You are on page 1of 20

Cuvânt către slujitori

De câte ori m-aștern ca să frământ Cuvântul Mă uit la mine și L-al meu Învățător

Și mă-nfior când mă gândesc că Sfântul

Se poate folosi de mine ca ulcior.

Mă copleșesc talentele și zelul

Atâtor slujitori giganți și renumiți

Și ce-aș putea să fac pe lângă alții

Atâția căutați și proslăviți?

Când mă gândesc ce mare e ogorul

La

vremea care-i pe sfârșit

vrea ca să-mi lucrez postata

Necondiționat, nelăudat și mulțumit.

De-ar fi ca să se zică despre alții Minuni și semne ce le-au săvârșit, Eu am să fiu departe de aceștia, Dar pot să spun cu-adevărat că Te-am iubit.

De-aceea aș fi vrut ca truda

Să fie-ncununată de succes,

Nu pentru laurii ce lumea ni-i așterne,

Ci doar să-ți dovedesc că Te iubesc.

Iar într-o zi, când voi ajunge-acasă Cu ochii plânși, genunchi slăbănogiți, S-aud o voce blândă și duioasă:

“De când te-aștept, copilul meu trudit!”

Nelu Dobra

C u p r i n s

3

Editorial

 

„Aparate de măsură“ pentru mândrie – Editorii

4

Închinători în duh şi în adevăr

 

Evanghelia care convinge – Simion Buzduga

6

Doctrine biblice

 

Omul și plăcerile lui – Iosif Anca

10

Statutul moral și spiritual al creștinului

 

Mustrarea – Dan Cristian

12

Carte în serial

 

În bezna lui Irod – Iurii Sergheevici Graciov; traducere de Veaceslav Croitoru

18

Experințe

 

Mărturii – V.P.

Fondurile necesare editării şi distribuirii re- vistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din donaţii din
Fondurile necesare editării şi distribuirii re-
vistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din
donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să
sprijine această lucrare pot depune bani în contul
Asociaţiei Creştine de caritate Gosen, deschis
la BCR Arad, având codul IBAN: RO 62RNCB 0015
0303 1877 0001.
Vă mulţumim în Numele Domnului Isus!
Colectivul redacţiei
ISSN: 1841-1185

Editorial

„Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l înalţe spre biruinţa adevărului” (Psalmul 60:4)

„aparate de măsură“ pentru mândrie

În vremea de acum, beneficiem de diverse aparate de măsură și de control. Ce-ar fi dacă s-ar afla că s-au inventat aparate de detecție și de măsură pentru mândrie. Și totuși, Dumnezeu ne pune la dispoziție mijloacele Lui pentru a ne verifica cu atenție și în acest domeniu. Dacă, pentru sănătatea trupului nostru, periodic efectuăm anumite analize, cu atât mai mult, pentru sănătatea duhovnicească, se impune determinarea gradului de smerenie din noi. Cu toți știm că multe din necazurile noastre se datorează acestui păcat (Proverbe 30:32b). De asemenea, multe binecuvântări putem pierde în viață, deoarece nu ne dovedim vrednicia prin smerenie (Matei 11:25-26). Una din principalele metode de a ne măsura mândria este modul în care ne dorim aprecierea și laudele celorlalți. Există pericolul ca motivația pentru multe din faptele noastre să nu fie una corectă. Cărturarii și farisei practicau anumite lucruri, ca să fie văzuți de oameni (Matei 23:5). Nu doar că prin aceasta adesea suntem manipulați (Luca 20:20-23; Proverbe 19:6; 29:5), dar trebuie să ținem cont de faptul că aprecierile oamenilor nu sunt întotdeauna juste. Ceea ce contează cu adevărat, e părerea lui Dumnezeu despre noi (1 Corinteni 4:3-4). Pe deasupra, Dumnezeu apreciază valori pe care oamenii, în general, nu le consideră valori (Matei 20:26-27; Luca 16:15). Dorința de a ocupa o anumită poziție sau alte dorințe asemănătoare (1 Samuel 15:30; Fapte 8:19) denotă că picioarele noastre calcă pe calea celor mândri. Probabil, datorită acestui lucru, se cerea ca un episcop să nu fie „întors de curând”, ca să nu se îngâmfe (1 Timotei 3:6). O altă metodă de a ne verifica mândria este modul în care îi privim pe ceilalți și modul în care ne comparăm cu ei. Trebuie să pricepem că nu suntem superiori altora. Apostolul Pavel întreba: „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?

(1 Corinteni 4:7) Acest adevăr l-a înțeles și Daniel când a mărturisit în fața împăratului Nebucadnețar că „dacă mi s-a descoperit taina aceasta, nu înseamnă că este în mine o înţelepciune mai mare decât a tuturor celor vii” (Daniel 2:30). Alții, precum Petru (Fapte 3:12) sau David (1 Cronici 29:14) au recunoscut că nu voința și puterea lor i-au ajutat să realizeze lucrurile care le-au făcut, ci Dumnezeu. Adoptând o atitudine de nesupune sau fiindu-ne greu să ascultăm de cei care ne conduc, ne poate conduce la ideea că purtăm această boală spirituală (Deuteronom 17:12; 1 Samuel 15:17, 22-23). Lipsa precauției și a fricii cu conotații pozitive (Proverbe 14:16), poate fi o altă dovadă că ne îndreptăm spre cădere, datorită mândriei. Tot datorită mândriei unii nu pot să tacă atunci când trebuie și se prind în capcana proprilor cuvinte (Psalmul 59:12; Proverbe 14:3). Interesant este că Dumnezeu ne oferă „măsuri de siguranță” pentru a ne ajuta să nu cădem. Astfel, purtăm „comori” în „vase de lut”, ca să se vadă că „această putere nemaipomenită” e de la Dumnezeu și „nu de la noi” (2 Corinteni 4:7) Tot din acest motiv, Pavel, în urma descoperirilor avute, a purtat un țepuș în trup (2 Corinteni 12:7-9). Elisei, cu toate că a vindecat pe alții, a murit bolnav, dovedindu-se astfel că puterea de vindecare nu-i aparținea lui ci lui Dumnezeu (2 Împărați 13:14). Moise, cu toate că Dumnezeu îi vorbea „gură către gură”, nu avea o vorbire ușoară, iar limba îi era încurcată (Numeri 12:8; Exodul 4:10). Dacă vom fi sinceri și vom dorii cu orice preț să ne cunoaștem propria stare, Dumnezeu e gata să ne descopere și alte metode de detecție ale acestei boli. Important este, nu doar să recunoștem că avem nevoie de o schimbare ci și să plătim prețul ei! Dumnezeu să ne ajute!

Editorii

3

Închinători în duh şi-n adevăr

fiindcă „

astfel de închinători doreşte şi Tatăl!”

(Ioan 4:23b)

evanghelia care convinge

4

Bucuria mântuirii – împărtășită celor nemântuiți

i. marea însărcinare În baza autorității conform căreia toată puterea I-a fost dată în cer și pe pământ (Matei 28:18), Domnul Isus a dat marea poruncă urmașilor Săi să vestească Evanghelia în toată lumea. Numită și Marea însărcinare, aceasta trebuie îndeplinită de fiecare dintre noi: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i sa păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Mat. 28:19, 20). O mărturie care convinge are la bază o relație izvorâtă dintr-o inimă plină de dragoste. Puterea Duhului Sfânt coborâtă peste noi, ne califică să fim martori și să depunem mărturie în Ierusalim (familiei noastre), în Iudeea (rudelor noastre și vecinilor noștri), în Samaria (tuturor celor nemântuiți) și până la marginile pământului (Faptele Apostolilor 1:8). Acesta a fost și este ogorul lucrătorilor Evangheliei din toate veacurile. Autorizarea lucrătorilor se manifestă pe trei nivele. Primul nivel îl reprezintă chemarea (Matei 10:1), al doilea echiparea (Faptele Apostolilor 1:8), iar al treilea trimiterea (Matei 28:19,20; Luca 9:1-6; Isaia 61:1-3). Scopul însărcinării este împărtășirea Evanghelia celor nemântuiți, îndeplinindu-se astfel porunca Domnului Isus. Cei care vor răspunde chemării devin urmași ai Săi. Aceștia preiau ștafeta lucrării Sale profețite, (Isaia 61:1-3): propăvăduiesc Evanghelia, vestesc eliberarea din robia păcatului, vindecă pe cei cu inima zdrobită, salvează prinșii de război și mângâie pe cei întristați. Porunca Sa conține o anumită ordine: ucenicizarea, botezul și învățarea.

ii. ucenicizarea Această etapă presupune folosirea unor metode care să ne apropie de oameni, pentru a le câștiga încrederea și a-i conduce la Domnul Isus. Un creștin pătruns de bucuria mântuirii are rezultate: „Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale, și sprijinește-mă cu un duh de bunăvoință! Atunci

voi învăța căile Tale pe cei ce le calcă, și păcătoșii se vor întoarce la Tine. (Psalmi 51:12,13) 1. Metodele de relaționare biblică Metodele folosite vor viza, în primul rând, câștigarea încrederii celui evanghelizat în lucrarea pe care o desfășoară evanghelistul. În primul rând, Domnul Isus pentru a câștiga încrederea oamenilor, s-a apropiat de oameni, stabilind cu ei relații (Luca 19:5; 18:40,43). Împrietenirea cu ei trebuie să înceapă cu rugăciune și cu ajutorul Duhului Sfânt care este deschizător de subiecte și de căi spre inimile oamenilor. Noi trebuie să vorbim inimii. În al doilea rând, Domnul Isus a simțit împreună cu oamenii (Marcu 8:1-3; 9:21-24; Ioan 9:1). Interesul sincer îl dovedim prin compasiune. Mai întâi trebuie să identificăm nevoile, problemele, necazurile cu care se confruntă, pentru a ne putea manifesta empatia față de situațiile nefericite pe care le traversează. În al treilea rând, Domnul Isus a slujit oamenilor, nu doar Și-a manifestat compasiunea. El a trecut degrabă la pasul următor – cel al slujirii. Astfel, i-a hrănit pe cei flămânzi, i-a vindecat pe cei bolnavi și nu a respins pe nimeni din cei ce au venit la El. O abordare cu tact, nu va ridica bariere. Iată câteva recomandări:

- să evităm atacurile asupra unor crezuri specifice, confesionale sau tradiționale;

- oamenii trebuie convinși că scopul nu este unul

egoist care urmărește umplerea băncilor din adunările noastre, ci mântuirea sufletelor lor;

- preocuparea noastră față de salvarea sufletelor

nu va fi doar una declarativă, ci una motivată de dorința sinceră ca oamenii să fie conduși la Hristos și la cunoașterea Sfintei Scripturi; - să evităm prezentarea crezului nostru specific confesional, deoarece oamenii trebuie să-L primească pe Isus Hristos ca Mântuitor și Domn;

- ținuta vestimentară trebuie să fie una adecvată

lucrării pe care o desfășurăm;

- absența bucuriei mântuirii atât din inimă, cât și

de pe fețele noastre va fi una dintre barierele ridicate în

gândul celor ce aud mesajul Evangheliei (oamenii simt dacă evanghelistul trăiește mesajul pe care îl prezintă);

- când oamenii vor pune întrebări dificile, nu trebuie

să le răspundem în grabă. Răspunsul poate fi: „Este o întrebare foarte bună!”, după care putem adăuga: „Tu ce crezi despre lucrul acesta?” Înțelept ar fi să urmărim

prin răspunsul interlocutorului, nivelul de cunoștințe pe care le posedă, iar în cazul în care nivelul este unul scăzut, putem oferi o temă pentru acasă care-l va ajuta să afle adevărul. Dacă nu stăpânim bine subiectul, putem răspunde că vom discuta despre acest subiect altă dată.

- afirmațiile greșite ale interlocutorilor noștri nu

trebuie corectate pe loc și în mod direct. Putem răspunde :

„Este un punct de vedere interesant!”. Cu timpul, părerile

greșite vor fi corectate. Altfel irosim timpul și accentuăm rezistența persoanei față de mesajul Evangheliei.

- ordinea ideilor în expunerea mesajului Evangheliei

nu va debuta cu apărarea doctrinelor specifice, ci cu baza și temelia acesteia, pe care să se clădească adevărurile care urmăresc mântuirea personală. Mult mai târziu se vor lua în discuție subiecte ascuțite sau cu asperități în înțelegere.

- tonul expunerii va fi unul calm și respectuos –

orice argument prin care punem interlocutorul la colț, pe un ton aspru, nu va face decât să-l motiveze la repulsie. Procedând așa, nici măcar nu îi vom atrage atenția.

