You are on page 1of 9

Motto: ”Parisul merită o liturghie!

” (Henric IV-lea , rege al Frantei 1589-1610)”

NOAPTEA SFANTULUI BARTOLOMEU

PARTEA I - SE ADUNĂ NORII

Traditia oralã aminteste de o întâmplare stranie, petrecutã la
Curtea Frantei, o datã cu sosirea tinerei Catherine de Medici
(1519-1589), spre a se cãsãtori cu regele Henric al II-lea
(1547-1559). Acesta, iesindu-i întru întâmpinarea cuvenitã i-ar
fi zis: „Doamnã, mã tem cã mirositi a mort…” [1]. Un blestem
al soartei sau o profetie fatidicã? [2] Realitatea istoricã sustine
faptul cã domnia reginei Catherina a însemnat o paginã nefastã
pentru istoria Frantei, deschizând o epocã de intrigi politice, asasinate de curte si, nu în ultimul
rând, un sir lung de rãzboaie civile religioase ce au însângerat Franta, culminând cu episodul
Noptii Sfântului Bartolomeu, de care ne vom ocupa în cele ce urmeazã. Aceastã perioadã,
cuprinsã între 1560-1589, ne-a fost revelatã prin intermediul romancierilor veacului al XIX-
lea, ale cãror opere literare au început sã fie savurate la noi începând de prin 1832, datã de la
care cultura si civilizatia francezã se fac resimtite puternic în Principatele Române [3].

Personajele si faptele create de pana renumitilor scriitori francezi precum: Victor Hugo,
Alexandre Dumas (tatãl), au înflãcãrat de timpuriu imaginatia cititorilor si fãrã îndoialã cã ele
vor încânta generatii întregi, inspirându-se dintr-un timp de mult apus, greu de sondat dacã nu
ar fi fost acesti titani ai literaturii universale care sã ne ridice întrebãri. Lãsând operele lor sã
fie aprofundate cum se cuvine de cãtre literati, menirea istoricului de specialitate este sã
prezinte adevãratele fapte, fãrã exagerãri, cât mai obiectiv.

O criticã atentã de text a documentelor vremii, emise fie de Curtea francezã, cea mai puternicã
monarhie crestinã a Apusului de atunci, fie de alte curti europene ale timpului, ne formeazã o
imagine de ansamblu a regatului Frantei si a situatiei premergãtoare evenimentelor ce au dus la
declansarea cumplitului mãcel din Noaptea Sfântului Bartolomeu (23/24 august 1572), fapte
pe care cel mai viabil document, Marea Cronicã (La Grande Chronique) ni le înfãtiseazã într-o
succesiune cronologicã si care au fost sursã de inspiratie pentru romanticii veacului al XIX-lea
[4].

Succesele militare franceze, care au pus capãt definitiv acelui conflict lung ca duratã, cunoscut
sub denumirea genericã de Rãzboiul celor 100 de ani (1337-1453)5, rãzboi ce a opus Franta si
Anglia, a dus la consolidarea monarhiei franceze pe plan intern si extern si la fenomenul de
centralizare a statului, cu precãdere dupã succesiunea la tron a unor regi foarte capabili, mai
putin predispusi la violentã, cât mai ales priceputi într-ale diplomatiei, precum: Ludovic al XI-
lea (1461-1483), Carol al VIII-lea (1483-1498), Ludovic al XII-lea (1498-1515) si inegalabilul
Francisc I (1515-1547), un mare protector al artelor frumoase aduse în Franta o datã cu
rãzboaiele italiene (1483-1559). Regiuni prospere ale Frantei, altãdatã invadate de englezi, au
revenit de drept monarhiei franceze. Orasul Calais, port la Marea Mânecii, poarta de intrare
pentru armatele Angliei, a fost cucerit de francezi sub domnia lui Henric al II-lea. Influente
renascentiste italiene se fac resimtite în Franta o datã cu ocuparea tronului de cãtre regele
Francisc I si au atins apogeul printr-o reprezentantã directã a familiei de Medici, Catherine, în

1
acelasi timp o catolicã ferventã. Este epoca primelor contacte diplomatice directe între state,
de tip nou, prin intermediul ambasadorilor ca persoane speciale acredi-tate în acest scop, întru
care se fac diverse schimburi, vehiculându-se idei. Sunt restaurate castele si domenii devastate
sau distruse în perioada rãzboiului de 100 de ani, apar din senin altele noi, ca o adevãratã salbã
de-a lungul fluviului Loire.

