LISTA DE SUBIECTE EXAMEN IBU 1. Cearta pentru investitură 2. Capitivitatea babilonică a papilor şi schisma papală 3.

Marea schismă papală . Sinodul conciliarist de la Pisa 4. Sinodul conciliarist Konstanz 5. Sinodul conciliarist Basel 6. Cruciadele – definirea conceptului, ideologia şi evaluarea lor istorică 7. Cruciada I 8. Cruciada a IV-a 9. Încercări de unire în secolele XI-XIV 10. Sinodul unionist de la Lyon 11. Sinodul unionist de la Ferrara Florenţa 12. Elemente de spiritualitate în Evul Mediu apusean 13. Cistercienii 14. Ordinele călugăreşti 15. Ordinele cerşetoare 16. Cultura în Apus în secolele XI-XIV. Anselm de Canterbury 17. Toma din Aquino 18. Erezii în apus. Valdenzii şi catarii 19. Prefeformatorii – John Wycliff 20. Prefeformatorii – Jean Hus 21. Prefeformatorii – Girolamo Savonarola 22. Reforma din Apus – noţiunea de Refomă 23. Cauzele Reformei 24. Martin Luther – biografia 25. Martin Luther – doctrina 26. Huldrych Zwingli 27. Jean Calvin 28. Anabaptiştii 1

29. Reforma în Anglia 30. Reforma catolică sau contrareforma 31. Conciliul de la Trient 32. Ignatiu de Loyola şi iezuiţii 33. Creştinismul în Europa occidentală în secolul XVII – războiul de treizeci de ani 34. Jansenismul 35. Misiunile catolice în secolele XVI-XVII 36. Misiunile evanghelice în secolul XVIII 37. Pietismul 38. Iluminismul şi urmările lui asupra Bisericii. Revoluţia franceză 39. Conciliul I Vatican 40. Conciliul II Vatican

I. Biserica din Apus de la Schisma cea mare până la Reformă -la începutul mileniului al II-lea, marea parte a Europei Occidentale putea fi considerată creştină. Doar la popoarele nordice creştinismul pătrunse în mod timid şi trebuia să fie consolidat. Această consolidare s-a încheiat la sfârşitul secolului XIII; -după anul 1000 se înregistrează o creştere a nivelului cultural: Europa începe să iasă din barbarie; -populaţia Europei Occidentale era în creştere. În secolul al XIII-lea se apreciază că existau în Apus peste 30 de milioane de creştini; - cel mai puternic stat european occidental era cel al germanilor, care cuprindea pe lângă teritoriul unde azi se vorbeşte germana, Boemia, Polonia, Ungaria şi nordul Italiei (Lombardia). În anul 962 Otto cel Mare a fost încoronat ca şi împărat roman, punând bazele Imperiului roman de naţiune germanică

2

Situaţia din Răsărit şi Apus după schisma de la 1054

I. În Răsărit Anul 1054 nu a însemnat în nici un caz o cotitură în viaţa Bisericii din Imperiul Bizantin. Marea majoritate a bizantinilor nu a cunoscut schisma care avusese loc între Răsărit şi Apus. Abia mijlocul secolului al XI-lea poate fi considerat drept perioadă de schimbare, care a culminat cu perceperea în timpul celei de-a patra cruciade din anul 1204. Din punct de vedere politic, Imperiul a cunoscut trecerea de la o dinastie la alta. Dinastia macedonienilor, care a condus Imperiul bizantin între anii 867 - 1081) a fost înlocuită de dinastia comnenilor a cărui prim împărat a fost alexios I Comnenul (1081-1118). Luptele pentru tron (dinastia macedonenilor s-a menţinut la putere în ultima ei perioadă datorită încheierii unor căsătorii ale femeilor din această dinastie) au fost marcate de ameninţări militare concrete venite mai ales din partea turcilor selgiucizi. Aceştia au cucerit treptat, în decursul secolului al XI-lea, Armenia, Capadocia, Siria şi Mesopotamia. Suveranitatea bizantină continua linia tradiţională care avea drept model pe Constantin cel Mare şi se considera Imperiul roman cel universal, veşnic şi indivizibil, ca fiind indisolubil legat de Ortodoxie. Teologia bizantină se dezvoltă în această perioadă ca o delimitarea pe de o parte faţă de latinitatea din Vest, pe de altă parte faţă de armeni şi sirieni în răsărit, începând să definească treptat un fel de identitatea naţională. Creştinătatea grecească era condusă de către împărat şi de către patriarh, sprijiniţi de sinodul Marii Biserici. Clericii, monahii şi laicii formau cele trei elemente contitutive ale acesteia. Patriarhul ecumenic. Cunoaştem cel mai bine viaţa şi activităţile patriarhilor ecumenici, pentru că acestea sunt bine prezentate de izvoarele care ne stau la dispoziţie. În virtutea tradiţiei bizantine, împăratul avea o strânsă legătură cu patriarhul, nefiind străin de alegerea acestuia. Patriarhul era ales din rândul clerului înalt, dar uneori se întâmpla ca şi un simplu laic să fie ales în această înaltă funcţie. Patriarhul hotăra în chestiuni legate de credinţă, deţinea controlul arhivei şi a bibliotecii patriarhale care era consultată în caz de nevoie, putea pretinde mărturisiri de credinţă din partea celor suspectaţi de erezie. Din această perioadă provine un decret imperial (1094) care restructurează administraţia patriarhală: Arhivarul (chartophylaxul) devine cel mai important funcţionar patriarhal, fiind purtător de cuvânt al Patriarhului, responsabil pentru emiterea actelor, păstrătorul ştampilei şi mediator oficial între Patriarh şi cler. Urma apoi învăţătorii (didaskaloi) care erau 3

Monahismul.împuterniciţi să înveţe credinţa creştină. Din secolul al IX-lea dominantă era viaţa monahală în formă cenobitică (comunitară). Exita şi un sinod permanent specific doar Patriarhului de Constantinopol fiind o formă concretă de exercitare a puterii patriarhului faţă de episcopii din provincii. care tradiţional era un preot. În cazul alegerii patriarhului. hotărârea alegerii dintre cei trei candidaţi aparţinea împăratului. De asemenea existau monahi itineranţi (vagabonţi) chiar dacă Biserica îi condamnase. un fel de „prim acuzator” conducea un fel de tribunal eclesial care judeca litigii interne. Astfel. Misiunea sa era aceea de a încerca să convingă pe eretici să renunţe la învăţătura lor greşită înainte de a fi discutaţi în sinod. arată cum perechea imerială se străduia zi şi noapte să studieze cuvântul lui Dumnezeu. Sachelarul (sakellarios) era administratorul financiar. Sinodul permanent avea atribuţii legate atât de disciplină cât şi de dogmatică sau de alte chestiuni curente ale vieţii bisericeşti. Am arătat deja că modelul oricărui basileu bizantin era Sfântul Împărat Constantin cel Mare . În timpul dinastiei comnenilor această atribuţie a primit contururi clare. hotărârea finală aparţinând patriarhului. anumiţi nobili care au urmat acest obicei. Mai târziu s-a făcut diferenţa între „învăţătorii psalmilor” şi „învăţătorii Evangheliei”. monahii 4 . Această formă de organizare este întâlnită şi la mitropoliţii anumitor provincii. Rolul împăratului. Monahsmul era influent. Mai târziu marele iconom al Patriarhiei ecumenice putea fi numit de către împărat şi putea fi şi un laic. consuderat „al treisprezecelea apostol”. Ana Comnena în lucrarea sa Alexiada. În caz de vacanţă patriarhală. fiind prezentă în sudul Italiei şi în Capadocia. în special în perioada crizei iconoclaste. şi-au transformat caselele lor de locuit într-un fel de mănăstiri. S-a încetăţenit în această perioadă obiceiul călugăririi pe patul de moarte. Mănăstirea era determinantă pentru viaţa spirituală atât a monahilor cât şi a clericilor. Mitropoliţii aveau de asemenea iconomi sau un mare iconom. Intrarea în mănăstire se făcea la diferite vârste. era administratorul bunurilor lumeşti. Forma cenobitică (solitară) nu dispăruse. Patriarhul era ajutat de un sinod. sinodul permanent era convocat de împărat. Împăratul juca un rol hotărâtor în viaţa biserici. o funcţiune pe care o întâlnim pentru prima dată în secolul XI. În secolul al X-lea el era numit „învăţătorul tuturor ştiinţelor”. iar în caz de judecare a unei erezii. Această tagmă se pare că a existat doar la Constantinopol unde era nevoie de mai multă predare a învăţăturii şi moralei către popor. Un protekdikos. Acest gen de sinod a devenit permanent doar pe parcursul secolelor X-XI. de către împăratul însuşi. Marele iconom. De regulă era format din arhontele marii Biserici . faţă de Bisericile din afara Împeriului şi chiar faţă de împărat. Sinodul alegea episcopii după următorul procedeu: propunea trei candidaţi. Rolul împăratului în păstrarea dreptei credinţe a crescut în epoca sinoadelor ecumenice. mitropolitţii provinciilor şi reprezentanţi ai puterii publice.

Unele mănăstiri erau bogate. Primul a trebuit să demisioneze. lucrare ce reprezintă în egală măsură personalitatea Sfântului simeon. În această perioadă merită amintită reorganizarea monahismului în Sicilia după cucerirea acesteia de către normanzi şi întemeierea mănăstirii Sfântului Ioan pe insula Patmos.formând şi din unct de vedere social un grup distinct. posedând o seire întreagă de proprietăţi primite donaţie. Modelul monahal este cel care absolută întâietate. această instituţie a devenit în multe cazuri coruptă şi a fost aspru criticată de către Patriarhul Ioan al antiohiei spre sfârşitul secolului X. dar şi ale unor biserici pentru a putea duce mai departe războaie. trăind restul viaţii într-o mănăstire constantinopolitană aflată în posesia Patriarhatului de antiohia. împăratul Alexios I Comnenul a confiscat o parte din averile mănăstirilor. De asemenea s-a reglementat divorţul. după ce deja de multă vreme se încetăţenise botezul pruncilor. De asemenea în această perioadă s-au fixat canoanele cu privire la cler: laicii căsătoriţi pot să intre în cler atât ei cât şi soţiile lor se aflau la primă căsătorie. Astfel. Merită amintită aici Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog scrisă după anul 1054 de ucenicul său Niketas Stethatos. Mănăstirea Studion din Constantinopol şi Muntele Athos erau modele monahale influente. Împotriva acestor măsuri s-au ridicat doi ierarhi: patriarhul Ioan al antiohiei (deja amintit) şi mitropolitul Leon al Calcedonului. Pe la mijlocul secolului al XI-lea avem deja o serie întreagă de norme canonice care reglementau viaţa religioasă a laicilor. În ciuda unor avantaje imadiate pentru viaţa monahală. dar şi curentele spirituale din interiorulo monahismului grecesc din secolul al XI-lea. iar cel de-al doilea a fost pedepsit cu exilul. În această perioadă se încetăţeneşte obiceiul punerii la dispoziţie de către stat a unui administrator laic al averilor mănăstireşti. o hotărţre patriarhală luată în jurul anului 1094 fixa botazul pentru cea de-a patruzecea zi a naşterii. În această perioadă apar numeroase lucrări haghiografice care prezintă viaţa unor monahi spre a fi modele demne de urmat. care dorea o reformare a monahismului bizantin. O a doua căsătorie nu era permisă nici în caz de văduvie. călugării fiind excluşi. Se reglementa de asemenea modul alegerii naşilor de botez. În anul 1081 şi mai apoi în 1087. I. De asemenea s-au stabilit în această perioadă reglementările cu privire la gradele de rudenie care pot constitui un impediment la căsătorie şi s-a permis recăsătoria a doua şi a treia în cazul celor rămaşi văduvi. În Apus 5 . care purta numele de charistikarios. de către monahul Hristodulos (în anul 1088).

precum şi alte privilegii lumeşti. Clerul şi poporul roman 6 . Biserica apuseană a fost condusă de zece papi. Între anii 1054-1124. Moştenirea francă era doar o moştenire. În secolul al IX-lea s-au pus bazele unei societăţi laice 1. dar mai ales pe teritoriul Imperiului german. Ţinut în timpul papei Nicolae al II-lea. iar feudalitatea în forma ei clasică a cunoscut acum o largă răspândire. o feudă. nerespectarea celibatului trebuia amendată de către credincioşi prin neparticiparea la Liturghia săvârşită de către cel care a încălcat celibatul. pe teritoriul Franţei de astăzi. În secolele anterioare. Sinodul de la Lateran din 1059 şi decretul de alegere al papilor. în Europa occidentală. în special episcopi şi abaţi ai marilor mănăstiri. întrucât adesea ei îndeplineau şi rolul de senior local. de acum numai cardinalii aveau drept activ în alegerea papei. Episcopul sau abatele primea. Situaţia era departe de a fi ideală pentru Biserică. Programatic. Pe teritoriul vechiului Imperiu franc au apărut o serie de state. cu privire la puterea de a investi clerul superior. era interzisă cu străjnicie simonia. sinodul a luat o serie de hotărâri menite să îmbunătăţească starea Bisericii: clericii nu aveau voie să accepte investitura din partea unui laic. Cearta pentru investitură Defininea noţiunii. Întrunit după Paştile anului 1059. al XII. În sânul Bisericii apusene a apărut o mişcare de reformare iniţiată din cadrul mănăstirii Cluny din Burgundia. sinodul a stabilit reguli clare cu privire la alegerea Papei. astfel încât să se evite situaţia existenţei a doi papi.lea din Apus dintre puterea bisericească şi cea politică. existând numeroşi clerici interesaţi mai mult de puterea politică decât de interesele spirituale ale Bisericii şi cu o moralitate îndoielnică. s-au obţinerea oricărui beneficiu în urma unei hirotoniri. Noţiunea de „ceartă pentru investitură” apare în secolul al XIX-lea şi defineşte un conflict din sec. sinodul a încercat să stabilească norme de alegere a papilor. această reformă a fost formulată de către sinodul de la Lateran din anul 1059. Dacă până atunci s-a ţinut seama în alegerea papilor de voinţa poporului din Roma sau de voinţa Împăratului. în virtutea investirii lui de către puterea politică.Secolul al XI-lea este văzut de către cei mai mulţi istorici apuseni drept o perioadă de profunde transformări. episcopii erau investiţi de către puterea politică.

s-a lovit aici de interesul împăratului german de a-şi numi el însuşi cei mai importanţi vasali.putea numai să îşi exprime consensul pentru alegerea care a avut loc. erau aceiaşi cu reprezentanţii puterii ecclesiale. Pe teritorul Imperiului german. iar într-un an trebuia să se împace cu papa. principii germani au trecut de partea Papei.” Personalitate extrem de controversată. în februarie 1076. Drept răspuns. Hotărârea sinodului i-a fost comunicată papei printr-o scrisoare plină de dispreţ. de origine modestă. Cel care a încercat punerea în practică a acestor principii a fost papa Grigorie al VIIlea (1073-1085) fapt pentru care această reformă mai este cunoscută în istorie şi sub numele de „reforma gregoriană. el a pus accent pe drepturile Bisericii şi pe îmbunătăţirea situaţiei acesteia prin combaterea simoniei şi a altor vicii din interiorul Bisericii. Grigorie al VII-lea i-a trimis lui Henric al IV o scrisoare foarte dură în care îl ameninţa cu excomunicarea. dar şi cu regii şi principii Europei Occidentale. împăratul a adunat la Worms 26 de episcopi care l-au declarat depus pe papă. cu educaţie greşită. pe care în mod firesc. fără să îl consulte pe Papă. astfel încât să scape de excomunicare. fapt pentru care papa a considerat gestul ca un amestec în treburile Bisericii. Programul papal de reformare a Bisericii urmat cu stricteţe de Grigorie al VII-lea. Arhiepiscopul de Milano nu era un principe imperial. Problema consta aşadar în faptul că reprezentanţii puterii politice care în mod firesc trebuiau numiţi de către împărat. Programul papal de a numi pe toţi clericii în mod direct sau indirect. Într-o dietă întrunită în 1076. iar împăratului german doar i se comunica alegerea făcută din respect pentru el. în ianuarie 1076. educat în spiritul mănăstirii de la Cluny. Spre surprinderea multora. şi este descris de istoricii Bisericii ca fiind de moralitate îndoielnică. în funcţie de circumstanţe. s-a lovit de opoziţia lui Henric al IV-lea (1056-1105). Drept răspuns la scrisoare. caracter dificil şi extrem de schimbător. papa dorea să îi numească. în care destinatarul este numit „pseudo-călugărul Hildebrand”. Grigorie al VIIlea (care anterior s-a numit Hildebrand). episcopii erau şi funcţionari şi principi civili. ei au hotărât că împăratul trebuie să se abţină de la exercitarea publică a funcţiunii sale. În momentul izbucnirii conflictului dintre cei doi. Grigorie al VII-lea l-a excomunicat pe Henric al IV-lea şi a dezlegat pe supuşii acestuia de jurământul fidelităţii. a luptat cu toate forţele pentru întărirea autorităţii papale. În bogata sa corespondenţă purtată cu arhiepiscopii şi episcopii apuseni. Conflictul a fost declanşat în anul 1075 când Henric al IV-lea l-a numit pe episcopul de Milano. Papa era invitat să vină în Germania. 7 . Henric era de 23 de ani.

Antipapa Clement al III-lea l-a încoronat ca împărat. în persoana lui Clement al III-lea. conducătorul normanzilor din sudul Italiei şi aliat al papei. Când papa Pascal al II-ea a propus episcopilor germani să renunţe la feudele imperiului condus la 8 . cerându-i să îi ridice excomunicarea. Grigorie al VII-lea a fost implorat de către împăratul Henric al IV-lea. Aflat în castelul fortificat de la Canossa. pe care a cucerit-o în 1084. care spune „Am iubit dreptatea şi am urât fărădelegea. Grigorie al VII-lea a fost exilat în castelul Sant Angelo. astfel încât Grigorie al VII-lea nu a putut să rămână la Roma. În aceeaşi direcţie s-a îndreptat şi Henric al IV-lea cu o armată echipată ca pentru război. Henric al IV-lea promiţând solemn că va îndeplini tot ceea ce-i va cere papa. a asediat Roma. murind în 1085 la Salermo. la sud de Parma. Henric al IV-lea şi Rudolf de Schwabia au început lupta unul împotriva altuia. Papa l-a susţinut pe Rudolf pentru că Henric încălcase jurămintele făcute la Canossa. Rudolf a fost omorât. fapt pentru care s-a ales cu o nouă excomunicare din partea papei.” Cearta pentru investitură. după care în 1083 a pătruns în Italia. a trimis Papei scrisori pline de umilinţă. şi-a găsit în cele din urmă rezolvarea. Regele francez avea dreptul de a încredinţa feude episcopului. În 1098. să fie iertat. a venit şi a eliberat oraşul şi pe papă. Ca semn al împăcării. Potrivit biografului său. şi în martie 1077 au ales un nou împărat. Grigorie al VII-lea a trimis principilor germani o scrisoare. de aceea Dumnezeu m-a uns cu undelemnul bucuriei. ultimele cuvinte ale lui au fost: „Am iubit dreptatea şi am urât fărădelegea. Comportamentul brutal al normanzilor a stârnit revolta populaţiei Romei împotriva papei.” Cuvintele sunt o parafrazare a Psalmului 44. În tot acest timp. conflictele au continuat. Henric al IV-lea a ţinut un sinod în care l-a depus pe Grigorie al VII-lea şi a numit un antipapă. în haine de pocăinţă. după ce episcopul era ales conform procedurii canonice. semn al numirii episcopilor. În ceea ce priveşte relaţia cu împăratul german.Grigorie al VII-lea s-a îndreptat spre nordul Italiei. pe Rudolf de Schwabia. în vreme ce papa recunoştea dreptul de confirmare al alegerii. În cadrul conflictul dintre Rudolf şi Henric. Aflat în situaţia dificilă de a fi părăsit de principii germani. În cele din urmă papa s-a lăsat înduplecat. Aceştia însă nu au ţinut cont de iertarea obţinută de Henric. de aceea mor în exil. ci a fost nevoit să plece spre sudul Italiei împreună cu normanzii. Henric al IV-lea. Robert Guiscard. unde era aşteptat de principii germani spre a fi condus spre Munţii Alpi. papa Urban a ajuns la un acord cu Franţa: regele a renunţat la oferirea inelului şi cârjei episcopale.