- discuțiile contradictorii îndepărtează; dragostea creștină

practică câștigă mai mult decât o fac cunoștințele biblice. Puterea modelului este adevărata mărturie care cucerește.

- nu trebuie epuizate toate argumentele în relatarea

mesajului evanghelic. Expunerile prelungite obosesc și

plictisesc. Adevărul nu trebuie prezentat în întregime, ci trebuie planificat.

- un refuz categoric trebuie urmat de rugăciunea ca

Dumnezeu să deschidă noi uși de continuare a lucrării de vestire a Evangheliei. Nu trebuie acceptată descurajarea. Adeseori, tocmai aceste persoane au revenit să continue studiul biblic și au ales să-L urmeze pe Domnul Isus. - să nu uităm să zâmbim în timpul conversației, să plângem, dacă situația o cere, să cerem scuze, dacă realitatea o impune. Încălcarea acestor reguli – sau eliminarea acestor condimente, va strica gustul unei bune relaționări; fii prietenos întotdeauna! 2. Conținutul mesajului Evangheliei Acest conținut va fi prezentat simplu prin patru adevăruri universale:

- Dumnezeu te iubește! Te-a creat cu scopul de a trăi

liniștit și fericit, de aceea L-a trimis pe Domnul Isus ca să ai viață veșnică (Ioan 3:16). El dorește să avem pace sufletească și fericire. De ce sunt oamenii nefericiți și neliniștiți? Datorită păcatului (Ioan 10:10).

- Noi am păcătuit! Firea noastră păcătoasă ne este

transmisă ca zestre ereditară din partea străbunilor noștri din Eden, datorită neascultării lor de Dumnezeu (Romani 5:12; 3:10). Nu ne vom putea bucura de frumusețea unei vieți pline de pace, iertare, puritate și libertate, până firea noastră păcătoasă nu va fi schimbată (Romani 1:18; 6:23; Isaia 59:2; 2 Petru 2:19b). Cine ne poate ajuta să nu mai păcătuim?

- Isus Hristos este Salvatorul! Scopul venirii Sale

în lume a fost tocmai izbăvirea noastră de sub puterea

păcatului și a robiei la care am fost supuși. El ne oferă în schimb puterea de biruință asupra răului și dragostea pentru a sluji lui Dumnezeu (Evrei 2:14,15). Cunoașterea acestor trei adevăruri este în strânsă legătură cu al patrulea adevăr, care conține secretul siguranței păcii sufletești și al vieții veșnice. Cum le putem avea?

- Isus Hristos trebuie mărturisit ca Domn, în mod

personal! Dumnezeu L-a făcut Domn și Mântuitor ca să dea prin pocăință iertarea păcatelor (Romani 10:9; Faptele Apostolilor 5:31). Avem nevoie să-L primim în viața noastră ca Mântuitor și Domn, să-L rugăm să ne ierte păcatele și să ne transforme prin Cuvântul adevărului și prin Duhul Sfânt (Ioan 1:12; 3:7; Faptele Apostolilor 2:37,38; 16:30,31; Iacov 1:18; Tit 3:5). Întrebarea care poate fi adresată celui nemântuit este: „Dorești să te conduci după înțelepciunea ta și să rămâi fără pace sufletească sau dorești să fii condus de Domnul Isus, care îți poate da puterea de schimbare a vieții?” Dacă dorește iertarea, poate urma o rugăciune din partea evanghelistului și una din partea celui care cere salvarea. Un posibil model de rugăciune de predare ar fi acesta:

„Doamne, recunosc că sunt un păcătos care merită moartea, pentru că am călcat voia Ta. Îmi pare rău pentru tot trecutul păcătos, de aceea, Te rog, iartă-mi toate păcatele înfăptuite. Te mărturisesc, Doamne Isuse, ca Mântuitor și Domn al vieții mele și îți predau viața mea. Creatorule ceresc, Îți mulțumesc pentru darul fără plată al mântuirii pe care l-am primit acum prin credința în moartea și viața Domnului Isus. Ajută-mă, o Tată ceresc, ca prin harul și puterea Ta, să trăiesc după Cuvântul Tău. Amin.”

iii. Botezul Cuvântul botez este de origine greacă („baptismos”) și înseamnă scufundare. Botezul este un act simbolic care se realizează prin scufundarea în apă a unei persoane născute din nou, la dorința acesteia. Prin botez ne identificăm cu moartea, îngroparea și învierea Domnului. Botezul este o demonstrație publică că persoana botezată a fost mântuită (Romani 6:3,4). De asemenea, este mărturia unui cuget curat. (1 Pet.3:21). Asemenea ostașilor, care îmbracă uniforma comandantului, cel botezat se îmbracă cu Hristos (Galateni 3:27). Este în același timp și o declarație publică că aprținem lui Hristos și ne supunem față de autoritatea Sa. Rolul botezului nu

(continuare în pagina 17)

5

Doctrine biblice „Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)

omul și plăcerile lui

6

introducere

Plăcerile sunt stări sufletești de satisfacție intelectuală, senzorială sau estetică la care aspiră orice om, pentru că am fost creați de Dumnezeu cu astfel de dorințe și cu posibilități de împlinire a lor. Creatorul a spus omului: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină.” (Geneza 2:16) Nu știm cât timp omul a respectat indicațiile date și s-a bucurat de plăcerile Edenului 1 . Cert este că acolo a apărut o nouă ofertă a plăcerilor. Sub impactul unor promisiuni grandioase, ispita șarpelui a reușit să-și atingă ținta. „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui și a mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea și bărbatul a mâncat și el.” (Geneza 3:6) Din momentul consumului din pomul cunostinței binelui și a răului, omul are cunoștința și libertatea comiterii binelui sau a răului, a plăcerilor oferite de Dumnezeu sau a plăcerilor oferite de amăgitorul șarpe, „numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume” (Apocalipsa 12:9).

i. plăcerile lui dumnezeu,

Pentru a nu fi încurcați și înșelați, Dumnezeu S-a revelat oamenilor, arătându-le ce-I place și

respectiv ce nu-I place, sau altfel spus, ce-i bine și ce-i rău pentru orice ființă. Din Scripturi putem afla tot cadrul plăcerilor, de la cauze la efecte. Astfel putem face evaluări de moment, dar și de perspectivă ale gustului acestor „fructe” cultivate în grădinile de sub soare. (Deuteronom 12:28) A căuta ce place Domnului este cea mai de dorit înțelepciune, care va duce la înțelegerea tuturor lucrurilor care se petrec în jurul nostru: „Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere

și că Mă cunoaște, că știe că Eu Sunt Domnul, care fac

milă, judecată și dreptate pe pământ! Căci în acestea

găsesc plăcere Eu, zice Domnul.” (Ieremia 9:24) Iată de ce, atunci când tânărul rege Solomon a cerut

înțelepciune pentru a face dreptate, „cererea aceasta

a lui Solomon a plăcut Domnului” (1 Regi 3:10). Despre

Domnul Isus Hristos a fost profețit că: „Plăcerea lui va

fi frica de Domnul” (Isaia 11:3), iar Tatăl a afirmat cu privire la El: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultați!” (Matei 17:5) „Căci și Hristos nu Și-a plăcut Lui însuși” (Romani 15:3), ci Și-a făcut plăcere din ascultarea de Dumnezeu și din slujirea oamenilor. Plăcerile lui Dumnezeu nu sunt determinate din exterior, ci au de-a face numai cu caracterul Lui. Profetul Samuel întreba și răspundea, în contextul neascultării lui Saul: „Îi plac Domnului mai mult arderile-de-tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele și păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.” (1 Samuel 15:22) La rândul lui, regele David, în condiția lui păcătoasă, conștientiza ce-I place lui Dumnezeu atunci când un păcătos vine înaintea Lui:

Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aș fi adus: dar Ţie nu-Ţi plac arderile-de-tot.” (Psalmi 51:16) Deși în Pentateuh este scris de aproximativ 40 de ori cu referire la daruri, la jertfe, că trebuie să fie plăcute Domnului, totuși: A face dreptate şi judecată, este mai plăcut Domnului decât jertfele.” (Proverbe 21:3) Plăcerea lui Dumnezeu se identifică întotdeauna cu binele adevărat nu relativ, cu virtuțile sfinte, nu cu slăbiciunile și viciile păcatului, de aceea „cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu.” (Romani 8:8) Când dorințele și plăcerile noastre se identifică cu cele ale lui Dumnezeu, avem dovada dobândirii naturii Lui și a desăvârșirii lucrării Lui în noi. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui și voința și înfăptuirea.” (Filipeni 2:13)

ii. plăcerile diavolului

Atracția poftelor, în procesul ispitirii, creează păcatul. Acest fenomen spiritual provocat de diavolul se consumă sub impactul plăcerii. Păcătoșii preferă „să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului,” (Evrei 11:25), în timp ce refuză, uneori sistematic, să privescă dincolo de acea clipă trecătoare. Plăcerea, ca senzație de moment este adesea invers proporțională cu stările de mai târziu. Plăcerile păcătoase sunt fără cinste la

urmă, după cum avertiza profetul: „vă va fi rușine de terebinții în care găseați plăcere și veți roși din pricina grădinilor în care vă desfătați.” (Isaia 1:29) Plăcerile sufletești sau fizice se pierd odată cu trecerea timpului, deoarece spre finalul vieții se spune: „Nu găsesc nicio plăcere în ei.” (Eclesiastul 12:1) De asemenea, Dumnezeu poate limita plăcerile păcătoase oricând, neîmplinind toate dorințele, iar drept urmare, „cereți și nu căpătați, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.” (Iacov 4:3) Datoria noastră este să fim atenți și înțelepți, așa cum scria apostolul Pavel, în continuarea sfatului: „Cercetați ce este plăcut înaintea Domnului și nu luați deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiți-le.” (Efeseni 5:10-11) Cercetarea se poate face numai cu o inimă curată, altfel vei fi înșelat în „vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute și își vor da învățători după poftele lor.” (2 Timotei 4:3) ) Plăcerile celor răi sunt pervertite încă din fașă, iar mintea lși cugetul lor sunt afectate. Ce satisfacție reală pot să aibă oamenii care „îşi pun plăcerea în răutate” (Proverbe 2:14) sau cel căruia „nu-i place dreptatea”? (Isaia 59:4) Diavolul, ca „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 14:30), își permite, în limitele stabilite de Dumnezeu privind expansiunea și forța răului, să ofere favoruri celor ce-i savurează plăcerile-i trecătoare și să-i reprime, dacă-i este îngăduit, pe cei ce i le refuză. În condiții de persecuție, unora le face plăcere să-i chinuie pe ceilalți, altora să sufere chinurile provocate de prigonitori. În această privință, apostolul Petru scria celor ce erau prigoniți despre paradoxul de care a avut parte și Domnul. „Căci este un lucru plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui față de Dumnezeu, suferă întristare și suferă pe nedrept. În adevăr, ce fală este să suferiți cu răbdare să fiți pălmuiți, când ați făcut rău? Dar dacă suferiți cu răbdare, când ați făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu.” (1 Petru 2:19-20) Atitudinea lui Haman, prin pogromul cerut împreună cu dorința urgentă de ucidere a lui Mardoheu, evidențiază ce fel de plăceri oferă diavolul:

chefuri și crime. „Nevastă-sa Zereș, și toți prietenii lui i-au zis: «Să se pregătească o spânzurătoare înaltă de cincizeci de coți, și mâine dimineață cere împăratului ca Mardoheu să fie spânzurat. Apoi vei merge vesel la ospăț cu împăratul.» Părerea aceasta a plăcut lui Haman și a pus să pregătească spânzurătoarea.” (Estera 5:14).

iii.

