau Cina Domnului corespunde unei etape superioare a trăirii spirituale, a unirii creştinului
cu Hristos. Prin Euharistie depăşim în viaţa duhovnicească fazele de purificare prin Botez şi de iluminare prin
Mirungere. De acum nu mai suntem copii, nici adolescenţi în Hristos, ci, prin Euharistie, devenim maturi în
Hristos, unindu-ne cu Acesta în modul cel mai intim posibil. Sfânta Euharistie este desăvârşirea tuturor celorlalte
Taine, ea este singura Taină capabilă să îndepărteze orice întinare umană înaintea lui Dumnezeu şi numai ea este
Taina care face ca darurile primite prin celelalte Taine, să strălucească într-un mod evident.
Noi toţi, cei născuţi din Adam, avem drept moştenire păcatul şi din această stare de păcat nu ne putem
,,emancipa” numai prin puterile noastre proprii, omeneşti, ci avem nevoie de sprijinul unei puteri divine, de harul
dumnezeiesc. Acest sprijin ni-l dă Însuşi Hristos, Dumnezeul adevărat şi Om adevărat, prin unirea Euharistică.
Împărtăşindu-ne la Sfânta Masă, noi suntem în lume, dar nu mai aparţinem acestei lumi, fiindcă Trupul şi
Sângele euharistic ne transformă din oameni cu natură de lut şi păcătoasă, în oameni cu natură transfigurată,
îndumnezeită. Rostul mistic al unirii noastre euharistice s-ar cuprinde în următorul mănunchi de realităţi:
apartenenţa noastră la Adam şi trupul păcătos, prin Euharistie devine apartenenţă la Hristos şi întrupare în trupul
mistic-duhovnicesc al lui Hristos: ,,voi sunteţi trupul lui Hristos, iar mădulare fiecare în parte” (I Corinteni XXII,
27). Fără îndoială că aici nu se vorbeşte de trupul carnal , ci mai degrabă de sufletul nostru împreună cu toate
facultăţile şi puterile lui. Cuvântul ,, trup “ , în acest caz, vizează sensul mistic.42
Graţie unirii mistice euharistice directe cu Hristos, omul se face părtaş la o ,, cununie “ de viaţă intimă,
nevăzută , dar reală cu El. Prin această unire Hristos viază în noi şi noi viem în El ca nişte mădulare ale trupului
Său mistic43.
Creştinii sunt din acest motiv pe deplin încredinţaţi că se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos. ,,În
chipul pâinii ţi se dă Trupul , iar în chipul vinului ţi se dă Sângele lui Hristos, unit într-un singur trup şi Sângele lui
se răspândesc în mădularele noastre. Astfel , după cuvintele fericitului Petru , ajungem părtaşi firii dumnezeieşti”44.
În urma euharistică, prin asimilarea Trupului şi Sângelui celui Sfânt, ale lui Hristos, ,,focul regenerator”, se
desăvârşeşte integrarea sau adopţiunea noastră ca membru ale trupului mistic al său. Această adopţiune sau
filiaţiune este o comunitate de sânge şi de carne, lămureşte Nicolae Cabasila45. Măreţia acestei taine se desprinde
mai ales din îndoita calitate a ei, de Jertfă şi de Împărtăşanie.
Această slujbă a slujbelor, în complexitatea ei , nu este altceva decât reactualizarea lui Hristos printre noi. El
vieţuieşte în noi şi noi vieţuim în El, îl însoţim din peştera Betleemului până la Înviere şi Înălţare. El vine între noi,
ne luminează mintea noastră , umbrită de păcat, cu cereasca Sa învăţătură ne conduce paşii pe calea mântuirii şi,
mai mult, ne dă hrană chiar Trupul Său şi băutură, Însuşi Sângele Său. Iar noi, prin Liturghie, luăm parte la

42
Pr. Dr Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unitatii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a
Patriarhiei Romane, Bucuresti,2008
43
Dr. Nicolae MLADIN, Asceza şi mistica paulină, teza de doctorat, p.37 apud Pr. Dr Gheorghe ISPAS,
Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane,
Bucureşti,2008
44
Sfântul Chiril al Ierusalimului , Catehezele, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1945,p.256
45
Apud Nichifor Crainic
18

chinurile calvarului său, bucurându-ne apoi tot împreună cu El de mărita-I Înviere. Şi pentru ca această
reactualizare a lui Hristos să fie mai sensibilă şi mai inteligibilă, a fost nevoie de folosirea în ritul liturgic a
sensurilor simbolico-istorice şi mistico-divine. Prin ,,sfintele simboluri (la Sfânta Liturghie ) se săvârşeşte şi se
învaţă cele mai presus de minte. Dar chiar şi cele ce se săvârşesc în chip văzut sau împărtăşit de atâta slavă, încât
pentru toţi ele sunt lucruri minunate. De aceea , nu poate ajunge mintea oricui la priceperea celor ce se săvârşesc”46.
Prezenţa lui Hristos între noi în decursul slujbei sfintei Liturghii, o putem împărţi în trei faze mai importante,
şi anume: în proscomidie şi până la vohodul mic din liturghia catehumenilor, Hristos este prezent în mod tipic-
simbolic de la vohodul mic şi până la prefacere, în liturghia credincioşilor, Hristos este prezent în mod simbolico-
mistic şi, în sfârşit, începând cu prefacerea euharistică, Hristos este prezent în chip real şi substanţial.