Nobilimea se schimbã, lepãdându-si vechile pasiuni feudale rãzboinice, pentru altele care sã le
absoarbã preocupãrile pe timp de pace, ca de pildã cinegetica. Vânãtoarea devine echivalentul
unui sport din zilele noastre, la fel de nobil ca echitatia. Este atât de apreciatã încât fiul
Catherinei de Medici, regele de tristã amintire, Carol al IX-lea (1562-1574), o ridicã la rangul
de mare artã, dedicându-i un tratat de vânãtoare, actual si astãzi pentru amatorii de asemenea
distractii si foarte consultat de contemporani [6]. Însã cum un bine este urmat întotdeauna de
un rãu, mai mare sau mai mic, deasupra opulentei curti si monarhii franceze se adunau norii
negrii ai Reformei Protestante, care avea sã zguduie puternic Biserica în Apus la finele
veacului al XVI-lea si sã arunce mãrul discordiei în Europa. Vecinãtatea Frantei, cu pitorescul
tinut alpin al helvetilor, locuitori bine fãcuti ca fizic, adeseori racolati de regalitatea francezã
pentru apãrarea persoanei monarhului, a contribuit mult la rãspândirea ereziilor lui Jean Calvin
pe pãmânt francez încã din vremea domniei lui Francisc I. În Elvetia, erezia calvinistã a
cãpãtat o extindere considerabilã, depãsind granitele sale.

Încã de timpuriu, pe vremea sederii sale în Franta si apoi prin discipolii sãi, atunci când a fost
exilat la Geneva în 1541, Jean Calvin atrage spre învãtãturile sale, strânse în monumentala
operã Institutia crestinã (1536), multi aderenti din rândurile intelectualitãtii si nobilimii
franceze, cãrora le-a dat un semn distinctiv de ceilalti, numindu-i hughenoti sau purtãtori de
cocardã. O perioadã, când ideile sale nu erau considerate prea primejdioase, a gãsit refugiu la
curtea lui Francisc I. Acest mare rege era implicat în rãzboaiele italice si datoritã lui s-a stabilit
frontiera de est a Frantei cu mici retusuri pânã azi [7]. În telurile sale politice a avut sprijinul
multor nobili reformati; nu acelasi lucru se va întâmpla si cu urmasii sãi, mai ales prin sosirea
Catherinei de Medici, cruda italiancã florentinã [8], care va trece peste cadavre, ucigându-si
chiar apropiatii pentru a-si atinge scopul final: reinstaurarea catolicismului.

Dar care au fost treptele pe care le-a urcat Catherine si unde s-a împiedicat, prãbusindu-se în
abis si având un sfârsit asemãnãtor reginei Isabel din Vechiul Testament? Iatã câteva întrebãri
frapante care au stârnit curiozitatea istoricilor epocii acesteia. O privire atentã asupra criticii de
text a celui mai credibil document contemporan evenimentelor premergãtoare Noptii Sfântului
Bartolomeu, Marea Cronicã, eliminând totodatã exagerãrile romanticilor veacului al XIX-lea,
ne vor ajuta sã elucidãm aspectele controversate ale acestei domnii.

Cetatea Florentei, orasul florilor, de unde i se trage numele, a reprezentat pentru Italia evului
mediu, fãrâmitatã politic, focarul luptei de emancipare de sub jugul strãin, o „insulã” care cu
timpul va deveni inexpugnabilã, conducându-se dupã tipare proprii. Catherine de Medici s-a
nãscut în acest oras, cunoscându-i ambitiile si înarmându-se cu tot ce i-a oferit mediul
puternicii familii de Medici. Sângele aprig florentin si tendinta spre absolutism n-au pãrãsit-o
nici în ultima clipã. Italia, în ansamblu, a fost una dintre putinele tãri ale Apusului, nelovite de
veninul Reformei si unde catolicismul era încã nealterat. Când a sosit în Franta, a gãsit o
situatie religioasã confuzã, care ameninta sã dezbine unitatea monarhiei franceze. De aici si
pânã la a-si impune respectul supusilor n-a fost decât un singur pas: Divide et impera. Între
1561-1588, regatul va fi condus din umbrã de marea reginã Catherine, iar cei doi fii ai sãi:
Carol al IX-lea (1562-1574) si Henric al III-lea (1574-1589) au fost doar instrumentele puterii

2
si ambitiei sale.

