Originea și primii ani ai vieții

Mihai Viteazu
(portret de Mișu Popp)

În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a
menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al vieții", ceea ce indică drept
an al nașterii lui Mihai anul 1558.[9]
Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în 1557.
Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale în anul morții sale apare ca foarte
improbabilă, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru tratarea căreia a cerut
medici de la Sibiu.[10] Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătrașcu a fost exclusă și de Petre
Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum și pe baza cronicilor de epocă.[11]
Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea familie
bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci,
iar tatăl lui Mihai era grec.[12] Cronica lui Radu Popescu menționează că "Acest Mihai Vodă, după ce
au luat domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat nu se știe, că nici un
istoric de-ai noștri sau striin nu adeverează cine iaste și cum au luat domnia, fără cât din auz unul din
altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela Floci, care fiind văduvă și frumoasă și
nemerind un gelep (negustor), om mare și bogat den Poarta împărătească și în casa ei zăbovindu-se
câtăva vreme..."[13]
Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica
episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe partea
stângă a Oltului, județul Vâlcea. Aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului,
într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.[necesită citare]
Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol și
apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.
Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia - Constantin Lecca

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomații lui Mihai, a întocmit, probabil pentru
informarea cercurilor austriece, o cronică a vieții domnitorului, document care s-a pierdut în forma
originală, dar care s-a păstrat în compilația lui Stephanus Zamosius.[14]

Ascensiunea politică
La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul
domniei lui Alexandru cel Rău.
În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de bani
(400.000 de florini[15]) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al
Țării Românești la 2 septembrie/S.N. 12 septembrie 1593, înscăunarea sa având loc la București pe 15
octombrie/S.N. 25 octombrie, în același an.[16]
Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care inițial
făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul
Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat rezerve față de
politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și Transilvania, considerată factor decisiv în
atragerea în alianță a celorlalte două state românești, Moldova și Țara Românească. Aron Vodă,
domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel
un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța antiotomană.

Campania antiotomană
Luptele împotriva Imperiului Otoman

Giurgiu 1595
Târgoviște 1595

Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte
antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane staționată
în București.
Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva
Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți
ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și
turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina[17] Șerpătești” de lângă satul Stănești) culminată cu
incendierea Rusciucului.
După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care cazacii lui Aron
Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul adus de Turci, pentru a fi
așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al Moldovei).[18]
Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul
său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic
relațiile munteano-transilvănene. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de mitropolitul
Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic
Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor,
clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă,[19] a negociat aderarea la această alianță și a semnat
la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea vasal al lui Sigismund. Ei și-
au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe
a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce îi
putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.[20]
Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești din Ardeal să
fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. Această prevedere implică și o evidentă
tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an au fost supuse bisericile din Țara Făgărașului,
autorității Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox, hirotonisit în Țara
Românească.[21]
În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul marelui
vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de ostași, din
care 6.000 erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23 august
1595.[22][23] Bătălia, evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu
pierderea de către turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți, insuficient
însă pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul
lui Sigismund Báthory, în timp ce turcii, în frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat la mănăstirea Radu
Vodă, iar Sinan a început să numească funcționari otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a
ridicat o întăritură improvizată[24] - „palanca” lui Sinan, o cetate ale cărei ruine se văd pe înălțimea de
la mănăstirea Radu-Vodă. Turcii încep organizarea pașalâcului la București și Târgoviște,
introducând garnizoane și transformând bisericile în moschei (Mihai Bărbulescu ș.a., op. cit., p. 190).
Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a luat comanda unei
armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani din Târgoviște(5–8 octombrie 1595) și
apoi București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor disperată
peste Dunăre la Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Astfel, campania otomană, sub conducerea lui
Sinan Pașa, pornită cu intenția de a transforma principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit cu un răsunător
eșec, cu ecouri în Apusul Europei.
Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel
polonezilor.
În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind
cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și
chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Campania de hărțuire a turcilor a determinat retragerea
otomană în cetățile de pe linia Dunării, situație în care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu
reușind să elibereze așezările civile și să asedieze fortărețele. La 11 decembrie 1594 solii lui Mihai
din Weissenburg anunțau că „oastea noastră a cucerit castelul Brăila și Turnu (Turnus) fără
pagubă[…]”[25]. În ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se afla sub controlul românesc. Potrivit
istoricului Nicolae Iorga[26], călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est
și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron
Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a
preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea și gurile
Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte.