În vremea lui Luther. Pascal al II-ea a murit în timpul asediului. Gelasiu al II-lea l-a excomunicat pe Henric al V-lea şi a fugit la Cluny unde a murit la un an după alegere. rezolvat în spiritul Evului Mediu. aceştia au protestat zgomotos. Capitivitatea babilonică a papilor şi schisma papală Rezultatul la care s-a ajuns în urma certei pentru investitură a conferit papei un mare prestigiu şi o mare putere în Apus. Cearta pentru investitură marchează sfârşitul Evului Mediu barbar. Urmaşul său. 2. împăratul a revenit asediind oraşul. Pascal al II-lea. Evaluarea evenimentului. în timpul lui Bismark. în cazul unor alegeri nesigure putând să ia decizia finală împreună cu episcopii regiunii respective. în limita posibilităţilor. permiţând ca alegerile episcopilor şi abaţiilor să fie făcute în mod canonic.aceea vreme de Henric al V-lea. mai ales scena în care împăratul German Henric al IV-lea a cerut iertare la Canossa papei Grigorie al VII-lea a devenit celebru în istorie bucurându-se de o popularitate ulterioară excesivă. papa permitea coroanei regale să participe la alegeri. episodul a fost prezentat ca o dovadă a ostilităţii papei faţă de germani. papa Pascal al II-lea a revocat concesiile făcute. când o separare între Biserică şi stat era de neconceput. În termeni moderni putem vorbi de conflict între Biserică şi Stat. a ajuns la un pact cu împăratul cunoscut în istorie de Concordatul de la Worms. fost arhiepiscop de Vienne. Acesta prevedea: împăratul va repara. împăratul renunţa la investituri. Cearta pentru investitură poate fi considerată ca un moment al înfruntărilor dintre Biserică şi puterea lumească. În cadrul unui sinod ţinut la San Pietro. papă provenit din rând ul călugărilor a fost făcut prizonier de către împărat şi forţat să acorde privilegiul de a conferi investituri în mod necondiţionat. împăratul avea dreptul de a da celor aleşi în mod canonic feude şi de a impune taxe legate de acestea. Urmaşul acestuia. Calist al II-lea. Unii dintre papii ce au urmat lui Grigorie al VII-lea au 9 . În secolul al XIXlea. daunele materiale aduse Sfântului Scaun. istoricii şi publiciştii germani au considerat episodul de la Canossa drept o ruşine naţională. Pentru că după plecare împăratului din Roma. Cearta pentru investitură.

bula din 1296 a fost reformulată astfel încât să nu lezeze independenţa Franţei. întrucât la Roma domina instabilitatea. În anul 1296. trebuie să creadă că papa a primit puterea asupra tuturor făpturilor. şi regele Filip al IV-lea cel Frumos. afirmă că cel care vrea să se mântuiască. Acest document este considerat cea mai mare pretenţie de supremaţie a papei asupra puterii civile. Cei doi regi au cerut arbitragiul papei în conflictul dintre ei. cu aspiraţii spre dominaţie. prin aşa numitul recursus ad principem adică prin dreptul de apel la suveranul statului. a făcut o serie de concesii regelui Filip: -membrii familiei Colona care a ajutat la arestarea papei a fost reabilitată. savant. Deja regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt (+1270) care se bucura de o mare reputaţie. prin bula Clerici laicos. A fost instalat la Lyon şi şi-a manifestat dorinţa de a veni la Roma dar nu a făcut nici un demers în acest sens. Benedict al XI-lea a păstorit doar opt luni după care a murit. a fost anulată bula Una sanctam din 1302. În faţa acestor pretenţii. Bonifaciu era un om energic. La sfârşitul secolului al XIV-lea. Clement al V-lea. dar a murit de inimă rea. papalitatea a avut parte de o nouă confruntare cu puterea lumească. Mobilul conflictului a fost determinat de conflictul dintre Anglia şi Franţa. arhiepiscop de Bordeaux. cardinalii s-au împărţit în două tabere: cei francezi au ales ca papă pe Clement al V-lea.continuat să urmărească întărirea autorităţii papale. care s-au plâns Papei. descris de istorici ca fiind slab la trup şi cu voinţă slabă. cât şi pe cei care plăteau dările fără permisiunea lui. precum şi tiara. Filip al IV-lea a aranjat arestarea papei la reşedinţa sa de la Avignon. Clement al V-lea. Protagoniştii captivităţii papale au fost: Papa Bonifaciu VIII. papa i-a excomunicat atât pe cei care cereau dări de la cler. canonist. După ce urmaşul acestuia. semnul puterii religioase. Papa a văzut în această cerere un prilej de a-şi întări autoritatea şi prin bula Una sanctam din 1302. Exemplul clasic de putere este papa Inocenţiu al III-lea. Clement V s-a mutat la Avignon. şi supus al regelui Angliei (zona Bordeaux de pe teritoriul Franţei de astăzi se afla atunci în stăpânirea regilor englezi). după o scurtă şedere la Poitiers. Regele Filip era fără scrupule şi cu o înaltă concepţie despre autoritatea statală. Acest război a determinat atât pe Filip cât şi pe Eduard al II-lea al Angliei să pună impozite şi pe cler. În cele din urmă papa a fost eliberat datorită sprijinitorilor săi. a restrâns autoritatea Romei. 1 . care afirma: „am primit de la Roma mitra. a cedat cu uşurinţă în faţa puterii ambiţiosului rege Filip. care cunoştea o puternică ascensiune. În anul 1309. în cazul în care cineva se simţea neîndreptăţit de sentinţa dată de un tribunal ecclesial. unde a căzut sub inflenţa regelui francez. de această dată cu regatul francez. cu care avea relaţii bune. semnul puterii pământeşti”.

Pentru 4/5 din populaţia Europei. iar după 70 de ani. Istoricii catolici. poporul din Roma a hotărât să determine alegerea unui papă italian. Avignonul se afla într-o zonă mai liniştită. deşi cei mai mulţi 1 . Marea schismă papală . o vizită la Avignon era cu mult scurtată decât o vizită la Roma. această realitate istorică a primit numele de „capitivitatea babilonică” Cel care a adus definitiv scaunul papal înapoi la Roma.- nu a recunoscut oficial faptul că Filip al IV-lea a avut vreo legătură cu incidenrtul arestării lui la Avignon. Konstanz şi Basel După moartea în 1378 a papei Grigorie al XI-lea care a adus scaunul papal înapoi la Roma. se credea că papalitatea a devenit o instituţie franceză. a fost Papa Grigorie al XI-lea în anul 1377. Evaluarea evenimentului. adversarii primatului papal folosesc realitatea istorică a captivităţii ca o dovadă împotriva acesteia: cum anume au putut şapte urmaşi ai lui Petru să rezideze în altă parte decât la Roma? 3. Sinoadele conciliariste de la Pisa. Istoricii consideră „captivitatea babilonică a papilor” ca având aspecte pozitive: papalitatea era scutită de intrigile de la Roma. De acum sediul papei nu va mai fi în palatul Lateran. Pentru că ulterior această şedere a papilor la Avignon a fost asociată cu exilul în Babilon al poporului evreu. Toţi papii care au rezidat la Avignon au fost francezi. cel mai mare compromis este a fost acceptarea desfiinţării ordinului templierilor (vezi capitolul dedicat acestora). mai ales cei simpatizanţi ai primatului papal subliniază aspectele negative: Avignonul nu se bucura de prestigiul Romei şi nici de istoria cetăţii eterne. ci în palatul Vatican din Roma. Adesea papa a fost nevoit să se refungieze în afara Romei. de multă vreme Roma nu se mai afla în centrul creştinătăţii apusene.

italian de origine. colegiul cardinalilor a ales un nou papă. Biserica Apuseană se vedea în situaţia de a avea doi papi. Susţinând că Urban al VI-lea a fost ales necanonic sub presiunea poporului. ci a plecat din nou la Avignon. via concilii – convocarea unui concilui general al Bisericii care să se pronunţe asupra situaţiei create. 2. pentru prima dată în istoria Bisericii apusene. Scoţia şi Sicilia. Sub influenţa poporului care a intrat în palatul papal. însă nu a reuşit să se stabilească la Roma. Urban al VI-lea. fapt pentru care au fost depuşi.cardinali erau francezi. Deşi au fost invitaţi ambii papi. a fost dominat de ideile conciliariste susţinute de Universitatea din Paris. Astfel. Anatematismele dintre cele două scaune papale se ţineau lanţ. cea mai mare parte a Germaniei şi în Anglia. De aceea s-a născut repede ideea întoarcerii la normal. via compromisis – recurgerea la un albitru care să spună care este adevăratul papă. Clement al VII-lea era cunoscut în Franţa (care se afla în aşa numitul război de o sută de ani cu Anglia). Existase şi înainte în istorie doi sau trei papi (unul legitim şi un antipapă sau chiar doi) însă situaţia era acum fără precedent datorită faptului că ambii papi existenţi erau aleşi de acelaşi corp de cardinali. a venit cu o serie de propuneri de soluţionare a conflictului: s-au propus trei soluţii: 1. În această situaţie demnitatea papalităţii a avut mult de suferit. a fost ales papă arhiepiscopul de Bari. cea mai apropiată de Biserică. aceştia au refuzat să participe. 3. sinodul deschis la 28 martie 1409. Sinodul a declarat pe ambii papi schismatici. care a încercat să curme anumite practici formate în timpul captivităţii babilonice. Lumea apuseană s-a împărţit în două: papa Urban al VI-lea era cunoscut în Italia de Nord. Bucurându-se de o largă reprezentare din partea călugărilor şi cardinalilor. via cessionis – ambii papi trebuiau să abdice pentru a putea fi ales un altul recunoscut de către toţi. Sinodul de la Pisa (1409) Aşa cum remarcă un autor catolic. eretici notorii. precum luxul exagerat şi iubirea de bani. un sinod în opoziţie faţă de papi. pe Clement al VII-lea. nu a fost tolerat de cardinalii francezi. care şi-a ales numele de Urban al VI-lea. Sinodul a ales ca papă 1 . trimiţându-şi reprezentanţi. sperjuri şi un scandal pentru Biserica universală. avem un sinod apusean convocat nu de papă ci de cardinali şi. mai mult. Universitatea din Pris. dar nici de cei italieni.

convocarea cu regularitate a unui astfel de sinod. Papii de la Roma şi Avignon au declarat nule lucrăriile sinodului şi nu au recunoscut pe Alexandru ca Papă. Ioan al XXIII-lea şi-a dat acordul pentru convocarea sinodului. de tensiunile din Boemia cauzate de husiţi şi de presiunea otomană. îmbrăcat în hainele unui vizitiu. În locul lui a fost ales papă Ioan al XXIII-lea. A fost ultimul papă de origine grecească. Au participat 18000 de oameni. Biserica avea de această dată trei papi. rege al Ungariei. franceză. În cele din urmă. dar în 1410 acesta a murit. Sinodul de la Konstanz (1414-1418) Întrucât schisma continua. însă odată ajuns la Konstanz s-a convins că lucrurile stau altfel.pe Petru Philargis. Departe de a fi rezolvat problema. el acceptând depunerea cu condiţia ca şi ceilalţi doi papi să se retragă. iar Benedict al XIII-lea. S-a format cinci naţiuni: germană. Astfel a fost anulată majoritatea italiană care era de partea lui Ioan al XXIII-lea. ales împărat al Germaniei. Sinodul a discutat şi alte probleme ale Bisericii. Ioan al XXIII-lea a fugit. 1 . Grigorie al XII-lea s-a retras. şi care a prezidat ultima şedinţă. Văzând că Sinodul nu-i va da câştig de cauză. Sigismund a considerat că Biserica trebuie să fie un factor de stabilitate în situaţia în care din punct de vedere politic Europa era destabilizată de războiul de o sută de ani dintre Farnţa şi Anglia. Sinodul de la Konstanz a fost considerat ca fiind cel de-al XVI-lea sinod al Bisericii Apusene. Biserica l-a recunoscut pe Alexandru ca papă. recunoscut de toată lumea. engleză. A fost ales ca papă Martin al V-lea. S-a hotărât convocarea peste cinci ani a unui nou sinod la Pavia. El a fost sigur că majoritatea prelaţilor vor fi de partea lui. Sinodul de la Pisa a complicat-o. S-a decis să nu se voteze individual ci pe naţiuni după modelul universităţilor. care şi-a luat numele de Alexandru al V-lea. s-a iniţiat un nou sinod de această dată de către Sigismund de Luxemburg. Ioan al XXIII-lea a fost depus. după ce a rămas fără susţinerea spaniolilor a aceptat retragerea. italinană şi colegiul cardinalilor. arhiepiscop de Milano. luând o serie de hotărâri în sens conciliarist: limitarea taxelor papale. fapt pentu care sinodul a fost considerat cea mai strălucită adunare din Evul Mediu occidental.

Papa Urban al II-lea. cel mai important sinod a fost cel de la Basel. a confirmat pe cardinalul Giuliano Cesarini ca şi preşedinte al Sinodului. papa Grigorie VII a pus un plan de mobilizare a întregii creştinătăţi inclusiv a bizantinilor împotriva acestora. 2. a trezit entuziasmul pentru cruciadă. care a urmat lui Martin al V-lea. înlăturarea ereziei husite. turcii selgiucizi au cucerit Ierusalimul. Pelerinajele spre Ierusalim care au continuat şi în vremea stăpânirii arabe asupra locurilor sfinte au fost întrerupte acum de către turcii care erau intoleranţi faţă de creştini.Sinodul de la Basel 1431-1437 Deşi la Konstanz s-a stabilit întâlnirea cu regularitate la fiecare 5 ani. Cruciadele În 1070. prin sinodul de la Clermont din 1095. a stabilit o agendă în trei puncte a sinodului: 1. În anul 1070. Papa Eugeniu al IV-lea. la îndemnul împăratului bizantin Alexius I Comnenul. întrucât trebuia să îi pună în aplicare hotărârile. S-au luat hotărâri pentru îmbunătăţirea situaţiei Bisericii şi în sens conciliarist: înlăturarea concubinajului clerului şi a simoniei. stabilirea păcii între naţiunile creştine (războiul de o sută de ani nu se terminae încă). În prima sesiune care a avut loc în decembrie 1431. Martin al V-lea ales la Konstanz. 1 . 4. limitarea consecinţelor juridice ale excomunicarii. 3. reforma Bisericii la toate nivelele – celebra Reformatio ecclesiae in capite et membris. cearta pentru investitură împiedicând însă acest plan. suprimarea unor taxe. nu a fost foarte entuziasmat de ideea unui conciliu întrunit cu regularitate. După planul conciliarist de la Konstanz. socotit al XVII-lea sinod general al Bisericii Apusene. 1431-1437. reducerea numărului cardinalilor la 24.

S-a format o ideologie a cruciadei sau a războiului sfânt. În sensul larg al cuvântului. valabile şi în timpul pelerinajelor anterioare. Era formată din cavaleri şi nobili. păgânii. mongolii. mai devreme decât se aştepta papa. ereticii precum catarii. Au avut loc zece astfel de cruciade. Predica lui pentru cruciadă s-a bucurat de un ecou pe care foarte probabil papa nu l-a aşteptat. Africa de Nord. bogomilii şi husiţii precum şi adversarii politici ai papalităţii. În rândul acestora se aflau şi un mare număr de săraci cărora nu li se putea interzice participarea la un pelerinaj. Italia şi Germania s-au declarat gata să plece în cruciadă.Prin cruciadă se înţelege în sens larg. Apelului lui Urban II au răspuns un număr de 90 000 de cruciaţi dintre care doar aproximativ 8% erau nobili şi cavaleri. ortodocşii creştini. Adesea interpretat greşit în epoca modernă. Cruciade au fost organizate în Orientul Mijlociu. denumirea de cruciadă desemnează acţiunile militare pornite din apus în secolele XI-XIII în vederea redobândirii din mâinile păgânilor a locurilor sfinte. Tot treptat cei care mureau în cruciade erau consideraţi martiri. zona Baltică şi interiorul vestului Europei. cele mai importante fiind însă şapte. Între duşmani au fost consideraţi slavii. Acestor avantaje spirituale li s-au adăugat privilegii concrete: protecţia propriei persoane. Aceasta au reuşit să cucerească Ierusalimul în anul 1 . În sens restrând. Se credea că acest război este dorit de către Hristos şi iniţiat de către papă. aflate în stăpânilrea necredincioşilor. a familiei şi a avutului în timpul participării la cruciadă. A doua grpuă a ajuns în toamna şi iarna aceluiaşi an. Prezenţa în Ţara Sfântă a retrezit interesul pentru relicve. războiul sfânt care a fost purtat pentru redobândirea domeniilor sau drepturilor creştine sau pentru apărarea Bisericii sau a creştinilor sau împotriva acelora care erau consideraţi duşmani interni sau externi ai creştinătăţii. Papa Urban al II-lea a predicat cruciada ca un pelerinaj subliniind că participarea la ea este un act al iubirii creştine. Ei au iniţiat tradiţia unor cruciade populare care a conoscut forma cea mai concretă prin cruciada copiilor din 1212. Unele succese ale cruciaţilor au fost atât de surprinzătoare încât se credea că au fost cauzate de intervenţii divine. Numeroşi creştini din Spania. numai că de această dată drumul spre Ţara Sfântă avea drept scop eliberarea acesteia. fenomenul venea în întâmpinarea unei societăţi care avea nevoie de lucruri palpabile pentru a crede. de unde şi denumirea dată cruciadelor de „pelerinaje înarmate”. O primă grupă a ajuns în Orient în primăvara anului 1096. negoţul cu ele. de aceea treptat s-a dezvoltat o spiritualitate adiacentă cruciadelor. Astfel a luat naştere cultul relicvelor şi adiacent acestuia. Spania. iar participanţii erau convinşi că îndeplinesc o misiune sfântă asemănătoare pelerinajelor interioare.

Papa Inocenţiu al III-lea. Cruciada a IV-a a rămas în istorie pentru trista realitate că nu a cucerit vreun teritoruiu ocupat de musulmai ci Constantinopolul. ei au cucerit Constantinopolul. promiţând în schimb o recompensă considerabilă şi unirea Bisericilor. cruciaţilor li s-a adresat Alexios IV. în schimbul transportului gratuit. creştinii de orice confesiune puteau să rămână. la 13 aprilie 1205. XIII. Cruciaţii se aflau în afara zidurilor Com’nstantinopolului aşteptând recompensa promisă. Pentru că aceasta întârzia să apară. fiul împăratului bizantin Isaac al II-lea Anghelos. care a fost detronat şi orbit de Alexios III. fratele lui Isaac II. de aceea au acceptat propunerea ducelui veneţiei Enrico Dandolo. Alexios IV a reuşit să îi convingă pe cruciaţi să îl ajute să recucerească tronul bizantin. cruciaţii s-au achitat de angajament. dar au constatat că Isaac al II-lea nu putea achita suma promisă şi nici nu avea puterea să determine Biserica Ortodoxă să se unească cu Roma. dedându-se la un jafînfiorător. În timpul asediului.1099. După cucerirea oraşului. Cruciada a IV-a (1202-1204). primul rege fiind Balduin de Flandra. unul dintre căpeteniile cruciaţilor. teoria premeditativă potrivit căreia cruciaţii încă de la început au vrut să meargă la Constantinopol şi să-l cucerească. La începutul sec. Alexios IV a cerut cruciaţilor ajutorul pentru redobândirea tronului tatălui său în virtutea faptului că era cumnat cu Filip de Schwabia. Strategia a fost schimbată începând cu 1110 probabil şi datorită faptului că prea puţini se hotărau să părăsească Occidentul spre a fi colonizaţi în Răsărit. În legătură cu această cruciadă există două teorii: 1. astfel încât o acţiune militară cruciată putea să fie concretizată doar cu oameni angajaţi (mercenari). potrivit căreia cursul evenimentelor a dus la rezultatul cunoscut. S-a format astfel un fel de tradiţie: oraşele cucerite de cruciaţi. teoria ocazională. apusenii au instaurat un Imperiu latin cu capitala la Constantinopol. În anul 1203. de a cucerii oraşul Zara de pe coasta Dalmaţiei aflat în stăpânirea regelui Ungariei. Golul de populaţie era umplut de colonişti din Apus. iar necreştinii erau expulzaţi sau masacraţi. care a condamnat pe cruciaţi pentru că au ocupat o cetate creştină precum Zara. neexistând iniţial planul cuceririi Constantinopolului. înnecând oraşul într-o baie de sânge. i-a felicitat 1 . Cruciaţii nu au fost în stare să plătească transportul trupelor. Asediul cetăţii Zara a fost condamnat de papa Inocenţiu al III-lea. 2. Ţinta declarată (Egiptul – centru lumii musulmane) a fost doar un pretext. Cruciaţii au întemeiat colonii în Palestina şi Siria care au rezistat peste 200 de ani. entuziasmul faţă de cruciade a scăzut.

El a sfârşit prin a fi omorât în asediul cetăţii Tunis. Cruciada a VI-a (1248-1254) a fost condusă de Ludovic IX cel Sfânt al Franţei şi s-a desfăşurat în Egipt finalizându-se dezastruos. unul Ştefan din Franţa şi altul Nicolae din Köln. a încheiat anumite acorduri cu mahomedanii. În urma unei înţelegeri cu sultanul Egiptului au obţinut Ierusalimul. cei mai mulţi sub 12 ani. o astfel de cruciadă nici nu ar fi avut loc. Potrivit unei alte ipoteze. Cruciada copiilor. iar pe Balduin de Flandra l-a numit „adevăratul soldat al lui Hristos”. După alţi istorici. la originea acestei cruciade ar sta tendinţa comună copiilor de a imita pe cei mari. conciliul IV Lateran a recunoscut scaunul latin al Constantinopolului ca al II-lea după Roma. A fost instaurat şi un patriarh latin al Constantinopolului în persoana lui Thomaso Morosini. În anul 1215. În anul 1212. Betleemul şi Nazaretul. Privite din perspectiva acestui scop. Filip III. Fiul său. Evaluarea cruciadelor.pentru cucerirea Constantinopolului. Imperiul latin a rezistat până în 1261 când Constantinopolul a fost recucerit de către Mihai VIII Paleologul. Acastă cruciadă a fost iniţiată de doi copii. idea unei astfel de cruciade s-a născut din credinţa că doar copii lipsiţi de păcate vor putea să elibereze locurile sfinte. A doua fază a cruciadei a fost iniţiată de Federic II. a avut loc o încercare de cruciadă iniţiată de copii. această stăpânire a fost de scurtă 1 . Ei au adunat mai mulţi copii. După o expediţie în jurul Iordanului ei s-au întors acasă. s-au înnecat în mare s-au au fost vânduţi ca sclavi musulmanilor. care au pornit spre Ţara Sfântă. Cruciadele în sensul strict al termenului au urmărit cucerirea Ţării Sfinte din mâinile musulmanilor. Cruciada a VII-a. Ludovic IX a fost luat prizonier după care a fost răscumpărat în schimbul unei mari sume de bani. După unii istorici. Cruciada a V-a (1228-1229) a fost iniţiată de Andrei II al Ungariei şi ducele Leopold VII al Austriei. Mulţi au murit de foame şi frig. ele au reprezentat un eşec pentru că deşi au stăpânit temporar Ţara Sfântă. fiind doar o informaţie nesigură din întunecatul Ev Mediu. În 1270 Ludovic IX a iniţiat o nouă cruciadă.