Primul, a cãrui superstitie era împinsã pânã în pragul nebuniei, alimentatã abil de mama sa,
suferea de apoplexie, era o fire autistã si lunaticã, greu de înteles de cãtre contemporanii sãi.
Râsul sãu demonic si crizele de nebunie speculate de Catherine, îl fãceau sã scadã în ochii
supusilor. Cel de-al doilea, cunoscut si ca ducele d`Anjou, era o fire afemeiatã, prea putin
preocupat de politicã. O vreme a fost si rege al Poloniei, dar dragostea l-a lovit brusc,
pãrãsindu-si tronul pentru a cãdea la picioarele femeii iubite, Jeanne de Cléves. Nu micã i-a
fost deceptia când a revenit în Franta si nu a mai gãsit-o în viatã, o datã cu moartea fratelui sãu
Carol fiind fortat de împrejurãri sã ocupe tronul rãmas vacant. [9] În spatele familiei regale
franceze, o serie de comploturi manipulate abil atât de hughenoti, cât si de catolici, ultimii
fiind sprijiniti de „serviciile secrete ale Catherinei de Medici”, vizau direct monarhia aflatã
într-un oarecare declin al structurilor sale feudale.

Situatia politicã externã îngreuna si mai mult pozitia internã a dinastiei. Douã mari puteri
rivale, atât pe bãtrânul continent, cât si în teritoriile de peste mãri, dobândite în urma marilor
descoperiri geografice [10], puteau profita de pe urma divizãrii confesionale a regatului
Frantei. Nobilimea francezã nu era unitã. Marea Cronicã ne relevã câteva aspecte dramatice:
membrii unei familii oarecare de mari seniori se urau între ei de moarte pentru cã îmbrãtisau
fiecare în parte alte idei religioase. Este epoca în care „les grands seigneurs” încã se
considerau egalii regelui pe domeniile si fiefurile lor, dobândite de la strãbuni.

Acestei situatii, regina-mamã, Catherine de Medici, avea sã-i punã capãt într-un mod straniu:
un mãcel pregãtit minutios si în mare tainã, care a culminat cu Noaptea Sfântului Bartolomeu.
Pacea sau mai bine spus armistitiul de compromis dintre hughenoti si catolici, încheiat în
localitatea Cháteau Cambesis în 1561, pãrea sã aducã o liniste aparentã în tarã. Într-o monarhie
de tip universal, în care, dupã plastica expresie a înaintasului sãu, Carol Quintul, „soarele nu
apunea niciodatã” (referindu-se la teritoriile de peste mãri detinute de habsburgi, în calitate de
regi ai Spaniei), Filip al II-lea, un catolic înflãcãrat, urmãrea sã combatã definitiv erezia
protestantã în Tãrile de Jos, care, începând cu 1581, vor deveni prima republicã de tip modern
din Europa. În acest scop l-a trimis în zonã pe emisarul sãu, ducele de Alba, un om fãrã milã,
mult pretuit într-ascuns de Catherine. Era timpul sã punã în practicã planurile sale diabolice.
Desi divizat din punct de vedere religios, regatul Frantei se prezenta ca o mare putere
europeanã, mai ales dupã ce-si revenise din socul Rãzboiului celor 100 de ani, astfel cã,
teoretic, teritoriul francez nu era amenintat de primejdiile unor invazii din exterior.

Totusi, regina Catherine de Medici a avut grijã sã avertizeze nobilimea reformatã si cea
catolicã de „iminenta” pericolului reprezentat de Spania si Imperiul Habsburgic, drept pentru
care, începând de pe la 1570 a pregãtit o cursã hughenotilor ce avea ca tel final „Marea
Împãcare”, visatã de toti francezii, inclusiv de naivul rege Carol al IX-lea, a cãrui boalã se
agrava încet, dar sigur. Marea Cronicã precizeazã cã ilustrul chirurg al epocii si medic al curtii,
el însusi hughenot, dar mai pe ascuns, Ambroise Pare, descoperitorul cauterizãrii venoase, si-a
dat seama de otrãvirea progresivã a regelui cu arsenicul imprimat pe filele cãrtilor sale, din
ordinul expres al reginei-mame11. Marea împãcare avea sã se realizeze cu prilejul unui
eveniment festiv, fastuos în epocã prin amploarea sa, cãsãtoria printului de Bearn, nimeni altul
decât viitorul Henric al IV-lea, cel mai popular rege al Frantei, cu Marguerite de Navarre sau
Margot, sora regelui Carol al IX-lea [12].

3
NOTE:

[1]. Anumite fapte pe care le vom dezbate în cuprinsul acestui articol au fost vehiculate prin
traditia popularã, specificã nu numai francezilor, ci si românilor. Traditiile orale transmise prin
viu grai si ulterior consemnate în scris, sunt studiate de cãtre o disciplinã aparte, etnografia
(etnos = popor). Multe dintre aceste traditii populare franceze au constituit o bogatã sursã de
inspiratie pentru romancierii veacului al XIX-lea.