Drapelul Țării Românești în vremea lui Mihai. Reconstrucție alb-negru de Dan Cernovodeanu după stemă,
colorată ulterior.

Întreaga creștinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în hârtiile găsite
sub pernă, s-a aflat o scrisoare în care acești creștini îl numeau „Steaua lor răsăriteană”.[necesită citare]

Negocierile de pace cu Înalta Poartă

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii
sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu vistieria
golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii
statale: "așezământul" sau "legarea țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii fără pământ
din Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund
Báthory în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut în decembrie 1597 pace
cu Imperiul Otoman.[27] În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta
Poartă a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.
În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea,
care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul ereditar
al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.
Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze de consecințele
tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui
Transilvaniei, Sigismund Báthory.

Unirea de la 1600
Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în
conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600,
cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator
abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în
istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la Școala
Ardeleană".[28]
Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai
Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de "Domn" decât în
Țara Românească):

 1593-1599 este Domn al Țării Românești;

 Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;
 În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și
Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în cazul Moldovei îl înscăunează
de fapt pe fiul său;
 Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
 Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.
Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept "unire", termenul este dus
prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte - Dieta
(Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și procedurile
fiecăreia în vigoare. Mihai nu "unifică" nici armatele.

Transilvania

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat politicii poloneze (acesta încheiase un tratat de vasalitate cu
Polonia), însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță.
În Transilvania, Sigismund renunța la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory (un
aderent la politica cancelarului polon Jan Zamoyski).
Ieremia Movilă și cancelarul Zamoyski intenționau să așeze în scaunul Țării Românești pe Simion
Movilă, fratele domnului Moldovei, ceea ce amenința existența Alianței. În aceste circumstanțe, în
iulie 1599 Mihai Viteazul a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolf al II-
lea pentru intervenția în Transilvania, cu intenția de a sparge cercul de adversități ce-l împresura.
Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o
armată formată din români și mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi
etc.[29] După victoria asupra lui Andrei Báthory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face
intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la
episcopul Demetrius Napragy. Andrei Báthory a fost ucis la scurt timp după bătălia de la Șelimbăr,
având vârsta de 28 de ani.[30]Mihai a primit cu durere vestea morții lui Báthory, el puse să se
îngroape după cuviință capul lui Andrei, în mausoleul pe care acesta însuși îl pregătise în Alba Iulia,
și urmă chiar sicriul, ținând în mână lumânarea, după obiceiul românesc.
După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști se poartă încă discuții)
mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia , un prim pas spre recunoașterea oficială a confesiunii
ortodoxe.[31]
Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de
facto al Transilvaniei, Dieta recunoscându-i titlul de locum tenens al Transilvaniei, așa cum se
specifică în diplomele latine. În actele slavone însă, el se intitulează domn al Țării Românești și
Ardealului. (Mihai Bărbulescu ș.a., 2002, p. 190). Mihai nu a modificat sistemul constituțional al
Transilvaniei: nu a intervenit în reprezentarea națiunilor politice, nobilimea maghiară, sașii și secuii. A
intervenit însă, potrivit organizării constituționale, în alcătuirea Consiliului principatului transilvănean,
unde a introdus doi din boierii săi români, așezând în cetăți pârcălabi proprii, dar păstrând vechii
funcționari. Dieta Transilvaniei a fost profund nemulțumită de acordarea unor donații de domenii
(sate) făcute boierilor munteni, în detrimentul nobilimii maghiare. Protestele Dietei și rapoartele
nunțiului papal Malaspina dovedesc tendința lui Mihai de a structura o proprie bază socială română
stăpânirii sale. Mihai a avut raporturi bune cu secuii, cărora le-a confirmat vechile drepturi și privilegii
(ce fuseseră răpite de principii Báthory), de asemenea cu sașii, cărora le-a satisfăcut cererile ,
manifestând toleranță față de luteranism. Mihai a luat măsuri în Transilvania în favoarea iobagilor
români și a preoților români. În beneficiul preoților, Mihai a obținut scutirea lor de robotă.
Nunțiul Malaspina sus-amintit recomanda împăratului habsburgic , în rapoartele sale, respectarea
legilor, instituțiilor și obiceiurilor provinciei. Acesta sugera ca principatul transilvănean să nu fie
administrat după obiceiurile valahe - valachico more - ci numai după obiceiurile respectate până
atunci de principii ardeleni.

Moldova

Sigiliul cu stema lui Mihai Viteazul din 1600.

Sigiliul lui Mihai Viteazul din 1600, fotografie a exponatului de la Muzeul Național al Unirii.

În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în
Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga Sfântă” și era un aliat tacit al
Imperiului Otoman. Polonezii, a căror politică externă era practic sub controlul marelui hatman Jan
Zamoyski, nu numai că îl înscăunaseră în 1595 pe protejatul lor, Ieremia Movilă, ca Domn al
Moldovei (scoțând astfel această țară din Liga Sfântă) și îl susținuseră pe Andrei Báthory în
Transilvania, dar unelteau să îl detroneze pe Mihai și să-l pună în locul lui, în Țara Românească,
pe Simion Movilă (fratele lui Ieremia). Ceea ce a determinat însă decisiv hotărârea lui Mihai de a
declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile făcute către Sigismund Báthory, aflat
de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski
și al lui Ieremia Movilă.[32]
Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul pleacă din Alba Iulia, lăsând în locul
său pe banul Mihalcea, acesta și Farkas Korniș fiind delegați să trateze cu comisarii imperiali. El se
îndreaptă spre Miercurea Sibiului, după care trece pe lângă Făgăraș (17/27-20/30
aprilie), Codlea (21 aprilie/1 mai), Brașov (22 aprilie/2 mai) și ajunge la Prejmer (23 aprilie/3 mai).[33]
La 1 mai 1600 Mihai își așeză tabăra la Prejmer. Acolo făcu cunoscut ostașilor săi că vor
trece Carpații pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei. La 6 mai Mihai în fruntea
oastei sale trece munții, dar nu pe drumul obișnuit, unde știa că îl așteaptă dușmanul, ci urcându-se
pe munții cei mai grei. În acea vreme armata sa a avut mult de suferit, mai cu seamă din lipsa
proviziilor care nu se găseau nici acolo și nici în părțile Moldovei, care au fost pustiite de Ieremia
Movilă. Caii nu au avut pășune iar ostașii au fost siliți să mănânce foi din copaci.[34]
La 26 aprilie/6 mai 1600, trupele lui Mihai Viteazul pătrund în Moldova prin trei sau chiar patru
puncte: pe la Focșani (cu Nicolae Pătrașcu), prin pasul Oituz - valea Trotușului, coloana centrală
(avangarda acesteia ajunsese la Trotuș încă de vineri 25 aprilie/ 5 mai), care se îndreaptă
spre Bacău, urmată după 28 aprilie/8 mai de Mihai Viteazul, prin pasul Rodna-Cucureasa, urmând
drumul spre Suceava, și, posibil, pe valea Ceremușului spre nord. Toate coloanele susțin lupte cu
forțele moldo-polone care se retrăgeau spre nord.[35]
Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române. Ieremia
Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu familia sa la Hotin. La 1 iunie 1600, Mihai se afla la Iași și
boierii moldoveni au fost puși să jure în numele cârmuitorului celui nou. Lăsând pentru stăpânirea
Moldovei un Sfat de boieri, alcătuit din hatmanul Udrea, vistierul Andronic Cantacuzino, armașul
Sava[36] și spătarul Negre, el se întoarse în Transilvania (N. Iorga, 1992, op. cit. ref.9).
Mihai a cucerit Moldova, invocând ca motiv alianța lui Ieremia Movilă cu turcii și tătarii. El a cerut
împăratului recunoașterea stăpânirii sale in perpetuum asupra Ardealului, Moldovei și Țării
Românești.
Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării
Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei”. La recomandarea marii boierimi, Mihai a numit un
domn în Moldova, subordonat sieși