Mircea Zaciu, Jurnal, (1979-1989), vol.

I
Primul volum al Jurnalului scriitorului Mircea Zaciu se deschide cu un Argument în care scriitorul mărturiseşte că încă de la vârsta de 14 ani avea obiceiul de a face însemnări zilnice, dar că nu a reuşit să acopere întotdeauna calendarul deoarece anumite evenimente l-au împiedicat să scrie. Va reuşi să surprindă în notele sale spaţiul real în care a trăit şi viaţa literară contemporană lui. Autorul ne atrage atenţia asupra caracterului subiectiv al lucrării, caracter propriu oricărui jurnal. „N-am scris istoria unei 1 perioade, ci trăirea ei nemijlocită şi, prin urmare, subiectivă” . Autorul s-a simţit atras de viaţa scriitoricească deoarece o considera o formă de salvare, prin intermediul sociabilităţii, în faţa unui regim ce avea la bază încarcerarea şi care va reuşi să destrame orice urmă de rezistenţă intelectuală, acţionând sistematic şi constant în vederea discreditării intelectualilor. Jurnalul lui M. Zaciu va surprinde ultimul deceniu de comunism, perioada 19791989, iar volumul I se opreşte asupra anilor 1979, 1980, 1981, încheindu-se în 4 iunie 1982. Jurnalul abundă în informaţii şi reuşeşte să contureze o imagine a vieţii şi activităţii scriitorului, a intelectualităţii româneşti prin activităţile Uniunii Scriitorilor Români şi a ţării. Prin alegoria numelor folosite de scriitor, de exemplu: reprezentanţii conducerii la nivel local, sunt numiţi „satrapi”, bătrânii scriitori din Uniune „aiatolahi”, „aparatcici”, „Nr.1”, „protocroni”, „Ierbivorul”, Popescu „Dumnezeu” sau ,,Dereul”, „Grobei”, „ciomăgari”, „Persoana”, „ministra/sinistra”, „Suzy” sau „Mamma Leone”, şi prin utilizarea iniţialelor numelui, Jurnalul te poartă cu gândul la celebra alegorie a lui Dimitrie Cantemir Istoria ieroglifică, diferenţele dintre cele două lucrări ţinând de temporalitate şi limbaj, deoarece relatarea uşor alegorică a evenimentelor contemporane lui M. Zaciu este plasată în ultimii zece ani ai regimului comunist şi sunt scrise într-o limbă actuală. Autorul va explica la un moment dat (la p. 197) termenii/numele de „Amidal”, „Ierbivor”, „Teorici”. Pe tot parcursul primului volum din Jurnal vom întâlni diverse note de lectură, impresii zilnice legate de articolele citite de scriitor în presa vremii sau de emisiunile Radio audiate, vom întâlni consemnarea diverselor activităţi zilnice, întâlniri, discuţii, comentarii, amintiri din tinereţe trezite de locurile prin care trece, vizitele din ţară şi din străinătate. Autorul călătoreşte adesea prin ţară deoarece trebuie să participe în diverse oraşe la comemorări, întruniri, sesiuni ştiinţifice sau universitare, dar mai ales la inspecţii. Astfel vor fi consemnate toate inspecţiile efectuate şi locurile pe care le-a vizitat, locuri pe care adesea le găseşte schimbate faţă de amintirile pe care le păstrase din tinereţe. Datorită acestor inspecţii M. Zaciu va reuşi să contureze portretul unei ţări devastate de comunism şi industrializare excesivă şi ineficientă, prezentând fiecare oraş în parte din două perspective: 1) aşa cum l-a păstrat în amintirile sale din tinereţe;

Mircea Zaciu, Argument, în Jurnal (1979-1989), vol.I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1993, p.7

