You are on page 1of 18

Argument

Apa, ca şi aerul, e un factor de mediu indispensabil vieţii. Apa se găseşte totdeauna acolo
unde există viaţă şi formează substanţa cea mai răspândită pe Pământ. Apa proaspătă este o
resursă finită, esenţială pentru existenţa umană, pentru agricultură şi industrie. Fără apă
proaspătă şi în lipsa cantităţii şi calităţii ei, dezvoltarea durabilă nu va fi posibilă. Apa a avut un
rol de prim ordin în apariţia vieţii pe planeta noastră şi continuă să aibă un asemenea rol pentru
că:
- apa constituie factorul de care depinde productivitatea plantelor şi animalelor;
- ea intră în constituţia tuturor organismelor animale şi vegetale, toate schimbările
organismului cu mediul şi implicit menţinerea vieţii acestuia petrecându-se prin intermediul
apei;
- înlesneşte şi reglează procesele fizico-chimice din celule, difuziunea substanţelor
nutritive în celule şi ţesuturi, procesele de digestie, absobţie, circulaţie şi hrănire a celulelor;
- procesul de fotosinteză pe care îl îndeplinesc plantele verzi, prin care acestea
sintetizează substanţa organică din săruri minerale, nu poate avea loc în afara apei;
- apa transportă în interiorul organismelor, sub formă de soluţii sau suspensii,
diferite substanţe din mediul extern şi tot ea vehiculează spre exterior toate resturile de substanţe
de care organismul nu mai are nevoie;
- reglează căldura organismelor prin evaporarea la suprafaţă etc.
Importanţa apei pentru viaţa omului reiese şi din faptul că fără mâncare acesta poate
rezista circa 40 de zile, în timp ce fără apă nu poate trăi mai mult de 4 zile şi numai rareori 7-8
zile. Necesarul mediu de apă pentru metabolism al unui om normal e de 2,5 l/24 h. Plantele
conţin apă până la 95% din greutatea lor, animalele mari şi omul între 60-70%.

1
Capitolul 1. Apa în natură

1.1. Compoziția fizico-chimică a apelor naturale

Calitatea apelor naturale este determinată, în general, de totalitatea substanţelor minerale


sau organice, gazele dizolvate, particulele în suspensie şi organismele vii prezente. Din punct de
vedere al stării lor, impurităţile pot fi solide, lichide sau gazoase. Acestea pot fi dispersate în
apă, şi se pot clasifica după dimensiunile particulelor dispersate în suspensii, coloizi şi soluţii.
Majoritatea substanţelor care se găsesc în apele naturale, într-o cantitate suficientă pentru a
influenţa calitatea lor, se pot clasifica conform tabelului 1. Desigur, o anumită apă nu poate
conţine toate aceste impurităţi concomitent, cu atât mai mult cu cât existenţa unora dintre
acestea este incompatibilă cu echilibrul chimic stabilit în apă. În afara acestor substanţe
menţionate, în apele naturale se mai pot găsi şi alte tipuri de impurităţi. Astfel, plumbul sau
cuprul se pot întâlni în urma proceselor de tratare a apelor sau datorită sistemului de transport
precum şi din apele meteorice. Unele ape naturale conţin seleniu sau arsen într-o cantitate
suficientă ca să le afecteze calitatea. De asemenea, se poate afirma că toate apele naturale conţin
substanţe radioactive, în principal radium, dar numai în unele cazuri de ape subterane
concentraţia acestora atinge valori periculos de mari. Alte surse naturale conţin crom, cianuri,
cloruri, acizi, alcalii, diferite metale sau poluanţi organici, toate aduse în receptori de apele uzate
provenite din industrie sau aglomeraţii urbane.

1.2. Definirea calității apei

Calitatea apei se poate defini ca un ansamblu convenţional de caracteristici fizice,


chimice, biologice şi bacteriologice, exprimate valoric, care permit încadrarea probei într-o
anumită categorie , ea căpătând astfel însuşirea de a servi unui anumit scop . Pentru stabilirea
calităţii apei, din multitudinea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice care pot fi stabilite
prin analize de laborator se utilizează practic un număr limitat, considerate mai semnificative .
Sistemul mondial de supraveghere a mediului înconjurător prevede urmărirea calităţii apelor
prin trei categorii de parametri:
- parametri de bază : temperatură, pH, conductivitate, oxigen dizolvat, colibacili ;

2
- parametri indicatori ai poluării persistente : cadmiu, mercur, compuşi organo -
halogenaţi şi uleiuri minerale ;
- parametri opţionali : carbon organic total ( COT ), consum biochimic de oxigen (
CBO) detergenţi anionici, metale grele, arsen, bor, sodiu, cianuri , uleiuri totale,
streptococi.
Pentru precizarea caracteristicilor de calitate a apei se utilizează următoarea
terminologie :
- criterii de calitate a apei - totalitatea indicatorilor de calitate a apei care se
utilizează pentru aprecierea acesteia în raport cu măsura în care satisface un anumit
domeniu de folosinţă sau pe baza cărora se poate elabora o decizie asupra gradului în care
calitatea apei corespunde cu necesităţile de protecţie a mediului înconjurator ;
- indicatori de calitate ai apei - reprezentaţi de caracteristici nominalizate pentru o
determinare precisă a calităţii apelor ;
- parametri de calitate ai apei – sunt valori şi exprimări numerice ale indicatorilor
de calitate a unei ape ;
- valori standardizate ale calităţii apei - reprezintă valori ale indicatorilor de calitate a
apelor care limitează un domeniu convenţional de valori acceptabile pentru o anumitã folosinţă
a apei .

3
Substanţe întâlnite în apele naturale
(Tabelul 1.)
Capitolul 2.

Surse de Gaze Ioni Ioni


Suspensii Coloizi
apariţie pozitivi negativi
2+ -
Din solul -nămol argila CO2 Ca HCO3
mineral -nisip SiO2 2+ -
şi roci -alte substanţe Fe2O3 Mg Cl
+ 2-
anorganice Al2O3 Na SO4
+
-
MnO2 K NO3
2+
Fe CO3
2-
2+
Mn -
Zn2+ HSiO3
-
H2BO3
2-
HPO4
-
H2PO4
-
OH
F-
+ -
Din atmosferă H HCO3
N2
SO42-
O2
CO2
SO2
+ -
Din -sol organic -materii CO2 Na Cl
descompunerea -resturi organice vegetale NH3 + -
materiei organice NH4 HCO3
O2 -
organice -resturi H+ NO2
N2
organice -
H 2S NO3
CH4 -
OH
H2 -
HS
radicali
nici
Organisme vii -peşti -viruşi
-alge -bacterii
-diatomee -alge
-organisme minuscule -diatomee

4
Capitolul 2 Recoltarea probelor de apă

2.1. Tehnica recoltării probelor de apă

Recoltarea probelor de apă este o etapă deosebit de importantă în desfăşurarea procesului


de analiză fizico – chimică a apei, deoarece probele recoltate trebuie să fie reprezentative.
Recoltarea apei pentru analiza fizico – chimică se face în flacoane de sticlă sau polietilenă
prevăzute cu dop rodat sau închise ermetic. Vasele de recoltare trebuie spălate foarte bine
pentru a îndepărta orice urmă de substanţe organice si alte impurităţi care ar d natura compoziţia
probei. Spălarea se face cu amestec sulfocromic şi detergenţi, apoi se clătesc bine cu apă de
robinet, cu apă distilată şi bidistilată şi în final se usucă. În momentul recoltării, flaconul se va
clăti de 2 – 3 ori cu apa ce urmează să fie recoltată, apoi se umple cu apa de analizat până la
refuz, iar dopul se va fixa în aşa fel încât să nu rămână bule de aer în interiorul vasului.
Modul cum se face reccoltarea este în funcţie de sursa de apă astfel:
- din reţeaua de distribuţie apa se recoltează după ce s-a curăţat robinetul cu un
tampon curat, atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru şi apoi s-a lăsat să curgă aproximativ 5 minute
apa stagnată pe conductă;
- în cazul distribuţiei intermitente, o probă se va recolta la primul jet de apă, pentru
a avea prima apă care circulă prin robinet şi a doua probă se va lua după două ore de curgere
continuă;
- din rezervoarele de înmagazinare, probele se vor recolta de la punctele de ieşire;
- din fântâni cu extragerea apei prin pompare, probele de ape se recoltează după o
pompare de minimum 10 minute;
-din fântâni cu găleata, recoltarea se face introducându-se găleata la 10-30 cm sub
oglinda apei şi apoi se toarnă apă în flaconul de recoltare;
- din apele de suprafaţă, recoltarea se face f ixând flaconul la un suport special
care-i conferă greutatea necesară pentru a pătrunde cu uşurinţă sub nivelul apei. Recoltarea se
face pe firul apei, unde este cea mai mare adâncime, în amonte de orice influenţă a vreunui
efluent şi în aval, unde se relizează amestecul complet al apei rceptorului cu efluentul.