Istoricii vorbesc însă şi de efecte pozitive: s-a născut ideea unei familii a popoarelor occidentale. Împăratul Alexios I Comnenul (1081-1118) a militat şi el pentru o unire politică creştină în vederea alungării turcilor din Europa. se mai poate adăuga următoarele: discreditarea ideii de Biserică luptătoare. s-a lărgit orizontul cunoaşterii fiind aduse anumite invenţii şi tehnică în Europa. turcii având o strategie militară suplă şi greu de cucerit cu ajutorul unei armate compacte. înrăutăţirea relaţilor dintre Răsărit şi Apus. 1 .durată şi s-a realizat cu enorme eforturi materiale şi umane. arăta că condiţia primară pentru unire este recunoaşterea primatului papal înainte de deschiderea oricăror discuţii. precum şi continua lor expansiune i-a determinat pe aceştia să încerce o apropiere de Roma sau chiar o unire în schimbul unui ajutor militar împotriva turcilor. care. Papa Grigorie al VII-lea nu a putut concretiza ajutorul promis bizantinilor datorită problemelor pe care le avea cu împăratul Henric al IV-lea (vezi cearta oenbtru investitură). În 1112. cruciada a IV-a a iniţiat declinul iremediabil al Imperiului bizantin. unele rămase la simple iniţiative de unire. Europa a fost eliberată de un surplus de aventurieri. altele concretizate în dialoguri pentru unire sau sinoade unioniste. Pascal II a trimis la Constantinopol o delegaţie din care făcea parte arhiepisciopul de Milano. Ioan Mihail Ducas (1071-1081) a oferit unirea Bisericilor în schimbul unui ajutor militar. În afara urmărilor negative amintite mai sus. Eşecul cruciadelor s-a datorat nu numai unor carenţe de strategie militară. Mai târziu Papa Pascal II. ci şi faptului că nu existau informaţii suficiente despre populaţia şi regiunile ce urmau a fi cucerite. Încercări de unire în secolele XI-XIV Prezenţa turcilor în Asia. La iniţiativa lui. datorită modului în care s-a comportat cu Bizantinii s-a ales cu supranumele de Grossolanus. Petru. într-o scrisoare către împăratul bizantin. din Apus s-a organizat cruciada I. Istoria bisericească a înregistrat o serie întreagă de încercări de unire. pe teritorile cucerite de la bizantini.

Cea mai interesantă sa consumat în anul 1135 şi a pornit de la Apus spre Răsărit. împotriva lui Roger al II-lea al Siciliei. În ceea ce priveşte primatul papal. anume să încheie o alinaţă cu Ioan al II-lea Comnenul. nu a fost Apostol. astfel încât Anselm a comparat dialogul dintre ei cu cel al celor doi ucenici în drum spre Emaus. tocmai pentru a avea mobilitate. tratativele de unire au fost purtate cu Imperiul Bizantin de la Niceea (1204-1261). unii din principalii dascăli ai Academiei de la Constantinopol. ci 1 . Niceta acceptă. cu o misiune mai degrabă politică. Au discutat şi despre folosirea azimei în timpul Liturghiei. s-au purtat discuţii între cardinalul Benedict şi monahii ortodocşi din Constantinopol. Niceta a subliniat faptul că Filioque nu poate fi acceptat pentru că nu are temei biblic. Thomaso Morossini. s-ar accepta poliarhia în interiorul Sfintei Treimi. patristic sau logic şi pentru că ar distruge monarhia divină şi unitatea dumnezeirii. Discuţia a avut aspectul unui adevărat duel la care au participat şi traducători căci Anselm nu ştia greacă. cardinalul Petru Capuano aflat la Constantinopol a cerut ortodocşilor să se supună papei în calitate de urmaşi ai Sfântului Petru. a avut loc în aer liber. Mesarides a susţinut că Apostolii nu au avut scaune episcopale.Între 1101-1135 s-au înregistrat 6 acţiuni de încercare de unire. Monahilor li s-au cerut să se supună patriarhului latin al Constantinopolului. ceea ce ar echivala cu acceptarea politeismului. În timpul delegaţiei el a avut timp să cerceteze şi probleme de natură bisericească. După cucerirea Constantinopolului în 1204 de către cruciada a IV-a. fost profesor la curtea imperială. ci era refugiat în Bulgaria. La acea dată patriarhul ortodox nu se afla la Constantinopol. a abordat discuţiile într-o manieră conciliantă. Discuţia purtată cu aprobarea împăratului şi a patriarhului Leon. Anselm notează că Niceta a cerut să i se traducă cuvânt cu cuvânt ceea ce spunea Anselm. El a avut o discuţie privată cu Niceta de Nicomidia. Purtătorul de cuvânt ai monahilor a fost Ioan Metzarides. însă spre deosebire de Petrus Grossolanus. În anul 1206. Au urmat discuţii despre Sfântul Apostol Petru şi episcopatul lui la Roma. Conciliant. Cei doi au discutat despre filioque. Ambii au acceptat că această chestiune este atât de minoră încât nu împiedică mântuirea sufletului. În decembrie 1204. Anselm susţinea că autoritatea papei este superioară oricărui sinod. Anselm era convins că dreptatea este de partea Apusului. în faţa bisercii Sfânta Irina. Dacă s-ar accepta filioque. întrucât considera că o traducere cuvânt cu cuvânt ar fi luat prea mult timp. Iacob al Ierusalimului. în vreme ce Anselm a cerut să se traducă doar sensul. impresii care ni s-au păstrat până astăzi. Este vorba de călătoria la Constantinopol a lui Anselm de Havelberg care a fost trimis de împăratul german. Anselm şi-a notat impresiile legate de această întâlnire. primul episcop al acestui oraş. Lothar III. Călugării au spus că ei şi-au avut patriarhul lor care a murit şi că se vor supune patriarhului care va fi ales potrivit rânduielii Bisericii Ortodoxe.

spijinit de Patriarhul Gherman al II-lea. A doua parte a discuţiilor a fost axată pe problema azimilor. cu condiţia retragerii latinilor din Constantinopol. El a purtat la Constantinopol o discuţie teologică cu Nicolae Metzaridis care şi-a exprimat nemulţumirea că unii monahi bizantini au fost alungaţi din mănăstiri de către apuseni.doar unul dintre cei 70 de ucenici. Discuţiile nu au fost conciliante ci tensionate. cu numele de Theodor Lascaris. Acest Imperiu era oricum aproape de prăbuşire. oferind în schimb renunţarea la un Imperiu ce îşi avea oricum 2 . nu patriarh de Constantinopol. Invocându-se de către latini apelul la papă de-a lungul istoriei. papa Isaac al II-lea s-a arătat dispus să sacrifice Imperiul latin de Răsărit în schimbul unei uniri a Bisericilor. S-a discutat despre filioque. Spre sfârşitul domniei lui Ioan Ducas Vatatses. călugării ortodocşi au răspuns că acesta s-a făcut când poporul era de aceeaşi credinţă cu cei din Răsărit. Delegaţia ortodoxă era condusă de Nicefor Vlemides. diferenţele euharistice (azima şi momentul prefacerii) şi alte probleme mai mărunte. şi-a exprimat atitudinea favorabilă pentru o eventuală unire. În anul 1208 a fost ales primul patriarh ortodox de după cucerirea Constantinopolului de către latini. Pelagio Gaitan. Mihail al IV-lea (1208-1214). urmaşul lui Theodor Lascaris. alături de puterea imperială şi a purtat titlul de Patriarh al Constantinopolului deşi rezida la Niceea. lucru care astăzi nu mai este valabil. A doua rundă de discuţii dintre Pelagiu şi Metzaridis s-a purtat la Niceea. Cardinalul a promis că va cerceta cazul. Ioan Ducas Vatatses (1222-1254). Theodor Lascaris s-a adresat papei rugându-l să mijlocească pe lângă latinii din Constantinopol pentru ajungerea la o înţelegere. oferind în schimb unirea Bisericilor. ortodocşii au răspuns că popularitatea de care s-a bucurat Roma se datorează faptului că a fost capitala Imperiului şi nu originii apostolice a scaunului de acolo. în faţa împăratului Theodor Lascaris. iniţiativa papei dovedindu-se a fi mai degrabă o strategie de obţinere a unui avantaj eclesial. Metzaridis a fost dispus să facă latinilor următoarea concesie: conducătorul bisericesc al grecilor să fie numit „arhiepiscop al grecilor”. Patriarhului însă nu i-a convenit acestă concesie. fapt care a dus la răcirea relaţiilor dintre Răsărit şi Apus. La afirmaţia că Roma este capul tuturor Bisericilor. Latinii din Constantinopol i-au sprijinit pe turci împotriva bizatinilor. El a rezidat la Niceea. S-au abordat temele filioque şi primatul papal cu argumentele deja cunoscute. Acesta a trimis o delegaţie care în 1234 a purtat o discuţie cu ortodocşii la Niceea. Grigorie s-a adresat împăratului Grigorie al IX-lea. fără a se ajunge la vreun rezultat. Prin intermediul unor călugări apuseni care au scăpat de la turci. Principalul pericol pentru Imperiul de la Niceea îl reprezentau turcii. Papa a trimis în Răsărit pe cardinalul de origine spaniolă. El a fost cel care l-a înscăunat pe primul împărat bizantin cu tronul la Niceea.

La 6 iulie s-a citit actul de unire. Tratativele au fost întrerupte în 1254 când au murit atât împăratul cât şi papa. Toma din Aquino a murit în drum spre sinod. Sinodul s-a deschis cu o lună înainte de sosirea grecilor acolo. Ioan XI Bekkos. iar Gheorhe Achropolites a rostit jurământul de supunere în numele împăratului şi al grecilor. Mihail al VIIIlea a reuşit să recucerească Constantinopolul şi la scurtă vreme a început tratative de unire cu Roma. Convovat de papa Grigorie al X-lea. Aceste tratative s-au dorit a fi mai degrabă o strategie de a zădărnici noi atacuri din partea cruciaţilor.” Împăratul a fost reprezentat de Ioannis Bekkos. fost patriarh ecumenic înlăturat de împărat şi Teofan al Niceei.pecetluită soarta. înaltul demnitar Gheorghe Akropolites. Patriarhul Iosif a refuzat să accepte unirea fapt pentru care a fost silit să se retragă la mănăstire. Theodor II a murit în anul 1258. Papa a săvârşit Liturghia în catedrala din Lyon cu ocazia sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. patriarhul a arătat că unii Părinţi răsăriteni au afirmat în operele lor că Sfântul Duh purcede de la Tatăl 2 . În locul lui a fost pus patriarh fostul arhivar al catedralei Sfânta Sofia. fapt pentru care Papadakis (istoric grec modern) în lucrarea Criză în Bizanţ a numit-o drept „delegaţie personală a împăratului. 1274 Un moment mai important în încercarea de unire dintre Biserici l-a reprezentat sinodul de la Lyon. iar un an mai târziu tronul a fost preluat prin uzurpare de către Mihail al VIII-lea care l-a orbit pe fiul lui Theodor II Laskaris. Sinodul unionist de la Lyon. Cu această ocazie s-a rostit crezul cu Filioque în latină şi greacă. după care a rostit de două ori crezul cu filioque. Imperiul Bizantin a fost reprezentat de o delegaţie restrânsă de fideli. care la început s-a opus unirii dar a fost întemniţat şi silit să accepte filioque. însă a renunţat repede la aceasta când şi-a dat seama că poate recuceri Constantinopolul. Delegaţia bizantină a recunoscut filioque şi învăţătura despre purgatoriu. Împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a fost invitat să trimită o delegaţie. la sinod au participat peste 250 de episcopi din Apus precum şi teologi proeminenţi precum Albertus Magnus şi Bonaventura. Theodor II Laskaris (1254-1258) a urmat politica conciliantă faţă de Apus a tatălui său. În 1261. După ce s-a convertit la unire. Unirea semnată pe hârtie nu a putut fi impusă grecilor. 1274. Gherman al II-lea.

care se aflau cantonaţi în Sicilia. fiul lui. Mulţimea s-a revoltat şi a linşat restul soldaţilor. prin Fiul. Sinodul a emis celebrul Tomos de la Vlaherne al patriarhului Gheorghe considerat de unii drept egal cu un document emis de un sinod ecumenic. Gheorghe şi-a dat seama că la baza învăţăturii despre filioque stă diferenţa de abordare despre Sfânta Treime. Sora Împăratului. ales în 1281. papa Martin IV şi-a dat consimţămntul pentru o nouă cruciadă împotriva Imperiului Bizantin. Ea ar fi afirmat: „Mai bine să piară domnia fratelui meu decât puritatea credinţei. Cei care nu doreau să o accepte urmau să fie excomunicaţi. Mihail al VIII-lea a reuşit să pună la cale o răscoală împotriva latinilor. Numele protagoniştilor dialogului erau pilduitoare: ortodoxul se numea Panaghiotis. iar latinul Azimites. nu erau prezentate filioque sau primatul papal ca şi diferenţe. nu la originea din veci a Duhului Sfânt de la Tatăl. Numărul antiunioniştilor a crescut chiar dacă Mihail al VIII-lea a umplut închisorile cu ei. Răscoala a început de la un eveniment aparent banal. Martin al V-lea era fracez de neam şi a început să se orienteze spre regele Carol de Anjou. Evloghia. a fost o ardentă opozantă a unirii. papa Martin al IV-lea. pe când oamenii se pregăteau să meargă la vecernie. a realizat că amplificarea unirii întâmpină rezistenţă. Pentru popor. În 1285. Au apărut lucrări polemice imaginare. a luat măsuri pentru înlăturarea politicii religioase a tatălui său. ci alte 40 de deosebiri. mare teolog. Andronic al II-lea. În decembrie 1282 a murit Mihail al VIII-lea. a convocat sinodul ţinut în Biserica Vlaherne pentru a discuta impactul sinodului de la Lyon. precum Botezul printr-o singură cufundare. luaţi total prin surprindere. celibatul lor etc. În faţa unui atac iminent. semnul Crucii făcut cu cinci degete. La 30 martie 1282. Papadakis explică însă că această expresie se referă la trimiterea Sfântului Duh în lume de după Întrupare. Unirea de la Lyon a fost proclamată solemn la Constantiopol la 6 ianuarie 1275. Curioasă este lista de deosebiri dintre ortodocşi şi latini făcută publică de către antiunionişti. trecând prin mulţime au luat cu ei o femeie. câţiva soldaţi. Întreagul episod este excelent prezentat în lucrarea Vecerniile siciliene de Steven Runciman. El a explicat expresia de la Tatăl prin Duhul Sfânt prezentă la 2 . Soţul acesteia a ripostat şi a fost înjunghiat un soldat. După ce l-a excomunicat pe împăratul bizantin.” Ea a plecat în Bulgaria unde fiica ei era soţia ţarului şi a stat acolo până la moartea fratelui său. Cu toată cruzimea lui Mihail al VIII-lea. lipsa bărbilor la preoţi.prin Fiul. Carol de Anjou a format o coaliţie antibizantină sprijinită de Veneţia şi chiar de sârbi şi de bulgari. purtate între un ortodox şi un latin. Andronic al II-lea a numit patriarh pe Gheorghe de Cipru. Carol de Anjou abia a scăpat cu viaţă. Opoziţia faţă de unire nu s-a limitat numai la unii oameni ai Bisericii. a doua zi de Paşti.

care credeau că aici ar fi locul potrivit pentru un sinod. Sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) Acest sinod marchează ultima şi poate cea mai importantă încercare de unire a Bisericilor de până la căderea Constantinopolului sub turci.unii Sfinţi Părinţi din Răsărit nu susţine filioque. Expresia patristică mai sus amintită se referă la modul de manifestare treimică. În Apus. Dorinţa grecilor de unire apare cu atât mai surprinzătoare cu cât ei aveau experienţa eşecurilor unioniste anterioare şi a prozelitismului latin manifestat mai ales după cucerirea Constantinopolului din anul 1204. bizantiii au prevăzut că papa şi anumiţi principi europeni cu influenţă nu vor merge la Basel. papalitatea avea nevoie de un plus de popularitate după ce imaginea acestei instituţii a fost afectată de disputele consiliariste. papa era sprijinit de casa nobiliară de Medici care era extrem de bogată şi influentă şi din partea căruia putea să vină un ajutor concret pentru bizantini. 2 . În cadrul vieţii intratrinitare există un mod de subzistenţă şi un mod de manifestare treimică. bizantinii au propus Constantinopolul. În anul 1422. nu departe de Basel. După ce s-a stabilit că sinodul va avea loc în Apus. bizantinii au avut de ales între oferta papei de a veni într-un oraş italian sau de a răspunde invitaţiei sinodalilor de la Basel. turcii au asediat Constantinopolul. În preajma întrunirii sinodului. nu de subzistenţă. sau la Avignon. Acest lucru este scos în evidenţă de istoricii ortodocşi moderni (precum Papadakis). care a scăpat de această dată de cucerire. bizantinii prevăzând apropiatul sfârşit al mişcării lor. Imperiul Bizantin se afla în pragul dezastrului şi avea nevoie urgentă de ajutor apusean pentru a se putea salva. Un sinod ţinut departe de Apus putea să ia hotărâri neconvenabile atât pentru papă cât şi pentru conciliarişti. dorinţa bizantinilor de a reface unitatea bisericească nu a fost legată numai de interese politice. conciliariştii erau divizaţi. S-a obiectat de către latini că oraşul nu prezenta suficientă siguranţă datorită apropierii de turci. Până la urmă bizantinii au acceptat propunerea papei. Când s-a pus problema locului unde urma să aibă loc sinodul. Andronic al II-lea nu a mai avut nici o legătură oficială cu Roma timp de 40 de ani. Deşi puternic marcaţi de pericolul otoman. Motivele acestei acceptări erau diverse: oraşele propuse de conciliarişti erau prea departe de Constantinopol.

care ne-a oferit aceste detalii pe baza cercetării izvoarelor istorice. Dimitrie. aşa cum proceda acasă. douăzeci de mitropoliţi între care se distingeau Marcu Eugenicul al Efesului. patriarhul Iosif al II-lea bătrân şi bonav. mitropolitul Damaschin. Visarion al Niceei. Isidor al Kievului care a venit cu aproximativ 100 de însoţitori. în ciuda prezenţei în delegaţie a unor teologi foarte buni. discuţiile au fost purtate de către Ioan de Torquenada. spunând că nici un Apostol nu a făcut acest lucru faţă de Petru. Din partea răsăritenilor s-au remarcat Marcu Eugenicul şi Vasarion de Niceea. Drept urmare. În tabăra răsăritenilor s-a format foarte repede o grupare unionistă şi o alta antiunionistă. Împăratul dorea să intre în sala de şedinţă pe cal. Mitropolitul Dorotei şi laicul Ioan din Trapezunt. Bisericile din Ţara Românească. autorul unei monografii despre sinodul de la Ferarra-Florenţa. Delegaţia apuseană a dat dovadă de un formidabil spirit de echipă. Poziţia latină a fost prezentată de Cesarini. descrie şi prestaţia deosebită a traducătorilor care uneori munceau la traducerea unor sesiuni care durau peste opt ore. au trebuit rezolvate câteva probleme de protocol: în secolul al XV-lea. mitropolitul Gheorghe şi laicul George din Georgia. primirea la papa prevedea sărutarea papucului acestuia. conducător de ordin călugăresc şi interpret la sinod. Apusenii i-au refuzat acest lucru. lucru care nu se poate spune şi despre răsăriteni. Bulgaria şi Serbia nu au fost reprezentate la sinod. El a susţinut existenţa purgatoriului cu citate din Sfântul Ambrozie. papa a refuzat să-l primească în mod solemn. Grigorie 2 .- împăratul bizantin care avea de gând să participe el însuşi la lucrările sinodului spera ca sinodul să sfârşească prin iniţierea unei cruciade antiotomane. fratele lui. Ambrosio Traversari. Joseph Gill. Delegaţia răsăriteană a plecat spre Ferrara la 24 noiembrie 1437 cu o delegaţie de aproximativ 700 de persoane. reprezentanţii vechilor patriarhii răsăritene.” Din partea latinilor. Cele mai importante pesonalităţi ale delegaţiei bizantine erau: împăratul Ioan VIII Paleologul. S-a găsit în cele din urmă o soluţie în detrimentul răsăritenilor. Ioan de Montenigro. Prima problemă discutată a fost aceea a purgatoriului. nota într-o scrisoare trimisă călugărilor săi: „Eu fac toată munca grea. iar o astfel de acţiune putea să fie cel mai uşor organizată de către papă. Patriarhul Iosif al II-lea a refuzat să se supună acestui protocol. ci doar într-o audienţă particulară. preotul Constantin şi logofătul Neagoe din Moldova. Aşezarea împăratului bizantin în sală şi poziţia ocupată în raport cu locul unde stătea papa a constituit de asemenea o problemă. La sosirea delegaţiei bizantine. Traduc din greacă în latină sau din latină în greacă tot ceea ce se zice sau se scrie. Ioan de Raguza şi Giuliano Cesarini.

lipseşte ideea unui foc purificator şi a unui loc bine definit. Patriarhul Constantinopolului este aşezat al doilea după pontiful roman. iar răsăritenii nu au ştiut să folosească în favoarea lor conflictul apusean dintre papă şi conciliarişti. pe atunci 2 . A fost în schimb semnat de către împărat. care dorea cu orice preţ unirea. deşi se oferă numeroase detalii despre acesta. prin Fiul este acelaşi lucru. Sfântul Grigorie de Nyssa a vorbit într-adevăr de un foc purificator. din documentul final. În actul final al sinodului. Influenţat de apocatastaza lui Origen. unde sinodul a fost mutat între timp. fără a fi impus şi în Răsărit. cu titlul Laetentur caeli se vorbeşte despre primatul universal al papei care este numit vicarul lui Hristos şi cap al întregii Biserici. Recunoaşterea primatului papal a fost foarte dorită de către papă pentru a marca o victorie împotriva conciliarismului. nu au semnat decretul. Decretul a fost citit în latină de către Cesarini şi în greacă de către Visarion al Niceei. Se presupune că ei s-ar fi putut folosi de acest conflict pentru a găsi o soluţie teologică mai apropiată de punctul de vedere răsăritean. El a arătat că ortodocşii nu au găsit în scrierile patristice din Răsărit date despre un foc purificator. La Ferrara-Florenţa. Răspunsul din partea ortodocşilor a fost dat de către Marcu Eugenicul. Între cei care au semnat s-a numărat şi Ghenadie Scholarios. de reprezentanţii patriarhiilor răsăritene şi de către şaisprezece mitropoliţi şi patru diaconi. pentru că Sfântul Duh a inspirat şi pe unii şi pe alţii. ci pur şi simplu s-a împrumutat cel latin de purgatorium. filioque s-a dogmatizat şi mai mult.Dialogul şi Augustin. Răsăritenii au deschis discuţiile. s-a stabilit că ambele forme de folosire a materiei euharistice sunt legitime. dar şi din Părinţi răsăriteni. Ortodocşii au aflat abia în secolul al XIII-lea despre purgatoriu. ci doar despre rugăciuni pentru ispăşirea celor morţi. fără a se şti cum anume are loc această ispăşire. În timpul lucrărilor propriu-zise. Dialogul purtat pe marginea primatului papal trebuie înţeles în contextul disputelor apusene conciliariste. Astfel. Decretul final de unire a fost proclamat şi semnat solemn la 6 iulie 1439 în catedrala Sfânta Maria del Fiore din Florenţa. Tema a fost tratată în grabă. pentru că nu s-a găsit o soluţie teologică. Câţiva greci. aşa cum s-a întâmplat cu purgatoriul. Gruparea unionistă din Răsărit. devenit şeful grupării antiunioniste. anume treisprezece sesiuni de lucru. lucru însă necuprins în versiunea latină a documentului. precum Sfântul Grigorie de Nyssa. a susţinut că purcederea din Tatăl. în frunte cu Marcu Eugenicul. În privinţa azimelor. Patriarhul Iosif nu a mai ajuns să semneze actul unirii pentru că între timp a murit. cea mai mare parte a timpului a fost afectată discuţiilor cu privire la filioque. arătând că filioque este o modificare nepermisă a Crezului. dovadă în acest sens stând faptul că nu există un termen grecesc pentru acesta.