1

2) aşa cum apare acum devastat de morbul comunismului, „curăţat” de orice urmă a unei vieţi cultural-intelectuale române active. Astfel, în şcoli pereţii sunt umpluţi cu lozinci comuniste, iar tablourile scriitorilor celebrii sau reproducerile unor pictori de marcă sunt aruncate în pivniţe. Comuniştii ducând o campanie sigură de generalizare a dispreţului faţă de cultură în general, scriitori şi literatură în special. Activităţile diverşilor scriitori sau oameni de cultură din acea vreme; dezamăgirile unei perioade tulburi; muşamalizări; comentarea unor polemici sau a celor care din dorinţa de a-şi vedea numele peste tot împroaşcă cu noroi pe toată lumea; instalarea treptată, dar sigură a cenzurii excesive; încercările regimului comunist de a lichida cât mai repede „umbra de intelectualitate” ce mai rămăsese; diversele manevre ale acoliţilor regimului şi încercările unor scriitori de a-şi păstra integritatea în paralel cu „trădarea” altora, care pentru a-şi păstra funcţiile recurg la compromisuri sau polemici, în presa vremii, ruşinoase; toate sunt surprinse pe hârtie de mâna scriitorului, care reuşeşte astfel să contureze un tablou viu al acelor ani. De exemplu în 1979 scriitorul a avut probleme din cauza Dicţionarului Scriitorii Români, pe care l-a coordonat, dicţionar care în ciuda valorii sale este criticat pentru că în el nu apar nume de scriitori mediocri, dar aprigi susţinători ai regimului. Astfel, coordonatorii vor rescrie lista scriitorilor din dicţionar menţionând şi scriitorii mediocri, sperând că va fi republicat, dar nici aşa nu e bine deoarece se cer a fi trecuţi şi scriitorii maghiari şi germani, chiar dacă dicţionarul se intitula Scriitori Români. Un exemplu de polemică, tot în acelaşi an: scandalul din jurul romanului Incognito de Eugen Barbu, acuzat de Geo Bogza de plagiat. Scriitorul este adesea atacat în presă, mai ales în „Săptămâna” (E. Barbu), atunci când luptă pentru afirmarea adevărului; de exemplu în 1979 este acuzat de a fi „prins în mafia evree” pentru că a ţinut un discurs în care pleda pentru legalitate şi deontologie în cazul de plagiat a lui E. Barbu; acţiunea de ponegrire este dusă în „Săptămâna” de E. Barbu, apoi de acolitul sau Dan Ciachir. Campanii nedrepte în presă au fost duse împotriva multor persoane, de exemplu în 1981 în „Săptămâna” şi în „România literară” apar articole împotriva lui N. Manolescu sau în 1982 tot „Săptămâna” şi în „Luceafărul” se încerca discreditarea marilor critici printre care E. Lovinescu; M. Zaciu observă că încet, dar sigur, lista revistelor la care mai poţi publica ceva se micşorează, peste tot articolele sunt tăiate, cenzurate sau schimbate, în cazul în care sunt publicate. Libertatea expresiei este încălcată. Jurnalul va prezenta şi viaţa cultural-literară din Cluj şi Bucureşti şi jocurile de culise din cele două oraşe. Ca universitar clujean M. Zaciu va prezenta activităţile intelectualităţii clujene, activitatea revistei „Echinox” şi a celor ce se ocupau de ea, dar şi eforturile „Dereului” de a sabota această revistă şi de a o desfiinţa. În acelaşi timp va contura şi imaginea Clujului în diverse anotimpuri. Ca membru al Uniunii Scriitorilor va prezenta Bucureştiul şi activităţile Uniunii. Astfel, sunt consemnate: şedinţele de Consiliu; audienţe la conducerea statului, de exemplu audienţa din 13 octombrie 1980 în urma căreia au fost schimbaţi mulţi membri ai Uniunii, încălcându-se ideea democratică
2