HRISTOS REAL ŞI MISTIC ÎN LITURGHIE


Sfânta Liturghie este o cateheză desăvârşită pentru că cuvântul împărtăşit atât în Liturghia
Cuvântului cât şi în Liturghia Euharistică, se împlineşte în Taină. „Prin Taină noi devenim părtaşi
Aceluia care vine şi rămâne în noi în cuvânt. În Taină Iisus Hristos Cuvântul devine viaţa noastră” 18.
Primirea cuvintelor vieţii veşnice este pecetluită aşadar de unirea cu Dumnezeu Cuvântul făcut trup.
Liturghia Cuvântului are un caracter preponderent catehetic. În această parte a Liturghiei cuvântul
răsună în Biserică în special prin lecturile biblice şi predică. Dar cuvântul răsună în continuare şi în
timpul Liturghiei Euharistice, împlinind şi o funcţie catehetică, prin rostirea simbolului de credinţă,
prin anaforaua liturgică, prin celelalte rugăciuni, ecfonise şi imne liturgice. Epicleza reprezintă
momentul culminant în care cuvântul se uneşte cu Taina: „Acum se săvârşeşte Taina. Acum se uneşte
adânc Cuvântul cu Taina. Până acum a lucrat Cuvântul: – Cuvânt este Evanghelia, cuvânt
dumnezeiesc.
Partea centrală, respectiv momentul culminant al Sfintei Liturghii este anaforaua liturgică, respective partea a
treia – epicleza – invocarea sfântului duh şi prefacerea Darurilor (μεταβολη).
În clipa aceasta, darurile ( pâinea şi vinul 0 se prefac în Însuşi cinstitul Trup şi Sânge ale lui Hristos
Dumnezeu şi, de acum , Hristos e prezent în Liturghie , nu numai printr-o comunicare duhovnicească a
credincioşilor cu El, ci în chip real şi substanţial, stabilindu-se, astfel o identitate între materia jertfei euharistice şi a
celei de pe Golgota, prin acţiunea Sfântului Duh. Este totodată, ,,o formă de prelungire în timp, de actualizare sau
de perpetuare în mijlocul nostru a prezenţei lui Hristos, cel junghiat odată pentru totdeauna este o multiplicare în
timp şi spaţiu a unicei Jertfe de pe Golgota”47.
Prefacerea este un mister, adică o lucrare, nu numai nevăzută, dar nepătrunsă şi ascunsă puterilor raţiunii
omeneşti. Această prefacere este tainică, minunată, supranaturală: ,, ea se concretizează prin energia şi lucrarea
Sfântului Duh. Simţurile noastră natural nu o cuprind. Ochii noştri nu o văd. Credinţa noastră însă, care vede cele
nevăzute şi suprasimţirea noastră duhovnicească în har, care percepe şi trăieşte cele supranaturale şi veşnice, vede,
trăieşte şi gustă pe Însuşi domnul nostru Iisus Hristos, Care este întreg şi deplin în trupul şi Sângele Său
euharistic.”48 Aici se concentrează misterul liturgic adevărat şi real: în această primire întru ale Sale a sacrificiilor
noastre material şi spiritual, în această mijlocire a cultului nostru de adoraţie, în această lucrare şi continuare a
operei Mântuitorului. Prin Liturghia Bisericii, prin Sfânta Euharistie, mai ales, ajungem trupul mistic al lui Hristos,
atât pe calea unirii individuale cu El , cât şi prin unirea tuturor în acelaşi pahar(potir) şi din aceeaşi pâine.
Din momentul prefacerii darurilor euharistice, Domnul ,,rămâne continuu, întreg şi acelaşi, sub amândouă
chipurile şi în fiecare parte în Sfânta Împărtăşire” 49

46
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, Buc 1943, p. 3 apud Pr. Dr
Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei
Romane, Bucureşti,2008
47
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Liturgica specială..,p.292
48
Arhim. Hristofor STAVROPULOS, Dumnezeiasca euharistie. Taina Tainelor, traducere de Pr. Dr. Constantin
I. Băjău, Editura ,,Apostoliki Diaconia”, Atena, p.2 apud Pr. Dr Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unitatii
bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucuresti,2008
49
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Ed. IBMBOR, Buc. 1952, p. 182
19

Toată rânduiala liturgică următoare prefacerii e pusă în raport cu actul istoric supreme al jertfei îndeplinite de
Mântuitorul Hristos pe Golgota. Astfel , înălţarea Sfântului Agneţ, împreună cu exclamarea ,, Să luăm aminte,
sfintele Sfinţilor” reprezintă ridicarea lui Hristos pe cruce, iar frângerea în patru părţi a Agneţului, dă imaginea
morţii sale. Împărtăşirea noastră cu Sfânta Cuminecătură închipuie Învierea Sa şi, concomitent cu aceasta, învierea
noastră duhovnicească. ,,Finalul operei pământeşti a Fiului lui Dumnezeu îl formează ultimele povăţuiri date de El
apostolilor Săi, pe care Liturghia le aminteşte prin cele două arătări ale Darurilor sfinţite şi anume, atunci când
poporul este îndemnat să se apropie de Sfânta Împărtăşanie ,,cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste” şi
arătarea în aceasta clipă a Sfintelor Taine, din faţă uşilor împărăteşti, aminteşte arătarea Mântuitorului pe Muntele
Măslinilor, iar cea din urmă, însoţită de cuvintele <<totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor>> , reprezintă
ultima arătare a Domnului în faţa Apostolilor, înainte de Înălţarea Sa la cer, pe când depunerea lor la Proscomidie
simbolizează însăşi Înălţarea, un act ultim al proslăvirii Mântuitorului, începuta mai înainte prin Înviere”50.
Liturghia se încheie prin rugăciuni de preamărire a lui Dumnezeu, iar credincioşii, transfiguraţi şi
îndumnezeiţi prin unirea mistic - euharistica cu Hristos, părăsesc plini de bucurie duhovniceasca sfântul lăcaş,
pentru ca s-au învrednicit de prezenţa reală a lui Hristos în Sfânta Euharistie, cu deosebit de importante consecinţe:
este prezent în euharistie nu numai cu Trupul şi Sângele Său, ci şi cu sufletul şi dumnezeirea Sa, cu întreaga Sa
fiinţă ca Dumnezeu-om; este prezent permanent , nu numai în momentul prefacerii, ci cât timp vor exista
elementele euharistice. Este prezent întreg în fiecare părticică, oricât de mică ar fi, căci Unul este Hristos. Acelaşi
Trup şi Sânge, întreg şi nedespărţit există pretutindeni în Biserică, oricâte Liturghii s-ar săvârşi , în orice loc. Însuşi
Mântuitorul fiind prezent prin prefacere, Euharistiei I se cuvine aceeaşi închinare (adorare ) ca şi Persoanei Sale51.