5
- pentru apele reziduale se recoltează probe unice, medii şi medii proporţionale.
Pentru probele unice se face o singură recoltare, fie din efluentul general sau din efluenţii pe
secţii pentru apele reziduale industriale, fie din efluenţii parţiali ai unui sector.
Pentru probele medii se recoltează apa la intervale de 30 – 60 minute în cantităţi
fixe, amestecată toată într-o sticlă comună. Pentru probe medii proporţoinale, se recoltează
probele de apă la intervale de 30 - 60 minute în cantităţi variate, proporţional cu debitul
efluentului şi se amestecă toate într-o sticlă comună. Pentru recoltarea apelor de suprafaţă sau a
apelor reziduale se pot face recoltări continuie, folosind un echipament automat care elimină
eroarea introdusă prin recoltările manuale. Cantitatea de apă recoltată depinde de analizele care
trebuie efectuate, aceasta variind între 500 ml până la 20 litri.

2.2. Conservarea probelor de apă

Un alt aspect important al procesului de recoltare este grija pentru conservarea


probelor pentru analiză, deoarece analiza apei are o valoare limitată dacă probele au suferit
modificări fizico-chimice sau biologice în timpul transportului sau păstrării. În general este
indicat să treacă un timp foarte scurt, de maximum 4 ore, între recoltare şi analiza probelor de
apă.
Schimbările de temperatură şi presiune pot avea ca rezultat pierderea unor
substanţe în stare gazoasă (O2, CO2, H2S, Cl2, CH4), fapt pentru care este recomandat ca
determinările de gaze să se facă la locul de recoltare sau să se fixeze, tratându-se cu diverşi
reactivi, astfel:
- pentru fixarea oxigenului dizolvat se adaugă 2 ml clorură manganoasă 50% şi 2 ml
amestec de IK 15% şi NaOH 35%, pentru 200 ml apă;
- pentru hidrogenul sulfurat se adaugă 2 ml acetat de cadmiu, sau de zinc 5% pentru 200
ml apă.
Acticitatea microbiană poate schimba balanţa amoniac-nitriţi-nitraţi sau poate
descreşte conţinutul în compuşi organici care se degradează rapid, de aceea pentru conservarea
formelor de azot şi a substanţelor organice, se recoltează apa separat în flacoane, în care s-au
introdus 2 ml H2SO4 1:3, pentru 1 litru de apă (înainte de a fi analizată, proba de apă se
neutralizează) :

6
- pentru conservarea fenolilor se adaugă 0,5 g NaOH, pentru 1 litru apă
Pentru ionii metalelor grele, se recomandă acidifierea probelor la un pH în jur de
3,5, care are ca scop împiedicarea precipitării şi a reţinerii acestor ioni de pe pereţii vasului în
care se face recoltarea. Probele conservate trebuie ţinute la temperatura de 6° - 10°C şi luate în
lucru după cum urmează:
- pentru apele curate, analizele se fac până la cel mult 72 ore din momentul
recoltării;
- pentru apele cu poluare medie, până la 48 ore din momentul recoltării
- pentru apele poluate, până la 12 ore din momentul recoltării probei.