[2]. O personalitate aparte, controversatã în epocã, si nu numai, a fost medicul, filosoful si
„profetul” Michel de Nostradamus (1503-1566), autorul renumitelor Centurii, interpretabile
astãzi, fãrã a se tine seama de realitãtile epocii în care le-a compus, si anume pentru anturajul
Curtii franceze. A prevãzut printre altele tragica moarte a regelui Henric al II-lea si prãbusirea
monarhiei franceze dupã revolutia de la 1789.

[3]. Dupã anul 1821, în timpul ocupatiei tariste din Moldova si Tara Româneascã, saloanele
boierimii liberale din cele douã principate, aservite puterii protectoare (Rusia Taristã), sunt
frecventate de cãtre ofiteri nobiliari rusi, rafinati, cultivati, înclinati cãtre cultura francezã a
epocii. Este ceea ce am denumi în mod firesc astãzi, curentul filo-francez. Astfel, prin
intermediul elitelor tariste, în principatele est-carpatice s-au putut vehicula cãrtile
romancierilor francezi. Moda s-a mentinut si dupã Unirea de la 1859 pânã târziu, în preajma
primului rãzboi mondial.

[4]. Marea Cronicã reprezintã totalitatea documentelor oficiale emise de Curtea francezã de la
Filip al IV-lea si pânã în preajma Revolutiei franceze, scrise de diferiti autori anonimi, care
înfãtiseazã fapte si evenimente contemporane, cu exagerãrile tipice epocii. Documentul este
scris în limba francezã si constituie unul dintre actele cele mai fidele despre realitãti trecute.

[5]. Binecunoscuta rivalitate anglo-francezã, mentinutã mult timp, pânã în preajma Marelui
Rãzboi (1914-1918), dateazã din vremea cuceririi normande a insulelor britanice, la anul 1066
de cãtre ducele Wilhelm al Normandiei (1066-1087), în urma celebrei bãtãlii de la Hastings.
Urmeazã etapa regalitãtii franceze în Anglia, prin reprezentatii dinastiei Plantagenet (1154-
1399). Originile Rãzboiului celor 100 de ani, analizate retrospectiv, sunt de naturã economicã,
grefate pe un substrat de intrigi politice si rivalitãti dinastice între douã case regale,
consanguinizate prin cãsãtorii mixte, adeseori între veri primari. Bogata provincie Flandra,
astãzi teritoriu belgian, o importantã resursã economicã pentru comertul de postav si lânã, a
fost râvnitã deopotrivã de Anglia si Franta în decursul conflictului. Confruntarea anglo-
francezã a constituit subiectul unor importante tratate de istorie militarã si studii de
specialitate, precum cartea scriitoarei britanice Barbara Tuchman, O oglindã îndepãrtatã
urgisitul veac XIV, Editura Politicã, Bucuresti, 1988.

[6]. Pasiunile lui cinegetice erau binecunoscute si la modã în epoca de care ne ocupãm în
paginile acestui articol. Fire contemplativã si meditativã, bolnãvicioasã si deloc supusã
tiparelor sfârsitului de veac XVI, Carol al IX-lea a lãsat urmasilor sãi un tratat de vânãtoare
autentic, în care pasionatii artei cinegetice pot gãsi multe îndrumãri de folos si câteva
compozitii muzicale proprii, cântate la corn, adeseori fredonate de tineretul provincial pânã
târziu, sub domnia reprezentantilor Casei de Bourbon.

[7]. Tendintele de hegemonie ale statelor germane din est, înglobate politic în mostenirea
centralã a Romei antice si Sfântul Imperiu Romano-German (955-1821) amenintau frontiera

4
de est a Frantei. Ultimii regi ai Casei de Valois au încercat sã stabileascã definitiv frontiera de
est a Frantei, în linii mari asa cum o cunoastem astãzi, cu mici rectificãri din pricina celor douã
conflagratii mondiale ale secolului al XX-lea. Rivalitatea continentalã franco-germanã a avut
un apogeu chiar în epoca de care ne ocupãm, prin doi reprezentanti celebri: regele Frantei,
Francisc I (1517-1547) si împãratul Carol Quintul (1516-1556), conducãtor renumit, în a cãrui
împãrãtie, dupã spusele sale „Soarele nu apune niciodatã.” (rege al Siciliei 1516-1556,
principe al Tãrilor de Jos si rege al Spaniei, implicit vicerege al teritoriilor coloniale de peste
mãri, va abdica în favoarea fiul sãu Filip al II-lea în anul 1555, dupã Pacea de la Augsburg).
Francisc I a rãmas în istorie ca întemeietor a douã institutii mari: Collége de France si
Imprimeria Nationalã a Frantei, ambele existente pânã în prezent si prin introducerea în
vremea domniei sale a primelor indicatoare rutiere de vamã.