a alegerilor pe criterii de valoare, selecţie, opţiune liberă şi statutul Uniunii; sau audienţa din 13 martie 1981 care prevestea evenimente negative; sunt prezentate, de asemenea şedinţe ale Uniunii, propuneri de proiecte, colocvii, diverse uneltiri şi planuri legate de Conferinţa pe ţară a Uniunii din iulie 1981; Conferinţa propriu-zisă şi impunerea de „sus” a noului birou; campania voalată de dezvoltare a Uniunii Scriitorilor şi a revistelor ei; apar consemnate în Jurnal şi diverse articole/pamflete ce au iscat conflicte, de exemplu: pamfletul lui Fănuş Neagu la adresa lui Geo Bogza, conflicte în aşa fel aranjate încât să discrediteze Uniunea. O „degringoladă” cum o numea M. Zaciu ce avea ca scop desfiinţarea Uniunii datorită caracterului democratic al şedinţelor. Tot pentru a sabota cultura şi intelectualitatea română conducerea reduce/taie onorariile în acest sector, cere creşterea procentului de cărţi de ştiinţă şi tehnică în detrimentul celor literare; încearcă o „rentabilizare” a domeniului cultural. Apar tot mai multe „mutilări” ale lucrărilor unor scriitori, operate de diverşi acoliţi ai regimului. În 22 decembrie 1980 a avut loc festivitatea de decernare a premiilor pentru anul 1979, eveniment ce-i permite autorului Jurnalului să constate apatia generală ce a cuprins locuitorii Bucureştiului şi scriitorii, apatie ce se va transforma mai apoi în frică. Faza represivă pregătită bine din ’80 se concretizează în 1981 când Uniunea nu mai poate alege, în mod democratic nimic, acum orice proiect trece mai întâi pe la forurile superioare. Se creează noi coaliţii şi grupări în funcţie de interese, între scriitori. Tot mai mulţi scriitori, însuşi autorul, sunt puşi sub observaţie, ascultaţi, urmăriţi şi cercetaţi mereu. M. Zaciu constată că scrisorile îi ajung cu o lună sau mai mult întârziere sau deloc. Consemnează, astfel, starea de sufocare pe care o simte scriitorul ce e constrâns să spună jumătăţi de adevăr sau să-şi reprime părerile; starea de opresiune, de ameninţare, de tensiune. Scriitorii plecaţi în străinătate sunt discreditaţi, iar cărţile lor interzise. Se pune chiar problema desfiinţării Academiei sau a metamorfozării ei şi a desfiinţării Teatrului Naţional, transformat în Sala „Cântării României”. Alături de aceste evenimente M Zaciu prezintă şi diverşi scriitori tineri sau bătrâni, familii de scriitori (fam. Rebreanu), interioare de case, piese de teatru, expoziţii, vizionări de filme, concerte, scandaluri de la diverse reviste (ex. „Luceafărul” – numirea lui Dan Fruntelată ca redactor-şef), înmormântări, de exemplu moartea şi zvonurile ce au circulat în legătură cu M. Preda şi funeraliile scriitorului, vizite la diverşi prieteni şi discuţii cu aceştia, întâlniri cu pictori, sculptori (ex: Mihail Caranica). Situaţia e din ce în ce mai sumbră nu doar în plan cultural, dar şi în plan social: alimentele importante lipsesc, apar cozile interminabile, în ţară şi în toate instituţiile ţării domneşte o mizerie de nedescris: în şcoli păduchi, în spitale infecţii, şobolani; alimentele sunt suprimate; cozi nocturne la benzină; de la 8 seara în Bucureşti şi apoi treptat în ţară se ia curentul; toate se scumpesc, multe alimente dispar şi de pe cartelă; se sistează importul de medicamente; graniţele se închid; pâinea este raţionalizată. Probleme mari în toate sectoarele societăţii, totul este controlat de sus. Conducerea face eforturi să ascundă şi să muşamalizeze actele de delincvenţă, de altfel vizibile. Pe străzi, în aproape toate oraşele ţării au loc acte de violenţă noaptea, multe persoane sunt
3