EUHARISTIA- TAINĂ COSMICĂ


Sfânta Liturghie începe cu invocarea Duhului Sfânt şi cu venirea împărăţiei lui Dumnezeu: ,,Binecuvântată
este Împărăţia Tatălui şi Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor “. Împărăţia lui Dumnezeu
pătrunde în lumea noastră prin Biserica, şi în cadrul Sfintei Liturghii prin Euharistie. Hristos recapitulează întreaga
creaţie. Astfel , se poate sesiza dimensiunea cosmic şi, totodată eshatologică a unificării întregii creaţii cu Hristos,
prin Euharistie.
Dar unificarea cosmic prin Euharistie poate fi înţeleasă numai din perspective unităţii indestructibile dintre
Sfânta Liturghie şi Euharistie: ,, Taina Euharistiei , unirea nedespărţită , neîmpărţită şi neamestecata a lui
Dumnezeu cu făptura sa, are un sens cosmic şi escatologic, prin care putem înţelege de fapt creştinismul. Iisus
săvârşeşte mântuirea prin restabilirea lumii şi a vieţii în stare de Taina iniţială a creaţiei, iar aceasta în Biserica şi
anume prin Taina Împărăţiei, care este Sfânta Euharistie”52.
Tradiţia ortodoxă mărturiseşte despre dimensiunea cosmică a bisericii, despre transfigurarea întregii creaţii
prin Biserica. Hristos, fiind şi Creator al lumii, recapitulează creaţia în Trupul Său tainic, Biserica, stabilindu-se
astfel o legătură interioară între Biserică şi creaţie. Invocarea epicletica ,, Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie aducem de
toate şi pentru toate” reprezintă biruinţa lui Hristos în întreaga creaţie. În Biserică se trăieşte anticipat şi bucuria
comuniunii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Euharistia este o tensiune eshatologica, evidenţiată prin termenii
Noului Testament; deja şi nu încă. Împărăţia lui Dumnezeu care deja este în mijlocul nostru, cere şi o încredinţare a
celor ce nu s-au văzut încă.
Biserica e o taina concomitent cosmică şi escatologică; ea este ,,taina cosmică, fiindcă în lumea aceasta ne
descoperă adevărata lume a lui Dumnezeu, lumea cea dintru început….este taina eshatologică, pentru că lumea cea
dintru început, pe care ea o descoperă, este deja salvată de Hristos, şi în trăirea liturgică şi de rugăciune noi ne

50
IPS Bartolomeu ANANIA Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisa a împărăţiei. O însoţire liturgică pentru
preoţi şi mireni, Ed IBMBOR, Bucureşti, 2005, p.243
51
A se vedea şi Pr. Prof. Dumitru RADU, Taina Sfintei Împărtăşanii, p. 545
52
Pr. Boris RADULEANU, Prefaţa la Alexander Schmemann, Euharistia - Taina împărăţiei, Ed. Bonifaciu,
Bucureşti, 2003, p.11
20