[8]. Prin intermediul rãzboaielor italice, cultura si civilizatia peninsularã pãtrund adânc în
mentalul colectiv francez. Rãzmeritele florentine, politica si machiavelismul Casei de Medici
erau respectate si temute în epocã. Castelul de la Soissons, una dintre resedintele favorite ale
Catherinei de Medici devine cartierul general al reginei-mamã.

[9]. Ultimul reprezentant al Casei de Valois, Ducele d`Anjou, viitorul rege al Frantei, Henric al
III-lea (1574-1589), era fiul favorit al reginei mamã regina, Catherine de Medici. A ocupat si
tronul Poloniei (1572-1574), fiind asasinat de cãlugãrul Jaques Clément în anul 1589, în
castelul de la Meudon. Pe patul mortii l-a desemnat ca succesor legitim pe Henric de Béarn,
reprezentantul Casei de Bourbon, originar din pitorescul tinut al Navarrei.

[10]. Spania si Anglia se aflau la apogeul suprematiei mãrilor si oceanelor lumii. Rivalitatea
lor se va extinde si în teritoriile noi descoperite, viitoare posesiuni coloniale.

[11]. Datoritã calitãtilor sale taumaturgice miraculoase în epocã, unul dintre precursorii
medicinei moderne, chirurgul Ambroise Paré, a devenit protejatul Curtii, dându-i-se o oarecare
imunitate de curtean, diplomaticã, am zice azi. Erau cunoscute celebrele otrãvuri florentine
care ucideau fãrã sã lase urme. Nefiind experti criminalisti, multã vreme s-au pãstrat tainele lor
în table de materii si tratate secrete, consultate de alchimisti. Medicul savant Paré, prin
metodele sale empirice, a spart tãcerea multor crime odioase în epocã.

[12]. „Margot” este în francezã si un joc de cuvinte, în traducere mot-á-mot „cotofana”. Viata
tumultuoasã a reginei Margot, preferinta ei pentru tinerii cavaleri aventurieri, au dus la cel mai
prolific scandal public al timpului. La 30 aprilie 1574 erau executati în public, în vestita piatã
Gréve, doi tineri „conspiratori”, care se pare cã nu erau strãini de evenimentele din Noaptea
Sfântului Bartolomeu: Hannibal Coconas si Boniface de la Möle, favoritii regentei Marguerite
de France.

STRATEGIA JOCULUI de domino - in care prima piesa determina
rasturnarea ultimei - enuntata de generalul D. D. Eisenhower cinci secole
mai tarziu, cu referire la politica americana in Extremul Orient, avea sa-si
gaseasca de timpuriu raspunsul odata cu domnia reginei Catherine de
Medicis (foto). Prezentam cititorilor nostri, in prima parte a articolului,
premizele declansarii cumplitului macel din Noaptea Sfantului Bartolomeu
(23/24 august 1572), episod care reprezinta fara indoiala o pagina neagra in

5
dinamica si plastica istorie a Frantei. Fara a fi partinitori, vom decoperta faptele de suprafata,
sondand cat mai realist orele tragicei Nopti din diverse surse istoriografice ajunse pana la noi,
cu mentinunea ca atat partida reformata hughenota, cat si cea catolica sunt responsabile si
vinovate in egala masura de aceste evenimente.

Meticulozitatea politicii florentine, importata in Franta prin regina Catherine, va avea drept
consecinte segmentarea Curtii Franceze in mai multe tabere adverse, fiecare tinzand catre
ocuparea tronului. Luptele din culise, manevrate abil de regina mama, urmareau aducerea la
domnie a unui suveran docil, usor influentabil de temuta florentina. Enigma era: cine va fi
alesul?

De ceva vreme, tanarul si instabilul rege Carol al IX-lea era impins incet, dar sigur, spre
marginea prapastiei nebuniei. Maini invizibile impregnau doze de arsenic pe filele cartilor si
tratatelor sale de vanatoare… Otrava isi va face efectul, agravand problemele sistemului sau
nervos labil, apoplectic. Cu prilejul casatoriei – aranjate - intre Henri de Bearn - leader-ul
partidei hughenote - si Margueritte de France, sora regelui, “…cea numita Margot…”,
Catherine nu va precupeti nici un efort in a arata “dusmanilor” din afara unitatea monarhiei
franceze, in interiorul careia adeptii celor doua confesiuni, catolica si reformata, au facut un
pas pozitiv, punand definitiv capat razboaielor religioase. Si, pentru ca cei doi miri, cu
precadere salbaticul var din Bearn, obisnuit cu vanatorile solitare in frumosii munti navarrezi,
sa se simta pe cel mai inalt piedestal, a aranjat in graba mari petreceri in capitala franceza.
Tabloul Curtii franceze, foarte plastic, o amestecatura de nobili protestanti si catolici, se
prezenta astfel in ultima zi a festivitatilor, 23 august 1572.