brutalizate şi arestate de miliţie sau de securitate care devine din ce în ce mai dură. Adriana, fiica scriitorului, îi va povesti cum în universităţi studenţii străini primesc note mari deoarece fac profesorilor diverse cadouri, alimente sau produse ce nu se mai găsesc în comerţ, iar scriitorul va nota totul în jurnalul său. La un moment dat va constata că cineva pătrunde ilegal în biroul lui şi-i verifică arhiva Dicţionarului (îl bănuieşte pe ,,Gogol” – secretarul unei societăţi filologice). În urma unui reportaj maghiar despre situaţia din România sunt interzise orice legături cu scriitorii maghiari. În acelaşi timp scriitorul va nota şi scandalurile ce au dus la schimbarea unor membrii ai conducerii, de exemplu: scandalul iscat de descoperirea unor practicanţi de yoga şi meditaţie şi aflarea unor nume importante implicate, astfel că o serie de cărţi au fost interzise pentru că în conţinutul lor sau pe copertă apăreau diverse cuvinte sau imagini considerate simboluri ezoterice, cum ar fi „măr”, „lumânare” etc. Şi acest scandal va fi folosit pentru discreditarea intelectualilor. În Jurnalul său, M. Zaciu va comenta şi va consemna şi evenimentele importante ce se petrec peste graniţele ţării şi implicaţiile lor în situaţia internă, de exemplu: expansiunea Rusiei văzută din ţară, cutremurul din Iugoslavia – 1980, resimţit de scriitor la Timişoara unde urma să ţină o conferinţă cu titlul Arghezi, sau arta de a muri. Alte evenimente externe: criza din Polonia, războiul irano-irakian şi suprimarea aprovizionării cu petrol ce va avea ca şi cauze imediate legile de reduceri, de exemplu: reducerea veniturilor în cultură, declararea averilor etc. Alte evenimente externe: cutremurul din Grecia – 1981, atentatul împotriva lui Reagan (30 martie 1981), atentatul din Polonia împotriva Papei (14 mai 1981) etc. Nu uită să noteze, chiar dacă fugar şi rar, informaţii despre familia sa: moartea mamei şi amprenta pe care o lasă în sufletul scriitorului, boala tatălui, realizările fiului Radu, care la nici 18 ani contribuie la dezvoltarea matematicii româneşti, reuşitele Adrianei care este studentă la medicină, vizitarea rudelor şi a locurilor natale sau a satului de unde era originară mama scriitorului (Terebeşti). Sunt consemnate şi vizitele în străinătate şi conferinţele ţinute peste graniţele ţării, de exemplu vizita în Danemarca (1980) (va nota conferinţele, prietenii întâlniţi, locurile vizitate, discuţiile purtate), sau conferinţele de la Koln. Nu uită să-şi noteze şi proiectele literare la care lucrează, de exemplu: eseul „Ars moriendi” la scriitorii români, volumul Ceasuri de seară cu Agârbiceanu şi bineînţeles Dicţionarul care în 1982 va primi numele de O mie de scriitori români. Jurnalul abundă în concluzii realiste, cum e cea din 21 martie 1979: „Lumea e mereu în derivă” sau în ceea ce priveşte soarta scriitorului contemporan autorului, spre deosebire de scriitorul interbelic: „Un scriitor interbelic putea să-şi afirme personalitatea plenar. El are o biografie în care se află tot ce a reuşit să exprime prin voinţa şi forţa sa: a scris operele pe care le voia, a editat şi condus reviste, a format grupări, a avut un cenaclu sau a aderat la unul etc. În etapa actuală scriitorul nu are biografia pe care – virtual – ar fi putut să şi-o construiască, fiindcă nu mai depinde doar de libera lui afirmare, cât de o sumedenie de factori externi, uneori total arbitrari. Astfel, simpla
4

constatare că un scriitor de azi nu poate scoate o revistă, nu poate ţine un cenaclu, nu poate institui un premiu literar, nu poate lăsa post-mortem o fundaţie, uneori nu poate edita o carte […], toate acestea falsifică personalitatea şi, în perspectivă istorică, îi creează o biografie alta decât singur şi-ar fi putut determina. Lovinescu n-ar fi putut 1 exista azi” . Dacă anul 1981 se încheia cu următoarea concluzie: „Sfârşitul lui ’81. Sfârşitul unei iluzii ”2, volumul I se încheie în 4 iunie 1982 sub auspiciile cugetărilor lui Sorana Ţopa, cugetări trimise autorului: „ Şi în final aceste rânduri: << Din păcate, în fiinţa noastră aşa-zis etnică există un virus al slăbiciunii, cu rădăcini foarte adânc încrâncenate în timp şi memorie (acelaşi lucru de altfel), ca să putem rezista şi să facem cu spiritul la ceea ce este, la ceea ce suntem de fapt şi nu la ceea ce am dori sau visăm să devenim cândva >>”3. Nadia Vesa

M. Zaciu, op. cit., p.66 Ibidem, p.313 3 Ibidem, p. 393
2

5

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful