You are on page 1of 6

FRACTURILE, elemente teoretice și practice de prim ajutor

Fractura reprezintă întreruperea continuităţii unui os în urma unui traumatism de intensitate


variabilă. Există situaţii când, din cauza unor boli cum ar fi rahitismul, scorbutul, osteomielita, tumori
osoase, osul îşi pierde rezistenţa normală şi atunci fractura poate apărea şi la traumatisme minime
(simplă alunecare, o mişcare forţată).

Semnele de recunoaştere a fracturilor

1. Semne de probabilitate

 Durerea care apare odată cu traumatismul, este localizată într-un punct fix unde atinge
maximumul şi se accentuează la orice mişcare a regiunii fracturate.
 Deformarea regiunii cauzată de deplasarea fragmentelor osoase sau prin dezvoltarea
hematomului local.
 Impotenţa funcţională poate fi găsită şi în alte afecţiuni traumatice: entorse, luxaţii etc.
 Scurtarea segmentului lezat şi poziţie vicioasă.
 Echimoza (vânătaia) ce apare imediat sau tardiv (24-28 ore) şi la distanţă (când segmentul
osos e acoperit de muşchi).

2. Semne de certitudine

 Mobilitate anormală a segmentului fracturat la mişcări active sau pasive. Este prezentă în
fracturile complete, lipsind în cele incomplete. Trebuie controlată cu blândeţe, deoarece este
foarte dureroasă.
 Crepitaţii osoase produse la palparea segmentelor osoase fracturate. Lipsesc în fracturile
incomplete sau când între fragmentele osoase s-au interpus părţi moi.
 Întreruperea traiectului osului, apreciată palpând în lung osul lezat şi vizibilă radiologic.
 Netransmiterea mişcărilor la segmentul distal de focarul de fractură.

În funcţie de agentul cauzal se deosebesc:

 Fracturi traumatice (lovituri, căderi, smulgeri, striviri etc.);


 Fracturi patologice (tumori osoase, osteomielita, rahitism etc.).

Fracturile traumatice pot fi:

 fracturi închise = tegumentul care acoperă fractura este intact;


 fracturi deschise = când există o plagă (soluţie de continuitate) ce interesează pielea şi
muşchii, ajungând până la os;
 fracturi incomplete = în care soluţia de continuitate interesează numai o parte a osului;
 fracturi complete = când soluţia de continuitate interesează în întregime grosimea osului.

Acordarea primului ajutor în fracturi

Scopul este combaterea şocului traumatic prin suprimarea durerii, imobilizarea provizorie a
focarului de fractură şi prevenirea complicaţiilor (hemoragii, secţionarea nervilor etc.).
Elementul fundamental este imobilizarea. Aceasta constă în menţinerea în repaus absolut, prin
diferite mijloace, a osului fracturat, în felul acesta atenuându-se suferinţa bolnavului. Principii
de imobilizare provizorie a fracturilor:
 Atelele improvizate şi cele speciale vor fi căptuşite cu vată sau alte materiale moi pentru a nu
leza pielea sau pentru a nu mări durerea;
 În atele se vor fixa cele două articulaţii vecine regiunii fracturate;
 Manevrele de imobilizare vor fi efectuate cu multă blândeţe;
 Extremitatea segmentului fracturat (degetele de la mână şi de la picior) va fi lăsată
descoperită;
 Atelele se fixează cu faşă, circular, suficient de strâns, dar fără să împiedice circulaţia.

1. Imobilizarea provizorie în fracturile deschise

Într-o fractură deschisă, pe lângă asigurarea imobilizării, trebuie luate măsuri care se
adresează rănii. Dacă există o hemoragie, se încearcă oprirea ei şi apoi se face pansamentul
rănii, după care se execută imobilizarea. Protocolul de imobilizare:

 Se palpează regiunea dureroasă, se analizează aspectul plăgii, conţinutul şi natura


impurităţilor.
 Se caută cu blândeţe semnele de certitudine.
 În cazul unei hemoragii mari se aplică garoul (vezi „Acordarea primului ajutor în hemoragii”).
 În hemoragiile mici se face pansamentul plăgii cu un bandaj compresiv.
 Se administrează calmante pentru combaterea durerii şi prevenirea şocului traumatic.
 Se şterge plaga cu o soluţie de alcool iodat şi se efectuează pansamentul plăgii.
 Se efectuează reducerea fracturii cu o uşoară tracţiune în axul membrului, cu multă blândeţe,
pentru a-i reda forma apropiată de cea normală.
 Se imobilizează, prin ataşarea atelelor (în prealabil pregătite: căptuşite cu vată sau alte
materiale moi) deasupra şi dedesubtul fracturii, fixând cele două articulaţii vecine locului de
fractură cu ajutorul feşei.
 Se lasă descoperite zona pansamentului şi extremitatea segmentului fracturat pentru a putea
obseva apariţia unor eventuale modificări de culoare sau aspect.
 Se acoperă accidentatul, după efectuarea imobilizării, se aşază pe targă în decubit dorsal sau
în poziţie semişezândă (fractura de coastă) sau în poziţie şezândă (fractura de mandibulă,
maxilar sau antebraţ) sau în decubit ventral pe un plan dur (fractura de coloana vertebrală).
 Se fixează accidentatul pe targă cu ajutorul feselor.
 Se transportă accidentatul la o unitate medicală cu profil chirurgical, supraveghindu-se starea
generală, pulsul şi tensiunea arterială (obligatoriu, transportul se face în primele 6 ore de la
accident).

1. Imobilizarea provizorie în fracturile închise

Se realizează în același mod ca la fracturile deschise, exceptând procedeele de efectuare a


hemostazei, de efectuare a toaletei plăgii şi pansamentului. Primul ajutor în fracturi are câteva
particularităţi, în funcţie de osul fracturat:

 Fractura de coloană vertebrală

Accidentatul va fi întins imediat, pe un plan tare, în decubit ventral. Este o fractură de o


gravitate deosebită, deoarece se poate asocia cu leziuni ale măduvei spinării; de aceea se
transportă accidentatul de urgenţă la cea mai apropiată unitate medicală.

 Fracturile de craniu
Sunt foarte grave şi necesită transportarea imediată la spital. În fractura mandibulei se va face
un pansament în „praştie” şi transportul se va face în poziţie şezândă.

 Fracturile toracelui

Imobilizarea totală nu se poate realiza, deoarece ar fi stânjenite mişcările respiratorii.


Mişcările pot fi reduse prin aplicarea unui bandaj făcut din feşe sau dintr-un cearşaf, care să
cuprindă tot toracele.

 Fracturile de bazin

Accidentatul nu poate sta în picioare. Se pot produce rupturi ale viscerelor din bazin. Victima
se aşază în decubit dorsal şi se imobilizează cu perne sau paturi rulate, aşezate lateral şi se
transportă de urgenţă la spital.

 Fracturile membrului superior

În cazul fracturii claviculei, se observă căderea umărului şi aplecarea capului spre partea
fracturată. Imobilizarea se face prin susţinerea antebraţului într-o eşarfă şi fixarea membrului
superior respectiv pe torace (figura 1).

Fig. 1. Susţinerea antebraţului într-o eşarfă şi fixarea membrului superior În fractura de


humerus care se produce, de regulă, în regiunea proximală, imobilizarea se poate face cu o
atelă de sârmă modelată în unghi drept, la nivelul cotului sau se poate realiza cu două atele
improvizate, aplicate pe partea posterioară şi laterală a braţului, cotul fiind în unghi drept

(figura 2).

Fig. 2. Tehnica imobilizării fracturilor de diafiză humerală În fracturile de raduis şi ulna sau
oasele metacarpiene, imobilizarea antebraţului se realizează cu două atele, cotul e în unghi
drept, iar antebraţul este susţinut de o eşarfă care se leagă după gât (figura 3 şi figura 4). Fig.

3. Imobilizarea antebraţului

Fig. 4. Imobilizarea mâinii


 Fracturile membrului inferior

Fracturile femurului se pot situa în orice parte a osului, ca şi la humerus. Totuşi, la bătrâni şi
în special la femei, se întâlnesc deseori fracturi ale colului (gâtului) femural sau, cu alte
cuvinte, fracturi de şold. În fractura de col femural, întreg membrul inferior nu poate fi mişcat
şi stă răsucit, de cele mai multe ori în afară, în aşa fel încât marginea externă a piciorului nu e
în contact cu solul (figura 5).

Fig. 5. Fracturile colului femural: A – devierea în rotaţie a labei piciorului B – poziţia în


rotaţie a întregului membru inferior Membrul inferior este scurtat. Fractura de col femural
se imobilizează ca orice fractură, iar în lipsa oricărui mijloc de imobilizare vom pune de o
parte şi de alta a piciorului câte un obiect de sprijin, ca să nu se producă mişcarea de răsucire.
În cazul fracturilor situate în mijlocul diafizei femurale sau deasupra genunchiului (în treimea
inferioară a diafizei), vom întâlni toate semnele descrise după care fractura se recunoaşte uşor.
Pentru imobilizarea fracturilor de femur există dispozitive special executate. Cele mai
obişnuite sunt alcătuite din mai multe atele de lemn, articulate, dintre care cea exterioară se
întinde din axilă (subţioară) până la călcâi, iar cea internă de la călcâi până la rădăcina
coapsei. Acest dispozitiv se fixează prin chingi de torace, bazin şi membrul inferior (figura 6).
În lipsa acestui dispozitiv, vom utiliza orice alt mijloc, cu condiţia să imobilizeze şi şoldul, şi
genunchiul.

Fig. 6. Imobilizarea fracturilor colului femural


Fracturile oaselor gambei

Fracturile situate la nivelul gambei se întâlnesc foarte des, ele interesând tibia şi, mai frecvent,
peroneul (fibula) prin situaţia sa anatomică lateral (extern) faţă de tibie. Pentru că tibia nu este
acoperită pe o mare parte a ei decât de piele, de multe ori, fracturile de gambă sunt deschise.
Diagnosticul de fractură în cazul tibiei se poate pune uşor prin găsirea la palpare a locului
unde este întrerupt osul. Fracturile tibiei situate aproape de articulaţia genunchiului, precum şi
cele care interesează suprafeţele articulare se recunosc mai greu. Fracturile situate în treimea
inferioară a tibiei care interesează şi articulaţia gleznei piciorului se recunosc mai uşor prin
poziţia răsucită pe care o ia piciorul. Fibula sau peroneul se fracturează frecvent la nivelul
capului (locul de inserţie al bicepsului femural) şi la nivelul diafizei, complicându-se într-o
bună parte din cazuri cu leziuni ale nervului sciatic popliteu extern. Imobilizarea provizorie a
fracturii oaselor gambei se va face cu două atele de lemn aplicate lateral intern şi extern, care
vor trece de genunchi şi de gleznă, sau printr-o atelă lungă de sârmă îndoită la un capăt în „L”
şi aplicată înapoia gambei încât planta (talpa) să se sprijine pe latura mică a acestui „L”. Se
mai poate întrebuinţa pentru imobilizare jgheabul de sârmă sau din tablă bine căptuşit cu vată
şi feşe (figura7).

Fig. 7. Jgheab de imobilizare a fracturilor oaselor gambei

Pentru fracturile membrului inferior, în cazul în care nu avem la îndemână niciun mijloc de
imobilizare, putem utiliza ca atelă membrul sănătos, de care fixăm cât se poate mai bine, prin

câteva legături, membrul fracturat (figura 8).

Fig. 8. Imobilizarea improvizată prin legarea membrului fracturat de cel sănătos Să nu uităm
că şi în fracturi, ca şi în cazul altor urgenţe, tratamentul începe cu primul ajutor, de
corectitudinea căruia depinde vindecarea bolnavului. Tratamentul propriu-zis al fracturilor
este de competenţa medicului ortoped şi el constă în imobilizarea definitivă, realizată de
obicei prin aparat ghipsat, sau, în unele cazuri prin actul chirurgical. Vindecarea leziunii
osoase necesită între 21-60 de zile pentru formarea calusului fibros într-o primă fază, iar apoi
prin impregnarea acestuia cu săruri de calciu care îl transformă în calus osos. Din cauza
acestui proces lent de osificare, pentru vindecare este nevoie de săptămâni şi chiar luni, pentru
ca osul să-şi recapete forma, structura şi funcţia dinaintea accidentului. Numai după formarea
calusului osos, fractura este consolidată şi aptă să facă faţă unui efort intens.