Scena, Actorii si Spectacolul

Pierre Ronsard (1524-1585), poetul Curtii, foarte apreciat de rege datorita ideilor sale in
favoarea politicii reginei mama contra hughenotilor, exprimate in opera sa Discours de la
Misere de cette temps (1562-1563), se va bucura de o pozitie privilegiata: aceea de a sta in
dreapta suveranului… Cand, in 1547, soseste la Paris, va crea in jurul sau o scoala poetica,
cunoscuta in epoca sub denumirea de Pleiada maestrului Ronsard, in care activau: Jean
Dinemandi, zis Dorat, Pontus de Tyard, nu in ultimul rand Remi Belleu. Maestrul Ronsard
avea un proiect literar maret, La Franciade, o epopee dedicata insusi regelui, dar, dupa moartea
acestuia, survenita la 1574, poetul avea sa isi piarda intreaga inspiratie… In tot timpul
festivitatilor s-a aflat la Curte, elogiindu-l pe rege in versuri si sonete, compuse pe placul
invitatilor. Cu siguranta, el nu avea cum sa auda aprecierile celor prezenti, suferind de
surzenie…

Henri I de Lorraine, print de Joinville, al treilea duce al Casei de
Guise, supranumit Insemnatul (La Balafre). Personalitatea sa, extrem de
complexa, poate fi greu studiata dupa arhivele vremii. Este prins in
hatisurile razboaielor religioase. In 1570 se casatoreste cu Catherine de
Cleves. In razboiul contra Spaniei, pierdut de Franta, s-a afirmat in timpul
operatiunilor militare de la Jarnac (1559). Dezastrul de la Jarnac si
divergentele religioase il vor aduce in conflict deschis cu amiralul de

6
Coligny, partizanul hughenotilor. Nu a fost strain de asasinarea amiralului, pe care a comandat-
o din umbra la 24 august 1572. Henri de Guise isi va gasi la randul sau, tragicul sfarsit, la 23
decembrie 1588, in camera regala din castelul Blois, din dispozitia expresa a regelui Henric al
III-lea de Valois (1574-1589).

Gaspard, amiral de Coligny (1519-1572), membru marcant al Curtii
franceze, a luptat sub stindardele regelui Henric al II-lea (1547-1559) in
bataliile pe care acesta le-a purtat impotriva imparatului Carol Quintul,
comportandu-se admirabil. Gradul de amiral ne poate duce lesne in eroare,
deoarece majoritatea bataliilor purtate au fost terestre, insa in 1544, dupa
batalia de la Carignano, regele il numeste in gradul de “Colonel General de
France” si ii incredinteaza o misiune in Lumea Noua: Brazilia si Florida.

Dupa batalia de la Jarnac este facut prizonier in mod rusinos. Catre 1562, imbratiseaza
calvinismul, opunandu-se Tratatului de pace de la Amboise (1563). Devine in scurt timp seful
armatelor protestante de sub comanda printului Henri de Bearn, mentionat fiind in anul 1569.
Un an mai tarziu, va fi negociatorul armistitiului dintre catolici si protestanti, semnat de
ambele parti la Saint Germain. Aici, va castiga simpatia tanarului rege Carol al IX-lea, care
preconiza razboiul contra Spaniei. Propus in Consiliul Coroanei, va “castiga” repede dusmania
fatisa a reginei mama. Amiralul ii propune Catherinei, ca o masura stringenta, casatoria dintre
Henri de Bearn si Margueritte de France. Regina accepta, dar ii va dejuca planul.

Dramatismul asasinarii amiralului este teatral surprins la nobilul Agrippa d’Aubigne, Istoria
universala, Paris 1626: “Cosseins (comandantul Garzii regale - n.a.) sparse usa, iar un altul cu
numele Besme, patrunzand in camera, intreba: - Tu esti amiralul? Raspunsul fu: - Tinere,
respecta-mi batranetea; macar de-as muri de mana unui cavaler, iar nu de a acestei slugi! Dar,
la aceste cuvinte, Besme il strapunse cu spada, apoi ii aplica o lovitura zdravana in cap, cu
taisul spadei.”