plăcerile,

o

opțiune

umană

în

raporturile cu lumea spirituală

Plăcerile au o gamă largă de manifestare în viața particulară, familială, religioasă, economică sau socială. Există o tendință generalizată ca fiecare individ să aibă propriile plăceri, așa cum a observat Moise în pustie, când a zis: „Să nu faceţi, deci, cum facem noi acum aici, unde fiecare face ce-i place” (Deuteronom 12:8). Acest fenomen a fost observat în toată istoria judecătorilor, căci generație după generație: „Fiecare făcea ce-i plăcea.” (Judecători 17:6; 21:25) Totuși, din observațiile specifice acelei perioade, reiese că existau două direcții opuse spre care râvneau oamenii în plăcerile lor. Dacă este scris în mod repetat: „Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului.” (Judecători 3:7, 12; 4:1; 6:1; 13:1), aflăm că plăcerile lor nu erau absolut independente, ci specifice popoarelor canaanite idolatre. „Copiii lui Israel au făcut iarăși ce nu plăcea Domnului; au slujit Baalilor și Astarteelor, dumnezeilor Siriei, dumnezeilor Sidonului, dumnezeilor Moabului, dumnezeilor fiilor lui Amon, și dumnezeilor filistenilor și au părăsit pe Domnul și nu I-au mai slujit.” (Judecători 10:6) Deși Dumnezeu i-a dat în mâinile acelor popoare ai căror dumnezei i-au ales, evreii tot nu au înțeles ce plăceri merită gustate. Perioadele ce au urmat au confirmat cu prisosință refuzul sistematic al omului, sau poate mai degrabă înșelarea sistematică dictată de stăpânitorul acestui veac, în acord cu înclinațiile păcătoase ale omului. Înțelegerea fenomenului plăcerilor individuale și totuși colective, independente și totuși dependente, arată libertatea omului în alegerea uneia dintre stăpânirile existente în cosmos. Orientarea plăcerilor oamenilor este dictată de coordonarea demonică a lumii, în paralel cu libertatea înșelătoare a gândirii proprii, „după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram și noi toți odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământești, când făceam voile firii pământești și ale gândurilor noastre” (Efeseni 2:2-3) Cealaltă orientare a plăcerilor este recomandată de Dumnezeu, care ne dorește viața și binele. (Deuteronom 6:18; 10:12-13) Așadar plăcerile sunt provocări și determinări ale lumii spirituale, de care noi depindem în permanență. Uneori suntem testați la „cald”, în momente de tensiune sufletească

(continuare în pagina următoare)

7

Doctrine biblice „Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)

ridicată și de ispită, ca și David. Acest om după inima

cum făcuse tatăl său David.” (2 Regi 16:2); „Ezechia,

lui Dumnezeu (Fapte 13:22), avea libertatea fizică de

fiul lui Ahaz

a făcut ce este plăcut înaintea Domnului,

a

se răzbuna pe Saul, dar a ales plăcerea de a-l grația

întocmai cum făcuse tatăl său David.” (2 Regi 18:1-3)

și

a-i arăta bunătate: „Oamenii lui David i-au zis: «Iată

Oamenii „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori

8

ziua în care Domnul îți zice»: «Dau pe vrăjmașul tău în mâinile tale; fă-i ce-ţi va plăcea” (1 Samuel 24:4)

iv. alegerea plăcerilor

Omul are libertatea, în plăcerile lui, să se asocieze cu Dumnezeu sau cu diavolul. În funcție de alegerea plăcerilor și materializarea lor, Dumnezeu alege și El să ne accepte sau nu, așa cum își motiva refuzul față de cei ce L-au respins: „Eu am chemat și n-ați răspuns, am vorbit și n-ați ascultat, ci aţi făcut ce este rău înaintea Mea şi aţi ales ce nu-Mi place.” (Isaia 65:12) Oamenii sunt responsabili de alegerile lor și de urmările faptelor lor, realitate despre care Dumnezeu a avertizat: „Toţi aceştia îşi aleg căile lor şi sufletul lor găseşte plăcere în urâciunile lor. De aceea şi Eu, voi alege ce este spre nefericirea lor, și voi aduce peste ei lucrurile de care se tem, căci când am chemat Eu, n-au răspuns și când

am vorbit Eu, n-au ascultat; ci au făcut ce este rău înaintea Mea și au ales ce nu-Mi place!” (Isaia 66:3-4) În general, plăcerile sunt o alegere liberă, ca și în cazul lui Moise care „a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.” (Evrei 11:25) Irod este un exemplu tipic pentru omul care, dintre două plăceri,

a ales-o pe cea rea. Pe Ioan „îl știa om neprihănit și

sfânt; îl ocrotea, și, când îl auzea, de multe ori sta în cumpănă, neștiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere.” (Marcu 6:20). Însă când o fată imorală a venit înaintea lui, dansul ei „a plăcut lui Irod(Marcu 6:22) atât de mult încât i-a zis: „«Cere-mi orice vrei și-ți voi da.»” Apoi a adăugat cu jurământ: „«Ori ce-mi vei cere, îți voi da, fie și jumătate din împărăția mea.»” (Marcu 6:22-23) În final, Irod a fost omul care a pierdut două împărății, cea anunțată de Ioan și cea pământească, pentru că următorul cezar l-a exilat în Galia. Opțiunea plăcerilor naște binele sau răul: „Pentru cel nebun este o plăcere să facă răul, dar pentru cel înţelept este o plăcere să lucreze cu pricepere.” (Proverbe 10:23) „Fiule, dă-mi inima ta şi să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele.” (Proverbe 23:26), este

o chemare la fericire, dar cei mai mulți participă la

masa nebuniei, care zice: „Apele furate sunt dulci și pâinea luată pe ascuns este plăcută.” (Proverbe 9:17) Acolo ignoranța face casă bună cu plăcerile păcatului și cu „plăcerile vieții acesteia” (Luca 8:14) Ce diferență de

atitudine, de alegere, de a fi sau nu plăcut Domnului,

n-a făcut

între regele Ahaz și fiul său Ezechia: „Ahaz

ce este plăcut înaintea Domnului, Dumnezeului său,

de Dumnezeu

privește credința

amăgi pe alții și se vor amăgi și pe ei înșiși.” (2 Timotei

3:4-13)

vor merge din rău în mai rău, vor

sunt stricați la minte și osîndiți în ce

Cunoașterea și acceptarea plăcerilor sfinte, care sunt în acord cu plăcerile lui Dumnezeu, are de-a face și cu călăuzirea divină de care ne putem bucura în toate împrejurările vieții. Aceasta, în condiții de ascultare și de rugăciune: „Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale, căci îmi place de ea.” (Psalmi 119:35) La așa ceva îndemna apostolul Pavel când scria: „Vă îndemn, deci, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu:

cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Romani 12:2)

v. plăcerile slujbelor religioase

Pentru că plăcerile sunt o opțiune spirituală, primul domeniu în care trebuie să ne cercetăm coloritul plăcerilor este cel religios. Manifestările religioase pot fi cele recomandate de Scripturi sau altele, care păstrează o formă de evlavie, dar fără conținut sacru. În această situație au fost evreii, când s-au închinat vițelului de aur sau când aveau sărbători alese de un rege, „după bunul lui plac.” (1 Regi 12:33) Comportamentul religios bazat pe plăceri și interese păcătoase nu are nicio trecere înaintea lui Dumnezeu. El a zis evreilor: „Când Îmi aduceți arderi de tot și daruri de mâncare, n-am nici o plăcere de ele; și vițeii îngrășați pe care-i aduceți ca jertfe de mulțumire, nici nu Mă uit la ei.” (Amos 5:22) Orice slujbă sfântă are valoare în funcție de acceptarea ei de către Dumnezeu, El fiind Cel care primește ofrandele noastre, după modelul:

Domnul a privit cu plăcere spre Abel și spre jertfa lui; dar spre Cain și spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere.” (Geneza 4:4-5) „Jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului, dar rugăciunea celor fără prihană Îi este plăcută.” (Proverbe 15:8), de aceea Domnul spunea:

Când vă rugați, să nu fiți ca fățarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor, ca să fie văzuți de oameni. Adevărat vă spun, că și-au luat răsplata.” (Matei 6:5) Ei se evidențiau în fața oamenilor, de la care pretindeau respect, după cum este scris că: „le place să le facă oamenii plecăciuni prin piețe și să le zică: «Rabi! Rabi!»” (Matei

23:7) Astfel de situații dovedesc că plăcerile rele pricepere se întărește; prin știință se umplu cămările

ei de toate bunătățile de preț și plăcute.” (Proverbe 24:3-4) Dacă soțul urmează sfatul înțeleptului: „fii îmbătat tot timpul de drăgălășiile ei, fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei!” (Proverbe 5:19b), soția va fi pentru soț: „cerboaică iubită, căprioară plăcută” (Proverbe 5:19a). O astfel de relație va feri soții de căutarea unei alte plăceri: „Și pentru ce, fiule, ai fi îndrăgostit de o străină și ai îmbrățișa sânul unei necunoscute?” (Proverbe 5:21) În familie, o împlinire de durată și fără goluri

sufletești este păstrată doar pentru cei ce vor să păstreze o relație bună cu Dumnezeu, prin acceptarea plăcerilor Lui și care Îl ascultă atunci când își aleg partenerul de viață. Solomon este cel mai pertinent exemplu de om care a încercat limitele plăcerii ca bărbat. A ajuns la următoarea concluzie: „Și am găsit că mai amară decât moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă și un laț și ale cărei mâini sunt niște lanțuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea.” (Eclesiastul 7:26) Iată că plăcerile determină nu numai alegeri, ci și destine. Copiii se înscriu și ei în aceleași limite de fericire și plăcere. Tot restul vieții lor depinde de respectarea poruncii ce reglementează raporturile cu părinții. „Copii, ascultați de părinții voștri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place Domnului.” (Coloseni 3:20) Sistemul actual în care copiii sunt duși la creșă, iar bătrânii la azil, nu doar că este lipsit de plăcerile vieții de familie, dar este și contrar învățăturii biblice: „Dacă o văduvă are copii sau nepoți de la copii, aceștia să se deprindă să fie evlavioși întâi față de cei din casa lor și să răsplătească ostenelile părinților, căci lucrul acesta este plăcut înaintea lui Dumnezeu.” (1 Timotei 5:4) De altfel, societatea noastră prin globalizare, cu toate efectele ei și, mai mult, prin lumea virtuală, rupe fără milă relațiile familiale. Privează soții, încă din tinerețe, de părinții lor, de copii și de părtășia familiei. Această stare de plăcere nu poate fi înlocuită integral de nicio altă relație. Plăcerea reciprocă în viața de familie este un principiu fundamental în construcția familială. Omul „însurat, se îngrijește de lucrurile lumii, cum să

placă nevestei

(iar femeia) măritată se îngrijește de

lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei.” (1 Corinteni 7:33-34) Plăcerea slujirii altora, aici incluzându-se și bătrânii și cei mici din familie, este în acord total cu

natura dragostei și, bineînțeles, cu cea a lui Dumnezeu care este dragoste (1 Ioan 4:8, 16).

părinților, care se opuneau relațiilor lui cu o filisteancă,

și în cazul abaterii lui Samson. Justificarea lui în fața

Viața de familie în relația soț - soție, la care se adaugă relația părinți – copii și relațiile dintre copii, cu tot ce derivă de aici, sunt domenii naturale și legitime de împlinire umană. Diavolul însă a pervertit relațiile familiale. În toate situațiile, motivația este plăcerea, ca

cer justificări religioase pentru liniștirea conștiinței, dar tocmai ele sunt motivul pierderii cugetului și a credinței adevărate. (Matei 15:3-9; Luca 8:14) În viață sunt perioade și stări în care omul are libertatea să caute mai mult plăcerile slujbelor sfinte,

în mod deosebit în viața de nefamilist, căci: „Cine nu

este nu este însurat, se îngrijește de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă Domnului.” (1 Corinteni 7:32) Ferice de cel ce înțelege să fructifice orice ocazie și să se bucure de părtășiile sfinte, ca David, „omul

nelipsit de la adunare”, care exclama: „Iată, ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună!” (Psalmi 133:1) Credincioșii de la Ierusalim „erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă și luau hrana, cu bucurie și curăție de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu și erau plăcuți înaintea întregului norod. Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți.” (Fapte 2:46-47) Pentru vremurile din urmă a fost profețit că oamenii vor fi „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu.” (2 Timotei 3:4) Oamenii descriși aici de apostol sunt fără evlavie

– starea în care plăcerile omului coincid cu ale lui

Dumnezeu. Aceasta trebuie să se vadă și în cadrul slujbelor sfinte ale adunării, unde suntem îndemnați „să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie și cu frică;” (Evrei 12:28)

vi. plăcerile vieții de familie

a fost: „Ia-mi-o, căci îmi place.” (Judecători 14:3)

Căsătoria dezvăluie ce place fiecăruia, ca în cazul regelui Ahașveroș, care urma să-și aleagă regina selectând dintre toate „fata care-i va plăcea” ( Estera 2:4), căci omul, după posibilitățile lui, alege după criteriul de prim rang: plăcerea. Relațiile sexuale promovate de imoralitatea lumii, au atins cote fără precedent. Trebuie spus cu tărie că plăcerile în cadrul familial nu pot fi trăite în mod legitim în afara cadrului familiei. Bărbatul care își permite plăceri extraconjugale sau plăceri pervertite în cadrul familiei, să nu uite cum a acționat Dumnezeu în cazul lui Onan: „Ce făcea el n-a plăcut Domnului, care l-a omorât.” (Geneza 38:10) Spiritual vorbind, o femeie „dedată la plăceri, cu toate că trăiește, este moartă.” (1 Timotei 5:6). Plăcerile imorale sunt o preocupare a unei minți lipsite de înțelepciune. „Cel ce preacurvește cu o femeie este un om fără minte.” (Proverbe 6:32)

În schimb, „Prin înțelepciune se înalță o casă și prin

(va urma)

Iosif Anca

Notă de final 1 Bucurie, drăgălăşenie, fericire, desfătare, încântare, plăcere, casa plăcerii, farmec. (Dicţionar eBiblia)

9

Statutul spiritual şi moral al creştinului

„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea

10

Fiinţei Lui

”(Evrei

1:3)

mustrarea

Vreau să cercetăm mustrarea care vine de la Dumnezeu: „Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului şi nu te mâhni de pedepsele Lui.” (Proverbe 3:11,12). Studiind Sfânta Scriptură, constatăm că „a certa” și „a mustra” este absolut necesar în viaţa de credinţă, fiind o datorie: „ propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp; mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.” (2 Timotei 4:2) De ce este necesară mustrarea? „Căci sfatul este o candelă, învăţătura este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea sunt calea vieţii.” (Proverbe 6:23) De aceea, înţeleptul Solomon consemnează: „Cine iubeşte certarea, iubeşte ştiinţa; dar cine urăşte mustrarea, este prost.” (Proverbe 12:1)

1. se poate fără mustrare?