2.3. Transportul probelor

Flacoanele cu probele de apă vor fi transportate în ambalaj izoterm şi care să le ferească


de loviri. Probele recoltate vor fi însoţite de o fişă de recoltare care trebuie să cuprindă:
informaţii generale
- numele şi prenumele persoanei care a făcut recolatarea;
- localitatea şi denumiea sursei de apă;
- folosinţa apei;
- data, ora şi locul unde s-a facut recolatrea;
- scopul analizei;
pentru apa recoltată din fântâni:
- caracterul fântânii ( publice, particulare, dacă desăvârşeşte una sau mai mult gospodării
);
- adâncimea până la oglinda apei şi grosimea stratului de apă până şa fundul fântânii;
-felul construcţiei şi starea pereţilor fântânii;
- dispozitivul de scoatere a apei ( cumpănă, roată, pompă etc. )
- distanţa faţă de sursele de impurificare posibile ( grajduri, depozite de gunoi etc. ) şi cum
este amplasată fântâna faţă de sursele de impurificare.
- dacă apa se tulbură după ploi;
pentru apa de suprafaţă:
- distanţa de la mal p’nă la locul de unde s-a luat proba;

7
- adâncimea apei;
- natura geologică a terenului;
- condiţiile meteorologice în momentul recoltării şi cu 5 zile înainte;
- dacă locul recoltării este în amonte sau în aval de punctul de deversare a vreunui efluent;
pentru ape reziduale:
- se va specifica felul probei (unică, medie sau medie proporţională);
- la denumirea locului de recoltare se va indica întreprinderea, secţia, efluentul ( general
sau parţial ), teritoriul tributar canalizării.

8
Capitolul 3.Regimul de mineralizare al apelor naturale

Indicatorii gradului de minrealizare ai apelor naturale sunt:


‒ reziduul fix
‒ cloruri, sulfați
‒ calciu, magneziu
‒ sodiu, potasiu etc.

3.1. Determinarea reziduului fix

Reziduul fix reprezintă totalitatea substanțelor organice și anorganice dizolvate în apă


și care nu sunt volatile la temperatura de 105° C. Substanțele organice și anorganice dizolvate în
apă se separă prin evaporare și apoi se cîntăresc.
Materiale necesare:
- capsula de platină;
- baie de apă;
- etuva termoreglabilă;
- balanța analitică;
Modul de lucru: se ia o alicota din apa de analizat 50-500 ml filtrată în prealabil dacă
nu este perfect limpede și se introduce într-o capsulă de platină tarată. Se evaporă pe baia de apă
pînă la sec. Apa se introduce în capsulă în cantități mici iar balonul cu care s-a măsurat apa se
clatește de 2-3 ori cu apă bidistilată care se adaugă de asemenea în capsulă.
După evaporare, reziduul se usucă la etuvă la 105° C timp de 2 ore şi după răcire
în exicator, se cântăreşte. Operaţia de uscare şi cântărire se repetă până la greutate constant.

G1 G 2
Calcul: mg reziduu fix / dm3   1000
V
G1 = greutatea capsule cu reziduu uscat la 105° C, în mg
G2 = greutatea capsulei goală, în mg
V= cantitatea de apă luată în lucru, în ml.

9
3.2. Determinarea clorurilor și sulfaților din apă

Determinarea clorurilor

Generalități: clorurile din apă provin din sol sau în urma unei poluări de origine animală
sau umană când concentrația variază în timp. Metoda folosită pentru determinarea clorurilor
este metoda Mohr.
Principiul metodei: ionul clor reacționează cu azotatul de argint în mediu neutru pentru a
forma clorura de argint, insolubilă. Sfârșitul reacției este indicat de cromatul de potasiu:

Cl- + AgNO3- AgCl + NO3-


CrO4K2 + AgNO3 CrO4Ag2 + 2 KNO3
Reactivi: ‒ azotat de argint, soluție 0,02 N sau 0,1 N, se cântăresc 3,46 g respectiv 17,3 g
azotat de argint, se trec cantitativ în câte un balon cotat de 1000 ml și se completează la semn cu
apă bidistilată;
‒ clorură de sodiu, soluție 0,1 N, se cântăresc 0,585 g NaCl p.a. uscată 12 ore la 105˚ C, se
trec cantitativ într-un balon cotat de 1000 ml, apoi se completează până la semn cu apă
bidistilată, după dizolvarea completă. Soluția se folosește pentru determinarea factorului soluției
de azotat de argint.
‒ cromat de potasiu, soluție 10%;
‒ hidroxid de sodiu 0,1 N;
‒ acid sulfuric 0,1 N;
‒ roșu neutru, soluție alcoolică 0,05%.
Modul de lucru: se iau 100 ml apă de analizat, se neutralizează în prezența de roșu neutru
cu H2SO4 N sau NaOH 0,1 N. Se ia din nou aceeași cantitate de apă și se introduce de la început
cantitatea exactă de NaOH sau H2SO4 pentru neutralizare. Se adaugă 2 picături de cromat de
potasiu și se titrează cu azotat de argint 0,02 (dacă conținutul în cloruri este sub 50 mg / dm3)
sau 0,1 N (dacă conținutul de cloruri este peste 50 mg / dm3) până ce culoarea virază de la
galben-verzui la galben-brun.

10
Calcul: mg Cl- / dm3 = V  f  0,7092
1000
100

V = ml soluție de azotat de argint 0,02 N folosiți la titrare;


f = factorul soluție de azotat de argint 0,02 N;
0,7092 = echivalentul în mg clor al unui ml de azotat de argint 0,02 N.

Determinarea sulfaților

Generalități: sulfații din apă se pot determina prin metoda gravimetrică,


volumetrică și turbidimetrică. Metoda gravimetrică se folosește pentru concentrații mai mari de
sulfați, metoda turbidimetrică este indicată pentru concentrații mici de sulfați din apă iar metoda
volumetrică este satisfăcătoare pentru analiza curentă de sulfați.

Metoda gravimetrică

Principiul metodei: sulfații precipitați în mediu de acid clorhidric, sub formă de sulfat de
bariu care apoi este cântărit.
Reactivi: ‒ roșu de metil 0,1 %
‒ soluție de acid clorhidric: 1: 1
‒ soluție de clorură de bariu: se dizolvă 100 g BaCl2 ∙ 2H2O într-un litru de apă
bidistilată
‒ soluție de azotat de argint 1 % acidulată cu 1 ml HNO4 conc.
Modul de lucru: se iau într-un pahar Berzelius 250 ml apă de analizat și se neutralizează
cu HCl 1:1 în prezența roșului de metil 0,1 %, adăugându-se apoi un execes de 2 ml HCl 1:1. Se
încălzește la fierbere, direct pe sită și apoi se introduce picătură cu picătură soluție de clorură de
bariu pănă la precipitarea completă a sulfaților, adăugându-se un exces de 2 ml clorură de bariu.
Se agită ușor, apoi se lasă pe baia de apă până la depunerea completă a precipitatului
(aproximativ 3 ore). După 12 ore se filtrează printr-un filtru cantitativ și se spală precipitatul
reținut pe filtru cu apă fierbinte până la îndepărtarea completă a ionului clor. Filtrul ce conține

11
precipitatul este introdus într-un creuzet de platină tarat și se calcinează cu atenție într-un cuptor
de calcinare până la greutate constantă.

g  0,4115
Calcul: mg SO4- / dm3 =  1000
250

g = greutatea precipitatului de sulfat de bariu în mg


0,4115 = echivalentul unui mg BaSO4 în mg SO4-

3.3. Determinarea calciului și magneziului din apă

3.3.1. Determinarea calciului

Calciul este elementul prezent în toate apele sub formă mai ales de bicarbonaţi sulfaţi sau
cloruri. Excesul de calciu imprimă apei un gust sălciu. fiind incriminat în favorizarea calculozei
renale; lipsa de calciu pare a juca un rol în producerea unor tulburări funcţoinale ale cordului
(aritmii) până la infarctul de miocard.

1. Metoda complexometrică

Metoda complexometrică prezintă o deosebită importanţă în analiza cationilor, ca urmare


a stabilităţii foarte mari a complecşilor interni (chelaţilor) pe care complexonii le dau cu diferite
metale, fapt care asigură un viraj net al indicatorului.
Principiul metodei :

Ionii de calciu au proprietatea de a forma complexe stabile cu sarea de sodiu a acidului


etilendiamintetraacetic (EDTA) la pH între 12-13, incolori, solubili şi nedisociabili. Sfârşitul
reacţiei este arătat de indicatorul murexid (sarea de amoniu a acidului purpuric, care virează de
la roz la violaceu).

12
O O
HC O CH CH2 C OH
N CH2 CH2 N + Me++
NaO C CH2 CH2 C ONa

O O
sarea de sodiu a acidului EDTA

O O

H C CH2 CH2 C OH

N CH2 CH2 N

CH2 CH2

O C Me C O

O O complexul chelat

Reactivi şi material necesar :

 complexon III (versenat) soluţie 0,01 M se prepară din 3,7226 g complexon care
se dizolvă în câţiva ml de apă bidistilată într-un balon cotat de 1000 ml, apoi se completează
volumul până la semn cu apă bidistilată;
 clorură de calciu pentru determinare factorului soluţiei de complexon
 indicator murexid se prepară din 0,2 g murexid şi 20 g clorură de sodiu, se
mojararează bine şi se foloseşte ca pulbere;
 soluţia tampon de hidroxid de sodiu 2N;
 flacon Erlenmayer 100 ml;
 biuretă;
 pipetă;
 lingură de metal;

13
Modul de lucru : se iau 25 ml apă de analizat într-un flacon Erlenmayer de 100 ml, se
diluează cu apă bidistilată până la 50 ml, se adaugă un ml soluţie tampon ( NaOH de
concentraţie 2N pentru neutralizarea pH-ului ) şi aproximativ 0,1 g murexid.
Se titrează cu soluţie complexon până ce virează de la roz la violaceu.
Calcul
 V  f  0,4008
mg Ca /dm 3 =  1000
v

V= ml soluţie de complexon 0,01 M folosiţi la titrare


f= factorul soluţiei de complexon
v= cantitatea de apă luată în lucru în ml,
0,4008= echivalentul în mg Ca a unui ml de complexon 0,01 M

Cantitatea de apă luată în lucru trebuie să asigure un conţinut de Ca cuprins într 5-10 mg
Apele care conţin cantităşi mari de bicarbonaţi de calciu, prin adăugarea tamponului de
hidroxid de sodiu precipită carbonul de calciu şi rezultatul este eronat.

CaCO 3 + 2NaOHCaCO 3 +Na 2 CO 3 +2H 2 O

În acest caz se procedează diferit

3.3.2. Determinarea magneziului

Generalităţi: magneziul se găseşte în apă în general sub formă de sulfaţi şi în concentraţie


mare imprimă apei un gust dezagreabil şi un efect laxativ. De asemenea el mai poate fi prezent
în apă sub formă de cloruri şi bicarbonaţi.

1. Metoda complexometrică

Principiul metodei : Ionii de magneziu se titrează cu o soluţie de complexon după


îndepărtarea ionilor de calciu ca oxalat de calciu.
Reactivi:

14
 soluţia de precipitare: 35 g clorură de amoniu, 1,5 oxalat de amoniu şi 3,5 ml
amoniac, totul se dizolvă într+un balon cotat de 250 ml, în câţva ml de apă bidistilată, apoi se
completează la semn cu apă bidistilată;
 indicatorul, negru de criocrom T, se prepară din 0,1 g de criocrom T şi 10 g NaCl,
se mojarează în pulbere fină şi se foloseşte ca substanţă;
 soluţia tampon: 6,75 g clorură de amoniu şi 57 ml amoniac concentrat se dizolvă în
câţiva ml de apă bidistilată, într-un balon cotat de 100 ml şi se completează la semn cu apă
bidistilată;
 soluţie de complexon III (versenat) 0,01 M

Modul de lucru : într-un flacon Erlenmayer se introduc 100 ml apă de analizat şi 25 ml


soluţie de precipitare. Se amestecă bine, iar oxalatu de calciu format se filtrează printr-un filtru
cu bandă albastr. Se iau din filtrat 50 ml (care corespund la 40 ml apă de analizat) se introduc
intr-un flacon Erlenmayer, se adaugă un ml soluţie tampon şi 0,1 g indicator. Se titrează cu
complexon până la virarea culorii de la roşu ca vinul, la albastru net.
Calcul:
V  f  0,2432
mg Mg   /dm 3 =  1000
v
V = ml soluţie de complexon folosiţi la titrare;
f = factorul soluţiei de complexon 0,001 M;
v = cantitatea de apă de probă luată în lucru în ml;
0,2432 = echvalentul în mg Mg al unui ml de soluţie de complexon 0,01 M.