Un alt personaj, favorizat de Curte, ramane fara indoiala medicul savant
Ambroise Pare (1510-1590), un demn exemplu de autodidact al epocii sale.
Necunoscator de greaca si latina, nici al cunostintelor medicului latin Galienus -
in voga, el ramane prin excelenta parintele medicinei moderne prin studiile
empirice efectuate pe cont propriu in calitatea sa de chirurg militar. Inventatorul
metodei cauterizarii vaselor sanguine, va fi repede remarcat de catre protectorul
sau, maladivul rege Carol al IX-lea, mai ales dupa obtinerea doctoratului in chirurgie (1554),
fiind avansat la rangul de medic al Curtii, functie pe care o va pastra si sub domnia lui Henric
al III-lea. Datorita capacitatilor sale taumaturgice recunoscute, in ciuda optiunilor sale
protestante, va fi salvat in Noaptea Sf. Bartolomeu.

LA 22 AUGUST 1572, un atentat bine regizat este pus la cale contra amiralului de Coligny, in
vreme ce acesta se intorcea de la o intrevedere cu regele, avuta la Luvru, in vederea
apropiatului razboi cu Spania, “motto-ul”politicii ascunse a reginei mama. Locuinta provizorie
a marelui Coligny, reprezentantul partidei hughenote, se afla in Palatul Rochefort, pe actuala
Rue de Rivoli, binecunoscuta ca important punct de atractie turistica… Era primul dintr-un sir
lung de atentate puse la cale de temuta regina florentina Catherine de Medicis, pe tot parcursul
acelei tenebroase zile si in dimineata urmatoare, dupa macelul care a curmat vietile a peste

7
30.000 protestanti calvini.

In aceeasi zi, plina de festivitati grandioase ce marcau casatoria printului Henri de Navarre cu
sora regelui, Margueritte de France, regele Carol cauta sa musamalizeze atentatul planuit de
mama sa si se deplaseaza la locuinta “bunului sau parinte” spre a-l consola. Dupa moartea lui
Coligny, despre care am amintit cititorilor nostri in episodul precedent, masacrele s-au tinut
lant si dincolo de hotarele Parisului, timp de cinci zile, revolta cuprinzand pe rand marile orase
ale Frantei: Lyon, Dijon, Blois si Tours. Carol al IX-lea a revendicat aceste acte profund
anticrestine, cu prilejul armistitiului de la Boulogne din 1573, dar increderea hughenotilor era
deja zdruncinata si prietenii sai il parasisera definitiv. Cifra totala a victimelor din Noaptea
Sfantului Bartolomeu, pe intreg teritoriul francez s-a ridicat la aproximativ 500.000 de oameni,
ucisi sau stigmatizati pe viata.

Cine era insa cu adevarat Carol al IX-lea? In mod cert o victima a infernalei
Catherine de Medici ramane fiul sau nedorit, Carol al IX-lea (foto), un rege
foarte controversat, obscur, maladiv, a carui istorie se confunda eronat cu
masacrul din Noaptea Sfantului Bartolomeu ca fiind la originea acestuia,
chestiune discutabila. Romanticii veacului al XIX-lea au incercat sa arunce
vina asupra suveranului, trecand sub tacere particularitatile din umbra ale
acestei domnii tumultoase. Privite obiectiv, documentele vremii demonstreaza
fara tagada ca deciziile capitale erau luate de regina mama, nu de tanarul rege, prin urmare
domnia acestuia o putem considera ca fiind una pur formala, tipica unei epoci de intrigi,
asasinate politice, razboaie civile si religioase.

Carol al IX-lea este o victima a mamei sale si a istoriei franceze de secol XVI. Istoriografia
franceza ne avertizeaza foarte clar ca regina mama de Medicis dadea in mare taina dispozitii,
fara a-l consulta deloc pe rege, dar, paradoxal in numele sau. Nu trebuie sa ne mire faptul ca,
in anumite tratate si studii de istorie, gasim formulari de genul: “…la ordinul sau din ordinul
regelui, clopotele de la catedrala Notre-Dame de Paris au marcat inceputul macelului…”. Asa
cum spuneam si cu alte ocazii, va trebui sa eliminam subiectivitatea, sa lasam formularile
romantioase, care pot crea interpretari eronate. Romanele de capa si spada au incantat
neindoielnic generatii intregi, ne-au facut sa traim “faptele” cu sufletul la gura, dar, dincolo de
aceste exprimari ale titanilor romantici, adevarul care ni se releva este altul.