De-a lungul anilor, în istorie au fost mulţi oameni, filozofi sau profesori care au încercat să facă educaţie fără mustrare. Consecinţele acestui fel de educaţie au fost uneori fatale. Ca exemplu biblic avem pe împăratul David în relația lui cu Adonia. David a avut la palat profesori însemnaţi precum: prorocul Natan, prorocul Gad, sfetnicul Ahitofel și alții. Despre Ahitofel se spunea că sfatul dat de el „avea tot atâta putere ca şi când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu” (2 Samuel 16:23). Acest fiu al lui David nu a fost mustrat niciodată în viața lui (1 Împărați 1:5,6), iar lipsa acesteia l-a împins la mândrie și moarte, în cele din urmă. De aceea fratele lui, Solomon, nota mai târziu: „Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri.” (Proverbe 23:13). Riscul de a muri este foarte mare când lipseşte mustrarea sau ea este nesocotită:

Cine părăseşte cărarea este aspru pedepsit, şi cine urăşte mustrarea va muri.” (Prov. 15:10) Când vorbim despre rămânerea în credinţă, e bine să luăm în calcul ce ne spunea Pavel: „…De aceea mustră-i aspru, ca să fie sănătoşi în credinţă.” (Tit 1:13b) Aşa cum ne tratăm o boală din trup folosind un antibiotic specific, tot aşa, mustrarea este unicul medicament care ne poate trata boala spirituală. Solomon constata că „Un om care se împotriveşte tuturor mustrărilor, va fi zdrobit deodată şi fără leac.” (Proverbe 29:1) Cu alte cuvinte, dacă nu accepţi acest medicament numit „mustrare”, pentru sănătatea credinţei, alt leac nu este.

2. cine trebuie să mustre?

După cum deducem din prima întrebare, toţi cei care educă au dreptul să mustre. Aceștia pot fi părinţii, slujitorii în adunare, profesorii la şcoală și alții. Adevăratul prieten, chiar dacă nu este un educator, şi el trebuie să mustre: „Mai bine o mustrare pe faţă, decât o prietenie ascunsă. Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioşia lui, dar sărutările unui vrăjmaş sunt mincinoase.” (Prov. 27:5-6) Uneori mustrarea poate fi asemănată cu o lovitură benefică: „Lovească-mă cel neprihănit, căci lovirea lui îmi este binevenită; pedepsească-mă, căci pedeapsa lui este ca untdelemnul turnat pe capul meu.” (Ps. 141:5a) Fratele păgubit de un altul are și el dreptul să mustre:

Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur.” (Mat. 18:15a) Domnul Isus care S-a rugat pentru unitatea noastră (Ioan 17:20, 21a) ştia că unitatea poate fi ruptă atunci când cineva păcătuieşte împotriva mea. Prin mustrare, ni se oferă ocazia să-l recuperăm.

3. cu ce scop mustrăm?

Ori de câte ori mustrăm, scopul nostru să fie același cu scopul pe care îl are Dumnezeu când ne corectează: „Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?” (Evrei 12:6-7) Domnul Hristos spunea că mustrarea are scopul „câștigării” fratelui nostru (Matei 18:15). Niciodată mustrarea nu trebuie făcută cu scopul de a denigra, de a pierde sau de a alunga pe cineva. În toate etapele pe care le presupune mustrarea, scopul nostru trebuie să fie recuperarea celui mustrat. De aceea, se recomandă ca mustrarea să se realizeze în particular, fără ca alții să vadă sau să știe. Dacă așa nu reușim să rezolvăm problema şi el continuă să ne facă rău, avem nevoie de doi sau trei martori care să ne ajute să îl câştigăm. Martorii trebuie să fie persoane de încredere şi din punctul lui de vedere, pentru ca în cazul în care va trebui să ajungem la judecata Bisericii, să existe un suport pentru vorbele spuse. Când îl spun Bisericii, scopul rămâne acelaşi: câştigarea lui. Dacă nici de data aceasta fratele nu vrea să repare relaţia, iar pentru mine există riscul să continue să-mi facă rău, nu mai pot colabora cu el, dar nu îl voi dușmăni. Domnul spunea:

dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.” (Matei 18:17b). Aceasta înseamnă

că în eventualele relaţii nu mai pot avea încredere în el ca

într-un frate, ci trebuie să mă feresc ca de un duşman. Cu

toate acestea, noi trebuie să ne iubim duşmanii: „Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri…” (Matei 5:44a). Mustrarea nu este o armă care mă ajută să elimin potențialii duşmani,

ci este un medicament care mă ajută să salvez pe alţii şi să

repar relaţiile de credinţă.

4. pe cine mustrăm?

Dacă ţinem cont de scopul mustrării, vom alege să mustrăm pe cei ce vor asculta, adică pe cei înţelepţi: „Ca o verigă de aur şi o podoabă de aur curat, aşa este înţeleptul care mustră, pentru o ureche ascultătoare.” (Proverbe 25:12) Alt îndemn înțelept spune: „Nu mustra pe cel batjocoritor, ca să nu te urască; mustră pe cel înţelept, şi el te va iubi!” (Proverbe 9:8) Iuda spunea: „mustraţi pe cei ce se despart de

voi; căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne.” ( Iuda 1:22,23) Tot în contextul mustrării, înţeleptul consemnează: „Loveşte pe batjocoritor, şi prostul se va face

pe omul priceput, şi va înţelege ştiinţa.”

(Proverbe 19:25) Trebuie să mustrăm doar pe cei pe care dorim să-i câștigăm. Dacă nu avem acest scop, întâi trebuie să ne corectăm intenţia noastră şi abia apoi să ne facem datoria.

înţelept; mustră

5. cum mustrăm?

Chiar dacă am un scop bun, nu voi ajunge unde mi-am propus, dacă nu folosesc o procedură corectă. a) înainte de a mustra, trebuie să învăţăm:

propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp; mustră, ceartă, îndeamnă cu toată … învăţătura.” (2

Timotei 4:2). Ca să pot pretinde ceva, întâi trebuie să învăţ. Unele dispute, precum dacă e păcat sau nu un anumit lucru, pot crea mari neînțelegeri. În vremea din urmă, cunoştinţa

a crescut şi sunt mulţi învăţători care învestesc mult să

înveţe că nu este păcat un anumit lucru. Aceasta a îngreuiat munca învăţătorilor adevăraţi, care trebuie să dovedească cu Scripturile că acel lucru e păcat, măcar că altădată se înţelegea de la sine că e un lucru vinovat. Trebuie propovăduit Cuvântul, folosind învățătura împreună cu mustrarea, pentru a avea o credinţă sănătoasă. În Septuaginta, Proverbe 6:23 este tradus în felul următor: „Căci făclie este porunca legii şi lumină, iar calea vieţii – mustrare şi învăţătură.”

b) Pavel pare să se contrazică. Lui Timotei îi spunea:

mustră, „

4:2), iar lui Tit: „Mărturia aceasta este adevărată. De aceea

mustră-i aspru, ca să fie sănătoşi în credinţă”, „Spune lucrurile acestea, sfătuieşte şi mustră cu deplină putere” (Tit 1:13; 2:15). Chiar şi când mustrăm aspru, sau cu deplină putere, nu trebuie să renunțăm la blândeţe. Asprimea presupune exigenţă, pretenţie nenegociabilă, dar nu răutate. Acolo unde este bunătate, va fi şi blândeţe. Blândețea nu e lipsită de autoritate şi exigenţă în ce priveşte binele şi dreptatea. Atunci când un copil aleargă în faţa unei maşini, tatăl nu-l va sfătui duios, ci va striga: „Opreşte-te! Vine maşina!” Şi dacă ar putea, l-ar trage cu putere fără să-i dea vreo explicaţie. Această mustrare nu presupune lipsă de blândeţe. Ce bucuros va fi copilul că are un tată atât de bun, care îl scapă de la moarte! Mustrarea aspră l-a scăpat într-un moment de neveghere.

c) Trebuie să mustrăm pe alții ca și pe cei dragi: „Nu

ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea” (2 Timotei

mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată; pe tineri sfătuieşte-i ca pe nişte fraţi; pe femeile bătrâne, ca pe nişte mame; pe cele tinere, ca pe nişte surori, cu toată curăţia.” (1 Timotei 5:1,2)

d) Mustrarea se face, în general, în particular: „Dacă

fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur.” (Matei 18:15) Mustrarea în public este necesară atunci când păcatul a fost făcut în public şi poate deveni un precedent pentru alte păcate: „Pe cei ce păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă frică” (1 Tim. 5:20). La şcoală şi în armată se folosea „careul” unde, fiind prezenţi toţi, era scos în faţă cel vinovat. Procedând așa, alții se temeau să se comporte neadecvat.

6. cât timp mustrăm?

În cazul în care cineva primește mustrarea, trebuie să o folosim până la însănătoşirea lui:„Dă înţeleptului, şi se va face şi mai înţelept; învaţă pe cel neprihănit, şi va învăţa şi mai mult!” (Proverbe 9:9) În cazul dezbinătorilor, Pavel îl sfătuia pe Tit: „După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, de la sine fiind osândit.” (Tit 3:10-11) Când există riscul să devenim prea insistenți și obositori, mustrarea trebuie întreruptă, ca nu cumva să favorizăm dezbinarea. Mai bine să punem în „carantină” persoana respectivă, depărtându-ne noi de ea. Aşa menţiona înţeleptul: „Pe nebun, chiar dacă l-ai pisa cu pisălogul în piuă, în mijlocul grăunţelor, nebunia tot n-ar ieşi din el.” (Proverbe 27:22)

Concluzionând, putem afirma că e ferice de cei ce iubesc mustrarea şi văd în ea dragostea lui Dumnezeu. Domnul spunea că „Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te!” (Apoc 3:19) Doamne ajută-ne!

Dan Cristian

11

12

Carte în serial

„Mai sunt multe lucruri pe care le-a făcut

Isus

”(Ioan

21:25a)

În BeZna lui irod

În lucrarea sa, Iurii Sergheevici Graciov povestește despre viața comunităților evanghelice de pe Volga din anii 1920, când încă propovăduirea Evangheliei răsuna cu putere, dar și despre perioada ulterioară de persecuție însoțită de represalii crude și ilegale împotriva credincioșilor. Eroul povestirii este Leova Smirnski, pe care autoritățile ateiste au încercat să-l ucidă. Inițial, denumirea neoficială a cărții a fost Arhipelagul creștin Gulag (nota traducatorului: GULAG – reprezentând inițialele de la Administrația Generală a Lagărelor de Muncă Forțată). Autorul a fost condamnat de mai multe ori în decursul vieții sale, conform legilor sovietice, pentru propovăduirea Evangheliei. Romanul este scris pe baza faptelor reale ale propriei sale biografii.

partea 1: la șaptesprezece ani (1928–1929)

Capitolul 1: Școlarii

„ca să dea celor neîncercați agerime de minte, tânărului cunoștință și chibzuință” (Proverbe 1:4)

Înainte de a merge la școală, Leova s-a decis să-și viziteze colegul de clasă Șura Golovanov, cunoscut printre băieți sub numele de Golovancic, care locuia în

apropiere. Tatăl lui era muncitor la depoul feroviar. Acesta

a construit o casă modestă și a sădit o livadă alături de ogorul părinților lui Leova. După ce a bătut în porțile mari, verzi ale casei, imediat a sosit Golovancic. Era un tinerel scund, având

părul complet roșcat. El i-a fluturat cu voioșie lui Leova.

