You are on page 1of 71

Tabla de materii

TABLA DE MATERII ........................................................................................................................................... 3
I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE
............................................................................ 5
1. SPAŢIUL TERESTRU ŞI SPAŢIUL GEOGRAFIC......................................................................................................
6
2. SPATIU SI PUTERE .............................................................................................................................................
9
3. OBIECTUL ŞI METODA GEOGRAFIEI UMANE................................................................................................... 12
4. EPISTEMOLOGIA GEOGRAFIEI UMANE.............................................................................................................. 15
4.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane ........................................................................................
17
5. EVOLUTIA GEOGRAFIEI: DE LA ANSAMBLU DE CUNOSTINTE LA STIINTA......................................................... 31
5.1. Geografia antică ........................................................................................................................................ 32
5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii.............................................................................................. 35
5.3. Geografia modernă..................................................................................................................................... 37
6. GEOGRAFIE FIZICĂ ŞI GEOGRAFIE UMANĂ ..................................................................................................... 42
6.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă
................................................................. 46
6.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? .......................................................................................... 52
7. SINTEZA EVOLUŢIEI CONCEPTUALE A GEOGRAFIEI UMANE: DE LA SPAŢIU LA TERITORIU ...................... 59
7.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei ............................................................................................................ 61
7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute
................................................................. 62
7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor.................................................................................................... 63
7.4. Inventarea spaţiului geografic........................................................................................................................ 65
7.5. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor............................................................................................ 67
7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă
................................................... 69
II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI
UMANE..................................................................................................... 74
1. CRITERIUL SCĂRII DE ANALIZĂ .................................................................................................................... 76
1.1. Macrogeografia.......................................................................................................................................... 76
1.2. Microgeografia........................................................................................................................................... 77
1.3. Mezogeografia........................................................................................................................................... 77
2. CRITERIUL SUPORTULUI FILOSOFIC ŞI TEORETIC....................................................................................... 77
Geografia deterministă....................................................................................................................................................78
Geografia posibilistă.......................................................................................................................................................78
Geografia pozitivistă ......................................................................................................................................................78
Geografia neopozitivistă..................................................................................................................................................79
Geografia umanistă........................................................................................................................................................79
Geografia marxistă........................................................................................................................................................80
Geografia radicală .........................................................................................................................................................80
Geografia structuralistă...................................................................................................................................................80
4
3. CRITERIUL OBIECTULUI DE STUDIU............................................................................................................ 81
3.1. Geografia teoretică şi metodologică .................................................................................................................. 81
Epistemologia geografiei
..................................................................................................................................................81
Istoria geografiei ............................................................................................................................................................81
Metodologia cercetărilor geografice
......................................................................................................................................81
Analiza spaţială...........................................................................................................................................................81
3.2. Geografia economică ................................................................................................................................... 82
Geografia rurală.........................................................................................................................................................85
Geografia industriei ...................................................................................................................................................87
Geografia transporturilor...........................................................................................................................................90
Geografia schimburilor comerciale .............................................................................................................................93
3.3. Geografia istorică....................................................................................................................................... 93
3.4. Geografia matematică ................................................................................................................................. 93
3.5. Geografia socială şi culturală........................................................................................................................ 93
Geografia populaţiei....................................................................................................................................................97
Geografia aşezărilor umane ........................................................................................................................................99

Geografia alimentaţiei................................................................................................................................................102
Geografia medicală ...................................................................................................................................................103
Geografia sportului ...................................................................................................................................................103
Necrogeografia........................................................................................................................................................103
Geografia religiilor...................................................................................................................................................103
Cronogeografia........................................................................................................................................................104
Geografia riscurilor..................................................................................................................................................104
3.6. Geografia politică..................................................................................................................................... 104
Geografia electorală.................................................................................................................................................105
Geografia militară....................................................................................................................................................105
3.7. Geografia aplicată.................................................................................................................................... 105
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ............................................................................................................................... 106

I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE
« Geografia este această ştiinţă sublimă care citeşte în cer
imaginea Pămîntului ».
Claudius Ptolemæus
Orice ştiinţă se defineşte printr-un obiect de studiu şi printr-un ansamblu de concepte şi de
metode indispensabile asigurării unui rol distinct în câmpul cunoaşterii. Deşi în calitate de ansamblu
de
cunoştinţe despre locuri şi oameni geografia are o istorie care depăşeşte două milenii, statutul său
de ştiinţă şi de disciplină academică în adevăratul sens al cuvîntului este mult mai recent. Abia în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea geografia începe să fie prezentă în universităţi ca ştiinţă de
sine stătătoare şi să beneficieze de instituţii proprii. Conform etimologiei sale (gr. gê = pămînt,
teluric şi gr. graphê = scriere, însemnare), geografia ar avea drept menire descrierea planetei. Aflată
însă la interferenţa a două mari domenii –cel natural şi cel social–, geografia se deosebeşte de alte
ştiinţe prin dificultatea stabilirii unor limite clare a obiectului său de studiu care se confundă de obicei
cu
distribuţia spaţială a fenomenelor naturale şi socio-umane. Chiar şi la acest nivel elementar, acela de
descriere a realităţii, obiectul său de studiu se revelează a fi de o complexitate covîrşitoare, imposibil
de cuprins în sfera unui singur ansamblu de ştiinţe. Din această cauză geografia nu a fost multă
vreme acceptată ca o ştiinţă în toate puterea cuvîntului, de unde un oarecare sentiment de
nesiguranţă în rîndul geografilor care, în perioada modernă, au dificultăţi din ce în ce mai mari în
a-şi defini propria disciplină.
Diviziunea deja clasică între geografia fizică şi geografia umană, relativ arbitrară,
efectuată în primul rând pe diferenţieri metodologice şi mai puţin pe diferenţieri conceptual-teoretice,
este doar un element care ilustrează dificultăţile de definire a obiectului său de studiu. Dacă amintim
şi
faptul că în evoluţia sa geografia a fost obligată să integreze metode, teorii şi concepte puse în operă
de celelalte ştiinţe ale naturii şi societăţii, devine clar faptul că geografia este privită cu neîncredere
de
către acestea, care îşi arogă dreptul de a-i contesta statutul de ştiinţă veritabilă, considerînd-o ca pe
o
disciplină de rang secund. Ca orice ştiinţă dominată însă, geografia, prin apelul masiv la modelele
teoretice şi la metodele complexe dezvoltate în cadrul celorlalte ştiinţe, s-a constituit ca o ştiinţă vitală
de interfaţă, poziţie extrem de favorabilă în contextul actual al inter- şi transdisciplinarităţii.
Dacă din conflictul constructiv cu restul ştiinţelor geografia a ieşit mai puternică, nu
acelaşi lucru se poate spune şi de spre rezultatul tensiunilor existente în propriul sistem de discipline.
Astfel geografii fizicieni sînt tentaţi să o considere o ştiinţă preponderent naturală, vecină geologiei
sau
6

biologiei, pe cînd geografii umanişti îi atribuie calificativul de ştiinţă socială. Aparent ireconciliabile,
cele
două opţiuni tind să conducă spre une fel de război fratricid, omiţîndu-se faptul că geografia este
ordonată în jurul aceluiaşi concept central: spaţiul terestru.
1. Spaţiul terestru şi spaţiul geografic (după A. Bailly, 1998)
Spaţiul se află în centrul dezbaterilor referitoare la obiectul de studiu al geografiei.
Chiar dacă spaţiul este revendicat sub o formă sau alta şi de alte discipline, geografia se detaşează
tot
mai mult prin studierea spaţiului terestru, mai exact a interacţiunilor complexe care se produc la
contactul geosferelor. Conceptul de spaţiu geografic este recent chiar dacă geografia studiază spaţiul
terestru
încă din Antichitate. Impus în ultimele trei decenii, acest concept a devenit cheia de boltă a
geografiei.
Spaţiul poate fi definit în general ca o porţiune dintr-un plan delimitat cel puţin de o linie. Sensul
geografic
este cel de întindere limitată a suprafeţei terestre. Odată cu acest concept s-a impus şi viziunea
spaţială
asupra faptelor geografice. Astfel geograful se străduie să găsească în primul rând corelaţii şi
conexiuni
spaţiale spre deosebire de alte ştiinţe sociale care caută corelaţii logice sau temporale.
Impunerea spaţiului ca un concept central în geografie a intervenit în contextul
suprapunerii unei serii de cauze :
-multiplicarea contradicţiilor spaţiale în perioada modernă, îndeosebi la interfaţa urban-rural;
-standardizarea planificării teritoriale pentru care conceptul de spaţiu devine esenţial;
-deschiderea ştiinţelor sociale şi economice spre implicaţiile spaţiale ale fenomenelor
specifice.
Conceptul de spaţiu geografic a adus în prim plan un şir de noţiuni tot mai prezente
în vocabularul de specialitate : puncte, linii, noduri, reţele, trame, câmpuri etc. Devenite curente în
noua
geografie, aceste noţiuni dau aparenţa unei abstractizări a disciplinei care a devenit tot mai mult o
ştiinţă a morfologiei suprafeţei terestre : combinaţie de puncte, linii şi suprafeţe din care pot rezulta
câmpuri.
Spaţiul geografic (produs, trăit şi perceput) este de fapt un concept abstract elaborat de către
geografi pentru a formaliza ştiinţific caracteristicile spaţiului terestru (real şi concret, care există
aprioric). Dubla
dimensiune, fizică şi ecologică a spaţiului terestru corespunde acestui caracter aprioric. Prezenţa
unui
fluviu sau a unui munte are numeroase consecinţe asupra organizării spaţiului, în special în ce
priveşte
reţelele de aşezări sau de comunicaţii. Aceasta nu implică în nici un caz separarea unei geografii
fizice
independentă de acţiunea umană. Prezenţa unui taluz este o constrângere în unele cazuri, peste
care
nu se poate trece, dar un abrupt de falie poate să nu prezinte un interes major pentru amenajarea
antropică. Geografia fizică trebuie reconstruită şi regândită în termeni de limite, constrângeri şi
paroxisme. Spaţiul geografic este un spaţiu produs pentru că rezultă totdeauna din acţiunea
7
societăţilor umane fiind un produs social, global şi complex. Toate dimensiunile umane sunt implicate
în construcţia acestuia : economicul, socialul, culturalul, politicul sau ideologicul. Aceste dimensiuni
au
o importanţă diferită în funcţie de scara de studiu şi specificul societăţii. Rolul ideologiei, prin

o porţiune a suprafeţei terestre putând fi observată. izotrop. Un spaţiu este omogen atunci când toate porţiunile din suprafaţa terestră au aceeaşi valoare. cel puţin ca mijloace didactice.intermediul religiei mai ales. preferând adaptarea celor emise de alte discipline. geografia acceptă şi scările intermediare (mezoscări). Recunoaşterea faptului că spaţiul geografic este un produs social nu implică însă obligaţia geografului de a pleca în aprofundarea acestui concept de la societate. a fost totdeauna important în amenajarea spaţiului. teoria locurilor centrale a lui Christaller (1935). Alături de macro şi microscări. economice. considerat ca un suport al acţiunilor sociale. bazată pe date concrete este adesea o reprezentare simplificată a spaţiului terestru : peisajul. Teoria formală a sistemelor ierarhizate dezvoltată de Mesarovici (1980) este o metodă de care geograful nu se mai poate dispensa. Absenţa fluxurilor invizibile (de materie şi informaţie) obligă astfel continuarea demersului cu o abordare teoretică. politice sau culturale. diferite esenţial unul de celălalt. teoria localizării activităţilor economice a lui Weber (1909) etc. preexistent şi produs este de asemenea trăit şi perceput. În sens restrâns el poate defini doar componentele fizice dar în sens larg integrează şi relaţiile invizibile. Acest spaţiu terestru. dincolo de limbajul cartografic şi discursul descriptiv specific 8 empirismului geografic. Noţiunea de scară este extrem de importantă în geografie. Actul de producţie socială a spaţiului este în fond un act de libertate umană. Noţiunea de scară corespunde şi unei alte realităţi : orice valoare dintr-un punct oarecare se supune unor procese care acţionează la scări diferite (fie o staţie climatică fie un stat de ex.). Astfel ataşamentul faţă de un loc sau o regiune este o componentă importantă în analiza raporturilor omului cu mediul. dar ele devin un ansamblu de linii şi suprafeţe atunci când este studiat individual. odată cu popularizarea ideilor psihologiei moderne. . fiecare din elementele sale rezultă din procese care acţionează la scări diferite. Acest proces de abstractizare este elaborat prin intermediul unei triple problematici : empirică. discontinuă. continuu şi infinit. Un spaţiu este izotrop atunci când proprietăţile sale sunt identice în toate direcţiile. Geografia a elaborat rareori propriile teorii. eterogenă. elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic este mai mult decât necesară. Geografia empiristă. În ce priveşte spaţiul. marcate şi de armonie dar şi de ostilitate. studiată într-o viziune mai mult sau mai puţin reducţionistă. în urma căruia întinderea. al rentei funciare (cercurilor concentrice). Originalitatea geografiei constă tocmai în punctul de plecare al oricărei analize : spaţiul fizic. Această a treia dimensiune a fost mai târziu luată în calcul. economia a fost principalul furnizor de modele teoretice : modelul lui von Thünen (1826). Ceea ce urmăreşte geografia este de fapt modul în care spaţiul terestru se transformă în peisaj : porţiune vizibilă a suprafeţei terestre. Faţă de alte ştiinţe care abordează multiscalar problemele studiate. Un oraş este un simplu punct într-o reţea urbană. inclusiv cele care derivă din percepţia spaţială a indivizilor. continuată de Lösch (1954). anizotropică. social şi geografic sunt tot atâtea modele abstracte ale suprafeţei terestre. teoretică şi axiomatică. În afara faptului că spaţiul terestru are mai multe componente. entropia fiind egală cu 1. finită se transformă într-un spaţiu omogen. geografia se distinge prin multiplicitatea scărilor. Spaţiile economic. Fără a subestima importanţa acestora.

1949). forţa de atracţie dintre două mase este continuă şi creşte constant într-un spaţiu izotrop. 9 Elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic nu este acceptată în totalitate dar există cercetători care au propus deja o serie de axiome ale acestuia. Rugozitatea (absenţa uniformităţii) spaţiului geografic este o regulă. Numeroase teorii formale (ansamblu de concepte legate între ele şi aplicabile la diverse domenii ale cunoaşterii). larg utilizat în explicarea raporturilor din cadrul reţelelor de aşezări. exclusiv pornind de la principiile şi teoriile fizicii prezintă de asemenea constrângeri. teoria structurilor disipative. pentru a completa cu dimensiunea temporală. Dar indiferent de transferul teoretic. stabilirii poziţiei acestora în spaţiu. Pornind de la aceste axiome. utilă pentru explicarea genezei unor fenomene şi a dinamicii unor procese. curentul cantitativist iniţiat din anii ’50 fiind astăzi dominant în geografie. teoria bifurcaţiilor. neglijând latura socială sau psihologică. prin intermediul celui de-al doilea principiu al său: entropia. Caracterul deductiv al matematicii se îmbină armonios cu demersul inductiv sau empiric. teoria catastrofelor (Thom. Aceste demersuri au avut în comun utilizarea matematicii ca mijloc de . elaborate de filozofi sau epistemologi sunt tot mai frecvent utilizate în geografie : teoria sistemului general (Bertalanffy.Acest transfer teoretic oferă un cadru deductiv necesar construirii spaţiului geografic deşi este limitat doar la aspectele pur economice. Elaborarea unui spaţiu geografic. dinamică pe celelalte două. foarte utilă pentru înţelegerea raporturilor existente între diversele fapte geografice la diverse scări de studiu. 1981) permite înţelegerea şi explicarea rupturilor funcţionale şi spaţiale a fenomenelor. pentru care poate fi geografic orice obiect care diferenţiază spaţiul terestru. Calitatea axiomelor fizice nu se aplică totdeauna în geografie. Avantajul modelelor introduse din fizică este dat de caracterul lor sintetic. încât modelul menţionat se aplică doar pe porţiuni extrem de restrânse. de la măsurarea distanţelor şi suprafeţelor (ansamblu de puncte în spaţiu) la care adăuga un ansamblu de atribute simple sau compuse. conchide că nici un obiect nu poate fi considerat exclusiv geografic aşa cum şi metodele nu sunt proprii doar unei ştiinţe. nu neapărat identice. la orice scară reproducându-se aceleaşi forme. Pentru a completa unele lacune. 1952). Wilson. cronologică. conceptul de spaţiu geografic fiind astfel mai complet înţeles.). Termodinamica a furnizat teoria difuziunii spaţiale (Hägerstrand. Prigogine. Woodcock. în cazul teoriei gravitaţionale. organizate în sisteme şi subsisteme ierarhizate. Beguin (1979) propunea construirea unui spaţiu geomatematic plecând de la un ansamblu de locuri. dar geografia este singura care le utilizează simultan. foarte utilă pentru înţelegerea ordinii spaţiale a faptelor geografice. O a altă cale de transfer este cea filozofică. geografia s-a inspirat şi din modelele spaţiale ale fizicii. multidimensional. necesară localizării obiectelor geografice. Utilizarea acestuia stă la baza stabilirii multor legităţi geografice ca şi la cunoaşterea multor particularităţi spaţiale intuite anterior (existenţa unor gradienţi de ex. încât şi axiomele geografiei nu sunt proprii doar acesteia. Dezavantajul acestor teorii formale constă în limbajul matematic extrem de complex. spre deosebire de teoriile economice pentru care spaţiul este unidimensional. 1974). limbajul matematic se impune obligatoriu în geografie. topologică. Cel mai cunoscut model teoretic spaţial este cel gravitaţional (Reilly. Astfel. Nicolas (1980) a propus trei astfel de axiome : chorologică (studiul locurilor). 1980. ori spaţiul geografic este prin excelenţă anizotrop. necesitând pentru înţelegerea completă o iniţiere solidă în matematicile superioare.

Teritoriul este rezultatul proiectării reţelelor. disfuncţiile mecanismelor sociale. Analiza aproprierii teritoriului este astfel în centrul oricărei reflecţii geografice : a vorbi de teritoriu înseamnă să deschizi mecanismele aproprierii pentru a preciza consecinţele. -înrădăcinare. sunt tot mai frecvent în atenţia geografiei. Aproprierea unui teritoriu implică procese de dominaţie şi segregare din care rezultă fenomene precum marginalizarea sau excluziunea ce nu mai pot fi excluse din preocupările geografice. -apropriere. centralizare şi descentralizare etc. Construcţia unui model teoretic al spaţiului geografic pe baza axiomelor este imposibilă după unii ca şi matematizarea acestuia dar este utilă în măsura în care permite înţelegerea forţelor care contribuie la fasonarea suprafeţei terestre. Statul a fost văzut mult timp drept singura sursă de putere dar mondializarea a scos în evidenţă surse la fel de importante precum puterea economică. 1998) Aceste două noţiuni au fost alăturate relativ recent în geografie. Puterea în sine poate fi concepută sub trei forme : valoare care poate fi dobândită. În acest sens. se impune un discurs dual în care se opun concepte ca : echilibru şi dezechilibru.formalizare şi generalizare dar rămân singulare. Natura fundamentelor puterii este încă un subiect de dezbatere între necesitatea naturală. stabilitate şi instabilitate. Din aceste trei noţiuni rezultă conceptul de comunitate : spaţiul de control social al unui grup. marginalizarea (deviere de la normele de comportament general acceptate ale societăţii). odată cu generalizarea statului modern. 10 Puterea este un raport simetric sau disimetric instaurat între doi agenţi sociali aflaţi în interacţiune. Dezbaterea în jurul acestui subiect. proces relaţional. bazat pe limite precise şi dotat cu instituţii cu o largă reprezentare în teritoriu. teme precum criza bunăstării (weltfare state. 2. agregare şi dispersie. legitimată de suveranitatea divină sau cu origine mitică şi capacitatea fondată pe competenţele specifice sau pe suveranitatea naţională. Raporturile dintre spaţiu şi putere au constituit multă vreme preocuparea esenţială şi exclusivă a geografiei politice dar în ultimele decenii nici una dintre ramurile geografiei umane nu le poate exclude în contextul fragmentării proceselor socio-economice sub impactul factorului politic. care se referă la modul de incluziune într-un spaţiu dat. definit ca o porţiune din spaţiul terestru apropriat de către un grup social în scopul satisfacerii necesităţilor vitale. circuitelor şi fluxurilor proprii grupului social în spaţiul pe care îl ia în stăpânire. Spaţiu şi putere (după A. În ambele cazuri se regăseşte însă ideea de forţă orientată mai degrabă spre menţinerea unui statu-quo decât spre schimbare. puterea-atribut. influenţa culturală sau politică. Spaţiul poate fi văzut în această perspectivă atât ca un suport al vieţii şi activităţii umane dar şi un obstacol în calea unor relaţii eficiente. Astfel. . degradarea mediului. Bailly. în prezent atenţia fiind concentrată asupra conceptului de teritoriu. care arată modalitatea prin care un grup îşi instituie anumite relaţii cu spaţiul. excluziunea. Acest concept porneşte de la trei noţiuni esenţiale pentru înţelegerea modului în care omul îşi pune amprenta vizibil asupra spaţiului geografic : -identitate (conştiinţa că aici este altfel decât acolo). rămâne deschisă. domeniu de interes axat mai ales pe comportamentul lui „homo politicus”. stare de abundenţă şi optimism generată în primele decenii postbelice de modernizarea economiei şi depăşirea unor limite umane).

Ca domeniu de interes al factorului politic. -sursa puterii o constituie masele. Această formă este susţinută mai ales de şcoala americană dar se pare că ideea puterii-atribut este destul de relativă. decupaj al spaţiului în arii de control. Tot mai mult se acceptă ca fundament esenţial al puterii . fiind perceptibilă pe mai multe scări în acelaşi timp interesând atât la nivel local cât şi macroregional. compatibilă cu resursele sistemului. autoritatea şi puterea mulţimii. aceasta însăşi fiind imanentă puterii. 1975). impuse de uzanţe sau definite prin lege) fiind o instituţie suplimentară faţă de limbaj. menţinută sau pierdută în funcţie de jocul a trei factori : influenţa politică. Exerciţiul puterii este eficient atunci când criteriul de selecţie adoptat de unul din partenerii sociali coincide cu motivaţia celuilalt. Puterea este văzută acum ca exerciţiu al unei capacităţi inovatoare motiv pentru care se impun două concepte : geometria puterii.) ci sunt imanente acestora. Studiul raporturilor dintre spaţiu şi putere în geografie a cunoscut o reînnoire remarcabilă în ultima jumătate de secol. -relaţiile de putere nu sunt exterioare altor relaţii umane (economice. admise prin contract. ritmuri şi . puterea a generat în geografie curentul geopolitic. Din aceasta se degajează două elemente constitutive ale puterii : -energia. Criticile aduse acestei accepţiuni pornesc de la o serie de constatări: -puterea nu poate fi dobândită ci numai exercitată. fundamentul politic. între dominatori şi dominaţi neexistând de fapt o opoziţie binară şi globală. Geografia umană analizează mai ales modul în care societăţile realizează aceste funcţii în perspectivă spaţio-temporală. economic şi ideologic al organizării societăţii. supraveghere sau observaţie. sociale etc. Puterea este mai degrabă un flux. care confunda statul cu puterea sau politicul. -informaţia. temporalitate. fie că o considerăm categorie economică sau naturală. Puterea îndeplineşte această funcţie în calitatea sa de cod simbolic (structură semiotică ai cărei semnificanţi şi semnificaţi sunt convenţionale. Se impun astfel alte două noţiuni: teritorialitate. Societăţile structurează spaţiul într-un mod diferenţiat tocmai pentru că funcţiile puterii (combinaţii de energie şi informaţie) sunt diferite. formă sau ordine detectată în materie sau în energie. Sistemele 11 sociale se constituie numai prin intermediul comunicării în urma determinării reciproce a unei multitudini de criterii selective care suprimă incertitudinea în alegerea partenerilor. -acolo unde există putere există şi rezistenţă. Simbolurile (însemne care asigură legătura mai mult sau mai puţin stabilă dintre două unităţi situate pe acelaşi nivel) îşi asumă în acest caz rolul de mediatori. Întâlnirea dintre spaţiu şi putere este transcalară. Concepţia relaţională pare cea mai obiectivă pentru că exclude ideea că puterea este un meci cu scor egal (ce câştigă unul pierde celălalt). nimic nefiind mai nesigur decât deţinerea puterii. -relaţiile de putere sunt totodată intenţionale şi nesubiective. puterea poate fi câştigată. ansamblu de relaţii generate de sistemul tridimensional societate-spaţiu-timp în scopul asigurării unei maxime autonomii. Determinismul geopolitic al lui Ratzel sau Haushofer care a alimentat ideologia nazistă este de domeniul trecutului. un proces de comunicare inerent în orice relaţie.munca.Ca atribut. arhitectura socială. potenţial care permite deplasarea sau transformarea materiei. Astfel accentul în problematica puterii nu mai cade asupra fundamentelor acesteia ci asupra funcţionalităţii acesteia (Luhmann. care are o funcţie de motivare.

reduce sau anula. Această viziune destul de modernă a fost reluată ulterior de mulţi geografi de seamă. metode şi concepte esenţiale unei cunoaşteri obiective a realităţii complexe pe care o construieşte civilizaţia actuală. Cu toate acestea. citat de André Bailly. indiferent de unghiul din care sînt abordate problemele de interes. 1990) cconform căreia geografia ca ştiinţă se schimbă la fel de mult ca şi „starea lumii” pe care o studiază. Producţia teritorială a spaţiului poate fi astfel interpretată ca o proiecţie a câmpului puterii asupra unui spaţiu dat. în cel mai bun caz. O altă perspectivă geografică a raporturilor dintre spaţiu şi putere este cea a rolului militar şi strategic. însă astfel devine puntea de legătură. respectiv naturalist sau socio-umanist. mărească. Distribuţia spaţială a populaţiei şi atributelor sale culturale. cu un interes strict limitat. de unde îşi îmbogăţeşte aparatul conceptual şi spre care proiectează rezultatele cercetării. raţional care nu se mai rezumă la inventarul locurilor şi al toponimelor. a reţelelor şi ierarhiilor pe care le conţine acesta (cazul Europei de Est în perioada de tranziţie). după o scurtă perioadă în care era aproape interzis de abordat un astfel de subiect. Ca ştiinţă a explicării localizării fenomenelor şi proceselor în spaţiu. Obiectul şi metoda geografiei umane Geografia umană este în esenţă acea faţetă a geografiei care este mai deschisă spre domeniul socio-uman. cealaltă nu este destinată să acopere toate locurile? Iar studiul acesta al locurilor nu este intim legat celui al omului. Schimbarea codurilor politice este suficientă pentru a modifica organizarea spaţiului. Geografia nu are sens în afara referentului spaţial care îi asigură unitatea. sociale sau economice (limbă. Conrad Malte- Brun (1810. suportul oricărei forme de manifestare a societăţii. stadiul unei cosmogonii mitice fiind depăşit prin ajungerea la un discurs ordonat. interfaţa între aceste două subsisteme. după al doilea război mondial. obiceiurilor şi instituţiilor sale?”.) presupune totdeauna prezenţa unor disimetrii pe care factorii de putere încearcă să le păstreze. Paul Vidal de la Blache (1922) considera că obiectivul principal al geografiei umane se rezumă la modul în care „specia umană se distribuie pe suprafaţa terestră”. Sursa puterii nu este aşadar unică ci fragmentată şi ubicvistă. un exemplu fiind aserţiunea lui Roger Brunet (vol. constituindu-se într-un ansamblu de teorii. geografia se plasează într-adevăr la periferia domeniului natural şi a celui socio-uman.durate proprii actorilor sociali. Geografia consideră în general că aceste aspecte îi sunt proprii. Dispariţia URSS şi a războiului rece iar mai recent. în contextul crizei petroliere din 1973. 3. atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost alte două momente care întreţin interesul geografic pentru această sferă. acesta a fost 12 redescoperit.I din Géographie universelle. consecinţă a unui nou Zeitgeist (spirit al timpului). 1998) se întreba retoric: „…nu este oare geografia sora şi discipola istoriei? Dacă una acoperă secolele. sau. religie. fără a pierde legătura cu spaţiul fizic. este considerată doar un mod de cunoaştere marginal. elemente decisive în modelarea teritoriului. geografia este deseori ignorată în cercurile academice. Inspirat de Friedrich . activităţi etc. Raporturile dintre geografie şi alte ştiinţe au preocupat de timpuriu geografii.

în sensul unei reprezentări mentale care capătă sens în cadrul unei ideologii şi a unei problematici. Henri Isnard (1981). concepţie care va conduce la dezvoltarea curentului geografiei regionale. respectiv omul sau locul în calitate de element primordial. cf. orice subiect geografic este mediatizat de reflecţia cercetătorilor şi de reprezentările omului. considerate neimportante şi privilegierea altora. practici şi procese. Astfel. Numai răspunzând la aceste întrebări fundamentale. Astfel. 1998): -geografia constă în reprezentarea unor obiecte. de exemplu). Prin efortul de a răspunde acestor interogaţii. Geografia este în acelaşi timp. a fost stabilită cu claritate de Priéto (1975): „faţă de realitatea primordială. cea istorică. -din această cauză. Pentru a fi completă. Problematica evoluţionistă şi empiristă a acestei prime geografii umane s-a îmbogăţit rapid cu lucrări care vizau logica raporturilor dintre organizarea sistemului de aşezări umane şi mediu. în urma cărora s-a observat insuficienţa raporturilor om-mediu penrtu definirea obiectului de studiu al geografiei. construcţie mentală. Diferenţa dintre ştiinţele naturale şi cele sociale. -această transpunere. o imagine a acestor obiecte. . există o a doua realitate. ideologie şi imagine ca efect al proceselor cognitive şi a subiectivităţii reprezentărilor noastre. analizate prin prisma relaţiilor instituite între aceste două componente. Geografia umană devine astfel o viziune globală care trebuie să analizeze în orice loc şi în orice moment jocul forţelor care guvernează schimbarea continuă a raporturilor dintre om şi mediu (spaţiu). Modul în care geografii au abordat disciplina de-a lungul timpului corespunde unei valorizări evolutive. producţia economică. de la Blache. referindu-se direct la localizarea fenomenelor şi proceselor în spaţiu dar şi la modul de structurare a spaţiului şi la sensul locurilor. pragurile şi discontinuităţile impuse de acţiunea omului asupra suportului fizic. V. practici şi procese spaţiale prin intermediul unor procese evolutive. ca efect al schimburilor de materie şi informaţie. constituită de cunoaşterea însăşi”. socială şi culturală. Ca şi celelalte chestiuni. acesta statuează ca obiect de studiu al geografiei raporturile dintre om şi mediu.Ratzel (1891). Se instituie astfel dilema centrală a discursului geografic. acestea sînt aplicabile cu anumite nunaţe şi geografiei fizice. Prima vizează grupurile umane care ocupă şi valorizează spaţiul iar a doua determină rezultatele acţiunii umane. geografia umană poate clarifica relaţiile care se instituie între grupurile umane în spaţiu precum şi limitele. cum? şi până unde?. presupune eludarea anumitor caracteristici. Rezultă din aceasta următoarele constatări (Bailly. 13 dilemă care va genera ample dezbateri („geografia este ştiinţa locurilor şi nu a oamenilor”. derivată. ce?. Ultima dintre acestea este considerată pur geografică. într-o dinamică ce se înscrie pe linia căutării unui echilibru relativ capabil să asigure o coabitare paşnică între cele două lumi aparent adverse: societatea şi natura. naturală. geografia umană trebuie să răspundă la alte trei chestiuni (Bailly. 1998): de ce?. unde?. geografia umană se plasează în câmpul disciplinelor socioumane dar se deosebeşte de acestea prin integrarea preocupărilor naturaliste. inspirat din viziunea marxistă a lui Henri Lebvre 1 considera că spaţiul geografic este rezultatul fizic al unei creaţii sociale continue. care formează realitatea materială. geografia este o transpunere în spaţiu. Fiecare studiu geografic este o reprezentare a lumii şi practicilor umane. Majoritatea geografilor contemporani definesc geografia umana prin trei interogaţii fundamentale: cine?.

geografia este rezultatul unei construcţii umane. Ca orice disciplină. -principiul creaţiei: reprezentarea geografică este realizată pornind de la crearea unei scheme coerente. Cunoaşterea geografică se sprijină astfel pe reprezentarea fenomenelor plecând de la concepte. care reflectă ideologia noastră şi modul de structurare specific („reprezentarea constituie o creare a unei scheme pertinente. el însuşi fiind membru al acesteia şi reflectând ideologia acesteia apare necesitatea explicitării ideologiilor şi conceptelor cu care geograful explorează cunoaşterea. parţiale a unui proces care se desfăşoară în spaţiu. -principiul imaginarului: orice propoziţie geografică este o imagine. valori) specifice acesteia. Karl Popper (1973) amintea în „Logica descoperirii ştiinţifice” că orice aserţiune îşi găseşte validitatea numai după ce este supusă unor teste inter-subiective. modelării şi interpretării practicilor umane înscrise în spaţiu. conform căruia spaţiul în sine nu este obiect de studiu. descrie. culturale sau umaniste în aceeaşi măsură cu abordările economice. un model simplificat al lumii sau a unei porţiuni din aceasta. geografia. Astfel oricare ar fi metoda geografică (inductivă. şi anume aceea a limitei adevărului geografic. în funcţie de reprezentările explicitate. pornind de la realitatea spaţială. Pentru a încadra geografia umană. la acest nivel intervenind reflecţia geografului care trebuie să decidă între mai multe posibilităţi. -principiul retroacţiunii: reprezentările geografice se nasc din practicile spaţiale şi invers. În acest sens geografia nu poate fi ştiinţa peisajului ci mai degrabă a semnelor pe care le interpretează (la fel cum harta este un sistem şi nu un teritoriu). 1998). modelizează şi în final explică. (1974) – La production de l’espace. -confruntarea acestor concepte cu altele la fel de pertinente pentru a testa coerenţa reflecţiei. rezultă din cele expuse cinci principii (Bailly. La acest nivel numai conceptele de teritoriu şi de loc capătă un sens precis. creează un câmp de imagini spaţiale. Paris 14 -cunoaşterea geografică este aşadar aprioric subiectivă. Geograful recenzează. 1998): -principiul existenţial: geograful este interesat de om în cadrul societăţii. 15 Ca urmare. sistemică). Astfel: . Ţinînd cont de cele afirmate mai sus se ajunge la problema fundamentală a epistemologiei geografiei. În acest mod. -principiul reprezentării. H. care face trimitere la propriile noastre ideologii şi la maniera în care acestea sînt structurate”). cartografiază. Geografia este deci o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (modului în care societăţile şi indivizii transpun în imagini experienţele lor spaţiale). validitatea rezultatelor trebuie verificată prin explicaţii riguroase care pot fi rezumate astfel: -prezentarea problematicii şi a ipotezelor. O societate care creează un mediu de viaţă specific nu o face doar prin raporturile de producţie dar şi prin modul de reprezentare (ideologii. însă parţiale. geografia deschizându-se abordărilor istorice. doar astfel putând selecta anumite elemente în scopul descrierii. dialectică. definiţiei lapidare a geografiei ca ştiinţă a spaţiului îi este preferabilă definirea ca „studiul organizării spaţiului şi al practicilor care rezultă din aceasta” (Bailly. Anthropos. -alegerea conceptelor necesare fundamentării realităţii geografice abordate. -elaborarea rezultatelor. a unui proces sau a unui spaţiu. realul obiectiv neexistînd decât graţie construcţiei noastre mentale.1 Lefebvre. deductivă.