3.4. Determinarea sodiului din apă

Generalități: sodiul se găsește în apă, în special sub formă de clorură sau sulfați.
Concentrații crescute de sodium au implicații în bolile cardio-vasculare. Pentru determinarea
sodiului se folosește frecvent metoda spectrofotometrică.
Principiul metodei: atomii sodiului excitați de o flacără emit radiații de anumită lungime
de undă a căror intensitate se determină fotometric.
Reactivi și material necesar:

15
‐ soluție etalon pentru sodium preparată din NaCl uscată în prealabil la etuvă la 105˚
C timp de 24 ore, se cântăresc 1,2717 g clorură de sodiu, se trece cantitativ într-un balon de
1000 ml și se completează la semn cu apă bidistilată. 1 ml din această soluție conțne 0,05 mg
Na+.
‐ soluție tampon de radiație pentru sodiu, se prepară prin saturarea unei cantități de
apă bidistilată cu clorură de calciu, clorură de magneziu și clorură de potasiu, apoi se filtrează;
‐ fototuburi sensibile la radiații cuprinse între 400 – 625 nm.

Modul de lucru: se iau 4 tuburi de 50 ml și se procedează după schema de mai jos:

Numărul tuburilor 1 2 3 4

Soluție etalon ml 0,5 0,25 _ _


Apă bidistilată ml 24,5 24,75 _ 25
Apă de analizat ml _ _ 25 _
Soluția tampon ml 1 1 1 1
conc. Na+/dm3 mg 10 5 x 0

Se agită energic după fiecare adăugare de reactivi și se fac citirile la


spectrofotometru la lungimea de undă 585 nm după ce s-a reglat maximum de transmisie a
aparatului folosind tubul 1.
Din valorile citite pentru primele 3 tuburi se scade valoarea obținută pentru tubul
martor (tubul 4), apoi se trasează o curbă de etalonare, iar valoarea citită pentru proba de apă se
raportează la valorile de pe curbă.

16
Concluzii
‐ indicatorii gradului de mineralizare a apelor sunt: reziduul fix, cloruri, sulfați,
calciu, magneziu, sodiu etc.
‐ toate apele naturale conțin cantități variabile de cloruri, datorită solubilității
ridicate a acestora. Sulfații sunt prezenți de regulă în apele naturale, având proveniență
anorganică sau organică.
‐ sărurile de calciu și magneziu aflate în apă pot fi sub formă de bicarbonați,
carbonați, cloruri, sulfați, azotați, fosfați sau silicați. Un grad de duritate este echivalent cu 10
mg CaO conținute într-un litru de apă.
‐ valorile limită admisibile pentru indicatorii de mineralizare sunt confom
normativelor în vigoare

17
BIBLIOGRAFIE

Aurelia Buchman ‐ Studiul calităţii mediului, Editura


Mihaela Marinescu şi colab. Economică Preuniversitaria, 2004, Bucureşti.

Ciarnău Rodica, Aurelia ‐ Ecologie şi protecţia mediului, Editura


Buchman, Maria Bud şi colab Economică Preuniversitaria 2000, Bucureşti.

Daniela Stănescu, Ana Rus şi colab. ‐ Instrumente şi tehnici de laborator, Editura


LVS Crepuscul, 2005, Ploieşti.

Dr. Ing. Eugen Pincovschi ‐ Îndrumătorul laboratorului chimist,


Editura Tehnică, 1975, Bucureşti.
Prof. Vasilică Croitoru ‐ Chimie analitică şi Analize tehnice.
Prof. Luminiţa Vlădescu, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Mioara Teodorescu şi colab. 1997, Bucureşti.

Prof. Dr. Sergiu Mănescu, ‐ Chimia sanitară a mediului, Editura


Dr. Manole Cucu, Dr. Mona medicală, 1994, Bucureşti.
Ligia Diaconescu

18