– Tu ești? Intră, intră. Eram aproape gata să merg

la școală.

– Am venit pentru un minut. Am un exercițiu de

algebră pe care nu știu dacă l-am rezolvat corect și vreau să-l verificăm împreună. Leova a salutat-o prietenos pe mama lui Șura, care lucra pe lângă cuptor. Era o femeie simplă, temătoare de Dumnezeu.

Ea nu prea intervenea în viața și învățătura copiilor ei, exceptând sărbătorile bisericești, când închidea în ladă chitarele și balalaicele 1 , zicând că acum a cânta nu se poate. Leova a verificat răspunsul său cu răspunsul colegului său, după care s-au îndreptat spre școală.

– Da, nu-mi vine să cred, Leova, că în curând vom

termina clasa a noua (pe atunci în școala medie se învățau

nouă clase), vom primi certificatul și vom putea intra la universitate.

– Tu unde ai vrea să studiezi? a întrebat Leova. – Nu m-am hotărât încă. Tata mă sfătuiește să

studiez în domeniul industrial, numai că acolo concurența

e mare. Am auzit că cel mai ușor e să intri la Institutul Veterinar.

– Și eu încă mă gândesc unde să intru. Pentru că,

după cum știi, încă din copilărie împreună cu Șmidt (așa

îl numeau ei pe colegul lor Victor), ne plac pietrele. Am

adunat multe colecții de minerale de pe malurile Volgăi și încă de atunci visam să devenim geologi. Apoi eu m-am interesat de chimie, care pe atunci încă nu era predată în școală. Am făcut o mulțime de experimente! Ce știință interesantă este chimia!

– De fapt tu, Leova, ești un băiat foarte interesant.

Ești firav, dar vrei să аcaparezi cât mai multe cunoștințe;

iată te interesezi și de radio și de electricitate. De fapt și mie îmi plac aceasta. Detectoarele radio de la acea vreme erau o mare noutate pentru copiii de școală și mulți au arătat un interes deosebit pentru ele.

– Ah, dacă părinții mei ar fi putut să mă susțină

financiar, a spus Leova, eu cred că toată tinerețea aș fi

studiat și aș fi studiat; aș fi terminat o universitate și aș

fi intrat la alta. Numai că, cu privire la aceasta pot doar să visez, căci tatăl meu e paramedic. Lucrând la căile feroviare în sala de primire, câștigă puțin, iar familia noastră este mare: cinci copii și eu sunt cel mai mare. –Și eu sunt cel mai mare, a spus Golovancic , de acea trebuie cât mai curând să obținem vreo specializare

și să ne ajutăm părinții. Era o zi liniștită și senină de toamnă, fiind ziua așa-

numitei veri indiene. Frunzele din copaci încă nu căzuseră

și decorau totul în jur cu un veșmânt auriu de septembrie.

Școala uriașă din cărămizi roșii, care adăpostise înainte seminarul, era plină de zgomot din cauza școlarilor. Deodată s-a auzit sunetul ascuțit al soneriei, și toți s-au repartizat în clase, așternându-se liniștea. Leova și Șura aveau ora de literatură. Profesoarea, o doamnă de vârstă mijlocie, povestea cu entuziasm elevilor despre lucrarea artistică a marelui scriitor rus Lev Nikolaevici Tolstoi.

Dintr-o dată, lecția ei a fost întreruptă. Șeful

departamentului de formare a intrat în sala de clasă. Elevii s-au ridicat și l-au salutat. Și-a cerut scuze profesoarei, dorind să spună elevilor câteva cuvinte. În scurtul său discurs, a subliniat că erau în ultimul an de învățământ, iar cerințele pentru această promoție erau mai mari. De aceea, a cerut tuturor să ia cât mai în serios învățătura. – Știți, a zis el, majoritatea tinerilor termină doar cinci ani sau șapte ani de școală, după care merg la muncă în domeniul industrial. Voi însă aveți ocazia să terminați școala medie. Trebuie să prețuiți mult ceea ce vă oferă guvernul sovietic și să vă pregătiți în mod serios pentru a putea intra în universități. Șeful departamentului a plecat. Dar Leova încă se gândea la el. În drum spre școală, adesea se întâlneau

și mergând împreună, acesta îi vorbea despre beneficiile

gimnasticii. Acum însă Leova asculta cu mare interes despre creația literară a lui Lev Nikolaevici Tolstoi. El îl

admira mult pe acest scriitor. Știa că are articole filosofice

și spirituale, dar încă nu le citise. – De-aș fi putut măcar ceva să scriu și eu, se

gândea Leova. Încă din copilarie îi plăcea foarte mult să citească. Mama lui cândva a studiat în Sankt Petersburg

la Cursurile Superioare pentru femei ale lui Bestujev, dar

nu le-a terminat. Pasiunea pentru literatură, în schimb,

a rămas pe toată viața. Această pasiune ea a transmis-o

și copiilor ei. Ea le-a făcut cunoștință cu lucrările lui A. S. Pușckhin, N. V. Gogol, M. I. Lermontov, care nu lipseau

din biblioteca familiei lor. În clasa a IV-a, Leova s-a

alăturat cercului literar, dar înainte de aceasta, a încercat

și să scrie poezii. Iată una dintre ele:

…Un sărac cerând de milă, Către bogat s-a adresat:

«Dați-mi pentru-o fărămitură», Dar bogatul nici măcar un ban n-a dat. Decât să ai o inimă de piatră, mai bine e să fii un om sărac. Mai târziu, Leova a înțeles că a scrie poezii nu era deloc vocația lui, de aceea a trecut la proză. Prima sa experiență a fost Stânca zeilor. El a scris despre un sat de munte în care oamenii credeau că zeii trăiesc pe stâncă și li se închinau lor. Atunci un tânăr curajos, a decis să

verifice acest lucru și s-a urcat pe stâncă. Cu mare greutate

a ajuns în vârful stâncii și s-a convins că niciun fel de zeu

nu era acolo. Erau doar piscuri de stânci pietroase și reci. Apoi s-a coborât în satul natal și le-a povestit oamenilor despre ce a văzut. De atunci superstiția a dispărut. Participând la cercul literar, Leova a scris o povestire despre un incendiu și a înmânat-o președintelui cercului, care era o elevă din clasa paralelă, pe nume Marusea Iaprințeva. Ea atât de bine a îmbunătățit povestirea lui, încât atunci când a fost citită în prezența profesorilor, Leova cu greu și-a recunoscut lucrarea, râmânând foarte mirat. Încă de pe atunci, prietenele Marusei, când îl vedeau pe Leova îi prevesteau ceva, iar Golovancic întotdeauna când o vedea pe Marusea, își atingea prietenul pe spate

și chicotea. Mulți ani au trecut după aceste întâmplări, iar

Marusea a devenit soția credincioasă a lui Leova. Iar acum, ascultând profesoara despre lucrările lui Lev Tolstoi, Leova se gândea ce bine ar fi să se ocupe cu literatura și să devină scriitor. Într-adevăr, se gândea el, ce multe lucruri interesante și frumoase poți face în viață: poți să acumulezi cunoștințe, poți să studiezi, să

te dezvolți într-un anumit domeniu; dar cel mai potrivit,

gândi el, e să devii savant. Fără să vrea, și-a adus aminte despre povestirile fantasice ale prietenului său Șmidt, care îl îndemna să fugă de acasă și, dezlegându-și barca, să se lase purtat de apele râului Volga.

– Fiindcă învățații întotdeauna fug, zicea Șmidt, apoi

se urcă în nori, merg pe nori și de la înălțime studiază cerul și pământul.

A fost o situație când chiar și-au pregătit mâncare și

doreau să pună în practică aceste cuvinte. Acum, Leova nu dorea să fugă nicăieri. Avea o singură

dorință: să finalizeze cu bine cele nouă clase și să-și continue studiile pentru a putea deveni un muncitor cinstit.

A sosit pauza. Jocul preferat la acea vreme era lupta

pentru minge. Fetele aruncau mingea una la alta, iar băieții încercau să o prindă și o aruncau între ei. La joc se adunau

mulți. Toți râdeau, se veseleau, iar recreațiile treceau foarte repede. La sfârșitul orelor, Leova împreună cu alți băieți se îndreptau spre casă, când unul dintre prietenii săi care trăia

la oraș, s-a apropiat de el și l-a întrebat:

– Leova, eu nu am manual de literatură, mi-l poți

împrumuta pe al tău până mâine?

– Cu plăcere, ia-l, numai nu uita să mi-l aduci mâine, fiindcă și eu am nevoie de el. Acasă, Leova era deja așteptat. Cum a ajuns, a fost

așezat la masă împreună cu cele trei surori și frățiorul său

și au servit prânzul. Tatăl era încă la serviciu.

Dupăceamâncat,Leovaaieșitpentruoplimbareprin

livadă. Cândva, în acele locuri au fost livezile molocanilor. Molocanii au fost una dintre sectele creștinilor spirituali care a apărut în Rusia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Dezlipindu-se de la ortodoxie, ei se străduiau să trăiască după Scriptură, iar din acest motiv erau prigoniți. Bunicii și străbunicii lui Leova, de asemenea, erau molocani.

(continuare în pagina următoare)

13

14

Carte în serial

„Mai sunt multe lucruri pe care le-a făcut Isus (Ioan 21:25a)

Livada era la periferia orașului Samara. La stânga, în

fața casei, erau doi meri mari. Pe dreapta era un pin falnic, iar ceva mai în spate se înălța o salcie bătrână, neobișnuit de înaltă. Această salcie era, după cum se părea, încă de pe vremurile când pe malurile Volgăi erau păduri uriașe. Trunchiul era atât de mare încât patru bărbați nu-l puteau cuprinde. Atingând înălțimea de patru metri, s-a despicat în două, formând о suprafață, unde de obicei se jucau copiii. Ceva mai la stânga de salcie era renumita fântână cu apă bună. Ea era folosită de oamenii care locuiau pe străzile învecinate, iar cei care pregăteau limonadă pentru vânzare, veneau adesea să scoată apă. Mai departe se afla

o pădurice de plopi înalți și drepți. Tatăl zicea că i-a sădit atunci când a fost copil. În spatele casei creșteau salcâmi

și pomi fructiferi, unul deosebindu-se prin faptul că făcea

mai multe soiuri de mere. Leova se plimba prin curtea umbroasă, aerul fiind plin de aroma frunzelor tomnatice căzute la pământ. Apropiindu-se de terasă, fără să vrea, și-a amintit cum altădată stăteau aici răniții, pe care el, copil fiind, îi privea cât erau de amărâți. Acestea s-au întâmplat pe vremea primului război mondial. Frățietatea creștinilor evanghelici baptiști, amintindu-și de pilda lui Hristos cu Samariteanul milostiv, au organizat în casa vecină o infirmerie pentru cei răniți. Frățietatea nu doar că predica despre dragoste, dar o arăta prin fapte celor răniți în timpul războiului. Tatăl și mama lui Leova făceau parte din familiile molocanilor, unde Biblia avea locul de frunte, străduindu-se să trăiască o viață curată. Crescând, ei au înțeles că molocanismul nu era împlinirea completă a învățăturilor lui Hristos, și așa cum i-au spus lui Leova, au trecut la frățietatea creștinilor evanghelici baptiști, care erau mai în concordanță cu adevărurile Evangheliei. După o plimbare scurtă prin curte, Leova i-a adus mamei câteva găleți cu apă, după care s-a așezat să-și facă temele pentru acasă. Își pregătea temele într-o cameră pe care o numeau birou. Acolo se găsea biroul tatălui său și o ladă mare, pe care Leova dormea. Pereții erau

lipiți cu tapete întunecate, într-un stil simplu. În celelalte camere tapetele era în culori deschise având imprimate flori frumoase. Nu a stat mult în birou, căci în curând tatăl său a venit acasă, iar după ce a mâncat, l-a chemat pe Leova în livadă.

– Haidem, i-a spus el, până vremea ne permite, să

tăiem și să smulgem lemnele uscate pentru foc. Leova a plecat cu bucurie, căci dorea să-și ajute tatăl. Pentru iarnă ei nu cumpărau lemne de foc, căci

făceau căldură cu ramurile uscate tăiate din livadă. Livada

în care trebuiau să muncească se învecina cu o livadă mai

bătrână. S-au apucat de treabă. Sudoarea cădea de pe ei ca ploaia. Tăierea ramurilor uscate era mai ușoară ca smulgerea trunchiurilor cu rădăcini din pământ. Pentru a transporta lemnele tăiate acasă, a venit întreaga familie, chiar și frățiorul cel mai mic – Vanea.

– Dа, e bine aici la noi, la al treilea Molokan, a spus tata, ștergându-și fruntea, iar în orаș… ce prăfuită e Samara.

Într-adevăr, în oraș era destul să sufle vântul, și nori

negri de praf pătrundeau peste tot. În schimb, zona livezilor molocane era protejată de crengile masive ale copacilor.

– Și în viețile oamenilor, a adăugat tata, cât praf,

câtă murdărie. Este dificil să întâlnești suflete curate. Luând două ramuri mari și târându-le după ei, tatăl și fiul au pornit spre casă. Pe ambele părți ale

străzii creșteau plopi înalți. Aici, seara, erau organizate petreceri. Oamenii de la mănăstire și din satele feroviare veneau aici să ia o gură de aer proaspăt și să se plimbe. Unul dintre bătrânii artiști a comparat această grădină molocană cu locurile lui Turgheniev.

– Hei, părinte, s-a adresat către Serghei Pavlovici,

tata lui Leova, un tânăr înalt în cămașă, încins cu o

centura împletită cu ciucuri, n-ai un chibrit? Vreau să-mi aprind țigara. Serghei Pavlovici s-a oprit, a zâmbit, a așezat creanga jos, de parcă se pregătea să scoată chibriturile, însă a început să-i vorbească despre efectele dăunătoare ale fumatului.

– Dа, este doar o plăcere! a zis acela, punându-și

mâna la ceafă.

– Eu îți voi spune ceva, a spus tatăl lui Leova, și te vei

dezgusta de tutun. Iată aerul curat, acesta este o plăcere. Oare nu acesta dă viață organismului? Totuși, orice lucru dăunător, precum fumatul și băutura vin din inimă.

– Cum din inimă? s-a interesat tânărul.

Serghei Pavlovici îndată i-a povestit că Salvatorul lumii,

Hristos, învăța că tot ce este rău vine din inima omului. Dar când omul se întoarce la Dumnezeu, inima îi este vindecată, iar el va dori doar ce-i bun și nicidecum lucruri deșarte. Plăcerea lui va fi să-L iubească pe Dumnezeu, să-i iubească pe cei apropiați și să facă binele. La aceste cuvinte tânărul a dat din mână și a plecat zicând:

– Ești cam habotnic părinte, ai grijă să nu-ți strici

prin aceasta și fiul. Leova cunoștea trăsătura uimitoare de caracter a tatălui său: folosea orice ocazie pentru a spune oamenilor despre Hristos și despre mântuire. Fumatul în casa lor era absolut interzis. Când veneau diferiți cunoscuți ai tatălui său, chiar cei aflați într-o poziție înaltă, tatăl întotdeauna îi avertiza cu strictețe: „În casa mea fumatul este interzis!“

Capitolul 2. Cum a ajuns Leova să-L cunoască pe Dumnezeu

„V-am

scris,

copilașilor,

Tatăl.” (1 Ioan 2:13)

fiindcă

ați

cunoscut

pe

Odată, într-o seară liniștită și caldă de toamnă, Leova a ieșit în grădină pentru a strânge crengile uscate. De această grădină erau legate cele mai plăcute amintiri din copilărie. Aici, de exemplu, a stat ore la rând să păzească merele verzi, pentru ca băieții să nu rupă. Aici, din meri sub plopii înalți, îi plăcea să privească cerul când se însera

și să găsească primele steluțe apărute pe bolta cerului, care

se aprindeau una după alta. Când începea să se întunece, medita la viață, iar când era lumină, citea cărți. În acea seară, a sărit gardul la el, colegul lui de

școală: Golovancic. Ei au vorbit despre învățătură, despre lecții, când deodată, Golovancic l-a întrebat timid:

– De mult timp doresc să te întreb, cum ai crezut cu

adevărat în Dumnezeu? Iată, noi credem și nu prea credem, dar la școală toți știu că tu ești un creștin adevărat. Leova, îngândurat, a zis:

– Ei bine, atunci ascultă-mă, mă voi sili să-ți

povestesc cum este și cum a fost. Tu desigur știi că tatăl meu și mama mea sunt creștini.

– Desigur știu, a spus Golovancic, și mama mea e

creștină, merge la biserică, iar tata nu merge la biserică, dar nici pe Dumnezeu nu-L neagă.

– Poți să crezi în multe feluri, a spus Leova, dar

părinții mei, după cum am văzut din copilărie, sunt creștini cu adevărat.

– Ce înseamnă „cu adevărat”? a întrebat Golovancic.

– Credința lor în Dumnezeu e vie. Ei cum cred, așa

și trăiesc. Nu mă întrerupe. Tot ce nu vei înțelege, mă vei

întreba la final. Din copilărie am auzit de la părinții mei despre Dumnezeu. Întotdeauna când ne așezam la masă, ne rugam. Mama m-a învățat să mă rog. Inițial eu mă rugam la fel cum se roagă acum surorile mele și frățiorul, deoarece aveam o credință de copil, inconștientă. Încă de atunci am fost învățați să iubim cărțile. Aveam multe acasă. - Da, am văzut o bibliotecă întreagă în casa ta. Ce multe aveți!

– Deci, mi s-a spus, că dintre toate aceste cărți, scrise

de diferiți autori, cea mai importantă este Biblia. Mergeam împreună cu ei la întâlniri, unde se citea această carte, unde se rugau lui Dumnezeu și cântau cântări de laudă. Adesea se organizau întâlniri pentru copii, unde nouă,

copiilor, așa ca să pricepem, ni se povestea despre viața lui Isus Hristos. Mulți copii frecventau aceste întâlniri, având posibilitatea să comunicăm unii cu alții. Odată unul voia să ne convingă că a văzut drăcușori mici, sprinteni, cu coarne

și coadă. La început l-am crezut și i-am cerut să mi-i arate.

Amândoi ne-am așezat în curte, la el acasă, așteptând să-i vedem. Am stat, când deodată ceva sub casă s-a mișcat, iar părul mi s-a zbârlit ca ariciul. Am vrut s-o iau la fugă, dar totuși m-am gândit, că trebuie să-i văd. I-am văzut:

cu cozi, dar fără coarne. Erau șobolani obișnuiți. Desigur, n-am mai crezut în existența lor. Mergeam la slujbe și participam la sărbătorile pentru copii. Era interesant, îmi producea veselie și mă simțeam bine, dar încă nu eram cu adevărat un creștin. Adesea, la întâlnirile cu copiii, cei care spuneau corect cele mai multe versete, primeau

cărți poștale colorate ca amintire. Am primit, ca și cadou,

o carte poștală cu o floare albastră. Sorei mele Sima, care

a recitat doar un singur verset, și încă cu greșeli, i s-a

dăruit același cadou. Am fost indignat. Am venit acasă, am mototolit cartea poștală, am aruncat-o și i-am spus mamei, că nu voi mai participa la întâlnirile copiilor. Eram

nemulțumit de ce Sima a primit o carte poștală similară, când ea nu știuse aproape nimic? Cu alte cuvinte, inima mea nu era bună, ci invidioasă. Trebuie, de asemenea, să-ți spun că mama se temea mult să nu devin un ateu. Trei ani m-a învățat acasă să citesc, să scriu și mi-a făcut cunoștință cu geografia. Apoi a trebuit să dau examenul pentru clasa a treia. L-am luat și am fost acceptat la școală. Ții minte, în satul acela feroviar era o școală de lemn, galbenă? Acolo am studiat. – Iar apoi te-ai înscris la școala noastră? a întrebat Golovancic. – Da, a răspuns Leova. Am nimerit în anturajul unor băieți răi, unde era multă gălăgie. Adesea se băteau, necăjeau pe un baiat evreu și râdeau de un altul gârbov. Când îmi amintesc, toată ființa mea este răscolită. Îndată am văzut diferența dintre băieții care au auzit despre Dumnezeu, învață să trăiască Evanghelia, și acei care nu-L cunosc deloc. Unii din ei fumau din când în când, iar alții întrebuințau cuvinte murdare. Am înțeles tot mai clar că este mult mai bine să trăiești conform Legilor lui Dumnezeu și să nu jignești pe nimeni. Îmi amintesc că una dintre discipline era științele naturii. Studiam după manualul lui Troveansck, iar lecția o conducea directorul școlii. Ne-a povestit cum a apărut pământul, iar treptat a apărut totul: plantele, animalele și omul. Data următoare m-a întrebat: „Povestește-mi, cum au apărut iarba, copacii și animalele?” Eu m-am sculat și i-am răspuns scurt: „Dumnezeu le-a creat pe toate”. Ei bine, o parte dintre colegi au râs. Învățătorul a rămas serios și mi-a zis:

„Vei studia și vei afla că Dumnezeu nu există și că totul a apărut de la sine, conform legilor naturii”. Au început să ne înregistreze ca pionieri. Unii se înregistrau, alții nu. Cei care nu doreau erau întrebați:

„De ce nu vă înregistrați?” Unii ziceau: „Tata sau mama nu-mi permit”. Eu nu știam ce să răspund. Cu părinții nu mă sfătuisem, dar îmi plăcea mai mult să fiu al Domnului, decât al acelora care mă înconjurau. Așa că m-am ridicat, și cu glas tare și clar am anunțat: „N-am nevoie să mă înregistrez, fiindcă eu voi fi pionierul lui Hristos”. Toți au început să râdă. De atunci, în pauze așa și mă numeau:

„Pionierul lui Hristos”. Cum anume trebuia să fie pionierul lui Hristos eu nu știam încă, iar astfel de oameni încă nu întâlnisem. Doar odată m-am simțit pionier – în timpul revoluției, pe când aveam șapte ani. Am luat broșuri de la tatăl meu, precum „Dauna beției”, „Necredința – mama tuturor relelor” și am mers să le împart pe stradă. Am fost prins de un bărbat care m-a târât la sfatul popular în adunarea constituantă . Bineînțeles că am început să plâng. Mamei i-au spus că am fost dus, iar ea a venit și m-a salvat. La școală îmi plăceau științele naturii. Profesorii îmi vorbeau prietenos, văzând curiozitatea și credința mea de copil în Dumnezeu. „Citește despre originea

(continuare în pagina următoare)

15

16

Carte în serial

„Mai sunt multe lucruri pe care le-a făcut Isus (Ioan 21:25a)

omului, citește-l pe Darwin și nu vei mai fi creștin”, îmi spuneau ei. Am împrumutat niște cărți de la unchiul meu Nicolai Pavlovici, care nu era interesat de credință. Am împrumutat cartea lui Charles Darwin intitulată „Descendența omului și selecția naturală”. Am citit

cu atenție și alte cărți antireligioase. Părinții nu mi-au interzis să citesc. Încet, îndoielile au început să mă frământe, deoarece nu știam cine deține adevărul. Am încercat să aflu cine are dreptate. Inima mă durea și mă întrebam dacă nu cumva omul provine din maimuță, iar Dumnezeu nu există. În același timp, nu puteam crede că știința contrazice credința în Dumnezeu și învățătura lui Hristos, deoarece eu, cu ochii mei, am văzut cum oameni culți și învățați cred în Mântuitorul. De exemplu, unchiul meu Piotr Ivanovici Cecmariov, un inginer renumit, care absolvise Institutul Tehnologic din Sankt-Petersburg și cel care mi-a dăruit minunata carte «Chimia în viața cotidiană», era un propovăduitor. Eu vedeam că viața lui

și a familiei sale era curată, morală și frumoasă.

- Și eu am observat, fiind în casa voastră, că părinții tăi sunt niște oameni deosebiți; sunt diferiți de ceilalți, în special față de rudele mele și față de tatăl meu, a spus Golovancic. - Da, ai dreptate, când oamenii cred cu adevărat în Dumnezeu, ei devin alți oameni, iar familiile lor se schimbă. Adesea mergeam în Davlecanove, la un profesor de științele naturii, apropiat părinților mei, care absolvise Universitatea din Cazani. El era și un muzician excelent. El mi-a arătat cabinetul lui de fizică, unde erau diferite echipamente și unde făcea diferite experimente cu electricitatea. Apoi în casa lor am lăudat și I-am mulțumit

lui Dumnezeu, care a creat toate lucrurile și toate legile și

a dat omului calea mântuirii. Am văzut că Ivan Petrovici

cunoștea învățătura lui Darwin, Timireazev și a altor aștri ai științei, dar nu îl nega pe Hristos. Și totuși am fost chinuit de îndoieli. Profesorul de istorie, care mi-era

apropiat, dorea din suflet să învăț și iar să învăț, zicând că toate prejudecățile mele religioase, inspirate de educație, vor dispărea. Studiam mult și citeam mult, dar privind la viața creștinilor adevărați și la viața necredincioșilor, înțelegeam că mai multă lumină au creștinii. Între timp, cu mine se petrecea ceva de neînțeles. Deveneam tot mai supărăcios. Aveam certuri nesfârșite cu surorile mele. Am cumpărat un cuțit finlandez și, odată, în toiul mâniei, am lovit cu el în masă, încât ea s-a rupt. Părinții au spus că trebuie să mă pocăiesc și să mă întorc la Dumnezeu. Tăceam. Erau momente, când fiind invitat să merg la slujbă, loveam cu degetul în fereastră spunând mamei mele: „nu voi merge”. În sufletul meu ceva nu era în regulă. Frecventam totuși întâlnirile pentru copii, dar fără a avea o purtare creștină. Se întâmpla, ca la lecția de cor, împreună cu verișorul meu, Vsevolod, să ne umple râsul, încât era cât pe ce să ne dea afară de la lecție. Iar noi ne amuzam și ne prăpădeam de râs

Aveam

Totuși în interiorul nostru căutam adevărul

atunci 15 ani. În sfârșit, a venit clipa când cu adevărat am chemat Numele Domnului. Am început să mă rog ca El să-mi reînnoiască inima, astfel încât răul să nu aibă acces la ea. M-am pocăit de toate. Am primit convingerea că Hristos m-a iertat. Mi s-a spus că cel ce crede în Fiul, are viața veșnică. Eu am crezut aceasta. Apăsarea interioară

a dispărut. Nu vreau să crezi că am devenit desăvârșit.

Dar am pășit pe drumul care duce spre ceva mai bun. Mă feream mai mult de rău. Înainte, stăteam pe gânduri și mă gândeam să încerc să fumez. Iar acum toate acestea

au devenit străine, netrebnice și ciudate. O viață nouă

și frumoasă a apărut înaintea mea. Cu toată ființa mea,

în clipele de rugăciune, simțeam acea lume, care e mai presus și mai bună decît cea pământească. Nu numai că am crezut că Dumnezeu există, dar am început să mă încred în Dumnezeu și în cuvintele Sale. Am devenit un creștin adevărat. – Da, a spus Golovancic, desigur toate acestea sunt interesante, dar eu mă descurc și fără, negândindu-mă cine are dreptate și cine nu. Cred că cel mai bine e să trăiești în așa fel încât să ai o profesie bună, să ocupi o poziție înaltă și în rest, totul va fi bine. 2 Leova n-a răspuns nimic și pentru că se însera, și-a luat toporul, ferăstrăul și a pornit spre casă. Inima era calmă și liniștită. Seara târziu, tatăl său a venit de la muncă. Întreaga familie, înainte de culcare s-au adunat pentru rugăciune. Tata, deschizând Evanghelia, a citit:

„Să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit eu”. Pe scurt, a spus că necazurile oamenilor vin din pricină că nu se pot iubi unii pe alții, cum a poruncit Hristos. Îi iubesc doar pe cei din familie, își iubesc prietenii, iubesc doar când au de câștigat ceva. Iubirea lor e doar o adiere. Cum apar certuri și neplăceri, din dragostea lor nu mai rămâne nimic. Hristos nu a iubit așa. El i-a iubit pe toți, chiar și pe cei ce L-au răstignit; El i-a iertat, tuturor dorindu-le doar binele. Au îngenuncheat. S-au rugat pe rând. Leova, în rugăciune, a cerut ca Dumnezeu să-l învețe să-i iubească pe toți oamenii, precum El i-a iubit.

În bezna lui Irod de Iurii Sergheevici Graciov Traducere de Veaceslav Croitoru

Note de subsol

1 balalaică: instrument muzical popular rusesc cu trei coarde și cutie de rezonanță triunghiulară. 2 Golovancic, adică Alexandru Golovanov a terminat facultatea și a devenit medic veterinar. Și-a dedicat viața serviciului militar, fiind asigurat în plan financiar. A făcut serviciul militar în Orientul Îndepărtat. În timpul cultului personalității a decedat, în aceiași perioadă când au fost omorâți Bluher, Tuhaceovschii și alți

(continuare din pagina 5)

evanghelia care convinge

trebuie confundat cu rolul Mântuitorului: „În nimeni altul nu este mântuire, că nu este în cer un alt nume dat în

care trebuie să fim mântuiți (Faptele Apostolilor 4:12). Credinciosul asistă la „funeraliile” vechiului său „eu”. Cu alte cuvinte spune: „Tot ce eram ca fiu păcătos a fost dat morții, eu am murit față de păcat.” Când este scufundat în apă, în limbaj simbolic, este îngropat împreună cu

nu mai trăiesc

eu, ci Hristos trăiește în mine.” (Galateni 2.20). Există o ordine a etapelor sau a cerințelor pe care trebuie să le îndeplinească un candidat pentru botez. Biblia spune mai întâi de credință și abia apoi de botez:

prin raportarea la experiențele personale. Învățarea va fi corelată cu rugăciunea și cu ungerea și umplerea Duhului Sfânt. Fiecare trebuie să-și facă timp pentru închinare, cântare și studiu biblic. Învățarea va fi făcută în mod sistematic și va începe cu învățăturile de bază. Se poate începe cu învățătura despre Dumnezeu, despre Domnul Isus, despre Duhul Sfânt, despre Biserică, despre cum pot

să lupte împotriva păcatului, despre felul cum să trăiască

o viață de biruință și mai ales, despre cum pot să ducă mântuirea până la capăt.

Hristos. Când iese din apă spune:

concluZie – testul mântuirii „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” (Coloseni 1:13) Voia lui Dumnezeu este în contrast cu voia neamurilor (păgânilor). Cei care săvârșesc fapte

Cine va crede și se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit.” (Marcu 16:16). Filip i-a spus famenului din Etiopia că poate fi botezat numai dacă crede din toată inima (Faptele Apostolilor 8:36,37). Domnul Isus a spus că oamenii trebuie mai întâi ucenicizați și apoi botezați. (Matei 28:19, 20) O a doua cerință a Bibliei pentru botez este

convertirea. Apostolul Petru subliniază că ordinea corectă precum: imoralitatea, pofta, beția, îmbuibarea, cheful,

slujirile idolești neîngăduite, faptele de rușine, cearta,

invidia, adulterul, malahia, sodomia, hoția, lăcomia, defăimarea, necurăția, vrăjitoria, vrajba, zavistia, mânia, neînțelegerile, certurile de partide, uciderea și altele asemănătoare, pot fi localizați cu siguranță pe terenul împărăției întunericului (1 Petru 4:3; Romani 13:13; Galateni 5:19-21). Unul dintre păcatele amintite, mai multe sau altele asemănătoare cu ele, au săpat o prăpastie între ei și Dumnezeu. Domnul Isus a murit pentru toți, dar numai cei care vin la El pot intra în Împărăția dragostei Sale. O mărturie care convinge poate fi prezentată prin adevărul primordial că doar Domnul Isus este Calea spre Dumnezeu. Însuși El a mărturisit acest adevăr când a zis:

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața: nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6) Ce trebuie să reținem este că, peste prăpastia păcatului nostru nu ne poate trece biserica pe care o frecventăm, nici vreun om și nici vreun efort personal. Singurul care ne poate salva este Domnul Isus. Dacă venim la El și mărturisim credința în El, vom

fi luați de mâna Sa pentru a ne trece pe puntea întinsă

de Dumnezeu peste prăpastia păcatului. Primul pas este pocăința, al doilea este nașterea din nou, iar al treilea este botezul biblic. Numai după aceea piciorul calcă în Împărăția dragostei Fiului Isus Hristos - care este una spirituală. Apoi drumul continuă prin păzirea credinței,

luptând împotriva marilor inamici: păcatul, sinele, lumea

și Satan. Urmează sfințirea și alergarea în biruință spre linia

de sosire a Noului Cosmos. Dar până atunci, să nu uităm că vegherea în a ne păstra hainele curate este decisivă în așteptarea venirii Domnului Isus. Înseși evenimentele actuale spun că privirea noastră trebuie să fie ridicată în sus, fiindcă izbăvirea noastră se apropie. (Luca 21:28)

este pocăința, convertirea și apoi botezul: „Pocăiți-vă” le-a zis Petru „și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh” (Fapte 2:37). Pavel a fost botezat numai după ce a devenit un om al rugăciunii și i-au căzut solzii de pe ochi (Fapte 9:1-18). Corneliu a fost primit în Împărăție, după ce a avut o conștiință mișcată, după ce a fost iluminat și după ce a primit botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 10). O altă cerință este nașterea din nou. De fapt, prin botez, credinciosul accentuează tocmai această realitate a învierii la o viață nouă. Absența acestei realități infirmă legitimitatea acestui act simbolic (Romani 6:4). Ucenicizarea își are și ea rolul ei. Botezul se administrează în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt, numai după ce candidatul a trecut mai întâi prin școala uceniciei: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” (Matei 28:19) Dacă prin botezul cu Duhul Sfânt, credinciosul botezat este introdus în trupul invizibil al Bisericii, prin botezul în apă, este introdus în trupul vizibil al acesteia. Ceilalți membri iau cunoștință de faptul că el a devenit un membru cu obligații și drepturi depline.

iv. Învățarea Marea însărcinare nu vizează doar evanghelizarea. Ea depășește cadrul spiritual al încorporării noilor convertiți în cadrul Bisericii. Marea Poruncă cere în mod imperios învățarea noilor convertiți. Aceasta se va face prin studii biblice, de preferință, în grup. Vor fi învățați să asculte de poruncile Domnului Isus și de învățăturile apostolilor, cu scopul de a deveni asemeni Marelui Învățător. Devenind asemenea Lui, vor putea relaționa corect cu oamenii, fiind în stare, la rândul lor, să prezinte mesajului Evangheliei

Simion Buzduga

17

18

Experienţe

„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, credinţa!” (Evrei 13:7)

mărturii

Mărturii din lucrarea de misiune

Am slujit o vreme în zona județului V., în localitatea B. Aici locuia o femeie credincioasă din județul S. Într-o noapte, am visat-o pe femeia aceasta cum mergea din casă în casă și le spunea oamenilor despre pocăință. De fiecare dată când mergeam în localitatea lor, femeia aceasta își deschidea casa pentru ca să predicăm Evanghelia. Soțul ei era foarte primitor,

dar era un bețiv notoriu. Aducea la el acasă pe cei mai bețivi și pe cei mai de jos din localitate, iar noi le predicam Evanghelia. Noi predicam, dar el continua să consume alcool. De trei ori am fost la spital la el la dezalcoolizare. Dar, într-o noapte, omul acesta a avut un vis. Se făcea că la geamul casei lui erau trei bărbați îmbrăcați în alb și stăteau de vorbă. Deodată bărbații îmbrăcați în alb au plecat de acolo și a văzut că o mână albă se întindea peste el spre soția lui. În momentele acelea a conștientizat, după cunoștințele pe care le avea, că

e vorba de îngerul morții care dorea să o ia pe soția lui. S-a

trezit din coșmarul acela, și-a prins soția în brațe și a strigat:

şi urmaţi-le

era și o crimă acolo. De fiecare dată când trebuia să intru la ei, trebuia să fiu cu pistolul în mână, cu câinele lup și cu doi adjutanți după mine, ca să pot să fac liniște între ei. Domnule ce se întâmplă? Le-am spus celor de la brigadă că de când au intrat pocăiții în localitate, incidentele au scăzut cu peste șaptezeci la sută. Domnule ce se întâmplă?” I-am spus atunci șefului de post: „Domnule, noi nu am putut să facem nimic! Schimbarea a făcut-o Evanghelia!” El avea dreptate. Când noi turnam temelia la casa de adunare din acea localitate, am tăiat un copac. Copacul a căzut peste un purcel dezlegat

de-al vecinului, lovindu-l foarte tare. Acesta a venit cu coasa,

a împlântat-o în fața fratelui cu care eram, zicându-i că-i

taie capul. Fratele l-a luat de după spate, zicându-i: „Vecine, cât face purcelul acesta?” „Două sute cincizeci de lei!”, i-a răspuns el. Fratele i-a dat banii, zicându-i să cumpere altul

și să taie purcelul lovit, care încă nu murise. În urma acestui

incident, vecinul a declarat: „Aceștia-s oamenii lui Dumnezeu! Dacă cineva se atinge de ei, cu mine aveți de-a face!” Astăzi, vecinul acesta este prezbiterul bisericii din acea localitate.

„Nu mă părăsi!” Atunci, soția lui s-a trezit, neștiind ce să creadă. I-a povestit visul, spunându-i că se pocăiește, că nu va mai bea din ziua aceea și că va merge cu ea la adunare. S-au plecat pe genunchi și s-au rugat amândoi. După ce s-au culcat iarăși, visul a continuat. S-a văzut în fața unui munte. Tare mult și-a dorit în viața lui să ajungă în vârful acelui munte, dar niciodată nu a reușit. Când a privit în spatele lui, el era înjugat la un car. Carul era plin de greutăți. Mai mult decât atât, pe spate avea o povară foarte grea, care apăsa pe umerii lui. Ar fi vrut să înainteze, dar nu reușea. Deodată, lângă el s-a așezat un bărbat îmbrăcat în alb. În vis, a crezut că e Isus

*** În localitatea M., de asemenea, Evanghelia a schimbat

mai mulți frați rromi. Fiecare are istoria lui. Un vestit tâlhar din oraș, pe nume D., făcuse deja șapte ani de pușcărie. Avea banda cea mai de temut. Tatăl lui, după douăzeci de ani de pușcărie, în urma unei crime, s-a întors acasă și a murit. El nu și-a mai cunoscut tatăl. “Când veneau tirurile spre vamă, ieșeam cu banda, opream tirul, îl deposedam de toate bunurile care consideram că erau bune și necesare, după care îi dădeam drumul”, mărturisea el. Era foarte greu

și

a început să-i spună toate păcatele din copilărie, tinerețe

să pătrunzi între ei. În cele din urmă a fost arestat. Când s-a

și

întreaga viață. Spunându-și păcatele, deodată s-a trezit în

întors din pușcărie, lucrurile s-au schimbat în oraș. Dumnezeu

vârful muntelui. Acum carul era gol. Bărbatul îmbrăcat în alb

a

intrat cu Evanghelia. Dumnezeu a cucerit și inima acestui

a

luat carul și l-a aruncat dincolo de deal. Acolo se vedea o

tânăr și el s-a întors la pocăință. Odată a parcat mașina în

mare fără de limite. Apoi s-a trezit. Din noaptea aceea, omul acesta a fost schimbat. Viața lui a devenit alta. Dumnezeu i-a dăruit eliberare. Astăzi, el predică Evanghelia în satul lui.

fața liceului din oraș și s-a dus la un magazin de peste drum să cumpere ceva. Când s-a întors, directorul școlii nu putea să intre în curte din cauza mașinii lui. Când s-a apropiat de

*** Odată, deplasându-mă cu mașina în același județ, am luat la ocazie pe șeful de post. După ce s-a urcat mi-a spus:

mașină, directorul i-a dat o palmă spunându-i: „Țigane, tu nu știi să-ți parchezi mașina? Ți-ai parcat mașina aici în poartă!” În urma acestui incident, s-au adunat foarte mulți rromi, spunându-i: „D., mănâncă-l!” Poliția a intervenit. Încet, încet,

„Domnule, eu vă cunosc! Știu că parcați mașina în fața primăriei

i-au luat pe cei doi și i-au dus la post, să dea declarații. A dat

din localitate!” Într-adevăr, parcam mașina în fața primăriei și peste deal ne deplasam vreo patru kilometri în altă localitate.

declarație directorul și a dat o declarație și D. În declarația sa, D. a scris: „Eu am fost un tâlhar, dar înaintea mea a fost

o

„Eu”, spunea el, „am fost la brigadă și am raportat ce se

scuipat altcineva; înaintea mea a fost bătut altcineva și acolo,

întâmplă în satul unde dumneavoastră mergeți și predicați.

la

cruce, Isus a iertat tâlharii. Isus m-a iertat și pe mine și n-am

Înainte, aproape la fiecare distracție, nuntă sau alt eveniment

nicio pretenție, față de domnul director. Îl iubesc și-l iert.”.

în gândul meu doar atât: „Eu știu un lucru, că cel ce-i în mine

este mai mare decât cel ce este în lume!” Când am zis acest verset a dispărut. Eu m-am trezit, dar câteva momente am fost țeapăn. Am stat în pat și nu puteam să-mi mișc mâinile

și picioarele. Greu mi-am revenit la viață și mișcare. Când

mi-am revenit, m-am apropiat de soție și am zis: „Uite ce am visat! Ne plecăm pe genunchi și ne rugăm Domnului!” Și ne-am rugat lui Dumnezeu. Într-una din nopți, am avut alt vis. Între casa mea și casa părinților mei (stăm în aceeași curte), a început să răsară un soare. M-am trezit și am zis:

„Sunt convins! Intră Dumnezeu în casa noastră cu biruință!” Când am avut confirmarea din partea lui Dumnezeu că El a dat vindecare, m-am dus la cel mai bun laborator de analize medicale și am făcut toate investigațiile. În urma lor, mi s-a spus că nu se mai găsește nici urmă de Borrelia burgdorferi, bacteria care produce această boală. Am venit cu scrisoarea medicală de la Târgu Mureș, dar cel care a dat vindecarea a fost Isus Hristos! Într-o zi, poate mi se va lua Biblia din mână, dar experiențele personale pe care le-am trăit cu Dumnezeu, nu mi le va lua nimeni! Știu că Dumnezeul meu este un Dumnezeu real și minunat!

Altă dată, deplasându-se prin oraș, s-a întâlnit cu un maior de la penitenciarul din județul respectiv. Acesta i s-a adresat:

„Ce se întâmplă că nu mai treci pe la noi? Dar nici cei din localitatea ta nu mai vin pe la noi la penitenciar.” Acesta i-a răspuns: „Domnule maior, ce nu a putut să facă penitenciarul din V. și ce nu au putut să facă școlile de corecție, a făcut Isus Hristos în localitatea noastră prin Sfânta Evanghelie.”

*** Eram proaspăt ordinat în slujba de prezbiter. A venit

la noi în adunare un băiat care se căsătorise în anul acela.

Soția lui era din altă parte a țării și s-a îmbolnăvit grav. După

o perioadă de spitalizare, a venit acasă. Stătea numai în

perfuzii. Nu putea să mănânce nimic. A venit soțul ei, într-o

duminică seara, la finalul slujbei și mi-a zis că soția lui dorește

să i se facă ungerea cu untdelemn. Eu i-am spus: „N-am fost

niciodată singur! E o lucrare prea mare! Nu mă văd în stare! Dar

miercuri vin doi frați slujitori la noi în localitate și împreună cu

ei vom face lucrarea aceasta. Dar până atunci hai, să stăm în

post!” Ne-am unit noi trei frați și am stat în post luni și marți. Marți seara eram la adunare. După timpul de rugăciune, când

ieșeam din adunare, îl văd pe soțul ei slab și palid la față. Mi-a zis: „Dacă nu se face seara aceasta ungerea, mâine nu mai este cui să o facă! Soția mea moare și ai să o ai pe conștiință!”

El stătea în casă cu părinții lui, iar ei erau necredincioși. I-am

propus să o ducem în casa unei familii de credincioși din localitate. A luat-o pe brațe din casă, a pus-o pe bancheta din spate la o mașină, au dus-o până acolo la poartă, de la poartă a luat-o iarăși pe brațe și a dus-o în casă. Când m-am apropiat de patul acela, m-am cutremurat și am zis: „Doamne,

lucrarea aceasta e prea mare! Dar te rog un lucru: aș vrea să-Ți respecți cuvântul în seara aceasta! În timpul rugăciunii care s-a făcut, sora care arăta groaznic, s-a ridicat pe genunchi

și a început să se roage, strigând: „Fraților, continuați să vă rugați!”. Am continuat să ne rugăm. În timp ce ne rugam, s-a

coborât jos din pat și s-a așezat la capătul patului, împreună

cu noi la rugăciune. Dumnezeu a vindecat-o! Drept dovadă, a

zis: „În seara aceasta mă duc acasă pe picioarele mele, nu cu mașina!” S-a deplasat pe picioarele ei până acasă. A doua zi,

soacra ei, care era directoarea școlii din localitatea noastră, s-a dus în cancelarie și a spus profesorilor: „Noi ne așteptam

la ceva tragic în familie; dar s-a întâmplat o minune!” Copilul

meu și-a luat soția, a dus-o pe brațe cu mașina unui persoane undeva în sat, după care s-au întors. Dacă ea nu suporta niciun fel de miros de mâncare, în această dimineață am lăsat-o trebăluind la bucătărie.” Nu a înțeles prea multe, căci nu era credincioasă. A înțeles mai târziu, căci Dumnezeu a cercetat-o! Dumnezeul nostru e viu și lucrează și azi!

V. P.

Vindecări realizate de Dumnezeu în casa mea și în localitatea noastră

În anul 2012, soția mea a fost mușcată de o căpușă. În anul 2013, boala a început să se vadă. Soția acuza tot felul de dureri, probleme și tulburări. Ne-am dus mai întâi la Dumnezeu. În una din descoperiri a fost văzută în fața unei prăpastii și i s-a spus: „Nu vei putea trece, dar niște

brațe albe au venit și te-au ridicat și te-au trecut dincolo. Eu m-am cutremurat! Am zis în sinea mea: „Ce înseamnă oare dincolo?” În cele din urmă am ajuns la Târgu Mureș. După o perioadă de spitalizare și un tratament foarte sever, soția a fost diagnosticată cu boala Lyme. Mai este numită boala cu

o sută de capete. Vindeci picioarele, te doare capul. Vindeci

capul, îți afectează plămânii. Termini cu aparatul respirator, ia aparatul locomotor. Apare peste tot. Este boala cu o sută de boli în una. După o lună de spitalizare am zis: „Eu îmi iau soția acasă!” Doctorii de acolo mi-au zis: „Domnule, nu o lua! Lasă- ne să terminăm tratamentul!” Mi-au dat două cutii mari cu un tratament injectabil, intravenos și foarte puternic. După injecție, ajungea ca o legumă. Trebuia să o iau pe brațe, să urcăm scările și să o pun pe pat. A fost greu anul 2013 și nu

o să-l uit niciodată. Am întrerupt tratamentul și am zis: „Eu

am un Dumnezeu cu care mă laud! Am un Dumnezeu care face minuni!” Am mai spus: „Doamne, te rog intervino în casa mea! Sunt vinovat! Unde trebuie să mă pocăiesc? Ce trebuie să fac? Dar te rog, atinge-te de soția mea!” Mă gândeam că vine sfârșitul de an și intrăm în anul 2014 și soția mea va fi vindecată. Am intrat în anul 2014 și ea era tot rău. Nu știa nimeni pe unde trec. Frații din biserică știau doar că soția e bolnavă. Într-o noapte, a apărut lângă mine un bărbat foarte frumos; un bărbat extraordinar de frumos și prezentabil. Nu vă pot descrie imaginea acelui bărbat. Dar când el s-a așezat lângă mine, mi s-a făcut părul măciucă. Pielea mi s-a făcut ca pielea de găină. Am înțepenit; mai puteam doar să gândesc. El se adresa către mine foarte ironic și-mi spunea așa: „Nu mai posti! Nu te mai ruga! Ce plângi atâta? Că oricum e-a mea, n-ai nicio șansă!” Așa a fost o perioadă, să mă ironizeze mereu în vis, să mă terorizeze. Dar am reușit atunci, să spun

„Lăudați pe Domnul, chemați Numele Lui, vestiți lucrările Lui printre popoare, pomeniți mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4) 19

Fiţi treji!

Mai trează-mi ţine Tu,Isuse, / Credinţa în venirea Ta Să-mi poată dragostea sfinţită / În orice timp a Te-aştepta.

Fii treaz pe cale și veghează, / Fii treaz, că vremea-i pe sfârșit, Fii treaz, căci vrăjmașul răcnește, / Fii treaz, fii gata, pregătit!

Fii treaz, atent la ce se-întâmplă, / Fii treaz căci Domnul va veni, Fii treaz cu luare-aminte, / Fii treaz, veghează-n orice zi!

Fii treaz, lucrează pentru Domnul, / Fii treaz, nu ațipi nicicând, Fii treaz, să nu te fure somnul, / Fii treaz, Isus vine curând!

Fii treaz, cu candela aprinsă, / Fii treaz și untdelemn să ai, Fii treaz, căci se-aude strigarea, / Fii treaz, în fața Lui să stai!

Renunță la vise

stai „treaz și veghetor”:

Pentru ca Împărăția cerurilor să nu rămână doar un vis!

O conştiinţă trează înseamnă vegherea neclintită în ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu!

Unii visează realizări măreţe, alţii stau treji pânâ târziu şi le împlinesc. „De aceea să nu dormim ca ceilalți, ci să veghem și să fim treji“ (1 Tesaloniceni 5:6)

„Spune că cei bătrâni trebuie să fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare.” (Tit 2:2)

„De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos.” (1 Petru 1:13)

„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită.” (1 Petru 5:8)

„Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba.” (2 Timotei 4:5)

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente, răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este:

revista „dragoste pentru adevăr”

Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România, www.dragostepentruadevar.ro e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com Mobil: 0740 437777, 0746 046080