Pentru Biserica apuseană. în fruntea Bisericii Ruse a fost ales un oarecare Iona. unirea s-a lovit de o opoziţie fără precedent. în cadrul încercărilor de îmbunătăţire a vieţii spirituale. ţarul Vasile al II-lea a considerat unirea drept o trădare şi l-a întemniţat pe Isidor. diecezele erau mult mai mari ca întindere decât în Antichitate. sinodul a fost mutat la Roma unde s-a încheiat unirea armenilor. După eliberare. acesta a fugit la Roma unde a devenit cardinal. Visarion al Niceei. Elemente de spiritualitate în Evul Mediu apusean În secolele XI-XII. fiecare oraş avea un singur paroh. un susţinător al unirii. În Evul Mediu pusean. Partida antiunionistă s-a coagulat în jurul lui Marcu Eugenicul şi apoi a lui Ghenadie Scholarios. Mulţi dintre cei care semnaseră unirea au retractat-o ulterior. În Rusia. dar mai mici decât cele moderne. copţilor. În locul lui Iosif al II-lea a fost ales patriarh Mitrofan de Cizic (1440-1443).secretar imperial şi care mai târziu a devenit primul patriarh al Constantinopolului sub turci şi mare antiunionist. Acesta a fost depus din scaun şi declarat eretic de către ceilalţi patriarhi răsăriteni într-un sinod ţinut la Ierusalim în anul 1443. Dintre susţinătorii din Răsărit ai unirii. În locul lui Isidor. abisinienilor şi nestorienilor cu Biserica Apusului. Un număr disproporţionar de mare se afla în sudul Italiei. primii doi fiind făcuţi cardinali. La 12 decembrie 1452 s-a ţinut o Liturghie solemnă pentru proclamarea unirii cu Roma. După semnarea actului de unire. Nu a trecut multă vreme şi dorinţa i-a fost îndeplinită. iacobiţilor. s-au creat centre episcopale. decât tiară de cardinal”. care a păstorit până în anbul 1450. Cu această ocazie. La Constantinopol. În anul 1445 a fost ales patriarh al Constantinopolului Grigorie Mammas. Biserica apuseană număra în această perioadă peste 500 de dieceze. fără ca aceste uniri să aibă o semnificaţie deosebită. Pe tot parcursul Evului Mediu. care putea să fie ajutat de numeroşi preţi asistenţi (numiţi vicari). de origine rusă. Isidor al Kievului şi Grigorie Mammas s-au refugiat în Apus. Multe dintre catedralele celebre 2 . logofătul Luca Notaras ar fi spus: „Mai bine să vedem turban turcesc în Constantinopol. acest sinod este considerat drept al şaptesprezecelea sinod general. Parohiile erau mult mai întinse.

Când în secolul XIII au apărut Universităţiile. mănăstirea a devenit renumită. Lipsiţi de educaţie şi uneori de moralitate reputaţia preoţilor în rândul poporului lăsa uneori de dorit. adică constituţia iubirii.ale Evului Mediu au fost construite ca şi Biserici parohiale orăşeneşti. Cu timpul. Nu toţi preoţii erau angajaţi în grija sufletelor. fiind recomandat şi de alte concilii ulterioare. Biserica Apuseană necunoscând lipsa clericilor de astăzi. sărăcia absolută a vieţii şi clădirilor 2 . fapt pentru care au apărut noi iniţiative de natură spirituală. Astfel a apărut ordinul canonicilor regulari ai Sfântului Augustin. a înfiinţat un schit al mănăstirii de la Cîteaux. După un început modest. Până în secolul XIII parohiile erau puţin numeroase şi foarte extinse. Clerul era numeros. care se ocupau doar de celebrarea Liturghiei. Sinodul din Lateran din 1059 a sistematizat aceste idei. în aşa numita Carta Caritatis. Una dintre aceste iniţiative a fost fondarea în 1058 a unei mănăstiri pe teritoriul numit Cistercium (în franceză Citeaux) în apropiere de Dijon. În secolul al XI-lea s-a simţit nevoia unei reforme a clerului. În această perioadă. a pus bazele unui nou ordin. În schimb. parohia mamă îşi păstra anumite drepturi faţă de cele nou înfiinţate: botezurile erau săvârşite în parohia mamă. Franţa de astăzi. Cistercienii. Ei recomandau ca clericii să fie adunaţi în comunităţi de viaţă comună de tip călugăresc pentru a învăţa unii de la alţii. În aceste subdiviziuni. parohiile mai mari au început să fie împărţite. Cluny se afla la apogeul influenţei sale. Denumirea şi conceptul erau inspirate din faptul că Fericitul Augustin a iniţiat un tip de viaţă comunitară pentru clerici. Iniţiatorii au fost călugării de la Cluny. Educaţia lor era sumară. când tânărul cavaler Bernhard. Specific ordinului cistercian era severitateaascezei. dar se estimează că doar 1% dintre clerici frecventase o şcoală superioară. În secolul XIII. Cinci papi provenind de la Cluny au ocupat consecutiv scaunul papal. Era un lucru excepţional ca un sat să aibă biserică parohială. numele prin care a intrat în istorie. La sfârşitul secolului al XI-lea. călugării austeri precum cei de la Cluny şi cistercienii se bucurau de o deosebită stimă. iar la sărbătorile mari toţi credincioşii se adunau acolo. Existau preoţi capelani ai seniorilor feudali. abatele Bernhard. În 1115. formând mănăstiri pentru clerici. spiritualitatea propusă de Cluny a devenit unilaterală. şi noi dorinţe de a trăi mai profund creştinismul. Bernhard de Clairvaux. în unele dintre ele s-a ţinut cursuri de teologie. la Clairvaux. din păcate nu putem vorbi de o pastoraţie efectivă a tuturor sufletelor. împreună cu treizeci de însoţitori au intrat în 1112 în mănăstire. în vârstă de 25 de ani.

Clement a ţinut un Sinod la Vienne în Franţa. cruciatul francez Hugo de Payens. Buni agricultori. mai ales în Franţa. Ordinul avea trei categorii: cavalerii care nu erau hirotoniţi. din rândul cărora era ales marele mestru. Ordinelele Cavalereşti Date fiind condiţiile Evului Mediu. Popularitatea templierilor. ei au impulsionat dezvoltat agricultura în Europa apuseană. Generalul ordinului s-a lepădat de acesta. şi fraţii. care aveau obligaţia de a ajuta pe pelerini cu armele şi de a îngriji pe cei bolnavi. În timp ce papa Clement al V-lea se afla la Avignon. pe generalul ordinului. În 1139. cât şi regele de apoplexie. Abaţii cistercieni ai mănăstirilor trebuiau să se adune anual pentru cosultări. Cistercienii s-au distins prin pietatea deosebită faţă de Maica Domnului. Tradiţia spune că în timp ce ardea pe rug el ar fi strigat papei şi regelui: Văd un foc înaintea tribunalui lui Dumnezeu. le-a adus multe bogăţii. iar abatele de la Cîteaux numea vizitatori speciali cu misiunea de a face vizite în mănăstirile ordinului. În 1311-1312. Jacques de Moley şi pe templierii din Franţa. iar mai târziu papa Eugeniu al II-lea le-a permis să îşi adauge costumaţiei o cruce roşie. au primit numele de templieri. Ei au purtat o mantie albă asemeni cistercienilor. Cistercienii au cunoscut o cinstire deosibită. În anul 1119. Până în 1350 au apărut peste 600 de abaţii. însă. cu aprobarea papei. ordinele cavalereşti s-au bucurat de o mare popularitate. văzând fidelitatea celor mai mici din ordin. În decurs de şase luni au murit atât papa de inimă rea. 2 . ei fiind arşi pe rug ca eretici. Pentru că regele Bauduin al II-lea le-a încredinţat palatul lui de lângălocul unde s-a aflat templul din Ierusalim. votul de ascultare faţă de patriarhul latin al Ierusalimului. responsabili cu serviciile liturgice ale ordinului. Călugării trăiau din munca pământului mănăstirii. papa Inocenţiu al II-lea a aprobat definitiv ordinul.ordinului. care a făcut cunoscut ordinul în Europa. Proprietăţile lor au fost desfiinţate. în cele din urmă a retractat lepădarea. promiţând protejarea pelerinilor împotriva necreştinilor. a depus împreună cu şapte colegi. Aceasta a fost cauza sfârşitului lor tragic în 1312. mai ales în Franţa. Filip al IV-lea cel Frumos a arestat. toate mănăstirile fiind dedicate Sfintei Fecioare. capelanii hirotoniţi. Germania şi Irlanda. Sfântul Bernhard a scris pentru ei o regulă monahală şi o carte cu titlul Elogiul noilor cavaleri. prin care a excomunicat ordinul templierilor. A fost condamnat la moarte deşi era naşul fiicei regelui.

Şi-a însoţit episcopul în Franţa unde împăratul lupta împotriva albigenzilor. A murit la vârsta de 44 de ani în mănăstirea Porziuncola lângă Asissi. născut în 1170 în Castilia. a dat semnalul unei mişcări populare de reînnoire spirituală. Glumeţ şi mişcător. Puternic orientat misionar. papa Grigorie al IX-lea i-a numit judecători în tribunalul inchiziţiei. unii dintre ei fiind martirizaţi. transformând catedrala într-o adunare de canonici regulari care urmau regula Fericitului Augustin. în timp ce se afla retras în singurătate. Văzând că lupta cu armele împotriva ereticilor nu a avut rezultat s-a gândit să întemeieze un ordin de predicatori. ci a obţinut de la papa Inocenţiu al III-lea acordul verbal de a predica pocăinţa. precum petrecerile nocturne cu trubaduri. fără a crea tulburări majore. el nu s-a revoltat împotriva Bisericii. A elaborat o regulă a ordinului inspirată din Fericitul Augustin. Dominicanii au început să ocupe tot mai multe posturi la Universitatea din Paris. 2 . el s-a remarcat prin fidelitatea faţă de Biserică. unde s-au primit un prestigiu datorită lui Albert cel Mare şi Toma din Aquino. el a studiat teologia la Palencia. Dominicanii au format primul ordin religios cu conducere centralizată. fiind un ordin format din preoţi cu studii. Datorită pregătirii lor teologice. Sfântul Francisc a primit stigmatele la 14 septembrie 1224. dominicanii nefiind atât de radicali precum franciscanii în ceea ce priveşte sărăcia şi asprimea vieţii. ca fiu al unui negustor bogat. În calitate de laic a început să predice pocăinţa şi sărăcia.Alte ordine au fost: Ordinul fraţilor ospitalieri sau al Sfântului Ioan Botezătorul. După o viaţă dedicată bucuriilorspecifice tinerilor din vremea lui. Ordinul fraţilor din Rodos sau de la Malta. accentul pus pe asceză şi sărăcie. Spre deosebire de Sfântul Francisc. Spre deosebire de Valdo şi alţi idealişti ai timpului său care au părăsit Biserica. Cavalerii teutoni. În 1219 la Aisissi a formulat primul regulament al ordinului. Dominicanii – înfiinţaţi de Sfântul Dominic. Pentru ei accentul era pus pe predică. Considerat de mulţi ca un idealist şi un visător sau un pietist exacerbat. Ordinele Cerşetoare Sfântul Francisc – s-a născut la Asissi în 1182. a renunţat la moştenire şi a început să ducă o viaţă acetică. Activitatea de inchizitori le-a atras numeroşi duşmani. A devenit canonic al oraşului Osma. Accentul era pus pe ascultare. ordinul a trimis misionari în lumea musulmană.

adevăratul fondator al scolasticii a fost Anselm. Dacă culoarea şi gustul vinului se păstrează şi după sfinţire. teologia nu a cunoscut formulări originale. au plecat în Europa. În secolul al XII-lea apare ceea ce istoria Bisericii numeşte scolastica. sau Berengar de Tours. Apusul început o epocă de progres pe mai toate planurile. Oamenii Bisericii s-au limitat în general la citirea şi copiere operelor patristice anterioare. a şcolilor în care se aplicau metodele logicii şi dialecticii. înseamnă că se păstrează şi esenţa acestora. a purtat numele de scolastică. mai ales a lui Aristotel. într-un mod diferit de cel din Răsărit. ci că Hristos este prezent în Euharistie doar în mod intelectual. mort la 1109. unde au fost reorganizaţi de englezul Stock. nu s-a înregistrat un progres teologic deosebit. Pentru că această dezvoltare intelectuală a avut loc în şcoală. După bulversările produse de popoarele migratoare. şi după aşezarea şi încreştinarea lor. La apariţia scolasticii au contribuit progresul general al culturii şi redescoperirea filosofilor greci.Carmeliţii – au apărut în Ţara Sfântă primind în 1226 aprobarea de la papa Honoriu al III-lea. arhiepiscop de Canterbury. Populaţia creşte. Fără îndoială că cel mai citit şi copiat autor creştin în Apus a fost Fericitul Augustin. în prima jumătate a secolului XI. Apusul îşi va dezvolta viaţa teologică şi spirituală. întrucât accidentele sunt legate de esenţă. Astăzi. Dacă precursori ai scolasticii sunt consideraţi Fulbert. Cultura teologică în Apus în secolele XI-XV. când în Palestina situaţia a devenit grea. Animat de spiritul reformei de la Cluny. termenul are şi un sens peiorativ. În afara unor încercări remarcabile de a scrie teologie. ca urmare a afirmaţiilor lui Berengar de Tours că elementele euharistice nu suferă o transformare reală. episcop de Chartres. precum cele ale lui Carol cel Pleşuv sau Ioan din Irlanda. Scolastica şi mistica medievală În perioada invaziilor barbare. Prosperitatea pe plan religios a însemnat creşterea numărului de catedrale şi mănăstiri. după anul 1000 cu temerile legate de sfârşitul lumii. Pâinea şi vinul devin doar semne ale 3 . Prima dispută teologică scolastică a fost legată de învăţătura euharistică şi a izbucnit în secolul al XI-lea. Are loc reurbanizarea Apusului pentru că migraţiile distruseseră civilizaţia urbană. de apariţia Universităţilor şi de activitatea ordinelor călugăreşti.

scopul Întrupării nu a fost de a-l elibera pe om de robia diavolului. care a apărat prezenţa reală a Mântuitorului Hristos în Euharistie. Argumentul ontologic al lui Anselm a fost contestat de către călugărul Gaunilo care a spus că existenţa cuiva nu poate fi dovedită prin perfecţiunea acelui lucru. şi această concepţie legalistă. Dumnezeu a găsit soluţia: Întruparea lui Dumnezeu Fiul care a a dus acestă satisfacţie ca Dumnezeu şi ca om. Demnitatea lui Dumnezeu fiind infinită pentru că Dumnezeu este infinit. răscumpărând neamul omenesc. Potrivit lui Anselm. În vreme ce Anselm pune accent pe aspectul juridic al răscumpărării. El plasa. clădind o anumită datorie faţă de diavol. teorie care circula în Evul Mediu timpuriu. Prin păcat omul a jignit pe Dumnezeu. el foloseşte argumentul ontologic pentru demonstrarea existenţei lui Dumnezeu. precum şi prefacerea elementelor euharistice.trupului şi sângelui Domnului. Această teorie a satisfacţiei a lui Anselm a avut parte de numeroase critici fiind considerată extrem de legalistă. Dumnezeu nu putea să plătească această datorie a omului pentru că ar fi stricat armonia din lume. Principalele lui lucrări au fost Prosloghion şi De ce s-a făcut Dumnezeu om. concepem o Fiinţă „mai mare decât care o alta nu există”. Bazată pe primatul credinţei. Afirmaţia lui de bază era: Dacă nu crezi nu vei înţelege. în Răsărit. ci cred mai întâi ca să înţeleg. Satisfacţia trebuia plătită de către om. teologia lui Anselm este înrudită cu cea a lui Augustin. accentul cade pe aspectul ontologic alacesteia. pentru că el a fost cel care a rănit onoarea lui Dumnezeu. Anselm. Satisfacţia cerută fiind infinită. la Sfântul Atanasie cel Mare care afirmă în esenţă că Dumnezeu s-a Întrupat pentru a-l îndumnezei pe om. Această Fiinţă trebuie să existe în realitate pentru că altfel ar trebui să concepem o Fiinţă de un grad şi mai înalt de perfecţiune. aşadar. Există o deosebire foarte mare între soteriologia răsăriteană formulată. Satisfacţia pentru ofensă trebuia să fie direct proporţională cu demnitatea persoanei ofensate. Anselm spunea că atunci când spunem Dumnezeu. În înţelepciunea sa infinită. credinţa înaintea înţelegerii. Anselm a devenit în 1093 episcop de Canterbury şi primat al Angliei. rezultă că şi satisfacţia trebuia să fieinfinită. 3 . de exemplu. Teoria a apărut având în vedere concepţia cavalerească medievală potrivit căreia orice ofensă cerea satisfacţie. Formula lui era: Nu e nevoie ca mai întâi să înţeleg ca să pot crede. În lucrarea Prosloghion. Argumentaţia lui va fi folosită mai târziu de către Anselm de Canterbury (1033-1109). a dezvoltat teoria sa soteriologică cunoscută sub numele de teoria satisfacţiei. Lui Berergar i-a răspuns Lanfranc. Omul nu putea să aducă această satisfacţie pentru că orice face omul este doar o împlinire a datoriei. nu putea fi adusă decât de către Dumnezeu. Datoria trebuia plătită faţă de Dumnezeu. În lucrarea De ce s-a făcut Dumnezeu om.

Pentru augustin. A studiat la Köln având maestru pe Albertrus Magnus (Albert cel Mare) precum şi la Paris unde aajuns profesor. Poate cel mai cunoscut reprezentant al scolasticii. care a gândit şi cret lumea. de care se ocupă teologia. El a afirmat că adevărurile cele mai profunde ale credinţei sunt cele mai evidente numai prin credinţa mistică personală. El a respins teza lui Anselm de Cantembury potrivit căreia existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită prin sine. 5. din existenţa diferitelor grade de perfecţiune în univers. şi adevărurile de dincolo de raţiune. teologia se ocupă de adevărul revelat care nu poate fi pus la îndoială. de unde rezultă că trebuie să existe o cauză primă. experienţa mistică este un proces continuu ce nu se opreşte niciodată. din faptul că fiecare lucru îşi are existenţa într-o cauză. a fost călugăr dominican. Părintele misticii apusene este socotit Fericitul Augustin. în vreme ce filosofia este o ştiinţă care poate atinge limitele raţiunii umane. din existenţa ordinii din univers care postulează existenţa unei fiinţe perfecte generatoare a ordinii văzute. Mistica. care postulează existenţa unei perfecţiuni absolute. 4. din existenţa mişcării (argumentul primum movens) 2. A stabilit o distincţie între adevărurile care pot fi percepute cu raţiunea şi de care se ocupă filosofia. A fost călugăr dominican de la 15 ani. A 3 . din faptul că fiecare lucru existent ăşi are rostul lui. El a iniţiat cinci argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu: 1. 3. Johannes Eckhard cel mai mare mistic al Evului Mediu şi al misticii apusene. supranumit Meister Eckhard. A acentuat rolul dragostei – caritas. El a accentuat necesitatea de umilinţă din partea omului pentru ca prin har să poată primii pe Dumnezeu cel Întrupat. supranumit doctor angelicus. Bernard de Clairveaux a avut o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării mistice apusene. ceea ce înseamnă că trebuie să existe o inteligenţă absolută. După Toma. El a combinat speculaţia intelectuală cu o spiritualitate profundă. În acest sens a scris un comentariu la Cântarea cântărilor.Toma din Aquino.

