You are on page 1of 19

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA​ ​DIN BRAȘOV

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI


Programul de studii Psihologie

PSIHOTERAPIA EXISTENȚIALĂ
- fundamente teoretice-

Coordonatoare Curs:
prof. dr. USACI Doina
Studente:

GARCEA Ana-Maria
MANOLE Bianca
OREL Elena-Alina
PETRICĂ Andreea
POPA Raluca Elena

Brașov
7 mai 2019
CUPRINS

Cronologia terapiei existențiale 1

2. Rollo May și Psihologia Existențială 2

3. Irving Yalom - model de psihoterapie existențială centrat pe patru "dovezi" ale


condiției umane 4

Relaţia terapeutică 10

4. Studii de caz 11
4.1. Cazul Mary 11
4.2. Studiu de Caz R. 14

Referințe bibliografice 15

1
PSIHOTERAPIA EXISTENȚIALĂ
- fundamente teoretice-

Yalom (2012) definește psihoterapia existenţială astfel: “o abordare dinamică a


terapiei care se concentrează pe grijile înrădăcinate în existenţa individului “ (p.13).
Terapia existențială nu lucrează cu anormalitatea, ci cu ceea ce este bun și sănătos în
ființa umană, ne-distrugând universul clientului, ci metamorfozându-l în unul realist, autentic
și sănătos (Mitrofan & Buzducea, 1999, p.116).
​Cine sunt eu? Care este sensul vieții? Care este scopul meu pe pământ? Ce se
întâmplă după moarte? Există viață după moarte? Ce este bine și ce este rău? Ce voi lăsa în
urma mea? Sunt câteva întrebări existențiale pe care ni le punem in diferite momente din
viață sau pe care le aprofundăm într-un impas existențial.
Ne-am propus sa prezentam in lucrarea de fata fundamentele teoretice ale
psihoterapiei existențiale, definind și detaliind conceptele cheie sau teme centrale ale
abordării existențiale și exemplificându-le in cadrul unor studii de caz.

1. Cronologia terapiei existențiale


Terapia existențială s-a dezvoltat din filosofiile lui ​Friedrich Nietzsche ​(1844-1900),
care critică ideea de liber arbitru și consideră că "esența cea mai intimă a existenței este
voința de putere" și ​Soren Kierkesgaard ​(1813-1855), care a susținut că adevărul esențial
este subiectiv sau intern. La începutul anilor 1900, filosofi precum ​Martin Heidegger
(1889-1976) și ​Jean-Paul Sartre (1905-1980) au început să exploreze rolul investigației și
interpretării ( modul în care o persoană experimentează subiectiv experiența) în procesul de
vindecare (GoodTherapy, 2018; Wikipedia).

Otto Rank (1884-1939) a fost printre primii terapeuți existențiali care urmăreau în
mod activ disciplina si care l-a inspirat pe ​Rollo May ​(1909-1994), ​unul din pionierii
psihoterapiei existențiale în Statele Unite, să ducă terapia existențială în mainstream la
mijlocul secolului XX. Ulterior, ​Irvin Yalom ​(1931-) pune bazele unui model de
psihoterapie existențială centrat pe patru "dovezi" ale condiției umane - izolarea, lipsa de
sens, mortalitatea și libertatea. Abordarea existențială a început să influențeze și alte teorii,
inclusiv logoterapia, dezvoltată de ​Viktor Frankl ​(1905-1997), al carei principiu de bază
este că motivatorul fundamental din om este de a găsi și a da sens vieții sale. În același timp,
filozofii britanici au extins existențialismul în continuare prin înființarea ​Asociației
Philadelphia​, o organizație dedicată ajutării oamenilor să își gestioneze problemele de
sănătate mintală prin terapii experențiale. Alte instituții care încorporează teoria
existențialismului includ ​Societatea pentru Analiză Existențială​, înființată în 1988, și

2
Comunitatea Internațională a Consilierilor Existențiali​, creată în 2006 (GoodTherapy,
2018; Wikipedia).

2. Rollo May și Psihologia Existențială

Rollo May ​(1909-1994) este ​unul din pionierii psihoterapiei existențiale în Statele
Unite (Wikipedia).
Aflat la un punct de turnură în viața sa (îmbolnăvirea de tuberculoză), Rollo May
abandonează orientarea psihanalitică pentru cea existențială. Rollo May și-a propus să
elaboreze o ​teorie a personalității bazată pe existențialism​. Mai precis, să arate că ​angoasa
morții și neființei ​are o influența puternică asupra comportamentului nostru; să reliefeze
importanța ​afirmării noastre curajoase în lume și ​alegerii unui curs al vieții care împlinește
potențialitățile noastre unice, în ciuda neantului ultim care ne așteaptă pe toți; să arate că
psihopatologia implică simptome de natură existențială (pierderea sensului vieții,
neîmplinirea aspectelor esențiale ale ființei la nivel fiziologic, psihologic și social) (Ewen,
2012, pp.319-320).

Natura fundamentală a oamenilor / Termeni existențiali importanți ai teoriei lui Rollo


May:

- ​faptul de a fi în lume (​dasein)​ – afirmarea și reclamarea ființării noastre în lume (“Aceste


este sinele meu, aceasta este ființa mea”). Să ai capacitatea de a-ți susține propriile
convingeri, nu cu sfidare, obstinenta sau răzbunare, ci pentru că asta este ceea ce crezi.
- ​modalități de a fi în lume : ​mediul fiziologic si fizic (trebuințe de bază, condițiile
biologice, genetice și culturale în care ne-am născut), “​lumea din jur​” (a forma relații
interpersonale de dragul relațiilor, nu pentru a sublima pulsiuni), “​lumea proprie​” (propriul
sine, evaluarea sinelui, potențialități și valori). Toate trei trebuie să fie în mod egal reliefate
pentru a obține o înțelegere reală a personalității umane.
- ​neființă și angoasă: ​moartea și angoasa ontologică generată de amenințarea că existența
noastră poate fi distrusă, că te poți pierde pe sine, că poți deveni “nimic”. Nu trebuie să
refulăm conștiința morții ci să acceptăm neființa ca pe o parte inseparabilă a faptului de a fi,
pentru a ne putea trăi viața la maxim.
- ​vina ontologică: eșecurile în cele trei modalități de a fi în lume sunt inevitabile, iar vina
ce poate apărea normală și necesară. Ideal ar fi să o acceptăm și să o folosim în scopuri
constructive (de ex. a ierta altora greșelile lor).
- ​intenționalitate și semnificație: experiența depinde de intențiile privitorului (vezi ceea ce
vrei să vezi), iar pierderea intenționalității /voinței/scopurilor este cauza “nevrozei” omului
modern. Este important să găsim modalități sănătoase prin care să obținem sens și
recunoaștere.

3
- ​iubirea – o cale constructivă de afirmare a “faptul de a fi în lume”. Iubirea implică patru
componente în proporții variate: ​sex​, ​eros​, ​philia (prietenie și simpatie) și ​agape (devotament
nonposesiv).
- ​daimonicul ​(atât divinul, cât și diabolicul): motivațiile noastre cuprind impulsuri înnăscute
salutare (sex, pasiune, eros, procreere) și impulsuri înnăscute nepermise (ostilitate, furie,
cruzime, căutarea puterii). Acestea nu trebuie să ne domine personalitatea și este important să
acceptăm și să controlăm daimonicul din noi (Ewen, 2012, pp.320-327).

Psihopatologia apare pentru Rollo May ca: ​un dasein restrâns sau sacrificarea
dasein-ului (pierderea voinței, subjugarea unei modalități de a fi în lume de către o alta,
incapacitatea de a accepta angoasa sau vina ontologică), ceea ce duce la înstrăinare de sine,
apatie, incapacitatea de a trăi propria existență ca fiind reală; ​o traumă din copilărie
(comportamente parentale patogene) (Ewen, 2012, p.330).

Psihoterapia existențială ​are scopul de a ajuta pacienții să-și recapete capacitatea de


a-și susține propriile convingeri, să-și resimtă existența ca fiind reală, să-și integreze
daimonicul ​în conștiință, să-și recapete voința pierdută, să-și asume responsabilitatea pentru
viețile lor, să facă alegeri care să ducă la realizarea propriilor lor potențialități interioare, să
acționeze pe baza propriilor potențialități, să-și descopere intențiile și scopurile conștiente și
inconștiente (Ewen, 2012, p. 331).
Tehnicile terapeutice existențiale ​includ varii tehnici din terapia psihanalitică,
rogersiană și adleriană: relația autentică și empatică cu clientul, interviurile față în față,
acceptarea necondiționată, deducerea informațiilor vitale din mișcările corporale ale
pacientului, asocierea liberă (Ewen, 2012, pp. 331-332).

4
3. Irving Yalom - model de psihoterapie existențială centrat pe patru
"dovezi" ale condiției umane
Yalom (2012) definește psihoterapia existenţială astfel: “ o abordare dinamică a terapiei care
se concentrează pe grijile înrădăcinate în existenţa individului “ (p.13).

Psihoterapia existentială este o formă de psihoterapie dinamică​, “dinamic” fiind un


termen frecvent folosit în domeniul sănătătii exemplu,, psihodinamic", iar dacă întelegem una
dintre trăsăturile esenţiale ale abordării existenţiale, “ dinamic” are un sens profan si unul
tehnic. In sensul profan, dinamic (provenind din grecescul dynasthi care înseamnă ” a avea
tărie sau putere”) evocă mişcarea şi energia, însă sensul său tehnic se raportează la conceptul
de, “forţă”. Contributia majoră a lui Freud în înţelegerea fiinţei umane, constă în modelul său
dinamic al functionări minţii - un model care sustine că există forţe aflate în conflict în
interiorul individului şi că gândirea, emoţiile şi comportamentele, atât cele adaptative, cât şi
cele psihopatologice, sunt rezultatul acestor forţe aflate în conflict. În plus, aceste forţe există
pe varii paliere de conştientizare, unele find, de fapt, inconstiente. Astfel, psihodinamica unui
individ include varii forţe, motive şi temeri inconştiente şi conştiente care operează în
interiorul său. Psihoterapiile dinamice sunt terapii bazate pe acest model dinamic al
functionării minti. Terapia existentială, se inscrie limpede in categoria terapiilor dinamice şi
se bazează pe o perspectivă radical diferită asupra genului de forţe, motivelor şi temerilor
care interactionează înăuntrul individului.

Perspectiva existenţială subliniază o formă diferită de conflict fundamental: nu e un conflict


cu tendinţele instinctuale reprimate, ci un conflict care decurge din “confruntarea individuală
cu datul existenţei ”. Prin ,,datul existenţei" se înţeleg anumite griji fundamentale, anumite
proprietăţi intrinseci ce sunt parte a existenţei fiinţelor umane.

Yalom (1981) identifică patru preocupări finale care au o relevanță considerabilă pentru
psihoterapie: ​moartea, libertatea, izolarea și lipsa de sens​. Confruntarea inevitabilă
individuală cu fiecare dintre ele constituie conținutul conflictului interior existențial .

1) Moartea

Gregory Zilboorg (​1943) : “ Dacă această teamă ar fi în mod constant conștientă, nu ar trebui
să fim în stare să funcționăm în mod normal. Trebuie să fie reprimată în mod corespunzător
pentru a ne menține viața confortabilă ... De aceea, în mod obișnuit ne mișcăm de fapt, fără a
crede vreodată în moartea noastră, ca și cum am crede în propria noastră nemurire corporală
... Un om va spune, desigur, că știe că va muri într-o zi, dar nu-i pasă cu adevărat. El se simte
bine în viața și nu se gândește la moarte și are grijă să se descurce. "

5
Deci, în timp ce frica de moarte este necesară pentru a susține viața, trebuie să o menținem
doar în afara conștiinței pentru a trăi - și acest echilibru delicat se distruge în cele din urmă.
Abilitatea de a ne reprima în mod eficient conștiința de mortalitate devine din ce în ce mai
dificilă în viața mijlocie, nu numai pe măsură ce o trăim literalmente (pierderea unui părinte
sau a altor persoane apropiate, o zi de naștere semnificativă, dovada propriei îmbătrâniri), ci
și pe măsură ce ne întâlnim cu etapele menționate mai sus, care evidențiază trecerea timpului.

Moartea este cea mai evidentă preocupare finală. Este evident pentru toți că va veni moartea
și că nu există scăpare. Este un adevăr teribil, iar la cele mai profunde niveluri răspundem la
ea cu teroare muritoare. "Totul", spune Spinoza, "dorește să persiste în ființa sa" (Spinoza,
1954, p.6, apud May, 1989).
Din punct de vedere al existențialului, un conflict interior principal este între conștientizarea
morții inevitabile și dorința simultană de a trăi.

Moartea joacă un rol major în experiența noastră. Bântuie individul ca nimic altceva. Viaţa şi
moartea sunt interdependente, ele există simultan. Pentru a face față acestei terori, ne ridicăm
apărarea împotriva conștientizării morții. Aceste mijloace de apărare sunt bazate pe negare,
ele formând caracterul și, pot devenii neadaptative, caz în care pot apărea simptome clinice.
Psihopatologia, într-o foarte mare măsură, este rezultatul eşecului transcendenței morții;
adică simptomele și structura de caractere maladaptive își au originea în teroarea individuală
a morții (May, 1989).

Nemurirea simbolică:

1) Modelul biologic - care trăiește prin descendența cuiva


2) Modelul teologic - credința într-o viață ulterioară / reîncarnarea
3) Modelul creativ - trăind prin lucrările omului

“O negare a morții la orice nivel este o negare a naturii fundamentale și generează o restricție
tot mai perpetuă a conștiinței și a experienței. Integrarea ideii de moarte ne salvează; mai
degrabă decât să ne condamne la existența terorii sau a pesimismului sumbru, ea acționează
ca un catalizator pentru a ne arunca în moduri mai autentice de viață și ne întărește plăcerea
în viața de zi cu zi "(Yalom, 2012).

6
2) Libertatea

În mod normal, nu ne gândim la libertate ca pe o sursă de anxietate. Dimpotrivă, libertatea


este, în general, privită ca un concept pozitiv. Cu toate acestea, libertatea în cadrul existențial
de referință are un înțeles tehnic - unul care este aţintit să provoace teamă.

În cadrul existențial de referință, libertatea înseamnă că, spre deosebire de experiența de zi cu


zi, omul este responsabil și autor al propriei sale lumi, al propriei vieți, al propriilor alegeri și
acțiuni. Ființa umană, așa cum o exprimă Sartre, este "condamnată la libertate" (1956, p.
631).

Rollo May (1981, apud May, 1989) susține că libertatea, pentru a fi autentică, impune ca
individul să se confrunte cu limitele destinului său. Poziția existențială pe care o ființă umană
o constituie, s-a dezvoltat mult timp în gândirea filosofică. Filosofia lui Kant , conform căruia
conștiința umană şi natura structurilor mentale ale omului oferă forma externă a realității.
Kant a declarat că nici spațiul "nu este ceva obiectiv și real, ci ceva subiectiv și ideal”.
Această concepție existențială a libertății are implicații terifiante; însemnând că ne creăm
propriul nostru sine și propria noastră lume şi că există doar un abis, un gol, nimic. Un
conflict dinamic important din interior se datorează confruntării noastre cu libertatea.

Conceptul de libertate cuprinde multe teme care au implicații profunde pentru psihoterapie.
Cel mai evident este responsabilitatea. Persoanele diferă enorm în gradul de responsabilitate
pe care sunt dispuși să o accepte pentru situația lor de viață și în modurile lor de a-și nega
responsabilitatea. De exemplu, unii indivizi transferă responsabilitatea pentru situația lor
asupra altor persoane, asupra circumstanțelor vieții, asupra șefilor și soților și, atunci când
intră în tratament, transferă responsabilitatea pentru terapie psihoterapeutului lor.

Alte persoane refuză răspunderea, trăind ca niște "victime nevinovate" care suferă de
evenimente externe (și rămân fără să știe că ei înșiși au pus în mișcare aceste evenimente).
Cu toate acestea, alții nu își asumă responsabilitatea, fiind "în afara minții lor" - ei intră într-o
stare irațională temporară în care nu sunt responsabili nici ei înșiși pentru comportamentul
lor.

Dorința, după cum subliniază May (1969, May, 1989), constă mai întâi în a dori și apoi a
decide. Multe persoane au dificultăți enorme în a experimenta sau a exprima o dorință.
Dorința este strâns legată de senzație, iar indivizii blocați nu pot acționa în mod spontan,
deoarece nu pot simți și astfel nu pot să aspire spre un idel. În schimb, alte persoane
acționează impulsiv și prompt cu privire la toate dorințele.

7
3) Izolarea

Aceasta problematica reprezinta constientizarea singurătății existențiale si dorința de a


aparține unui grup, de a se integra in societate. Oamenii, se simt in siguranța atunci când sunt
înconjurați de obiecte și instituții familiare, cunoscute, in care se remarca o conexiune între
obiecte și ființe, dar și intr-o societate in care remarcam valori morale, reguli, norme morale
și roluri precise. In acest mod, se minimizează izolarea individului, care uneori poate avea
izbucniri in acest sens, dar cu durata scurta și nu pregnante.
Individul, pe durata vieții sale poate trece printr-o astfel de stare, in care se simte singur si
diferit, remarcându-se o distanțare fata de lume, acesta fiind de părere ca lumea in care
trăiește este nefamiliar, nemaiputând sa se simtă acasă in acest mediu. Un exemplu potrivit ar
putea conta in schiorul care se trezește ca a părăsit pârtia, sau șoferul, care nu mai vede
drumul din cauza cetei. Indivizii care trec prin aceste momente simt o teama puternica, care
nu tine de factorii fizici, o teama de singurătate, care vine din interior.
De altfel, exploziile sociale care distrug valorile morale, etica morala in care am fost învățați
sa credem, violentele in masa, haosul războiului, stârnesc un sentiment de oroare in interiorul
individului, și sunt in Antiteza cu credințele in care acesta a crezut si oferă sentimentul de
instabilitate și și percepția ca nu exista o baza stabilă nici in mediul in care trăiește, nici in alt
loc de pe pământ.
Este de precizat ca experiența rătăcirii nu tine de latura exterioara. Aceasta se afla in interior
și anumiți factori externi o pot reactualiza și intensifica.
Pentru asta este nevoie de o introspectie profunda.
Oamenii speriați de aceasta izolare doresc sa caute ajutorul la nivelul interpersonal. De aceea,
caută sa stabilească relații, dar nu din dorința de a face acest lucru, ci pentru ca trebuie.
Aceste relații au la baza supraviețuirea, nu creșterea. Pornind de la rezolvarea dilemei
fuziune- izolare, persoana sănătoasă este de sfătuit sa se apropie de celălalt, pentru a crea o
relație cu acesta, dar nu prin transformarea celuilalt intr-un instrument de apărare împotriva
izolării, lăsându-se purtată de val de dorința salvării acestuia din aceasta stare.
Terapeutul are ca rol sa ajute individul sa își identifice modul de relaționare cu ceilalți
indivizi, folosindu-se de întrebări edificatoare precum: este dragostea sa centrata mai mult pe
a primi, decât pe a oferi? Încearcă el sa îl cunoască pe celălalt cât mai profund? Cât din sine
rămâne ascuns in relație?Il asculta cu adevărat pe interlocutorul sau? Este preocupat de
creșterea celuilalt? Relaționarea cu acesta sau proiectează asupra acestuia raționamente din
exterior? Un alt pas important pe care terapeutul trebuie sa îl parcurgă, este acela de a-o lasă
pe se confrunte direct cu izolarea, sa o exploreze, sa se lase purtat de sentimentele neplăcute,
pentru ca acesta sa poată sa-și folosească resursele disponibile pentru a face fata situației
existențiale.

8
4) Lipsa sensului

În ultima sa preocupare,Yalom ridică întrebări precum “Ce este sensul vieții?” “De ce trăim
?” “De ce am foști puși aici?”.Acesta afirmă că sensul vieții este o construcție psihologică
importantă "Omul pare să aibă nevoie de înțeles. A trăi fără sens, scopuri, valori sau idealuri
pare să provoace primejdie considerabilă. În formă gravă poate duce la decizia de a pune
capăt vieții cuiva "(1980, p. 422).
Frankl (1977) scrie că lipsa de semnificație creează un stres existențial primordial,pe care îl
numește și boală existențială.Bruce și colaboratorii(2011) descriu stresul existențial că o
condiție de suferință morbidă la pacienți și poate include preocupări legate de
speranță,inutilitate,lipsa de sens,dezamăgire,remușcări,anxietate de moarte și o întrerupere a
identității personale.

Bazându-se pe filosofia existențială timpurie, Yalom spune că există o dilemă în nevoia


noastră umană de a avea înțeles în viață, deoarece existăm într-un univers care nu are nici o
semnificație inerentă​. Yalom adaugă că atunci când cineva nu poate găsi un patern sau o
explicație coerentă,sentimentele de disforie sunt experimentate,individul resimțind
sentimente de nemulțumire,neajutorare si supărare.​Acesta ​își reiterează definiția semnificației
existențiale ca atunci cand cinveva poseda un sentiment de coerență și un scop în viață
,clarificand un punct de diferenta la intrabarile "Care este sensul vieții?" si "Care este sensul
vieții mele?”.

4.1 ​Înțelesul cosmic​-Religia

Potrivit lui Yalom, tradiția religioasă iudeo-creștină a oferit lumii occidentale o schemă
cuprinzătoare de semnificații, bazată pe principiul că viața omului și a lumii fac parte dintr-un
plan divin​.Acesta mai adaugă faptul că acest sens cosmic oferit de o viziune religioasă asupra
lumii permite interpretări numeroase. De exemplu, o abordare fundamentalistă susține că
sensul lui Dumnezeu este conținut în scripturi și trebuie să trăim îndeaproape cu instrucțiunile
cuvântului sfânt. Alții insistă asupra faptului că nu este nevoie doar de credință, ci trebuie să
se bazeze pe sugestii sau presupuneri despre cum să împlinim voința lui Dumnezeu.

Szasz (1994) prezintă o perspectiva diferită față de înțelesul cosmic,afirmând că religia este o
negare a bazei umane a sensului și a finitudinii vieții ,permițându-le celor care își doresc o
baza teo-mitologică a înțelesului să respingă realitatea morții pentru a teologiza viață
(p.35).Această perspectiva este susținută și de Frankl (1977) care deși recunoaște că religia
poate avea un efect psihoterapeutic pozitiv asupra pacientului,afirmă că această nu este o
poliță de asigurare pentru o viață liniștită și pentru o​ maximă libertate de conflicte (pag.72).
În 2008 Yalom afirmă că abordarea sa presupune că viață(inclusiv viață umană) a apărut din
evenimente aleatorii,fiind ființe finite ​și că, oricât de mult ne dorim, nu putem conta pe
altceva decât pe noi înșine să ne protejeze, să ne evalueze comportamentul, să oferim o
schemă de viață semnificativă​.De asemenea acesta afirmă că nu avem o soarta predestinată și

9
că feicare dintre noi trebuie să decidă modul în care trăiește cât se poate de împlinit,fericit și
plin de sens .

4.2 ​Sensul personal în absența sensului cosmic

Yalom (2000) recunoaște dificultatea cu care se confruntă omenirea în încercările sale de a


găsi sens în absența unor structuri externe reconfortante, cum ar fi religia, dar pune la îndoială
ideea că sentimentul spiritualității trebuie, de asemenea, să fie absent.Van Duerzen-Smith
(1997) este de acord ,afirmând că o mărturisire a ateismului sau agnosticismului nu înseamnă
neapărat absența unui sistem de semnificație și valoare la baza existentei unui individ.

Yalom propune că ființele umane sunt consolate de convingerea că există un model


supraordonat și coerent al vieții,având un rol pre-ordonat de jucat în cadrul acelui
model,astfel fiind nevoie de un substitut pentru înlocuirea acestui sistem de înțeles.In aceasta
situatie,Yalom ofera cateva sugestii pentru modul de a trai:

a) Auto actualizarea

b) Altruismul

c) Dedicarea unei cauze

d) Creativitatea

e) Soluția hedonistă

4.3 ​Psihopatologie și lipsa sensului

Yallom afirma ca acesta cultura contemporana produce deseori un fel de nevroze diferite de
cele descrise de Freud.Aceste nevroze contemporane,fiind caracterizate nu prin reprimare si
convertire,ci prin lipsa unui sens al scopului,a sensului in viata.

In munca sa, Rollo May (1953), remarca că atât de mulți dintre clienții săi au suferit de stări
depresive, caracterizate printr-un sentiment de goliciune și lipsit de sens, acesta denumind
ulterior secolul al XX-lea, "Epoca goliciunii”.In 1998 Cornett preia unele aspecte ale muncii
lui Rollo May si constata ca multi clineti,daca sunt presati recunosc un sentiment de
goliciune,impreuna cu simptomele depresive.Cornett mai adauga ca acest tip de depresie
goala(empty depression) reflectă un deficit profund simțit în abilitatea de a oferii sens vietii .

10
Teoria lui Frankl (1972) propune existent a doua etape in sindromul de lipsa de sens . Prima
etapă este vidul existențial, caracterizat de o stare subiectivă a plictiselii, a apatiei și a
goliciunii. Cineva se simte cinic, lipsit de direcție și pune la îndoială sensul vietii.

Frankl a numit a doua etapă, nevroza existențială,spunand că manifestările simptomatice


precum alcoolismul, depresia, obsesionalismul, delincvența, hiperinflația sexului sau
îndrăzneala, de exemplu, se vor "grăbi să umple vidul”.
Potrivit lui Frankl, dilema omului modern este aceea că nu se mai spune prin instinct si prin
traditie ce ar trebui sa faca o persoana,nici o persoana ne stiind e vrea sa faca.De aici reiesind
doua reactii comportamentale comune la acesta criza a alarilor,aceastea fiind conformitatea si
supunerea la totalitarism.

Lectii pentru practica

Yalom spune ca primul pas pentru terapeut ​este să reformuleze plângerea clientului de lipsă
de sens, pentru a descoperi prezența unor probleme contaminante.Acesta adauga ca anxietatea
legata de moarte cat si anxietatea care rezulta din constientizarea libertatiii si a izolarii pot fi
frecvent confundate cu axietatea lipsei de sens.În plus, spre deosebire de strategiile propuse
pentru preocupările finale, moartea, libertatea și izolarea, Yalom spune că abordarea
terapeutică pentru abordarea lipsei de sens este foarte diferită,sugerand ca este necesara
utilizarea unei abordari oblice,aceea fiind implicarea intr-unul dintre multele sensuri,in
special unul ce poseda o baza auto-transcendenta, terapeuții identificând și ajutând la
eliminarea obstacolelor din calea angajamentului (2002, p. 138).

Angajamentul este răspunsul terapeutic la lipsa de sens, indiferent de sursa acestuia.


Angajamentul implicat în oricare dintre multitudinea infinită de activități ale vieții nu numai
că dezarmează viziunea galactică, ci și sporește posibilitatea de a concura cu modelul
evenimentelor din viața cuiva în mod coerent.

El explică faptul că, terapeuții trebuie să recunoască faptul că, în cele din urmă, experiența
clientului este necondiționat privată și necunoscută.
Sfatul sau este aceala ca practicantii sa isi sporeasca sensibilitatea fata de problema,sa asculte
diferit si sa devina constienti de importanta sensului in viata unei persoane. Terapeuții
trebuind să se întrebe, implicit sau explicit, despre sistemele de credință ale pacientului, să
întrebe despre speranțele și obiectivele pe termen lung și să exploreze interesele creative si
preocuparile.

Yalom consideră că cel mai important instrument este persoana proprie a terapeutului, primul
act de angajament fiind relația terapeutică.De asemenea potrivit lui Yalom explorarea
regretului poate fi folosită într-o manieră constructivă, chiar dacă aceasta implică un
sentiment de tristețe,regretul putand fi un instrument care, dacă este folosit în mod
corespunzător, poate ajuta o persoană să ia măsuri pentru a preveni acumularea sa ulterioară.

11
Relaţia terapeutică

Care este rolul psihoterapeutului?

Mendelowitz şi Schneider (2008) susţin că psihoterapeutul funcționează ca îndrumător,


acompaniator și simbol. În mod ideal, terapeutul este unul care s-a confruntat cu dovezile
existenței și a lucrat în mod semnificativ cu anxietatea existențială spre o integrare mai
eficientă. Terapeutul este cel care oferă o demonstrație tacită și umilă a ceea ce este posibil,
cel care va fi capabil să ghideze clientul prin propria încercare.

Psihoterapeutul funcționează, în parte, ca "profesor înțelept" deși această înțelepciune se află


mai mult în fața vieții, decât în ​posesia unor răspunsuri absolute sau a unor adevăruri
absolute.
Terapeutul servește și o funcție simbolică. Ea sau el a suferit propria încercare existențială și
a supraviețuit. Aceasta va avea cea mai mare importanță pentru client, care trebuie să știe că
există o șansă de recuperare înainte de a renunța la modelele de viață de zi cu zi.
Terapeutul oferă sprijin și îndrumare în călătoria clientului, un aspect esențial al
psihoterapiei.
Concentrarea asupra psihoterapeutului ca ghid și simbol nu este în nici un caz menită să
minimizeze relația reală dintre terapeut și client.
May (1958; Mendelowitz, 2008) folosește termenul de "întâlnire" pentru a descrie acest
lucru, insistând că este cel mai important aspect al terapiei. Yalom (2012) afirmă succint,
"relația este cea care vindecă ". Atenția la întâlnire, atunci, este un aspect central al
psihoterapiei existențiale.

Contactul relațional are o calitate deosebit de intensă, care accentuează și mobilizează


prezența clientului. Întâlnirea accentuează prezența trezindu-l la ceea ce este real, imediat și
personal. Ea mobilizează prezența prin solicitarea răspunsului şi a angajamentului.
Există, pe scurt, ceva înviorător iremediabil în privința întâlnirii față în față.

12
4. Studii de caz

4.1. Cazul Mary


Următorul caz, raportat de Schneider (2003, Mendelowitz, 2008), reflectă atât
orientarea intelectuală existențială a terapiei, cât și elaborarea liniei integrative a terapiei
existențiale (Schneider & May, 1995).

Cazul Mary- ​Relatările terapeutului.

Mary, o vănzătoare, în vârstă de 30 de ani, supraponderală (108 kilograme) şi singură, care


avea o experiență trecătoare de trei luni cu "consiliere pentru sănătatea mintală" și fără istoric
de medicamente psihiatrice. Din momentul în care Mary a intrat în biroul meu, am simțit o
legătură profundă cu ea și, totuși, o reticență curioasă din partea ei de a se angaja.
Sedusă și tachinată în copilărie, Mary avea o încredere neglijabilă în bărbați şi puțină
încredere în sine în prezența lor. Și totuși, la vârsta de 30 de ani, ea se gândea la posibilitatea
de a-și reconsidera și reface viața.

Aici era, cu încurajarea mea, petrecând ore întregi seara, citind pagini despre durere,
nedreptate și indignarea vieții ei, înregistrând în același timp visele și dorințele care s-ar
putea să fie. Ea citea şi împărtăşea refleţii despre cele citite, schimbându-şi neoprit starea, de
la îngrijorare la încredere.

Primul pas a lui Mary, pe care l-am încurajat, era să se lase să fie furioasă și indignată
pentru a opri modul ei de de a răspunde la probleme. În loc să caute imediat mâncarea ca un
refugiu, ea a permis temerilor și durerilor să se ridice mai aproape, la vedere. Mary a realizat,
de exemplu, că nu trebuia să fie atât de panicată de a fi văzută de alții, încât nu va fi atacată
sau judecată în mod automat. Avea valoare și adevăr, care nu puteau fi luate de nimeni.
Indiferent de obezitatea ei, şi-a dat seama că ea merită mult mai mult.

Cea de-a doua etapă a lui Mary, coordonată cu o clinică locală de pierdere în greutate, a fost
procesul lung și dificil de a pierde circumferința excesivă și de a se confrunta cu obstacolele
în calea acestei încercări. Ceea ce era obligatoriu era o corectitudine internă despre pierderea
în greutate. Nu dorea să intre într-un program până când nu era convinsă că sănătatea,
atractivitatea și integritatea erau necesare pentru ea, mai degrabă decât pentru alții.
După această clarificare, Mary s-a angajat într-un studiu de opt luni cu o dietă cu pulbere ca
înlocuitor pentru mese. Pe de o parte, pulberea a fost "ușoară"; a fost ușor accesibilă și
necesită puțină preconcepție. Pe de altă parte, tocmai pentru că nu era mâncare, pulberea îi
oferea lui Mary oportunități de a-și reevalua asociațiile pentru alimente. Printre aceste
asociații se numără valoarea de confort a alimentelor - legăturile speciale cu dulciurile și
plăcerea de a găti. Descoperea lui Mary a fost înțelegerea că, în spatele tuturor acestor

13
caracteristici convingătoare ale alimentelor, era capacitatea descurajantă a hranei de a o
proteja.

Din punctul de vedere al protecției, mâncarea nu era doar o distragere a atenției sau o obsesie
plăcută. A fost un refugiu al anihilării percepute. Manancând pulberea, Mary a început să se
confrunte cu moartea: "moartea" pe care o asociase cu goliciunea, lipsa frumuseții și hărnicia
ei, pe care ea o evita prin refugiu culinar. Pe parcurs început, ca rezultat, să facă față mai
bine acestei anxietăţi faţă de moarte.
Ea a devenit mai puțin îngrijorătoare și a dobândit noi modele de auto-susținere, vorbind de
exemplu pentru ea însăși. De asemenea, a atins mobilitate sporită, ea alerga și lucra afară,
descoperindu-se în noua ei mobilitate la 58 de kilograme și cu nou-născută ei atracţie faţă
de bărbaţi.

În ciuda acestor realizări, Mary în cele din urmă a recidivat. După opt luni energizante și la
trecerea la alimente reale, Mary descoperise un alt strat pentru neîncercarea ei: încă mai
trebuia să se confrunte cu furia ei. Ea trebuia să treacă de nedreptățile lumii și de cruzimea
celor din jur. Ceea ce nu putea însă să facă în confortul dietei cu pudră, era să treacă peste
sursa primordială a problemelor ei - tatăl ei care a abuzat-o.

Reexpunerea la hrană a adus un torent de amintiri și răni. La începutul acestei tranziții, Mary
a raportat un vis în care i s-au înfăţişat anumite fragmente din scena terifiantă trăită în
copilărie. Am rugat-o să se concentreze pe senzațiile resimţite în vis, să-și exploreze
asociațiile afective și kinestezice. Deși, la început, a fost reticentă, Mary a fost în curând
capabilă să "trăiască" secvențele visului și să "vorbească" din adâncuri.

Dintr-o dată, sa produs o schimbare: strigătul prefăcut, fragil din vis, a devenit un țipăt de
sânge și de atac. Această secvență a durat numai câteva secunde. Moment în care ea se
întoarse la un strigăt. Mary a petrecut luni “dezbătând” secvența de mai sus, ajungând mai
aproape de bătălia de bază. În mod repetat, ar atrage atenția asupra contrastului dintre
vulnerabilitatea și rebeliunea flagrantă, răzbunarea și furia resimţită. Și, atunci, frica și vina
ei s-ar întoarce și întregul ciclu s-ar fi repetat.

Același model epuizant era evident în viața de zi cu zi a lui Mary. După șase luni, în care
şi-a reluat alimentaţia cu hrană, Mary a recăpătat 60% din greutatea pe care ea o pierduse în
timpul dietei ei.
​Ea a venit la psihoterapeut să înțeleagă intensitatea acestor episoade, intensitate ce de multe
ori a copleșit-o. Cheful de mâncare, după cum am arătat, a fost un mecanism de apărare
împotriva acestui lucru, eforturile sale de a câştiga controlul fiind zadarnice.
Mary a negat că era în criză și s-a simțit în contradicție, dar ulterior a realizat că moartea era
la ușă și că timpul trecea.

14
În timpul unor astfel de perioade în terapia existențială clienții stau la o intersecție - alegerea
vieții sau a morții, posibilitate de a trece peste sau blocare. Și tocmai în manipularea acestei
intersecții de către terapeut, clientul poate să facă trecerea. În acest context, Mary a fost
invitată să rămână prezentă în sine și să se deschidă în fața diverselor posibilități. ​Treptat,
partea lui Mary care aspira să simtă și să trăiască mai profund a început să predomine.
Partea regresivă, îndreptată spre retragere, a început să dispară.
Ea s-a înscris într-un program intensiv de reabilitare de 12 săptămâni. Acest program (care
combină consilierea nutrițională, terapia de grup și modificarea comportamentală) a vizat
dieta, consolidarea abilităților de management al vieții și consolidarea comunicării.
În mijlocul gestionării continue a greutății, ea a început să se întâlnească din nou cu diverse
persoane, a plecat în excursii și a reluat încercarea de a "lucra" cu tatăl ei.
Pentru a facilita încrederea de sine a lui Mary, de exemplu, s-a lucrat cu o varietate de
moduri de explorare, de la jocuri de rol, desene sau reprezentare dirijată. Întrucât aceste
întâlniri inițiale cu tatăl ei erau imaginare, ea a început să se gândească la o confruntare reală.
A petrecut multe săptămâni explorând necesitatea unei astfel de întâlniri. Prin participarea
îndeaproape la experiența ei, ea a ajuns în cele din urmă la o decizie: îi va scrie o scrisoare.
Această decizie a reprezentat un punct de cotitură în terapie, indiferent de modul în care ar
răspunde tatăl ei. Mary și-a îndeplinit planul și s-a întâlnit cu tatăl ei. Acesta a fost "șocat" de
încercare, dar prin această modalitate, s-a adăugat o nouă dimensiune relației lor și, cel mai
important, a ajutat la restabilirea vieții lui Mary.
De-a lungul celor trei ani și jumătate de la începerea psihoterapiei, Mary a dobândit un
sentiment reînnoit de sine. Deși ea a continuat să se lupte cu problemele de greutate, acest
lucru nu a mai copleșit-o. S-a bucurat de mâncarea sănătoasă, a început o relație romantică
promițătoare şi a trăit mult mai multă libertate în viața ei.

Deși Mary a devenit în mod semnificativ "eliberată", ea nu și-a eradicat complet simptomele.
Ceea ce fusese eradicat, totuși, era o viziune corozivă a vieții: neputința față de posibilităţi și
anxietate față de curaj. Mary a format noi relații, s-a adaptat la simptomele ei. A aflat că ar
putea să se extindă dincolo de ele și că, prin expansiune, ar putea descoperi noi relații cu
hrana, tatăl şi chiar şi existența însăși​ (Mendelowitz, 2008, pag 319-322).

15
4.2. Studiu de Caz R.
În cele ce urmează prezentăm pe scurt un caz abordat din perspectivă existențială,
prezentat de Mitrofan & Buzducea (1999, pp. 124-129).

Biografia clientei​: 39 ani, sex feminin, căsătorită, statut socioeconomic mediu.


Situația de viata​: învățătoare într-o școală elementare, trăiește cu soțul (45 ani) și cei
patru copii (de 16, 17, 18 și 19 ani).
Problema Prezentata​: insatisfacție generală. Spune că viața sa este previzibilă și fără
evenimente și simte un fel de panică depășind vârsta de 39 de ani. De doi ani prezintă
probleme psihosomatice (tulburări de somn, amețeli, anxietate, amețeli, palpitații și dureri de
cap).
Istoria psihosociala​: Cea mai mare dintre cei patru copii. Tatăl său a fost preot
fundamentalist și mama sa casnică. Își descrie tatăl că fiind autoritar și rigid, distant. Familia
i-a oferit puțină afecțiune. La vârsta de 19 ani s-a căsătorit cu prima persoană pe care a
întâlnit-o și care a cerut-o de soție. Clientă a fost casnică și mamă până când copii săi au
devenit adolescenți. Apoi a intrat la colegiu și a devenit profesoară. A început recent munca
cu copii școlari. A devenit conștientă de modul în care s-a limitat pe ea însăși, de felul în care
a întreținut dependența familiei de ea și cât de mult i-a fost teamă să nu piardă rolurile de
mamă și soție. În acest moment R. prezintă confuzii asupra identității și nu știe ce vrea pentru
sine.
Diagnostic: ​Tulburare anxioasă​, ​Tulburare distimică​, ​Tulburare de identitate.

Desfășurarea procesului terapeutic​:


Tehnici Utilizate​:
· ​discuții de explorare (​În ce măsură ai trăit conform deciziilor tale personale
și în ce măsură sub influența altor persoane?Care sunt alternativele cu care te
confrunți acum?Care sunt schimbările pe care vrei sa le realizezi și ce obstacole
întâmpini în calea lor?)​
· ​dialogul existențial: ​problemele maritale (îi este teamă să își discute
nemulțumirile cu soțul), ​un nou sistem axiologic (religie, valori morale, etica),
anxietatea (o sperie libertatea și asumarea responsabilității) și ​semnificația morții
(ce ar dori de la viață înainte de a muri).

Efecte terapeutice
În cadrul ședințelor terapeutice, într-o atmosferă de siguranță, clienta a fost încurajată
să experimenteze noi comportamente și noi dimensiuni ale existenței sale. S-a manifestat în
mod direct, uneori exprimându-și deschis sentimentele și părerile în față terapeutului. În
timpul vieții de zi cu zi a încercat să se auto-observe în diferite ipostaze, să evalueze
posibilitățile pe care le are și să selecteze soluția optimă. Conștientizând că de cele mai multe
ori își neglijează propriile nevoi pentru a le satisface pe ale altora, a înțeles modul în care

16
alegerile pe care le face contribuie la creșterea anxietății. Ajunge să accepte faptul că în viață
nu există garanții și că trebuie să își asume consecințele propriilor alegeri (Mitrofan &
Buzducea 1999, p. 129).

Referințe bibliografice
Bruce, A., Schreiber, R., Petrovskaya, O., & Boston, P. (2011). Longing for ground in
a ground(less) world: a qualitative inquiry of existential suffering. BMC
Nursing , 10 (2). doi:10.1186/1472-6955-10-2
Cornett, C. (1998). The soul of psychotherapy. New York, NY: Simon and Schuster.
Ewen, R. B. (2012). Rollo May - Psihologia Existențială. În Introducere în Teoriile
Personalității (pp.319-340). București: Editura Trei.
Frankl, V. (1972). The feeling of meaninglessness: A challenge to psychotherapy.
American Journal of Psychoanalysis (32), 85-89. doi:10.1007/BF01872487
Frankl, V. E. (1977). The unconscious God – Psychotherapy and theology. London,
England: Hodder and Stoughton.
GoodTherapy. (2018). Existential Psychotherapy. Accesat in data de 20.04.2019 la
adresa web
https://www.goodtherapy.org/learn-about-therapy/types/existential-psychothera
py
May, R., & Yalom, I. (1989). Existential psychotherapy. Current psychotherapies,
363-402.
May, R. (1953). Man's search for himself. Oxford, England: W. W. Norton.
Mendelowitz, E., & Schneider, K. (2008). Existential psychotherapy. Current
psychotherapies, 295-327.
Mitrofan, I & Buzducea, D. (1999). Psihoterapia Existențială sau Experiență căutării
sensului. De la pierdere la regasire de sine. In Mitrofan, I. (coord.),
Psihoterapia Experentiala. Bucuresti: Infomedica.
Szasz, T. (1994). Mental illness is still a myth. New York, NY: Harper.
Van Deurzen-Smith, E. (1997). Everyday mysteries – Existential dimensions of
psychotherapy. London, England: Routledge.
Zilboorg, G. (1943). Fear of death. The Psychoanalytic Quarterly, 12(4), 465-475.
Yalom, I. (1981). Existential psychotherapy. New York: Basic Books.
Yalom, I. (2012). Psihoterapia existenţială. Bucureşti. Editura: Trei.
Yalom, I. D. (1980). Existential psychotherapy. New York, NY: Basic Books.
Yalom, I. D. (2008). Staring at the sun. San Francisco, Ca: Jossey-Bass.
Yalom, I. D. (2000). Religion and Psychiatry. American journal of psychotherapy, 56,
(3) 301-306. Retrieved from ProQuest database

17
Wikipedia. (n/a). Friedrich Nietzsche / Soren Kierkesgaard / Martin Heidegger /
Jean-Paul Sartre / Otto Rank / Rollo May / Irvin Yalom / Viktor Frankl.
Accesat in data de 20.04.2019 la adresa web​ ​https://en.wikipedia.org/

18