rupem de acel sfârşit pentru care lumea a fost create şi mântuită, ca Dumnezeu sa fie totul în toate” 53. Tainele
Bisericii şi în special Euharistia, constituie, ,, mijlocul prin care se transfigurează creaţia”54.
Înţelegerea transfigurării întregii creaţii, a mântuirii integrale a omului ( trup şi suflet) şi a cosmosului, se
face prin intermediul Euharistiei; aceasta întăreşte conştiinţa că omul e ,, preot” al creaţiei şi, totodată, arată o
transfigurare a elementelor euharistice, care simbolizează toata creaţia. Mântuirea creaţiei, înţeleasă ca transfigurare
a ei, indica şi dimensiunea eshatologica a mântuirii lumii, anticiparea ei încă de aici. Euharistia ne ajută să
pregustăm această mântuire şi s-o extindem la întreaga creaţie.
Tradiţia ortodoxă dă mărturie despre mântuirea întregii creaţii, anticipate eshatologic prin cerul nou şi
pământul nou; ,, un cer nou şi un pământ nou: omul nu este mântuit de trupul său, ci în trupul său; nu este mântuit
de lumea materială, ci împreună cu ea. Pentru ca omul este microcosmos şi mijlocitor al creaţiei, mântuirea sa
presupune, de asemenea, împăcarea şi transfigurarea întregii creaţii, însufleţite şi neînsufleţite, eliberarea sa din
robia stricăciunii şi intrarea în libertatea slavei de a fi ai lui Dumnezeu”..
Taina creştinismului-afirma părintele Stăniloaie - consta în taina materiei transfigurate. Într-adevăr, Învierea
Mântuitorului, episod central în învăţătura creştina, dă dimensiunea centrală a creştinismului; învierea noastră în
Hristos, dobândită cu o înviere a întregii creaţii, prin transfigurarea ei. Învierea nu înseamnă doar o rememorare a
extraordinarului eveniment pascal, ci o prelungire a misterului pascal în viaţa noastră cotidiană, o permanentizare a
conştiinţei pascale care ne face sa renaştem la o noua viaţă.
Din acest punct de vedere, euharistia relevă atât taina materiei transfigurate, cât şi taina renaşterii noastre la o
viaţă în Hristos, ce ne face să ardem în Duhul Sfânt. Convorbirea Mântuitorului cu cei doi ucenici în drum spre
Emaus este elocventă în acest sens; ,, Şi când a stat împreună cu ei, luând El pâinea, a binecuvântat şi frângând , le-
a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi l-au cunoscut ; şi El s-a făcut nevăzut de ei. Şi au zis unul către altul: Oare , nu
ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” ( Luca XXIV,30-31).
Pentru cei care îşi asumă cu adevărat exigenţele creştinismului, transfigurarea este anticipată încă din
existenţa din aceasta lume. Taina vieţii sfinţilor, a acelora care au trăit şi care mai trăiesc printre noi, constă în
aceea că ,, nouă realitate începe să se desluşească în persoana lor. Deja are loc o transformare incipient a
persoanelor lor din slavă în slavă. Ca astfel de sfinţi există, ca o astfel de transformare are loc cu adevărat, este unul
din cele mai elocvente şi palpabile semene ale realităţii superioare transfigurate; realitate care răsare aici şi acum
asupra noastră”55.
Prin euharistie sunt sfinţiţi credincioşii, dar şi lumea întreagă. Euharistia săvârşeşte sfinţirea şi transfigurarea
întregii lumi create: ,,Vinul din struguri şi viile şi pâinea din grâul pământului este transfigurată, devenind Trupul şi
Sângele sau preamărit. Este făgăduinţa ca întreaga natură a biruit moartea. Aşadar, Euharistia arată spre plinirea
viitoare, spre venirea Sa viitoare în slava”56.
Elementele euharistice simbolizează întreaga creaţie, dar creaţia în stare de jertfă, adusă ca ofrandă lui
Dumnezeu: ,,Trupul şi Sângele lui Hristos sunt lumea, creaţia, dar nu lumea şi creaţia în stare de răzvrătire pentru
existenţă autonomă. Sunt existenţa creată ca ofrandă adusă lui Dumnezeu, ca afirmare a mulţumirii adresate iubirii
făcătoare de viaţă a Tatălui. Şi hrana cinei euharistice a Bisericii- pâinea şi vinul- este de asemenea creaţia ca
aducere înainte şi ofrandă lui Dumnezeu, după modelul modului de existenţă sub forma pâinii şi vinului - alimente
ce cuprind şi simbolizează orice hrană sau posibilitate de viaţă a omului - şi o aduce înaintea lui Dumnezeu”.
Epicleza este plinirea lucrării euharistice, ea arătând dimensiunea pnevmatologică a Euharistiei.
Sfânta Liturghie este cadrul transfigurării cosmosului prin oferirea şi prefacerea elementelor euharistice: ,,
pentru a fi prefăcută în Trupul şi Sângele lui Hristos şi a deveni împărtăşire a Împărăţiei Sale, pâinea şi vinul,
hrana, materia, simbolul acestei lumi înseşi şi prin aceasta conţinut al ofrandei noastre pentru Dumnezeu, trebuie
ridicate şi scoase din această lume. Şi numai atunci când Biserica lasă în Euharistie această lume şi se ridică la
masa lui Hristos în Împărăţia sa, se întâmplă ca ea să vadă şi să proclame cu adevărat cerul şi pământul ca pline de
slava Sa şi pe Dumnezeu, Acela Care a umplut cu El Însuşi toate lucrurile”.
Euharistia face posibilă o unificare a credincioşilor în Biserică, dincolo de limitele temporale şi spaţiale şi,
totodată, ne fereşte de raţionalizarea misterului euharistic. ,,O înţelegere eronată poate să apară atunci când
53
Alexander SCHMEMANN, Euharistia…,p.41
54
Pr. Prof. dr. Dumitru POPESCU, Ortodoxie şi contemporaneitate, Ed Diogene, Bucureşti, 1996, p. 96 apud Pr.
Dr Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a
Patriarhiei Romane, Bucureşti,2008
55
Nicolae ARSENIEV, Descoperirea vieţii veşnice, Ed. Credinţa noastră, Bucureşti, 1991, p.101 apud Pr. Dr
Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei
Romane, Bucureşti,2008
56
Idem
21