1998). Epistemologia geografiei umane După Jean Piaget (1967). chimiei sau matematicii. Această geografie. Înainte de a defini o metodologie (adică a unui mod de organizare a discursului într-un sistem coerent dotat de o intenţionalitate proprie ce poate fi urmărit de la articularea teoretică pînă la conturarea rezultatelor). un cunoscut istoric francez. fără o intenţionalitate clară. pentru a desprinde. comportamente şi trăiri în scopul caracterizării sintetice a realităţii studiate. rigurozitatea problematicii se impune mai ales pentru că lumea simbolurilor. Majoritatea epistemologilor au eludat geografia carezuma disciplină ştiinţifică. spre deosebire de cea a conceptelor este adesea echivocă. respectiv explicitarea totală a procedeelor utilizate în analize. preocupat de calitatea vieţii. Geografia se doreşte a fi astfel o ştiinţă a interpretării lumii. patrimoniu (natural sau cultural). dat fiind amestecul de subiectiv şi de obiectiv din obiectul şi din metoda se de studiu. contradicţiile şi imposibilitatea delimitării precise a unui obiect de studiu geografic. de a pune întrebări pertinente. la acest nivel. în conformitate cu o anumită viziune asupra lumii şi cu un sistem de referinţă clar explicitat. generalizarea posibilă a rezultatelor independent de contextul spaţio-temporal sau social. asemenea psihologiei şi antropologiei este o ştiinţă de graniţă. O geografie fără problematică va conduce la un discurs fără structură. predicţia unor 16 evoluţii. multiculturalism. odată cu deschiderea spre disciplinele socio-umane şi spre demersurile cantitative. Din această cauză. inclusiv geografice (L’homme et la Terre. 4. În acest context. geografia nu poate respecta criteriile neokantiene ale pozitivismului. în clasificările lor evitând ştiinţele interdisciplinare. şi tot de aici geografia se deschide demersurilor istorice. Trecerea de la euforia geografiei cantitative la necesitatea unei abordări calitative s-a impus ca urmare a spiritului timpurilor noastre. prin intermediul structurii reprezentărilor. de democratizarea informaţiei şi de emanciparea individului şi comunităţilor locale. Geografia umană s-a distanţat de această abordare. conceptele de « loc » şi de « teritoriu » îşi cîştigă adevăratul lor sens. Acest cadru implică o revigorare a interesului pentru noţiuni precum peisaj. interesându-se mai mult de cunoaşterea relaţiilor omului cu spaţiul şi cu mediul. conştientă de propria subiectivitate. dovedirea validităţii rezultatelor prin teste de non-falsificare. epistemologia este studiul constituirii cunoştinţelor valabile într-o anumită disciplină. postmodernism etc. Acest fapt se datorează şi opţiunii geografilor din perioada clasică (înainte de primul război mondial) care preferau explicaţiile eclectice al căror rezultat a fost confuzia. geografia trebuie să-şi stabilească o problematică. 1952) spunea că geografia. într-un anumit context temporal şi cultural. coerenţe şi repetiţii. orientare iniţiată după 1950. al cărui obiect real nu poate fi perceput integral şi deci nu poate fi obiectiv. Tocmai aici. culturale şi umaniste […] (Bailly. nu numai pe cele ale oamenilor care raţionează dar şi pe cele ale oamenilor care trăiesc sentimente şi se ataşează locurilor lor de trai. De altfel. Eric Dardel. definiţiei geografiei ca « ştiinţă a spaţiului » noi o preferăm pe aceasta: « studiul organizărilor spaţiului şi a practicilor spaţiale rezultante ». un mod de a imagina probleme. identitate. Geografia este o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (a modului în care societăţile şi persoanele îşi transcriu în imagini experienţele din mediu). Deschiderea amintită s-a tradus şi prin îmbogăţirea tematică însă cu preţul unei anumite faragilizări metodologice. cu preocupări complexe. analizează în acelaşi timp discursurile şi practicile spaţiale. ceea ce nu i-a permis să devină o ştiinţă strict pozitivă asemenea fizicii.„orice geografie este prin urmare fondată pe reprezentări definite drept « creaţii sociale sau individuale ale unor scheme pertinente ale realităţii » care permit să se abordeze nu spaţiul în sine ci sensul spaţiului. făcând apel tot mai mult la simboluri. . teritoriu şi teritorialitate.

capabilă să conducă la elaborarea teoriilor şi modeleleor generalizante (teoria locurilor centrale de ex. de obicei metodele fiind considerate drept căile de delimitare a obiectului. deci obiectul său nu este un dat aprioric ci un derivat. aşa cum procedează de altfel cartografia care pleacă de la spaţiul real şi reconstruieşte schematic porţiuni din spaţiu. de ex. convingeri şi credinţe alimentate de procesul cunoaşterii ştiinţifice pe baza căruia se formează problematica. teoria şi empiria. Intervin aici ipotezele. acesta trebuie construit iar în consecinţă dacă aceste relaţii sînt descifrabile. Această modificare a statutului său nu a rezolvat însă diviziunea tradiţională dintre geografia fizică şi geografia umană. Cele patru elemente epistemologice fundamentale (Bailly. 1998) sînt: metafizica. problematica. Paradigma geografică actuală este cea a teritorialităţii.). Astfel. Pentru aceasta este necesar să ştim cu exactitate ce dorim (problematică implicită) pentru a ne pronunţa asupra justeţei rezultatelor şi a emite astfel teorii. respectiv cu modul în care oamenii folosesc realitatea materială şi spaţiul. care constituie baza unor prelucrări ulterioare în funcţie de o anumită tematică. peisajele de ex. ele nu sînt obligatoriu vizibile. Geografia este tocmai arta redării vizibile a invizibilului prin conceptualizare.. Teoria devine prin urmare răspunsul la o problematică. constituindu-se într-un ansamblu argumentat de enunţuri capabile să explice deductiv un fapt sesizat prin observaţie sau prin . pe cât posibil fără subiectivism. Dacă vom concepe obiectul de studiu al geografiei ca un sistem de relaţii cu spaţiul.) dar pentru a le descrie ştiinţific trebuie creat un aparat conceptual.). Situaţia prezentată derivă şi din confuzia foarte frecventă care se face între obiectul de studiu şi metodologia disciplinei. impasul în care se află geografia de multă vreme în încercarea sa de definire a obiectului său de studiu rezistă oricărei tentative de compromis. Aceasta din urmă joacă un rol strategic şi pleacă de la ideea de adevăr. care este rezultatul relaţiilor dintre om şi spaţiul pe care şi-l apropriază şi în transformă prin amenajări multiple. un produs. deductivă. Metafizica este un termen convenţional care desemnează o vastă arie a cunoaşterii. pot fi descrise prin limbaj sau conform unor coduri estetice (descrierea unui romancier de ex. în sesizarea regularităţilor. Realitatea se cere astfel chestionată şi analizată. geografia a cunoscut o trecere de la viziunea idiografică. geografia umană completând-o cu realitatea istorică (socială). Dacă ambele discipline se pun de acord în modul de observarea a faptelor geografice. conflictul devine foarte dificil de conciliat atunci cînd se discută primordialitatea ordinii naturale sau cea a ordinii sociale a lucrurilor. Părerile cele mai juste consideră că geografia fizică are drept obiect realitatea materială a naturii. în degajarea relaţiilor dintre fenomene şi în ordonarea acestora.Pe parcursul acestor transformări. 17 Astfel atingem un punct important în epistemologia geografiei: faptele geografice imediat vizibile. O analiză mai atentă demonstrează însă faptul că toate ştiinţele contemporane sînt din ce în ce mai compozite iar limitele dintre ele nu mai sînt atât de clare de clare ca în perioada clasică a ştiinţei (limitele dintre fizică şi chimie sau dintre biologie şi chimie. explicaţii apriorice care stau la baza eşafodajului problematizării. descriptivă la o viziune nomotetică. care este prezent în lumea reală dar nu este totdeauna vizibil în toată complexitatea sa. fiind un rezervor de impresii. În acest sens pare foarte clar că obiectul de studiu al geografiei nu poate fi spaţiul în sine ci relaţiile pe care omul le stabileşte cu acesta.

Antropogeografia germană (împreună cu geografia politică de factură deterministă . ecologia şi antropologia). pp. enunţînd principii de clasificare şi construind metodologii coerente.) – « Lost in space ». Bazată pe tradiţia anterioară a geografiei fizice. il ne correspond nécessairement à un système spatial”. antropogeografia ratzeliană şi-a construit discursul pe diferenţierile spaţiale ale peisajelor.1. Între 1881 şi 1891. epistemologia este pentru geografie un mod de apărare în faţa oricărei criticiă hiperbolice sau contra oricărui dogmatism conservator. Roger Brunet. venind dinspre ştiinţele biologice. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane 2 „Un espace géographique est une portion définie de la surface terrestre. Empiria este subordonată teoriei. centrată pe studierea diferenţierilor regionale rezultate din combinările locale ale geosferelor. Teoreticul şi empiricul interferează pe plan metodologic. 199-230. savantul german Friedrich Ratzel (1844-1904) reuşeşte să impună ecologiei. institutionnelle. Tout espace géographique a une 2 După articolul Groza. le réseau. în care determinismul newtonian şi linearitatea lui Descartes erau literă de lege. i-a fost conferit oficial la dificila sa năşire academică. dezvoltată în spiritul necesităţii unei libertăţi absolute a ştiinţei (P. de paleontologia şi de antropologia culturală. conviviale. la contrée. spre deosebire de empirie. in Augustin Ioan (ed. întîmplată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. ştiinţele geografice evoluaseră în bloc în cadrul paradigmei naturaliste. fiind instrumentul prin care aceasta este validată. Pentru această geografie. la maille. respectiv antropogeografia. evoluţiei speciilor şi etologiei. anatomiei animalelor. t i m p u l. 2003 18 étendue.şi zoogeografiei un corespondent social. 1992 Fericirea şi nefericirea geografiei rezultă din poziţia sa inconfortabilă de ştiinţă de interfaţă. asimilată unei anumite filosofii a naturii. După cum se observă. Des êtres géographiques fondamentaux ont cependant pu être reconnus. care deveniseră. Fayerabend. situată între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. corespondente la nivel social ale morfologiei plantelor. dynamique. relationnelle de la réalité. Conţinutul logic al unei teorii este format dintr-o înlănţuire de concepte ierarhizate. Il n’a pas nécessairement un centre. celle-ci peut être disjointe. 1986). Ştiinţele naturii vii (botanica. zoologia. după canoanele vremii. en l’état actuel de la science on peut retenir le lieu. le champ. prezent în mod implicit începînd cu descrierile antice ale oekumenei. O teorie va fi considerată adevărată doar atunci când nu va putea fi contrazisă prin experienţe. mărturie stînd nomenclatura subramurilor acesteia.experienţă. Acest caracter hibrid. se constituiau în puternice modele de urmat pentru geografie. New Europe College. « éclatée ». destinată să studieze răspîndirea populaţiei şi raporturile om-mediu. non sans interférences bien entendu. systémique. qui représentent successivement les apréhensions structurale. aproape contemplativ. 4. Pînă atunci. Proiectul academic ratzelian era acela declarat de a include geografia ştiinţelor naturale. Octavian – Despre geografie şi spaţiu. rezultate din modul diferit în care societăţile umane erau influenţate de condiţiile diverselor regiuni naturale. 1978). care necesită în primul rând principii clare. Principiul explicativ al demersului ştiinţific geografic era cel genetic. era factorul principal al apariţiei diferenţierilor organizărilor studiate de antropogeografie. le quartier. Bucureşti. în care determinismul şi liniaritatea au avut de altfel cea mai lungă evoluţie. bio. confruntată cu faptele reale. precum biogeografia ori zoogeografia. care avea să fie (re)descoperit de ştiinţele dure modern(izat)e abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea (Prigogine şi Stengers. Teoriile se elaborează printr-un proces de conceptualizare. mijloace de observaţie şi rigurozitate a operaţiilor. ses limites peuvent être floues. ştiinţe în toată puterea cuvîntului. nu numai cercetătorul în sine ci şi întreaga societate avea un statut exterior. propriului obiect al studiului şi respectiv al acţiunii. ISBN 973-98624-6-1. La définition est celle que lui donne celui qui en parle […]. Studiul fenomenului uman fusese într-o oarecare măsură confiscat de către antropologia fizică.

20 clasici. cu economia şi cu sociologia. În Franţa. centrată pe sesizarea structurilor spaţiale şi pe 19 ameliorarea economică a acestora. respectiv cercetării diferenţierii şi evoluţiei organizărilor spaţiale în funcţie de specificul cultural al grupurilor umane implicate. dezvoltînd conceptul de lebensraum (spaţiu vital). A doua este cea sovietică. Prima este cea anglo-saxonă. Redusă la studiul peisajului (denumită o vreme chiar landschaftologie în URSS) sau la descrierile machiate ale organizărilor administrativ-economice decise de partidele comuniste. deschisă dezbaterilor de idei şi schimburilor de principii. a doua devenind o caricatură. Ciornei.3 Mai evident decît în cazul şcolii germane. geografia umană întră în conflict identitar cu istoria (cu atît mai mult cu cît primii şefi ai catedrelor universitare de geografie erau istorici de formaţie). care studiase atît cu Ratzel şi Richtofen. cît şi cu Vidal de la Blache. extinsă cu mai multă sau mai puţină virulenţă în statele Europei de Est. Nu este de mirare faptul că Fernand Braudel. datorită lui Paul Vidal de la Blache (1845-1918). sedusă de valenţele practice ale geografiei germane. Ed. geografia umană căuta explicaţiile diferenţierilor spaţiale în natura intimă a societăţilor şi a spaţiilor acestora (de la Blache definea geografia ca pe o ştiinţă a oamenilor şi a locurilor). Descrierile geografice deveneau astfel mai suculente. Claval. Universul geografiei ştiinţifice anglofone se va constitui la început ca reflexie al celor două şcoli europene. disputele geografilor cu sociologul Emile Durkheim (1858-1917) sau cu sociologul şi economistul François Simiand (1873-1935) desfăşurîndu-se cu virulenţă în paginile revistelor din epocă (v. care va dezvolta şi impune în a doua parte a secolului al XX-lea o geografie cantitativă seacă şi indigestă însă exactă. Din această cauză. aceasta deoarece geografia românească a fost una dintre primele geografii europene cu statut academic iar fondatorul sau. Mackinder (1861-1947) îmbină abordarea genetică naturalistă de factură germană (determinarea societăţii de către mediul geografic) cu cea genetică istoricistă de factură franceză (modelarea culturală a mediului iniţial). În imposibilitate de a se apropia cu adevărat de fenomenele umane. (Terra – introducere în geografie ca ştiinţă. mai pline de sens. Caracterul hibrid al geografiei de dincolo de Marea Mînecii este sugerat şi de utilizarea denumirii de social geography (termen francez de altfel). Bucureşti. precum şi de a reflecta asupra devenirii sale. Într-un articol din 1904 geograful britanic Halford J. ideea antropogeografică germană prinde viaţă sub numele de géographie humaine. interesat de „locurile” istoriei atît la nivel micro cît şi macro. caracterul genetic al demersurilor geografice este în acelaşi timp şi mult mai apropiat de specificul explicaţiilor istorice decît de cel al explicaţiilor naturaliste. într-un carusel nesfîrşit şi steril de speculaţii şi arabescuri intelectuale. antropogeografia germană a devenit de nerecunoscut în această parte a lumii. susţinuse construirea ideologiei naziste. ceea ce deschide larg porţile studiilor regionale complexe. În mai toate statele comuniste s-a adîncit prăpastia dintre geografia fizică şi cea „economică”. punînd bazele unui demers geografic original fundamentat pe dimensiunea socio-politică a fenomenelor geografice şi introducînd prin aceasta o viziune funcţionalistă asupra organizărilor spaţiale. prima perfecţionîndu-şi statutul de ştiinţă. Pozitivismul lui Auguste Comte devine la Vidal de la Blache posibilism (la nature propose et l’homme dispose).inventată şi dezvoltată de acelaşi Friedrich Ratzel) a influenţat crearea a două şcoli care vor structura o parte din universul geografiei. fiindu-i refuzată din start chiar şi abordarea deterministă în numele exceselor teoretice germane care.4 . ceea ce nu putea fi suportat de istoricii 3 Cazul geografiei umane româneşti ar fi fost fără doar şi poate analizat în acest text dacă nu ar fi intervenit evenimentele care au condus la instalarea comunismului în ţara noastră. antropogeografia germană a rămas în lumea ex-sovietică şi în periferiile acesteia o disciplină limitată la a descrie morfologii şi la a realiza taxonomii. iniţiase o foarte interesantă osmoză între cele două şcoli. avea să afirme că „l’histoire est une géographie mal enseignée…” (istoria este o geografie prost predată). metode şi teorii. 1931). Simion Mehedinţi. 1992). foarte reuşite de altfel în unele cazuri. mai aproape de continuum-ul spaţiu-timp care avea să devină explicit odată cu teza de doctorat a lui Einstein. cu o evidentă componentă germană. Spre deosebirea de terna istorie care se structura în jurul unei enumerări de fapte şi de dinastii. însă delestată de determinismul iniţial extrem de rigid. excelent istoric al cotidianului şi al mentalităţilor. “Naţionala” S. Rezultatul acestui conflict este poziţionarea din ce în ce mai fermă a geografiei umane franceze în cadrul ştiinţelor sociale.

conform căruia (1939) geografia trebuia să dea întîietate studiilor regionale în care regiunile erau entităţi conceptuale şi nu realităţi date a priori. pe baza lucrărilor lui Ratzel. A doua şcoală s-a cristalizat în vestul continentului. Ambele direcţii de cercetare au beneficiat mai mult sau mai puţin mărturisit de curentul deschis de Ellen C.mai frecvent pînă în anii 1950 decît cel de human geography. sociale şi politice care concurau la constituirea şi funcţionarea regiunilor. studiind organizări excepţionale (unice). sens accentuat în Marea Britanie interbelică de grupul de geografi structurat în jurul lui David Stamp (1947).. Acest mod de abordare a facilitat introducerea teoriilor economice spaţiale de origine germană în metodologia geografică. precum reiese explicit din lucrarea sa din 1903 American History and Its Geographic Conditions. în a doua jumătate a secolului al XX. aptă să se apere în competiţia cu celelalte ştiinţe sociale. din ce în ce mai originale şi mai îndepărtate de geografia europeană. avîndu-l ca promotor pe Carl O. Caracterul idiografic (descriptiv) al geografiei părea să o îndepărteze din ce în ce mai mult de statutul de ştiinţă. Dorinţa de normă va abate o vreme geografia de la ceea ce. Sauer (1889-1975). avea să se plieze într-o primă etapă conform cerinţelor acestora din urmă. cercetător interesat de peisaj (landschaft) în calitate de construcţie culturală – die Kulturlandschaft (1925). se va dovedi punctul său forte: obişnuinţa de a jongla cu realităţi proteiforme. care încerca să impună ideea unei căi britanice originale de analiză a spaţializării fenomenelor socioeconomice. Este clar faptul că un anume Immanuel Kant nu era prea departe. care favoriza praxisul în faţa oricărei dispute teoretice sterile. prin care autorul demonstrează necesitatea de a construi o geografie nomotetică. de aici rezultînd un pronunţat caracter funcţionalist al cercetărilor care trebuiau de acum să ia în calcul elementele culturale. marca în realitate faptul că geografia socială a Regatului Unit era pe cale să devină pepiniera geografiei marxiste. Semple (1863- 4 Utilizat în Franţa încă din perioada anilor 1870 în paralel şi cu acelaşi sens ca şi cel de geografie umană. a promovat o abordare deterministă a influenţei mediului asupra societăţilor umane. ori aşa ceva nu putea fi tolerat într-o paradigmă în care norma şi măsura se situau în inima faptului ştiinţific. Termenul de social geography. „inventată” în Statele Unite. În ciuda diferenţelor dintre antropogeografia germană şi geografia umană franceză. situate şi studiate de multă vreme la scările . articol simptomatic pentru starea de lucruri din geografia epocii (Schaefer. Singura concluzie ştiinţifică fundamentală permisă de această colecţie monumentală de studii şi cercetări monografice era aceea a eterogenităţii evidente a spaţiului geografic – termen/sintagmă/concept care avea să apară abia după 1970 – şi a caracterului singular al obiectelor analizate. la universitatea californiană Berkeley. Critica. Frank K. În 1953 apare în Statele Unite articolul unei german refugiat din faţa nazismului. Una dintre ele. se dovedea incapabilă să „producă” legi şi axiome care să încadreze obiectul studiat. În Statele Unite sinteza germano-franceză a condus la apariţia mai multor şcoli. 21 1932) la Chicago care. directă sau indirectă.lea. Geografia cantitativă. postum) şi Kropotkine (1919) un sens cît se poate de marxist. 1953). abundînd de informaţie încă imposibil de sistematizat. din motive cît se poate de evidente: fenomenele de urbanizare. Schaefer. şcoala din Midwest. industrializare şi proletarizare şi de apariţie a inegalităţilor sociale şi spaţiale erau mai accentuate decît oriunde în lume. deoarece. adresată acestui tip de geografie umană a venit tot din lumea germană. evidente la scară locală ori regională. multi sau trans-scalare. s-a structurat la University of Pennsylvania în jurul lui Richard Hartshorne (1889-1993). conformă cu pozitivismul logic al Şcolii de la Viena. Trebuie să fi fost sfîşietoare dilema de factură existenţialistă a geografilor americani care se vedeau brusc puşi în faţa unui nod gordian realizat de originile kantiene ale ştiinţei pe care o promovau şi exigenţele pragmatice … neokantiene5 ale puterilor publice sau private cărora le repugnau să finanţeze cercetări asupra unor realităţi prezente doar în mintea unor cercetători. termenul de geografie socială capătă prin lucrările geografilor anarhişti Elisé Reclus (1982. rezultatele erau invariabil aceleaşi: serii lungi de monografii la scară mai mare sau mai mică.

şi 23 nu al celui fizic. ça sert d’abord à faire la guerre.Raffestin şi Lévy (1998) principiile neokantiene ale studierii realităţii sînt: „explicitarea totală a procedurilor de analiză. 22 newtoniană se prăbuşise odată cu apariţia fizicii/mecanicii cuantice (accident fericit care înlocuise norma cu relativismul acesteia). ori chiar matematica şi astronomia. de-abia după 1970. belgiană. ba chiar creator al unei mitologii moderne cu iz divin (l’Etat-Providence). nu mai răspundea unei comenzi sociale centrată pe ordonarea practică a fenomenelor teritoriale. era înlocuit din ce în ce mai mult cu cel realizat de stat şi marea întreprindere – capitalistă sau „socialistă”. posibilitatea de predicţie asupra rezultatelor” (p. prin urmare. spaţiu şi societate. În opinia noastră explicaţia rezidă în faptul că teoriile economice liberale îşi dezvoltaseră de timpuriu un support spaţial. incapabilă să se constituie în suport pentru proiectele de amenajare teritorială. În cadrul explicaţiilor genetice ale diferenţierilor regionale sesizate de geografi. Acest stat avea nevoie de instrumente operaţionale. odată cu generalizarea democraţiei şi cu democratizarea formaţiei şi informaţiei. numea etapa geografiei ofiţerilor). proba validităţii rezultatelor prin non-falsifiere. de la caz la caz. iar pe de altă parte războaiele şi crizele economice succesive arătaseră şubrezimea construcţiilor economice. generate (sau suportate) de grupuri sociale libere în cadrul spaţiului geografic cu care avea de a face. chiar dacă multă vreme neutilizat. încă oficioase. i se substituise). erau reflectarea unei schimbări profunde de paradigmă care începuse să afecteze întreaga lume ştiinţifică. britanică. franceză sau olandeză demonstrează cu prisosinţă acest lucru. cu care să realizeze sau să dea iluzia că încercă să realizeze echitatea spaţială. Spaţiul cartografiat de europeni nu era „decupat” în felii omogene şi . care aveau să fie descoperită cu multă uimire de ştiinţele „paradigmogenetice” precum termodinamica sau fizica fluidelor. instrumentul său principal în realizarea acestor acţiuni fiind întreprinderea. sociale sau culturale. aşa cum este văzută ea din balcoanele. ale unui alt tip de geografie care se înfiripau în Statele Unite şi Scandinavia. era de fapt o striere a spaţiului politic. Această practică modernă a „spaţiului”. fie ele economice. Pe de o parte. după tatonări între politicile de stînga şi cele de dreapta. 1986). posibilitatea generalizării rezultatelor independent de condiţiile de timp. Amenajarea spaţiului şi organizarea teritoriului permite statului să devină agentul bunăstării generale (Welfare State). ultimele se impun efectiv sau cel puţin conduc spre modernizarea primelor. în voturi. 27). Ştiinţa clasică. în vreme ce teoria marxistă era prin excelenţă a-spaţială sau mai degrabă adimensională şi. nu reprezenta altceva decît o impunere a unui cod de putere construit de elitele politico-militare europene asupra unor spaţii vag cunoscute nu numai de europeni ci şi de indienii-indigenii-aborigenii-suboamenii proaspăt „descoperiţi”. „Strierea” modernă a spaţiului – fie el terestru sau marin – prin cartografierea şi închingarea sa prin numere corespondente latitudinilor ori longitudinilor (ceea ce Yves Lacoste. practicată de cercetători care se situau în afara realităţii pe care o studiau (Prigogine şi Stengers. Reacţia oficială a lui Schaefer şi dinamicile firave. 1976. fizica 5 Cf. Geografia colonială franceză. fie ea germană sau franceză. ale cărui acţiuni se numărau însă extrem de banal. de altfel. sociale şi politice care funcţionaseră între graniţele rigide ale statelor şi imperiilor moderne. de factură enciclopedistă. dintre stat şi biserică. Aceasta pentru simplul fapt că dezvoltarea economică o luase cu mult înaintea progresului uman (căruia. După al doilea război mondial. nici măcar social. impregnată de filosofie naturalistă şi de conceptualizare de dragul conceptualizării. naturale. ci a spaţiului. Politica nu mai avea nevoie de instrumente de stăpînire şi de administrare a timpului. Nu credem că superioritatea sau inferioritatea conceptuală a uneia sau alteia dintre cele două grupe de ideologii au stat la baza acestui fenomen. lojele şi chiar stalurile şi fotoliile post-modernismului. în La géographie. Renaşterea se disipa încet-încet în fumul furnalelor iar tandemul simbiotic ori antagonic. relaţiile de autoritate încadrau omul sau societatea şi nu relaţiile acestora cu mediul geografic şi încă şi mai puţin spaţiul. Geografia umană clasică. studia relaţiile fireşti. În perioada acelor the golden sixties.mezospaţiale ale realităţii. întîmplată între secolele al XV-lea şi al XIX-lea. statul devine direct interesat de amenajarea spaţiului şi de organizarea teritoriului.

atît pe verticală cît şi pe orizontală. Aceeaşi constelaţie de locuri se regăsea în studiile locale. Oraşe şi State. „Centru” şi „periferie” au apărut drept inovaţii absolute. Apoi. ale plăcerii. a ajuns relativ repede un cuvînt insuportabil pentru teoreticienii şi practicienii marxişti. „Spaţiu” nu fusese încă inventat cu adevărat. a codului de autoritate. înlocuindu-l din capul locului cu două derivate: spaţiul social (mai exact spaţiul de clasă) şi spaţiul economic (ce se reducea în ultimă instanţă la aceeaşi distanţă socială). organizate. redusă la spaţiul urban şi proletarizat. cel de teritoriu. în fapt sosii ale termenilor de „metropolă” şi „colonie”. Iată explicaţia faptului că social geography apare în acelaşi spaţiu care a generat 6 Spunem aceasta deoarece în cercetările postmoderniste de factură epistemologică ce încearcă să definească construirea modernă a spaţiului (sau construirea spaţiului modern) este sesizabilă o extrapolare a mediului actual (informaţie instantanee şi ubicuă. Pentru geografi acest spaţiu era un ansamblu de locuri disjuncte pentru care liantul puterii nu putea crea continuitate: continuitatea administraţiei. În plus. Sisteme de locuri agricole/rurale. făceau explicaţia stufoasă şi laborioasă. cu toate rupturile. Spaţiul modern era la fel de fragmentat ca şi cel postmodern. stat. Locurile limbii erau ocupate de cuvinte precum loc. va fi incapabilă să atingă nivelele mezospaţiale de analiză. Pentru geografii şi economiştii germani numiţi astăzi „spaţiali” totul se reducea la ort (loc) iar pentru americani space era sinonim cu distanţă sau cel mult cu întindere. pentru anacroniştii6 post-modernismului exhaustiv. apare şi se dezvoltă în acest cadru implicit. la diferite scări temporale. în care societăţile se repartizau în spaţiu în funcţie de ritmul impus de pasul cailor iar furnalele în funcţie de mersul boilor înjugaţi la carele cu minereu. uniuni de state) erau accidente. marxismul este obligat de la bun început să funcţioneze ca o teorie parţială şi specifică. Teoria marxistă. reminiscenţe. Pentru marxismul anilor 1900-1960 era deja tîrziu să inventeze un vocabular spaţial. timp sau efort. ale puterii. cea a centrului şi periferiei. Atît de cotidian şi atît de banal încît chiar şi pentru ştiinţele economice – cu (foarte) mici excepţii – nici nu se punea problema de a-i da vreo importanţă în calculul efectiv al indicilor şi indicatorilor specifici. Conceptul de spaţiu. fiind constrînsă să se limiteze la două capete ale ierarhiei scărilor de studiu geografic: sistemul urban şi sistemul mondial. spre mijlocul anilor 1960 a apărut ca din neant termenul de spaţiu şi. creînd în schimb imaginea complexităţii spaţiului umanizat. de unde reprezentare globală a spaţiului) asupra societăţilor unei modernităţi în care doar o infimă parte a indivizilor aveau acces la informaţie alohtonă şi încă şi mai puţini călătoreau la mai departe de 50 de kilometri de acasă. marxismul se va desfăşura la scara unuia singur: cel al locurilor urban-industriale. care au îmbrăţişat imediat termenul de . spaţializat de practici efective mai mult sau mai puţin teoretizate. destinate să dispară sau să fie transformate. Spaţiul – inexistent încă în calitatea sa de concept – era prezent însă în urzeala construcţiilor ştiinţifice. 24 revoluţia industrială. aceste sisteme se întrepătrundeau în gîndire şi discurs. Tot ceea ce se întîmpla la celelalte scări spaţiale (spaţii rurale. sisteme de locuri ale producţiei. Una dintre cele mai coerente teorii „spaţiale” de sorginte marxistă. după cum am arătat mai sus. impunea ca ele să fie luate în consideraţie şi să fie amenajate. reflectare a atitudinilor comportamentale naturale în condiţiile liberalismului. regiune. ţară. acesta era obiectul studiat de geografii „modernităţii”. trebuia inventată o teorie spaţială. Marxismul nu avea de ce să se intereseze de spaţiu în adevăratul sens al cuvîntului. Acelaşi lucru în esenţă dar la scări spaţiale opuse. întîmplări. cu mangal sau cu cărbuni de pămînt. a „spaţiului” era mereu contrazisă de luni de zile (de luni de mile – nautical miles) necesare corăbiilor şi mai târziu steamer-elor pentru a realiza bucla plecare-ajungere. mai tîrziu. regiuni infranaţionale. Trebuia inventat un limbaj spaţial.continue decît pentru strategii militari şi pentru eminenţele cenuşii ale cancelariilor imperiale. Sau. Spaţiul era banalitatea a cărui apariţie într-un discurs geografic ar fi părut puerilă. La diferite scări spaţiale. sisteme de locuri de locuit. Atunci din cauza preapuţinului. astăzi din cauza premultului de informaţie. Spaţiul era cotidianul individual măsurat în bani. Oraşul trebuia în final să compună locurile naţiunii iar statele naţionale trebuiau în final să compună locurile lumii. Dar faptele mezospaţiale existau iar mersul istoriei. socială înainte de a fi pe de-a întregul economică. imediat. Această tară avea să marcheze profund gîndirea „spaţială” marxistă. sisteme de locuri industriale/urbane. inechităţile şi decalajele sale spaţiale. Din multitudinea de sisteme de locuri.

încă mai mult. de cea de autoritate acceptată de cei care legitimaseră şi delegaseră administrarea în detrimentul celor din 25 territory. ţàrină. Dacă Henri Lefebvre (1974) ar mai fi întîrziat cu încă cinci ani publicarea teoriei sale asupra spaţiului construit. aşa cum este înţeles astăzi. primii care au creat o ştiinţă a administrării spaţiului.Modelul christallerian al locurilor centrale (a) are la bază cîteva principii generale: 1) serviciile banale (de proximitate) sunt prezente la toate nivelurile ierarhice ale aşezărilor umane . în the Territory erau localizaţi cei care aveau. un an mai tîrziu. Lăsăm deoparte imprecizia inerentă utilizării acestor termeni de către cercetătorii ştiinţelor sociale din jumătatea estică a Europei. în care teritoriul era un spaţiu (o întindere) legitim apropriat(ă) şi profund integrat(ă) proprietarului. care aveau aceeaşi menire. construit – este mai degrabă o creaţie a celor de nuanţă radicală. dar asupra căruia se poate proiecta un anumit cod al propriei autorităţi (Indian Territory. Pentru americani. 1 . sînt probe incontestabile. venind dinspre etologia şi ecologia umană a Şcolii de la Chicago. 7 Primul organism destinat amenajării teritoriului. frontieră rigidă. încercau să descopere regularităţi ale comportamentelor spaţiale ale actorilor implicaţi în activităţile de fabricare. care ţinteau eficienţa/echitatea socială. mai pragmatice. ca să fie împăcată şi capra şi varza. embrionare încă. este o creaţie a politicilor şi atitudinilor liberale. recunoaştere legitimă a proprietăţii de către vecini. North-West Territory). Ambele accepţiuni aveau aerul de a conţine ceva spaţial şi. Din acest antagonism al atitudinilor ideologice izvorăsc majoritatea ambiguităţilor care afectează în prezent discursul – postmodern sau nu – despre spaţiu şi spaţialitate ori despre teritoriu şi teritorialitate. incomplet construit. pe cît posibil de ramură (?!). De unde acest succes al conceptului în geografia radicală? Dintr-o ambiguitate fundamentală. Spaţiul. ce beneficiază de cîteva zeci de definiţii. cu rădăcini obscure. 26 Fig. respectiv regional policy. mai mult. territorium-ul oferea mulţimea locurilor specifice respectivului cadru. în vreme ce teritoriul – ca spaţiu produs. marxistă.7 În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. Invers accepţiunii milenare. Iată deci că dorinţa lui Schaefer de construire a unei geografii nomotetice însemna de fapt o descoperire a spaţiului. strict administrativă. cînd geografia tradiţională fabrica pe bandă rulantă studii monografice asupra regiunilor sau landschaft-urilor. sînt quasi-absente. care înseamnă limită inflexibilă. într-un fel sau altul. în 1934. Terroir (ogor) sau ţară şi. oferea constelaţiile de locuri pe care geografia clasică le studiase şi le răpise – în contumacie – marxismului.teritoriu. individuale sau comunitare. the frontier a fost şi rămâne un concept mult mai puternic decît cel de boundary sau de border. Fenomenul este evident. bineînţeles. în 1933. distribuire şi consumare a bunurilor şi serviciilor. fenomen care începuse deja într-un fel sau altul în cadrul societăţilor anglo-saxone. şi în Occident. derivatele cuvîntului „spaţiu”. Tennessee Valley Authority a luat fiinţă în SUA. care urmăreau eficienţa economică. ceva care să confere tridimensionalitate acestui spaţiu: relaţiile piramidale de autoritate. Geografia marxistă se născuse cu adevărat. „geografie umană” sau. sau mai degrabă o explicitare a acestuia în discursul ştiinţific. În spaţiul american. au apărut în Marea Britanie Regional Development Councils. latine. „geografie economică şi umană”… În literatura geografică românească. element inexistent în procesul efectiv al fondării – şi prin urmare în mitului fondării federaţiei americane. Sensul latin implica înrădăcinare. În the Space erau localizaţi proprietarii „legitimi”. pe fiecare pagină a cărţii sale ar fi apărut cuvîntul „teritoriu”. era legată de ideea de frontieră mobilă (the Frontier. ştiinţele economice. The territory oferea un cadru administrativ omogenizant. evident dacă nu este vorba de „organizarea spaţiului şi amenajarea teritoriului” sau dacă nu apare în sintagma „spaţiu geografic”. the Pioneer Frange). precum şi construcţiile lexicale pe care acest termen le-a creat pe alte meridiane. de cea de administraţie-administrare. să facă loc celor care împingeau inexorabil frontiera. dar capătă accente stridente în tranziţia estului. Accepţiunea americană. Ne referim cu precădere la geografia umană românească în care se mai poartă discuţii dacă ar trebui să se zică „geografie economică”. teritoriu însemna un spaţiu incomplet integrat şi controlat. afectivitatere.

Boyce. În 1933. cu cît serviciile sunt mai specializate. Preluat de economistul spaţial – bineînţeles tot german – August Lösch. 1980). fie metodologice din fizică. Din pricina dificultăţilor insurmontabile de integrare a tuturor variabilelor economice cu expresie spaţială în cadrul unui model unic. introducerea metodelor de cuantificare a fenomenelor cu desfăşurare spaţială înseamnă o adevărată revoluţie în geografie. pentru cîteva decenii. fenomenul fiind facilitat de activitatea unor autodidacţi autohtoni precum Peter Haggett. Scopul acestei discipline. Interesul imediat al acestor modele. această cale. Pînă în 1970. Între 1953 şi 1960. este acela de a sesiza. plecînd probabil de la o încercare din 1841 a geografului francez Jean Reynaud (Robic. şi geografii şi economiştii au abandonat destul de repede. geograful german Walter Christaller. modelul 27 christallerian a condus la o teorie complexă a organizărilor regionale şi a făcut carieră în geografie după 1950. localizare dictată de diminuarea profitului în funcţie de distanţa dintre producător şi consumator. Peter Gould (1968) o botează cu un nume care avea să îi rămînă lipit ca o etichetă de marcă: the new geography. la Universitatea din Seattle. i se erijează în epistemolog. 1982) construieşte un model geometric de localizare şi de ierarhizare spaţială a sistemului de aşezări umane în funcţie de nivelul serviciilor pe care o localitate le poate atrage şi dezvolta (fig. Chiar şi în aceste condiţii. Japonia şi America Latină. geografia cantitativă era o realitate în întreaga Europă Occidentală. în Polonia. Valul cantitativist. apoi. banii şi efortul) şi de principiul satisfacţiei maxime a actorilor implicaţi (repartiţia spaţială a serviciilor se ajustează pentru obţinerea profitului maxim în condiţiile de asigurare a minimizării eforturilor clientelei).deoarece nu au nevoie de o clientelă numeroasă ci de una care se aprovizionează frecvent. face acelaşi lucru cu Marea Britanie şi cu Scandinavia. iar David Harvey. inducînd tendinţele de ierarhizare cantitativă şi calitativă în sistemul de aşezări. cu atît clientela lor este mai difuză în spaţiu iar aria de recrutare a acesteia este mai întinsă. Edward Ulmann (1912-1975) reuşeşte crearea unui grup de cercetători care. Visul lui Schaëfer se transformă astfel în realitate. iniţiate în economia spaţială sau în geografie. 3) geometria modelului trebuie să respecte principiul echităţii spaţiale (minimizarea deplasărilor în interiorul figurii geometrice.citit Geografia cantitativă îşi caută legitimitatea în modelele spaţiale ale economiei şi geografiei germane clasice şi se îmbogăţeşte prin împrumuturi fie teoretice din ştiinţele economice. din această cauză ele au tendinţa de a se concentra într-un număr din ce în ce mai restrîns de locuri. plecînd de la o definiţie sumară prin care geografia este considerată o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale (Ulmann. geografia căpătînd valenţe nomotetice. Lectura „postmodernă” a acestui tip de organizare spaţială este bazată pe diminuarea pînă la dispariţie a controlului sau influenţei asupra „ariei de polarizare” şi realizarea de contacte directe între centre cu aceleaşi interese (b: hubs and spokes – butuce şi spiţe). hexagonul este figura de compromis între cele două exigenţe. prin măsurători şi calcule. este acela că ele introduceau indirect spaţiul în cadrul analizelor. calînd-o . statistică şi matematică. văzută de mulţi geografi drept o anexă metodologică a geografiei. 2) organizarea spaţiului se efectuează în funcţie de principiul minimului efort (clientul se deplasează în aşa fel încît să îşi minimizeze la maximum timpul. promotorul de mai tîrziu al „postmodernizării” geografiei. bazat pe „paradigma unei geografii care analizează efectele distanţei asupra ordinii spaţiale” (Claval. În 1826 Johann Heinrich von Thünen realizează un model concentric de localizare a culturilor agricole în jurul unei pieţe. noua geografie. 1953. Robert Chorley şi Torsten Hägerstrandt. În 1909 economistul german Alfred Weber publică rezultatele cercetărilor sale asupra localizării industriei sub forma unui model de localizare în care amplasarea în spaţiu a uzinelor depinde de minimizarea costurilor de transport. între 1958 şi 1962. 1). tocmai atunci cînd lumea ştiinţifică __________era pe cale să demonstreze invaliditatea ştiinţei clasice ahtiată după ordine şi regularitate. existenţa structurilor spaţiale. Indirect – şi incomplet am putea spune – deoarece spaţiul este văzut doar ca distanţă care acţionează asupra organizărilor spaţiale. 1998) cucereşte în cîţiva ani Statele Unite şi Canada. va instituţionaliza geografia cantitativă. URSS. normalizate prin intermediul legilor statisticii. din acest punct de vedere cea mai „democratică” figură este cercul) şi în acelaşî timp să asigure acoperirea integrală a spaţiului.