Valdo şi-a dat banii pentru săraci şi. El a aşezat mistica pe baze proprii. Fundamentul dualist al doctrinelor aduce aminte de erezia 3 . situat în Franţa meridională.fost unul dintre cei mai mai mari învăţaţi ai vremii sale. Naşterea Fiului şi purcederea Duhului Sfânt din Tatăl sunt manifestări veşnice ale iubirii intratrinitare. Această iubirerevarsă spre întreaga lume creată. Valdus a început să hirotonească el însuşi preoţi. considerată de unii drept cea mai tradusă carte după Scriptură. Mişcarea a devenit repede extrem de crtică la adresa ierarhiei învăţând că datorită imoralităţii. În plan mistic. Din Franţa s-a răspândit în centrul şi sudul Europei. Fiul. care este chemată să se integreze în această iubire intratreimică. Naşterea lui Dumnezeu în sufletul omului este începutul unei experienţe fără de sfârşit. În centrul misticii sale de află iubirea şi caracterul trinitar al acesteia. preoţia sacerdotală. el a făcut o diferenţiere între Dumnezeu şi dumnezeire. Î.n vremea foametei din 1176. şi-a pierdut harul apostolic. A promovat retragerea din lume fapt pentru care a fost acuzat de individualism. După ce mişcarea a fost condamnată de episcopul Lyonului si de papa Lucian al III-lea. Numele lor provine de la oraşul Albi. unde s-a născut erezia. Erezii în Apus Valdenzii cunoscuţi şi sub numele de Săracii din Lyon. provine din caracterul exclusivist al sectei care considera doar pe proprii adepţi ca fiind în stare să atingă starea de curăţie spirituală. castitate şi ascultare. iar după descoperirea lumii noi şi în America latină şi de nord. curăţi. poate să se nască mistic în sufletele noastre. prefecţii depuneau ordinul de sărăcie. ce-l duce pe om spre dumnezeire într-o linişte veşnică. Promovau o doctrină dualistă învăţând existenţa unui principiu al binelui şi un altul al răului. de unde şi numele de valdenzi. însoţit de un grup de bărbaţi şi femei. Devenind o organizaţie ierarhizată. Toma de Kempis (1380-1431) Este cunoscut ca autor al lucrării De imitatione Christi. Gruparea valdenzilor este considerată că fost cea mai veche grupare dizidentă din creştinismul occidental care a supravieţuit până astăzi. a început să predice întoarcerea la creştinismul primar. A avut marele merit de a fi încercat sü transpună în limbajul inimii şi al sentimentului tezaurul adevărurilor tradiţionale. Catarii sau albingenzi. Denumirea de catari adică cei puri. au fost iniţial o mişcare în interiorul bisericii promovat de Piere Valdus.

iar când omul constată obiectiv aest lucru. însă nu s-a putut demonstra în mod clar existenţa unei legături istorice între manihei şi catari. unde a devenit profesor la aceeaşi Universitate. El a încurajat în acesată calitate politica regelui Angliei Eduard al III-lea de emancipare a Angliei de sub tutela Romei. care urmau o asceză riguroasă. Italia. erezia s-a răspândit în Franţa. în secolele XI – XV. papii şi suveranii sunt supuşi greşelii. A sprijinit iniţiativa parlamentarilor englezi de a refuza plata impozitului papal. El s-a ridicat şi împotricva monopolului călugărilor franciscani şi dominicani din mediul universitar englez. Numeroşi catari au fost arşi pe rug. Fiecare om a primit o parte 3 . Germania. care nu i-a adus însă o reputaţie deosebită. promovând confiscarea averilor bisericeşti spre a fi împărţite săracilor. Petrobusenii numele provine de la întemeietorul ereziei Petro Brusius. alţii au fost supuşi unor cruzimi inutile. A scris o serie de lucrări de filosofie. Spania şi Anglia. Reputaţia lui Wycliff a început în 1374. La începutul secolului XIII. când a abandonat cariera de profesor şi a devenit comisar regal pentru teologie. Prereformatori John Wycliff (1328-1384) s-a născut în comitatul York.maniheilor din antichitate. Ei respingeau orice formă vizibilă a Bisericii şi orice autoritate. Restul primeau botezul numai pe patul de moarte. şi a fost răspândită mai ales în Franţa. În lucrarea De Dominio Divino afirma că singur Dumnezeu are deplină suveranitate şi este lipsit de greşală. Petrobusienii aveau un discurs extrem de anticlerical. Întâlnită prima dată în Italia anilor 1030-1040. erau atât de răspândiţi în Franţa încât papa Inocenţiu al III-lea a pornit o cruciadă împotriva lor. anume botezul spiritului. A studiat teologia. Petro Brusius a contestat nu numai preoţia şi cultul ci şi botezul copiilor şi mai apoi cultul icoanelor. A fost ars pe rug în 1137. filosofia şi dreptul la Universitatea din Oxford. primit numai de către cei perfecţi. se poate adresa direct lui Dumnezeu marele suveran. Admiteau o singură taină. Stăpânitorii lumeşti. în familia unui nobil anglosaxon.

A început să critice papalitatea datorită confuziei creată de schisma papală. Jean Hus a devenit profesor de filosofie iar apoi rector al universităţii din Praga. În 1377 Wycliff a fost chemat în faţa tribunalui bisericesc al primatului angliei. iar sinodul de la Constanz a condamnat 45 de teze din lucrările sale şi a dispus arderea lucrărilor sale. Pentru că ideile sale au a nimat o răscoală ţărănească din anul 1381. în urma unui atac de apoplexie. Retras la parohia sa din Luttherworth. Wycliff şi-a pierdut sprijinul politic. unde a intrat cu ideile reformatoare ale lui Wycliff. A fost condamnat postum de către un sinod ţinut la Roma în 1412. iar un sinod din 1382 de la Londra a condamnat 24 de teze din scrierile sale. a palatului regal din Praga. Mântuirea se realizează prin fapte vrednice de numele de creştin. După ce arhiepiscopul de Praga l-a oprit de la slujire şi predică. iar după ce a fost hirotonit preot. el a murit la 31 decembrie 1382. arhiepiscopul s-a rezumat la simple avertismente şi îndemnuri la moderaţie. De asemena a atacat învăţătura transubstanţiaţiei euharistice susţinând că Hristos este prezent doar spiritual nu real în Euharistie. Influenţat de determinismul augustinian. Marea schismă papală i-a oferit lui Wycliff prilejul să reînceapă propaganda antipapală. Predicând simplitatea clerului. Bucurându-se de o puternică susţinere politică. a devenit predicator al Capelei Betleem. Influent în mediul universitar.din stăpânirea divină. Adepţii săi au fost persecutaţi în Anglia. ideile sale s-au răspândit şi în Europa continentală prin intermediul studenţilor. Wycliff s-a ridicat împotriva averilor Bisericeşti susţinând că de vreme ce clerul înalt este bogat şi nu îşi îndeplineşte misiunea divină. dornică să pună mâna pe averea Bisercii Romane din Anglia. A încurajat folosirea limbii engleze în cult şi predică. Wycliff a lansat ideea cubordonării Bisericii Angliei autorităţii statului englez. în virtutea chipului lui Dumnezeu din el. a început să susţină predestinaţia. Acest lucru a fost posibil datorită unui parteneriat existent între universităţiile din Oxford şi Praga. autoritatea statului are dreptul să le confişte averile. Se consideră că prin ideile sale a pregătit reforma din Anglia. nu prin ceremonii sau indulgenţe. O dată cu acutizarea conflictului cu Roma. Jean Hus – +1415 – născut într-o familie săracă de ţărani cehi. Jean Huss s-a bucurat de sprijinul regelui Venceslav al Boemiei. A iniţiat traducerea Sfintei Scripturi în limba engleză. mai ales din partea ducelui de Lancaster. El a mers mai departe negând caracterul sacramental al Sfintelor Taine şi respingând culul icoanelor şi moaştelor. Această idee a lui Wycliff a afost susţinută de nobilimea engleză. Acesta a sprijinit elementul naţional boemde la universitatea 3 . a studiat la Universitatea din Praga.

Carol al II-lea. Hus a fost considerat un erou naţional fiind urmat de o parte a nobililor. Girolamo Savonarola – +1498 – s-a născut la Florenţa şi a devenit călugăr dominican. Jean Hus a promovat ideile lui Wycliff şi a tradus operele în limba cehă. Nu opta pentru desfiinţarea Bisericii sau pentru separarea celor vrednici de păcătoşi. Pentru că papii nu urmează exemplul simplităţii apostolilor. cât şi conciliarismul. Chemat în faţa sinodului de la Constanz. Retras de la Unversitate. (Hus înseamnă în limba cehă gâscă) dar va veni o lebădă pe care nu o veţi mai putea arde! Luther s-a considerat a fi lebăda de care a vorbit Hus. Savonarola a reuşit să transforme Florenţa într-o „republică creştină” plină de pietate. El a criticat atât curia papală. şi a doua taboliţii. considerând Biblia singura autoritate în chestiunile dogmatice. a delegat pe cardinalul Collanna să se ocupe de cazul lui Hus. După o perioadă în care ideile de simplitate. Alungat iniţial din oraş. pietate şi fracventare a Bisericii au fost luate în serios de către Florentini. în cele din urmă condamnat ca eretic. devenind predicator în oraşul natal. pentru că cereau ca şi credincioşii să fie botezaţi din potir. Papa Alexandru al VI-lea i-a interzis lui Savonarola să mai predice 3 . intitulată Tractatus de ecclesia în care şi-a formulat ideile reformatoare. aceştia au revenit în cele din urmă la vechile obiceiuri.predicile lui Girolamo au fost bine primite de către florentini. însă. A fost ars pe rug la 6 Iulie 1415. a fost primit cu bunăvoinţă. Mişcarea Husiţilor extremişti a fost până la urmă înghiţită de calvinism. Hus şi-a redactat lucrarea fundamentală. nume dat de fortăreaţa pe care o deţineau. ci pentru reformarea Bisercii urmând exemplul lui Hristos. reprezenta gruparea husiţilor extrmişti care respingeau întreaga doctrină şi practică romană. negând preoţia sacramentală şi urmând ideii nesusţinute de Hus. Afându-se într-o florenţă condusă de puternica familie De Medici lq mare concurenţă cu Veneţia. tradiţia spune că înainte de a fi ars ar fi afirmat: acum ardeţi o gâscă. ei nu mai pot fi consideraţi urmaşii Sfântului Apostol Petru. plăcerile şi luxul erau mult mai apreciate decât îndemnul creştin la simplitate şi smerenie. Ca şi Wycliff a combătut abuzurile clericale şi a scos în relief rolul predicii şi al studiului Biblic. pe care Jean Hus a refuzat să-l recunoscă după ce a fost ales de Sinodul de la Pisa din 1409. Papa Alexandru al V-lea. însă nu a negat valabilitatea tainelor chiar dacă erau săvârşite de un cler păcătos. S-a creat o mişcare a husiţilor sau a fraţilor moravi. nu doar simplu cu ostia.din Cracovia în detrimentul elementului germandin Universitate. Calicştii s-au împăcat cu Biserica Romană în urma Sinodului de la Basel. Reales ca şi rector al Universităţii de către profesorii cehi. Girolamo a revenit în momentul în care în Italia a pătruns regele Franţei. Aceştia s-au împărţit în două grupuri: calixtinii (calix = potir).

Scandinaviei. acţiunile lui la Florenţa aduc aminte de activitatea lui Jean Calvin la Geneva. Mai nou se vorbeşte şi de cauze de altă natură care ar fi stat la baza Reformei. Cronologic se poate vorbi de o Reformă timpurie care a avut loc în întregime în Germania. petrecute de-a lungul secolului XVI. Unii istorici consideră Reforma drept o revoluţie socială. Erau descrise o serie întreagă de evenimente cu implicaţii religioase. care au avut dreot rezultat Reforma. datorită unor cauze mai mult sau mai puţin obiective. În mod tradiţional. Biserica Romano-Catolică l-a reabilitat postum şi la canonizat ca sfânt. pentru protestanţi Reforma a fost un proces prin care numeroşi creştini entuziaşti nu au mai putut să accepte abuzurile Bisericii Catolice şi s-au desprins de aceasta spre a-şi crea propria lor Biserică eliberată de aceste abuzuri. adică reformată. având în centru viaţa şi activitatea lui Matin Luther şi de o reformă târzie care a pornit din Elveţia şi care a avut în centru învăţătura lui Jean Calvin. mai ales din mediul urban. Pentru catolici reforma a însemnat „ruperea de Roma” a unui grup de creştini.şi l-a chemat la Roma spre a fi judecat. Reforma ar fi avut succes în statele germane numai datorită faptului că o mare parte din pupulaţie. Reforma era considerată ca fiind exclusiv de natură religioasă. Reforma în Apusul Europei Noţiunea de Reformă a fost inventată de istorici pentru a descrie o succesiune de evenimente în urma cărora o serie de locuitori ai statelor germane. un tribunal al delegaşilor papali l-au condamnat la moarte fiin spânzurat şi ars pe rug. Până în urmă cu ceva mai bine de un sfert de secol în urmă. Istoricii enumeră o serie de cauze care au dus la apariţia şi succesul Reformei. papa l-a anatematizat. Cauzele Reformei. La 23 mai 1498. 3 . Girolamo Savonarola poate fi considerat mai degrabă un revoltat decât un prereformator. Elveţiei. Ţărilor de jos şi Marii Britanii au părăsit Biserica Catolică pentru a deveni membri ai unor Biserici protestante independente. Pentru că a refuzat să se prezinte la judecată.

Dumnezeu era privit de către muritorii de rând ca fiind inaccesibil. a) cauze pe termen lung.. printre care istoricii enumeră şi speranţa de viaţă mult mai scăzută decât cea a zilelor noastre. Astfel. După alţi istorici. că autorităţile sunt purtătoare ale voinţei lui Dumnezeu etc. de exemplu în ceea ce priveşte sărbătorile. Mai pot fi amintite şi cauze legate de sfera culturalului. moment în care oamenii s-ar fi gândit să scape de unele povezi financiare. Aceste două puteri. omul modern avea tendinţa să pună la îndoială autoritatea. multă vreme rivale au învăţat să se privească reciproc de pe poziţii egale. reforma este văzută ca un mijloc al conducătorilor locali de a scăpa de influenţa externă (a papei) asupra teritoriului lor. Cei care au acceptat luteranismul au făcut-o pentru a scăpa de o serie de reglementări mărunte care le îngreuna viaţa. omul obişnuit avea doi stăpâni. inclusiv pe cea eclesială. fapt pentru care se apela la mijlocitorii Lui de pe pământ. Reforma ar fi însemnat trecerea de la un mod de gândire medieval dominat de certitudini la cel modern care are la bază îndoiala. exista un interes centrat mai mult pe viaţa de apoi decât pe viaţa pământească. cultul sfinţilor şi al relicvelor cu tot ceea 3 . toate clasele sociale sperau la o îmbunătăţire de natură ecomomică: ţăranul credea că va scăpa de zeciuiala plătită bisericii din produsele agricole. privită doar ca un scurt interludiu în faţa veşniciei. Refprma este prezentată ca un exemplu de manifestare timpurie a naţionalismului german concretizat într-o mişcare de masă împotriva controlului italienilor asupra vieţii Bisericii germane. În perioada imediat anterioară Reformei. monarhul şi papa.erau nemulţumiţi de reglementările eclesiale privind viaţa de zi cu zi. Alţi istorici cred că Reforma a fost de fapt o chestiune legată de cauze politice. Fiecare persoană şi fiecare breaslă îşi avea propriul ei sfânt protector. Din diferite motive. prinţii locali sperau să acapareze pământurile Bisericii etc. Dintro altă perspectivă tot de natură politică. Dacă omul medieval avea certitudinea că viaţa trebuie dusă după anumite reguli. Reforma a avut la bază cauze economice. reprezentaţi la nivel local de către arendaş şi de către preot. Prin acceptarea Reformei. În Europa occidentală a secolului XVI existau două puteri una civilă. reprezentată de monarh (regele sau împăratul) şi puterea eclesială deţinută de Biserica Catolică condusă de papa de la Roma. ruptura cu roma putând fi una din posibilităţile cele mai eficiente. Reforma ar fi avut loc în contextul unei creşteri rapide a inflaţiei. respectiv clerul şi sfinţii. Unii istorici au realizat conexiuni între Reformă şi „epoca marilor descoperiri geografice” sau „epoca ştiinţei” toate aceste realizări istorice fiind puse pe seama evoluţiei culturale a istoriei.

era o componentă foarte importantă a vieţii cotidiene. Situaţia vieţii religioase dinainte de Reformă a fost privită diferit de istorici. fie ca fiind dominată de un entuziasm religios. aveau mereu nevoie de resurse materiale. Ele promiteau reducerea numărului de ani pe care sufletele urmau să le petreacă în purgatoriu după moarte. 3 . o mare parte din centrul Italiei. Unii conducători locali nu permiteau vinderea de indulgenţe pe teritoriul lor din cauza posibilelor abuzuri. Papalitatea apela în mod regulat la statele germane. nici că a fost o reacţie în faţa unui declin general. singurele teritorii ale creştinătăţii care erau prospere şi lipsite de o guvernare centrală care să poată ţine piept cererilor financiare ale papilor. pentru a-şi menţine poziţia politică în faţa încercării francezilor şi a habsburgilor de a domina Italia. Papa era ales de cardinali. Iertarea păcatelor se putea obţine prin participarea la slujbe şi primirea Euharistiei precum şi prin realizearea de „fapte bune. În Germania existau puternice resentimente faţă de structura şi organizarea Bisericii. nu se poate pretinde cu siguranţă că Reforma a fost determinată de un avânt general al entuziasmului religios. Oamenii de rând însă nu detestau sistemul indulgenţelor.” În rândul faptelor bune erau incluse şi achiziţionarea de indulgenţe. Cantitatea sumelor putea creşte în cazul în care fiul era minor şi avea nevoie de dispensă de vârstă sau fusese desemnat ilegal şi avea nevoie de recunoaşterea papală. aşa că cei mai mulţi papi erau tot de origine italiană. Multe indulgenţe prevedeau numărul de ani care urmau a fi reduşi uneori de ordinul milioanelor. Concepţia soteriologică larg răspândită era aceea că mântuirea se poate dobândi mai degrabă prin ceea ce faci decât prin ceea ce crezi. Indulgenţele se vindeau în numele papei şi constituiau o importantă sursă de venit. fie ca fiind nesănătoasă şi decandentă. Indiferent la care dintre opinii am subscrie. iar cardinalii erau aleşi la rândul lor de cître papă. Datorită acestui fapt. Capul suprem al Bisericii era papa care locuia la Roma şi stăpânea. Majoritatea cardinalilor erau italieni. Uriaşe cantităţi de bani se scurgeau din Germania spre Roma. Cele mai mari sume de bani erau obţinute de la familiile conducătoare care doreau să cumpere poziţii înalte în Biserică pentru fiii lor. Această idee avea într-adevăr numeroase argumente. pe care le considerau un târg bun. Acestea porneau de la realitatea că Biserica se afla sub controlul străinilor.ce implica acesta adică ofrande şi pelerinaje. în calitate de conducător politic. De multe ori cei desemnaţi pe aceste criterii în poziţii importante din biserică erau lipsiţi de orice pregătire teologică. căci în ajunul Reformei papalitatea. în Germania domina ideea că Biserica Catolică era condusă de o clică de origine italiană care dorea să stoarcă cât mai mulţi bani din statele germanice.

Erasmus a compus o lucrare cu titlul Elogiul nebuniei care a devenit repede ceea ce astăzi am numi un best-seller în care ridiculiza pe oamenii Bisericii pentru ideile lor. Ca şi alternativă la vulgata. aceştia erau înteresaţi de studiul scrierilor greceşti şi latine antice precum şi a Sfintei Scripturi. totuşi nu s-a putut stabili cu exactitate că greşelile papalităţii au fost cu adevărat o cauză a Reformei. Istoricii protestanţi sunt deosebit de critici faţă de papalitatea începutului de secol XVI. Se cunosc numeroase pamflete alcătuite în spaţiul german în această perioadă însă impactul lor pare să nu fi fost atât de mare de vreme ce 90 % din populaţie era analfabetă.Alte sume mai mici dar nu de neglijat se obţineau din alte dispensele precum cele legate de căsătorie. În cercetarea lor. Tocmai în acest timp. el refuza să folosească Vulgata – traducerea latină a sfintei Scripturi realizată de Fericitul Ieronim şi care cuprindea o serie de greşeli. datorită stării lor morale. Se poate însă accepta ideea că situaţia creată a slăbit Biserica şi a făcut-o fulnerabilă în momentul în care ea a fost atacată. Specialist în exegeză. care a păstorit sub numele de Alexandru al VI-lea (1492-1503) erau mai degrabă politicieni cinici şi imorali decât păstori de suflete. Cel mai cunoscut umanist al vremii a fost Desiderius Erasmus (1466? – 1536) care ţinea legătura cu oadevărată reţea de umanişti ai vremii. Toate aceste mijloace de a obţine venituri materiale au creat ideea că interesul principal al clerului era acela de a aduna bogăţii şi nu de a se îngriji de viaţa spirituală a păstoriţilor. Erasmus îşi dorea ca Biserica să încurajeze credincioţii să urmărească dobândirea mântuirii prin trăirea vieţii asemeni lui Hristos şi nu prin practicarea unor formalităţi goale. mai ales Rodrigo Borgia. ei foloseau texte cât mai apropae de original. De aceea mulţi istorici au avut tendinţa de a vedea în acest sprijin pentru ideea de reformă venit din partea umaniştilor. mai mulţi umanişti din întreaga Europă. debarasându-se de interpretările facute în Evul Mediu şi bazate pe traduceri deficitare. În ciuda acestei realităţi. care însă nu au creat o reţea a ideilor lor. La fel ca şi el au gândit. Contemporani lui Erasmus şi a 4 . începând cu aproximativ un secol înainte. cauzele pe termen scurt ale Reformei sunt legate de activitatea umanisţilor. Papii din această perioadă. Luther devenea faimos printre admiratorii lui Erasmus din întreaga Europă. una din cauzele majore ale Reformei. b) Cauze pe termen scurt Tradiţional. Scopul lor era să înţeleagă mesajul original al acestor scrieri. unii dintre ei ocupând poziţii înalte. el a publicat în anul 1516 o versiune greacă a Noului Testament pe baza căruia a serie de cărturari au făcut mai apoi traduceri în limbile naţionale europene. Anticlericalismul era larg răspândit şi orice atac împotriva ierarhiei era în general bine primit. Cărturari erudiţi. Umaniştii şi activitatea lor era tolerată de către Biserică atâta vreme cât ei nu contestau structura conducătoare a acesteia.