cercetăm Euharistia într-un mod analitic, cu alte cuvinte, atunci când presupunem, pe de o parte poporul lui
Dumnezeu şi, pe de alta parte, pe Hristos şi admitem între ei şi o distanţă în timp. În realitate, o atare distant în timp
şi o separare spaţială nu există. O distanţă în timp, de fapt, nu există , pentru că Hristos este întotdeauna cu noi,
pentru că El este prezent personal în Duhul Sfânt”.
Astfel , unitatea trăită în Euharistie este posibilă prin înţelegerea Sfintei Împărtăşanii ca un act eclesial.
Prin faptul că elementele euharistice simbolizează întreaga creaţie se descoperă Euharistia ca taină cosmică.
Recapitularea creaţiei în Hristos e interesant prezentată de Sfântul Irineu prin faptul ca Hristos e răspândit în
univers sub forma de cruce, în cele patru direcţii. Textul armenesc foloseşte cuvântul nosa, care tradus prin
dimensiuni, dar mai degraba el ,, desemnează lucrurile dipuse şi ordonate de Hristos”.
Dumnezeiasca Euharistie are o semnificaţie cosmică, ea reprezintă ,, realitatea ultimă, ţelul celor ce sunt,
scopul vieţii de pe pământ şi conţinutul vieţii cereşti, transfigurarea istoriei. Timpul Euharistiei unifică trecutul,
prezentul şi viitorul, manifestă şi activează în mod real veşnicia în realitatea cotidiană. Spaţiul Euharistiei e spaţiul
Împărăţiei, patria reală a creştinilor”. Prin Euharistie timpul este câştigat, cucerit şi devine un prezent luminos ce
luminează, încălzeşte şi sufletele noastre.
Despre cateheză şi mulţumire Sfântul Nicolae Cabasila, în tâlcuirea pe care o face Sfintei
Liturghii21, arată că săvârşirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul
şi Sângele Domnului iar ca scop sfinţirea credincioşilor. Sfinţirea se împlineşte prin împărtăşirea cu
Sfintele Taine, raţiunea de a fi a întregii slujbe care este o înălţare continuă spre acest moment
suprem. Rugăciunile, cântările, citirile din Sfânta Scriptură, toate rânduielile Liturghiei, sunt
mijloace care ne pregătesc pentru sfinţirea prin împărtăşire având însă şi ele putere de a ne sfinţi
prin întâlnirea cu Dumnezeu pe care o mijlocesc şi prin aspectul lor catehetic: ne întorc gândul
către Dumnezeu, ne învaţă bunătatea şi iubirea Lui de oameni dar şi dreptatea şi judecata Lui
sădind în sufletele noastre iubirea şi frica de Dumnezeu şi făcându-ne mai zeloşi întru păzirea
poruncilor Sale. Cateheza se împlineşte în Euharistie luând în cea de a doua parte a Liturghiei forma
de mulţumire şi culminând în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului prin care ne sfinţim. De
aceea, pe bună dreptate, se poate spune că Sfânta Liturghie este o „structură cateheticeuharistică şi
sfinţitoare”22. Liturghia în ansamblul ei este cateheză şi mulţumire, în ea suntem educaţi spre
mântuire şi sfinţiţi de Duhul Sfânt într-o atmosferă de mulţumire, în prima ei parte, Liturghia
catehumenilor, predominând aspectul catehetic iar în cea de a doua, Liturghia credincioşilor, cel
euharistic, mulţumitor. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie este o cateheză desăvârşită, tipul oricărei
cateheze care nu trebuie doar să transmită o credinţă exactă ci să introducă într-o credinţă vie
punându-ne într-o relaţie directă, de comuniune, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi membri ai Bisericii. Prin
caracterul ei comunitar Sfânta Liturghie face să fie trăită intens taina comuniunii ecleziale şi, prin
aceasta, cea a Împărăţiei lui Dumnezeu pe care o anunţă şi o anticipează. Analiza Liturghiei ne
descoperă cum aceasta „cu o artă desăvârşită iniţiază treptat, trezeşte atenţia, stimulează toate
capacităţile minţii omeneşti si o face să se cutremure în faţa Tainelor“23. Dar Sfânta Liturghie, ca de
altfel întreg cultul ortodox nu se adresează numai minţii. Toate simţurile trupeşti sunt antrenate:
văzului i se adresează icoanele şi gesturile liturgice, auzului cântarea, rugăciunile şi predica,
mirosului tămâia, pipăitului toate lucrurile sfinte din locaşul bisericii care sunt atinse cu evlavie,
gustului Însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul…” (Ps.
33,8). Întreaga fiinţă a omului, mintea, inima şi trupul, este atrasă în slăvirea lui Dumnezeu,
Liturghia conducândune la întâlnirea cu Dumnezeu şi cunoaşterea Lui. Structura euharistică a
slujbei esenţiale prin care Biserica se împlineşte scoate în evidenţă importanţa mulţumirii şi ne
învaţă să fim mulţumitori (Col. 3,15; Evr. 12,18). În Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie cateheza se
împlineşte în mulţumire pentru că mulţumirea este dovada cunoaşterii lui Dumnezeu, a cunoaşterii
Lui existenţiale care înseamnă întâlnire, comuniune şi unitate cu El. Mulţumirea este singurul
răspuns deplin şi real al omului la darurile lui Dumnezeu: creaţia, răscumpărarea şi Împărăţia24. În
faţa a tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi, a darurilor pe care le revarsă peste noi şi, mai ales, a
jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu prin care ne-a deschis porţile raiului, nu putem fi decât
mulţumitori. „Într-adevăr suntem datori să mulţumim, remarcă Sfântul Chiril al Ierusalimului,
pentru că ne-a chemat la un har atât de mare deşi eram nevrednici, pentru că s-a împăcat cu noi
22