între dogmele pozitivismului logic (Claval. în text. Studii empirice efectuate în ultimii ani demonstrează satisfăcător valabilitatea datelor teoretice obţinute cu acest model.. Modelul este construit plecîndu-se de la două ipoteze fundamentale: a) pentru diferite agregate de populaţie localizate în unităţile j este posibil să se definească un comportament mediu exprimînd proporţia locuitorilor capabili să intre în relaţie cu un anumit loc i. deoarece sînt extrem de puţine şanse ca bebeluşii sau pensionarii să fie interesaţi de un loc în amfiteatre. Astfel.Potenţialul de interacţiune al elevilor de liceu cu centrele universitare din România Modelul utilizat are forma t t i ij j j n + P Fd m = 1 =Σ 1 ( ) .9 cum este cazul altor state europene cu sisteme performante de transport al persoanelor). şi nu cu –1. înlăturînd astfel una din sursele majore de critică făcută geografiei de către ştiinţele experimentale. dacă dij este distanţa între locurile i şi j.. modelul poate fi scris după cum urmează: P m pd i j ij j n = = Σ *() 1 sau P m D i j j n = = Σ * 1 . ar fi lipsit de sens să punem în relaţie populaţia totală cu centrele universitare. Modelele matematice şi fizice. 2 . 1998). Modelul permite o aproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situată în unităţile j. Posibilitatea studierii interacţiunii spaţiale nu mai rezumă spaţiul doar la distanţă.8 sau 1. Dacă Pi este potenţialul locului i. Noua geografie permite pentru prima oară modelizarea fenomenelor umane în condiţii de laborator. şi dacă mj este efectivul de populaţie al unei unităţi j oarecare. b) probabilitatea ca această proporţie din locuitorii unităţilor j să interacţioneze cu locul i nu depinde decît de distanţa care îi separă de locul i (procesul este deci considerat a avea loc în afara oricărei concurenţe spaţiale). potenţialul astfel definit este o măsură macrogeografică a comportamentului mediu al unei populaţii. iar mj este masa localizată în oricare altă unitate j. (Groza. unde Pi este potenţialul masei considerată a fi localizată în unitatea i. deci să interacţioneze cu locuri aflate dincolo de o anumită distanţă. caz valabil şi pentru masele aflate în i şi j. stăpîne în paradigma newtoniană şi chiar în cea ensteiniană. este cel mai comod să se ia în calcul o funcţie de distanţă f(D)=p(dij) continuă şi descrescătoare de la 1 la 0 cînd dij variază de la 0 la infinit. . Deoarece probabilitatea ca locuitorii unui loc să intre în relaţie cu acel loc este de 1 (sau de 100%) şi descreşte cu cît interacţiunea cu alte locuri necesită străbaterea unor distanţe din ce în ce mai mari. Etapa următoare consistă în a găsi o funcţie care să poată descrie cel mai bine interacţiunea spaţială. t+1] cu unitatea i. Funcţiile utilizate de model vor fi discutate ceva mai tîrziu. coroborate cu metodele statistice şi cu evoluţia rapidă a maşinilor de calcul permite efectuarea şi 28 apoi testarea unor ipoteze făcute asupra populaţiilor intrate în interacţiune şi creatoare de spaţii sau mai degrabă de comportamente spaţiale Fig. descriind probabilitatea cu care un anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate veni în contact (poate interacţiona) într-un interval oarecare [t. dacă D=p(dij) este probabilitatea de interacţiune (adică proporţia persoanelor susceptibile să se deplaseze pe distanţa dij). F(dij) este funcţia de distanţă utilizată. 2000) Ipotezele iniţiale ale modelului se referă pe de o parte la probabilitatea ca un licean să se dirijeze către cel mai apropiat centru universitar (ipoteză conform căreia probabilitatea se reduce la 50 % la 75 de km de domiciliul elevului). Este evident că aceste funcţii trebuie alese în funcţie de anumite ipoteze de lucru. Deoarece funcţia F(dij) poate fi calibrată. iar pe de o parte la calitatea sistemului de transport românesc şi la posibilităţile economice ale populaţiei (modelul a fost calibrat cu un coeficient de frînare datorat distanţei egal cu –2. estimînd numărul de persoane susceptibile să se deplaseze.

Aceste tipuri de spaţii sînt inoperante fără aportul geografiei cantitative. matematica şi astronomia anilor ’70. nelegat de realitate decît prin intermediul subiectivităţii cercetătorului. stabilitate dincolo de echilibru. de percepere şi de concepere a spaţiului cotidian. abilitatea sa de a desfăşura de foarte multă vreme studii monografice la scări mezospaţiale.2 este prezentată imaginea grafică a aplicării unui model probabilist de interacţiune spaţială asupra interacţiunii probabile dintre numărul de locuri în toate instituţiile de învăţămînt superior şi numărul de elevi în liceele din România. fractalii prezintă o trăsătură esenţială. imateriale. În fig. Publicată în anii ’70 (Lefebvre. structuri disipative). Ca şi în multele curente geografice care au înflorit după 1970 (behaviorismulumanismul. teoria sa oferă o abordare seducătoare a unui anumit tip de structuri spaţiale proprii unui spaţiu construit de societate în urma acţiunilor de practicare. teoretice. sunt permanentă sursă de inegalitate.29 . precum cel al depersonalizatului homo oeconomicus care este forţat să susţină şi să justifice majoritatea teoriilor economice. Aceeaşi tehnică şi acelaşi model poate fi aplicat pentru simularea unui oraş care urmăreşte eficientizarea structurilor sale morfologice sau. fractalii au fost „descoperiţi” şi prezentaţi de B. Toate acestea pot fi măsurate şi prin urmare controlate. care au terorizat matematicienii începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea deoarece nu aveau nici una din proprietăţile oficial recunoscute. pe care Marx îl lăsase precaut la o parte. 30 Fig. reţelele de transport. Iată două caracteristici care nu concordau cu viziunile marxiste asupra socialului. Mărirea unei porţiuni a imaginii reproduce imaginea întregului. ca fiind principiile elementare ale formelor din natură. oraşele. 3 . Nu este greu de înţeles de ce structuraliştii sau geografii de orientare marxistă. în termeni de coduri de putere aplicate unor suprafeţe apropriate. Lipsiţi de o teorie a spaţiului. Schimbarea de paradigmă – aş putea spune chiar criza – survenită în cadrul „ştiinţelor dure” precum fizica. în urma ştiinţelor avangardiste. ca de obicei. de ce nu. pentru agregarea/dezagregarea cotidiană a comportamentelor spaţiale ale indivizilor unei comunităţi. administrate. cercetătorii marxişti au construit o teorie a teritoriului. poli) integrate în reţele (materiale. a ordinii sau a relativităţii absolute. geografia culturală). Asemenea aplicaţii conduc spre găsirea şi analiza invariantului spaţial: structurile spaţiale văzute ca diverse combinaţii topologice de puncte (centre. etnogeografia.Fractalii sau invariantul scalar. Imaginea de mai sus este o simulare fractală (cu softul FractVision©) a bronhiilor umane. a avut ecouri profunde şi în geografie. cea a invariabilităţii formei lor la toate scările lor de organizare. prin aceasta. Figuri artificiale. spaţiul lefebvrian continua să fie a-dimensional. Prin forţa lucrurilor. 1974). cît şi a individului sau a populaţiei analizate. ajustate. situaţie asemănătoare cu cea din filosofie. În plus. deoarece comportamentul spaţial al fiinţelor umane nu este strict raţional. Cu dimensiuni fracţionare care pot „măsura” norii. Aceste structuri spaţiale nu sînt însă realităţi imuabile şi constituite o dată pentru totdeauna. comportamentele economice sau fiziologice cu desfăşurare în spaţiu. Ele evoluează conform principiilor eficienţei. geografia radicală. care a reuşit să 31 impună multidimensionalitatea spaţiului şi a creat premisele introducerii în modele atît a subiectivităţii cercetătorului. Mandelbrot. sociologie şi chiar din economie. în anii ’70. Pe baza unei critici a eficienţei economice pure. fie aceasta spaţială sau economică şi. cînd acestea şi-au făcut mea culpa recunoscînd inexistenţa preciziei măsurătorilor. precum Harvey au promovat într-o primă fază noua direcţie de cercetare asupra spaţiului. în noua geografie spaţiul devine mişcare iar mişcarea presupune incertitudine. sociologul francez Henri Lefebvre începe prin anii ’60 construcţia unui eşafodaj teoretic menit să conducă la o teorie socială a spaţiului. redus la stadiul de concept. De data aceasta însă geografia nu a rămas. combinată cu forţa . fluxuri) care încadrează la rîndul lor suprafeţe (arii polarizate. cîmpuri de forţă). deschizînd noi drumuri spre structurile mezospaţiale ale realităţii (ordine în haos.

Spaţiul ca metaforă. povestirilor şi zvonurilor aduse de aceştia. oraşul este releul de neocolit între regiuni aflate la distanţe uriaşe unele faţă de altele.). spre Orientul Mijlociu şi spre amontele Nilului. Spaţiul ca măsură.). să scrie monumentala sa Istorie. doriene şi ioniene). Iniţial.-322? Î. Geografia antică Ca şi alte discipline. Istoria învăţatului grec a însemnat începutul lungii perioade descriptive. Mai mult. IV Î. către sfîrşitul Greciei clasice.). Poate să fie geometria atemporală a naturii. Aceste caracteristici ale urbanului au permis lui Herodot (484?Î. spaţiul locuit sau aflat sub controlul Greciei antice a cunoscut o expansiune continuă.C. Fractalii sunt forme ale ordinii spaţiale iscate din haos. fundamentată pe fractalii „descoperiţi” de Benoît Mandelbrot (fig. descoperind existenţa invariantului spaţial. 3) soluţia finală? Probabil că răspunsul la această întrebare va fi dat cîndva şi poate că va fi negativ. la toate scările spaţiale. ecourile sale reverberînd în final în geografia umană academică a secolului al XIX-lea.-347?Î. ei pot măsura haosul. apărute la începutul mileniului al II-lea Î.. unde descriu cantitativ comportamentul haotic şi spaţiile de fază ale atractorilor stranii (les attracteurs étranges). Grecia clasică a fost însă şi izvorul ideilor filosofice care au influenţat evoluţia geografiei. . enciclopedice. a informaţiilor. Poate că un comportament asemănător îl au în prezent ştiinţele sociale: cu identităţi ştiinţifice neclare. funcţionează şi dispar simultan sau stroboscopic. să sintetizeze într-o singură metaforă. Filosofia lui Platon (428?Î. militare şi economice. Evoluţia geografiei: de la ansamblu de cunoştinţe la ştiinţă « Nu există geografie. 5. a legat formele realităţii de materia din care sînt alcătuite. cu extensii spre Marea Neagră. a bogăţiei materiale.C. chiar dacă într-un mod rigid. Geografia cantitativă a reuşit să se apropie. geografia îşi dăduse drept obiect de studiu oikumena8. Expansiunea politică şi economică a fost însoţită de înflorirea artelor şi ştiinţelor. spaţiile fizice. lucru favorizat de faptul că civilizaţia greacă a fost prin excelenţă o civilizaţie urbană.C. opunîndu-se maestrului său. lumea cunoscută a epocii. Oraşul este prin excelenţă locul de concentrare a oamenilor.C.C. axată pe cercetarea diferenţelor dintre lumea sensibilă (a realităţii percepute cu organele de simţ) şi lumea inteligibilă (a principiilor care ordonează realitatea) a condus geografii către investigarea cauzelor diversităţii locurilor oikumenei.-425?Î. spaţiile matematice şi spaţiile umane care se crează. în care sînt sintetizate ansamblul cunoştinţelor epocii asupra oikumenei. a marcat puternic civilizaţia greacă şi mai apoi pe cea romană. să îmbine. respectiv lumea locuită cunoscută de vechii greci. de structurile complexităţii. revendicată ulterior de istorici şi de geografi. care să cuprindă. Robert Clozier Civilizaţia europeană actuală s-a constituit pe fundamentele culturale moştenite de la antichitatea greco-romană. grecii au colonizat întreg bazinul Mării Mediterane. şi pînă la moartea lui Alexandru Macedon în sec.geografiei cantitative. Geografia actuală încearcă o sinteză a celor două căi. în ciuda faptului că aceste două civilizaţii fuseseră precedate în antichitatea timpurie de alte culturi strălucite. Mult mai importantă pentru evoluţia geografiei a fost filosofia lui Aristotel (385? Î. ele ajung să încadreze cu destulă claritate dinamici generale iscate din comportamentele incontrolabile ale miliardelor de oameni care locuiesc planeta.C.1.C. 5. Geografia calitativă a pus de foarte devreme slujitorilor săi problema existenţei complexităţii şi a imposibilităţii măsurării acesteia altfel decît prin utilizarea metaforei. Cu armele războiului sau cu cele ale comerţului. şi geografia îşi găseşte astfel izvoarele în scrierile învăţaţilor din bazinul mediteranean. aşa cum fac deja în fizică. devenind astfel punctul obligatoriu de trecere pentru călători şi a legendelor. Oraşul este locul în care se acumulează rapoartele comerciale.C. Lipsa de informaţii asupra societăţilor mai vechi şi 32 un eurocentrism evident fac din Grecia şi din Roma antică sursele pricipale ale culturii şi ştiinţei europene. De la primele nuclee de populare grecească (civilizaţiile miceniene. Sinteza ar însemna – poate – descoperirea şi mai ales utilizarea în discurs şi metodă a invariantului scalar. există doar geografi ». Opera lui Herodot. elev al lui Platon care. care a caracterizat geografia vreme de peste 2000 de ani. au propulsat-o printre ştiinţele din primele rînduri ale noii paradigme. a ideilor.

militari. originea şi evoluţia formelor de organizare statală). În acest context. desfăşurată între moartea lui Alexandru Macedon (323 Î. Acest fapt a deplasat uşor interesul către aspectele sociale ale realităţii.C. în Asia Mică. creaţie pur intelectuală care vedea Pămîntul ca un glob fixat în centrul unui ansamblu de sfere celeste pe care erau localizate astrele. locuinţă. era foarte uşor ca.născut la Halicarnas. savanţii greci au inventat o geometrie perfectă a universului. a împiedicat (şi mai împiedică încă) geografia să devină o ştiinţă în adevăratul sens al cuvîntului. Ptolemeu) au putut măsura întinderea lumii cunoscute.). să se calculeze poziţiile diferitelor locuri de pe planetă. de un dat intelectual a priori care pentru Aristotel era spaţiul. Cea mai exactă măsurătoare este cea a lui Eratostene care a găsit între Asswān şi Alexandria (Egipt) o distanţă de 5000 de stadii. gê oikuménê = pămîntul locuit 33 timpului ca nişte categorii filosofice fundamentale. Adevărata înflorire culturală a Greciei a fost însă perioada elenistică. oikos = casă. cînd regatele care perpetuau tradiţiile Greciei clasice se întindeau din nordul Mării Negre pînă în nordul Etiopiei şi de la strîmtoarea Gibraltar pînă în Asia Centrală (pînă la fluviul Amu-Daria). care a început să fie criticată abia în perioada Renaşterii. Marynos din Tyr. absolute. pe baza geometriei dezvoltată în cetăţile greceşti. organizări economice. negustori ori obţinute prin intermediul propriilor experienţe avute în timpul călătoriilor prin lumea elenistică. Herodot (484?-425? î. A doua direcţie urmată de geografia antică a fost cartografierea realităţii. geografia antică este o disciplină de factură enciclopedică. corespunzînd unei 34 distanţe unghiulare de 7°12”. Această concepţie.) şi cea a ultimei regine din dinastia macedoniană. o serie de învăţaţi (printre care Strabon) au continuat colectarea şi sistematizarea informaţiilor aduse de călători. Filosofia aristoteliană. respectiv 44 000 de km pentru un cerc meridian 9. Cr. geografii epocii (Eratostene. Calcularea latitudinii astfel efectuată a permis realizarea unor hărţi mult mai precise ale oikumenei însă dificultatea calculării longitudinii (care va fi rezolvată abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a împiedicat multă vreme progrese reale ale cartografiei. proces sau fenomen. care nu servesc decît determinării poziţiei şi momentului unui obiect. Extrapolînd rezultatele asupra celor 360° ale cercului.Ordonarea obiectelor realităţii avea nevoie de un cadru preexistent. Conjunctura politică (decăderea militară a Greciei în urma expansiunii romane) a acutizat interesul pentru informaţiile geostrategice (originea şi obiceiurile diferitelor popoare. tipuri de societăţi şi de oraşe. în ceea ce priveşte geografia.). Cleopatra (30 Î. Deoarece la aceeaşi oră poziţia astrelor pe boltă era diferită după cum era măsurată în diferite locuri de la nord la sud. marinari. informaţiile legate de cadrul natural nu mai erau prezentate în sine ci în legătură cu diferitele forme de populare a oikumenei. marile curente de migraţie şi de colonizare. ale cărei eforturi ştiinţifice s-au focalizat asupra cartografierii universului (în lucrări numite cosmografii – de la kosmos = univers). REPERE ÎN GEOGRAFIA ANTICĂ Centrată pe descrierea complexă a spaţiului umanizat cunoscut (oikumena). atitudine care a creat un curent de idei umaniste care îşi vor găsi plenitudinea în dezvoltarea ştiinţelor sociale din Secolul Luminilor (secolul al XVIII-lea) şi. De-abia după 1970 conceptul de spaţiu a început să fie cercetat cu atenţia cuvenită în cadrul ansamblului ştiinţelor sociale. în şcoala franceză de geografie umană dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În această perioadă cercetarea geografică urmăreşte două direcţii majore.C. În această lume a spaţiilor sferice statice.de la gê = pămînt) şi a regiunilor (în chorografii . a deschis calea considerării spaţiului şi 8 din gr. etc.de la khorê = loc). Herodot este autorul unei opere în nouă volume cunoscută sub numele de Istoria . Plecîndu-se de la ideea aristoteliană a spaţiului absolut.) – învăţat grec „părintele istoriei” . Continuînd tradiţia deschisă de Herodot. Prima dintre acestea a fost continuarea descrierii lumii cunoscute în lucrări în care se îmbinau informaţii asupra elementelor cadrului natural (relief. climă) şi asupra diferitelor moduri de locuire (forme de organizare politică. geograful grec a obţinut o lungime liniară de 253 000 de stadii. a lumii (în lucrări numite geografii . hidrografie.

Cărţile sale îl vor influenţa mai tîrziu pe Strabon. ebraică. etc.Ghidul geografic . Strabon studiază originea popoarelor. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii REPERE ÎN GEOGRAFIA EVULUI MEDIU TIMPURIU (SEC. a însemnat mult mai mult pentru dezvoltarea ulterioară a ştiinţelor decît o sumă de lucrări lăsate moştenire posterităţii.Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la începutul secolului al XV-lea.). Seneca stoic iar Cicero era descendent al Noii Academii). 5. mult mai precise decît cele existente (de exemplu cele ale lui Marinos din Tyr) Pliniu cel Bătrîn sau Caius Plinius Secundus (23-79 d.(= anchetă. cu întreg cortegiul de evenimente pe care le-a generat sau cărora le-a suportat presiunea. engleză. Mai aproape de istorie. 35 Decăderea Greciei ca putere militară şi expansiunea Imperiului Roman a modificat harta politică a antichităţii însă nu a marcat o ruptură culturală. istoric şi geograf grec . Artele şi ştiinţele Greciei au constituit fundamentul celor romane. pe baza căreia a apărul Atlasul Catalan (1375) ce încerca o cartografie aproximativă a Asiei Orientale pe baza istorisirilor călătorului veneţian. migraţiile acestora.).864 km. scrierile lui Strabon vor fi revalorizate de şcoala geografică franceză începînd cu secolul al XIX-lea Marinos din Tyr (a doua jumătate a secolului I d. fapt petrecut în mare măsură prin influenţarea directă a savanţilor latini care s-au format multă vreme în şcolile şi academiile greceşti (Lucreţiu era epicurian. în care Sacrobosco (Paris. de Vincent de Beauvais (1245). caracteristicile sale principale sînt lărgirea universului cunoscut (descoperirile geografice).Cartea tezaurului.Cr. Principalele lucrări ale perioade sînt următoarele: . Eratostene (276-194 î. prin intermediul operei lui Ptolemeu Ptolemeu (90-168 d.Cr. 36 REPERE ÎN GEOGRAFIA RENAŞTERII (SEC XV-XVI) Geografia renaşterii este geografia marilor explorări ale lumii intra şi extraeuropene. matematician şi geograf grec .).. cînd este tradusă în latină la Roma. cercetare în lb. XIII-XIV) Perioadă a erudiţilor. cercetările sale sînt cunoscute indirect. Cultura greacă a fost preluată în mare măsură de cea romană. a utilizat ansamblul lucrărilor greceşti. matematician şi geograf grec . Ptolemeu. completate cu cele ale enciclopediştilor medievali precum Isidor din Sevilla sau Paul Orose.Sfera. cunoaşterea « lumilor noi » (prin publicarea jurnalelor de bord şi a jurnalelor de călătorie). a lui Brunetto Latini (către 1250) este de asemenea o compilaţie a cosmografiilor preexistente. Unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi romani. Evul Mediu timpuriu este caracterizat de o revalorizare a geografiilor antice. Evoluţia politică şi culturală a Romei a condus la apariţia celor „două Europe”.-21/25 d.Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea. italiană.poate fi considerat primul tratat de geografie matematică. cartografierea acestora (dezvoltarea tehnicilor cartografice. compilaţie a cunoştinţelor antice. adevărată enciclopedie a timpului său.). completate cu informaţii noi culese din lumea latină pentru realizarea celor 47 de „cărţi” ale Istoriei naturale. constituirea imperiilor. 1230) realizează un compendiu al cunoştinţelor astronomice şi cosmografice ale Antichităţii.studiind relaţiile dintre om şi mediul natural. Pliniu sau Pomponius Mela. naturalist roman -Istoria naturală. geograf şi astronom grec . Emmanuel Chrysoloras . .2. din care două (a treia şi a patra) erau destinate geografiei. în special Millione (sau Cartea minunilor lumii). . Strabon (58?î.).Speculum. respectiv cea urmaşă a Imperiului Roman de Răsărit (care a fost continuat de Bizanţ şi de ortodoxie) şi cea urmaşă a Imperiului Roman de Apus (care a fost continuat de Sfîntul Imperiu Roman Germanic şi de catolicism). prezintă patru procedee de proiecţie cartografică. lucrarea se găsea în toate bibliotecile vremii . organizată în patru părţi dintre care Speculum naturalae are caracterul cel mai « geografic ». Un rol important l-au avut scrierile lui Marco Polo (1254-1324). realizarea hărţilor.pune la punct proiecţia ortogonală (care stă la baza proiecţiei Mercator). astronom. tradusă din latină în franceză. a fost tradusă şi reeditată în nu mai puţin de 38 de ediţii între 1469 şi 1532 9 Lungimea măsurată în prezent prin tehnici aerospaţiale este de 40 007. de o reluare a informaţiilor oferite de Strabon.Cr. Cr. cînd este tradusă la Florenţa de un învăţat bizantin. portulanelor şi atlaselor) SECOLUL AL XV-LEA: Secolul enciclopediilor şi compilaţiilor . Plinius cel Bătrîn. în 1470.Cr. greacă) în care abundă descrieri amestecate cu zvonuri şi legende culese în timpul călătoriilor sale.Cr.realizează prima măsurare relativ exactă a circumferinţei terestre şi stabileşte faptul că oikumena nu reprezintă decît 2/7 din circumferinţa pămîntului (în vreme ce Ptolemeu va considera că aceasta reprezintă 1/2). spaniolă. Apariţia şi apoi destrămarea Imperiului Roman.

cu trei volume grupate sub titlul Delle Navigazione e Viaggi. etc. cu trei volume publicate în 1589.portughezul Duarte Pacheco Pereira – Esmeraldo de Situ Orbis (1508) . are loc un proces de triere a informaţiilor. fapt care va conduce la colecţii sistemetizate de scrieri cu caracter geografic. Paul Jove). Marco Polo. în care se încearcă o sinteză între geografia antică (Strabon) şi cea medievală (Pierre d’Ailly.veneţianul Gian Battista Ramusio (1485-1557). al doilea pe descoperirea Asiei Centrale (Marco Polo. Navigatorii portughezi şi descrierile Africii. Alvarez. la Saint-Dié des Vosges.flamandul Jan Huyghen Van Linschoten publică în 1596 la Amsterdam “biblia” căpitanilor olandezi. însă care sînt centrate pe călătoriile englezilor (Frobisher. Pigafetta. Varthema. Odoacru din Pordenona. Cabral. al treilea este dedicat Americilor (Pierre Martyr. -Din ultima călătorie nu se cunoaşte decît scrisoarea din 7 iulie 1503 scrisă în Jamaica. una din versiunile jurnalelor sale. alli christianissimi e potentissimi re et regina di Spagna. Hayton. grupate în Marile Călătorii) -flamandul Levinus Hulsius publică la Frankfurt.): Principal navigations. cu titlul Historia Rerum ubique gestarum. Leon Africanul). tradusă în franceză şi îmbogăţită în 1544 de Gemma Frisius. în limba germană nu este tradusă decît în 1497). începute cu Sammlung von 26 Schiffahrten nach Ost und West Indien. o anthologie a 26 de călătorii engleze şi olandeze. Waldseemüller: Cosmographia Introductio (1507) -J. Bâle şi Anvers. rivalii principali ai expansiunii coloniale a Angliei . . între 1590 şi 1634 cele 25 de volume ale seriei Collectiones peregrinatiorum in Indiam Orientalem et Occidentalem (respectiv 12 volume pentru Indiile Orientale. Amerigo Vespucci (1454-1512) navigator italian în slujba Spaniei şi Portugaliei -A profitat de o mai bună cunoaştere europeană a călătoriilor sale. Vespucci. Bâle. din 1507. aceasta cunoaşte o difuzie rapidă (9 ediţii între 1493-1494. Sanchez (trezorierul regatului) din februarie 1493. la Louvain (Belgia de astăzi) . care publică în 1625 Hakluytus Posthumus. Oviedo. şi 13 volume pentru Indiile Occidentale. Oceanului Indian şi Asiei 2) SISTEMATIZAREA CUNOŞTINŢELOR ŞI TRECEREA DE LA CURIOZITATE ŞTIINŢIFICĂ LA INTERESE PRACTICE: DUPĂ 1550 . . Cabeza de Vaca.or Purchas his Pilgrimes containing the history of the world by sea voyages and land travels by Englishmen and others.1410 – Imago Mundi a cardinalului Pierre d’Ailly (compilaţie din lucrările anticilor şi ale Sfinţilor Părinţi (Sfîntul Augustin. discipol al lui Hakluyt. made by sea or over land to the most remote and farthest distant quarters of the earth within the compass of these 1500 years. Principalele figuri renascentiste ale perioadei sînt: . primul volum este centrat pe cunoaşterea Africii şi a Asiei sudice (călătoriile lui Conti. la Roma. în Cosmographiae introductio […] insuper quatuor Americii Vespuccii navigationes. Vasco da Gama. numite şi Micile Călătorii. publicată la Veneţia în 1505 sub numele Copia de la lettera che scrisse Don Cristoforo Columbo. în care descrie şi călătoriile spaniolilor şi olandezilor.flamandul Theodor de Byr publică la Frankfurt. Cortés. Schöner: Luculentissima descriptio (1515).germanul Sebastian Münster – Cosmographia. de verificare. Opusculum geographicum (1533) -P. prin intermediul scrierilor călugărului Bartolomeo de Las Casas (1470-1566) şi ale fiului său Fernando Colomb (1488-1539).elveţienii Glareanus cu De Geographia Liber (1524) şi Vadianus cu De Situ Orbis (1522) . care i-au utilizat jurnalele de bord în prezent pierdute. Drake. Cartier). Apian (inventator al proiecţiei stereografice): Cosmographia (1524). Paris. Albert cel Mare) 1476 – publicarea la Strasbourg a lucrării lui Vincent de Beauvais 1477 – este publicată la Veneţia Cosmografia papei Pius al II-lea (Aeneas Sylvius Picolomini). Verrazano. care păstrează structura lui Ramusio. -A doua şi a treia călătorie nu sînt cunoscute decît indirect. vicere di Spagna e almirante de la insule Indie. Rusiei (Herberstein) şi mărilor polare (Zeno). SECOLUL AL XVI-LEA: Secolul descrierii moderne a lumii 1) MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE ŞI JURNALELE DE CĂLĂTORIE Cristoforo Colombo în italiană sau Cristóbal Colón în spaniolă (1451-1506) -Prima călătorie: scrisoarea către G. 1550 b) Aria latină: .englezul Samuel Purchas. Davis. consideră nimerit a numi continentele descoperite de Columb America.Odată trecută febra descoperirilor. între 1598 şi 1663 un număr de 69 de volume. . voyages and discoveries of the English nation. numită Quatuor Navigationes a ajuns în Franţa. Cavendish. Raleigh. Coronado. Cadamosto. etc. este prima atestare a Americii. Navigatio et Itinerarium in Orientalem Indiam. unde cosmograful german Martin Waldseemüler (1470-1521). de comparare şi de corectare a acestora. 37 3) REVIGORAREA COSMOGRAFIILOR – ACTIVITATE PRECURSOARE A GEOGRAFIEI MODERNE a) Aria germanică: -M. Rubrouk.englezul Richard Hakluyt (1553-1616). Hawkins. care va sta la baza expansiunii coloniale olandeze.). tradusă în latină sub numele de De Insulis nuper inventis. după numele navigatorului florentin. Orellana.

francezii Jacques Signot – Division du monde (1539) şi Oronce Fine .spaniolul Martin Fernandez de Enciso . PUF. 6. Paris.3. 4 . geograf francez de origine daneză. physique et politique de toutes les parties du monde. 1519). engleză şi franceză . – Schiţarea constituirii geografiei moderne Locul geografiei umane în cadrul ştiinţelor naturii după Fr. 5 – Preeminenţa ştiinţelor naturale în procesul de construire a geografiei moderne 39 Fig. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia.spaniolul Pedro de Medina – Arte de Navegar (1545) tradus în germană. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. ca parte a întregului. 1775-1826 – Geographie Mathématique. 1995) Ştiinţe naturale şi umane Subdisciplinele geografiei Probleme abordate de cercetarea geografică Geologia Topografia Climatologia Botanica Zoologia Antropologia Ştiinţele politice Geomorfologia Geografa climatelor Biogeografia Zoogeografia . Ratzel (sursa : Frank Debié . respectiv descrierea unui loc.spaniolul Martin Cortés – Breve compendio de la esfera y de la arte de navegar (1551).. în 1573 (Regiment of the Sea) .portughezul Pedro Nuñez – Tratado da Sphera (1537) . Ratzel (sursa : Frank Debié . de Cosmografie. Conrad Malte-Brun. geograf olandez de origine germană. 1995) Botanica Zoologia Antropologia Morfologia Evoluţia speciilor Ecologia Fitogeografia Anatomia Evoluţia speciilor Etologia (comportamentul speciilor) Ecologia (raporturi specie/mediu) Zoogeografie (repartiţia speciilor) Antropologie fizică Paleontologie Antropologie culturală Antropogeografie (raporturi om/mediu) Antropogeografie (repartiţia oamenilor) Geografia – ştiinţă transversală a fenomenelor de repatriţie după Fr. 1650.De Mundi Sphaera. Geografia modernă La începutul secolului al XVII-lea sînt constituite rudimentele a ceea ce astăzi se numeşte geografie generală.Géographie économique et humaine. italiană.Oameni şi relaţii în apariţia ştiinţei moderne Fig.Suma de Geographia (Sevilla. collection Premier cycle. 1803-1807) 38 Fig. sive Cosmographia libri V (1542) 5. SECOLELE XVII-XVIII – geografia ofiţerilor şi geografia colonială. primele enciclopedii (Bernard Varenius. 1622-1650 – Geographia generalis. collection Premier cycle. adaptată în engleză de Roger Barlow din Bristol şi plagiată în franceză de Alfonse de Saintonge (1544-1545) . cu sau fără teritoriul său ». PUF.Géographie économique et humaine. Paris. care este descrierea lumii. geografie regională şi geografie locală: Pierre Davity: Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): « Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. tradus în engleză în 1561 de Richard Eden (The Arte of Navigation) şi de William Bourne.

spontan.Géographie économique et humaine. limbile.Antropogeografia Geografia politică Repartiţia formelor de relief terestru Repartiţia fenomenelor şi zonelor climatice Repartiţia asociaţiilor şi cuverturilor vegetale Repartiţia speciilor animale Repartiţia oamenilor şi a civilizaţiilor Repartiţia statelor şi sistemelor politice 40 Definiţia dată de Ratzel antropogeografiei este foarte fecundă : antropogeografia studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa terestră precum şi raporturile pe care le întreţin cu mediile în care trăiesc. originar) în respectivul lucru. Butada compozitorului italian Ruggero Leoncavallo (1857-1919) conform căreia „natura merge pe un drum atît de lung încît pare imobilă“ ilustrează foarte bine această stare de lucruri. creşterea plantelor alimentare sau mişcările nomade ale animalelor îi ritmează omului munca. Odată descoperite şi . geografia fizică. 1995) 41 Fig. Geografie fizică şi geografie umană “ [În anii ‘60] prima eroare a fost să se considere ca un fapt evident separarea geografiei fizice de geografia umană. Completînd antropologia. Inegala durată a zilelor şi a nopţilor. succesiunea anotimpurilor. mecanismele subiacente determină fenomenele. precum şi asupra combinării acestora. ce uită adesea gradul de antropizare al planetei. geografie urbană şi rurală în geografia umană. Ea încearcă să explice motivele (cauzele) acestei repartiţii precum şi evoluţiile sale în curs : migraţii. ). (sursa : Frank Debié . se va concentra în primul rînd asupra identificării şi înţelegerii unui număr cît mai mare de mecanisme. aidoma celorlalte ştiinţe ale naturii12. dar care au o dinamică temporală lentă. 43 În geografia fizică. Problema care se pune este aceea că fenomenele nu sînt niciodată identice şi nu depind de un anume mecanism ci de o combinaţie de mecanisme multiple. precum şi pe cele ale îmbrăcăminţii pe care o poartă. nu toate cunoscute. (…) Se pare că în prezent se încearcă găsirea unui nivel de echilibru între cele două demersuri clasice: acela fizic.geografia umană este o demografie spaţială. fronturi pioniere. biogeografie în geografia fizică. 1995 11 Etimologia cuvîntului natură cu sensul de « esenţă » vine din verbul latinesc nascor = a naşte. viaţa şî manifestările culturale (sărbătorile). Paris. Johnston (1989)10 găseşte diferenţa principală dintre geografia fizică şi cea umană la nivelul explicării mecanismelor care sînt la originea unui fenomen oarecare. « deşerturile umane » şi marile nuclee de densă populare. Omul « împrumută » din mediu elementele regimului său alimentar. prin urmare natura (esenţa) unui lucru. materialele de construcţie ale locuinţei sale. geografia umană joacă trei roluri foarte diferite : . Această diferenţă derivă din natura11 diferită a mecanismelor fizice şi a celor socio-economice. păstori nomazi.geografia umană este o ecologie umană. proces sau fenomen. fiecare din cele două separîndu-se la rîndul lor într-o serie întreagă de specializări: geomorfologie. gredele de civilizaţie (vînători itineranţi.geografia umană este o antropologie spaţială. şi acela uman care nu ţine suficient seama de medierea spaţiului [fizico-geografic] în organizarea socială a teritoriilor”. proces sau fenomen reprezintă ceea ce este intrinsec (preexistent. variaţia densităţilor. Ea studiază raporturile dintre om şi mediul în care trăieşte. antropogeografia studiază repartiţia spaţială a fenomenelor care interesează antropologii epocii : rasele. Conform logicii lui Ratzel. derivînd către geologie. schimbîndu-se foarte puţin odată cu trecerea timpului. PUF. climatologie. modurile de trai. creştere demografică internă. . agricultori sedentari. . 7 – Geografia modernă – începuturile instituţionalizării 42 Fig. etc. Prin urmare. Ea studiază inegala repartiţie a oamenilor pe pămînt. collection Premier cycle. 8 – Revoluţia cantitativă 6. Jacqueline Bonnamour – Le bonheur d’être géographe Geograful şi epistemologul Ron J. 10 Citatde Frank Débié.

dezvoltarea economică –şi prin urmare centrul puterii politice – a cunoscut o translaţie spaţială multiplă. care vor apare în Valonia. care caută mînă de lucru ieftină şi ieşiri rapide la ocean. Scimbîndu-se sursa avuţiei (de la agricultură. cuvîntul natură trimite la physis. Comerţul şi agricultura Flandrei. Astfel. care păreau veşnice. Sfîrşitul evului mediu a găsit Flandra înfloritoare datorită activităţilor comerciale şi meşteşugurilor dezvoltate în oraşele litorale. Această stare de lucruri. precum şi la caracteristicile naturale (lat. ceea ce poate evolua este cantitatea de materie (în acest caz cantitatea de apă în diversele sale forme de agregare) care participă la diferitele faze ale ciclului. lărgeşte sfera de « prieteni ». un masiv forestier poate fi defrişat şi refăcut în cel mult 25 de ani. În spaţiul belgian. Deoarece sursa bogăţiei şi puterea politică se deplasase în Valonia. Exemplul dinamicii teritoriale a spaţiului geografic cuprins între frontierele Belgiei actuale (fig. însă calitatea şi intensitatea relaţiilor stabilite cu aceştia este net inferioară celor stabilite de bunicii noştri cu prietenii lor. de organizările teritoriale specifice revoluţiei cibernetice… Problema care se pune nu este deci doar aceea de a identifica mecanismele şi de a le înţelege combinarea. Civilizaţiile agricole au avut nevoie de 10 000 de ani pentru a şlefui organizările teritoriale rurale. în vreme ce Valonia rămăsese o provincie periferică. axe. physicus. procesele care materializează realităţile studiate de geografia umană sînt evolutive iar evoluţia lor este de multe ori datorată unor cauze exterioare. ci şi de a înţelege transformarea acestora. De exemplu circuitul apei în natură este un mecanism a cărui funcţionare nu se schimbă odată cu trecerea timpului. Evoluţia geografiei fizice ca ştiinţă se bazează deci pe identificarea şi explicarea proceselor naturale noi sau necunoscute care intervin în funcţionarea unui mecanism deja cunoscut. aristocraţia pierzînd puterea în favoarea burghezilor valoni. etc. . un cartier urban poate înflori sau decădea în timpul unei vieţi de om.înţelese. Valonia va pierde treptat supremaţia. Organizările industriale (regiuni. 13 În opinia lui Töffler. Flandra devine săracă şi se supra-populează. Creşterea temperaturii din perioadele interglaciare va reintroduce apa îngheţată în dinamica obişnuită a hidrosferei. ritmul de transformare a mecanismelor nu rămîne constant. În geografia umană. phusikos) ale acesteia. 9) poate ilustreze foarte bine această particularitate a domeniului de cercetare a geografiei umane. fenomen numit tranzienţă13 de sociologul american Alvin Töffler. beneficiind de cadrul medieval înfloritor al litoralelor Mării Nordului vor suferi însă rapid din pricina apariţiei germenilor revoluţiei industriale. pentru studii sau pentru un loc de muncă). respectiv la alcătuirea materială a lumii. mecanismele intrinseci care intervin în concretizarea fenomenelor sînt ele însele produsul unei evoluţii istorice rapide şi continue. de unde o foarte mare tentaţia pentru acceptarea determinismului filosofic drept tramă teoretică generală. rurală şi săracă. aceste mecanisme naturale nu îşi mai modifică esenţa ci doar parametrii. bogată în zăcăminte carbonifere şi beneficiind de aportul de tehnologie adus din Franţa în timpul ocupaţiei napoleoniene. generaţia bunicilor noştri era mai stabilă din acest punct de vedere: prietenii lor rămîneau aceiaşi pe întreg parcursul vieţii. Scăderea temperaturii globale conduce la instalarea perioadelor glaciare. dezastruoasă la început. care oferă puterea celor mai mulţi. fiind stocate în calotele continentale sau oceanice. Accelerarea proceselor naturale şi socio-economice indusă de progresul tehnologic este din ce în ce mai rapidă iar durata de viaţă a unui ansamblu de interrelaţii scade pe zi ce trece. sau chiar înlocuite în doar cîţiva ani. Pe fondul urmărilor crizei economice din 1930 şi a dinamicilor economice majore ale investiţiilor internaţionale. Industria le-a distrus sau le-a transformat în 12 Cu sensul de realitate existentă în afara culturii şi a civilizaţiei. centre industriale). Mai mult. sînt complet modificate. Se poate observa că principiul cauzalităţii ocupă o poziţie principală în cadrul cercetărilor efectuate de geografia fizică. dinamica spaţială accentuată a unui individ (deplasări temporare sau definitive la distanţe mari. Acest concept se regăseşte foarte bine în geografia actuală: o întreprindere se poate localiza sau delocaliza foarte rapid. cu foarte puţine şanse de a fi schimbaţi. În prezent. 44 profunzime în doar 250 de ani (1700-1950). meşteşuguri şi comerţ la industrie) se schimbă şi sistemul politic. în care mari volume de apă sînt scoase temporar din circuit. tranzienţa reflectă instabilitatea din ce în ce mai mare a relaţiilor sociale. se transformă în avantaj odată cu introducerea votului universal. gr.

rămasă mult timp sub stăpînirea determinismului mecanicist cu origini în concepţiile filosofice ale lui Descartes şi ale lui Newton. 46 6. geografia unitară nu ar putea fi descrisă şi definită în mod direct. Astfel. fără înţelegerea dinamicii mecanismelor aflate la lucru. În plus. inertă din punct de vedere ideologic. . pe cînd geografia umană a fost constrînsă să rămînă la nivelul idiografic de la începutul secolului al XX-lea. secţiunile de geografie din academii şi universităţi ori în departamentele ministeriale de profil). deseori puţin vizibile. Deoarece « comanda socială » a avantajat în acea perioadă geografia umană. 9 – Economie. a balanţei puterii în structurile administrative (în instituţiile geografice precum societăţile de geografie. elevi. analiza istorică a acestor confruntări au adus o oarecare înţelepciune în rîndul geografilor. enzime).). de a demonstra şi de a combina aceste mecanisme. Trecerea balanţei puterii dinspre geografia fizică spre cea umană în Europa Central-estică nu este (şi nu va fi) atît de dramatică precum în Occidentul anilor ’60 deoarece problemele globale ale omenirii impun o echilibrare (o recentrare) a interesului geografic către nivelul tradiţional de cercetare. cadru pentru interminabile dispute ştiinţifice între geografi (v. fizică şi umană. Adeasta este una dintre explicaţiile pentru care determinismul evoluţionist a fost adoptat mai repede de geografia umană decît de geografia fizică. cel mezospaţial. Pentru a-i proba existenţa trebuie să fie analizate componentele sale. geografia fizică a fost lent marginalizată iar specialiştii săi fie s-au raliat altor ştiinţe naturale. ca fenomen biologic. Acest fenomen poate fi urmărit încă de la constituirea geografiei moderne: conflictele între vidalieni şi anti-vidalieni în Franţa. nu poate fi înţeleasă decît prin studierea fundamentelor sale fizico-chimice (atomi. a fost lăsată să evolueze liber între 1950-1990. Donisă.Se observă aşadar faptul că. În perioada de criză epistemologică a geografiei (1950-1970) aceleaşi comportamente au continuat sciziunea între geografii fizicieni şi geografii umanişti în întregul Occident. care îmbină ambele direcţii de cercetare ale geografiei. viaţa. În cazul nostru. Este evident prin urmare că divizarea geografiei în fizică şi umană este 14 Reducţionismul este o doctrină filosofică – sau un curent epistemologic – după care realitatea nu poate fi explicată prin ea însăşi ci doar plecînd de la componentele sale primare. Deosebirea ramurilor şi subramurilor geografice are drept scop principal crearea de repere epistemologice nu atît pentru specialistul geograf cît pentru auditoriul său (specialiştii celorlalte discipline. care au înţeles faptul că nu conflictele interpersonale. politică şi tectonică teritorială în Belgia (după Christian Vandermotten) Analiza lui Johnson este doar una printre multe altele care s-au focalizat asupra taxonomiei ştiinţelor geografice. disputele ridicate de existenţa a două geografii. molecule. fie ele şi ştiinţifice. între ritterieni şi adepţii lui Humboldt în Germania.1. respectiv disciplinele şi subdisciplinele sale. pot controla mersul disciplinei. singura aptă să valideze direcţiile de evoluţie ale ştiinţelor geografice. În cadrul geografiei. Pentru ştiinţele naturii prioritatea ar fi aceea de a identifica. instanţele administrative. într-un peisaj epistemologic înfocat. 1977. în vreme ce ştiinţele umane lucrează cu mecanisme aflate într-o transformare rapidă şi neîntreruptă. 45 Fig. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă Diferenţierea unei geografii fizice şi a unei geografii umane în interiorul geografiei nu este rezultatul unor deosebiri teoretice fundamentale. ci dinamica generală a societăţii. unde geografia fizică. în perioadele de criză. 85-89). În cele ce urmează vom încerca să demonstrăm că geografia rămîne o ştiinţă unitară cu drepturi depline în cadrul cunoaşterii umane. Această dihotomie este rezultatul aplicării principiului reducţionist14 care în cazul geografiei are o utilitate mai degrabă didactică. etc. Acelaşi lucru se întîmplă în prezent în Rusia şi în fostele ţări comuniste din Europa Central-estică. au fost întotdeauna legate nu atît de dinamica internă a ştiinţei în sine ci de modificarea. evoluţia şi dispariţia structurilor spaţiale puse în loc. fie şi-au « umanizat » discursul şi metoda. Marea diferenţă dintre geografia fizică şi geografia umană ar fi deci aceea mai generală care separă ştiinţele naturale de ştiinţele umane: ştiinţele naturii încearcă să înţeleagă mecanisme relativ stabile. studenţi. p. în timp ce în ştiinţele umane accentul cade asupra înţelegerii transformării istorice a mecanismelor. nu se poate explica apariţia.

geofizică. etc. Dacă acceptăm aceste consideraţii atunci trebuie să acceptăm şi faptul că. care a rămas unitară dincolo de diversele dispute teoretice. în care fenomenul încălzirii globale a atmosferei din cauza activităţilor umane poate să schimbe echilibrul geologic planetar în doar cîteva decenii (prin topirea calotelor glaciare şi ridicarea nivelului Oceanului Planetar) este un exemplu relevant al imposibilităţii cristalizării unui obiect de cercetare propriu unei anumite subdiscipline geografice fizice sau umane.47 artificială şi exterioară dinamicii interne a disciplinei. hidrologie. este nevoită să facă apel la întreaga cunoaştere de specialitate disponibilă la un moment dat.). oricare ar fi obiectul asupra căruia s-ar focaliza. Pedogeografia este în esenţă o sumă de informaţii sintetizate din geologie. puţine mai sînt astăzi mediile care să se mai poată numi medii naturale. fizice sau umane. astronomie. intensitatea unei civilizaţii agrare depinde şi de calitatea solurilor pe care s-a dezvoltat. meteorologie. nu pot să conducă cercetări de sine stătătoare către nivelele micro şi macroscopice ale naturii. Dacă pînă la revoluţia agricolă din neolitic această valoare oscila între 5 şi 12 termii iar în perioada sedentarizării populaţiilor şi a apariţiei civilizaţiilor rurale ea varia între 12 şi 25 termii. biofizică. La nivelul microscopic al ştiinţelor sociale (adică la . a coeficientului de rugozitate spaţială. Dificultatea circumscrierii unui obiect propriu de cercetare nu rămîne prin urmare doar la nivelul acestei artificiale separări a geografiei în fizică şi umană. Analiza comportamentului cercetătorului geograf precum şi studiile epistemologice asupra geografiei tind să demonstreze faptul că geografia este ancorată mai degrabă într-o concepţie holistă asupra domeniului şi metodelor sale de studiu. geomorfologia nu poate defel să îşi structureze teoriile fără recursul la informaţiile furnizate de geologie. Cu alte cuvinte. fără a ţine seama de mecanismele antropice care pot interveni (modificarea albedoului. geomorfologie. Démonque şi alţii. Holismul epistemologic15 postulează ideea că o cercetare nu se bazează niciodată pe o singură ipoteză ci « angajează ansamblul cunoaşterii teoretice a unui domeniu ştiinţific la un moment dat al istoriei ştiinţelor » (Clément. neavînd un obiect propriu de studiu. ele sînt lipsite de atributele esenţiale care ar putea să le acorde statutul mult dorit de ştiinţă. O scurtă analiză a metodologiei lor reflectă foarte clar că disciplinele geografice. topografie. Este foarte greu să fie acceptat drept corect din punct de vedere ştiinţific un studiu de climatologie. etc. cercetările geografice nu pot aparţine în exclusivitate unei singure subdiscipline geografice. În chiar interiorul geografiei fizice. Prin natura lor. La fel. a compoziţiei fizice şi chimice a aerului. agronomie. disciplinele geografice nu pot avea teorii şi metode proprii şi prin urmare nu pot efectua cercetări fundamentale 17. biologie sau din ştiinţele sociale. reputată ca fiind mai clară din punct de vedere teoretic şi metodologic. Teoria ecologică a demonstrat faptul că un mediu încetează să mai fie un mediu natural dacă acţiunea omului în cadrul său însumează o energie care depăşeşte valoarea medie individuală zilnică de 20 de termii (1 termie=1 000 000 calorii). revoluţia 15 Holismul epistemologic (de la gr. este imposibil să se delimiteze cu claritate un obiect de studiu propriu fiecărei subdiscipline. Pentru a-şi finaliza eforturile. biochimie. accesibilitatea oraşelor în cadrul unui sistem urban depinde de geomorfologia şi de hidrografia teritoriului analizat. Situaţia actuală a Terrei. holos=întreg) a fost dezvoltat de fizicianul Pierre Duhem (1861-1916). a cuverturii vegetale. 48 industrială (70-200 de termii) şi apoi revoluţia microelectronică (peste 220 de termii)16 au condus în mod clar la ruperea echilibrelor naturale şi la antropizarea avansată a mediului înconjurător. la orice scară ar fi el realizat. climatologie. În plus. cercetarea geografică. de chimia moleculară ori de fizica (sub)cuantică. dacă acesta se limitează la a descoperi şi explica mecanismele naturale implicate. 2000). Acelaşi lucru este valabil şi în cazul geografiei umane: reţeaua mondială de telecomunicaţii depinde de ionosferă şi de capriciile activităţii solare. La nivel microscopic geografia fizică este incapabilă să se desfăşoare deoarece acest nivel este acoperit în întregime de microbiologie.

Pe lîngă confruntările artificiale dintre geografii fizicieni şi cei umanişti. climat. scopul său este acela de descoperire a adevărurilor ştiinţifice fundamentale. fie acestea teoretice. metodologice sau aplicative apar frecvent citaţi specialişti din celelelalte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice. care este statică. Geograful apare astfel ca un tîlhar. 49 populaţie şi aşezări. geografii invocă faptul că obiectul lor de studiu reprezintă nu aceste segmente de cîmpuri de cercetare proprii altor ştiinţe ci spaţiul geografic. bună cel mult să contribuie la dezvoltarea cunoştinţelor de cultură generală ale cetăţenilor statelor care bunăvoiesc să finanţeze învăţămîntul geografic19. Davis). deoarece diferitele informaţii sînt împrumutate din alte discipline (geologie. politica relaţiilor internaţionale. cuprinzînd simultan toate obiectele. macroeconomia. fiecare în parte. care. cu excepţia clasicilor (von Humboldt. prezentate anterior. metodelor şi mijloacelor deja cunoscute şi acceptate). Această stare de fapte este îngrijorătoare. Analiza celor mai multe studii geografice demonstrează însă faptul că pentru majoritatea geografilor « spaţiul geografic » se reduce la un banal cadru spaţial în care sînt localizate realităţile analizate (mai bine spus descrise) conform reţetei prezentate în citatul anterior. în majoritatea scrierilor geografice. cel puţin de geografie regională. geografia este absentă. 1983). ca un parazit. În cele mai cunoscute clasificări ale ştiinţelor şi în cele mai cunoscute lucrări de epistemologie şi de filosofie a ştiinţei (Jean Piaget. frecvenţa citărilor este atît de mare încît la o privire superficială respectivii autori pot foarte bine trece drept geografi. psihosociologia mulţimilor. De ce ar fi luat el în serios în afara sălilor de clasă sau al universităţilor ?»18. 17 Spre deosebire de cercetarea normală (respectiv cercetarea care aprofundează cunoaşterea realităţii prin intermediul teoriilor. toate vor fi întotdeauna mult înaintea ştiinţelor geografice. demografia. totul însoţit sau precizat de nenumărate date statistice. etc. v. iar aportul său ştiinţific rămîne de nesesizat. meteorologie. cercetarea fundamentală este cercetarea care explorează noi universuri şi noi limite în scopuri declarat non aplicative. procesele şi fenomenele care. Karl Popper. demografie şi istorie. articolul “Géographie” . cu caracter enciclopedic. Geografia apare astfel ca o disciplină secundară. nu a marcat profund cunoaşterea umană. Pentru a se apăra. geologia. iar lucrurile nu se opresc aici. meteorologia. tolerată. etnosociologie. O privire rapidă în istoria ştiinţelor demonstrează foarte repede că nici un geograf modern. firmă. constituie obiecte de cercetare specifice altor discipline naturale sau sociale. Michel Foucault. economie şi tehnici diverse). această situaţie este datorată şi genezei geografiei moderne. biologie şi pedologie. astrofizica. vegetaţie. Thomas Kuhn). ceea ce conduce la construirea de noi teorii şi de noi metode). Această reţetă poate să prezinte uneori variante însă asta nu o va împiedica să rămînă doar o caricatură. ar face-o cu inconştienţa neofitului şi cu rezultate pe măsură… « Există părerea că un studiu geografic. 16 CD-ROM Encyclopædia Universalis. ştiinţele economice şi-au construit eşafodaje teoretice extrem de soficticate pentru a putea diseca în amănunţime funcţionarea individului economic (familie. de la Blache. întreprindere. respectiv originii sale duale: mai apropiată de ştiinţele naturale în Germania şi mai apropiată de ştiinţele sociale în Franţa. stat). Acelaşi lucru este valabil şi la nivel macroscopic: astronomia. dacă ar încerca să le încalce domeniul de cercetare. Thomas Kuhn. (socio)psihologia are mijloacele necesare pentru sondarea subconştientului sau personalităţii individuale ori colective. Spre deosebire de cercetarea normală. articolul « Milieu naturel ». cercetarea fundamentală este dinamică şi distrugătoare a paradigmei deja acceptate (pentru aprofundare. activităţi şi producţii. relief. ştiinţele politice şi-au dezvoltat teorii solide de studiere a mecanismelor puterii. O analiză mai atentă proiectează însă rădăcinile acestei crize de identitate a geografiei în prioada 18 CD-ROM Encyclopædia Universalis.scara individului) geografia umană este la fel de neajutorată: sociologia sau etnologia se ocupă îndeaproape de comportamentele individuale. hidrologie. Ratzel. sub pretextul că analizează raporturile dintre mediul fizic şi om. consistă în enumerarea unor informaţii într-o ordine stereotipică şi de neclintit: structură geologică. geofizica. În schimb. epistemologice. schimburi comerciale. privit ca o organizare complexă şi sintetică a realităţii. hidrologie. Extrem de puţini geografi sînt citaţi în lucrările ştiinţifice din ştiinţele naturale sau din ştiinţele sociale.

« Taxonomia Geografiei umane ». Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. biologia. cum am arătat. şcoala anglo-saxonă utilizează termenul de etnologie iar cea francofonă pe cel de antropologie. n. cu sau fără teritoriul său ». Urmărind aceleaşi principii de clasificare şi de descoperire a mecanismelor fundamentale se dezvoltă între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sociologia (denumită iniţial « fizică socială »). Axate pe descoperirile fundamentale din ştiinţele naturale. geografia a fost surprinsă. Încercarea singulară a geografului olandez Bernhardus Varenius (1622-1650) de a construi o teorie a geografiei fizice (Geographia generalis. Efervescenţa renascentistă condusese geografia către schiţarea a trei niveluri spaţiale de analiză a realităţii vizibile: cel local. de Cosmografie. geografia a fost eclipsată în cadrul acestui peisaj epistemologic foarte dinamic. cel superior fiind arondat ştiinţelor sociale (economia) sau naturale (biologia sau pedologia): Italia. Orientate către micro sau către macrocosmos. Japonia. Interesul savanţilor – şi implicit al structurilor de putere ale epocii – se deplasează către domenii precise. Rămasă descoperită din punct de vedere metodologic (neavînd mijloacele şi metodele proprii de studiere a micro şi macrocosmosului). aceste ştiinţe produceau în serie clasificări din ce în ce mai detaliate şi mai aprofundate. declanşată după Renaştere şi ajunsă la apogeu în secolul Luminilor22. lasă locul ştiinţelor specializate: meteorologia. alcătuind tandemuri inseparabile: geologie . impulsionate de invenţiile legate de instrumentarul ştiinţific. culminînd cu monumentala lucrare Geographia universalis publicată în opt volume între 1810 şi 1829 a geografului francez de origine daneză Conrad Malte-Brun (1775-1826). mai exact în secolele postrenascentiste (XVII-XVIII). unele subdiscipline s-au predat necondiţionat acestora. fizica. În altele se păstrează doar un învăţămînt geografic preuniversitar. astronomia) şi a celor naturale (chimia. regiunilor şi planetei. În Les états et les empires du monde (11 ediţii între 1614 şi 1635). deşi schematic (observaţia şi descrierea). geografii au încercat să urmărească noile linii de forţă ale paradigmei în curs. 1986). ştiinţele politice. În aceste două secole nu se întîmplă nimic cu adevărat remarcabil în domeniul geografiei. Geografia Renaşterii. ştiinţele politice. care este descrierea Lumii [Universului.n. 50 premergătoare apariţiei geografiei moderne. optica. ajunge la un nivel imposibil de depăşit. economia. în care geografia evoluase încă din antichitate. etnografia21. Nu puteau fi ştiinţe decît acele discipline care îşi inventau metode şi mijloace de descoperire a acestor cauze (legi) universale. Prima a fost cea a cristalizării unor subdiscipline capabile să părăsească trunchiul stufos şi ineficient al geografiei-mamă. 51 cel regional şi cel planetar (Broc. militarilor şi marinarilor. 21 Etnologia şi antropologia sînt termeni sinonimi. economia. precum laografia din Grecia (din gr. de specializarea accentuată a disciplinelor ştiinţifice. Astfel se explică succesul ştiinţelor fundamentale (matematica. ca parte a întregului.]. Filosofia naturalistă face locul raţionalismului. 20 Curentele filosofice care au influenţat în mod direct devenirea geografiei ca ştiinţă vor fi prezentate în a doua parte a cursului. Dezorientaţi. geometria. etc. şi în care a continuat să evolueze pe parcursul celor două secole enunţate. bazate pe ideea determinării fenomenelor de cauze naturale profunde şi unice. axată pe revalorizarea şi corectarea operelor antice prin intermediul informaţiilor noi furnizate de călătoriile negustorilor. precum geografia. abatele Pierre Davity scria: « Descrierea Pămîntului este numită Geografie şi este diferită. topografia şi cartografia. Ştiintele de sinteză.19 Existăstate unde învăţămîntul geografic este absent. Nivelul mezospaţial a permis dintotdeauna geografiei să îşi desfăşoare arsenalul metodologic care. 1650) a rămas fără urmări importante. hidrologia. făcea posibilă încadrarea realului vizibil într-o structură cît de cît ordonată şi deci accesibilă nespecialiştilor. laos=popor). empirismului şi sensualismului20. Rămasă la nivelul descrierilor generale a locurilor. Singura « nişă ecologică» rămasă încă neocupată era nivelul mezocosmic (mezospaţial). hidrologia. geologia) sau tehnice (mecanica. geologia. ceea ce a avut două consecinţe principale. respectiv descrierea unui loc. Speculaţiile (meta)filosofice nu îşi mai găsesc locul iar cantitatea imensă de informaţii devine imposibil de stăpînit. descoperind noi şi noi mecanisme naturale fundamentale. biologia. istoria. locul său fiind luat de discipline cu caracter etnografic. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. meteorologia).

Clasificarea formelor de relief. structurile sau subdiviziunile regionale. a peisajelor agricole sînt doar cîteva dintre direcţiile urmate în această perioadă. Chiar dacă cerinţele lucrului ştiinţific impuneau incursiuni către « invizibilul » micro sau macrocosmic. Specificul geografiei este acela al indivizibilităţii obiectului său de cercetare. Această imitare nu a fost decît superficială deoarece mijloacele şi metodele de cercetare proprii nu au apărut. La acest nivel reducţionismul ştiinţific trebuie să funcţioneze la capacitate maximă pentru ca realităţile să poată fi înghesuite în clasificări şi taxonomii cît de cît utile. geografia se distinge prin predilecţia pentru formele de organizare spaţială. hidrologie . Denumirea vine de la tranşarea raţionalistă a conflictului scolastic dintre « lumina naturală » şi « lumina supranaturală » (mai exact dintre teologia naturală. 52 « În toate aceste domenii. idiografic25. economică şi etnologică asupra teritoriului rusesc. cu tot efortul său teoretic şi metodologic. Aufklärung). Spre deosebire de alte ştiinţe care abordează dimensiunea spaţială a societăţii. . savantul rus Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765). reacţii biochimice. fără intermediere divină. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? Această aparentă slăbiciune a geografiei ascunde de fapt argumentele puternice ale specificităţii sale ca ştiinţă. înnăscute. şi teologia revelată iniţiaţilor direct de către divinitate). […] Cercetători. 1967). incursiunile către faptele microcosmosului rămîn limitate căci ele nu au altă motivaţie în afara aceleia de a lumina ceea ce este vizibil »23.fitogeografie şi zoogeografie. Regiunea geografică (după A. ancheta trebuie să fie adîncită către fenomenele chimice sau biologice fără de care lumea nu poate fi înţeleasă. a organizărilor hidrografice.2. gravitaţia.hidrografie. Prin urmare « secolul Luminilor » este perioada în care savanţii şi filosofii au început să afirme că lumea poate fi cunoscută direct. realitate este extrem de complexă atît în ceea ce priveşte forma cît şi în ceea ce priveşte conţinutul. la nivelul unor naţiuni sau a unor spaţii mai vaste. Lumières şi germ. meteorologie (climatologie) . Cu toată vechimea geografiei regionale al cărui obiect de studiu este identificarea spaţiilor caracterizate printr-o anumită omogenitate naturală şi antropică.. magnetismul terestru). unde se combină în forme vizibile obiectele. a localităţilor urbane. comportamente individuale. două procese identice. biologie . specificul relaţiilor dintre om şi mediu. geografii încep să schiţeze geografia urbană şi geografia rurală. ingineri şi tehnicieni de formaţie variată se concentrează asupra acestor nivele. subansamblurile teritoriale. Sub impulsul economiei clasice britanice. a climatelor. La nivelul mezospaţial. A doua consecinţă a fost imitarea ştiinţelor naturale şi sociale cu succes incontestabil. precum şi pe cele ale unităţii sale fundamentale. Scara regională este specifică geografiei şi pentru că la acest nivel este posibil de abordat. pedologie . procesele şi fenomenele invizibile ale micro şi macrocosmosului (particole şi forţe subatomice. a omului).geografia climatică. cele utilizate aparţinînd celorlalte ştiinţe consacrate. sursă a gravei crize epistemologice de imediat de după cel de-al doilea război mondial. Pentru geograf.pedogeografie. geografii reveneau degrabă în domeniul vizibilului specific realităţii mezocosmice: 22 Secolul al XVIII-lea este cunoscut şi sub numele de « secolul Luminilor » (fr. Din această cauză. În Occident. două fenomene identice. a celor rurale. 6. Faptul este extrem de evident în geografie: nu există două locuri identice. prin intermediul raţiunii (deci a luminii naturale. în strînsă legătură – chiar dacă în esenţă conflictuală – cu istoria şi sociologia. într-o manieră sistemică. aflat din 1758 la conducerea secţiunii de geografiei a Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg tinde să pună bazele unei geografii economice şi a unei geografii sociale printr-o vastă anchetă topografică. 1998): Geografia este singura disciplină pentru care regiunea este o noţiune centrală (Etienne Juillard. geografia a rămas la periferia ansamblului de ştiinţe moderne nomotetice24. Bailly. respectiv interpretarea cuvîntului divin. în vederea realizarea unor clasificări pertinente a realităţilor studiate şi a găsirii unor legi care să explice aceste realităţi. ale cărei rezultate vor sosi mult după moartea sa şi vor curma astfel evoluţia acestor discipline.geomorfologie. condamnată să practice un demers descriptiv. Identic au reacţionat cele ce mai tîrziu aveau să se numească ramuri ale geografiei umane. subzistă încă o serie de ambiguităţi în jurul conceptului de regiune care spre deosebire de cel de naţiune are structuri şi finalităţi mai puţin afirmate.

Tot de atunci se dezvoltă două concepte paralele care vor face carieră geografică : bazinul fluvial şi 23 P. incomensurabile (de necomparat) cu trăsăturile altor obiecte. Interesul comparativ. se manifestă noi orientări legate de apariţia unor noi concepte : spaţiu polarizat (spaţiu construit de un câmp de forţe. în calitate de concept ştiinţific. refutatio=argumentare de respingere a unei idei). indiferent de nivelul de abordare (global. specifice memoriei spaţiale sau (dis)continue sub impulsul unor tensiuni sau rupturi. conceptul de centralitate câştigă teren în analiza regională (W. Dezbaterile asupra regiunii rămân deschise. va conduce mai târziu la conceptul de peisaj. poli. apar alte două concepte esenţiale pentru dezvoltarea curentului regional în geografie. resurse. informaţii. actori. Constantele regionale nu sunt totuşi rigide dispunând în general de flexibilitate. funcţionale sau economice.Siegfried în analiza diviziunilor politice sau J. Regiunea este după cum se observă un concept dinamic. Descriptio Moldaviae a lui Cantemir). ştiinţele nomotetice sînt ştiinţele care au un corpus teoretic bine constituit. are o istorie îndelungată. în funcţie de un pol sau de un centru dinamic.. Regiunea este astfel concepută ca un sistem spaţial deschis ale cărui structuri reflectă interacţiunea unor energii endogene şi exogene : oameni. rareori fiind abordate spaţii mai vaste (A. Încă din sec. pornind de la premiza unicităţii lor (de ex. dominant altădată a fost treptat înlocuit cu interesul analitic şi sintetic. analiza difuziunii spaţiale. strategii etc. văzut ca un ansamblu de modalităţi materiale şi sociale pe care un grup uman le pune în aplicare. zone. 2001. După 1950. legat de evoluţia metodelor şi mijloacelor ştiinţifice. 46 24 De la gr. specific. În perioada interbelică. refutare=a respinge. George. procese şi fenomene singulare. tehnologii. bazat pe tehnicile matematico-statistice şi informatice şi pe deschiderea interdisciplinară. omogene şi polarizate sau anizotropice. în contextul apariţiei ecologiei).Christaller). bazat pe axiome. Tot acum. demersurile idiografice nu sînt acceptate ca ştiinţifice deoarece ele descriu obiecte. capitaluri. individuale.Ancel în studiul frontierelor). al XVIII-lea se generalizase prezentarea descriptivă a unor arii geografice. aceasta face imposibilă comparaţia şi prin urmare clasificarea. procese sau fenomene. spaţiu definit de interacţiunile spaţiale ale fluxurilor de diverse origini. regulă. punându-se astfel bazele unei abordări naturaliste a problematicii regionale. La sfârşitul sec. de unde derivă imposibilitatea stabilirii unor legi generale. Geografia nu a depăşit însă în tot acest timp orizontul local de analiză (regiunile de mici dimensiuni). conducând la dezvoltarea concepţiei sistemice. identităţi culturale) se alătură interesului pentru sociologia organizaţiilor. creând un mediu geografic specific. istorice. reţele. de structurile sau câmpurile de forţe care . reţele de transport. teoreme sau legi irefutabile (din lat. fără centralitate şi discontinue. regiunea de amenajare (de dezvoltare). Necesităţile moderne ale planificării economice impun în plan practic. care combină elemente specifice regiunilor naturale. organizator al structurilor spaţiale). al XIX-lea. revelatoare ale structurilor şi modurilor de funcţionare a societăţilor umane. Fiecare regiune este în acest sens dotată cu o serie de elemente invariante (majoritatea fizice dar şi antropice) peste care se suprapun elementele dinamice. tramă industrială. cu trăsături specifice. Astfel regiunile pot deveni izotropice. 53 regiunea naturală. medii inovatoare). p. 25 De la gr. În acest fel se ajunge la definirea genului de viaţă sau mod de trai (Paul Vidal de la Blache). Această capacitate de adaptare presupune transformări (i)reversibile. Regiunea geografică devine astfel o „arie de polarizare structurată spaţial de influenţa unei metropole regionale” (P. ierarhie. regiunea naturală este înlocuită tot mai mult cu regiunea istorică (spaţiu eterogen modelat de voinţa politică) şi de regiunea economică (spaţiu organizat de relaţiile productive şi de schimb). Concepte precum. Genul de viaţă. respectiv pol. mijloace. 1959).Claval. idios=propriu. punct de convergenţă şi organism (preluat din fiziologie.Regiunea. nomos=lege. Se dezvoltă astfel conceptul de regiune funcţională. regional sau local). punct central atractiv. sisteme industriale (districte. memorie istorică (peisaje.

între mineral şi biotic. ingineria genetică. Studierea relaţiilor verticale dintre elementele fizico-geografice. Toate ştiinţele de frontieră se află mereu « între »: între om ca individualitate şi societatea din care face parte. Distanţa este răspunzătoare de sortarea sedimentelor în funcţie de greutatea lor: un rîu va depune bolovanii şi pietrişurile la cea mai apropiată ruptură de pantă şi va transporta 27 De la gr. 1974). în care primează egoismul şi legea celui mai puternic. 54 acestea trăiesc. geografia nu aparţine în totalitate nici unuia dintre cele două domenii ale cunoaşterii umane. Pentru geografie. între teorie şi praxis (aplicaţiile practice). Ecologia26. principalele sale rivale. geografia a început să se definească drept o ştiinţă de frontieră. geografia are posibilitatea să studieze fiecare dintre componentele celor două medii. Geografia este singura ştiinţă care ia în calcul distanţa (fizică ori metafizică) în apariţia şi evoluţia spaţiilor omogene. studiu. mediu de viaţă şi logos=cunoaştere. Darwin spunea că dacă ar fi descoperită o fiinţă care să acţioneze instinctiv pentru binele altor fiinţe. etc. între natură şi tehnică. socio-geografice sau fizico-socio-geografice este completată de studierea relaţiilor în plan orizontal. Distanţa este parametrul care temporizează acţiunea gravitaţiei asupra proceselor fizice sau fizicochimice. spre deosebire de celelalte două ştiinţe. oarecum subordonată ecologiei. Alături de afinarea teoriei evoluţioniste prin studiul societăţilor animale (albine. intermediar.). permanenţe. între mediul natural şi mediul antropic. relaţiile stabilite între componentele naturale şi cele antropice nu sînt semnificative decît din momentul în care acestea încep să prezinte un aspect omogen29 pe o suprafaţă mai mult sau mai puţin întinsă. Apogeul acestor concepţii a fost atins în cadrul ipotezei Gaia (Lovelock şi Margulis. mesos=de mijloc. Mes(z)ologia27 este o ştiinţă biologică de frontieră. ştiinţă definită în 1866 de zoologul german Ernst Heinrich Haeckel (1834- 1919) studiază relaţiile stabilite între organismele vii şi mediile –naturale sau antropice . Regionarea nu trebuie înţeleasă ca un efort steril de delimitare a unor suprafeţe care prezintă trăsături cît mai omogene. oykos=locuinţă. Ambele discipline nu consideră în mod separat natura şi societatea. Acest parametru este răspunzător de uscarea treptată a maselor de aer maritim care invadează uscatul. median şi logos 28 Evoluţionismul este o teorie a concurenţei între indivizi şi specii. antropice sau complexe). Prin excelenţă ştiinţă sintetică şi existentă în calitate de corp de cunoştinţe specifice cu mult înainte de manifestarea schismei care a separat ştiinţele naturale de cele sociale. diferitele sale componente acţionînd nu numai în sensul adaptării la mediu ci şi al transformării acestuia în scopul îmbunătăţirii parametrilor întregului sistem28. Ajungem astfel la sfera principală de interes a geografiei: regionarea. În ciuda asemănării obiectului de studiu.în care 26 De la gr. Nici o ştiinţă nu poate revendica însă locul geografiei. Regionarea geografică. parametrul care acţionează cel mai puternic este distanţa. care are drept sferă de interes evoluţia relaţiilor dintre organismele vii şi factorii lor naturali de mediu. respectiv cele realizate între diferite medii (naturale. relaţiile asupra cărora se focalizează putînd fi studiate bidirecţional (şi dinspre societate către natură. ipoteza Gaia se află încă în sfera de interes a ştiinţelor pămîntului. ecologia şi mezologia (mesologia) sînt departe de a avea de a face cu complexitatea problematicii geografiei. spre deosebire de cea ecologică sau mezologică nu urmăreşte doar identificarea mecanismelor care produc în plan vertical (relaţiile mediu-organism) caracterele omogene ale unui spaţiu oarecare. În plus. nu numai dinspre natură către societate). teoria sa ar fi distrusă.intervin sau de procesele de transformare în curs care presupun. acela de ştiinţă a naturii şi a societăţii. intensităţi etc. biofizica. Ori. conform teoriilor ecomezologice societatea nu este altceva decît un produs natural al evoluţiei terestre. Deoarece în ştiinţa modernă trebuia să îşi găsească un loc propriu. alături de un întreg cortegiu de alte discipline nomade (ecologia urbană. ipoteza Gaia deschide alte căi în abordarea planetei ca întreg. fiind perfect posibil să fie analizată cu ajutorul metodelor şi teoriilor naturaliste. specificităţi. Gîndită ca o reacţie (sau mai degrabă ca o alternativă) pentru teoriile evoluţioniste. . furnici) în care indivizii manifestă comportamente altruiste. ritmuri. conform căreia Terra este un organism viu. etc. în plan orizontal.

nediferenţiat. ducat. acelaşi (opus lui heteros=altul. a crea. Distanţa este cea care. Distanţa este răspunzătoarea de crearea teritoriilor cotidiene ale indivizilor şi comunitătilor locale. Acest parametru induce în geografie principiul transscalarităţii30 realităţilor geografice. cît mai ales în Franţa (Paul Vidal de la Blache). de ţară. şi anume că geografia a rămas o ştiinţă unitară. ca şi despre problematica scărilor spaţiale în geografie vom vorbi în capitolele următoare. Cu toate acestea. civilizaţia şi cultura diferitelor popoare nu erau condiţionate (determinate) de condiţiile naturale. între 1882 şi 1891. trasferul conceptual a fost foarte rapid. fie naturale (văi. vor crea cîmpiile aluviale. aflat mai degrabă sub guvernarea ştiinţelor sociale (istorie. unde în învăţămîntul superior geografia funcţiona numai în tandem cu istoria (Berdoulay. 1981). discipolii lui de la Blache dezvoltînd rapid conceptul de regiune ca diviziune a spaţiului geografic ce reflectă în mod direct interrelaţiile dintre societate şi mediu său natural. Sub influenţa lui Ritter. stat. Pentru ceea ce dorim să demonstrăm. care erau văzute ca nişte organisme vii ce se dezvoltau sau decădeau în funcţie de vitalitatea cu care se integrau în ciclurile naturale. Ratzel era produsul tipic al mediului ştiinţific german. gennan (lat. „Taxonomia Geografiei umane”. Ratzel a trebuit să facă o serie de concesii acestei ştiinţe. 31 Apariţia geografiei umane ca ştiinţă geografică va fi prezentată în capitolul « Geografia modernă» într-o ediţie ulterioară a acestui curs. eterogen=care are geneză diferită. Filosof al istoriei. aflat sub influenţa lui Immanuel Kant şi prin urmare dominat de diferenţierea netă între natură şi cultură. 55 mai departe mîlurile care. Intrînd pe tărîmul geografiei. diferenţiindu-l ca obiect de cercetare propriu geografiei. aceleaşi trăsături. munţi. Altfel spus. acela de pays32. se cuvine să precizăm că pentru Ratzel 30 Despre transscalarităţii v. istoria şi nu natura era cea care avea ponderea covîrşitoare în evoluţia popoarelor către ţelul lor final. ci de forţele pe care le dobîndea comunitatea în procesul devenirii sale ca grup social organizat. Otto Schluter l-a denumit kulturlanschaft (peisaj culturalizat. acoperea realitatea creată de interrelaţiile om-natură. impregnat de filosofia herderiană. prin prisma relaţiilor pe care aceştia le stabilesc cu diversele medii în care evoluează. geno. este suficient deocamdată să spunem că încercările de identificare a regiunilor geografice au constituit de-a lungul timpului singura probă indirectă a caracterului ştiinţific şi unitar al geografiei. 56 această ultimă accepţiune. continente). a genera. diferit ) şi gr. Deoarece în limba germană lanschaft nu are doar sensul pictural al cuvîntului ci şi pe cel de ţinut sau de ţară (precum Ţara Oaşului). Distanţa este răspunzătoare de calibrarea fluxurilor. de avansarea şi de intensitatea avansării fronturilor pioniere. Despre regiune şi regionare. Şcoala franceză . homos=egal. ştiinţe politice şi economice). depunîndu-se. adept convins al concepţiilor lui Herder. Ideile lui Friedrich Ratzel au găsit ecou atît în Germania (Alfred Hettner). de către zoologul german Friedrich Ratzel31. guvernată autoritar de profesorul Karl Ritter. asemănător. Pentru a deosebi landschaft-ul conceptualizat de Ratzel de acela natural datorat geografului Alexander von Humboldt. Rezultatul vizibil şi clasificabil al acestor relaţii era peisajul (lanschaft-ul). Nuanţa herderiană a determinării istorice a interacţiunilor dintre om şi natură a fost exacerbată în spaţiul academic francez. caracterizează în esenţă spaţiul geografic. diferenţiat. Deoarece termenul de lanschaft avea un corespondent direct în franceză. deşerturi. Caracterul descriptiv al realităţilor revelate sensibilităţii umane a continuat pînă la definirea geografiei umane (a antropogeografiei). Rămîne însă de demonstrat dacă regiunea şi procesul de regionalizare constituie într-adevăr o probă irefutabilă a caracterului de ştiinţă al geografiei. Partea a doua. omogen=care are aceeaşi geneză.29 De la gr. sociologie. genere) = a naşte. Ratzel a conceput geografia umană ca o ştiinţă care studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa pămîntului. imperiu). în cele din urmă. Distanţa este aceea care controlează extensia ariei de influenţă a unui oraş sau intensitatea difuziei unei inovaţii în jurul centrului inovator. antropizat). Chorografiile antice şi medievale analizau şi descriau « regiunile » studiate ca pe nişte diviziuni date a priori. a produce. fie antropice (oraş. Venind dinspre ştiinţele naturii. regat. Herder acorda naturii partea sa în procesul devenirii popoarelor.

puţin populat şi cu organizări spaţiale incipiente (oraşe. în California. Avînd girul lui Ritter. italiană. spaniolă. românească – prin Vintilă Mihăilescu) şi a dezvoltat o geografie care. Tot în Statele Unite. stabilit la Berkeley. elveţiană. idee care a făcut carieră atît în spaţiul nord-american cît şi in cel european. 10 – Geografie regională sau geografii regionale? Transferul etologiei (ştiinţa comportamentului animal) în studiul « peisajelor culturale ». acest curent de geografie regională îşi propunea să studieze pe de o parte « paleopeisajele » create în urma determinărilor naturale exercitate asupra autohtonilor precolumbieni. Coroborată cu cercetările efectuate de geografii britanici asupra formelor spaţiale generate de industrie (doar Marea Britanie se afla în plină revoluţie îndustrială !…). însă de această dată sub directa influenţă a ideilor lui Ratzel (Ellen Churchille Semple la Chicago) sau a elevilor săi germani emigraţi (Carl Ortwin Sauer. Maramureşului. geograful francez Elisée Reclus. va interzice dezvoltarea sensului iniţial dat de zoologul-geograf german. descrisese un tip de regiune organizată (polarizată) de un mare oraş. . Apropiat de etnologie. ideea de regiune polarizată. elevii ruşi ai lui Ratzel au transferat conceptul în cadrul şcolii ruse. În Uniunea Sovietică şi ulterior în statele din estul Europei controlate de Moscova. etc. inspirîndu-se selectiv din geografia Franţei. 57 lui Haeckel şi apoi evoluţionismul lui Darwin au marcat o vreme această abordare naturalistă a regiunilor geografice. lanschaft-ul se va reduce treptat doar la dimensiunile sale naturale. Un caz aparte îl reprezintă şcoala americană care. el însuşi puternic tributar lui Otto Schluter) se dezvoltă environnmentalismul determinist.de geografie regională. din considerente ideologice. care îşi va dezvălui întregul său potenţial teoretic şi metodologic mult după al doilea război mondial. iar pe de altă parte să încerce descifrarea noilor peisaje pe cale să apară în cadrul evoluţiei rapide a federaţiei americane. Germaniei şi Marii Britanii şi evoluînd într-un teritoriu recent europenizat. realizat de către E. Semple şi de elevii săi (Şcoala din Chicago) va include în sfera atenţiei 58 geografilor conceptele de teritoriu şi de teritorialitate. care are drept obiect principal de studiu the cultural landscape. în care popularea evoluase abia către nişte insule urbane înconjurate de nesfîrşite spaţii rurare sau încă ignorate de economia modernă. urban- industrială s-a dovedit pe deplin satisfăcătoare în cadrul teritoriului american. adică exact kulturlanschaft-ul ratzelian. portugheză. Fig. ferme. Ecologia 32 Tot în sensul de « Ţară » a Oaşului. axată prin urmare pe ideea de regiune geografică complexă ca rezultat al adaptării active a grupurilor sociale la mediile naturale în care trăiau a influenţat puternic o serie de şcoli naţionale (olandeză. după 1960-1970 va deveni în cea mai mare parte o ştiinţă socială. Haţegului. În vasta sa Géographie Universelle. cu puternice valenţe aplicative. belgiană. care va deveni rapid sovietică şi care. elev al lui Karl Ritter şi discipol al lui Vidal de la Blache. căi ferate) a creat o geografie care avea să devină foarte repede o disciplină activă.

respectiv studiul ţărilor. sovieticii vor face din geografia regională o disciplină divizată.fapt facilitat şi de influenţa pe care a avut-o asupra geografilor ruşi determinismul şi cauzalismul propriu lui Alexander von Humboldt. Ideea ce va face carieră însă în fosta lume comunistă va fi concepţia hettneriană. cu nici o altă metodă decît bunul simţ. colos al geografiei germane însă a cărui influenţă a fost modestă deoarece acesta nu a ocupat niciodată vreo catedră universitară. În ceea ce priveşte geografia ţărilor. geografii au fost obligaţi să inventeze o aşa-zisă geografie regională care. Activitatea sa. Deşi elev al lui Ratzel şi bun cunoscător al lui Paul Vidal de la Blache. iar pe de altă parte să constituie un fel de cadru administrativ apt să structureze repartiţia de la nivel central a investiţiilor infrastructurale majore. aceasta este o altă nenorocire adusă geografiei de către sistemul comunist. fondatorul geografiei româneşti este oarecum particulară. vrînd-nevrînd. Această diviziune trebuia să aibă o singură finalitate. care proclama că o simplă frontieră era suficientă pentru a face dintr-un teritoriu complex un teritoriu unitar şi omogen. care propusese ca unitatea de bază în analiza geografică să fie länd-ul (provincia politică. în confruntarea sa perpetuă cu natura. ajungea să studieze statele după celebra şi stupida reţetă « aşezare geografică. Situaţia lui Simion Mehedinţi. care nu aveau nici un raport cu funcţionarea normală a spaţiului geografic. Exemplul său. Terra (1931) care este un Kosmos humboldtian la scară redusă însă mai structurat şi cu valenţe teoretice mai evidente. La prima vedere termenul de complex teritorial de producţie ar putea să ne ducă cu gîndul la faptul că această « unitate » geografică ar 59 avea ceva de a face cu anumite structuri istorice pe care societatea. axată pe studiul a trei mari « unităţi » teritoriale: lanschaft-ul natural (landschaftologie). Din aceast scurt survol asupra apariţiei şi devenirii geografiei regionale şi a regiunii ca obiect privilegiat de studiu în ansamblul său reiese clar faptul că disciplina în cauză. care schimba pînă şi numele geografiei în Länderkunde (ştiinţa ţărilor) a fost urmat à la lettre de geografia sovietică pentru care multă vreme geografia regională a fost stranovedenie. hidrografie. complexul teritorial de producţie (geografia economică) şi statul (stranovedenie). Marginalizarea lui Vintilă Mihăilescu într-un context destul de neclar încă a redus şi mai mult impactul concepţiilor de origine franceză în geografia românească. Este prin urmare imposibil să se definească geografia drept ştiinţă de sine stătătoare? 7. etc…). Simion Mehedinţi a moştenit cîteva idei legate de rolul omului în cadrul sistemului terestru. Ceea ce a venit dinspre şcoala franceză au fost concepţiile anti-vidalienilor. care ajung să dezguste rapid elevii care învaţă mai multă geografie pe … Discovery Channel. complexul teritorial de producţie este o diviziune arbitrar « decupată » şi comandată de puterea politică. În numele ideologiei comuniste. fapt poate firesc ţinînd seama de foarte redusa acţiune asupra mediului pe care o exercita societatea ţărănească din România începutului de secol XX. le-ar fi pus în loc şi astfel ar fi oferit o bază reală regionării geografice. care înglobează între nişte frontiere îngheţate la un moment dat al istoriei o serie întreagă de realităţi geografice (naturale şi umane) foarte diferite unele de altele. Prin contactele pe care le-a avut cu Ferdinand von Richtofen. este departe de a oferi o imagine unitară şi ştiinţifică a geografiei. văzută adesea ca simbol al sistemului de ştiinţe geografice. şi anume aceea de a face cît mai eficientă exploatarea resurselor naturale şi umane locale pe de o parte. Grigore Cobâlcescu) săi ilustrează perfect influenţa humboldtiană: pentru multă vreme geografia românească va da partea leului demersului naturalist de tip determinist. a priori definite. Geografii erau astfel obligaţi să studieze « realităţi » teritoriale efemere. geograf german aflat în siajul herderian al lui Ritter. Manualele româneşti actuale abundă în asemenea “geografii regionale”. Emmanuel de Martonne fiind un exemplu clasic în această direcţie. şi mai ales cea a elevilor (George Vîlsan. Sinteza evoluţiei conceptuale a geografiei umane: de la spaţiu la teritoriu33 . Dacă lucrurile sînt clare în cazul peisajului natural (care păstra metodologia humbodtiană). mult prea puţin vizibile însă în paginile Terrei. că o ţară (un stat) este o creaţie artificială. Oricine îşi poate da seama. Mehedinţi va fi fascinat de personalitatea lui von Humboldt. ţara sau statul). În fapt însă. După încercări nereuşite (şi sancţionate ideologic de altfel) de a impune ca obiect de studiu lanschaft-ul antropic. relief. fapt mai mult decît evident în principala sa lucrare. situaţia este mai complicată în cazul celorlalte două « entităţi ».

precum este omul pentru medicină.C. PUF. O.. care să permită realizarea simultană a eşafodajelor teoretice. O'Sullivan şi J. Cunoaşterea geografică a fost un proces desfăşurat pe orizontală. cu sau fără teritoriul său "35. p. 37-60 37 v. Bucureşti sau C. Obiectul său de studiu nu a putut fi adus în laboratoare şi nu a putut fi creat prin savante discuţii academice. Principalul obstacol a fost acela că obiectul său de cercetare nu a fost niciodată acelaşi şi dat pentru totdeauna.Puţine discipline precum geografia îşi caută şi îşi afirmă cu atâta ardoare originea – şi prin urmare legitimitatea ştiinţifică . I. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. descrierea Pământului. Bibliothèque Nationale. Lacoste (1976) – La géographie. V. Donisă (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. 358-369 În "L'Espace géographique". op. Cl. Peltier şi G. Didactică şi Pedagogică. Maspéro. Piaget (1967) – Logique et connaissance scientifique. Aujac (1975) – La géographie dans le monde antique. Armand Colin. Boulineau (2001) – Un géographe traceur de frontières: Emmanuel de Martonne et la Roumanie. Paris 61 . are câteva particularităţi care nu au facilitat deloc ascensiunea acestei discipline către statutul de ştiinţă. Nu este de mirare faptul că geografia s-a complăcut în cadrele impuse de Kant. Princeton. ça sert d'abord à faire la guerre. ceea ce ar justifica mai degrabă o analiză contextuală a devenirii sale ca ştiinţă decât o analiză dezvoltată în termeni de paradigme sau episteme. Octavian – De re geographiae sau lungul drum al spaţiului către teritoriu. Paris. Les Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. Dumnezeu pentru filosofie ori numărul pentru matematică. respectiv descrierea unui loc. reuşind să fie aproape ridiculizată de epistemologi şi de filosofi ai ştiinţelor precum Jean Piaget40 şi 35 Citat de N. Paris 40 J. lucru reafirmat în zorii modernităţii de către Pierre Davity în Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): "Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. de exemplu L. Paideea. ca domeniu de activitate al geografiei. a servit întotdeauna unui scop practic. chorografii şi topografii apărute până în secolul al XVIII-lea. de Cosmografie. no. Y. (dir. dez-scrieri) ». Raffestin (1980) – Pour une géographie du pouvoir. ISBN 973-596-171-7. Gallimard. Cunoaşterea geografică nu s-a putut desfăşura pe verticală. Ed. a stat la baza constituirii geografiei ca ştiinţă academică. pe baza acumulărilor in situ. London 38 Lacoste. Pearey (1966) – Military Geography.E. P. Bucureşti. geografii. Geografia exploratorilor a stat la baza primelor manuale de navigaţie şi a contribuit prin urmare la extensia nemăsurată a primelor imperii europene36. ca să nu spunem geografia. mai mult sau mai puţin sistematizată în diversele cosmografii. 33 După articolul Groza. integrată "cererii sociale". Croom Helm. geografia profesorilor sau geografia ideologică a stat alături de istorie în cadrul proceselor de încadrare identitară a naţiunilor moderne38…şi chiar de trasare efectivă a frontierelor în Europa de după primul război mondial39. Miller jr. LITEC. ca parte a întregului. Van Nostrand. cit. Paris. Paris. 2003 34 V.) - « Teritorii (scrieri. Berdulay (1981) – La formation d'école française de géographie (1870-1914). pp. cit. 99 În La géographie de la renaissance 1420-1620. Jacob (1991) – Géographie et ethnographie dans la Grèce ancienne. Deloc inocentă. Paris 60 Cunoaşterea şi descrierea Pământului. Avem prin urmare imaginea unei geografii aflată într-o îndelungă evoluţie descriptivă şi tributară praxisului. 235-250. de juxtapunere a informaţiilor pe măsura juxtapunerii unor noi şi noi locuri cunoscute la frontierele oekumenei. p. Scopul cunoaşterii geografice. care este descrierea lumii. de exemplu G. – in Groza. definit încă de Ptolemeu. p. (1983) – The Geography of Warfare.W.în înscrisurile antichităţii greco-romane34. 1986 36 Broc. Doin Editeurs. op. Vom afirma doar un fapt incontestabil şi anume acela că imensa cantitate de informaţii adunată în decursul vremii de către geografi. a fost descrierea realităţii. Paris. geografia ofiţerilor şi geografia colonială a facilitat implantarea administraţiilor metropolitane şi a perfecţionat artele războiului37. Broc. 4. Paris 39 E. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. Nu vom dezbate aici criza de identitate a geografiei..

Illinois. a priori – a posteriori […]. Primele hărţi nu sînt decât discursuri desenate. orice privire exterioară şi orice abstractizare a locului le este interzisă. Geograful şi utilizatorul producţiei sale devin consubstanţiali locurilor.La structure des révolutions scientifiques. fie prin discursuri mai mult sau mai puţin nuanţate. Paris 42 T. dinamice. Orice imprecizie şi orice abatere de la drumul descris poate fi plătită scump. Geograful participă la periplul călătorului care ia adus informaţia iar marinarul urmăreşte întocmai în călătoriile sale traseul descris de geograf. Pentru geograf harta nu este mută şi imobilă. Entrikin (1991). spaţiul se defineşte dincoace de orice distincţie obiectivsubiectiv. înmagazinate. Baltimore 62 Niciodată în istoria geografiei harta nu a evoluat separat de discurs. idios – propriu. Harta este un moment al spaţiului şi un izvor al discursului.1. Kuhn (1983) . Locurile de pe hartă. Oricine a citit Karl May şi l-a urmărit în taină pe Winnetou prin preeriile americane poate să aibă o ideee asupra procedeului: "…de cum treci Rio Grande vezi către soare-apune un pâlc de copaci şi mai departe o stâncă golaşă…". Chicago. Istoria geografiei este mai întâi istoria acţiunii umane asupra întinderilor suprafeţei terestre şi abia apoi istoria evoluţiei ideilor sale. realizată prin mijloacele cartografiei. chiar încorsetate în parametrii rigizi ai longitudinii şi latitudinii. Harta. sînt vii. Locul devine unic. fie prin hărţi. catalogate. locuieşte sau înlocuieşte: "place presents itself to us as a condition of human experience (locul ni se prezintă ca o condiţie a experienţei umane) "44. Geografia Antichităţii şi a Renaşterii realizase deja o profeţie care va deveni explicită odată cu Husserl: cunoaşterea geografică este cunoaşterea raporturilor dintre obiect şi subiect. 1 În The Betweenness of Place. Bucureşti 44 J. . Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revăzută şi adăugită (1970) a lucrării iniţiale The Structure of Scientific Revolutions. Towards a Geography of Modernity. Spre deosebire de celelalte ştiinţe umane. Fiecare loc era atent şi exhaustiv analizat apoi redat. Une archéologie des sciences humaines. irepetabil. 7. însă aceasta nu a împiedicat şi nu împiedică cu nimic lumea pe care o serveşte să meargă înainte. Ed. Gallimard. ceea ce pune multe probleme epistemologice. ceea ce rămâne este dimensiunea practică a spaţiului". uneori stufoasă. specific. într-o lucrare recentă45 rezumă un punct de vedere filosofic asupra spaţiului care poate fi uşor aplicat geografiei idiografice: "din perspectivă hermeneutică şi fenomenologică. Simptomatic este Atlasul Catalan (1315). şi prin descrierea verbală. absolut. aşa cum o ştim astăzi. ce puteau foarte uşor să treacă drept fotografii finale. Spaţiul hărţii reprezintă suma momentelor locurilor reprezentate. Andrei (1987) – Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici (Elemente de compunere greco-latine). 1962 43 din gr. The University of Chicago Press. Această sumă de momente nu se desfăşoară în toată complexitatea sa decât geografului. p. ultime. Ciprian Mihali.N. care "cartografiază " fabuloasele ţinuturi ale Extremului Orient pe baza nu mai puţin fabuloaselor povestiri ale lui Marco Polo. ale lumii cunoscute la un moment dat. în funcţie de sensibilitatea autorului. ia loc. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei Îndelungata perioadă idiografică43 a geografiei i-a permis un contact nemijlocit cu locurile descrise. evolutive. Geografia s-a constituit şi s-a proiectat de la bun început în interiorul propriului său obiect de studiu. cf. N. în care fiecare loc este în mod fundamental descris de coordonatele sale matematice. Foucault (1966) – Les mots et les choses. este o invenţie recentă. Accesul celorlalţi la "adevărul " faptelor reprezentate trece numai prin intermediul discursului geografic. 41 M. este hic et nunc pentru orice om care are un loc. formal-material. Champs. individual. "Adevărul " geografic se construieşte încet – unii ar spune plicticos – prin prezentarea simultană a unei sinteze grafice cît mai precise a locurilor. The Johns Hopkins University Press. Ştiinţifică şi Enciclopedică. care cunoaşte sau ar trebui să cunoască fiecare loc în parte. geografia nu a fost până în secolul al XIX-lea peste sau în afara timpului său şi nu şi-a propus niciodată să viziteze viitorul ori să dea răspunsuri definitive la interogaţiile umane fundamentale. Primele manuale de navigaţie din Renaştere nu sînt nici pe departe colecţii de hărţi ci colecţii de povestiri sistematizate. a locurilor individualizate pe imaginea cartografică.complet ignorată de Michel Foucault41 sau de Thomas Kuhn42. Fie că spaţiul este considerat ca produs al locului sau locul ca efectuare de spaţiu.

3. Mihali (2001). Armand Colin/VUEF. respectiv condiţiile fizicogeografice. Majoritatea eforturilor de clasificare ţintesc spaţiile naturale (peisaje vegetale. Contopită cu praxisul. geografia a început să piardă şi statutul de intermediar între obiectiv şi subiectiv: longitudinea şi latitudinea fiecărui punct putea fi calculată cu precizie. Cu toate eforturile. 40 În Histoire de la géographie. subliniind ceea ce datorează acestea mediilor în care s-au fasonat " geografii şi-au construit o disciplină "concepută ca o interpretare teleologică a destinului popoarelor şi umanităţii "47. Metoda ştiinţifică promovată de geografi caută să împartă suprafaţa terestră într-un mod cât mai logic cu putinţă iar mediile. 89 În Inventarea spaţiului cotidian: arhitecturi ale experienţei cotidiene. contururile lumii au început să fie desenate cu exactitate iar traseele călătoriilor puteau fi trasate dinainte. 1984) 64 de geografie însă acum "peisajul nu mai este. marinarul. 7. etapă intermediară ce va conduce la abandonarea descrierii locurilor în favoarea găsirii de elemente comune ale acestora cu scopul sesizării de întinderi omogene care să poată fi clasificate în mod raţional şi să conducă spre cuprinderea şi înţelegerea complexităţii naturii. asociaţii faunistice localizate. pe fondul sofisticării instrumentarului şi metodelor ştiinţelor pozitive. Ceea ce este variabil prin urmare. sînt înlocuite de peisaje strict circumscrise din punct de vedere spaţial. sub influenţa filosofiei istorice germane din secolul al XVIII-lea (şi mai ales a ideilor lui Johann-Gottfried Herder). perceptorul regal sau negustorul au nevoie fiecare de alte informaţii referitoare la aceleaşi locuri. Drept urmare sporeşte interesul pentru peisajul antropizat (kulturlandschaft) şi se deschid căile speculaţiilor asupra omului şi naturii. Filosofia kantiană. 37-50 În A. Ceea ce variază este interesul asupra acestor locuri. în ultimă instanţă. care devin obiectele principale cercetate 47 P. obiectul central . Claval (2001). care făcuse din spaţiu un cadru ale cărui configuraţii erau diferite de la un loc la altul. Paris. nu va putea însă niciodată părăsi parfumul idiografic şi nu se va depărta nicicând de cotidian.2. Militarul. au deviat rapid către environmentalism şi determinism. reputate drept exacte. În plus. cu scop funcţional. ale înţelegerii umane comune. p. cu limite incerte. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor Către sfârşitul secolului al XIX-lea. Lumea reală devenea mult prea "obiectivizată "… şi prea la îndemâna tuturor. "care pune în evidenţă istoricitatea societăţilor şi culturilor. Problema care apare în această mediere este aceea a unicităţii locurilor cercetate şi deci incomensurabilitatea46 lor.) – "Les concepts de la géographie humaine". unităţi geomorfologice) însă mijloacele tehnice limitate şi vastitatea câmpului său de cercetare limitează drastic precizia cercetării. Explicaţiile. Bucureşti 46 incomensurabil = care nu poate fi comparat 63 Revoluţia naturalistă. tributare a ceea ce era mai stabil în mediu. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute 45 C. Imediat geografia a intrat în faza sa taxonomică. Este evident faptul că nici în această direcţie instrumentarul ştiinţific nu era la înălţime şi ambiţiile taxonomice au fost repede reduse la descrieri îmbinate cu încercări de explicare a situaţiilor locale. 7. a oferit un suport epistemologic geografilor clasici.Geograful şi-a dobândit în lunga perioadă descriptivă a geografiei rolul de mediator între complexitatea vastei lumii materiale şi cerinţele reducţioniste. este discursul geografic. p. p. acesta este acela care pliază realitatea în funcţie de comanda doritorului de informaţie. prima ediţie: Armand Colin. istoricismul este abandonat în favoarea unei apropieri de ştiinţele naturale. marcată în ştiinţele biologice de succesul temporar dar răsunător al lui Carl von Linné a pus în faţa geografiei problema sistematizării şi clasificării locurilor inventariate de-a lungul secolelor. simplu surogat pentru statutul de ştiinţă atât de mult dorit. ca la începutul secolului al XIX-lea. Paris (a cincea ediţie. Faptul a devenit evident odată cu avântul ştiinţelor naturale din secolul al XVIII-lea când geografia încearcă primele sale aventuri metodologice şi tatonează drumurile care o puteau propulsa în rândul "adevăratelor " ştiinţe. Vreme de aproape un secol. Paideea. Bailly (dir. geografia îşi îndeplinea cu conştiinciozitate rolul însă nu putea visa la statutul de ştiinţă.

p. Inventarea regiunii ca entitate rezultată în urma interacţiunii verticale dintre natură şi societate a avut o urmare nebănuită la început: geografia s-a poziţionat foarte inconfortabil între ştiinţele naturale şi ştiinţele sociale. între liberalism şi marxism. milieu. regiuni de convergenţă şi regiuni de tranzit. paysage (1800- 1990). Schaefer51. Espace.al studiului ci devine instrumentul privilegiat în identificarea regiunilor naturale "48. Armand Colin/VUEF. l'Harmattan. p. 89- 118 În Jean-François Staszak (dir. Dacă se mai vorbeşte încă de geografie şi nu doar de geografie fizică şi de geografie umană este pentru că regiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele două tabere şi. 1984) 50 Ph. fără a uita regiunile administrative şi regiunile-plan… Relativitatea unghiurilor de abordare. p. între pozitivismul logic şi hermeneutică. 7. 1997 49 H. diversitatea criteriilor de clasificare şi prin urmare multiplicarea exponenţială a tipurilor de regiuni "descoperite " marchează o etapă neoidiografică în istoria geografiei. p. Bailly (dir. regiuni enclavate şi regiuni deschise. regiuni agricole şi regiuni industriale iar mai târziu chiar regiuni turistice. 221-225 În "Bulletin de la Société Belge de Géographie" 65 intermediul sistemului de învăţământ geografia va deveni una dintre uneltele principale de construire a identităţilor şi conştiinţelor naţionale. regiuni istorice şi regiuni economice. . între obiectul şi subiectul acţiunii umane. însă la un alt nivel de agregare: individul şi locul au fost uitaţi în favoarea regiunii şi a comunităţii. Pentru perioada care acoperă trecerea dintre ultimile două secole ale mileniului trecut. regiuni urbanizate şi regiuni rurale. Paris. este considerat de majoritatea epistemologilor ca fiind marca definitivă a abandonării clasicismului şi semnul clar de început al modernităţii ştiinţelor geografice. între materialism şi idealism. Paris.4. Tensiunea exercitată asupra sa de conflictul dintre metodele exacte şi metodele exploratorii şi relative aveau să o marcheze profund şi să facă teoreticienii săi să oscileze neîncetat între pozitivism şi fenomenologie. Pinchemel (1957) – Géographie et déterminisme. Nefericita experienţă a geografiei politice ridicată la rang de doctrină de stat de regimul naţional-socialist german şi distrugerea celei mai mari părţi a structurilor teritoriale productive în timpul celui de-al doilea război mondial vor conduce la reaprinderea disputelor asupra statutului geografiei şi vor marca începutul decăderii regiunii ca obiect de studiu academic. s-a constituit într-un solid pod de legătură între "fraţii inamici". bazat pe descrierea obiectelor unice (excepţionale) este profund neştiinţific şi atacă virulent clasificarea de sorginte herderiană a ştiinţelor propusă de teoreticianul de necontestat al geografiei regionale. Claval. région. Descrierea redevine metoda principală însă noua scară geografică la care se efectuează cercetarea împiedică reîntoarcerea la praxis. respectiv cele ale statelor naţionale şi mai târziu ale blocurilor economine sau ideologice. 75-97 În A. dintre societăţi şi mediile lor geografice ("sinteze ale raporturilor multiple întreţinute de milenii de grupurile umane în interiorul cadrului lor natural"50) devin obiectele privilegiate ale cercetării. cotidiene. la individ şi la loc. extrem de critic la ceea ce autorul a numit "excepţionalism în geografie". nations.) – "Les discours du géographe". Paris (a cincea ediţie. Singura utilitate practică a geografiei acestei perioade este înregimentarea sa ideologică: prin 48 P. prima ediţie: Armand Colin. Termenul de regiune devine piatra unghiulară a geografiei moderne. Inventarea spaţiului geografic Articolul din 1953 al geografului american de origine germană Fred K. Regiunile "naturale". Cercetarea clasică asupra regiunii căuta să definească întinderi geografice omogene pe care să le clasifice în tipologii diferenţiate după modalităţile de articulare dintre factorii fizici şi factorii umani49. Schaefer consideră că demersul idiografic. regiuni polarizate şi regiuni periferice. eforturile taxonomice au condus în mod necesar către o abordare fiziografică a organizărilor studiate şi a permis continuarea atitudinii idiografice. inventându-şi geografia regională. marcată de pozitivism şi de neokantianism. respectiv entităţile rezultate în urma interacţiunilor fireşti.) – "Les concepts de la géographie humaine". Rezultatul a fost o panoplie impresionantă de tipuri de regiuni şi de structuri regionale: regiuni geografice. 76-77 În Régions. 101 În L'évolution de quelques concepts de base de la géographie. p. Taxonii regionali s-au constituit în aceeaşi perioadă într-o bază relativ sigură pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare către nivelele superioare de agregare. Nonn (2001).

N.L. singularitatea poate fi înlocuită de generalitate"56. Aceasta deoarece spaţiul se reducea la structuri (poli. considerată de geografii americani de după al doilea război ca moştenire legitimă. care transformase oamenii în docile fiinţe strict raţionale au apărut şi au înflorit brusc geografii critice (cea radicală) sau împăciuitoare (geografia umanistă sau. toate foarte uşor de cuantificat. Harvey (1969) – Explanation În Geography. Un principiu (o lege?!) universal valabil(ă)… Urmează altele: "legea " minimului efort în organizarea spaţiului. Mai exact spus de spaţiu geografic. p. difuzie ori polarizare. odată cu şcoala germană de economie spaţială. centre. Oxford Massachusetts. arii polarizate) sau la dinamici (atractivitate sau repulsivitate spaţială. (1996) – "Human Geography. E. în opoziţie cu geografia tradiţionalistă care. Metodele cantitative şi modelizarea spaţială aduc realitatea în interiorul laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor). Cuplul Schaefer-Ullman a constituit matricea iniţială a noii geografii. geografia fenomenologică şi hermeneutică). Nu vom insista aici asupra lor. după care geografiei şi istoriei le sînt opuse celelalte ştiinţe zise teoretice sau sistematice53. Fenomenul începuse mult mai devreme. ed.C. căutătoare neobosită de cel puţin regularităţi spaţiale dacă nu chiar de legi geografice. da Costa Gomes.Richard Hartshorne52. Polemica aprinsă a păstrat un caracter destul de violent doar cîţiva ani. A. care se voia analitică. în scopul realizării profitului pecuniar sau social. între diferitele grupuri sociale. Hartshorne (1939) – The Character of the Regionale Geography. Împreună cu economia regională. Noua geografie lansează un nou concept: acela de spaţiu. Denumită nomotetică. An Essential Anthology". deci pe orizontală. XLIII. fluxuri. Royal University of Lund. însetată de general. E. P. privilegiind relaţiile pe verticală (între grupul social şi mediul său natural) nu reuşise decât să acumuleze o impresionantă colecţie de taxoni unici şi irepetabili. 388-397 În J. 226-249 În "Annals of the Association of American Geographers". Washington. extras din ediţia republicată în 1961 a lucrării În the Nature of Geography: a Critical Survey of Current Thought În Light of the Past. într-un cuvînt de modelizat şi deci de controlat. Geografii cantitativişti îşi afirmă din ce în ce mai pregnant supremaţia în faţa geografilor tradiţionalişti: lor li se adresează majoritatea comenzilor sociale. în Europa se întâmplă acelaşi fenomen rapid. Cum propunea Schaefer. Blackwell Publishers. Rogers. geografia cantitativă este rapid confiscată fie de ideologiile (neo)liberale fie de cele structuraliste. vol. Astfel. London. însă cu un oarecare decalaj (1970-1980). ca să-i spunem pe nume. "legea " rang-mărime în ierarhizarea sistemelor urbane. Livingstone. London 66 Occidentală şi în unele ţări din fostul bloc comunist (Polonia. cantitativă şi subordonată necesităţilor de planificare şi de amenajare a spaţiului. Association of American Geographers. În doar douăzeci de ani (1950-1970) conceptul de spaţiu înlocuieşte pe cel de regiune în America de Nord. URSS) noua geografie nordamericană. Menirea sa este de a înlocui treptat pe cel de regiune sau măcar de a-i schimba conţinutul: "regiunea nu mai este văzută ca o unitate teritorială ci este concepută ca o clasă spaţială care face parte dintr-un sistem ierarhizat. 255-281 În Jean-François Staszak (dir. l'Harmattan. W. periferii. Gleerup Publishers. şi anume în prima jumătate a secolului al XX-lea. Agnew. Se pot face aşadar experienţe la scară redusă cu planeta şi astfel ultima barieră în calea ascensiunii geografiei în sferele înalte ale ştiinţelor (neo)pozitiviste dispare. principiile maximizării satisfacţiei actorilor implicaţi în dinamicile spaţiale şi principul echităţii spaţiale. această nouă fază a geografiei a beneficiat de entuziasmul unei pleiade de teoreticieni55 şi de cercetători care au impus rapid în Europa 51 F. Haggett (1965) – Locational Analysis În Human Geography. Schaefer (1953) – Exceptionalism În Geography: a Methodological Examination. după caz. University of Washinghton Press. 1939 53 P. Lund. Seattle (prima ediţie în 1956) 55 ca de exemplu D. respectiv până în 1956 când Ullman54 reuşeşte să catalizeze un puternic curent metodologic definind geografia ca o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale. geografia abandonează noţiunea de loc în favoarea noţiunii de spaţiu. Arnold. p. Pentru noua geografie spaţiul este distanţă iar distanţa înseamnă obstacol în calea mişcării. Împotriva acestei geografii (şi economii) fără suflet. no 3 52 R.K. Paris.Geography as spatial interaction. 1997 54 E. centralizare ori descentralizare). teoretică. p. aceste . după părerea noastră. Ullman (1980) . etc. D.) – "Les discours du géographe". Vom afirma doar că. de măsurat. Bunge (1962) – Theoretical Geography. p. Arnold. 257 În Le mythe de la modernité géographique.