Este şi cazul lui John Wycliffe în Anglia şi a lui Ian Huss în Boemia. fapt pentru care. În concepţia timpului. am fost un călugăr pios şi am respectat regulile ordinului meu atât de strict încât pot să spun: dacă vreun călugăr a intrat în rai datorită monahismului. La numai câteva săptămâni după examenul de absolvire. nu se poate spune că Reforma a avut loc ca urmare directă a activităţii umaniştilor dar se poate demostra că lucrările lor au creat un climat intelectual în care învăţăturile lui Luther au devenit acceptabile. de vreme ce au avut loc şi în alte părţi contestări ale autorităţii Bisericii dar care nu au dus la apariţia unei Biserici rivale. Despre viaţa lui ca şi monah.. căutând pe mai departe o înnoire a acesteia din interior. fără ca ceea ce a văzut acolo să-l fi smintit în vreun fel (1510). În ciuda enumerării şi descrierii acestor cauze ale Reformei. Motivul acestei hotărâri surprinzătoare a fost o făgăduinţă făcută în momentul în care a fost pus în pericol de moarte de către un fulger. În 1511 s-a mutat la Wittenberg. Martin Luther S-a născut la 10 noiembrie 1483 la Eisleben în Turingia ca fiu al unui miner. Cu siguranţă că hotărârea călugăriei stă în legătură cu reflecţiile tânărului Luther cu privire la starea sufletului său şi la modul în care se va prezenta în faţa înfricoşatei judecăţi. În concluzie. a făcut o călătorie la Roma cu ordinul său. reflecţii cauzate de moartea prematură a unui prieten.” Luther a făcut carieră în cadrul ordinului augustinian. persistă totuşi întrebarea de ce a avut loc reforma în acel loc şi în acel moment. între 1501-1505 a urmat studii juridice la Universitatea din Erfurt unde a devenit magistru în drept. A fost hirotonit preot (1507). Tatăl lui a dorit ca fiul lui să studieze dreptul. mântuirea era cel mai sigur abţinută doar de cei care intrau în monahism căci doar aceştia duceau cu adevărat o viaţă creştină. În acest sens este concludentă replica lui Erasmus la afirmaţia contemporanilor săi citată mai sus: „eu am pregătit oul găinii. Luther a hotărât să intre în ordinul călugărilor augustinieni. iar în 4 . atunci şi eu ar trebui să intru. La început.” Este însă o realitate faptul că Erasmus şi mulţi dintre ucenicii săi nu l-au urmat pe Luther ci au preferat să rămână fideli Bisericii Catolice.. a studiat teologie.lui Luther afirmau deja că „Erasumus a aşezatc oul şi Luther a scos pui din el. el scria mai târziu: „Este adevărat. Luther a fost un fidel călugăr augustinian. dar ceea ce a scos Luther din el a fost un cu totul altfel de pasăre.

„Faptele bune” nu mai sunt văzute ca şi condiţie a îndreptării. A recunoscut doar Scriptura ca unică autoritate – sola Scripruta. Cert este faptul că disensiunile sale cu Biserica Catolică a în anul 1517. care răsplăteşte binele şi pedepseşte răul. papa Leon X a permis vinderea de indulgenţe pentru că avea nevoie de bani pentru construirea catedralei Sfântul Petru de la Roma. În 1519 a avut loc ceea ce istoria bisericească universală numeşte disputa de la Leipzig între Luther şi profesorul de teologie de la Ingolstadt Johannes Eck. Nu ştim exact când a început Luther să creadă astfel. Audierea a rămas fără reuzultat. Friedrich cel Înţelept de Sachsen. la Ausburg. ele urmând a constitui punct de plecare pentru o discuţie între teologi erudiţi. De unde putea omul să ştie că Dumnzeu este mulţumit de faptele lui bune? Ca şi exeget biblic. precum şi de efectele lor în practica religioasă. Luther a fost scandalizat de modul în care aceste indulgenţe erau vândute. Luther a fost chemat la Roma spre a fi judecat ca suspect de erezie. el a predat soteriologia catolică. Aşa s-au născut ideile centrale ale Reformei. poate să se mântuiască. anume sola gratia – numai prin har şi sola fide – numai credinţa. punând la îndoială valabilitatea întregii teologii medievale. Dacă face fapte bune şi urmează învăţătura Bisericii. pe baza credinţei. În acelaşi an. Esenţa acestei soteriologii era: în ciuda păcatului. au cunoscut o rapidă răspândire în statele germane. în 1518. indulgenţele erau vândute de către călugărul dominican Johann Tetzel.1512 după ce a obţinut titlul de doctor în teologie. căci Luther a refuzat să renunţe la tezele sale. ci pe un Dumnezeu milostiv. conform acestei soteriologii. care ia asupra lui păcatele. În Germania. La început. ci drept o urmare a acesteia. unde se afla Luther. imediat ce tezele au fost traduse în germană. Totuşi Luther nu putea să fie sigur de propria mântuire. Luther a redactat trei lucrări: 4 . Probabil că au fost afişate şi pe uşa catedralei din Wittenberg. inclusiv la Wittenberg. la cursurile sale. Luther a scris cele 95 de teze în latină şi le-a trimis episcopului catolic şi unor prieteni. a devenit profesor de exegeză la Universitatea din acest oraş. omul poate să facă fapte bune. valabilitatea conciliilor şi şi-a reafirmat învăţătura. Unii plasează această schimbare a sa în anul 1514. Din acest motiv. În anul 1520. Spre surprinderea lui Luther. el a descoperit că noţiunea de „dreptate a lui Dumnezeu” nu se bazează pe existenţa unui Dumnezeu judecător. nu mai era nevoie de penitenţă. şeful politic al lui Luther a reuşit să obţină audierea lui Luther de către legatul papal Thomas Cajetan. Luther a respins primatul papal. Se credea că după cumpărarea lor. după afişarea tezelor. În cadrul acestei dispute. alţii în anul 1518.

Drept răspuns. protecţie sau ajutor. Împăratul a emis un edict prin care ordona prinţilor „ca vreme de douăzeci de zile să nu-i ofere lui Luther şi adepţilor săi cazare. întemeiat de către Însuşi Mântuitorul. Despre libertatea omului creştin – cuprindea o scurtă prezentare a credinţei evanghelice. în locul clerului clasic. Urmarea firească a acestei excomunicări ar fi fost arestarea şi predarea lui Luther către autorităţile papale. Pentru el o Taină este un semn. Luther a fost excomuncat definitiv. Datorită luptelor pe care le avea de purtat cu Franţa şi Turcia. La 3 ianuarie 1521. care a apărut în septembrie 1522.1. în toamna anului 1520. Edictul de la Worms nu a putut stopa mersul Reformei. Dieta imperială din 1526 de la Speyer a hotărât ca fiecare stat al Imperiului să se comporte faţă de învăţătura lui Luther „aşa cum nădăjduiesc şi se încred să 4 . Eck a plecat la Roma de unde a revenit. fapt cerut lui Frederic cel Înţelept de către reprezentantul papei. Luther a ars şi el bula papală în prezenţa a numeroşi studenţi de la Wittenberg. La scurtă vreme după disputa de la Leipzig. Către nobilii creştini de naţiune germană despre îmbunătăţirea situaţiei creştine – prezintă situaţia Bisericii şi propune un plan de reformă. Lucrarea a contestat învăţătura despre prefacere şi caracterul sacramental al Liturghiei. cu o bulă de excomunicare. băutură. Traducerea Bibliei lui Luther a fost realizată pe baza textelor originale şi se constituie ca o capodoperă a limbii germane. să nu-i dea ajutor sau sprijin. iar în 1534 a apărut şi traducerea Vechiului Testament. De aceea. pentru el doar Botezul şi Euharistia (la început şi Mărturisirea) au fost recunoscute ca şi taine adevărate. 3. el a tradus Noul Testament în germană. Aici propune. învăţătura preoţiei universale a celor credincioşi. Acesta a reuşit să obţină din partea împăratului Carol V judecarea lui Luther în dieta imperială de la Worms în 1521. mâncare. unit cu acceptarea iertării păcatelor.” În scurt timp. să-l ia prizonier şi să-l trimită nouă nevătămat. 2.” Frederich cel Înţelept a înscenat o răpire a lui Luther în drumul său spre Wittenberg şi l-a ţinut vreme de zece luni la Wartburg sub numele fals de „tânărul Jörg. împăratul Carol al V-lea a fost nevoit să facă anumite concesii prinţilor din subordine. Despre capitivitatea babilonică a Bisericii –cuprindea concepţia lui despre Taine. în mod deschis sau în ascuns. La Löwen (azi în Belgia) au fost arse operele lui Luther. Luther s-a apărat cu Biblia în mână şi a refuzat să renunţe la convingerile sale. ci acolo unde pun mâna pe el.

care se afla la Warburg. Cel mai cunoscut program ţărănesc de acest fel au fost Cele 12 articole ale ţărănimii din Şvabia. Reforma a fost coordonată de un 4 . Au existat tulburări în rândurile ţărănimii şi înainte de Reformă. Într-o altă lucrare despre războiul ţărănesc. Ei s-au constituit în frăţii şi au formulat programe inspirate din Reformă pe baza cărora au cerut. Totuşi. În 1529. De aceea evanghelici au fost numiţi şi protestanţi. fiecare să îşi prezinte opinia în materie de credinţă. abolirea iobăgiei pe baza mesajului de libertate biblic. de exemplu. Reforma a mers mai departe. care s-a înţeles ca un apendix la cea mai sus amintită. De asemenea au început să fie puse la îndoială drepturile vechi de a folosi pădurile.răspundă în faţa lui Dumnezeu şi a meastăţii imperiale. nobilii au votat ca edictul de la Worms să fie pus în aplicare. mai ales datorită limitării drepturilor lor la autodeterminare. Însă după 1521. Au urmat Kursachsen şi Hessen. să formuleze o învăţătură de credinţă. apele şi păşunile. După aflarea conţinutului Mărturisirii de la Ausburg. La Wittenberg. Totuşi. prieten şi coleg al lui Luther la Universitatea din Wittenberg. Războiul ţărănesc din 1525 a ajutat la răspândirea Reformei. El a convocat dieta imperială la Ausburg în care a cerut ca în mod deschis. poziţia lui Luther faţă de acest conflict a făcut să-i strice atât imaginea pe care o avea printre ţărani cât şi relaţia sa cu unii nobili. O predică ţinută în faţa răsculaţilor a fost primită cu badjocură. Luther a răspuns acestor articole prin lucrarea Exortaţie despre libertate în care se adresează atât nobililor cât şi ţăranilor şi îi invită la dialog. căci acesta era deja spre sfârşite. Nobilii evanghelici au cerut lui Philipp Melanchton. în absenţa lui Luther. au avut loc o serie de reorganizări în statele care au acceptat Reforma. Luther i-a îndemnat prin cuvinte grele pe nobili să-i atace pe răsculaţi. Ei au simţit că în mesajul lui Luther se găseşte susţinere pentru libertatea lor. Aceasta este cunoscută până astăzi sub numele de Mărturisirea de la Ausgsburg (Augsburger Bekenntnis) sau în latină Confessio Augustana devenită clasică pentru învăţătura Reformei. împăratul german Carol V a încheiat războiul cu francezii şi a început să se concentreze asupra problememlor interne ale statelor germane.” Primul stat care a devenit evanghelic a fost Prusia de Est. Luther nu a avut prea mare influenţă asupra răscoalei. Într-o a doua dietă ţinută la Speyer (1529). împăratul a dispus formularea unei respingeri – confutatio a acesteia şi le-a dat protestanţilor o perioadă de o jumătate de an să revină la vechea credinţă. Lucrarea lui a avut un efect redus asupra desfăşurării războiului dintre ţăranii răsculaţi şi nobili. Până atunci era interzisă orice fel de nouă organizare. Patru nobili şi 14 oraşe au contestat faptul că o chestiune de credinţă poate fi hotărâtă printr-un vot majoritar. A criticat pe ţărani pentru amestecarea conceptelor de libertate creştină cu cea de libertate lumească.

unde activa Luther. vreau să spun. el a scris numeroase lucrări pentru coordonarea Reformei. care a reînnoit majoritatea adepţilor „vechii credinţe. Protestanţilor de era garantată starea lor religioasă. datorită pericolului turcesc.coleg de-al lui de la Universitate. El a încurajat formarea şcolilor bisericeşti la care să aibă acces cât mai mulţi copii. Această alianţă a fost văzută. precum şi principele de Hessen. să încheie la Nürnberg (1532) o înţelegere cu alinaţa smalcaldică. drept un pericol de către împăratul german. Preotul. În 1530 a avut loc o dietă imperială la Augsburg. icoanele să fie arse ca „idoli”. căci credinţa trebuie să fie acceptată în mod liber. El s-a pronunţat în mod clar împotriva folosirii forţei pentru acceptarea Reformei: „Vreau să predic. Împăratul german a fost nevoit. De asemenea a compus mai multe cântări bisericeşti. preoţii să se căsătorească. se ţinea în germană. De asemenea a impus o reformă a sistemului educaţional. vreau să scriu.” În anii ce au urmat. Când Luther a venit la Wittenberg. pe bună dreptate. A scris prima Liturghie Evanghelică Germană. adversara Imperiului Romano-German. aşa . laicii să aibă şi ei acces la potir. care. însă nu şi conţinutul ei. Alinţa smalcaldică a întreţinut bune relaţii cu Franţa. nici să oblig cu forţa pe nimeni. Principiul de bază folosit în organizarea Bisericii Evanghelice până la 1918 a fost acela că conducătorul statului era în acelaşi timp şi şeful Bisericii. În fruntea ei se afla principele statului Sachsen. el a criticat mersul Reformei. învăţătorul şi alţi angajaţi ai Bisericii urmau să fie plătiţi dintr-un fond al parohiei administrat de un consiliu. şi cele zece porunci. Structura personalului administrativ bisericesc era asemănătoare cu cea civilă. Luther arăta că nu numai preoţii. principii statelor precum şi consiliile oraşelor care au acceptat Reforma au format o alianţă cunoscută sub numele de alianţa smalcaldică (1531). însă nu să silesc. Deja în lucrarea scrisă în 1520 Luther vorbea despre preoţia universală a credincioşilor. Acest catehism este folosit până astăzi în predarea în şcoli. Aceste măsuri au dus la mari tulburări. Înţelegerea prevedea încheierea unui armistiţiu până la convocarea de către papă a unui conciliu. Ruperea de papalitate a dus la formarea unei noi organizări bisericeşti. El a dispus ca călugării şi călugăriţele să părăsească mănăstirile.” Pentru că se simţeau ameninţaţi. În 1529 a scria pentru laici Micul Catehism care explica mărturisirea de credinţă. nu numai clericii. Predica a primit un loc central în cadrul slujbelor.cum îi spune şi numele. 4 . ci şi laicii trebuie să-şi cunoască credinţa.

trei state evanghelice (Württenberg. Două evenimente au schimbat situaţia în favoarea împăratului: 1) Filip de Hessen. împăratul german nu a putut să revină în statele germane vreme de zece ani. În anii 1544-1545. pe împăratul german. Deoarece avea nevoie de statele gemane protestante în lupta sa contra turcilor. Aşa cum era de aşteptat. a încheiat în secret o a doua căsătorie. Răspândirea lutheranismului 4 . Aceasta a avut loc în 1555 la Ausburg şi a avut drept rezultat un tratat de libertate religioasă. Într-un contract încheiat la Passau. ceea ce era împotriva dreptului imperial. Era clar că acest cociliu dorea o consolidare a catolicismului şi nu o rezolvare a problemei religioase în statele germane. aproape a reuşit să aresteze. Acesta prevedea renunţarea la toate „înnoirile” introduse. a început aşa-numitul război smalcaldic. Luther a murit la 17 februarie 1546. Protestanţii au refuzat să participe. 2) Din motive de interes politic. el s-a văzut nevoit să încheie cu împăratul un contract separat în care renunţa la opoziţia faţă de împărat. În 1548. principele Moritz de Sachsen a schimbat din nou frontul. el a fost nevoit să ofere toleranţă protestanţilor. unul din liderii alianţei smalcaldice. protestanţii au trebuit să accepte aşa-numitul interim de la Ausburg. protestanţii au pierdut războiul. Sachsen şi oraşul Straßburg) au trimis reprezentanţi cu o mărturisire de credinţă. în sudul statelor germane. lângă Innsbruck. principele Herzog Moritz de Sachsen a trecut şi el de partea împăratului. Luteranii (nu şicalvinii) au fost recunoscuţi alături de catolici. Papa a convocat mult doritul sinod la Trier. până la următoarea dietă. pe motiv că sinodul nu se bucura de libertate. până la căsătoria preoţilor sau împărtăşirea laicilor şi din portir. Supuşilor le rămânea doar deplasarea dintr-o regiune în alta. Cu ajutor francez. Papa a chemat pe principii catolici la luptă împotriva celor protestanţi. împăratul german a căutat formule teologice de compromis cu aceştia. În aceste condiţii tulburi.Datorită pericolului turcesc. însă fără un rezultat final concret. În această situaţie. dacă nu erau de acord cu religia impusă de principele local. În 1552. însă nu au fost deloc ascultaţi. În iulie acelaşi an. Principii locali puteau hotărî asupra religiei regiunii pe care o conduceau – cuius regio eius religio. Când în 1551 a avut avut loc o întrunire a conciliului de la Trient. Carol V a avut timp să se ocupe de chestiunile religioase.

în 1540. O aprigă dispută s-a iscat între luterani şi adepţii lui Zwingli cu privire la concepţia desopre Euharistie. care se dă oamenilor spre iertarea păcatelor. Un rol important în răspândirea ideilor lutherane la saşi l-a avut vestitul uimanist Johannes Honterus. mergând mult mai departe decât Luther. în Elveţia. Luther a rămas la vechea concepţie a prezenţei reale a lui Hristos în Euharistie. Huldrych Zwingli (1484-1531) Reforma lui Luther nu a rămas singura. De exemplu. polonia şi ţările baltice. care a activat la Zürich. precum postul. Era un gânditor liber. Pătrunderea printre saşii din Transilvania a lutheranismului s-a datorat legăturile directe avute de aceştia cu Germania. a dus la înlăturarea icoanelor. adică comunitatea îşi aduce aminte de moartera lui Hristos. din 1523.Lutheranismul s-a răspândit foarte repăede în ţările nordice unde a fost excceptat de conducătorii politici şi apoi de supuşii lor: danemarca.” Pentru el Euharistia avea doar caracter anamnetic. norvegia. care a studiat în Apus. 4 . el şi-a îndreptat atenţia spre mersul Reformei din Germania. Oficial saşii au trecut la reformă în anul 1545 când Biserica lor a acceptat oficial Confessio Augustana. Zwingli a iniţiat şi o schimbare a vieţii bisericeşti. influenţat de idele lui Erasmus din Rotterdam. islanda. iar în biserici nu a fost păstrat nimic din ceea ce nu putea să fie fundamentat biblic. Este cazul reformei lui Zwingli. Când a avut loc disputa de la Leipzig. 22 „Acesta este Trupul Meu” cu „Acesta înseamnă Trupul Meu. În 1523 a avut loc prima dispută (disputatio) la Zürich după care consiliul oraşului Zurich a hotărât ca toţi predicatorii să folosească drept bază Evanghelia. Din 1519 Zwingli era preot la Zürich. Începând cu anul 1522 el s-a ridicat împotriva unor reguli bisericeşti. însă şi mai devreme au existat semne neofiociale ale trecerii la luthranism. O a doua dispută. A pătruns foarte de vreme în Ungaria şi la saşii din transilvania. suedia. preoţii saşilor au început să se căsătorească cu mare fast. Pentru el efectele împărtăşaniei erau afirmarea apartenenţei la comunitate şi luarea obligativităţii de a duce o viaţă creştină fiind în acelaţi timp întărit în credinţă. Slujba nu trebuia să aducă deloc aminte de cea catolică. Zwingli a tradus versetul biblic de la Marcu 14.

Între timp trecuse în secret la protestantism. Din cauza persecuţiei declanşate împotriva protestanţilor.În 1529. Calvin a pribegit prin mai multe oraşe până ce în august 1536 a ajuns la Geneva. 4 . La auzirea veştii că autorul Institutio christianae religionis este în oraşul lor. fapt care i-a marcat profund viaţa. Activitatea lui Calvin din ultimii 28 de ani de viaţă s-a legat de Geneva. Tânărul Calvin a studiat de asemenea dreptul. l-a rugat să rămână la ei. care era independent şi fusese condus de un episcop-principe era în totală confuzie. Tatăl lui era avocat. Calvin îmbunătăţind mereu conţinutul ei. Reforma lui Zwingli s-a răspândit şi în alte locuri din Elveţia şi a avut o oarecare influenţă în statele germane Baden şi Würtenberg şi Alsacia. Locuitorii oraşului doreau ieşirea de sub controlul Saxoniei şi intrarea în confederaţia elveşiană din vecinătate. Calvin a părăsit Franţa (1534) şi s-a refugiat la Basel în Elveţia.000 de locuitori. nobilul Philipp din Hessen i-a invitat la o discuţie la Marburg. părţile nu au ajuns la consens. Lucrarea a cunoscut mai multe ediţii. atrebuit să fugă din Franţa în 1534. Trupul lui a fost tăiat în bucăţi şi ars. La sosirea lui Calvin. Potrivit acesteia. Aceasta s-a datorat şi morţii lui premature: în 1531 la Kappel într-o luptă între oraşul Zărich şi cinci oraşe catolice. atât în latină cât şi în franceză. Tatăl său a murit în 1531. Calvin a fost preocupat mai mult decât Luther de întrebarea: ce fel de urmări ar trebui să aibă Reforma asupra Bisericii şi societăţii? Pentru Calvin. Oraşul cu 10. publicată în 1536. Geneva se afla în teritoriile controlate de ducii de Saxonia. Guillaume Farel. Deşi scopul întâlnirii a fost acela de a depăşi diferenţele de credinţă între el şi luterani. soarta veşnică a fiecărui om este hotărâtă din veci de Dumnezeu. oraş care era independent şi cunoscut pentru opoziţia sa moderată faţă de catolicism. totuşi răspândirea ideilor acestui reformator a fost limitată. Jean Calvin (1509-1564) S-a născut în 1509 la Noyon în Franţa. Din această ideie centrală a maestăţii şi libertăţii absolute a lui Dumnezeu s-a născut ideea dublei predestinări a lui Calvin. Aici a scris lucrarea sa fundamentală. liderul protestanţilor din Geneva. Institutio christianae religionis. existenţa creştină însemna viaţă spre slava lui Dumnzeu. A început să fie interesat de protestantism iar la sfârşitul anului 1533 a părăsit universitatea din Paris.