deşi Îi eram vrăjmaşi (Romani 5, 10), pentru că am fost învredniciţi de înfierea Duhului (Romani 8,
15)”25. Sfântul Apostol Pavel arată că omul restaurat în Iisus Hristos, omul cel nou care „se
înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 15), este mulţumitor
(Coloseni 3, 15). Faptul de a fi mulţumitor este plinătatea cunoaşterii lui Dumnezeu căci cel ce L-a
cunoscut pe Dumnezeu nu poate fi decât mulţumitor. Mulţumirea faţă de Dumnezeu, care izvorăşte
din cunoaşterea Lui, este trăirea raiului, este starea celor care au fost făcuţi părtaşi Împărăţiei lui
Dumnezeu. Prin mulţumirea faţă de Dumnezeu se restabileşte şi cunoaşterea integrală a lumii,
recunoaşterea acesteia ca lume a lui Dumnezeu, ca darul iubirii Lui, ca chemarea de a cunoaşte în
toate pe Dumnezeu, de a fi în comuniune cu El prin toate26. Mulţumirea fiind împlinirea cunoaşterii
este şi împlinirea libertăţii celei adevărate pe care ne-o dă cunoaşterea adevărului: „Şi veţi cunoaşte
adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Cel care L-a cunoscut pe Dumnezeu acela îi
mulţumeşte, iar cel care îi mulţumeşte lui Dumnezeu este liber. Mulţumirea este starea omului
desăvârşit care s-a îmbrăcat întru dragoste şi în inima căruia stăpâneşte pacea lui Iisus Hristos
(Coloseni 3, 14- 15). De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă ca „orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul,
toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” (Coloseni

Cu toate că întreaga Sfântă Liturghie are un profund sens catehetic, în prima ei parte,
Liturghia catehumenilor sau a Cuvântului, aspectul catehetic este în prim plan, în primul
rând prin citirile din Apostol şi Evanghelie şi explicarea lor în predică. Dar fragmentele
citite din Sfânta Scriptură nu sunt propuse doar ca simple teme de meditaţie ci
reprezintă întâlnirea directă, în rugăciune, cu Cuvântul lui Dumnezeu. Citirea recitativă a
Evangheliei şi Apostolului ca şi plasarea acestora în contextul cântării Aliluia şi a
trisaghionului ne arată modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în Biserică venind
nu pur şi simplu din trecut ca o carte şi un canon fixat ci mai ales din realitatea
eshatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu33. Înainte de fiecare citire întâistătătorul slujbei
dăruieşte adunării pacea lui Iisus Hristos rostind: „Pace tuturor!”. Aceasta este o
rugăciune ca pacea lui Iisus Hristos să se sălăşluiască în sufletele celor prezenţi pentru
ca acestea să devină ogor roditor pentru sămânţa cuvântului (Matei 13, 23). Înainte de
citirea Evangheliei protosul rosteşte o rugăciune care este o adevărată epicleză
scripturistică în care cerem prefacerea tainică a Scripturii în Cuvântul lui Dumnezeu care
se dă ca hrană 34, iar credincioşii, atât înainte cât şi după citirea Evangheliei, salută cu
bucurie prezenţa lui Iisus Hristos, care vine să ne înveţe şi să ni se împărtăşească prin
cuvintele Sale, exclamând „Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie!” Dacă Liturghia catehumenilor
are un sens predominant catehetic, Liturghia credincioşilor (euharistică) este o
actualizare a Cinei celei de Taină având în centru prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi
Sângele Domnului şi împărtăşirea cu acestea. Dar catehizarea nu încetează. Principalele
momente cu semnificaţie catehetică sunt rostirea Crezului şi a anaforalei liturgice.
Crezul niceo-constantinopolitan, sinteza dogmelor credinţei noastre, este rostit în
contextul Sfintei Liturghii atât ca o mărturisire de credinţă cât şi ca o proclamare a
credinţei, prilej pentru toţi de a învăţa dreapta credinţă. Anaforaua este rugăciunea
centrală a slujbei prin care se aduce Sfânta Jertfă împlinindu-se obiectul Sfintei Liturghii
şi anume prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup şi Sânge în scopul sfinţirii
credincioşilor37. În anafora rugăciunea ia forma mulţumirii adusă de către Biserică lui
Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, mulţumire care izvorăşte din contemplarea
tainei lui Dumnezeu şi a iconomiei Sale mântuitoare. În vechime anaforaua era rostită cu
voce tare, în auzul tuturor, fapt care face ca textul ei să aibă un pronunţat caracter
catehetic, fiind o adevărată mărturisire de credinţă ortodoxă exprimată sub formă de
mulţumire. Prin citirea ei cu voce tare la fiecare Liturghie se susţinea cunoştinţa tuturor
credincioşilor în cele ale credinţei. Ei se rugau învăţând dreapta credinţă, învăţând să fie
23

mulţumitori faţă de Dumnezeu. Începând cu cele mai vechi anaforale cunoscute se poate
stabili un paralelism riguros între acestea şi simbolurile de credinţă rostite la Botez38.
Acest paralelism este valabil şi în ceea ce priveşte anaforalele Sfinţilor Ioan Gură de Aur
şi Vasile cel Mare pe de o parte şi crezul niceoconstantinopolitan pe de altă parte.
Introducerea rostirii Simbolului de credinţă în Liturghie şi generalizarea practicii rostirii
anaforalei în taină a făcut ca funcţia pedagogică explicită a anaforalei să fie transferată în
mod spontan asupra Însă funcţia catehetică a Liturghiei credincioşilor nu se reduce la
simbolul de credinţă şi la anafora, toate celelalte rugăciuni şi ritualuri având şi un sens
catehetic. Intrarea mare, care cuprinde o serie de ritualuri de pregătire duhovnicească a
slujitorilor şi credincioşilor şi de pregătire materială a altarului şi a darurilor pentru
aducerea sfintei jertfe, este actul jertfelnic al Bisericii de a-I oferi lui Dumnezeu ofranda
vieţii noastre şi, în acelaşi timp, participare la jertfa lui Iisus Hristos. Imnul heruvimic ne
pregăteşte pentru întreaga Sfântă Liturghie a credincioşilor atrăgându-ne atenţia asupra
privilegiului înfricoşător de a participa la aceasta alături de puterile îngereşti şi
închipuind tainic pe heruvimi. Scopul acestei participări este primirea lui Iisus Hristos,
Împăratul tuturor, prin împărtăşire, pentru a ne face vrednici de aceasta fiind nevoie să
lepădăm toată grija lumească. Rugăciunile pentru credincioşi şi rugăciunea din timpul
Heruvicului ne învaţă că la Sfânta Liturghie slujesc atât clericii cât şi credincioşii, fiecare
în rândul treptei sale, dar adevăratul săvârşitor al slujbei este Iisus Hristos. Preotul, ca
cel „îmbrăcat cu harul preoţiei”, are o răspundere personală deosebită pentru plinătatea
vieţii bisericeşti şi, de aceea, trebuie să caute să se ridice la înălţimea slujirii sale pentru
că numai hirotonia nu îl face în mod automat un slujitor vrednic. Prin pomenirea
diferitelor categorii de credincioşi, în timpul procesiunii cu Cinstitele Daruri, dobândim
conştiinţa sobornicităţii Bisericii, rugându-ne ca toţi să primească darul vieţii veşnice.
Ectenia cererilor, după ce îndeamnă poporul din biserică să se asocieze rugăciunii
punerii înainte a darurilor rostită de către protos în altar, continuă cu cererile pentru
popor învăţându-ne să lepădăm păcatul şi să căutăm mai întâi pocăinţa pentru ca să
putem da un răspuns bun la înfricoşătoarea judecată. Îndemnul diaconului „Să ne iubim
unii pe alţii ca întrun gând să mărturisim!” şi răspunsul „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul
Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită” scoate în evidenţă faptul că iubirea dintre
noi este premiza mărturisirii credinţei în Sfânta Treime şi, chiar mai mult, însăşi această
iubire este o mărturisire de credinţă în Sfânta Treime, structura supremei iubiri.
simbolului de credinţă39 .
Prin urmare, întreaga rânduială a slujbei ne descoperă faptul că Sfânta Liturghie este
împlinirea pregătirii pentru Dumnezeiasca Euharistie iar Sfânta Euharistie este pogeul,
punctul culminant şi raţiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Cu alte cuvinte, Sfânta Liturghie
este o lucrare comună a întregii Biserici, o împreună înaintare spre unirea cu Iisus
Hristos. De aceea orice manifestare a evlaviei individuale care face abstracţie de slujbă
(citirea unor rugăciuni, îngenunchieri etc.) sunt total nepotrivite. Împărtăşirea
credincioşilor în afara sfintei Liturghii ori catehizarea lor în afara Bisericii sunt nişte
excepţii care nu se aplică decât în cazul bolnavilor. În restul cazurilor este o îndepărtare
de la sensul autentic al slujbei. Participarea la Sfânta Liturghie se încununează, se
împlineşte şi se desăvârşeşte prin Împărtăşire. O Liturghie la care nu se cuminecă decât
clericii îşi atinge doar în mică măsură scopul. De aceea idealul spre care trebuie să
tindem este ca cei care participă la slujbă, având pregătirea potrivită, să se şi
împărtăşească.
24

CONCLUZII

Putem observa asadar pe baza temeiurilor scripturistice si raspandirii in toata lumea crestina
ca euharistia este indisolubil legata de fiinta Bisericii pe care o defineste. Ea se face ,, spre
pomenirea” Mantuitorului inca din timpurile apostolice si post apostolice, marturie stand Sf
Scriptura a Noului Testament si numeroasele scrieri patristice dintre care unele chiar o au ca
tematica centrala. Faptul ca ii era destinat un cult specific de asemenea traspare din aceste izvoare
si timpul savarsirii: ,,in prima zi a saptamanii (Duminica)” o recomanda ca o taina legata
fundamental de fiinta bisericii si nu doar o comemorare a unui eveniment. Euharistia asa cum am
mai afirmat il aduce pe Hristos in reactualizarea lui Hristos intre noi, o reactualizare provenita
dintru nevoie acuta a unei legaturi directe si nemijlocite cu El. Legatura personala cu Hristos si
asadar cu Dumnezeu culmineaza cu unirea in chip tainic prin Euharistie. Aceasta constituie un
mijloc organic de a realiza acesta unitate, mai presus de dezideratele aparute dupa reforma a unei
legaturi. O legatura exterioara, a buzelor si a aderentei voluntare la credinta nu va putea uni
niciodata pe Hristos cu biserica sa.
Modurile savarsirii, in ceea ce priveste cultul bisericii primare sunt departe de a fi uniforme,
insa elementele centrale din cadrul cultului pe care izvoarele patristice ni le ofera se regasesc
integral in cultul bisericii pe tot parcursul istoriei sale. Observam asadar prezenta unor momente
cheie care se repeta in cultul bisericii, aceste putand fi regasite atat in cultul Bisericii Ortodoxe, in
cel al bisericilor necalcedoniene si chiar si in cel al Bisericii Romano-catolice. Diferentele, unele
legate de o predispozitie istorica a unor natiuni, de aspectele geografice care impuneau anumite
particularitati de savarsire, dar si de evolutia ulterioara a cultului in spiritul traditiei, nu pot afecta
unitatea fiintiala a bisericii. Acestea demonstreaza din contra unitatea in diversitate a bisericii,
samanta evangheliei care a rodit diferit in zone diferite, insa este aceiasi samnata si acelasi Hristos
care ii vegheaza cresterea. Cultul raspunde nevoilor omului caruia i se si adreseaza si de aceea nu
este neaparat de dorit existenta unui cult monolit care sa le inlocuiasca pe cele locale (dupa cum s-a
intamplat in Biserica apuseana). In ceea ce priveste fiinta tainei astazi ne aflam in fata a o
multitudine de teorii in legatura cu ceea ce este sau reprezinta aceasta. Privind insa dintr-o
perspectiva istorica si fundamentata patristic si scripturistic observam ca invatatura bisericii din
cele mai vechi timpuri si in toata raspandirea sa geografica este aceea ca in elementele euharistice
este Hristos. Cuvintele instituirii nu sunt intelese nici intr-un mod alegoric si nici intr-unul mistic ci,
asa cum de altfel ne lasa si scriptura sa inlelegem, in sens propriu, al unei prezente reale.
Elementele nu il simbolizeaza pe Hristos, Hristos nu este prezent numai spiritual in Euharistie, iar
elementele euharistice inceteaza sa mai fie in substanta lor paine si vin si devin in mod real Trupul
si Sangele Mantuitorului
Sfânta Euharistie este apogeul, punctul culminant şi raţiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Cu alte
cuvinte, Sfânta Liturghie este o lucrare comună a întregii Biserici, o împreună înaintare spre unirea
cu Iisus Hristos. De aceea orice manifestare a evlaviei individuale care face abstracţie de slujbă
(citirea unor rugăciuni, îngenunchieri etc.) sunt total nepotrivite. Împărtăşirea credincioşilor în
afara sfintei Liturghii ori catehizarea lor în afara Bisericii sunt nişte excepţii care nu se aplică decât
25

în cazul bolnavilor. În restul cazurilor este o îndepărtare de la sensul autentic al slujbei. Participarea
la Sfânta Liturghie se încununează, se împlineşte şi se desăvârşeşte prin Împărtăşire. O Liturghie la
care nu se cuminecă decât clericii îşi atinge doar în mică măsură scopul. De aceea idealul spre care
trebuie să tindem este ca cei care participă la slujbă, având pregătirea potrivită, să se şi
împărtăşească

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE
BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, ED. IBMBOR, BUCURESTI, 2006

CĂRŢI, STUDII, ARTICOLE


*** Teologia Dogmatică şi Simbolică , vol. II, Ed IBMBOR, Bucureşti, 1958
BARONIAN, Arhim. Zareh, Liturghia Bisericii Armene în cadrul celorlalte rituri liturgice
răsăritene (studiu comparativ), teză de doctorat, în ,,Ortodoxia”,anul XXVII (1975), nr. 1
BRANIŞTE, Pr. Prof. Dr., Ene, Liturgica specială, Ed. IBMBOR, Bucureşti, Ediţia a III-a,
Bucureşti, 2001
Idem, Cultul Bisericilor creştine din Orient. Liturghiile riturilor orientale, în ,, Ortodoxia” anul
XVII (1965) nr. 1
Idem, Explicarea Sfintelor Taine de iniţiere, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti,
1990
Idem, Liturghiile catolice în comparaţie cu cele ortodoxe , în ,,Ortodoxia”, anul IX (1957) , nr.
1
Idem, Cultul Bisericilor vechi-catolice în comparaţie cu cel ortodox şi cu cel catolic, în ,,
Ortodoxia”, anul XX ( 1968) , nr. 1
Idem, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, în ,,Ortodoxia”, anul XI (1959),
nr. 4, p. 508
COLIBĂ, Magistrand Mihai I., Cultul Bisericii monofizite copte, în ,,Ortodoxia’, anul XVII (
1965) nr. 3
Idem, Cultul Bisericii Etiopiene , în ,, Ortodoxia”, an XVIII (1966) nr. 3
COLOTELO, Drd Dumitru, Epicleza în Liturghiile răsăritene şi Liturghia catolică de astăzi, în ,,
Studii teologice” anul XXVIII ( 1976) , nr. 1-2
Idem, Mişcarea liturgică în creştinismul apusean, în Studii Teologice , anul XXXVII (1985), nr.
1-2
COSTIN, Magistrand Vasile, Liturghia Sfântului Iacob din ritul sirienilor iacobiţi, în
,,Ortodoxia”, anul XVIII ( 1966) nr.1
26

DAVID, Diac. Prof. Dr. Petre I, Călăuza creştină, Ed. Mitropoliei Ardealului, Arad, 1987
EVDOCHIMOV, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu , traducere de Teodor Baconsky,1994,
Ed. Anastasia
FELMY, Karl Christian, De la Cina cea de Taina la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii
Ortodoxe: un comentariu istoric, Ediţia a II-a, Sibiu, Ed. Deisis, 2008
GHEEVARGHIS, Drd. Diac. Aruppala, Liturghia bisericii Ortodoxe siriene din India în
comparaţie cu Liturghia bizantină , în ,,Ortodoxia”, anul XXII ( 1970) nr. 4
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Ed. IBMBOR, Buc. 1952
ISPAS, Pr. Dr. Gheorghe, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice,
Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucureşti, 2008
NICOLAE, Asist. Nicolae D., Doctrina şi viaţa religioasă a Bisericii copte reflectate în textile ei
liturgice (Rugăciuni şi imne), teză de doctorat , în ,,Ortodoxia “, anul XXVIII ( 1976), nr. 3-4
PETCU, Drd. Sorin I., Ritualul împărtăşirii în riturile liturgice orientale, în ,,Studii Teologice”,
anul XXV (1973), nr. 1-2
Idem, Ritualul împărtăşirii în riturile liturgice apusene, în Studii Teologice, anul XXV (1973),
nr 9-10
POPESCU, Asist Dumitru, Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-