Carol al IX-lea, reprezentantul penultimei dinastii franceze (Valois), era cel de-al treilea fiu
legitim al lui Henric al II-lea si al Catherinei de Medicis. Moartea prematura a lui Francois al
II-lea (+1562), fratele sau, rapus de o otita sumar tratata, l-a adus pe tanarul Carol pe tronul
ramas vacant, dar sub regenta mamei sale pana la varsta majoratului. Acesta nu avea inclinatii
pentru functia de rege al celei mai puternice monarhii europene a timpului, preocuparile sale
fiind vanatoarea si feroneria (arta fierariei, arme albe).

Diplomatul venetian Jean Michiele, aflat intr-o vizita la Curtea Frantei, ne transmite o
descriere foarte plastica facuta pe cand printul avea doar zece ani:

“…era un copil admirabil, adorabil, de o generozitate si de o bunatate debordante. Chipul

8
sau frumos cu ochii sai unici, era umbrit de slabiciunea fizica si temperamentul instabil… Bea
si manca foarte putin. Era cu adevarat pasionat de exercitiile fizice, jocul cu mingea (La jeu
de paume, asemanator badminton-ului de astazi si foarte gustat de nobilimea franceza in
epoca, n. a.) si dresajul cailor; evident preocupari princiare, dar destul de violente pentru
fizicul sau. Cel mai mic efort il condamna la un lung repaus. Se dedica studiului si ura
razboiul;semna insa, doar pentru a fi pe placul mamei sale…”

Va fi declarat major la 17 august 1563. Intre 24 ianuarie 1564 si 1 mai 1566, potrivit unui
obicei incetatenit din vremea bunicului sau Francisc I, va efectua o calatorie regala spre a-si
cunoaste mai indeaproape supusii din diversele provincii ale regatului sau. Va poposi fara
indoiala si la curtea indraznetului var de Bearn, in pitorestii munti ai Navarrei, unde cardinalul
Antoine de Bourbon tatal sau, se retrasese din tumultuoasa viata politica. In timpul acestui
periplu regal, Carol al IX-lea avea sa-si intre in functiile puterii: in aprilie 1564, prin Tratatul
de la Troyes, orasul port Calais, revenea definitiv Frantei, in urma Razboiului de 100 de ani.
Prezenta militara engleza va fi definitiv eliminata de pe teritoriul francez. Vom aminti
cititorilor nostri despre Edictul de la Roussilon, prin care Carol al IX-lea stabilea ca data de 1
ianuarie sa fie socotita ca inceputul Anului Nou, si nu datele pascale, ca pana atunci…

In ciuda Edictului de la Boulogne, revoltele protestante au continuat pe tot parcursul anului
1573. Grav bolnav, regele paraseste scena politica, retragandu-se in castelul de la Vincennes,
veche resedinta regala. Parasit de toti, intr-un pavilion de vanatoare, Carol al IX-lea avea sa-i
marturiseasca singurului sau prieten, un hughenot, distinsul Ambroise Pare: “…Ambroise, stiu
ca nu mai am de trait decat doua sau trei zile, iar spiritele celor ucisi ma bantuie, ca o teama,
in orice moment. In timpul somnului vad trupuri contorsionate, insangerate…”

O imbunatatire considerabila a starii sanatatii sale, sub ingrijirile medicului Pare, se constata in
decembrie 1573, dar mancarurile otravite din ordinul Cateherinei isi vor face efectul: apar
sudori insangerate, o consecinta sigura a efectelor otravirii cu arsenic. Fiul ei favorit, pentru
care luptase ca mama de aceasta data, Henri al III-lea de Valois, trebuia sa ocupe locul care i se
cuvenea: tronul Frantei. Carol al IX-lea avea sa moara la 30 mai 1574. Dovezile
circumstantelor mortii sale au fost date la iveala de autopsia savantului Ambroise Pare:
pleurezie agravata de o pneumonie tuberculoasa, provocata prin ingerare de arsenic.

Dominata de intrigi si crime, dinastia de Valois se va stinge odata cu ultimul sau reprezentant,
Henric al III-lea (1574-1589), asasinat la randu-i. Finalul razboaielor religioase, incepute in
sec. al XVI-lea, il va constitui Razboiul de 30 de ani (1638-1648), care va opune puterile
catolice si cele protestante ale batranului continent. Gratie celui mai popular premier francez,
Jean-Armand du Plesis, cardinal de Richelieu, ele se vor situa la hotarul dintre vechi si nou,
dintre Epoca Medie si Epoca Moderna, deschisa prin Pacea de la Westfalia (1648).

Sfarsit

9