Ea este. o încercare de rezolvare logică a tainei hotărârii divine. se ocupau de creşterea dragostei frăţeşti în comunitate. un proces împotriva medicului spaniol. deşi Biserica Catolică ucidea sute de persoane în acelaşi timp. Servet a fost medicul episcopului de Vienne şi a scris. Dacă ei observau vreo neregulă. împotriva „ereticilor” nu trebuie folosită forţa. bătrânii veghează la bunul mers al vieţii morale. inclusiv în teritoriile 4 . o lucrare în care critica dogma Sfintei Treimi. . împreună cu bătrânii comunităţii. sub protecţia anonimatului. fapt pentru care au fost persecutaţi. şi. a fost ars pe rug. reforma lui Calvin s-a răspândit în toată Europa. Pentru acţiunile sale inchizitoriale. Inchiziţia catolică din Vienne a pornit. Clerul la Geneva avea patru trepte: pastorii care propovăduiau cuvântul lui Dumnezeu. Dacă era necesar. administrau tainele. în acord cu propria lor noţiune despre comunitate. credea că este de datoria autorităţilor să pedepsească cu moartea pe eretici. cu ajutorul lui Calvin. Din Geneva. ei trebuiau să raporteze abaterea colegiului presbiterilor. La Geneva a fost instituit un strict control al vieţii morale. Calvin era convins că în principiu. Această încercare a luat de multe ori forme dictatoriale. credeau în apropierea sfârşitului lumii şi erau adepţii unor idei social-revoluţionare. pe de o parte. grija faţă de bolnavi şi săraci. spre a exista siguranţa că era dusă în aşa fel încât să aducă slavă lui Dumnezeu. Este cunoscut cazul medicului spanilol Michael Servet care a fost ars pe rug la Geneva. Erau consideraţi ca un permnent potenşţial de răscoală. Calvin a fost criticat îm toată europa. Calvin a vrut să accentueze prin această doctrină caracterul de dar al credinţei. Ei aveau o morală care se inspira mai ales din predica de pe munte. învăţătorii: predau învăţătura astfel încât puritatea Evangheliei să nu fie afectată de neştiinţă sau păreri greşite. diaconii urmau să îndeplinească misiunile încredinţate lor şi în biserica primară: să preia cele destinate săracilor. trebuiau să atragă atenţia cu dragoste. Anabaptisţii Sub această denumire sunt cunoscuţi acei adepţi ai Reformei care au respins botezul prucilor din Biserică şi practicau botezul adulţilor. însă pe de altă parte. care areu însărcinaţi cu păstrarea dragostei frăţeşti în comunitate. Servet s-a refugiat la Geneva unde a fost arestat şi pentru că a revuzat să retracteze învăţătura sa. Pe de altă parte. să le împartă acestora şi să le administreze. El a dorit să transforme geneva într-un oraş condus după principii creştine.

evanghelice. Dietele de la Speyer (1529) şi Ausburg (1530) au luat hotărâri dure împotriva lor. Se apreciază că în jur de 4000 de anabaptişti au fost ucişi. Prima comunitate de anabaptişti a apărut la Zollikon lângă Zărich, însă datorită persecuţiilor au trebuit să se mute mereu aşa că s-au răspândit în întreaga Europă cenmtrală. Anabapţiştii cu originea în Elveţia erau adepţii pasivităţii în faţa persecuţiilor autorităţilor. O altă grupare de anabaptişti din Schwäbisch Hall (Germania) condusă de Melchior Hofmann numită şi a melchioniţilor, credeau în apropiata venire a împărăţiei lui Dumnezeu şi în obligaţia lor de a distruge cu armele orânduirea lumească. Începând cu 1534 ei au pătruns în oraşul Münster, unde au câştigst alegerile locale, alegând un primar din rândurile lor. Acesta a impus rebotezarea tuturor cetăţenilor oraşului. Cei care au refuzat au fost alungaţi ca „atei” iar averile lor au fost date comunităţii. Episcopul de Münster a reuşit să recucerească oraşul, iar căpeteniile anabaptiste au fost prinse, schingiuite şi omorâte. Această „împărăţie a anabaptiştilor de la Münster” a fost mobilul unor aspre persecuţii contra lor şi în alte regiuni. A existat şi o delimitare a unei grupări anabaptiste faţă de gruparea de la Münster, ce merită amintită. Este vorba de gruparea fostului preot catolic Menno Simons, numită a menoniţilor şi care s-a răspândit mai ales în Olanda. Menoniţii erau cunoscuţi pentru respectarea poruncii iubirii şi a renunţării la violenţă până acolo încât refuzau serviciul militar.

Reforma în Anglia În regatul insular în secolul al XVI-lea, regele controla, spre deosebire de continent, şi numirile episcopale. Pe de altă parte, multe din posturile politice erau ocupate de oamenii Bisericii, pentru că puţini contemporani se puteau măsura cu ei în ştiinţă şi experienţă. Pe de altă parte, un post politic ocupat de un cleric nu era atât de costisitor pentru vistieria statului. În ceea ce priveşte climatul religios, Anglia era o ţară foarte religioasă, englezii fiind devotaţi Bisericii Apusene, neuitând faptul că încreştinarea lor s-a realiyat pornind de la o iniţiativă paplă (Papa Grigorie cel Mare). Ideiile lui Wycliff au cunoscut o largă răspândire în rândul maselor, ele reflectând o stare de fapt, anume din diferite motive papalitatea şi Biserica apuseană nu mai era atât de populară. O altă cauză a slăbirii popularităţii Bisericii în rândul maselor a fost influenţa umanismului. Erasmus din Rotterdam a predat între 1509-1514 la Cambridge; Thomas Morus marele umanist englez şi-a avut şi el influenţa lui. Iniţiatorul reformei în Anglia a fost regele Henrich VIII (1509-1547). Inteligent, cu evidente calităţi intelectuale, cu simţ practic, Henric avea înclinaţii teologice, în evul mediu 5

era firesc ca primul născut să urmeze cariera tatălui său, iar cel de-al doilea să urmeze o carieră eccleziastică. De aceea şi Henric, fiind al doilea fiu al lui Henric VII, urma să ocupe o poziţie în ierarhie, iar fratele său Arthur să devină rege. Interesul său pentru teologie, s-a concretizat într-o scriere împotriva lucrării lui Luther, Despre captivitatea babilonică a papilor, luând apărarea celor şapte taine, fapt pebtru care papa Leon VII l-a nuit defensor fidei adică apărător al credinţei. Pentru că Arthur a murit, Henric a moştenit tronul Angliei şi pe logodnica lui, Caterina de Aragon, fiica lui Ferdinand şi Elisabeta a Spaniei, nepoata lui Carol Quintul. Henric însă şi-a manifestat la un moment dat dorinţa de a divorţa de Caterina. Istoricii englezi încearcă să explice dorinţa lui Henric de a divorţa prin raţiuni politice. Războiul rozelor se termionase nu de multă vreme iar Henric era preocupat să-şi asigure continuitate pe linie bărbătească. Caterina a născut şase copii, toate fete. Motivele au fost şi de altă natură. Henric a zărit pe o tânără dintre doamnele de onoare de la curtea regală, Ana de Boleyn, de care regele s-ar fi îndrăgostit pur şi simplu. Dreptul canonic interzicea divorţul, însă în epocă se făceau numeroase concesii, de cele mai multe ori invocându-se faptul că nunta nu se consumase. Într-adevăr, contextul politic nu era favorabil. Într-un război, Carol Quintul, nepotul Caterinei a ieşit învingător împotriva papei Clement al VII-lea care nu a putut să dea un răspuns favorabil cererii de divorţ al lui Henric. Henric s-a supărat şi l-a înlocuit pe cardinalul reprezentant al papei, pe nume Wolsey cu Thomas Moros. Nereuşind să obţină divorţul de la papă, Henric s-a folosit de sentimentul naţional pentru a obţine independenţa bisericească, sau cel puţin pentru a slăbi controlul papei în Anglia. Henric a reuşit în cele din urmă confirmarea lui Thomas Cramer episcop de Canterbury, deşi era înclinat spre lutheranism. El a declarat căsătoria lui Henric cu Caterina nulă. În 1533, Henric s-a căsătorit în secret cu Ana Boleyn care a născut-o pe elisabeta, viitoarea regină. Deci nici ea nu i-a născut un fiu. Papa l-a ameninţat pe Henric cu excomunicarea, oiar ca răspuns la 3 noiembrie 1534, parlamentul englez a votot vestitul act de supremaţie, care hotăra următoarele: Henric şi urmaşii lui sunt singurii capi supremi ai Bisericii Angliei. Regele devenea şef al Bisericii, fără a avea puteri în cele duhovniceşti. O altă hotărâre legislativă a vizat desfiinţarea mănăstirilor. Această iniţiativă s-a făcut din două motive: între zidurile mănăstirilor se aflau cei mai devotaţi partizani ai Romei, adică monahi. Astăzi istoricii englezi spun că cei mai mulţi călugări au privit cu ochi buni acest lucru, întrucât au devenit preoţi sau episcopi şi s-au putut căsători. Mai puternicü opoziţie au ridicat călugăriţele, mai ale cele mai în vârstă îngrijorate de siguranţa lor. Pentru ele s-a creat un fond special, un fel de rentă viageră. Împotriva desfiinţării mănăstirilor au fost şi oamenii 5

care trăiau în jurul lor. Desfiinţarea mănăstirilor însemna pentru ei pierderea locurilor de muncă, a şcolilor pentru copii şi a spitalelor mănăstireşti. În al doilea rând, mănăstirile au fost desfiinţate din motive economice. Ele aveau averi întinse,c are după desfiinţarea lor au intrat în domeniul coroanei. O parte din pământurile mănăstirilor au fost încredinţat unor nobili devotaţi, altele au fost date diferitelor persoane ca recompensă pentru serviciile aduse. Desfiinţarea mănăstirilor a însemnat şi pierderea unor valori culturale. În unele cazuri, e drept destul de puţine, mănăstirilor li s-au dat foc, arzând astfel icoane şi manuscrise. Celor mai multe însă li s-au distrus acoperişurile pentru ca monahii să nu se mai poată întoarce la ele. Reforma din Anglia a avut în general un caracter moderat în comparaţie cu reforma de pe continent. Această moderaţie este pusă pe seama caracterului englezilor care au repulsie faţă de violenţă. Graţie acestui caracter moderat, tradiţia şi cultul au rămas la început neschimbate. Henric şi-a dorit să fie şeful unei Biserici anglo-catolice, adică singura schimbare să fie aceea că el şi nu papa este seful Bisericii. În anul 1539, s-au emis vestitele 6 articole prin care se cerea ca fiecare englez să accepte transubstanţiaţia, împărtăşirea fără potir, celibatul preoţilor şi spovedania. Când au apărut aceste 6 articole, arhiepiscopul Cramer, care a acordat regelui divorţul şi care era el însuşi căsătorit, a trebuit să-şi trimită soţia în Germania. Ana de Boleyn a sfârşit pe eşavod acuzată de adulter. După 11 zile, Henric s-a căsătorit cu Jeane Seymour, care i-a născut fiul mult dorit, viitorul Eduard al VI-lea. Până la sfârşitul vieţii Henric s-a mai căsătorit de trei ori, dar aceste mariaje nu au avut ncici un impact asupra vieţii religioase. În Inauarie 1547, Henric a murit, lâsând Anglia împărţită în trei partide: o majoritate care nu dorea schimbări de doctrină şi cult, dar care respingea jurisdicţia papei; o minoritate fidelă papei; o grupare, de asemenea minoritară, care dorea implementarea reformei protestante. Abia în vremea lui Eduard VI (1547-1553), în Anglia au pătruns ideile protestante. În 1549, parlamentul a aprobat Book of Common Prayer, un fel de Litughier prelucrat după cărţi de profil romano-catolice, vechi-englezeşti şi reformatoare, alcătuit de Arhiepiscopul Cramer. Book of Common Prayer a fost valabil până în anu 1928 în toate Bisericile anglicane din lume. În 1552 s-a aprobat o mărturisire de credinţă din 1552, aşa numitele „cele 42 de articole” cuprind învăţătura de justificare şi concepţia euharistică reformatoare. Reduse la scurtă vreme la 39 de articole, această mărturisire a rămas până astăzi baza doctrinei anglicane.

5

în interiorul Bisericii Catolice au apărut curente şi grupări care au militat pentru o reformă internă a Bisericii.Sub regina Maria supranumită „catolica” (1553-1558) s-a încercat recatolicizarea Angliei. Potrivit aceleiaşi legi. Decenii la rând după reformă. liber (adică sub conducerea împăratului german şi nu a papei) şi creştin (adică hotărârile luate să fie în conformitate cu Sfânta Scriptură. însă sistemul roman a fost refractar măsurilor sale. Văzând că toate acestea nu duc la reducerea numărului protestanţilor. amintit în cursurile anterioare. Reforma catolică sau contrareforma Istoriografia catolică numeşte „reformă catolică”. În 1559. Dieta imperială germană a răspuns că este gata să participe la un conciliu care să discute despre situaţia Bisericii. care în numele său a făcut o declaraţie de recunoaştere a greşelilor care au dus la Reforma protestantă. de unde regina a primit supranumele de „Bloody Mary. Reformaţii au fost persecutaţi fără milă. Au existat încercări de reformă în interiorul Bisericii Catolice şi înainte de Reforma protestantă. S-a sperat că el va reuşi să reformeze Biserica Catolică în spiritul ideilor lui Erasmus. administrarea cuvântului şi al Tainelor se afla în afara influenţei suveranului. care a păstorit sub numele de Adrian al VI-lea. 5 .” Urmaşa ei.” Astfel. de numele său se leagă primele măsuri în această direcţie: el a trimis la dieta imperială de la Nürnberg o delegaţie. Viaţa sa simplă a contrastat cu luxul în care a trăit predecesorul său Leon al X-lea. Totuşi. 15 au refuzat jurământul şi au fost depuşi. o lege oferea suveranului englez titlul de „suveran al statului în chestiuni bisericeşti şi politice. papii nu s-au gândit să răspundă acesteia decât prin interdicţii. însă conciliul trebuia să fie general (adică la el să participe clerici şi laici deopotrivă). iar cea protestantă „contrareformă” seria de măsuri prin care Biserica Catolică a încercat reînnoirea ei structurală sau morală care a avut loc după Reforma protestantă. episcopii trebuiau să depună jurământ de solidaritate faţă de suveran. Cel mai bun exemplu este cel al lui Erasmus din Rotterdam. Elisabeta I (1558-1603) a reintrodus reforma. Din 16 episcopi existenţi. Era prima recunoaştere a faptului că această reformă s-a datorat situaţiei interioare din Biserică. În 1522 era ales papă olandezul Adrian von Utrecht. măsuri extreme şi războaie.

Conciliul de la Trient (1545-1563) În prima jumătate a secolului al XVI-lea. Conciliul mult dorit a fost convocat în 1542 de papa Pius al III-lea la Trient. interzicerea conducerii mai multor dieceze de către acelaşi episcop. Acest fapt a îndepărtat conciliul de scopul lui iniţial. În Biserica apuseană era larg răspândită ideea convocării unui sinod care să sistematizeze programul reformei catolice. Tereza de Aquila şi Ignaţiu de Loyola. Pe parcursul a trei sesiuni. Din acestă mişcare s-a dezvoltat ordinul oratorienilor. în Imperiul German însă sub conducerea papei şi nu a împăratului german. Spania îşi trăia epoca celor mai maro dezvoltări culturale şi teologice de până atunci. în secolul al XVI-lea. anume refacerea unităţii creştinismului în Europa de Apus şi s-a concentrat asupra unor măsuri reformatoare în interiorul Bisericii Catolice. Din prima grupare făceau parte oratorienii întemeiaţi de Filip Nelli. El a înfiinţat ordinul călugăresc al predicatorilor misionari sau lazariştilor. adevăratul început al curentului de reformă catolică ar trebui căutat în Spania dinainte de reforma protestantă. În acestă perioadă au trăit Ioan al Crucii. Ei se adunau zilnic pentru cântări studiu biblic şi rugăciune. diferitele curente ale reformei catolice.După alţi istorici. 5 . Ei îşi aduceau cu neplăcere aminte de sinoadele conciliariste de la Basel şi Konstanz. oameni foarte energici. Întradevăr. Din perspectiva modului de acţiune. Nu se dădeau în lături nici de a critica Biserica şi pe Papi. activând într-o perioadă când oamenii bisericii şi papii erau preocupaţi de politică şi trăiau în lux. Aici s-a creat un curent promovat de clericii morali care cerea abolirea abuzurilor din partea Bisericii şi se ocupa cu studiul din partea Bisericii şi ortodoxia credinţei. Papii din prima jumătate al secolului al XVI-lea au privit cu suspiciune şi teamă ideea convocării unui astfel de sinod. pot fi împărţite în curente pajnice şi curente adepte ale unor măsuri mai autoritare ce recomandau urmărirea protestanţilor şi judecarea lor. Din aceeaşi categorie face parte şi o mişcare întemeiată de Vicenţiu de Paul socotit apostolul ţărănimii franceze. întemeietorul ordinului iezuiţilor. de structurare a învăţăturii dogmatice a Bisericii Cele mai importante măsuri pentru îmbunătăţirea vieţii pastorale au fost: episcopii şi cardinalii erau obligaţi să trăiască în diecezele lor. s-au luat o serie de măsuri de îmbunătăţire a vieţii spirituale.

obligaţia celibatului a fost reafirmată. a fost pentru o vreme soldat. De asemeena avea în vizor şi principiul sola Scriptura a lui Luther. Motivul acestei afirmaţii se datora apariţiei unei serii de noi Tradiţii aflate în dezacord cu Scripturile şi tradiţia Bisericii primare. care însă nu a desconsiderat Tradiţia autentică a Bisericii primare. Tradiţia apostolică se bucură de aceeaşi autoritate ca şi Sfânta Scriptură. Acest punct diferenţia în mod clar Biserica Catolică de învăţătura protestantă. Conciliul a fost nevoit să facă o serie de precizări de natură dogmatică. precum şi o serie de exerciţii spirituale care vor sta la baza practicilor spirituale ale ordinului iezuit de mai târziu. Episcopii erau obligaţi să-şi viziteze regulat parohiile pentru a se asigura de impunerea măsurilor de reformă. Prin întemeierea ordinului iezuiţilor. Ignatius. având în vedere învăţătura protestantă. Îndreptarea este obţinută prin harul mântuitor care lucrază prin iconomia Bisericii. 5 . ci să înveţe şi măsuri pastorale şi noţiuni de omiletică. papa Pius V a publicat acest catehism cunoscut sub numele de Catehismus Romanus. împreună cu un grup de şase prieteni a practicat sărăcia şi castitatea. Biserica şi-a asigurat acest mujloc. Preoţii trebuiau nu numai să cunoască Liturghia. De asemenea conciliul a subliniat caracterul de jertfă al Euharistiei şi caracterul de Taină al Preoţiei. Astfel era afirmată clar necesitatea faptelor bune şi a pocăinţei pentru obţinerea mântuirii. carieră la care a fost nevoit să renunţe datorită unei răniri. Ignatius a mers la Roma spre a-i prezenta papei Paul III planul său spiritual. spaniol de origine. Ignatiu de Loyola (1491-1556) şi iezuiţii Biserica Catolică avea nevoie de implementarea practică a măsurilor hotărâte de conciliu. Reafirmarea existenţei a şapte Taine spre deosebire de doar două Taine recunoscute de protestanţi. La Paris.- în toate diocezele urmau a se înfiinţa seminarii teologice. alcătuirea unui catehism care să fie predat de către clerici laicilor. În 1566. Papa a aprobat existenţa mişcării lui Ignaţiu de Loyolam numită Societas Jesu. a căror membrii areu cunoscuţi sub numele de iezuiţi.

Creştinismul în Europa occidentală în secolul XVII. castitatea şi ascultarea iezuiţii au mai introdus unul: sfinţirea sufletului şi îndeplinirea oricărei porunci a papei în scopul răspândirii credinţei. predică. împreună cu papa „liga Sfântă” direcţionată împotriva catolicismului. Spania era considerată pe bună dreptate fieful catolicismului. Principiilor tradiţionale ale monahismului . Născut într-o familie nobilă germană. purtarea unei legături permanente cu credincioşii prin corespondenţă. Măsurile inchizitoriale erau luate în cadrul unor ceremonii cu caracter liturgic. ci prin reînnoirea clerului. celebra „noapte a Sfântului Bartolomeu” în care au fost ucişi mai multe mii de protestanţi fraccezi (numiţi hughenoţi). cel mai cunoscut fiind cel din 23/24 august 1572 din Franţa. organizatori de pelerinaje. misionari. publicarea de cărţi. cu scopul recatolicizării acestora. munca cu tinerii. sfătuitori ai regilor şi conducătorilor locali. împreună cu alţi iezuiţi germani. edicaţie. De asemenea au pus mare preţ pe construirea de noi locaşuri de cult. Iezuiţii s-au afirmat la toate nivele: ca profesori universitari. mai ales în Spania şi Portugalia. 5 .sărăcia de bună voie. Nu au lipsit nici masacrele. Casinius a fost primul iezuit german care în 1544 a început să predea la o universitate germană (din Köln). educaţie şi lucrări caritabile. discuţii. călătorii. inclusiv în zonele protestantizate.Slujirea iezuiţilor în Biserică s-a evidenţiat prin predică. Petrus Casinius (1521-1597) a fost cel care a adus ordinul iezuiţilor în statele germane. Partea întunecată a Contrareformei A existat şi o latură agresivă a Reformei catolice. să restaureze credinţa catolică fără ajutorul inchiziţiei sau a altor măsuri coercitive. Petrus Casinius a încercat. Regele Filip II (1556-1598) despre care se spunea că era „mai catolic decât papa” a înfiinţat. predicatori.