Organizarea spaţiului apropriat (domeniul acţiunilor cotidiene. toate acestea au lăsat câmp liber relaţiilor sociale pe orizontală.. retragerea din ce în ce mai evidentă a statului din sistemul "pactului social". da Costa Gomes. cit. problema simbolizarii spaţiului apropriat 3. modelul urmat(ă) 58 C. Credem că. […] Această fărâmiţare şi specializare geografică impune cu necesitate un foarte sofisticat sistem de legi. spaţiul-timp cotidian devine cadrul negocierilor tacite dintre drepturile şi îndatoririle individuale şi cele . Aproprierea spaţiului .luarea în stăpînire prin dreptul forţei sau prin forţa dreptului 2. Semnalizarea spaţiului apropriat (coduri de semne vizibile sau invizibile. guvernate de alte coduri şi legi: "Lucrurile interconectate au loc (şi zic asta în 57 path dependency = dependenţa de calea. conceptul de teritoriu a avut în cadrul ştiinţelor umane ceva de tabu. la fel ca şi în cazul filosofiei. de cele mai multe ori statală. care îşi propune explicit să găsească în configuraţiile spaţiale trecute rostul şi sensul dinamicilor spaţiale actuale. Sack (1997). teritoriile individuale locale şi regionale surclasează pe toate planurile teritoriile naţionale. The Johns Hopkins University Press. prin aceasta. geografia a fost prinsă pe picior 56 P.curente nu s-au datorat unei reacţii ştiinţifice în faţa neokantianismului sau neopozitivismului care făceau din ştiinţele geografice o reţea de chingi reci destinate să controleze spaţiul şi. în toată bogăţia sa semantică. Spunem că este vorba de reorientare deoarece termenul de teritoriu. Sack59 lansa în 1997 o observaţie cât se poate de sugestivă: "segmentarea noastră teritorială ne face străini unii faţă de alţii iar integrarea globală ne face să depindem şi să avem încredere mai mult în străini decât în familie şi prieteni". Ele nu au apărut nici măcar ca un reflex întârziat de descoperire a fenomenologiei sau a hermeneuticii.89 59 R. în procesul construcţiei sale se parcurgîndu-se următoarele etape: 1. fie. termenul de teritoriu a devenit în primele trei sferturi ale secolului al XX-lea un spaţiu simbolic limitat de o cât se poate de "materială " frontieră administrativă. Robert D. op. p. şi aceasta în ciuda persistenţei etologice a imaginii căţelului cu piciorul ridicat care îşi marchează "teritoriul". mai la sfârşitul perioadei. Originar din dreptul roman în care descria sec şi rece o suprafaţă apropriată legal. Dereglementarea economiei. 10 În Homo Geographicus. sub impulsul decisiv al democratizării informaţiei prin intermediul noilor tehnologii de comunicare. cit.Mihali. Nu întâmplător una dintre cele mai la modă metode de cercetare geografică de la începutul mileniului al treilea este… path dependency57.D. reguli şi practici "60. adică tocmai în perioada în care individul era abandonat fie de către statul "providenţial". scrise sau nescrise. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor Dacă este într-adevăr aşa cum afirmă Ciprian Mihali şi anume că "graniţa între funcţional şi simbolic este foarte fragilă "58 atunci putem accepta faptul că această fragilitate a permis geografiei să se reorienteze rapid şi să treacă rapid de la analiza spaţiului la cercetarea teritoriului. 262 67 greşit de rapiditatea evoluţiei tehnologiei şi că nu a făcut decât ceea ce era obişnuită să facă: să se obişnuiască cu un prezent în continuă mişcare şi să încerce să-l înţeleagă şi să-l explice studiind trecutul. Teritoriul este un spaţiu construit. specifice grupului care a efectuat aproprierea). neierarhizate şi din ce în ce mai puţin controlate/controlabile de un sistem-bloc.. drumul. op. neputinţa marilor structuri birocratice inventate de modernitatea timpurie. fiinţa umană.5. Către sfîrşitul mileniului trecut.C. a făcut explozie în literatura geografică între 1980 şi 2000. Mulat pe ideea de afectivitate. Este oare acest lucru diavolul însuşi sau asistăm la o reaşezare a lumii în alte tipare teritoriale? Răspunsul aceluiaşi autor este liniştitor: lumea nu se destructurează ci se restructurează la alte nivele spaţiale. Baltimore & London 68 sensul literal al cuvântului) în nenumărate şi fragmentate unităţi ale spaţiului. de către statul comunist. p. p. Există un loc pentru orice şi orice este presupus a fi la locul său. 7.

colective) 4. Ele permit de asemenea fiecărui migrant care se deplasează în interiorul unei naţiuni. în scopul contabilizării. în condiţiile unui teritoriu închis. Sack. economice. Brunet. să îşi « reconstruiască un teritoriu ». Aplicînd metodele geografiei clasice se ajunge la separarea unor organizări unice. dobîndind un puternic caracter de banalitate. 436). în funcţie de evoluţia tehnicilor de încadrare a mediului în care comunitatea îşi desfăşoară acţiunile. p. de la un oraş la altul. excluziune sau ură. Teritorialitatea are ceva de animal sau de vegetal şi progresul umanităţii a constat tocmai în a se elibera de o teritorialitate exacerbată sau în a o extinde la întreaga planetă. Teritorialitatea nu se poate asimila cu atitudine elementară a apărării spaţiului pe care un animal îl consideră esenţial supravieţuirii sale . Contrar rădăcinilor. datorită faptului că mediul geografic este caracterizat în primul rînd de eterogenitatea condiţiilor de la un loc la altul. este evident. Metafora vegetală a rădăcinii semnifică pe de o parte puternice legături cu pămîntul natal (preluat în autohton/alohton. Puţină teritorialitate creează socializare şi solidaritate. pe de altă parte ea este o sursă sau un support pentru ostilitate. khton=pămînt. Cit. Aceste etape ale construirii teritoriului sînt încadrate de normele proiectului tranzacţional. 1992. de concepere şi de percepere a spaţiului. de aici rezultă structurile spaţiale b) tranzacţiile verticale (cu factorii de mediu). Reclus. Din punct de vedere spaţial. de a-şi schimba locul. de la gr. identificarea este învăţată în procesul de socializare . cu nuanţe enciclopedice şi conduce întotdeauna la rezultate derizorii în comparaţie cu efortul cerut. Les mots de la géographie. stabilizarea într-un anumit loc (locuitor-locuire). neagă posibilitatea transplantării individului într-un alt teritoriu. « Teritorialitatea este un raport individual sau colectiv la un teritoriu considerat apropriat. op. incomensurabile: un oraş este mereu Oraşul. şi de ajunge într-un spaţiu în care există un alt fel de banal al faptului cotidian. 60 R. ele au permis pionierilor să îşi reconstituie orizonturile în cadrul unor noi spaţii în procesul aproprierii unor noi teritorii. acţiuni care. culturale. aceste principii sînt transportabile . Pe de o parte. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă61 Geografia normală (în sensul dat ştiinţei normale de Thomas Kuhn) caută să sesizeze diferenţele existente între structurile spaţiului. Înrădăcinarea este exclusivistă şi neagă alteritatea. conduc spre trăsături specifice construcţiei teritoriale rezultate. acest program este sinteza valorilor comunitare. defineşte ceea ce s-ar putea numi înrădăcinarea grupului social respectiv. ea ţine de psihologia colectivă şi contribuie la fondarea identităţii de grup. Valorile comunitare se regăsesc în acţiunile de practicare. 7. Studiul teritoriilor este un bun mijloc de a lupta împotriva terorismului teritorialismului ». Această muncă este laborioasă. respectiv eficientizarea organizărilor spontane. D. multă teritorialitate le asasinează. o regiune . 8-9 69 Aceste tranzacţii. Banalul unor acţiuni devenite reflexe sociale. Individul înrădăcinat nu devine conştient de această calitate a sa decît atunci cînd este pus în situaţia de a pleca. ţară). grupurile fiind obligate să inventeze alte tehnici de la un loc la altul. iar pe de altă parte lipsa de mobilitate. se desfăşoară în spaţiul cotidianului. se ajunge la diferenţieri spaţiale în ceea ce priveşte construcţiile teritoriale rezultate. Amenajarea spaţiului organizat. Puternica valoare simbolică a cuvîntului (şi sentimentului) de înrădăcinare derivă după toate probabilităţile de la teama ancestrală de pribegie. proiectul tranzacţional ordonează două tipuri de tranzacţii (negocieri): a) tranzacţiile orizontale (cu spaţiul şi cu caracteristicile spaţializate ale acestuia). O definiţie sumară a proiectului tranzacţional ar suna astfel: Proiectul tranzacţional este programul pe care şi-l dă un grup social pe calea devenirii sale. teritorialitatea pare un element util coeziunii grupurilor sociale . sistematizării şi analizei acestora. Numărul de finalităţi posibile ale unei cercetări geografice ortodoxe se reduce la doar două.. de instabilitate. Paris-Montpellier.6. plicticoasă. (R. p. valorile fiind definite ca principii care definesc orientările majore ale acţiunilor comunitare şi care orientează şi fac legitime regulile sociale ale grupului respectiv. de neapartenenţă.

Identificarea perpetuă la centralităţile comunitare este relativă la acurateţea. să se deplaseze în exterior. arii polarizate. Doar 61 după articolul Groza Octavian – Diferenţă şi diferenţiere – o geografie a identităţii teritoriale. selectarea şi deformarea sau deturnarea sensurilor informaţiei subţiază izvoarele . celor care sfidează cochilia teritorială sau celor care sînt constrînşi. obsedată de centralitate. subtile. reţele. se obţin mereu aceleaşi structuri fundamentale ale spaţiului.realităţi incomensurabile… Apare astfel cu claritate explicaţia faptului pentru care geografia se defineşte ca o disciplină a gîlcevii perpetue a învăţaţilor cu lumea şi mai ales a învăţaţilor între ei: discursul geografic glisează invariabil către dispute interminabile asupra criteriilor de clasificare. lumea se desfăşoară în faţa. Distanţa pură devine traseu. în spatele. aceasta depinzînd de informaţiile aduse de cei care s-au aventurat în afara spaţiului comunitar. estului. Plasînd cercetarea în paradigma geografiei (post)moderne. asupra metodelor de sesizare şi de încadrare a diferenţelor. oraşdepersonalizînd dimensiunile lumii prin instaurarea nordului. care este perpetuu. « buricul pămîntului »): în funcţie de verticalitatea persoanei. mişcarea devine deplasare eficientă. în interesul comunităţii. Cotidianul topeşte metrii în minute iar geografiile individuale devin geografii ale timpului mai mult decît geografii ale spaţiului. experienţa individuală se diluează în experienţele multiple ale grupului iar cunoaşterea lumii de către individ devine din ce în ce mai aproximativă pe măsură ce distanţa de la centrul comunitar către exterior se măreşte. scris în 2000 pentru revista de filosofie Krisis 70 desenul lor diferă iar diferenţele sînt de obicei irelevante chiar şi pentru cea mai simplă comparaţie. la dreapta şi la stînga persoanei. care infiltrează schimbarea simbolisticii centrului în mod gradual. şi nu rezultatul său (diferenţa). oboseala de a crea lumea în mod continuu îşi spune cuvîntul. În geografia umană diferenţele nu există decît în măsura în care cercetătorul doreşte să le găsească. Vernacularul (respectiv localul. Singurătatea acestei centralităţi nu convine. aceasta în cazul în care nu caracterizează de-a dreptul –iarăşi. În aceste condiţii. ceea ce contează este procesul (respectiv diferenţierea). Această obsesie este creatoare de spaţiu. Singurul proces ordonator al acestor relaţii este distanţa. Fiecare individ este axis mundi (axa lumii. sudului. piaţă. care nu mai angajează persoana ci comunitatea sa. Organizările spaţiale (şi mai ales teritoriale) care stau în centrul atenţiei geografiei umane sînt de fapt fascicole de relaţii extrem de fluide şi de proteice. Omul este o fiinţă gregară. în funcţie de rugozitatea spaţiului înconjurător. în funcţie de tehnicile de supunere a distanţei. desfăşurată între teluric şi celest. sat. primărie. ale căror metamorfoze continue interzic orice încercare de rigidizare a lor în interiorul unor taxonomii imuabile. mai exact filtrul pe care distanţa îl interpune între experienţa individuală sau cea comunitară efectivă şi imensitatea numărului de experienţe posibile în alte puncte ale spaţiului. vestului şi tuturor celorlalte direcţii posibile. cunoscut doar de „cei ai locului”) este legat de universal prin canale multiple. care îmbină topologia cu stilistica. libertatea sa intrinsecă în ultimă instanţă. catedrală. puritatea şi caracterul natural al informaţiei venită din exterior. Practicile cotidiene ale persoanei.devine fatalmente Regiunea. de regionare. Procesul de identificare teritorială evoluează în funcţie 71 de evoluţia simbolică a centrului. Polaritatea şi distanţele comunitare limitează frecventarea individuală a locurilor în funcţie de depărtarea de centru. Spaţiul rămîne apanajul aventurierilor. Subtilitatea dizolvării universalului (sau măcar al ceea ce se cheamă în altă parte) în vernacular depinde de accesul la informaţie formativă a membrilor comunităţii. O informaţie informativă deschide larg porţile manipulării. sînt transferate practicilor cotidiene ale comunităţii şi astfel hoinăreala virtuală haotică devine o gravitare cuminte în jurul polilor consfinţiţi şi împărtăşiţi de toată lumea. şi atunci indivizii îşi însumează centralităţile într-una colectivă – totem. repetabile la diferitele scări la care se poate efectua studiul: poli. Spaţiul şi distanţa îşi au izvoarele în interiorul persoanei. care nu ajunge nicicînd să se solidifice suficient pentru a se oferi unei analize atente. Centrul comunitar devine reperul identificator pentru toţi membrii grupului.

după cum nesigure sînt şi cele ale ansamblului de proprietăţi care descriu spaţiul întregii comunităţi. extrem de restrictiv în ceea ce priveşte comportamentele individuale. căreia indivizii sau comunităţile i-ar fi derogat responsabilitatea să facă acest lucru. influenţele faste sau nefaste ale vecinilor. pe o hartă imaginară. fie că acestea din urmă sînt construite sau “naturale”. Între aceste frontiere individul are mai degrabă îndatoriri decît drepturi. etc. în mod implicit acceptată de majoritatea membrilor. Diferenţa se stabileşte prin intermediul unui discurs. sînt capabile să conducă la crearea unor diferenţe diferite. însă cele ale proprietăţilor nevecinilor sînt înceţoşate. De cele mai multe ori. deturnînd sensurile naturale ale evoluţiei în funcţie de proiecte artificiale. Diferenţierea este efectul unei stări conflictuale niciodată concretizată. aduce fericirile şi nefericirile în interiorul unei comunităţi. există întotdeauna prezentul continuu al cotidianului. « moderne ». liniştită. etic. religie. în reprezentările individuale şi colective ale unui aici cunoscut şi al unui în altă parte fabulos ori grotesc ori pur şi simplu necunoscut. Ea se construieşte şi evoluează în fiecare zi. Dincolo de elementele structurale ale unei comunităţi (limbă. identitatea teritorială cîştigă în valoare dar pierde în sens. Situaţia medie a eu-rilor individuale dintr-o comunitate. Diferenţierea este lentă. este creatoare de noi. Tocmai cotidianul este acela care. prin discurs. şi are nevoie de o confirmare oficială. Fiecare dintre aceste fenomene exogene se manifestă pe durate mai lungi sau mai scurte. se găsesc structurile de încadrare teritorială. relativă şi continuu dinamică. decisivă şi. Aceasta deoarece discursul propovăduieşte implicit că frontierele există şi că sînt administrate/apărate de instanţa creatoare de discurs. origine etnică. Continuitatea influenţei lor asupra cotidianului vine din schimbarea continuă a . Diferenţa stabileşte ca o sentinţă definitivă faptul că frontierele spaţiului fizic (date de distanţele dintre indivizi sau de distanţele pe care se desfăşoară fenomenele incontestabil administrate de comunitatea respectivă) reprezintă în acelaşi timp şi frontierele spaţiului social (date de proiectarea în spaţiul fizic a celui moral. identificarea deja captivă în structurile cotidianului este forţată să devină identitate. cu pretenţii imuabile. considerăm că diferenţa teritorială nu este o consecinţă a procesului de diferenţiere ci rezultatul deturnării sensului acestui proces. cultural. între formele şi conţinuturile teritoriilor. structurile acţionează conform unor legi proprii şi. localizată la nivelul conţinuturilor. care. care oficializează starea conflictuală şi care declanşează conflictele ce vor conduce la crearea diferenţelor. revelată comunităţii într-un mod explicit. deoarece ea se întîmplă cel mai adesea la nivelul formelor create prin discurs.identificării pînă cînd. economice şi culturale ale teritoriilor. prin trăirile individuale şi colective. toate acestea marchează viaţă de zi cu zi a comunităţilor. ar putea foarte bine purta inscripţia hic sunt leones (aici sînt lei). Între diferenţă şi diferenţiere. Structurile separă cauza (procesul de diferenţiere) de efect (diferenţele). Singura certitudine (speranţă ?!) este că felul proprietăţii şi modurile de practicare ale acesteia sînt asemănătoare. dar întotdeauna limitate în timp. Ele sînt acelea care legitimează. Războaiele. Considerăm aşadar că identitatea teritorială este înainte de toate un rezultat direct al diferenţierii şi nu al diferenţelor. Astfel. drumurile comerţului şi culturii. pentru anumite perioade. Diferenţierea îşi are sursa în incertitudinile legate de prezenţa frontierelor. Diferenţa este abruptă. în funcţie de care vor fi modelate vechile miezuri ale organizărilor teritoriului. Diferenţierea teritorială este înainte de toate o afacere personală. Structurile de încadrare teritorială sînt capabile să convertească după bunul plac identitatea teritorială în discursuri identitare. prin intermediul practicilor cotidiene. chiar rurale. Diferenţa este rezultatul unui conflict trăit în mod violent. zgomotoasă. pe fondul unor conţinuturi asemănătoare purtătoare a unor stări conflictuale identice non distructive. dezvoltarea. Diferenţa este pentru individ un dat a priori. administraţie). individual sau colectiv.sînt bine cunoscute. care trece prin situarea eu-lui în interiorul cadrelor spaţiale fizice.). Pentru 72 individul unei comunităţi. statică. Structurile politico-administrative îşi dau drept obiectiv să încadreze conţinuturile teritoriale pre-existente şi să genereze noile forme. limitele proprietăţii sale – şi bineînţeles cele ale vecinilor săi imediaţi. În acest context.

Aceasta deoarece diferenţierea se hrăneşte dintr-un prezent continuu. însă imixtiunea politicului este mult mai puternică şi mai înclinată să deturneze identificarea către discursuri identitare. indiferent de localizarea lor efectivă. La acest din urmă nivel spaţial diferenţierea este bineînţeles încă prezentă. o definiţie generală ar putea afirma că geografia este ştiinţa interesată de structura şi natura interacţiunilor stabilite între două sisteme: sistemul ecologic (care pune în legătură societatea/omul cu mediul în care trăieşte) şi sistemul spaţial (care pune în legătură o porţiune a suprafeţei terestre cu o alta). conflictul cu vecinul devine colaborare. este catolic. aflate la verticala centralităţii acestora. 74 II. Starea conflictuală existentă în cadrul proceselor de teritorializare. Dacă la scară infraregională diferenţierea este aceea care se constituie în vector al construcţiei identitare (interesul de a se defini din punct de vedere spaţial în raport cu alţii). fiind cunoscută are toate şansele să se (auto)îndeplinească. care constituie garanţia de securitate identitară locală. La scară locală identificarea la nivel individual şi colectiv se face prin intermediul acceptării unui aceluiaşi filtru de negociere a presiunilor alogene. Diferenţierile acoperă teritoriile cu clopote transparente ale căror limbi. 73 Discursul. Geografia umană modernă combină în cercetările sale trei orientări complementare ale interesului ştiinţific: . rezultate din încercările de concretizare a unor proiecte identitare impuse în numele unor generalităţi ambigue. de identificare. Războiul este succedat de pace. ar fi posibil să locuiască la/lîngă mine). cilindrice. omogenă. alteritatea neexcluzînd starea conflictuală.analiza spaţială (centrată pe problemele legate de apariţia. asemenea borcanelor de murături frumos aranjate pe un raft întunecos de cămară. este alb sau negru şi. structurile identitare cunosc o tendinţă perpetuă de fortificare. rescrise în fiecare moment de ascultătorii lor de pretutindeni. Diferenţierea continuă nu se transformă în diferenţă. este ortodox. şi vine din sau locuieşte în altă parte. este înlocuită cu starea de conflict între macrostructuri. maghiar. fac să rezoneze structurile teritoriale dincolo de frontierele lor incerte – unde se termină sunetul ? – alcătuind simfonii evolutive. Diferenţierea este suficientă pentru a-ţi afirma identitatea (celălalt este ca şi mine. Atîta vreme cît starea conflictuală nu este confiscată de un discurs politic. care nu permite sesizarea la nivel local a progreselor reale efectuate în relaţiile cu vecinul identificator. Cristalizarea aceloraşi comportamente conduce la construirea aceloraşi mecanisme de identificare. autogeneratoare însă nu şi autocentrată. Diferenţele crează teritorii rigide. în eternă schimbare. care selectează din rîndul fenomenelor exogene doar pe cele aflate în opoziţie binară cu cele locale. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE Geografia poate fi considerată ca o ştiinţă de cercetare a diferenţierilor suprafeţei terestre. Contactul violent dintre vecini (concretizarea diferenţierii) conduce la cristalizarea unor structuri identitare care îşi iau drept reper structurile celuilalt. localizarea şi evoluţia structurilor spaţiale) . care şlefuiesc structurile cotidianului. de diferenţiere. rus. mai rău.ierarhiei autorităţii lor conjuncturale asupra comunităţilor. acest proces devine o căutare instinctivă a diferenţelor (celălalt nu este ca mine. Construcţia identitară teritorială are nevoie de celălalt. Sub presiunea discursului. la scară interregională lucrurile se complică deoarece apar fricţiuni între macrostructurile de încadrare teritorială. Diferenţa este produsul unui discurs care neagă distanţa sau care mai degrabă transformă distanţa fizică într-una simbolică. identificarea nu concretizează conflictul iar violenţa nu se perenizează. în vreme ce diferenţele se înrădăcinează în structurile rigide ale trecutului. identificarea construindu-se în funcţie de repere mobile. influenţele unei culturi externe sînt înlocuite de cele ale unei alte culturi. Prin urmare. ci este păgîn. Funcţionînd ca o profeţie care. totul într-un şir de întîmplări naturale şi aleatoare. proiectează nevoia de securitate identitară la scara regiunilor sau a statelor. însă îşi spune turc. identitatea rezultată constituindu-se într-o crustă incasabilă ridicată în jurul teritoriului. identică pentru toţi membrii comunităţilor locale. aceasta din urmă fiind rezultatul acţiunii simultane ale mediului şi spaţiului în care trăieşte fiecare fiinţă umană.

- analiza ecologică (axată pe problematica legăturilor om-mediu)
- analiza regională (fundamentată pe cercetarea evoluţiei structurilor regionale şi ale diferenţierilor
spaţiale).
Poziţia de interfaţă a geografiei (între natură şi societate) a permis acestei ştiinţe o
dezvoltare continuă a sistemului de discipline componente, în contextul unei evoluţii extrem de
complexe a cadrelor epistemologice şi teoretice ale ştiinţei actuale. În cele ce urmează propunem,
pe baza unor lucrări de referinţă62, o sinteză a orientărilor şi curentelor majore de idei care au
determinat devenirea geografiei umane, precum şi o sistematică generală a subdisciplinelor sale,
împreună cu temele majore abordate de către acestea.
Orice abordare sintetică presupune o pierdere de informaţie, detaliul pierzînd ca
importanţă în faţa tabloului de ansamblu. Din această cauză, cititorul trebuie să fie conştient că
orientările, curentele şi subdisciplinele definite şi descrise în ceea ce urmează nu trebuie să fie
privite exclusivist, ca fiind singulare, izolate şi de sine-stătătoare. Ele coexistă în proporţii diferite
în spiritul şi opera oricărui cercetător, în corpusul oricărui articol sau tratat de specialitate,
potenţîndu-se reciproc.
În afara relaţiilor complexe pe care geografia le întreţine cu propriul său obiect de
studiu şi cu celelalte ştiinţe interesate de sistemul teritorial (fig. ), o parte din întrepătrunderile
teoretice, conceptuale şi filosofice sînt datorate trans-scalarităţii, respectiv specificităţii obiectelor,
proceselor şi fenomenelor geografice de a exista şi de a se manifesta simultan în mai multe nivele
62 Brian Goodall – Dictionary of Human Geography, Penguin Books, London, 1987; Antoine Bailly (dir.) – Les concepts
de la géographie humaine, Armand Colin, Paris, 1998, a IV-a ediţie; Antoine Bailly, Robert Ferras, Denise Pumain
(dir.) – Encyclopédie de géographie, Economica, Paris, 1992
75
(la mai multe scări) de organizare teritorială. La fiecare dintre aceste nivele, natura, sensul şi
intensitatea relaţiilor dezvoltate sînt mereu altele. De exemplu, acţiunile şi retro-acţiunile pe care
le induce şi la care este supusă o fermă agricolă sînt funcţie de elementele mediului local
(microclimat natural şi socio-economic sau cultural), ale celui regional (politicile de dezvoltare
regională), ale celui naţional (politicile macroeconomice şi relaţiile internaţionale ale statului) şi ale
celui continantal sau mondial (preţurile energiei primare, concurenţa pe pieţele internaţionale,
fenomenele legate de mondializare, etc.).
Fig. 11 – Geografia umană şi relaţiile sale cu ştiinţele naturii şi ale societăţii
(după Taafe, 1974 şi Ianoş, 2000)
76
Este prin urmare evident că la diferite scări spaţiale elementele diferitelor
organizări spaţiale au naturi diferite (politicile economice ale statelor sînt diferite, în funcţie de
ideologia dominantă; contextele culturale regionale se diluează în cadrul celor naţionale...), sensuri
diferite (statele pot avea o politică protecţionistă în vreme ce pieţele internaţionale impun
liberalizarea concurenţei) şi intensităţi diferite (politicile de ajustare economică ale Uniunii
Europene, de exemplu, sînt diferenţiate în funcţie de performanţele fiecărui nou membru sau ale
fiecărui nou stat candidat).
Diferitele subdiscipline ale geografiei umane pot fi identificate în funcţie de mai
multe criterii, în conformitate cu scopul urmărit.
1. Criteriul scării de analiză
După scara de analiză a sistemelor teritoriale se pot deosebi trei orientări
majore în cadrul cercetărilor de geografie umană:
1.1. Macrogeografia
Macrogeografia se încadrează într-un context holist, încercînd să traseze cadrul şi să
descopere legităţile generale care guvernează evoluţia unei întregi clase de obiecte, procese sau
fenomene spaţiale. De cele mai multe ori, caracterul macrogeografic este prezent în cercetările de
nuanţă marxistă, care îşi propun transformarea ordinii mondiale existente, considerată ca injustă
şi sursă de inegalitate socială şi spaţială. Teoria centru-periferie, prin care geografii marxişti explică
diferenţele de dezvoltare existente între statele lumii este un asemenea exemplu. Tot

macrogeografice pot fi considerate şi cercetările bazate pe utilizarea indicatorilor agregaţi (de
exemplu caracterizarea statelor lumii prin comparaţia structurii lor socio-profesionale, respectiv
proporţia avută de populaţia ocupată în cele trei sectoare de activitate – agricultură, industrie şi
servicii). Studiul sistemelor urbane (prin legea rang-mărime, de exemplu), în care oraşele sînt
considerate ca avînd funcţii similare, se încadrează în aceeaşi categorie.
Critica principală care poate fi adusă cercetărilor macrogeografice (deşi utilitatea
lor nu poate fi pusă la îndoială) este accea că gradul extrem de generalizare nu permite luarea în
consideraţie a deosebirii de natură ce pot să apară în cadrul aceleiaşi clase de obiecte, de procese
sau de fenomene. Astfel, sectorul terţiar al Statelor Unite are foarte puţin în comun cu sectorul de
servicii din Libia, iar un oraş turistic are o cu totul altă funcţie teritorială decît un oraş industrial...
77
1.2. Microgeografia
Microgeografia studiază în detaliu organizările spaţiale la nivele subregionale (locale),
fiind interesată în special de comportamentele individuale sau de cele ale microsocietăţilor aflate
în interacţiune cu mediul local; structurile sociale, culturale şi economice ale indivizilor sau
grupurilor sînt studiate în profunzime. În această categorie se înscriu cu precădere studiile de
geografie comportamentală, umanistă, interesată de crearea şi evoluţia teritoriilor vernaculare sau
de comportamente şi reprezentări individuale sau de grup. Structurarea spaţială a
comportamentului consumatorilor, structurile spaţiale evenimenţiale (create de un festival, de o
manifestare sportivă, de un fenomen economic periodic), geografiile culturale ale indivizilor şi
grupurilor izolate pot fi considerate ca obiecte de studiu pentru microgeografie.
Invers primei orientări, critica principală este eceea că, situîndu-se foarte aproape
de nivelele inferioare de organizare a spaţiului, deci foarte aproape de obiecte, procese şi
fenomene unice şi prin urmare incomensurabile, microgeografia este obligată să acorde partea
leului empiriei, deoarece nu poate generaliza şi astfel nu poate construi teorii.
1.3. Mezogeografia
Mezogeografia este o tendinţă recentă, care se focalizează asupra fenomenelor care
se desfăşoară la scările mezospaţiale ale realităţii, acolo unde se combină constructiv sau
destructiv macro şi microstructurile spaţiale, sociale, economice, politice sau culturale. Geografia
regională este prin excelenţă o ştiinţă mezogeografică deoarece regiunea, obiectul său de
cercetare, este rezultat direct al fascicolelor de relaţii naturale, economice, sociale, politice şi
culturale antagoniste, respectiv a celor ascendente (dinspre local spre mondial/cosmic) şi a celor
descendente (dinspre cosmic/mondial către local). În condiţiile paradigmei ştiinţifice actuale, în
care s-a renunţat la ideea de măsură precisă în favoarea aproximărilor statistice riguroase, nivelul
mezospaţial este nivelul la care riscurile cercetării şi aplicaţiilor practice ale aceteia sînt minimizate.
2. Criteriul suportului filosofic şi teoretic
După suportul filosofic şi teoretic subdisciplinele geografiei umane pot fi
încadrate într-o serie întreagă de orientări, a căror succesiune şi ale căror moşteniri nu fac decît să
78
diversifice unghiurile de abordare a realităţii şi să îmbogăţească panoplia de metode, modele,
concepte, teorii şi aplicaţii ale geografiei umane.
a) Geografia deterministă este bazată pe filosofia deterministă care afirmă că toate
acţiunile umane nu sînt libere ci controlate de anumite legi naturale, ceea ce în mod inevitabil
conduce la concluzia că acelaşi set de condiţii fizico-geografice duce la aceleaşi tipuri de
comportamente umane. Trama explicativă a geografiei deterministe este dată de analiza cauzală,
subordonată principiilor environmentalismului determinist. Această geografie a constituit suportul
antropogeografiei germane clasice (Carl Ritter, Ferdinand von Richtofen, Friedrich Ratzel). Dusă
la extrem (de exemplu în cazul doctrinei naziste), această orientare se transformă într-un
determinism geografic vulgar, simplist şi periculos. În doze moderate, determinismul permite
stabilirea unui set de ipoteze de iniţiere a cercetării geografice, deoarece el se adresează bunului
simţ comun. După conturarea ipotezelor de amorsare a studiului, responsabilitatea verificării lor
revine interrelaţiilor teorie-empirie şi bunei credinţe a cercetătorului.

b) Geografia posibilistă este fundamentată pe filosofia posibilistă (environmentalism
posibilist) conform căreia mediul oferă fiinţelor umane seturi de oportunităţi din care acestea aleg
doar pe acelea conforme cu normele lor socio-economice şi cu nevoile lor culturale. Geografia
posibilistă nu neagă faptul că acţiunea umană este limitată de condiţiile restrictive de mediu, însă
afirmă că structurile spaţiale sînt rodul alegerii conştiente a oportunităţilor oferite societăţii de un
mediu inert/permisiv. Reprezentanţii săi sînt în primul rînd cei ai şcolii franceze clasice (Paul
Vidal de la Blache, Jean Brunhes). Dacă determinismul afirma că diferenţierile spaţiului geografic
(respectiv regiunile umanizate) sînt şlefuite prin acelaşi tip de reacţie culturală a societăţilor în faţa
determinărilor mediului, posibilismul postulează că în faţa constrîngerilor sau avantajelor mediului
societăţile sînt libere să îşi aleagă tehnicile de încadrare conform propriilor lor matrici socioculturale.
Rezultatele cercetărilor celor două curente sînt sensibil diferite: dacă pentru geografia
determistă unităţile taxonomice erau peisajele culturale - kulturlandschaft (rezultate din adaptarea
pasivă la mediu), pentru geografia posibilistă peisajele erau rezultatele directe ale modurilor de trai
(genres de vie), rezultate din adaptarea culturală activă la mediu.
c) Geografia pozitivistă îşi trage seva din filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte din
sec. al XIX-lea care, delimitîndu-se de metafizică şi de religie, afirmă că ştiinţa poate funcţiona
numai cu ajutorul chestionărilor empirice (cu conţinut factual) iar cunoaşterea este restrînsă doar
la faptele care pot fi observate prin intermediul simţurilor umane (perfecţionate de instrumentar
79
şi echipament ştiinţific), precum şi la relaţiile stabilite între aceste fapte. Prin urmare cunoaşterea
trebuie să fie raţională şi să se bazeze pe măsurarea precisă a fenomenelor, proceselor şi
obiectelor studiate. Pentru geografie, acceptarea acestei doctrine filosofice a însemnat continuarea
stării idiografice prin perfecţionarea metodelor inductive (plecarea de la particular la general) şi
dezvoltarea impetuoasă a studiilor monografice (geografia regională). Pozitivismul, care postula că
pot fi cu adevărat ştiinţe doar acele discipline capabile să utilizele instrumentar şi echipamente
ştiinţifice
de măsură şi de contriol şi să efectueze experienţe, a accelerat dezvoltarea geografiei fizice şi a
anesteziato
pe cea a geografiei umane, ale carei obiecte de studiu nu se pretau nici la măsuri exacte şi nici la
experienţe (cum sa poţi experimenta apariţia şi evoluţia unui sistem urban, care are nevoie de
secole?!).
d) Geografia neopozitivistă (the new geography, la nouvelle géographie sau geografia cantitativă)
se bazează pe pozitivismul logic dezvoltat în anii 1920 de Şcoala de la Viena, conform căruia
aplicarea teoriilor logicii formale sau a celor ale matematicii pure conduc la o cunoaştere cel puţin
la fel de sigură ca şi cea datorată simţurilor umane. Mai exact spus, neopozitivismul afirma că
logica şi raţiunea umană, alături de metode statistico-matematice de aproximare riguroasă, sînt
instrumente la fel de puternice precum termometrul, telescopul, microscopul sau şublerul... Cu
ajutorul modelelor statistice se putea astfel aproxima (cu o marjă de eroare cunoscută!)
comportamentul spaţial al mulţimilor (de producători, de consumatori, etc.) sau evoluţia unei
populaţii numeroase (de persoane, de oraşe, de întreprinderi, etc.). Experienţa devenea astfel
accesibilă şi ştiinţelor sociale. Pentru prima dată, în acest cadru filosofic, a apărut prin urmare
posibilitatea unei geografii nomotetice, respectiv posibilitatea constituirii unei teorii geografice, bazată
pe
demersurile ipotetico-deductive. Analiza matematică (aplicarea în geografie a teoremelor
matematice) suţine validitatea unor enunţuri teoretice iar analiza statistică serveşte la testarea şi
confruntarea rezultatelor teoretice cu faptale observate. Din anii ’90 se face simţită apariţia unei
analize geografice matematice, care va permite probabil apariţia unor teoreme şi axiome geografice.
e) Geografia umanistă (comportamentală sau behavioristă) reprezintă o anumită
perspectivă geografică asupra lumii, axată pe luarea în calcul a cunoştinţelor, valorilor şi
experienţelor umane. Baza filosofică, destul de confuză, este suportată de idealism, existenţialism şi
de fenomenologie. Geografia umanistă, constituită ca o critică la adresa geografiei teoretice şi
cantitative (pentru care omul era strict raţional iar comportamentul său spaţial era dictat strict de

acesta fiind un dat a priori. Geografia marxistă nu încearcă să înţeleagă lumea ci să o schimbe. la cele de luare a deciziilor de localizare. preluat de asemenea de geografia marxistă. h) Geografia structuralistă a fost dezvoltată în anii 1970 prin preluarea ideilor antropologului francez Claude Lévi-Strauss. de unde caracterul « revoluţionar » al acestui tip de geografie. Ca o consecinţă firească a acestei atitudini. care trimite de multe ori la celelalte ştiinţe sociale cărora geografia umană le completează cercetările cu dimensiunea spaţială a fenomenelor cercetate. se bazează pe filosofia marxistă. 3.1. apărută la sfîrşitul sec. obiectiv şi perfect subordonabil societăţii. încearcă să înţeleagă lumea prin prisma relaţiilor pe care le au oamenii cu natura şi prin prisma sentimentelor şi ideilor pe care aceştia le au faţă de locuri şi spaţii. Un curent aparte este constituit de geografia reprezentărilor. ea însăşi tributară materialismului istoric şi dialectic. a realizării hărţilor cognitive. în special a geografiei neopozitiviste şi a celei umaniste. teledetecţia şi fotointerpretarea. pentru schimbarea procesului social (deci a organizării spaţiale rezultate) este necesară schimbarea relaţiilor sociale de producţie. Pentru 80 geografia umanistă. se pot deosebi mai multe grupe de subdiscipline: 3. f) Geografia marxistă. fenomenele observabile nu sînt decît output-urile (rezultatele) unui set dat de mecanisme (structuri) preexistente. în cazul geografiei epistemologia este interesată de impactul doctrinelor filosofice. înrădăcinat în local (vernaculare) şi prin urmare imposibil de cunoscut în întregime de cineva din exterior. Pentru geografia marxistă.considerente economice). a fost utilizat în anii 1970 ca o armă critică împotriva neopozitivismului. metodologia. al XIX-lea în Marea Britanie şi dezvoltată cu precădere în a doua jumătate a sec. etc. geoinformatica şi sistemele informaţionale geografice.) a) Epistemologia geografiei este disciplina care studiază modul în care este creată ştiinţa. marxiştii consideră că organizările spaţiale şi diferenţierile acestora sînt un rezultat direct al relaţiilor socio-economice antagoniste dezvoltate între clasele dominate şi clasele sociale dominatoare. Domeniile în care a excelat erau relative la fenomenele de difuzie a inovaţiilor. b) Istoria geografiei este disciplina interesată în reconstituirea principalelor etape ale . fiind în ultimă instanţă un amestec de real şi de imaginar. Conceptele de bază ale structuralismului sînt cele de totalitate. Geografia umanistă este de fapt o formă geografică a curentului comportamental (behaviorist) care a apărut în cadrul ştiinţelor sociale prin anii 1960. Geografia teoretică şi metodologică Geografia teoretică şi metodologică reprezintă o colecţie de discipline cu personalitate unanim recunoscută (epistemologia. Conform structuralismului. a politicilor ştiinţifice naţionale şi a evoluţiei ideilor ştiinţifice (paradigmelor) mondiale asupra construirii cunoaşterii geografice asupra lumii. Criteriul obiectului de studiujkhlk După obiectul de studiu. o regiune oarecare este expresia unui set de interacţiuni constituite în jurul unui proces social (interacţiune dialectică între procesul spaţial şi formele sale). istoria geografiei) dar şi unele care sînt trecute mai degrabă în rîndul metodelor geografice (analiza spaţială. geografia radicală este interesată de incorectitudinile socio-culturale legate de funcţionarea economiilor de piaţă şi de contradicţiile din cadrul democraţiilor participative. Structuralismul. cît o critică a geografiilor existente. auto-regularizare şi 81 transformare. organizările spaţiale sînt rezultatul unor acţiuni umane mînate atît de raţiune cît şi de sentiment. etc. Caracterul militant al geografiei radicale a făcut ca aceasta să fie confiscată de geografia marxistă. al XX-lea. g) Geografia radicală (sau geografia critică) este mai puţin un curent pur geografic. a ideologiilor şi a valorilor morale. şi care prezintă modelele spaţiale comportamentale drept procese cognitive. Explicarea acestor fenomene este posibilă prin analiza structurilor generale care le generează dar cu care nu se confundă. Dezvoltată în cadrul activităţilor legate de drepturile civile din SUA anilor 1960. Geografia marxistă nu se întreabă asupra naturii şi sensului spaţiului. real.

De asemenea. centralitatea. în afara celor deja menţionate. rolul urbanizării. cunoaşterea acestor etape facilitează înţelegerea modului în care s-a construit discursul geografic precum şi metodologia geografiei. la o relaţie interdisciplinară extrem de strânsă între geografia economică şi economia spaţială). Definirea geografiei economice este dificilă. marketing). conform căreia eficacitatea unei activităţi depinde mai ales de consumul de inteligenţă şi de spirit organizatoric (creativitate. este principala disciplină a geografiei neopozitiviste şi. 1909 etc) sau a celor mai noi înscrise în aşa-numita ştiinţă regională (regional science). spre progres etc. W. Localizarea se referă la modul în care un loc anume este ocupat. Weber..). respectiv raportul între un avantaj obţinut şi efortul depus. De altfel economia spaţială a constituit totdeauna o sursă de inspiraţie pentru geografi.) iar mai apoi şi prin luarea în calcul a factorilor umani (prezenţa unor tradiţii artizanale. fie ca este vorba de teorii mai vechi (a locurilor centrale. Prin intermediul său se pot cuantifica relativ uşor structurile spaţiale (respectiv organizările punctiforme. analiza 82 spaţială pune la dispoziţia cercetătorilor un set întreg de metode de diagnoză şi de prognoză teritorială. plecînd de la ansamblul de valori care ghidează cercetătorii. De factură posibilistă sau deterministă. a localizării industriilor. c) Metodologia cercetărilor geografice este disciplina care urmăreşte evoluţia tehnicilor de cercetare a realităţii. consumul şi schimbul bunurilor corespunzătoare necesităţilor societăţii umane. A. mai întâi prin intermediul factorilor naturali (prezenţa unor resurse. sunt: -eficacitatea. singura cale de a construi o teorie a geografiei. combinaţie de metode statistice şi matematice. deocamdată. cultural şi ştiinţific. existenţa unor axe fluviale sau a deschiderii spre oceanul planetar. În centrul atenţiei acestei ramuri a geografiei umane se află descifrarea cauzelor care conduc la localizarea activităţilor economice şi implicit a populaţiei antrenate în acest proces. în primul rând pentru că raporturile sale cu celelalte ramuri menţionate ale geografiei umane sunt foarte strânse. care exprimă satisfacerea (pozitivă sau negativă) a unor necesităţi. S-a ajuns astfel. liniare şi planiforme) puse în loc de activitatea umană. varietatea reliefului etc. regional sau naţional. -utilitatea. în rândul economiştilor (von Thünen şi teoria rentei funciare de ex. în centrul căreia se află concepte precum accesibilitatea. Geografia economică Geografia economică studiază structurile şi diferenţierile spaţiale create de activităţile economice desfăşurate în cadrul sistemului complex creat de mediu şi de spaţiu. Dorinţa de elaborare a unor teorii ale localizării. aceste elemente trebuiau să răspundă necesităţii unor reguli (legi) de localizare spaţială a activităţilor economice. a fost chiar mai timpurie. Prin activităţi economice înţelegem toate acţiunile întreprinse pentru producerea.2. management. a unor necesităţi specifice. În general se acceptă că obiectul său de studiu constă în analiza aspectelor spaţiale ale activităţilor economice. ceea ce facilitează sesizarea regularităţilor care ghidează evoluţia dinamicilor teritoriale. politic. geografia economică s-a limitat la o viziune descriptivă asupra activităţilor umane. Estimarea sa îşi găseşte ilustrarea mai ales în teoria valorii. al XIX-lea apar însă şi încercări de explicare cauzală. Utilitatea depinde . după 1950. difuziunea spaţială etc. proximitatea. amenajat şi transformat de către om în vederea desfăşurării unor activităţi economice. Multă vreme.Christaller. d) Analiza spaţială. Principalele concepte ale geografiei economice. 3. 1933. oprindu-se mai ales asupra repartiţiei acestora la nivel local.evoluţiei geografiei ca ştiinţă în funcţie de evoluţia tuturor elementelor sistemului socioeconomic. al deschiderii spre modernitate. inovaţie.). şi pînă la mijloacele tehnice şi metodele ştiinţifice folosite de aceştia în procesul cunoaşterii geografice a lumii. Începând cu sfârşitul sec.

acolo unde există o clientelă minimală. de obicei agenţii economici fiind tentaţi mai degrabă de profit decât de bunăstarea generală. nu poate fi produs decât într-o metropolă. care pot fi produse la preţuri competitive în orice centru urban. furnizoare de bunuri şi servicii în spaţiul rural. în afara cărora este dificil de obţinut un profit. în marile oraşe. Ca . fără pierderi mari şi cu un cost minim. specifice fiecărei activităţi în parte. conform căreia fiecare cultură sau mod de creştere a animalelor se localizează în funcţie de costul de producţie şi costul de desfacere. Această teorie este verificată de multe ori în practică dar este destul de generală. În acest mod. de ex. construcţii mecanice bazate pe subansamble etc. interese locale. constitute pe lungul drum al devenirii civilaţiei umane. În acest sens un rol important îl are conceptul de economie de proporţie. situate sub pragul profitabilităţii majorităţii acestora. Astfel localizarea ideală a unei întreprinderi trebuie să corespundă punctului median (punctul aflat la cea mai mică distanţă faţă de sursele de materii prime şi pieţele de desfacere.este un alt concept care se referă la măsura în care o societate poate asigura un acces generalizat la bunurile şi serviciile de bază. sînt: -teoria rentei funciare. Intervine aici conceptul de economie de aglomeraţie care face ca într-un centru urban de mari dimensiuni să poată fi prezente toate ramurile industriale. fiind profitabile oriunde (mai ales ramurile care utilizează materii prime prelucrate. sunt foarte numeroase. Astfel ramurile agricole pentru care costurile sunt foarte ridicate se localizează în proximitatea pieţei de desfacere spre deosebire de cele cu un cost mai redus. nivelul evaziunii fiind de altfel un indicator fidel al gradului de bunăstare socială. în funcţie de cerinţa pieţei. culturali. cele rezultate din industria modei. dependente de distanţa faţă de piaţă. În plus. Astfel. spre deosebire de bunurile comune. regionale etc. postulează că profitul unui producător este maxim atunci când costurile de producţie sunt minime. de ex.. spre deosebire de cele mici. Modelele de localizare derivate din această teorie. confecţiile textile. Astfel distanţa faţă de piaţă este principalul factor care diferenţiază peisajele agrare. Raporturile dintre profitul agenţilor economici şi bunăstarea socială sunt foarte complexe.de agenţii economici (indivizi sau grupuri care exercită activităţi economice) şi de cantitatea de bunuri 83 disponibilă pentru acesştia. această teorie îşi păstrează încă valabilitatea.). Principalele teorii ale geografiei economice. -teoria localizăriil industriilor a lui A. aplicându-se şi domeniului serviciilor unde contează mai ales dimensiunea pieţei. prezenţa unei pieţe imense stimulează producţia şi reduce 84 costul.). o sumă de factori umani intervenind şi perturbând raporturile amintite (factori politici. ca efect al unei cereri mai mari. Fiecărui bun produs îi corespunde însă un anumit prag. numărul şi localizarea centrelor urbane. exprimată prin contribuţiile aduse la buget. văzute ce centre polarizatoare. foarte multe activităţi sunt mai puţin dependente de costuri. -bunăstarea. În acest sens contează foarte mult circuitele informaţionale. concepută de Johann von Thünen în 1826. încearcă să explice relaţia dintre mărimea (numărul de locuitori).Weber (1909). iniţiată de geograful Walter Christaller în 1933 şi continuată de economistul August Lösch (1940). Cu toate progresele tehnice înregistrate în ultimele secole. De aceea se diferenţiază bunurile de ordin inferior (cumpărate curent) de cele de ordin superior (cumpărate mai rar). -teoria locurilor centrale. Este motivul pentru care o parte dintre activităţile economice eludează obligaţiile fiscale (economia subterană). un bun rar. ţinând cont de costurile de transport). corespunzător câştigului rezultat din scăderea costului de producţie odată cu creşterea cantităţii produse. Fiecare agent încearcă să utilizeze la maximum bunurile care îl interesează.

nu totdeauna cele mai eficiente. etc. cantitatea de interacţiuni dintre două locuri este o funcţie directă între emisivitatea locului de origine. care conduc la anumite preferinţe. ia în calcul aspectele calitative ale spaţiului geografic. cum sunt cele aeroportuare. adică măsura în care un centru urban este favorizat (defavorizat) în relaţiile sale cu celelalte centre vecine etc. Au fost puse la punct modele de alegere discretă care iau în calcul toate alternativele posibile. poluarea multiplă. este o continuare a teoriei locurilor centrale şi se află în centrul preocupărilor actuale. o serie de specialişti au completat axiomele acesteia cu noi concepte precum: atractivitatea.. Efectul principal al economiei de aglomeraţie. -teoria interacţiunii spaţiale. accesibilitatea. impunând bariere (râuri. Totuşi. sunt în mare parte abstracte. atât din punctul de vedere al localizării cât şi din cel al profilului activităţii desfăşurate. în contextul unei economii tot mai deschise. câştig realizat de către un agent ca urmare a propriilor decizii) sau de externalitate (cîştig rezultat ca urmare a deciziilor altor agenţi). modelele de interacţiune elaborate. sau proximitatea poate compensa o atractivitate mai redusă (ca de exemplu apropierea de Europa Occidentală. Având în centru noţiunea de distanţă. deci a relaţiilor dintre agenţi situaţi în locuri diferite. precum în cazul centrelor turistice. Acestea sunt invocate adesea pentru a explica fenomenul de aglomerare a activităţilor în anumite zone. agenţii fiind tentaţi să profite de eventualele externalităţi. această teorie devine tot mai importantă. naturală sau antropică. care impune un gradient est-vest. prezenţa unei frontiere. Principalele subramuri ale geografiei economice sînt următoarele: 3. dependentă de imaginea fiecărui centru urban.1. Toată această problemtică se află în centrul discursului geografic contemporan.) sau prezentând contraste majore (vaste spaţii deşertice. utilizând masiv mijloacele moderne de studiu (statistică informatizată. de poziţia ocupată în cadrul reţelei. care pot slăbi atractivitate sau frâna progresul (de exemplu. prima ramură a geografiei economice (sec.). de rolul său administrativ etc. este suscitarea unor externalităţi negative. pentru că în realitate intervin o serie de factori care împiedică interacţiunea (de ex. Iniţial s-a .2. Din aceasta derivă conceptele foarte actuale de internalitate (sau economie internă. în sensul că regiunile vestice ale statele situate la est sunt mai avansate. ceea ce face din geografia economică una din cele mai atractive opţiuni din perspectiva cercetării. tocmai ca efect al proximităţii).). Această teorie este considerată adesea cea mai completă dintre toate teoriile geografiei umane. opuse unor concentrări umane excesive etc. Geografia rurală Geografia rurală (cunoscută la noi în mod trunchiat doar ca geografie a agriculturii) este. în care barierele sunt tot mai fragile iar informaţia circulă fără frontiere. s-e dezvoltat prin luarea în calcul a elementelor psihologice. al XIX-lea). Ulterior. cartografie automată). ierarhizate în funcţie de un punctaj corespunzător avantajelor şi dezavantajelor specifice.rezultat principal poate fi menţionată ierarhizarea urbană. Aceste trei elemente favorizează intensitatea legăturilor şi se pot substitui unul altuia (de ex. atractivitatea locului de destinaţie şi proximitatea celor două locuri.emplu un plus de atractivitate poate compensa distanţa mai mare. 85 -teoria economiei geografice. în ordinea apariţiei. a concurenţei dintre două centre urbane sau agenţi economici etc. În mod general. portuare. care este departe de a fi omogen. creşterea preţului terenurilor etc. munţi etc. specifică perioadei moderne şi contemporane. în lungul autostrăzilor.). explicând atât repartiţia producţiei de bunuri cât şi a populaţiei.. -teoria alegerii spaţiale. Astfel de modele sunt des utilizate în localizarea unor activităţi productive sau de servicii.

Astfel. care încearcă să explice productivitatea diferenţiată a muncii şi a capitalului în agricultură prin raportul dintre piaţa de consum şi distanţa faţă de locul de producţie a devenit unul din cele mai uzitate. preocupată mai ales de aspectele pur economice şi tehnice. acest model îşi dovedeşte perenitatea în pofida transformărilor produse în ultimele două secole. Testat în cele mai diverse contexte. Complexitatea fenomenelor care au început să afecteze mediile rurale după 1980 (nu mai exista analogie între termeni precum lumea agricolă-lumea rurală sau economie agricolă-economie rurală) a impus considerarea acestora din unghiul organizării spaţiilor rurale de către societăţile localizate în aceste medii. Habitatul rural interesa mai ales sub aspectul densităţii construcţiilor şi a formelor derivate din dispunerea acestora în spaţiu (morfologia habitatului). Această geografie agrară (agricolă) a devenit o componentă esenţială a studiilor de geografie regională. Renta localizării. În această perioadă se impun termenii de peisaj agrar închis (fr. Explicaţiile legate de această evoluţie sînt multiple. disciplina devenind una de tip general. aşa cum este formulată de autorul citat. von Thünen (1826). Interesul pentru dezvoltarea Lumii a Treia şi problema subdezvoltării au constituit un impuls în acest sens. modul în care se asociază diversele culturi. devenind geografie agricolă. în a doua parte a sec. în două componente esenţiale – vatra satului şi moşia acestuia -. bocage. după numeroase şi diverse îmbunătăţiri. numită geografie rurală.a devenit esenţială în descrierea structurilor agrare. După 1950. culturi cerealiere şi tehnice la distanţe mai mari şi creşterea intensivă a animalelor în regiunile cele mai depărtate. de ex. openfield) în funcţie de modul de organizare a exploataţiilor agricole (morfologia agrară). Geografia agrară astfel concepută face apel masiv la mijloacele de studiu ale economiei. Conceptul de structură agrară devine prevalent (R. factorul natural. geografia rurală a devenit tot mai mult o geografie agricolă.dezvoltat ca geografie agrară (studiind doar peisajele şi structurile socio-economice legate de agricultură). concept care se referă inclusiv la formele de proprietate şi de exploatare a terenurilor şi cuprinde sistemul de cultură. al XIX-lea. mai dependente de factorii fizici. 1968). Acest model. respectiv modelul rentei funciare a lui J. secundar fiind abordate şi 86 aspectele referitoare la forma şi materialul de construcţie (fizionomia habitatului).ené Lebeau.) şi peisaj agrar deschis (engl. Kostrowicki. Organizarea peisajelor rurale. impune o zonare a culturilor agricole şi a zootehniei pe criterii de rentabilitate: legumicultură şi zootehnie bovină în imediata vecinătate a centrelor urbane. geografii s-au interesat cu predilecţie de aspectele economice ale vieţii rurale. permiţând astfel o analiză mai profundă a peisajelor agrare şi mai ales a . tehnici sau economici. axându-se pe tipologia peisajelor agrare şi pe transformările acestora. datorită necesităţilor de gestionare a teritoriului. sistemele de creştere a animalelor şi tehnicile utilizate. geografia agrară începe să se intereseze de funcţionarea activităţii agricole în interiorul sistemelor spaţiale din care face parte sau pe care le crează. deşi important fiind adesea eludat. lumea era încă dominant rurală iar activităţile agricole net dominante. istoriei şi antropologiei. 1979) iar tipologiile agrare sunt sprijinite de indicatori bine fundamentaţi matematic (sociali. În momentul emergenţei geografiei moderne. prima furnizându-i şi scheletul primelor încercări de modelizare teoretică a localizării activităţilor agricole. Între 1950-1980.

axe industriale. districte industriale. Geografia industriei Geografia industriei s-a cristalizat la trecerea între ultimele două secole ale mileniului al doilea. în contextul în care agricultura productivistă este considerată vinovată de multe din marile probleme ale lumii contemporane. ci fiindcă un agent economic bine organizat a ales acel loc. valorizîndu-se experienţa economiştilor spaţiali germani. ei fiind în primul rînd studiaţi şi consideraţi de către organisme de decizie care administrau procesele industriale şi care constituiau de fapt structura organizaţională internă şi ierarhică. o veritabilă şcoală a studiului dinamicii peisajelor luând astfel naştere. toate celelalte întreprinderi (cu două sau mai multe unităţi de producţie) îşi dezvoltă . 1962). în urma analizei şi comparării mai multor combinaţii locale a diverşilor factori de localizare.dinamicii lor cronospaţiale. ansamblu de interacţiuni intense care diminuează efectele centralităţii urbane. Spaţiul rural astfel conceput devine un spaţiu concurenţial. aceste modele au permis o aprofundare a problematicii rurale. această disciplină s-a integrat tot mai mult în geografia generală. În analizele clasice factorii de localizare păreau suficienţi pentru a explica distribuţia/localizarea spaţială a industriei. fiind una din punţile trainice de legătură dintre geografia fizică şi cea umană. Utilizarea mijloacelor moderne ale teledetecţiei a reconectat aceste preocupări la geografia generală. preocupată de toate aspectele vieţii rurale. şi anume aceea că formele concrete de organizare se distribuie în spaţiu în urma unor decizii luate de multe ori departe de locul în care are loc localizarea. 3. şi anume în sediul central al întreprinderii. Pornind de la lucrările lui von Thünen se caută noi modele teoretice care să explice atât localizarea activităţilor agricole cât şi dinamica peisajelor rezultate (Chisholm. Industrializarea satelor şi antrenarea unor vaste spaţii în procesul de peri-urbanizare a favorizat această direcţie de studiu. Devenită o geografie rurală totală. s-a studiat doar distribuţia (repartiţia) spaţială a industriilor şi s-au realizat monografii asupra diferenţierilor spaţiale prilejuite de industrie (centre industriale. După 1975. debuşând tot mai mult spre problematica sociologică a dezvoltării rurale. S-a ajuns astfel la o constatare importantă legată de manifestarea spaţială a procesului industrial. în spiritul geografiei idiografice.). Aplicabile la orice regiune a Globului. După al doilea război mondial. Iniţial.2. geografia industriei a devenit o disciplină a localizării. „Renaşterea rurală” specifică statelor dezvoltate (termen aparţinând lui Bernard Kayser. 1990) şi distrugerea relaţiilor de tip comunist în estul Europei au constituit un impuls major în multiplicarea studiilor de geografie rurală tot mai preocupate de găsirea permanenţelor şi de urmărirea memoriei spaţiale. Aceşti termeni. a întreprinderii. aglomeraţii industriale. complexe industriale. Treptat. care au de obicei o localizare impusă de un anumit mediu local. concentrarea de uzine) nu sînt prezente într-un anumit loc deoarece acolo se află într-o cantitate sau calitate suficientă anumiţi factori de localizare. specialiştii au demonstrat faptul că formele concrete. odată cu impunerea preocupărilor ecologice şi cu turistificarea unor vaste spaţii rurale. Cu excepţia întreprinderilor compuse dintr-o singură unitate de producţie (caz în care întreprinderea se confundă cu uzina). fundamentaţi de sociologi şi economişti acordă o atenţie sporită particularităţilor demo-economice ale populaţiilor rurale în corelaţie cu activităţile pe care le desfăşoară. se impun cu acuitate termenii de spaţiu rural şi economie rurală iar geografii nu au rămas indiferenţi. vizibile în spaţiu. unde competiţia obligă la o regândire permanentă a întregului eşafodaj social-economic. regiuni industriale etc.2. Creşterea accesibilităţii rurale (conectarea acestora la diverse 87 reţele) a condus la conceptualizarea aşa-numitului continuum rural-urban. Se uita frecvent că aceşti factori de localizare nu acţionau în sine asupra activităţilor industriale. de organizare a industriei (uzina.

Eficienţa economică a activităţii lor este dată de localizări . produsul final este unul de înaltă tehnologie (se va da întîietate proceselor automatizate. Strategia de localizare construită de o întreprindere se structurează în linii mari pe rezolvarea a patru mari categorii de probleme: . însă nici manifestările spaţiale nu sînt neglijabile: filierele de producţie sînt integrate (se va produce într-o singură uzină)? sau.cu ce tehnică de va efectua producţia?. etc. chimia de bază). în funcţie de semnalele venite de pe pieţele de desfacere.. care are nevoie o cantitate mai mare de forţă de muncă mediu calificată. răspunsul la această întrebare. materialele de construcţie. are de asemenea consecinţe spaţiale: o cantitate mai mare de produse va impune o uzină mai mare. pentru a se sesiza cererea existentă. care nu au nevoie de multă forţă de muncă) sau dimpotrivă. Aceste decizii depind foarte mult de natura întreprinderii. interacţiune spaţială. constituie un obstacol puternic. şi care vor induce în spaţiu diferite forme de organizare sau vor provoca puternice modificări organizărilor deja existente. Aflarea şi acceptarea răspunsurilor la cele patru întrebări înseamnă de fapt luarea unor decizii strategice care vor guverna evoluţia economică a întreprinderii. În cel de-al doilea caz se pot integra industriile care sînt relativ indiferente la constrîngerile induse de distanţă în termeni de distanţă-cost (distanţă-preţ).).ce cantitate se va produce?. ceea ce va impune o localizare a uzinelor în funcţie de una sau de alta dintre cele două pieţe. chiar dacă acestea sînt situate la distanţe de sute sau mii de kilometri una de cealaltă. etc. Este posibilă prin urmare o primă dilemă spaţială. agroalimentar). etc. care se caracterizează prin aceea că exigenţele eficienţei economice le impune o localizare strict legată de pieţele furnizoare de materii prime sau de forţă de muncă. . de axe majore de transport. Apare astfel în mod clar diferenţa fundamentală între uzină şi întreprindere: uzina este expresia spaţială concretă a deciziei luate de către întreprindere. posibilităţile de localizare variază între două puncte extreme: în interiorul pieţii de aprovizionare cu materii prime sau de mobilizare a factorilor de producţie sau în interiorul pieţelor de desfacere a produselor finite.. ceea ce va induce puternice fenomene de polarizare?. sau. dar şi a pieţelor de aprovizionare a viitoarei activităţi industriale. existenţa unor pieţe restrînse şi cu o largă distribuţie spaţială va necesita localizări multiple de uzine mici. calibrate în funcţie de cererile locale. care intervine prin preţul ridicat de transport al materiilor prime. respectiv aceea ca piaţa de desfacere să nu se suprapună cu cea de aprovizionare. sînt caracterizate de către geografie a fi fiind industrii foarte puţin mobile în spaţiu (aceasta înseamnă că siturile favorabile localizării lor sînt foarte limitate). este apanajul teoriilor localizării. în ultimă instanţă regiuni industriale. fiind în schimb sensibile la constrîngerile relative la distanţa-timp.88 o serie de strategii spaţiale care nu pot fi sesizate decît dacă se studiază simultan localizarea tuturor unităţilor de producţie. în cel mai bun caz. pe cînd o întreprindere publică va încerca să combine în procesul localizării cît mai bine exigenţele eficienţei economice cu 89 exigenţele eficienţei sociale (teritoriale). unul banal (textil. răspunsul la această întrebare implică studierea atentă (şi continuă!) a pieţelor de desfacere. . răspunsul la această întrebare. În această situaţie se află în primul rînd industriile grele (siderurgia. aglomerări de uzine. răspunsul la această nouă întrebare este legat în primul rînd de fluxurile tehnologice interne ale întreprinderii. etc. -unde se va efectua producţia?.). cel mai apropiat geografiei. Primul caz este în general specific industriilor pentru care distanţa. Aceste industrii. complexe industriale.care va fi specificul producţiei (ce să se producă)?. el va induce principalele forme concrete de organizare spaţială a activităţii industriale (uzine izolate. care va avea o capacitate sporită de organizare a spaţiului (polarizare. în funcţie de diverse pieţe de aprovizionare. Oricare ar fi însă natura întreprinderii. filierele vor fi disociate spaţial (se vor localiza mai multe uzine specializate)?. O întreprindere privată va căuta localizările cele mai eficiente din punct de vedere financiar.

Inter-relaţiile sistemului de transport cu mediul natural şi cu cel economico-social pot fi considerate de fapt cheia de boltă a înţelegerii acestei discipline. cu timpul s-a ajuns la studiul predilect al fenomenului . În cazul lor spaţiul nu intervine decît cu totul întîmplător sau secundar în procesul de implantare. începe cuantificarea şi modelizarea sistemelor de transport. ale oricărei implantări industriale. în spiritul geografiei behavioriste. interesul geografic concentrîndu-se acum asupra transformărilor actuale ale organizărilor spaţiale preexistente localizării lor. Acest rol a sporit şi mai mult în perioada contemporană. Dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de transport după al doilea război mondial. sistemele de transport au devenit un instrument major în organizarea teritoriului. toate modelele de localizare amintite anterior luând în calcul această variabilă. creşterea fără precedent a circulaţiei în marile oraşe. apoi aceea a mobilităţii geografice a populaţiei sau cea a interacţiunii spaţiale ori a comportamentului indivizilor. Acesta este dificil de definit. timp şi preferinţe specifice. Geografia transporturilor se interesează în mod deosebit şi de posibilităţile de deplasare a persoanelor şi bunurilor între diferitele locuri. care nu sînt condiţionate de preţul deplasării materiilor prime. dezrădăcinat. Geografia transporturilor Geografia transporturilor s-a lansat în acelaşi timp cu geografia industriei. Deoarece spaţiul era integrat în analiză doar prin intermediul densităţii căilor de transport şi al intensităţii fluxurilor dintre diversele unităţi spaţiale. footlose63 industries). implantarea lor urmărind să minimizeze timpul de acces la piaţa de desfacere. printre care cea amintită a utilităţii. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că aspectele spaţiale efective ale localizării apar ca atare cu precădere în cadrul deciziilor strategice de implantare a industriilor puţin mobile în spaţiu.2. şi comportamentele spaţiale ale consumatorilor. von Thünen. Dacă la început erau descrise rând pe rând diferitele moduri de transport sub aspectul distribuţiei lor spaţiale şi a diferenţelor calitative. Industriile footlose în schimb sînt localizate în general în urma deciziilor influenţate în mod covîrşitor de situaţiile conjuncturale ale evoluţiei pieţelor de desfacere sau a evoluţiei tehnologice. Pînă prin 1950-1960 avea un caracter strict descriptiv. Din 1950. a fost subliniat încă de J. ci trebuie să-şi dezvolte un eşafodaj teoretic şi metodologic apt să facă previziuni asupra implicaţiilor spaţiale viitoare. care urmăresc îndeaproape evoluţia cererilor pieţii. geografia transporturilor se numea frecvent geografia circulaţiei. generând formarea unor teritorii clar individualizate. un transport performant fiind o condiţie obligatorie a globalizării economice iar pe de altă parte. fiind un inventar spaţial al modurilor de transport (infrastructuri fixe şi mobile) şi al fluxurilor transportate. 63 Footlose = fără nici o oprelişte. Obiectul de studiu al acestei ramuri geografice este sistemul de transport. 90 3. După 1980 în studiul reţelelor de transport începe să fie luat în calcul. Sistemul de transport este cel care le integrează într-o structură coerentă de organizare spaţială. foarte evolutive. desfăşurate într-o multitudine de aşezări umane. Explicarea modului în care apare şi se manifestă cererea de servicii de transport este mijlocită de mai multe teorii. crearea unor noi tipuri de reţele de transport a generat un interes deosebit pentru geografi. sînt numite de geografie industrii mobile în spaţiu (sau.flexibile. plecând de la raporturile dintre distanţă. în spaţiul american neopozitivist. interesul mutîndu-se asupra studiului reţelelor de transport ca sisteme spaţiale în sine.3. în literatura de limbă engleză. care nu poate să se mai mulţumescă cu descrieri a posteriori ale organizărilor induse de industrie. forţei de muncă sau produselor finite. permiţând dezvoltarea unei discipline distincte. Aceste industrii. Aceasta este una dintre dificultăţile majore ale geografiei industriale moderne. Rolul transporturilor în economie. mai ales al costurilor acestuia. posibile. Cererile de servicii de transport rezultă din nivelul producţiei. consumului şi distribuţiei de bunuri. dată fiind complexitatea şi dinamica sa. fără nici o constrîngere.

persoane. adică locurile şi legăturile dintre ele. ignora practic spaţiul. capitalurile. inevitabile în condiţiile unui . Acesta cuprinde mediul natural (fizic). remodelarea structurilor spaţiale economice etc. care ajută la înţelegerea genezei reţelelor de transport prin extinderea continuă a căilor de comunicaţii. 91 persoanele. marile noduri. Spaţiul tinde să-şi piardă importanţa astfel. din perspectiva geografică (adică modul în care sunt puse în mişcare mărfurile. specifice marilor metropole. cei mai importanţi vizând conectivitatea (gradul de complexitate a unei reţele) şi accesibilitatea (uşurinţa cu care poate fi atins un anumit nod) sau centralitatea (poziţia unui nod în cadrul unei reţele). informaţia circulând practic instantaneu. O altă temă predilectă a acestei discipline este complementaritatea şi integrarea spaţială a modurilor de transport. Mai mulţi indici au fost imaginaţi pentru a măsura calitatea unei reţele. calitatea infrastructurii sau gradul de fragmentare a spaţiului geografic în cazul accesibilităţii ori capacitatea de polarizare în cazul centralităţii. din perspectiva unui anumit mod de transport. informaţii. Toţi aceşti indici se bazează pe modelul gravitaţional. prin analogie cu roata de car). politice etc. Bucureştii sunt de multe ori mai aproape de alte mari metropole din Europa decât de celelalte oraşe importante ale ţării. Studiul reţelelor urmăreşte mai ales proprietăţile sale structurale şi geometrice (existenţa nodurilor. k şi a fiind constante specifice fiecăruia din indicii menţionaţi. Aceasta explică interesul tot mai viu al geografilor asupra transferului informaţiilor prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii. Mi este masa punctului i. intensitatea circulaţiei şi bogăţia unui teritoriu. S-a impus în acest fel teoria radializării sau hub-and spokes (butuc şi spiţe. De ex. inferioare 92 ierarhic. există o strânsă corelaţie între nivelul dotărilor. în funcţie de fiecare mod de transport. de multe ori fiind dificil de stabilit cine determină pe cine. graţie unui sistem de transport mai complex şi mai eficient. reţeaua este multiplă. care în forma sa cea mai generală se exprimă astfel: Iij = k*(Mi*Mj)/dija. în contextul postindustrial această condiţie nu mai este suficientă. structura politicoadministrativă şi nivelul tehnologic specific unui teritoriu dat. conform căreia nodurile de transport şi axele de comunicaţie sunt ierarhizate în funcţie de atractivitatea şi capacitatea de emisie a fluxurilor specifică fiecărui punct locuit. În acest sens foarte utilă este teoria grafului. Mj este masa punctului j iar dij este distanţa dintre i şi j.). Un concept devenit extrem de curent în geografia transporturilor este cel de mediu operaţional. informaţiile într-un spaţiu dat). în funcţie de dinamica specifică fiecărei regiuni. măsurate pe un ax de comunicaţie). devenite un accesoriu obligatoriu al sistemului contemporan de transport. mediul socio-economic. Constantele pot semnifica: numărul de conexiuni. în cazul conectivităţii. în care Iij reprezintă interacţiunea între punctele i şi j. calitatea infrastructurii. dezvoltând predilect relaţii reciproce. Această temă presupune atât studiul concurenţei dintre diferitele reţele de transport cât şi acela al costului specific. În acest mod. etc. Dimensiunea spaţială a unui sistem de transport este reţeaua de transport. independent de barierele naturale. ignorând adesea celelalte noduri. Dacă în perioada industrială un sistem de transport eficient era garanţia demarajului economic în prezent. În general. densitatea spaţială. Dacă sistemul de transport este unic. Accentul principal cade astfel pe studiul fluxurilor (cantitatea de bunuri. al compensaţiilor reciproce. Relaţia dintre aceste componente este în centrul dezbaterilor care vizează dezvoltare regională. Se acceptă în general că relaţia dintre sistemul de transport şi dezvoltarea economică este circulară.circulaţiei în sine.

contrapuse spaţiilor în care populaţia are o mare varietate de posibilităţi de deplasare. Unele moduri de transport generează. accidente). Spre deosebire de aceasta din urmă. bunurilor. reţelele de transport comunitar au fost conectate rapid cu cele aeriene pentru a nu pierde la sol câştigul de timp din aer. în formarea şi funcţionarea teritoriilor. al dorinţei de a deţine o poziţie strategică. Transportul a devenit treptat un element cheie în lanţul logistic al producţiei. Aceasta pentru că modurile de transport nu sunt decât parţial substituibile. În mod tradiţional există două tipuri de cercetări: cele efectuate la scara lumii şi a marilor regiuni geografice (care studiază marile organizări spaţiale ale structurilor comerciale) şi cele efectuate la scară regională sau locală (geografia comerţului de proximitate). adică ansambluri de infrastructuri care permit trecerea cât mai rapidă de la un mod de transport la altul. suportate de întreaga colectivitate şi nu de către utilizatori. 3. destul de diferenţiat chiar şi la nivelul statelor dezvoltate. În cadrul analizelor sale diacronice şi sincronice. capitalurilor şi informaţiilor. punctelor de transbordare (rupturi de sarcină) care impun o discontinuitate spaţială. 3. prin funcţionarea lor. Teoriile cele mai utilizată în geografia serviciilor comerciale derivă din modelul locurilor centrale al lui Christaller iar modelele de diagnoză şi de prognoză fac parte din familia modelelor economico-geografice de interacţiune spaţială. în lungul cărora o persoană sau o cantitate de mărfuri schimbă două sau mai multe mijloace de transport. deoarece este strîns legată de geografia producţiei şi de cea a transporturilor. costuri externe (poluare. Geografia schimburilor comerciale Geografia schimburilor comerciale sau market geography/la géographie du marché. Dinamica sistemului de transport a devenit un element inseparabil în studiul modificării ierarhiei urbane şi a formării regiunilor. prin procedee precum containerizarea. Se vorbeşte astfel de existenţa unor spaţii largi în care populaţia este „captivă” neavând acces la nici un mod de transport pentru a se deplasa. O altă direcţie de studiu este aceea a disparităţilor generate de mobilitatea persoanelor. o atenţie mare este acordată şi preferinţelor spaţiale. În prezent studiul transporturilor a devenit indispensabil pentru înţelegerea formării spaţiilor economice supranaţionale. aglomerare.3. cu legături evidente cu geografia socială şi cu cea culturală. zgomot. cazul transportului rutier şi a celui aerian. Aceste direcţii de studiu subliniază că stăpânirea constrângerilor spaţiale de către sistemul de transport 93 este tot mai importantă în funcţionalitatea societăţii contemporane. comunitate gestionează „bugetul spaţiu-timp”. reorientării acestora.spaţiu neuniform. Iau naştere astfel interfeţe de schimb. geografia istorică utilizează atît metodele . forma cea mai evoluată fiind producţia just in time sau juste à temps” (exact la timp). a modului în care fiecare persoană. efect al concurenţei. geografia istorică încearcă să stabilească rolul factorilor geografici în evoluţia istorică a societăţilor (încearcă să reconstituie geografiile trecutului). De aici interesul major al integrării spaţiale (interconectării) modurilor de transport.2. a integrării avansate a economiei în contextul multiplicării schimburilor. livrate exact în momentul prelucrării lor şi încearcă să producă numai atunci când există o cerere sigură. Necesitatea asigurării unei mobilităţi eficiente a bunurilor şi persoanelor pune problema complementarităţii modurilor de transport. Geografia istorică Geografia istorică era confundată pînă prin anii ’60 cu istoria geografiei. devenind indispensabilă în înţelegerea relaţiilor dintre om şi teritoriul său. Tot în acest sens. generatoare de costuri suplimentare.4. care a diminuat semnificativ costul transbordării. în special în cazul traficului maritim. necesitatea unor conexiuni între ele fiind inerentă. este o disciplină mai greu de definit. În acelaşi mod. Geografia transporturilor a ajuns la deplina maturitate. Geografia transporturilor integrează tot mai mult tematica protecţiei mediului sub presiunea opiniei publice dar şi a creşterii fără precedent a cererii de servicii de transport. Astfel se formează lanţurile de transport. care minimalizează stocul de produse intermediare. care studiază istoria disciplinei.

a practicilor sociale curente legate de muncă. În fine. de necesităţile de consum.cantitative. Hartke şi H.4. focalizîndu-se asupra încrustării în spaţiu a arhitecturilor teritoriale specifice fiecărui grup social. au constituit fundalul pe care s-a creat practic o nouă geografie culturală. de procesul uniformizator al mondializării. atît din punct de vedere al cartografierii vizibilului (cartografia generală) cît şi al invizibilului (cartografia tematică) 3. A treia dimensiune a geografiei sociale are în centru descrierea universului social. arhitectura socială (ansamblu de reţele de relaţii codificate cu un rol determinant în fundamentarea politică. clasele sociale. paradoxal. După 1980. având în centru conceptul de segregaţie spaţială. economică şi ideologică a statului). O a doua dimensiune este aceea care are drept reper. Geografia socială şi culturală Geografia socială şi culturală reprezintă una dintre cele mai complexe ramuri ale geografiei umane. a dobîndit o personalitate distinctă ca ramură a geografiei în secolul al XIX-lea. geografia socială. 3. toate având în subtext fortificarea sentimentelor de teritorialitate. al XX-lea acest termen s-a impus mai ales în spaţiul germanic (austriecii W. Domeniul său de studiu este cel al reprezentării suprafeţei terestre. Carl Sauer. geografii anglosaxoni şi germani foloseau atributul cultural pentru a desemna orice peisaj antropizat. atentă nu numai la spaţialitatea elementelor spiritualităţii umane ci şi la raporturile dintre spaţiul geografic şi simbolurile identitare sau teritoriale. geografii s-au familiarizat cu metodele specifice . de petrecerea timpului liber. Tema culturală a fost eclipsată în primele decenii postbelice de avântul mondializării şi de progresul tehnic. Geografia matematică Geografia matematică (cartografia). dinamica lor cronospaţială. doar studiul societăţilor Lumii a Treia având o componentă culturală mai importantă. a devenit o disciplină în sine. Resuscitarea identităţilor regionale. confundânu-se într-o primă fază cu acesta. Una din primele cauze ale diferenţierii geografice a faptelor sociale este legată de limbaj. cît şi demersurile umaniste. unde se redescoperă interesul pentru ecologia socială a „şcolii de la Chicago” din perioada interbelică.A. Geografia culturală are o istorie la fel de lungă şi complexă. studiile lor fiind foarte apropiate de metoda istorică.U. ierarhia socială. Astfel se creionează şi obiectul său de studiu. Bobek în primul rând) iar după război şi în spaţiul nord-american. axându-se pe aspectele culturale materiale. Pentru a trata toate aceste aspecte.5. (1963) a orientat această ramură a geografiei umane spre antropologie. completată în anii ’80 cu geografia culturală. asociaţiile. geografia socială abordează şi modul în care se localizează (teritorializează) grupurile umane. a naţionalismului şi recrudescenţa fundamentalismelor diverse. se constată un interes progresiv pentru acest curent favorizat. debuşînd astfel spre geografia culturală. 94 Ulterior. Termenul de geografie socială este la fel de vechi ca şi cel de geografie umană. Analiza geografică a formelor de viaţă socială este ambiţia oricărei geografii sociale. analiza interacţiunilor spaţiale dintre clasele şi categoriile sociale. structurile sociale şi instituţiile specifice acestora: familia. Utilizat deja la 1870 în Franţa şi Marea Britanie şi reluat de Camille Vallaux la începutul sec. gradul lor de mixitate sau de omogenitate. Iniţial termenii de geografie socială şi de geografie umană erau sinonimi. în S. geografia (etno) lingvistică fiind astfel una din principalele dimensiuni pe care le cunoaşte această disciplină. cu origini în antichitatea greco-romană. Iniţial.

filozofie despre lume şi viaţă. rezolvate de regulă prin revoluţii (conflictuale sau paşnice). acela de prezervare a particularităţilor locale. cultura populară s-a transformat într-o anexă a culturii de masă. Un rol important în această dinamică îl deţin şi instituţiile statului. bazându-se pe patru concepte esenţiale: rol (conduită socială stereotipă pe care actorii vieţii colective o adoptă pentru a-şi asigura un statut anumit). solidară). Se observă din cele expuse că teoriile sociale trebuie dublate totdeauna de cele economice pentru a explica dinamica spaţială a societăţilor. Cultura este aceea care asigură premizele coeziunii sociale prin capacitatea de influenţă psihologică de care dispune. ambele fiind exploatate în scopuri mercantile. Un rol important în dezvoltarea teoriilor sociale l-a avut Şcoala de la Chicago pentru care colectivităţile sunt rezultatul diviziunii muncii şi a segregaţiei. fiind la originea coeziunii sociale şi a climatului de încredere necesar reducerii costului controlului reciproc. Această cultură de masă a introdus şi o separaţie netă între componentele culturale anterioare: cultura savantă a devenit ştiinţă instituţionalizată. intervenind capacitatea de rezistenţă a unor forme culturale dar şi decalajele . Aceste procese nu sunt statice. limita între economic. în funcţie de localizarea grupurilor rezultate şi de raporturile spaţiale dintre ele. Acest proces este departe de a se desfăşura uniform în spaţiu. în fond o combinaţie între două tendinţe extreme: de omogenizare socială şi de divizare (divergenţă) continuă. Geografia socială se situează astfel într-un context disciplinar complex. burghezia a preferat zonele centrale ale oraşelor dar după 1850 s-a constatat o deplasare spre periferiile centrelor urbane. Analiza socio-geografică nu poate fi astfel izolată de cea a fenomenelor religioase. metafizice sau ideologice care divizează societăţile şi culturile acestora. Cultura este responsabilă de transmiterea informaţiilor. accesibilă doar unei minorităţi. clasă (colectivitate ai cărei membri au conştiinţa 95 apartenenţei la o categorie distinctă. exprimată cel mai adesea prin utilizarea unui vehicul lingvistic normat. proprii unei clase sociale. controlată în toate aspectele vieţii sale cotidiene. Atunci când echilibrul între cele două forţe este depăşit se ajunge la crize. aflându-se într-o continuă transformare. aşa-numita luptă de clasă. Teoria marxistă adaugă un element esenţial în dinamica societăţii.sociologiei şi antropologiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât societăţile moderne sunt guvernate de sisteme de autoritate-putere şi de organisme birocratice la baza cărora se află familia. a confuziei dintre acesta şi cel de civilizaţie. Articulaţia acestor relaţii instituţionalizate defineşte arhitectura socială prin intermediul soluţiilor funcţionale adoptate. dependente de multe ori de ideologia colectivă sau de grup. Manifestându-se spaţial sub forma unor arii culturale (ansambluri teritoriale omogene prin trăsături culturale comune). a atitudinilor de viaţă şi a conduitei sociale. Atâta timp cât aceasta s-a mărginit la aspectele descriptive ale structurilor sociale nu a existat un fundament teoretic. dobândite în timp. cultura nu poate fi neglijată de geografie. care particularizează un grup uman. care pot consfinţi prin tradiţie sau prin lege anumite clivaje sociale (de tipul castelor în India sau de tipul titlurilor de nobleţe în Europa). contrare scopului său principal. Astfel. multă vreme. colectivitate (ansamblu de persoane care au în comun aceleaşi caracteristici). dependentă în multe cazuri de barierele geografice. ideologie (sistem de idei. mai sigure şi mai liniştite. Cultura în sens larg este un ansamblu de forme de comportament şi cunoştinţe. politic şi social nefiind totdeauna clară. cultural. Progresul geografiei sociale este intim legat de cel al sociologiei. Reflecţia teoretică în geografia culturală actuală este îngreunată de dificultatea definirii conceptului de cultură. Contextul mondializării şi generalizarea culturii de masă (prin mijloacele mass-media) au bulversat 96 sensul clasic al culturii introducând tendinţele de omogenizare şi de alienare. Codurile de comunicare şi organizare sunt de maximă importanţă în acest sens.

dublată de cea socială pare a fi inerentă naturii umane. regulilor şi obligaţiilor impuse de valorile derivate din reflectarea ordinii presupus sacre în lumea profană. novatoare. Sistemul cultural nu este închis. . piedicile. libertate individuală şi dreptul la apărarea identităţii culturale. care se pot referi la natura lumii. diferenţiază culturile între ele introducând o contradicţie între idealurile de egalitate. mijloace de control indispensabile funcţionării organismelor sociale). a societăţii sau a individului (valori universale. dincolo de coeziunea sa acţionează filtrul cultural care elimină elementele considerate depăşite sau le reţine pe cele considerate actuale. Spaţiul geografic nu se diferenţiază în acest sens numai în funcţie de caracteristicile sale naturale sau cele derivate din amenajările antropice ci opune şi zonele profane celor sacre (Eliade. justiţie socială. Aderarea la simboluri comune impune formarea colectivităţilor şi implicit reducerea distanţei sociale. Abordarea culturală în geografie ridică două probleme de fond: lumea este un extraordinar mozaic cultural care deşi posedă o serie de elemente comune. tehnicile vieţii sociale (comportamente. Geografia populaţiei (demogeografie sau geografie demografică) a început în antichitate (cînd era interesată de particularităţile fizice şi culturale ale grupurilor umane). accesul inegal la aceste binefaceri conducând la coexistenţa aproape incredibilă a unor lumi efectiv paralele. sociale sau individuale). a devenit ecologică (interesată de relaţiile omului cu mediul) în prima jumătate a secolului al XX-lea şi. oricâte bune intenţii ar fi clamate sau puse în practică. societăţi la fel de avansate precum cea nord-americană. de o importanţă maximă chiar şi în cele mai super-tehnologizate societăţi. 1982) arată că dincolo de aparenţele mondializării. valorile. Interesul ştiinţific a glisat de la distribuţiea şi densitatea oamenilor în spaţiu către fenomenele dinamice ale acestora (fluxuri migratorii) şi ulterior către analiza comportamentelor demografice spaţiale. 1965). Inegalităţile. Alegerea uneia din cele două alternative la problemele expuse nu face decât să certifice ambiguitatea oricăror valori şi dificultatea stabilirii adevărului sau dreptăţii. preceptele morale ghidează comportamentele 97 individuale dar în acelaşi timp constituie o acoperire pentru unele interese strict personale sau de grup. De fapt personalitatea şi identitatea individului se construieşte şi se defineşte tocmai prin prisma ideilor. Consistenţa teritoriului este dată de acceptarea voluntară a unor valori simbolice. Paris. Elementele care se transmit şi se reconstruiesc permanent se înscriu în unul din cele trei mari ansambluri de practici şi cunoştinţe: tehnicile materiale şi practicile care le pun în aplicare. după 1950. a căpătat dimensiunile sociologice şi demografice care o caracterizează în prezent. lumea contemporană dovedindu-se la fel de neputincioasă în rezolvarea dilemei esenţiale a umanităţii: a fi sau a avea. ideile. aici producându-se inovaţiile. lumea „de dincolo”. Omul contemporan este tot mai dependent de universul semi-artificial creat de mijloacele moderne de comunicare şi de instalaţiile menite a-i facilita existenţa. PUF. Studiile efectuate de către geografi (A. Sacru şi profan. În acest fel stratificarea culturală. atitudini. valorile. rolul oraşului este esenţial.Bercque. Cultura permite atât cunoaşterea obiectivă a realităţii dar şi pe cea imaginară. blocarea şanselor devin în acest sens „normale”. Vivre l’espace au Japon. în care membrii unei comunităţi se regăsesc. vest-europeană sau japoneză îşi păstrează originalitatea intactă.tehnologice. Jean Gottmann a observat încă din 1952 rolul imaginilor şi simbolurilor în asigurarea unităţii teritoriale. a continuat apoi în Evul Mediu şi în perioada modernă cu aceleaşi interese etnografice şi antropologice. Astfel societăţile fragmentate pot opune colectivităţi între care distanţa socială este foarte mare împiedicând formarea unor teritorii omogene. În acest proces de filtrare. difuzate de regulă ierarhic sau în funcţie de capacitatea de adaptare la schimbările culturale.

geografia culturală etc. Distribuţia spaţială a populaţiei porneşte de la conceptul de ecumenă. bazat pe familia lărgită. fiind una din primele ramuri conturate şi una din cele mai stabile din punct de vedere teoretic şi metodologic. Se adaugă structura rasială. folosit astăzi cu sensul de spaţiu locuit şi transformat de om. grad de instrucţie). domeniul de studiu s-a lărgit continuu. situaţie matrimonială). în care fenomenul de implozie demografică (scădere a numărului de locuitori pe cale naturală). populaţie activă. favorizate de revoluţia cantitativă. aşa cum se întâmplă deja în multe state europene. exprimată cartografic sub diverse moduri. Astăzi se acordă o atenţie mai mare modificării structurilor spaţiale generate de evoluţia densităţii populaţiei. Dinamica populaţiei este în fond unul din resorturile care modifică distribuţia acesteia. Populaţia evoluează între tendinţe de concentrare şi dispersie care se manifestă diferenţiat în spaţiu. În acest mod. istorie. Orientată o lungă perioadă spre aspectele tangibile ale realităţii. fie pe cale naturală (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate) fie prin intermediul mobilităţii geografice (diferenţa dintre imigraţie şi emigraţie). profesie. O teorie esenţială pentru înţelegerea diferenţierii spaţiale a dinamicii naturale este aceea a tranziţiei demografice. celelalte două mari ramuri ale geografiei umane. Toate acestea constituie de fapt suportul unor discipline geografice conturate mai recent (geografia socială. Complexitatea acestor structuri care formează un mozaic dificil de descifrat este deseori dezarmantă dar este esenţială pentru fundamentarea unor comportamente spaţiale specifice .) fiind în strânsă legătură şi cu geografia aşezărilor umane sau cu geografia economică.) dar geografia se distinge net prin raportarea tuturor fenomenelor şi proceselor la particularităţile fizice ale spaţiului terestru. Prin raportarea numărului de locuitori la suprafaţa unui teritoriu se obţine o apreciere descriptivă a prezenţei umane. structurile şi mobilitatea populaţiilor.Această ramură a geografiei are ca obiect de studiu evoluţia cronospaţială a populaţiilor umane sub toate aspectele. mai greu de clasificat dar esenţială în societăţile multirasiale. O lungă perioadă a dominat abordarea din perspectivă etnografică şi antropologică. Studiul populaţiei constituie obiectul mai multor discipline ştiinţifice (demografie. Depopularea ca şi suprapopularea sunt astfel fenomene care interesează în egală măsură. conturându-se patru mari sectoare de interes: repartiţia. sex. economie. această disciplină abordează astăzi şi chestiuni mai abstracte. Creşterea duratei vieţii şi reducerea incidenţei unor factori precum mortalitatea infantilă au generat fenomenul de explozie demografică. Conceptul de densitate este la fel de vechi şi constituie una din mărimile esenţiale în geografie. religioasă). dinamica. dar de la începutul secolului al XX-lea se impun noi direcţii de aprofundare care vor asigura acestei discipline o bază teoretică deplin acceptată: orientarea ecologică şi ceva mai târziu orientarea socio-demografică. Aceasta porneşte de la realitatea ineluctabilă a ultimelor trei secole care sub impulsul industrializării şi urbanizării a modificat regimul demografic tradiţional. 98 mecanismelor socio-economice care le generează. Studiul dinamicii este intim legat de acela al structurilor. socioculturală (apartenenţă etnică. La capătul procesului de tranziţie demografică se ajunge la regimul demografic post-tranziţional. Criteriile de structurare a populaţiei pot fi de natură: socio-demografică (vârstă. sociologie etc. socioeconomică (statut social. ciclic (reversibil) sau ireversibil. structurale şi dinamice. lingvistică. Interesul geografiei pentru acest domeniu este la fel de vechi ca şi disciplina însăşi. generalizând familia restrânsă. deosebite prin maxima diversitate.

de tip monografic. Aceste aspecte abstracte au intrat în atenţia geografilor ca urmare a posibilităţilor deschise de analiza cantitativă asistată de calculator. cu un accent deosebit pe fenomenul şomajului). suprapunerea acestora. iar demersurile pozitiviste/neopozitiviste vor facilita studiile oraşelor în termeni de sisteme spaţiale ecologice. În ultimii ani iau un avînt deosebit studiile comportamentale/umaniste asupra oraşelor (calitatea vieţii. caracterul pur descriptiv. cu consecinţe 99 imprevizibile asupra echilibrului demo-economic). modelizarea migraţiilor. În cadrul posibilismului. Un interes crescând este acordat problemelor contemporane legate de calitatea vieţii (depopularea rurală.celorlalte domenii de studiu ale acestei discipline. iar în acestea pot exista şi arii afectate de migraţia excesivă. foamete. Geografia marxistă deschide drumul analizei disfuncţionalităţilor spaţiale intraurbane şi a diferenţierilor sat-oraş. potenţialul populaţiei (efectul conjugat al interacţiunii spaţiale dintre indivizi). raporturile interetnice şi problema minorităţilor etc. capitala şi unele judeţe din vestul ţării (Arad.). În cadrul paradigmei deterministe geografia urbană rămîne tributară analizei cauzale şi unei puternice dimensiuni explicative (construirea clasificărilor după sit şi situare. România a devenit după 1990 un stat repulsiv. constituie un domeniu distinct prin marea varietate a formelor de manifestare. analiza funcţiilor urbane şi ulterior analiza zonelor de influenţă. De ex. caracterul explicativ dispare în mare măsură în schimb se exacerbează caracterul idiografic. În acest mod pot fi depistate cu mai mare uşurinţă cauzele sau efectele unor procese şi fenomene geo-demografice. utilizând procedee matematice care asigură astăzi un grad ridicat de obiectivitate şi exactitate. . pornind de la raporturile dintre masă şi distanţă. a reţelelor şi armaturilor urbane). dominant până de curând fiind înlocuit cu încercări de modelizare şi teoretizare mai ales în trei direcţii: regularităţile distribuţiei spaţiale a populaţiei şi formarea sistemelor de aşezări. Geografia aşezărilor umane este de fapt geografia urbană deoarece aşezările rurale nu pot fi scoase din contextul care este obiectul de studiu al geografiei habitatului. la toate nivelurile ierarhice. furnizor de forţă de muncă dar la nivel regional. de unde un mare număr de studii de caz foarte aprofundate. presiune demografică. care presupun existenţa unor mişcări de tip atracţie/respingere (push-pull) între regiuni atractive şi regiuni repulsive. în interiorul lor existând areale foarte afectate de migraţia continuă (Dealurile Lipovei sau Munţii Zarandului). formele mobilităţii geografice acţionează prin intermediul aşa-numitelor câmpuri migratorii. furnizor de emigranţi poate să aibă şi regiuni atractive. Divizate arbitrar în migraţii interne şi internaţionale. Problematica migraţiilor este cu atât mai interesantă cu cât procesele pe care le generează nu sunt ireversibile ci se găsesc într-o dinamică ale cărei mecanisme nu pot fi anticipate totdeauna. studiul evoluţiei cronospaţiale a comportamentelor demografice. Astfel un stat repulsiv. sărăcie. deşi este o componentă dinamică. Între toate acestea există strânse condiţionări iar aspectul lor practic asigură disciplinei o largă deschidere spre dezbaterile privind dezvoltarea durabilă sau globalizarea. În cadrul acestor domenii se remarcă în ultimele decenii o serie de probleme foarte frecvent abordate de către geografi: utilizarea resurselor umane (forţei de muncă). Timiş) au rămas atractive. Abordările empirice au lăsat treptat loc celor teoretice. îmbătrânirea populaţiei (efect principal al tranziţiei demografice. suprapopulare. Mobilitatea geografică.

S-a ajuns astfel la formularea unor modele teoretice care subliniau faptul că oraşul este un loc central în cadrul unui sistem şi că oraşul este el însuşi un sistem complex. formarea reţelelor şi structurarea internă a spaţiului).Claval.sexuarea spaţiilor. 1998). formate din ţesuturi diverse având fiecare structură proprie şi din relaţiile cărora se asigură funcţionarea întregului). Oraşul este considerat drept o entitate morfologică. o insulă. Specificul geografiei printre disciplinele care au ca obiect de studiu oraşul constă în conceptele specifice. etc. Înscrise în paradigma posibilistă. Ordinea spaţială era astfel văzută atât ca un rezultat al influenţelor reciproce dintre om şi mediu dar şi ca efect al fenomenelor economice. funcţional integrată într-o reţea ierarhizată care permite organizarea regiunii şi integrarea ei în economia globală. Discontinuităţile existente sunt rezultatul conjugat al influenţei factorilor naturali şi al tendinţei de concentrare a activităţilor în noduri unde se realizează o economie de scară (costul serviciilor material scade odată cu creşterea dimensiunii aglomeraţiei urbane. 1970) chiar dacă iniţial s-a pornit de la paradigma deterministă ce încerca să explice oraşul în funcţie de condiţiile fizice ale poziţiei sale (Raoul Blanchard. armatură urbană (reţeaua formată din marile centre urbane care servesc ca bază pentru organizarea întregii reţele) şi reţea urbană (repartiţia spaţială a oraşelor. a diferenţierilor care apar şi a logicii acestora. În acest fel s-a depăşit după 1950 stadiul monografic.) şi situaţie (amplasarea oraşului raportată la trăsăturile majore ale reliefului. Extinderea aglomeraţiilor urbane este însoţită . fizionomică. un estuar. până la depăşirea nivelului optim). 1968. Această viziune organicistă s-a articulat în jurul 100 conceptelor: de nodalitate (poziţie de intersecţie în cadrul unei reţele de relaţii). Problema principală devine astfel aceea a reconstituirii istorice a evoluţiei teritoriale a oraşului. o terasă. fără însă a impune şi virtuţi explicative. 1936) şi a zonării funcţională (Şcoala de la Chicago. Berry. sit (amplasamentul unui oraş raportat la topografia locală. aceste concepte au asigurat un caracter analitic geografiei urbane. Bogată în informaţii şi observaţii aceasta se axa mai puţin pe problematizare.). citat de Jean-Bernard Racine. au apărut conceptele: zonă de influenţă (spaţiu aferent unui oraş. o confluenţă. Geografia urbană are ca obiect de studiu dimensiunea spaţială a fenomenului urban.). O abordare mai avansată este cea funcţionalist-structuralistă care a avut drept punct de plecare două teorii esenţiale: a locurilor centrale (Christaller. Distingând spaţiul intraurban în cadrul spaţiului geografic. Unele concepte prezentate au rămas fixate într-un determinism îngust chiar dacă au fost îmbogăţite printr-o abordare behavioristă care a impus concepte precum atractivitatea urbană sau textură urbană (concepţie care compară oraşul cu organismele vegetale sau animale.. un contact între două unităţi geografice. Mult mai târziu. un meandru de ex. definit prin interacţiunea dintre centrul urban şi periferia rurală).. oraşul poate fi considerat ca o entitate sistemică în cadrul sistemului urban. efectuându-se numeroase studii tematice (inclusiv în România). socială şi culturală diferenţiată. integrate într-un sistem ierarhizat care asigură încadrarea unui spaţiu naţional sau regional). impactul asupra mediului etc. Un concept major a devenit astfel cel de funcţie urbană (ansamblul activităţilor desfăşurate într-un oraş) care permite precizare raporturilor specifice dintre activităţile economice şi spaţiul urban ca şi degajarea relaţiilor social-economice. Oraşul apare în această viziune ca un imens sistem destinat maximizării funcţiilor de comunicare şi schimbare socială (P.J. a relaţiilor dintre ele sau a modului în care suprapun spaţiului geografic. Apar preocupări noi precum inadecvarea unor activităţi la necesităţile locale. Pentru prima dată se punea problema căutării unei ordini subiacente dincolo de distribuţia spaţială a centrelor urbane. care a încercat să fundamenteze un principiu capabil să clarifice localizarea centrelor urbane. un promontoriu. 1929). aflate într-o continuă evoluţie (B.

de o simplitate uluitoare. Acestea au pornit de la constatarea că într- un sistem urban există o legătura directă talia şi rangul unui oraş (Pumain. impunând o competiţie pentru spaţiu care conduce la structurarea oraşului în funcţie de distanţa faţă de centru. Acest model. până la atingerea unei densităţi critice care conduce la efectul contrar. Formularea sa matematică (Rq*Pr=k. 1983) au permis o abordare mai complexă a dinamicii urbane. concept cheie al teoriei generale a sistemelor.). În aceeaşi perioadă s-a încercat şi generalizarea empirică având drept scop evaluarea stării de echilibru a unui sistem urban la un moment dat. acela al „ecologiei factoriale”. Legea rang-talie. 1982). funcţie de populaţia deservită. statutul familial şi rangul social. serviciile de vârf au tendinţa de concentrare în zona centrală (finanţe. Pe baza acestei constatări B. Considerate o formă deghizată de determinism. care se succed conform unei secvenţe. conform căruia activităţile localizate în zonele centrale sunt cele care îşi pot permite costul centralităţii sau sunt dependente de aceasta. fondând un fel de geografie comparată a sistemelor urbane de anvergură naţională sau regională.101 de modificarea continuă a structurii interne a acestora. cartiere comerciale etc. anii ’20) sau cel sectorial (Hoyt. integrat astăzi în orice analiză urban-geografică. 1939) ori cel al nucleelor multiple (McKenzie. de urbanizare sau de statut social-economic) au generat un întreg curent geografic. localizare sau grad de dezvoltare. bazată pe analiza cantitativă avansată. atunci când la nivelul superior al ierarhiei sunt mai multe centre concurente.J. aceste modele empirice suportă critici severe dar au devenit comune în analiza geografică. indiferent de talie. dominaţie-invazie-succesiune. iar creşterea demografică a unora nu se poate face decât în dauna celorlalte. aplicabilă practic la oricare centru urban. atunci când aceasta este dominată de un oraş foarte mare. permisă de avântul informaticii şi de introducerea statisticii . Paradigma critică şi viziunea umanistă au adus începând cu anii ’80 o nouă abordare. Această segregaţie se impune atât pe plan social (cartiere burgheze. Astfel orice avansare în ierarhie a unor centre este concomitentă cu reculul altora. formulat incipient încă de Auerbach (1909) şi fundamentat de Zipf (1949) permite elaborarea unor tipologii a structurilor spaţiale urbane. derivată din jocul continuu al forţelor socialeconomice care impune segregaţia spaţială. aşa cum s-a petrecut în cele mai multe metropole 102 occidentale. Încercări similare au vizat şi densitatea populaţiei urbane (legea gradientului densităţii intraurbane). Astfel. Modelul concentric astfel imaginat (Burgess. transporturi). unde k şi q sunt constante.) spre deosebire de cele banale care se dispersează spre periferie (comerţ. Un alt model de generalizare empirică este cel al localizării serviciilor urbane. competiţia pentru spaţiu şi pentru calitatea acestuia. cartiere muncitoreşti etc. Zona de dominaţie este prin excelenţă centrul oraşului. Astfel. care prevede că într-un sistem componentele sunt interdependente.) cât şi economic (cartiere industriale. Analiza factorială şi utilizarea unei game variate de indici (de segregare.Berry a imaginat chiar o lege a spaţializării ofertei faţă de consumatori. oraşul poate fi divizat în zone funcţionale. care porneşte de la existenţa unei tendinţe manifeste de concentrare a populaţiei în zona centrală. administraţie etc. policentrică. de aglomerare la periferie. Reţelele urbane se supun alometriei. relaţie empirică de formă lognormală a devenit indispensabilă analizei oricărei reţele urbane. R este rangul iar Pr este populaţia rezidentă) a permis detectarea mai multor forme de organizarea a reţelei urbane: primaţială.

intensificării diviziunii muncii. fiind luate în considerare cercetările geografiei istorice (difuzia spaţială a unor specii de plante şi animale). continental sau . fluxuri. Globalizarea economiei şi capitalismul postmodernist (bazat pe reproducţia capitalului şi nu pe acumulare) conduc în prezent la o recentralizare a economiei. Se ajunge astfel la formalizarea unei noi teorii asupra dinamicii teritoriale. de la comportamentul individual la cel local. în care practicile spaţiale şi percepţia individului asupra spaţiului urban contează enorm. generalizării unei culturi individualiste şi al crizei legitimităţii statului. ale geografiei economice. de factură deterministă (mediile fizico-geografice ar avea o influenţă covîrşitoare asupra distribuţiei regimurilor alimentare) au fost nuanţate ulterior. etc. în contextul internaţionalizării schimburilor. pensionari. oraşul-reţea sau hiperoraşul nu fac decât să continue tradiţia clasică a raportării la urbanizarea specifică marilor metropole supuse unei pulsaţii continue datorate modificării raporturilor dintre economie şi spaţiu. minorităţi diverse etc. adesea într-o formă dispersă.inferenţiale.). aflată cumva în centrul discursului geografic prin implicarea noţiunii de mediu. Geografia medicală este din ce în ce mai constrînsă să abandoneze calea clasică a complexelor patogene (combinaţii locale de factori antropici şi naturali care favorizează epidemiile sau endemiile).Bonnet. Acestea cunosc distorsiuni permanente de tipul localizare/ delocalizare/ relocalizare sau expansiune/ restrângere. 103 Geografia alimentaţiei este destinată studierii regimurilor alimentare ale diverselor societăţi. cercetările sale iniţiale. calitatea unei organizări urbane de a corespunde exigenţelor celor mai avansate societăţi este alt subiect devenit central. concentrîndu-se asupra diferenţierilor spaţiale a stării de sănătate a indivizilor (distribuţia spaţială a mortalităţii şi morbidităţii în funcţie de diferite variaţii locale ale factorilor generali) şi mai ales asupra distribuţiei spaţiale a structurilor de ocrotire a sănătăţii. Aceste evoluţii intră în contradicţie cu costul social tot mai ridicat şi greu de suportat chiar şi de cele mai avansate societăţi. ale geografiei politice. urmări economice. Marile megapole (termen preluat de la J. bazată pe indicatori calitativi. exprimată prin renaşterea zonelor centrale ale marilor oraşe. Problema urbanităţii. cele ale geografiei schimburilor comerciale. Probleme precum elitizarea centrelor urbane (gentrificare în literatura anglo-saxonă) sau discriminarea sexuală (geografia genurilor) ca şi fenomenele legate de marginalitatea unor grupuri sociale au ajuns în centrul atenţiei generând o adevărată geografie a calităţii vieţii sau a bunăstării. mult mai complexă. favorizată de circuitele informaţionale. politice şi culturale) prilejuite de manifestările periodice la nivel mondial. Ideile novatoare referitoare la oraşul-teritoriu. marginalizaţi de diverse categorii (şomeri. diferenţierile spaţiale ale riscurilor medicale şi de asemenea localizarea optimală a unităţilor de asistenţă sanitară. fenomen aflat în centrul atenţiei geografilor urbanişti din ţările dezvoltate care se văd astfel copleşite de problema sărăciei şi marginalităţii considerată depăşită până de curând. sociale. imigranţi. regional sau naţional. 1999) continuă să atragă dar au devenit şi „fabrici de excluşi”. delincvenţi. Toate acestea au debuşat în teoria sinergiei urbane sau a autoorganizării conformă teoriilor formalizate de Şcoala filozofică de la Bruxelles (Ilia Prigogine). 3Geografia sportului studiază organizările spaţiale (centre. considerând că este o tendinţă conjuncturală şi nu de durată. Se ajunge astfel la o geografie a reprezentărilor. Cei mai mulţi specialişti sunt astfel sceptici în ce priveşte deconcentrarea populaţiei şi a activităţilor în favoarea ariilor rurale sau periurbane. Sinergetica este un mijloc conceptual şi metodologic utilizat pentru analiza multiscalară. Orientările cele mai moderne încearcă să modelizeze difuzia spaţială a epidemiilor. Geografia gastronomică este o tendinţă de cercetare din ce în ce mai afirmată în prezent.

controlat. cînd a justificat expansiunea Germaniei hitleriste în numele dreptului poporului german la lebensraum (spaţiu vital). tehnologice. fluxuri.6. fiind interesată de elemente morfometrice şi morfografice (poziţie. deşi modelizarea comportamentelor spaţiale în cadrul continuum-ului spaţiutimp este efectuată cu ajutorul tehnicilor neopozitiviste. organizări economice). Demersurile geografice având în centru naţiunea sunt numeroase : geopolitica. Foarte legată de această geografie este geografia bunăstării (welfare geography sau géographie du bien-être). organizare internă) dar şi de informaţii care pot oderi sprijin altor discipline geografice (analiza datelor de pe pietrele de mormînt. 3. 3Geografia religiilor studiază împlicaţiile fenomenului religios asupra organizării spaţiului (trame urbane. geografia politică. termenul de Geopolitică (Geopolitik) fiind compromis de utilizarea sa în cadrul politicii oficiale a celui de-al III-lea Reich. 104 Cronogeografia (sau geografia spaţio-temporală) este domeniul preferenţial al cercetărilor comportamentale. un concept greu de determinat. Geografia riscurilor este o ramură a geografiei socio-culturale deoarece analiza riscurilor nu priveşte doar fenomenele în sine (riscuri naturale. situare. echitatea. Geografia politică (geopolitica) este interesată în mod tradiţional de apariţia.). geoistoria. necropola poate ajuta cercetările geografiei istorice. constituirea puterii şi autorităţii fundamentale (civile sau religioase). etc. precum şi practicile spaţiale care rezultă din aceste reprezentări. număr. materialele de construcţie ale stelelor şi monumentelor funerare. foarte prolifică.). campionate) dar şi organizările sportive la scară locală (localizarea serviciilor sportive de proximitate. 1897). cu întreg cortegiul de transformări pe care acestea le-au indus (le induc) în noile spaţii « cucerite ». Necrogeografia are drept obiect de studiu necropolele (diferitele tipuri de cimitire). în special la scară locală. raportate la caracteristici societale şi civilizaţionale fundamentale. care abordează mai ales aspectele spaţiale ale genezei naţiunilor. ale geografiei habitatului. implicînd de asemenea şi analiza spaţială a fenomenelor politice. geografia frontierelor. ale geografiei culturale.). conceptul de naţiune se bazează pe o serie de noţiuni precum ordinea colectivă. sit. modului în care sunt gestionate (centralizat sau descentralizat). Exerciţiul naţiunii este astfel multiform şi unificator iar aportul istoriei la explicarea genezei sale este esenţial : identificarea bazelor etnice. care studiază raporturile dintre state. precum şi cercetările moderne relative la dezvoltarea durabilă. interesul general. etc. frontiera ca barieră economică 105 . mărime. centre de pelerinaj. teritoriilor acestora. optimizarea traseelor sportive urbane precum cele de ciclism sau de jogging. funcţionarea şi evoluţia statelor ca sisteme politice spaţiale. ansambluri teritoriale voluntare. Naţiunile sunt totdeauna creaţii politice. precum şi de relaţiile internaţionale stabilite între acestea (problema frontierelor/graniţelor). care trimit cu g^ndul la tensiuni şi la procese de dominare teritorială. formă. dat fiind impactul terminologiei contemporane (cooperare transfrontalieră. ci şi (mai ales) reprezentările pe care şi le fac oamenii despre aceste riscuri. Teren propice demersurilor umaniste/comportamentale. atentă mai ales la organizarea internă a statelor. gestionat şi animat.naţional (olimpiade. culturale şi economice. etc. Geografia politică Geografia politică a fost iniţiată de Friedrich Ratzel (Politische Geographie. protejat (apărare civilă). Interesul principal al cercetărilor se referă la construirea spaţiului prin intermediul comportamentelor individuale sau colective. spiritualizare a frontierelor. precum şi difuzia spaţială a diferitelor religii. suveranitatea. exercitate pe un teritoriu delimitat (frontiere). Disciplina studiază studiul acţiunilor politice asupra geografiei umane. voluntarismul coexistenţei. apărat (armate). Puternic ancorat geografiei politice.

este focalizată asupra diferenţierilor spaţiale a comportamentelor electorale. justiţie. asupra specificului tehnicilor de luptă sau asupra operaţiunilor militare propriu-zise. în majoritate marxişti. Geografia electorală. Cercetările sale stau de multe ori la baza politicilor naţionale. socială şi teritorială (şomaj. echilibrele/dezechilibrele spaţiale între forţele militare). sănătate. militau pentru o implicare activă. centrate pe cercetările efectuate asupra interacţiunilor dintre procesele politice şi organizările spaţiale (de ex. etc. accesibilitate) dar şi pentru studiul structurilor administrative (logica organizării teritoriilor politice) sau al amenajării şi dezvoltării teritoriale. prin crearea unor factori de coeziune. 3. instrucţie etc. ca subramură a geografiei politice. . geografia finanţelor publice. regionale sau locale. Raportul între naţiune şi teritoriu este frecvent abordat în analiza geografică dat fiind interesul pentru sistemele de comunicaţii (conectivitate. În ultimii 20-30 de ani se remarcă o creştere a interesului pentru studiile infranaţionale.). natura şi consecinţele deciziilor luate de puterile publice locale. ai cărei promotori. Valorizarea şi salvgardarea patrimoniului comun este esenţială în această operă. Statul formează şi omogenizează naţiunea prin acţiune economică (fiscalitate. transport. dar şi implicaţiile cadrului natural şi socio-economic asupra doctrinelor militare naţionale. cultură.sau ca zonă de contact etc. revoluţionară. a geografiei în cadrul deciziei politice de organizare şi de amenajare a spaţiului. securitate colectivă. relaţiile dintre politicile publice şi dezvoltarea resurselor locale.).7.). Geografia militară studiază organizările spaţiale prilejuite de activităţile militare (distribuţia şi organizarea bazelor militare la nivel mondial. care vizează mai ales raporturile dintre stat şi naţiune sau de legitimitatea puterii (geografia electorală). integrare socială etc. geografia puterii. Geografia aplicată Geografia aplicată (sau geografia activă) este o orientare apărută în anii ’60 şi dezvoltată în următotul deceniu. monedă.). educaţie.