5 . în statele germane a urmat procesul de secularizare. Au fost implicate. Această clară delimitare între confesiuni a avut şi urmări politice imediate. În interiorul Bisericii Catolice însă. Urmarea a fost crearea unei uniuni a prinţilor protestanţi (1608). la 24 octombrie 1648. Bisericile protestante considerau că posedă „învăţătura pură” a creştinismului primar. urmată imediat de crearea unei ligi catolice (1609). cu titulul „Augustinus” în care aborda problema raportului dintre natura umană şi har. în vreme ce Biserica Catolică se considera singura păstrătoare a tradiţiei apostolice. între statele germane a existat o perioadă de pace. au continuat discuţiile teologice pe această temă. în 1580 a apărut în luteranism o formulă de concordie (şi de credinţă) comună. afirmând că ei supralicitează forţele naturii umane şi practică laxismul moral. Lucrarea a fost publicată la doi ani după moartea sa. Cornelius Jansenius (15851638) a fost episcop catolic în Ypern (Belgia) şi a scris o lucrare în trei volume. Pacea religioasă de la 1555 a fost acordată şi calvinilor. În secolul XVI au apărut o serie de mărturisiri de credinţă: Simbonul de la Trient (1545-1563) a produs un Catehism catolic. Această precizare s-a făcut din nevoia de a se delimita de cealată Biserică. pe lângă statele germane şi regatele danez şi suedez. unii conducători locali catolici au fost tentaţi să reinstaureze catolicismul cu forţa în unele oraşe protestante. precum şi Franţa. Ultimele bătălii s-au purtat în anul 1648. iezuiţii au cerut şi obţinut interzicerea de către papă a acestei lucrări. În 1618 au început seria de conflicte cunoscute sub numele de „războiul de treizeci de ani. în interiorul calvinismului au apărut mai multe mărturisiri de credinţă pe criteriu naţional. Raportul dintre har şi natura umană a fost tratat doar marginal de către sinodul de la Trient. principala sursă fiind opera Fericitului Augustin. în 1640. tocmai când iezuiţii îşi sărbătoreau o sută de ani de la întemeierea ordinului lor. A fost încheiată aşa-numita pace westfalică.” Este vorba de mai multe conflicte în care motivele politice s-au împletit cu cele religioase.Divizarea confesională a Europei apusene a postulat precizarea de către fiecare Biserică a propriei învăţături de credinţă. Cearta pe marginea raportului dintre har şi natura umană în biserica RomanoCatolică: Janseninsmus. Ca urmare a reformei catolice. Deoarece lucrarea accentua rolul lucrării harului în natura umană şi mai ales pentru că îi ataca pe iezuiţi. După acest război. Războiul de treizeci de ani (1618-1648) În urma păcii de la Ausburg (1555). deşi luteranii nu au fost de acord.

Acest eveniment de maximă importanţă pentru istoria umanităţii a avut şi conotaţii religioase. iezuitul Roberto de Nobili (1577-1656) era deja prezenţi în India. în ciuda acestei interdicţii. Christofor Columb descoperea America. proteste venite din partea unor călugări misionari. el a trăit asemeni unui brahman pentru a-i câştiga pe brahmani la Evanghelie. Imaginea iezuiţilor în Franţa. Urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel din I Cor 9. a publicat sub pseudonim o serie de lucrări-pamflet împotriva iezuiţilor. Misiunile catolice în secolele XVI-XVII În 1492. ceea ce echivala cu condamnarea ei la dispariţie.000 de martiri. În 1650. mai apoi şi din alte părţi ale Europei. El a renunţat la percepţia europeană asupra creştinismului pur şi a permis păstrarea de către noii creştini a unor tradiţii din vechea lor religie. Urmând aceeaşi metodă a „acomodării”. Ludovic al XIV-lea a interzis abaţiei Port Royal dreptul de a mai accepta novice. Au existat proteste împotriva muncii forţate la care erau supuşi indienii. Biserica întemeiată de Nobilis avea 40. 20. iezuitul Franz Xaver (1506-1552) a adus creştinismul în Japonia şi s-a bucurat de un oarecare succes. aflăm dintr-o instrucţie în acest sens dată de regele portughez Manuel I către unul din amiralii săi: dacă închinătorii la idoli nu vor accepta pe Hristos de bună voie. 5 . Ţinta atacului său era presupusul lor laxism moral. În anul 1606. Victoria iezuiţilor a fost aparentă. Blaise Pascal. precum spălările purificatoare. precum dominicanul Bartolome de las Casas (1484-1566). urmată de dărâmarea abaţiei (în 1711). Centrul acestui conflict a fost abaţia cisterciană Port Royal de lângă Paris. Dispariţia a fost grăbită de deportarea ultimelor douăzeci de vieţuitoare (în 1709).Conflictul a mers mai departe. mai întâi doar din Spania şi Portugalia. mai ales în urma loviturilor primite de la Pascal nu a mai fost niciodată complet refăcută. Mai toate ordinele catolice au trimis misionari în lumea nouă. Ordinul iezuiţilor a fost cel mai zelos în misiunea în Lumea Nouă. Imediat au fost trimişi misionari în noile teritorii. putea să fie folosită şi forţa. Despre metodele folosite de misionari în munca lor. a cărui soră trăia în această abaţie. căci interzicerea janseniştilor a contribuit la tensionarea atmosferei din Franţa dinainte de marea revoluţie.000 de membri. În prima jumătate a secolului XVII s-a creat un curent anticreştin în Japonia. Conflictul a fost atât de intens încât a fost necesară intervenţia politicului. urmat de o persecuţie din care a rezultat 350.

5 . sudul Indiei care se afla sub stăpânire daneză. datorită erudiţiei sale. Misiuni evanghelice în secolulu XVIII Misiunea evanghelică a început mai târziu. Misiunea lui nu s-a bucurat de un succes deosebit. papa Grigorie XV a înfiinţat De propaganda fide. misiunea est-asiatică şi-a găsit sfârşitul. Şi Ricci a urmat metoda „acomodări” în China. iezuitul italian Matteo Ricci (1552-1610) a întemeiat o Biserică misionară. Pietismul şi mişcări de trezire a trăirii religioase protestante au încurajat avântul misionar protestant. El predica chnezilor faptul că şi până acum au avut o religie corectă. Misionarii germani au întemeiat şcoli şi mici fabrici unde au oferit locuri de muncă localnicilor. creştinismul nefăcând altceva decât să-i înveţe să o înţeleagă mai bine. care nu concepea ca indienii să fie trataţi la fel ca şi europenii. pe care a studiat-o şi apreciat-o în mod aparte. A existat un lung conflict între dominicani şi franciscani pe de o parte şi iezuiţi pe de altă parte. Pentru cele două ordine mai sus amintite. El s-a bucurat de un deosebit prestigiu la curtea imperială chineză. o instituţie centrală responsabilă până astăzi de misiunile catolice în întreaga lume. însă ei au dispărut în timp. iezuiţii ar fi mers prea departe cu metoda „acomodării. printre altele şi pentru că abia în secolele XVII-XVIII ţările protestante au început să întemeieze colonii. La moartea sa. Bartolomaeus Ziegelbalg a învăţat limba băstinaşilor şi a tradus Biblia în limba lor. pe marginea metodelor de misiune folosite în China. Ziegelbalg s-a lovit în misiunea sa de atitudinea ostilă a comandantului militar danez la Tranquebar.În China existau deja creştini în secolul VII. pe de altă parte pentru că cei care acceptau botezul erau urâţi de semenii lor. Abia în secolul XX au fost ridicate aceste interdicţii. Misiunea protestantă germană a început la începutul secolului XVIII în Tranquebar.” „Ritul chinez” aşa cum a fost el întemeiat de iezuiţi. pe de o parte pentru că el nu a dorit convertiri superficiale în masă. În 1622. Misionarul de la Halle. Vaticanul a salutat eforturile misionare ale iezuiţilor în China. În 1572. comunitatea întemeiată de el număra 250 de mebri. Regele Danemarcei Friedrich IV a invitat misionari germani în teritoriile sale din India. a fost interzis în 1742 de către papalitate. Prin aceasta. Misionarii nu purtau haine monahale europene în China. ci pe cele ale învăţaţilor chinezi. negăsind misionari în propria sa ţară. De asemenea Ziegelbalg a fost acuzat că a devenit hindus după ce a scris o carte despre această religie.

coordonate fiind de diferite societăţi de profil neaflate în subordinea directă a Bisericii. De asemenea misiunea creştină a secolului XIX este marcată de conflicte între misionari şi amestecul lor în lupta dintre puterile coloniale. făcându-le uneori jocul. Nu de puţine ori.” Totuşi. În acest secol apar manuale.Misiunea lui Ziegelbalg a inspirat întemeierea unui gen de ordin misionar protestant al „pălărierilor” (Herrnhuter) . În 1815 era întemeiată la Basel Societatea misionară evanghelică. Misionarii creştini aveau de aceasată dată ca scop şi vindecarea rănilor produse de colonialism şi urmările lui. Susţinere finanaciară a venit însă pe mai departe din partea Bisericilor europene. după care i-a trimis în misiune. ei au intrat în conflict cu autorităţile coloniale. prin membrii lor. când au început să facă misiune în rândul sclavilor negri din Caribic. cu speranţa că peste ani acestea vor încreştina întreaga lume. încercau. ci au respectat pricipiul paulin din I Cor 7. în chemarea în care a fost chemat. în vreme ce misiunile protestante erau descentralizate. Totuşi. ei au putut să-şi continue cu succes misiunea. să creeze nuclee creştine în mijlocul a cât mai multe popoare. ei au avut un rol important la interzicerea comerţului cu sclavi în coloniile daneze (1792) şi apoi la abolirea sclaviei (1803). De exemplu. 6 . reviste şi ziare de misisiune. care fără a fi sprijinişţi de vreun regim colonial. 20 „Fiecare. Nu este mai puţin adevărat că unii misionari creştini au colaborat cu autorităţile coloniale. Misiunile catolice au fost coordonate central. (mai exact din Insula Sfântul Toma) stăpânii albi s-au împotrivit creştinării acestora. cei mai mulţi meşteşugari. în aceea să rămână. la intensificarea misiunilor creştine în secolul XIX a contribuit şi îmbunătăţirea mijloacelor de transport şi descoperirea de noi teritorii. Secolul XIX – secolul misiunii Pe lângă avântul misionar apusean. Biserica Catolică a trimis misiuni în întreaga lume. Treptat conducerea Bisericilor întemeiate a fost trecută din mâinile misionarilor în mâinile localnicilor. Continuarea misiunii s-a datorat probabil şi faptului că ei nu au predicat abolirea sclaviei. se adună fonduri pentru misionarizare şi se crează societăţi de profil. datorită bunelor relaţii dintre şeful ordinului şi coroana daneză. care mai întâi a educat misionari. de unde s-au vânat masiv negrii pentru a fi transportaţi în Americi. Primul teritoriu vizat a fost Ghana.

” Adversar al mişcărilor neopietiste a fost aşa-numita teologie modernă.Pietismul Pietismul este o mişcare spirituală care a debutat în interiorul protestantismului german şi a cunoscut o mare influenţă şi răspândire în interiorul a acestuia. 6 . azile de bătrâni şi săraci. el a publicat lucrarea Pia desideria care a devenit scriere programatică a pietismului. De aceea a fondat personal mai multe case de copii. Pietismul punea accent pe o spiritualitate practică. Cercetări exacte arată că între Luther şi pietişti au existat diferenţe. populaäia simäind nevoia unei înnoiri spirituale. Mişcări asemănătoare pietismului au apărut în sec. credinţa şi roadele ei se aflau îm strânsă legătură. Întemietorul pietismului este considerat Philipp Jakob Spenner (1635-1705). În 1675. Pietismul a avut corespondente spirituale în interiorul celorlalte confesiuni. Principalul adversar al pietismului a fost aşa numitul „Luteranism ortodox” care reproşa pietismului că pune credinţa deasupra iubirii. Pietismul s-a autoperceput ca o mişcare de reînnoire spirituală în interiorul protestantismului. Pietismul a avut cea mai mare influenţă în statul german Württemberg. Spener a pus accent pe renaşterea în credinţă şi credinţa lucrătoare care poate fi recunoscută în roadele sale. precum puritanismul englez sau mişcări mistice de reînnoire spirituală din in teriorul catolicismului. care punea în multe cazuri accent pe apropiata venire a lui Hristos. Acest stat a avut mult de suferit de pe urma războiului de treizeci de ani. Un centru important al pietismului a fost oraşul Halle. între anii 16901730. Pentru pietişti. Spenner a avut ucenici în mai multe state germane. XVIII-XIX în unele Biserici din Europa şi America de Nord. În munca sa pastorală de 20 de ani. Pietismul se înţelegea ca o desăvârşire a protestantismului. Influenţa pietismului s-a extins şi în afara statelor germane. deci inclusiv decât dragostea pe care Luther punea atâta accent. care a studiat teologie la Strassbourg şi a fost pastor protestsant la Frankfurt în Germania. În America de Nord se vorbeşte de aşa-numitul „neopietism. ci mai mult pe modul în care ei îşi trăiau credinţa. însă pentru pietişti. ignorând accentul deosebit pus de Mântuitorul Hristos şi Sfântul Apostol Pavel pe această virtute. credinţa adevărată este cea care aduce roade. Pietismul nu punea mare accent pe confesiunea din care adepţii lor proveneau. roadele dragostei erau mai importante decât originea lor. Şi pentru Luther.

Francezii şi-au pus mare speranţe în Lucdovic al XV-lea însă au fost repede dezamăgiţi. supralicitarea raţiunii a dus la golirea religiei.Cu privire la această a treia stare a ţăranilor.” Exista şi o modestă clasă a burghezilor şi orăşenilor cu iniţiativă dar care nu se putea dezvolta din cauza legislaţiei franceze orientată împotriva lor. Nu este mai puţin adevărat că revoluţionarii au folosit în ideologia lor.Iluminismul şi urmările lui asupora Bisericii Lucrările programatice cele mai importante ale iluminismului au fost: lucrarea Robinson Crusoe a lui Daniel Defoe (1719) care descrie modul în care un marinar din York s-a descurcat de unul singur în condiţii grele. Revoluţia franceză În cursul domniei sale de 59 de ani. Iluminismul era clar orientat împotriva dogmatismului de orice fel. iluminismu la dus la abordarea istorico-critică a creştinismului. considerat de către ei drept un revoluţionar 6 . Ce anume posedă ea? Nimic. Societatea franceză era împărţită în trei stări: a nobililor şi clerului. care trăiau în lux. ci o autoiluminare care vine din propria raţiune. Opera filosofului prusac Immanuel Kant (1724-1804). Aşa cum era de aşteptat. Ludovix al XV-lea (1715-1774) nu a iniţiat nici un fel de reforme. anume căderea Bastiliei. simbol al vechiului regim. este semnificativă descrierea pe care i-o face vicarul general al episcopului de Chartres: „Ce este această stare? Totul. starea a treia a îmbrăţisat idealurile antireligioase ale revoluţiei franceze. mai ales în domeniul biblic. şi cea a ţăranilor. Declaraţia de independenţă din America (1776) cu sloganul „Be happy!” şi îndemnul la „ofertul spre fericire. într-o primă fază. iar în viaţa Bisericii Catolice a dat naştere la aşa-numitul „catolicism reformat” iluminat în care s-a încercat realizarea unei Biserici mai bune şi a unei credinţe iluminate.” Iluminismul nu înseamnă o iluminare divină care vine de sus (precum illuminatio de care vorbea Fericitul Augustin). Pentru istoricii catolici. Raţionalismul a avut efect şi în domeniul teologic – apariţia exegeze biblice critice. Pentru noi este important să cunoaştem ce rol a jucat revoluţia franceză pentru istoria bisericească. Această stare tensionată a fost marcată. imaginea Mântuitorului Hristos. În protestantism. Punctul culminant al revoluţiei l-a constituit 14 iulie 1789. Lucrarea a devenit repede bestseller în Europa. în anul 1789 de foamete.

În catedrala Notre Dame a fost intaurat un cult al raţiunii. reforma clerului inferior şi a monahismului.împotriva vechii orânduieali a iudeilor. dintre care 200 erau din afara Europei. Conciliul I Vatican Biserica Catolică a cunoscut. în favoarea ţăranilor. statul papal era ameninţat de acţiunile naţionaliştilor italieni de unificare a statelor italiene. Au răspuns chemării în jur de 700 de episcopi. lipsindu-se de unele averi bisericeşti. În acest context. La 12 iulie 1790 a fost emisă o lege privind chestiunile de natură spirituală. starea clericilor. mai ales în urma revoluţiei franceze. acesta i-a răspuns: „Puteţi muri oriunde. Clericii erau obligaţi să depună jurământ de credinţă faţă de constituţie şi transforma clerul în funcţionari de stat. Lumea modernă de azi este într-o oarecare măsură rezultatul revoluţiei franceze. după descoperirea lumii noi. reorganizarea şcolilor. După ucicerea perechii imperiale franceze şi instalarea unui regim al terorii în care ghilotina juca un rol important. a fost deportat în Franţa. Renumitul istoric bisericesc Ignaţiu Döllinger de la 6 . Apoi. la încurajarea liberalismului. catolicismul a pierdut teren. cea mai delicată problemă care ruma a fi discutată. În Italia. În 1798. anume chestiunea primatului şi infailibilităţii papale. La 1 martie 1870. papa Pius IX a înscris pe ordinea de zi a sinodului. vechile metode stabilite de conciliul de la Trient nu mai puteau fi folosite. au exitat şi radicalizări ale sentimentului antireligios. după ce datorită noilor provocări. cunoscută deja în unele medii catolice.” Revoluţia franceză a dus. În Europa. pe de o parte. La rugăminţile sale adresate generalului francez care a ocupat Roma de a fi lăsat să moară în capitala sa. mânată şi de patriotism. trupele franceze au ocupat Roma şi au luat prizonier pe papa Pius VI (1775-1799). Biserica Romano-Catolică trebuia să găsească noi căi de reformă. problema misiunilor. Între timp în Apusul Europei apăruseră o serie de proteste împotriva acestei intenţii a papei. Conciliul I Vatican a fost convocat de papa Pius IX (1846-1878) la 8 decembrie 1869. o largă răspândire în afara Europei. Această lege a dus la împărţirea clericilor în două grupe: cei care acceptau aceste schimbări şi cei care erau împotriva lor. a acceptat unele reforme. mai ales în mediul catolic. Au fost discutate chestiuni legate de disciplina bisericeascü. pe de altă parte însă şi la naşterea mişcărilor restauratoare ale secolului XIX. Papa era de 80 de ani şi bolnav.

lucrarea Papa şi Conciliul în care arată netemeinicia acestei dogme. sesiunile II-III: chestiuni legate de Biserică: relaţia Bisericii Catolice cu ecumenismul. colegiul episcopilor nu poate aproba nimic. Ei s-au unit cu Biserica de la Utrecht din Olanda. la 20 seoptembrie 1870 în Roma. Concliliul II Vatican (1962-1965) Papa Ioan XXIII a deschis conciliul Vatican II la 11 octombrie 1962. Pontiful roman este definit ca şi principiu şi temelie a unităţii episcopilor şi credincioşilor. Puterea lumească a papei a dispărut. aceasta a fost votată de 535 de episcopi şi proclamată prin enciclica Pastor Aeternus din 18 iulie 1870. Hotărârile luate de 6 . S-au făcut o serie întreagă de presiuni asupra sinodalilor să accepte dogma primatului apapal şi a infailibilităţii papale. Au participat 2500 de episcopi. în schimb prin dogma primatului apapal şi a infailibilităţii papale şi-a sporit puterea spirituală. admiţându-se posibilitatea spvârşirii slujbelor în limbile naţionale. Din cauza împrejurărilor politice (războiul franco-german şi presiunile naţionaliştilor italieni care sub conducerea lui Garibaldi au intrat. Fără aprobarea papei.München a publicat. Austria. Relaţiile s-au răcit brusc în momentul în care unele Biserici Vechi Catolice au introdus hirotonia femeii. a introdus împărtăşirea sub ambele forme (pâine şi vin). Olanda. cu Bisericile orientale catolice etc. Anglia şi America. a suprimat celibatul. Biserica Vechilor Catolici. papa Pius IX a declarat închise lucrările sinodului. Sinodul a durat până la data de 7 decembrie 1965 când a fost închis de papa Paul VI. După încheierea sinodului. declarând statul papal ca fiind anexat la regatul Italiei). În cele din urmă. Multă vreme a existat o apropiere deosebită a acestei Biserici de Biserica Ortodoxă. nici nu poate modifica vreo hotărţre dată de papa. Noua Biserică avea ca autoritate supremă sinodul. fiecare discutând diferite probleme. Elveţia. o serie de episcopi şi teologi din Germania. după cum urmează: sesiunea I: probleme de natură liturgică. sub pseudonimul Janus. De asemenea a fost emis un document cu numele De ecclesia în care se stabilea raportul dintre autoritatea colegiului episcopilor şi autoritatea papală. Sinodul a avut patru sesiuni. fiind prezenţi 2500 de episcopi. s-au despărţit de Biserica Romano-Catolică şi au format în 1871. numită a janseniştilor. De asemenea s-a discutat despre izvoarele revelaţiei şi mijloacele de comunicare socială.

organizarea conferinţelor episcopale. Acest eveniment era rezultatul unor serii de dicuţii de natură ecumenică între Biseria Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică. prin urmare ele nu pot fi contestate de coelgiul episcopilor. relaţia cu alte religii etc. cât şi în catedrala Sfântul Gheorghe din Constantinopol.papa de la sine. se numesc ireformabile şi luate sub asistenţa Duhului Sfânt. apostolatul laicilor. în numele papei Leon IX asupra Bisericii Ortodoxe şi cea pronunţată de patriarhul Mihail Cerularie asupra Bisericii Apusului. colegialitatea. a seminariilor teologice. o declaraţie comună prin care erau ridicate anatemele din 16 şi 20 iulie 1054 pronunţate de cardinalul Humbert. sesiunea IV: s-a discutat libertatea religioasă. La 7 decembrie 1965 a fost citită. atât în catedrala Sfântul Petru din Roma. educaţia religioasă. fără consensul Bisericii. 6 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful