Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei

Titlul disciplinei: Educaţie psihomotrică/fizică; Metodica şi practica

predării lor
Codul: PIE 3613, disciplină obligatorie, 28 de ore
Numărul de credite: 4
Locul de desfăşurare: Locatie stabilita ulterior
Programarea în orar a activităţilor: ANUL III; SEMESTRUL 2 conform orarului

Informaţii despre titularul de disciplină

Nume, titlul ştiinţific: LECTOR dr. COSMIN PRODEA
Informaţii de contact : prodeacosmin@yahoo.com, www.prodea.ro
Ore de audienţă: luni 14-16, DPPD, Sindicatelor nr. 7 sala 15

Descrierea disciplinei
Obiectivele cursului şi disciplinei

Formarea unor cunoştinte de ordin teoretic, metodologic şi
practico-metodic, necesare predării educaţiei fizice şcolare;

Formarea capacităţii de a proiecta activitatea didactică
desfăşurată prin intermediul lecţiilor de educaţie fizică;

Formarea unor priceperi si deprinderi de ordin pedagogico-
metodic şi organizatoric necesare predarii educaţiei fizice;

Contribuţii la formarea practicii pedagogice şi a metodicii pe
ramuri sportive;

Conţinutul disciplinei

Plecând de la obiectivele şi scopurile didacticii educaţiei fizice, în cadrul cursului

se vor prezenta noţiunile generale teoretico-practice (măsuratori antropometrice,
somatice, deprinderi motrice, calităţi motrice) precum şi noţiuni de didactică a
activităţilor fizice în învăţământul primar şi preprimar raportate la programa şcolară.
Activitatea din cadrul disciplinei educaţia psihomotrică va fi orientată spre descrierea
concretă a metodelor şi particularizarea mijloacelor educaţionale specifice didacticii
educaţiei fizice din cadrul lecţiilor de educaţie fizică (tipologie, structură, efortul în
cadrul lecţiei, proiectarea lecţiei şi evaluarea elevilor).

Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei

• Dobandirea unei gândiri creative prin utilizarea, evaluarea şi
adaptarea permanentă a unor strategii proprii pentru
dezvoltarea de probleme specifice educaţiei psihomotrice;

1
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
• Înţelegerea şi utilizarea noilor metodologii didactice prin
folosirea de idei, modele şi teorii diverse pentru a investiga şi
descrie procesele specifice învăţământului de toate gradele;
• Dobândirea unei culturi a efortului fizic şi intelectual, ca
expresie a dorinţei de realizare personală şi socială;
• Formarea capacităţii de adaptare la situaţii diferite prin
demonstrarea capacităţii de lucru sistematic şi în echipă,
respectând totodată opinile fiecăruia.

Metode utilizate în predare

• Prelegerea interactivă;
• Brainstorming;
• Metoda lucrului pe grupe;
• Instruire multimedia
• Proiectarea unor unităţi şi activităţi de învăţare.

Bibliografia obligatorie
1. Badiu, T. – ”Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului”
(culegere de teste), Editura Evrika, 1998.
2. Buruc, Maria, - ”Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului”
Editura Servo-Sat, Arad, 2000.
3. Cârstea, G. – ”Educaţia fizică – teoria şi bazele metodicii”,
A.N.E.F.S., Bucureşti, 1998.
4. Cobârzan, H., Prodea, C. – ”Metodica educaţiei fizice şi sportive
şcolare”, U.B.B., Curs, Cluj-Napoca, 1999.
5. Cobârzan, H., Prodea, C. – „Educatia fizică – Bazele metodicii”,
UBB, Cluj-Napoca, 2004.
6. Dragnea, A., Bota, A. – ”Teoria activităţilor motrice”, E.D.P.,
Bucureşti, 1999.
7. Dragnea, A. – ”Teoria educaţiei fizice şi sportului”, E.D.P.,
Bucureşti, 1999.
8. Firea, Elena – ”Metodica educaţie fizice şcolare” Bucureşti, 1983
9. Scarlat, E., Scarlat, M. B., - ”Educaţia fizică şi sport”, E.D.P. ,
Bucureşti, 2002.
(toate titlurile se găsesc în biblioteca facultăţii tipărite sau în formă
electronică)

2
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei

Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei

• Suporturi de curs tiparite şi în format electronic;

• Mijloace multimedia de prezentare (calculator, videoproiector,
retroproiector ce se găsesc în dotarea facultăţii), comunicare,
documentare şi redactare a materialelor propuse;
• Fişe de lucru

Suportul de curs

DEZVOLTAREA FIZICĂ

Noţiunea de dezvoltare fizică, corectă şi armonioasă include:

a) favorizarea proceselor naturale de creştere şi dezvoltare a organismului copiilor, care să
conducă la evoluţia normală a indicilor morfologici şi funcţionali;
b) dezvoltarea armonioasă a tonicităţii şi troficităţii tuturor grupelor şi lanţurilor musculare;
c) creşterea stabilităţii şi mobilităţii articulaţiilor în scopul asigurării funcţiei lor complete;
d) educarea reflexului de atitudine corectă a corpului (globală şi segmentară), în poziţii statice cât
şi în mişcare;
e) prevenirea instalării unor atitudini deficiente sau a unor deficienţe fizice;
f) corectarea atitudinilor deficiente şi a deficienţelor fizice de grad uşor.

Precizări terminologice
Creşterea corpului – reflectă acumulările cantitative naturale în înălţime şi greutate ale
corpului în întregime şi ale sistemelor şi organelor acestuia.
Dezvoltarea organismului este noţiunea cu sfera cea mai largă, incluzând evoluţii de ordin
morfologic, fiziologic, psihologic, fizic şi social. Dezvoltarea este sinteza calitativă a unităţii tuturor
aparatelor, sistemelor şi funcţiilor organismului uman, în raport cu vârsta, sexul şi cerinţele vieţii
sociale.
Atitudinea corpului este o funcţie a aparatului locomotor (oase, articulaţii, muşchi) şi a
sistemului nervos, caracterizată de raporturi constante de echilibru şi stabilitate între segmente şi
corp şi între corp şi mediu. Ea este specifică vârstei şi sexului.
Atitudine deficientă – abatere segmentară sau globală de la atitudinea corporală normală.
Ea se corectează şi hipercorectează la probele specifice.
Deficienţa fizică – abaterea de la atitudinea corectă (globală sau segmentară) care a
generat modificări ale grupelor musculare, ale oaselor şi articulaţiilor şi nu se corectează la probe
specifice.
Statura (înălţimea) se măsoară cu staturometrul, care este un aparat simplu, alcătuit dintr-o
tijă gradată în centimetri, înaltă de 2 m, dispus perpendicular pe sol, un cursor care culisează pe
aceasta tijă dispus perpendicular pe ea şi un suport înalt de 40 cm aşezat la baza tijei, pe care
subiectul se poate aşeza, atunci când dorim să măsurăm înălţimea bustului. Copilul urcă pe suport,
adoptă poziţia stând cu călcâiele lipite, spatele fiind în contact cu tija gradată. Cursorul se
manevrează, fiind aşezat pe creştetul copilului. Se citeşte cifra de sub cursor care reprezintă
statura copilului. Se exprimă în centimetri.

3
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Lungimea bustului se măsoară cu aparatul descris anterior, copilul luând poziţia aşezat pe
suport, cu şezuta şi spatele lipite de tija staturometrului. Greutatea se măsoară cu ajutorul
cântarului de persoane, având grijă ca, în prealabil, să se facă reglarea acestuia. Ea se exprimă în
kilograme şi grame.
Lungimea membrelor superioare se măsoară cu banda metrică (de croitorie) dispusă între
punctul acromial (marginea externă a acromionului) şi punctul digital (marginea distală a degetului
mijlociu). Membrul superior este în extensie, face cu trunchiul un unghi de 30° şi are palma
orientată înainte. Se măsoară în centimetri.
Lungimea membrelor inferioare se măsoară cu banda metrică, întinsă între spina iliacă
antero-superioară şi marginea inferioară a maleolei interne. Se măsoară în centimetri.
Anvergura se măsoară cu o linie gradată în centimetri, trasată orizontal pe un perete neted
sau cu o tijă rigidă gradată în centimetri. Subiectul adoptă poziţia stând, călcâiele lipite, spatele în
contact cu peretele şi cu ambele braţe întinse lateral. Se măsoară distanţa dintre punctele digitale
(vârfurile degetelor mijlocii).
Perimetrul toracic exprimă grosimea toracelui. Se măsoară cu banda metrică dispusă
circular, trecând pe sub vârful omoplaţilor (în spate) şi la baza apendicelui xifoid (în faţă), la băieţi
şi tot pe sub vârful omoplaţilor (în spate) şi la nivelul articulaţiei coastei a IV-a cu sternul (în faţă), la
fete. După aşezarea corectă a benzii metrice şi fără a o deplasa, se pot măsura trei dimensiuni,
respectiv:
- perimetrul toracic în repaus respirator (momentul dintre inspiraţie şi expiraţie);
- perimetrul toracic în inspiraţie maximă;
- perimetrul toracic în expiraţie forţată.
Elasticitatea toracică este un parametru care nu se măsoară, ci se obţine prin calcularea
diferenţei dintre valoarea perimetrului toracic în inspiraţie maximă şi cea a perimetrului toracic în
expiraţie forţată.
Perimetrul abdominal se măsoară cu banda metrică aşezată circular la jumătatea distanţei
dintre crestele iliace şi rebordurile costale.
La copiii subnutriţi, banda metrică se va trece prin zona cea mai excavată, iar la cei obezi, peste
zona cea mai proeminentă a abdomenului.
Perimetrele braţului, antebraţului, coapsei şi gambei se măsoară cu banda metrică, atât
în faza de contracţie cât şi de relaxare. Se măsoară în centimetri.

Mijloace specifice de acţionare

Mijlocul fundamental şi preponderent folosit în toate activităţile de educaţie fizică este

exerciţiul fizic. El este un act sau acţiune motrică, efectuată conştient, conform unor norme
metodice prin care se urmăreşte realizarea unui obiectiv specific educaţiei fizice.
Pentru a putea acţiona eficient în direcţia asigurării evoluţiei armonioase a dezvoltării fizice
a copiilor pe care îi instruiţi şi educaţi, trebuie să vă familiarizaţi cu poziţiile fundamentale ale
corpului din care se pot realiza exerciţiile de dezvoltare fizică, cu poziţiile şi mişcările caracteristice
fiecărui segment al acestuia cât şi cu denumirea lor corectă (terminologică).
Poziţii fundamentale:
- stând (pe toată talpa, pe vârfuri, ghemuit);
- pe genunchi (pe ambii genunchi, pe un genunchi);
- aşezat (cu picioarele întinse/îndoite, apropiate/depărtate);
- culcat (facial cu faţa, pieptul, şi bazinul în jos; dorsal cu faţa şi pieptul în
sus; costal, pe una din părţile laterale ale corpului);
- sprijinit (pe ambele mâini sau pe o mână, din poziţiile ”culcat”);

4
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
- atârnat (la aparate).
Etape şi cerinţe în selectarea exerciţiilor de dezvoltare fizică
- precizarea regiunii, zonei, lanţului muscular sau segmentul asupra căruia se intenţionează a se
acţiona (extensorii trunchiului, flexorii abdominali, flexorii şi extensorii membrelor inferioare, centura
scapulo-humerală, ceafă-gât etc.);
- precizarea exerciţiului fizic care poate realiza angrenarea musculaturii propuse, în planurile
stabilite;
- determinarea poziţiei iniţiale a corpului şi a celorlalte regiuni şi segmente neangajate în exerciţiu
în scopul realizării unei localizări precise a influenţei exerciţiului pe zona musculară sau articulară
vizată (o îndoire laterală a trunchiului este mai puţin eficientă când este efectuată din poziţia stând,
comparativ cu poziţia stând depărtat; acelaşi exerciţiu este mai puţin eficient dacă se efectuează
cu palmele pe şold, comparativ cu aşezarea palmei din partea îndoirii, pe şold, celălalt braţ fiind
întins deasupra capului);
- stabilirea numărului de execuţii a mişcării cât şi a tempoului de execuţie (4x8 timpi, tempou
lent/moderat/alert);
- precizarea dacă exerciţiul va fi liber sau se va efectua cu un obiect (baston, cerc, coardă, minge)
care să-i sporească gradul de localizare şi eficienţă;
- precizarea locului exerciţiului respectiv în sistemul celor 6-8 exerciţii de dezvoltare fizică
armonioasă, care se vor utiliza în lecţie, în secvenţa de prelucrare selectivă a aparatului locomotor;
- stabilirea măsurilor organizatorice ce vor fi luate, pentru asigurarea condiţiilor de realizare a
exerciţiului (modificarea dispunerii colectivului în formaţia de lucru, întoarceri jumătate la
stânga/dreapta, pe perechi faţă în faţă sau spate în spate, măriri de intervale sau de distanţe).
Dezvoltării fizice corecte şi armonioase i s-a stabilit un loc permanent în structura
lecţiei/activităţii de educaţie fizică, astfel încât, indiferent de subiectul (tema) lecţiei, copilul să
beneficieze constant de influenţele deosebit de valoroase ale exerciţiilor de dezvoltare fizică.
Situaţia de instruire din structura lecţiei, care vizează problematica dezvoltării fizice este denumită
„prelucrarea selectivă a aparatului locomotor” şi se realizează după „organizarea colectivului
de elevi” şi „pregătirea organismului pentru efort”. Această secvenţă a structurii lecţiei poate fi
realizată în orice condiţii de lucru şi dotare materială, inclusiv în sala de activităţi, în clasa cu bănci,
pe coridor sau în aer liber.
Ordinea exersării exerciţiilor de dezvoltare fizică armonioasă este următoarea:
1. exerciţiul pentru segmentul cap-gât;
2. exerciţiile pentru centura scapulo-humerală;
3. exerciţiile pentru trunchi, în ordinea:
- musculatura laterală a trunchiului;
- musculatura anterioară a trunchiului;
- musculatura posterioară a trunchiului;
4. exerciţiile de abdomen;
5. exerciţiile pentru membrele inferioare.

Principalele abateri de la evoluţia armonioasă a dezvoltării fizice şi mijloacele

corective de acţionare asupra acestora
Atribuţiile educatoarei/învăţătoarei
Pe lângă atribuţia de depistare a atitudinilor deficiente şi a deficienţelor fizice ale copiilor şi
de prevenire a instalării acestora, cadrul didactic are datoria morală de a îndruma părinţii copiilor în
cauză pentru luarea măsurilor necesare corectării acestora.
În situaţiile în care în localitate, reţeaua sanitară dispune de un cabinet specializat de cultură

5
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
fizică medicală, învăţătoarea/educatoarea va solicita părinţilor să efectueze consultaţia şi
tratamentul necesar copilului. Atunci când localitatea nu beneficiază de asemenea servicii,
măsurile necesare corectării revin părinţilor şi cadrului didactic. Acesta va trebui să recomande
părinţilor şi copiilor în cauză un minimum de exerciţii corective, modalităţile de utilizare a acestora
şi să controleze efectuarea lor sistematică.
Cele mai frecvente vicii de atitudine întâlnite la preşcolari şi şcolarii mici sunt:
Cifoze. Reprezintă o deviaţie a coloanei vertebrale în plan sagital, cu convexitatea
îndreptată posterior, accentuându-se curbura fiziologică dorsală. De regulă, ea apare ca urmare a
insuficientei dezvoltări a musculaturii spatelui şi a predominanţei poziţiei rotunjite („aduse”) a
spatelui în mers, în bancă, la masă, la pregătirea lecţiilor.
Cifolordoze. Se manifestă prin deviaţia accentuată în plan sagital a coloanei vertebrale la
nivelul curburilor toracală şi lombară. Se instalează treptat, ca urmare a necesităţii de echilibrare a
coloanei vertebrale şi a trunchiului, în situaţia apariţiei iniţiale a cifozei sau lordozei.
Scolioze. În cazul acestor deficienţe coloana vertebrală prezintă deviaţii în plan frontal, cu
convexitatea orientată lateral. Aceste deviaţii pot fi într-o singură parte (spre dreapta sau spre
stânga) purtând denumirea de scolioză în „C” (după asemănarea curburii coloanei vertebrale cu
litera respectivă), sau în ambele părţi, respectiv spre stânga sau spre dreapta în zona dorsală şi de
partea cealaltă în zona lombară. Acestea din urmă poartă denumirea de scolioze în „S” tot prin
similaritate cu litera respectivă.
Scolioza în „C” apare de regulă ca urmare a lungimii inegale ale membrelor inferioare, a unor
poziţii vicioase adoptate frecvent, în care trunchiul este aplecat şi răsucit (poziţii defectuoase în
bancă, la scris, purtarea unor greutăţi, de obicei, în aceeaşi mână, (ghiozdanul etc.), repartizarea
greutăţii corpului mereu pe acelaşi picior în poziţiile de repaus stând (atitudine „şoldie”, întâlnită
mai ales la fete). Această scolioză determină în cele mai multe cazuri apariţia unei deviaţii
compensatorii a coloanei vertebrale în partea laterală opusă, generând scolioza în „S”. Dacă
iniţial se instalează o scolioză stângă în „C”, în zona dorsală, în lipsa măsurilor de corectare, apare
treptat o curbură spre dreapta în zona lombară, dând coloanei forma literei „S”.
Scoliozele determină asimetrii pronunţate la nivelul umerilor, omoplaţilor şi al bazinului.
Piciorul plat, reprezintă o deficienţă a labei piciorului caracterizată de căderea bolţii
plantare, însoţită de contractură musculară, dureri, tulburări circulatorii şi trofice. Aceste simptome
se agravează dacă nu se intervine la timp cu măsuri de prevedere şi corectare.
Apariţia acestei deficienţe se datorează unui complex de factori din care cei mai frecvenţi
sunt: disproporţia dintre rezistenţa structurii osoase a labei piciorului (aflată în curs de osificare) şi
greutatea corpului; şocurile repetate insuficient amortizate; mersul deficitar ca tehnică; forma şi
calitatea încălţămintei.

DEPRINDERI MOTRICE DE BAZĂ

Deprinderea motrică
– act motor voluntar care, prin exersarea în aceleaşi condiţii, dobândeşte un randament superior
(uşurinţă în execuţie, precizie, rapiditate, coordonare a mişcărilor), cu un consum redus de energieţ
Pricepere motrică
– capacitatea persoanei de a efectua structuri motrice noi, prin utilizarea unor deprinderi şi
cunoştinţe anterior dobândite.
Stereotip dinamic
– sistem stabil şi automatizat de legături temporare realizate între centrii nervoşi, ca urmare a

6
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
exersării în condiţii constante a unei deprinderi.
Mişcare automatizată
– act/acţiune motrică dobândit(ă) prin exersare în condiţii stabile, efectuat(ă) sub controlul slab al
conştiinţei, pe baza autoactivităţii reflexe a centrilor nervoşi subcorticali sau corticali, care se află în
stare de excitabilitate limitată.
Denumirea acestor deprinderi, de bază, derivă din faptul că, în marea lor majoritate, sunt
exerciţii naturale, care se manifestă în viaţa de zi cu zi, având o largă aplicare în activitatea omului.
Însuşirea lor contribuie la dobândirea unei motricităţii generale ridicate.
Deprinderile motrice de bază sunt sistematizate în patru mari categorii (familii) respectiv, mersul,
alergarea, săritura şi aruncarea şi prinderea, fiecare având numeroase variante de execuţie,
dintre care studentul trebuie să le cunoască pe cele adecvate copiilor din învăţământul preşcolar şi
primar.
Mersul
Mersul este o deprindere motrică naturală, care se formează începând cu primul an de
existenţă a copilului şi care se manifestă pe parcursul întregii vieţi. El este modalitatea de bază,
cea mai simplă şi eficace, folosită pentru deplasarea omului. În activitatea de educaţie fizică mersul
constituie un mijloc eficient în organizarea lecţiilor, precum şi în realizarea obiectivelor privind
dezvoltarea fizică armonioasă şi a calităţilor motrice de bază. În timpul lecţiilor trebuie să se insiste
asupra formării unui mers corect şi economicos al copiilor.
Mersul se defineşte prin alternarea sprijinului picioarelor pe sol, fapt ce asigură înaintarea.
Acest lucru se petrece în următoarele faze:
- sprijin pe un picior (unilateral), timp în care celalalt picior pendulează din înapoi, înainte;
- sprijinul bilateral, în care piciorul care vine din urmă se aşează pe sol (în acest moment ambele
picioare se află pe sol);
- trecerea greutăţii corpului pe piciorul care se află sprijinit în faţă, timp în care piciorul din urmă
părăseşte solul şi începe pendularea în faţă. În această poziţie
iarăşi avem sprijin unilateral.
Contactul cu solul se face pe toată talpa. În timpul mersului trunchiul este drept, gâtul şi capul în
prelungirea trunchiului, privirea înainte. Braţele se mişcă liber, alternativ, pe direcţia din înapoi
înspre înainte şi invers, coordonate cu mişcarea picioarelor. La fiecare pas mişcarea se face
concomitent cu sprijinul sau balansul piciorului opus. Laba piciorului în timpul sprijinului trebuie să
fie orientată pe direcţia de deplasare. Mersul trebuie să fie elastic şi elegant, fără oscilaţii
accentuate pe verticală sau lateral.
Alergarea
Alergarea reprezintă o deprindere motrică naturală care asigură o deplasare mai rapidă, prin
acţiunea coordonată a musculaturii membrelor inferioare şi superioare. În activităţile de educaţie
fizică şi sport, alergarea poate fi întâlnită ca deprindere motrică singulară, dar în multe cazuri se
combină cu alte
deprinderi cu care se constituie în structuri specifice atletismului, jocurilor, gimnasticii, ştafetelor şi
parcursurilor.
Alergarea se compune din paşi alergători, care se repetă identic dând un caracter ciclic
mişcării. Analizând pasul alergător, constatăm că structura lui are următoarele faze:
- faza de sprijin pe unul din picioare (unilateral);
- faza de zbor, când picioarele nu mai păstrează contactul cu solul;
- faza de sprijin, de această dată pe celalalt picior, când avem iarăşi un sprijin unilateral.
Se contată că la alergare, spre deosebire de mers, deplasarea se realizează prin succesiunea
fazelor de sprijin cu zborul. Înaintarea se asigură de către piciorul de sprijin, care, prin impulsia
realizată în contactul cu solul propulsează corpul înainte. Datorită sprijinului unilateral, în timpul

7
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
alergării se produc oscilaţii ale corpului în plan vertical, transversal şi lateral.
Pentru mărirea randamentului alergării, trebuie să se adopte poziţia corpului şi mişcările
cele mai adecvate, care să asigure înaintarea cu consum optim de energie. Aceste mişcări şi
poziţii diferă în raport de varianta alergării, dar în marea lor majoritate sunt comune tuturor
structurilor de alergare.
Poziţia trunchiului are o înclinaţie în faţă. Această înclinaţie este mai proeminentă sau mai
puţin accentuată, în raport cu felul alergării (de semifond, de viteză, peste obstacole).
Piciorul care vine din urmă pendulează înainte, cu ridicarea genunchiului la un nivel dat
de felul alergării (mai mult, la alergarea de viteză şi mai puţin, la alergarea cu un ritm mai lent).
Talpa ia contact, în toate cazurile, cu laba piciorului orientată pe direcţia de alergare. Acest
contact, la viteze mari, are loc pe partea anterioară a tălpii (pe pingea), iar la viteze scăzute, el se
realizează printr-o rulare dinspre călcâi spre vârf.
Braţele sunt îndoite din cot la 90º cu mâinile în prelungirea antebraţelor, iar mişcarea lor se
efectuează numai din articulaţia umărului, înainte şi înapoi. Amplitudinea mişcării braţelor este dată
de viteza alergării. La viteze crescute, amplitudinea este mai mare şi invers. În procesul formării
deprinderii motrice – alergarea – trebuie să se acorde atenţia cuvenită coordonării mişcărilor
braţelor cu cele ale picioarelor. La toate variantele de alergare, mişcarea braţelor alternează în
sens opus cu mişcările membrelor inferioare (când piciorul stâng se duce în faţă, braţul drept se
mişcă înapoi şi invers).
Gâtul şi capul se află, în toate situaţiile, în prelungirea corpului. Concomitent cu însuşirea
tehnicii de alergare se insistă şi asupra educării actului respirator. Ritmul şi amplitudinea
respiraţiei sunt determinate de intensitatea alergării. Pe parcursul lecţiei se va insista asupra
expiraţiei forţate (pentru eliminarea aerului „consumat”). Acest lucru va produce o inspiraţie
profundă ce asigură cantitatea de oxigen de care organismul are nevoie în timpul efortului.

Săritura

Săriturile reprezintă deprinderi motrice naturale care au un larg caracter aplicativ în viaţa
cotidiană a omului. În activitatea de educaţie fizică şi sport săriturile reprezintă un mijloc eficient
pentru:
- stimularea marilor funcţiuni;
- asigurarea excitabilităţii sistemului nervos central;
- asigurarea tonicităţii şi troficităţii musculaturii;
- întărirea sistemului osteo-ligamentar;
- educarea percepţiilor spaţio-temporale.
Săriturile reprezintă mijloace importante pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază, cu
precădere: îndemânare, forţă şi viteză. Prin exersarea săriturilor se contribuie la formarea unor
trăsături pozitive de caracter cum ar fi: voinţa, hotărârea, curajul.
În timpul învăţării şi perfecţionării deprinderilor motrice de sărituri întâlnim următorii termeni:
avânt, elan, bătaie, desprindere, zbor, aterizare, picior de avânt, picior de bătaie, săritura liberă,
săritura cu sprijin.
Avântul se referă la vioiciunea, energia sau forţa mişcărilor care preced săritura. Acest
termen se adoptă de obicei la săriturile de pe loc.
Elanul este prima fază a unei sărituri, cuprinzând totalitatea mişcărilor prin care se asigură
obţinerea vitezei optime pentru realizarea bătăii şi desprinderii.
Bătaia reprezintă totalitatea acţiunilor corpului în vederea realizării desprinderii acestuia de
pe sol. În funcţie de structura săriturii, bătaia se face pe un picior sau pe două picioare.
Desprinderea înseamnă detaşarea de la sol în urma acţiunii de bătaie.

8
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Zborul reprezintă timpul în care corpul se află în aer. Traiectoria pe care o adoptă corpul în
timpul zborului defineşte felul săriturii – în lungime, în înălţime sau în adâncime.
Aterizarea înseamnă totalitatea acţiunilor efectuate pentru luarea contactului cu solul, după
faza de zbor.
Piciorul de avânt sau de avântare este piciorul liber, care nu participă la bătaie, dar prin
poziţia sau mişcările pe care pe care le adoptă ajută desprinderea sau o frânează cât mai puţin.
Despre piciorul de avânt sau avântare putem vorbi în cazul în care desprinderea se face de pe un
picior.
Piciorul de bătaie este piciorul care asigură desprinderea de pe sol.
Săritura liberă reprezintă săritura în care zborul este continuu pe toată traiectoria sa.
Săritura cu sprijin este săritura în care zborul este întrerupt prin atingerea pentru scurt timp a unei
suprafeţe cu o parte a corpului în scopul susţinerii acestuia.
Săriturile sunt acţiuni motrice în care corpul părăseşte solul pentru a reveni după un timp
mai scurt sau mai lung. Acest lucru se realizează prin impulsia energică a picioarelor pe sol, fapt
ce asigură autopropulsarea.
Delimitate în timp şi spaţiu, cu început şi final precis, săriturile sunt deprinderi singulare, fapt
ce determină caracterul lor aciclic. Structura săriturilor este compusă din următoarele părţi: elanul
sau avântul, bătaia, desprinderea, zborul şi aterizarea.
Privind fazele săriturilor, acestea pot fi executate în diferite feluri:
- Elanul sau avântul poate fi făcut de pe loc sau din deplasare. El trebuie să asigure premisa cea
mai bună pentru bătaie.
- Bătaia reprezintă elementul cheie în realizarea unei sărituri eficace. Rezultatul fiecărei sărituri
depinde de eficienţa bătăii. Bătaia trebuie să fie energică şi efectuată în timp cât mai scurt.
La toate săriturile cu desprindere unilaterală (de pe un picior), laba piciorului este orientată înainte,
iar la desprindere bilaterală (de pe două picioare), tălpile picioarelor sunt paralele.
- Zborul poate fi continuu sau întrerupt. Întreruperea fazei de zbor intervine atunci când structura
săriturii o cere (triplu salt) şi în cazul trecerilor cu sprijin peobstacole sau aparate (săritura peste
obstacole cu elan, cu bătaie pe un picior şi sprijin cu piciorul pe un obstacol în timpul zborului, sau
săritura peste capră cu sprijin ghemuit etc.). În timpul zborului, corpul sau segmentele acestuia pot
adopta anumite poziţii sau se pot executa diferite mişcări (săritura în adâncime cu braţele întinse
înainte, săritura în înălţime cu atingerea unui obiect suspendat).
- Aterizarea este momentul în care corpul atinge solul. Ea trebuie să fie executată cu mare precizie
şi corectitudine, în aşa fel încât prin acţiunile segmentelor şi ale corpului în ansamblu, să se
elimine sau să se atenueze cât mai mult şocul produs în timpul aterizării. Aterizarea trebuie să fie
controlată şi elastică (să nu se audă). O aterizare corectă presupune:
o contactul cu solul se face, de regulă, pe treimea anterioară a tălpii (pe pingea), urmând
flexia articulaţiilor gleznei, genunchilor şi şoldurilor, după care se aşează călcâiele pe sol:
o trunchiul uşor înclinat înainte, cu braţele în faţă sau oblic înainte, capul în prelungirea
trunchiului.
Aterizarea se poate face pe unul sau pe ambele picioare, în diferite poziţii şi direcţii.
O atenţie deosebită trebuie să acordăm amenajării locului de aterizare. Aceste locuri trebuie
să aibă suprafeţe moi, pentru evitarea traumatismelor. De obicei, locurile de aterizare sunt
acoperite cu nisip (groapa de sărituri), covor, saltele de burete, dar pentru săriturile mai puţin
înalte, aterizarea se poate fac pe sol moale sau pe iarbă.
Aruncarea şi prinderea

Aruncarea şi prinderea constituie deprinderi motrice de bază cu un larg caracter utilitar. În

activitatea de educaţie fizică, aceste structuri pot fi întâlnite şi separat (aruncarea, prinderea). În

9
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
cazul aruncărilor la distanţă sau la ţintă, nu este inclusă prinderea obiectelor. În cazul unor jocuri
cu mingea, aruncarea şi prinderea constituie elemente de bază în desfăşurarea acestora. Prin
structura şi caracterul lor formativ aceste deprinderi au o influenţă benefică asupra acelora care le
practică. Aruncarea şi prinderea asigură tonicitatea şi troficitatea musculaturii întregului corp, la
realizarea unei aruncări eficiente contribuind toate grupele musculare, nu numai cele ale braţelor.
Aruncarea şi prinderea întăresc articulaţiile scapulo-humerală (umărului), a cotului, cât şi celelalte
articulaţii. Totodată, asigură mobilitate articulară, în mod special, la nivelul umerilor.
Aceste deprinderi au un rol deosebit în dezvoltarea coordonării generale şi a preciziei
mişcărilor. În aceste mişcări se manifestă activ acţiunea analizatorilor vizual, auditiv, tactil şi
chinestezic, realizându-se sincronismul dintre stimulii emişi de aceştia şi acţiunile motrice.
Aruncarea şi prinderea contribuie, în bună măsură, la dezvoltarea calităţilor motrice de
bază, cu accent pe viteză, forţă şi îndemânare.
În timpul învăţării şi exersării deprinderilor de aruncare şi prindere se întâlnesc următorii
termeni specifici:
- priza reprezintă modalitatea prin care obiectul care se aruncă sau se prinde este ţinut,
apucat, susţinut sau sprijinit. Prizele pot fi realizate cu o mână (simple), cu două mâini sau mixte
(pe lângă mână, mâini, participă şi o altă parte a corpului);
- amortizarea înseamnă scăderea progresivă a vitezei obiectului în timpul prinderii;
- azvârlirea se referă la aruncarea care se face cu mişcarea rapidă şi violentă(cu un braţ).
Acţiunea asupra obiectului se face prin tracţiune, din înapoi înainte, cu cotul îndoit, trecând pe
deasupra umărului (de regulă) sau prin lateral;
- biciuirea este componentă a mişcării de azvârlire, care defineşte acţiunea braţului de
aruncare, concretizată în proiectarea energică a acestuia din poziţia întins înapoi, spre înainte, pe
deasupra umărului, cu cotul îndoit, blocat in
articulaţia umărului;
- lansarea se referă la aruncările în care acţiunea asupra obiectului se face printr-o mişcare
curbilinie, cu braţul sau cu braţele întinse;
- rostogolirea reprezintă înaintarea unui obiect (minge, bilă, bulgăre, alte obiecte) pe sol, prin
rotare în jurul axului său.
Aruncarea este o deprindere motrică în care obiecte de diferite forme şigreutăţi sunt
proiectate în spaţiu, datorită acţiunii forţelor degajate din contracţia
muşchilor corpului.
Prinderea reprezintă acţiunea membrelor superioare prin care se interceptează şi se reţine
un obiect, aflat în mişcare.
Atât aruncarea cât şi prinderea sunt structuri singulare, în care începutul şi sfârşitul mişcării
sunt precise. Această particularitate le dă caracter aciclic. Deşi sunt deprinderi naturale, formarea
lor nu este uşoară, dar prin adoptarea unei tehnologii corespunzătoare, aruncarea şi prinderea pot
fi perfecţionate. Dintre cele două deprinderi, prinderea se însuşeşte mai greu. Acest lucru se
explică prin faptul că în viaţa de zi cu zi, copilul aruncă mai frecvent diferite obiecte, decât prinde.
Dificultatea prinderii este determinată şi de faptul că cel care prinde un obiect trebuie să ţină
seama de caracteristicile de zbor ale acestuia (viteza cu care se apropie obiectul, traiectoria sa,
distanţa, volumul, forma). În activitatea de educaţie fizică a copiilor, aruncarea şi prinderea se pot
face: cu mingi mici (de oină sau cauciuc); cu mingi de dimensiune mijlocie (handbal, din piele,
cauciuc, material plastic); mingi de dimensiuni mari (baschet); mingi medicinale (1-3 kg).
Fiecare variantă de aruncare îşi are structura sa, fapt ce-i defineşte tehnica, dar, în esenţă,
toate aruncările au elemente comune, indiferent de varianta lor, astfel:
- la toate aruncările de pe loc avem poziţia iniţială, mişcările segmentelor şi ale trunchiului în
timpul aruncării şi faza finală, când se proiectează obiectul;

10
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
- la aruncările din deplasare, fazele sunt: elanul; mişcările efectuate în timpul aruncării şi
faza finală, când obiectul părăseşte mâna sau mâinile executanţilor.
Prinderea are următoarele componente:
- faza de aşteptare, în care subiectul este orientat spre direcţia din care vine obiectul, cu
braţele îndoite din coate şi îndreptate în direcţia acestuia. Genunchii sunt uşor îndoiţi, cu piciorul
stâng mai în faţă, trunchiul uşor înclinat înainte şi spatele rotunjit. În această fază, întreaga ţinută a
corpului trebuie să fie relaxată;
- faza de întâmpinare, în momentul când mâna sau mâinile iau contact cu obiectul;
- faza de amortizare, în care viteza obiectului se atenuează prin mişcările braţelor, ale
corpului şi picioarelor;
- faza de reţinere a obiectului cu priza în poziţia dorită şi echilibrarea corpului.
Atât la aruncare cât şi la prindere, reuşita depinde de:
- coordonarea mişcărilor;
- aprecierea distanţei, traiectoriei şi vitezei de deplasare a obiectului;
- alternarea judicioasă a contracţiei cu relaxarea musculaturii întregului corp.
denţi.

Planificarea şi evidenţa în educaţia fizică

Programarea
Definiţie:
- este o acţiune de stabilire a unor programe (planuri), în care sunt fixate etapele activităţii
pe o anumită perioadă de timp, alegându-se varianta care este cea mai eficientă (Dicţionarul
de economie politică).
- stabilirea algoritmului optim pentru finalizarea unei activităţi şi traducerea ei în operaţii
fizice adecvate (Dicţionarul de psihologie).
Caracteristici:
- programele sunt rezultatul programării. Ele se stabilesc în funcţie de modelele fixate pe baza
comenzii sociale şi cuprind acţiunile menite a îndeplini obiectivele propuse, având termene precise
de realizare;
- există o programare pe termen scurt (operativă) şi alta pe teremen lung;
- după cum s-a văzut programarea poate fi liniară, dinamică sau ramificată.
- cea liniară constă în stabilirea algoritmului optim pentru finalizarea unei activităţi simple, iar cea
dinamică se realizează când soluţia se gaseşte treptat, într-o succesiune de operaţii. În cazul
acesteia se folosesc programe principale şi secundare;
- în domeniul nostru programarea este finalizată în programele de specialitate.

Planificarea
Definiţie:
Este o transpunere în practică, pe diferite intervale de timp, a programării din care
derivă.
Caracteristici:
- ea presupune elaborarea în detaliu şi cu precizie a obiectivelor urmărite, precum şi a
metodologiei utilizate (metode, mijloace, forme de organizare, modalităţi de evaluare, etc.);
- ea valorifică în funcţie de o multitudine de variabile (clasă, sex, nivel de pregătire, bază materială,
semestru, etc.), conţinutul programei de specialitate;
- ea nu este fixă, nemodificabilă. Suportă modificări, chiar în funcţie de răspunsul elevilor;

11
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
- în funcţie de răspuns se intensifică sau se reduc stimulii;
- prin planificare se realizează o eşalonare a obiectivelor propuse şi a probelor prin
care se evaluează randamentul elevilor.
Complexitatea şi dificultatea planificării

Caracteristici:
- planificarea şi evidenţa sunt activităţi specific umane, care determină eficienţa în educaţie fizică şi
sport;
- complexitatea se referă în special la activitatea de planificare şi mai puţin la evidenţă;
- dificultatea şi complexitatea derivă din însăşi definiţia ei şi anume: ”este un ansamblu de previziuni
exprimate în obiective şi decizii care sunt concretizate în măsuri, mijloace şi acţiuni în vederea
organizării şi desfăşurării activităţii de educaţie fizică şi sport pe durata unui an şcolar sau semestru.

Variabile care determină dificultatea şi complexitatea planificării

Variabile:
a) intervalul de timp pentru care se realizează:
 mai uşor este de întocmit o planificare pe teremen scurt, decât pe o perioadă mai lungă de
timp;
b) conţinutul şi structura activităţii:
 una mai simplă în conţinut şi structură este mai uşor de prevăzut şi realizat, decât alta mai
complexă;
 planificarea necesită o cunoaştere temeinică a structurii conţinutului şi legităţilor specifice
activităţii care se proiectează;
c) pregătirea profesională, experienţa acumulată, competenţa metodică:
 este o corelaţie între cunoştinţe, competenţa şi experienţa acumulată
d) cunoaşterea principiilor de conducere a unei activităţi:
 planificarea este un indicator principal al conducerii unei activităţi;
 dacă ea este ştiinţifică atunci şi conducerea va fi ştiinţifică;
 planificarea şi conducerea activităţii de educaţie fizică nu se poate face decât de pe poziţiile
gândirii cibernetice (cunoaşterea, controlul, eliminarea dificultăţilor, a greşelilor şi erorilor);
Operaţii ale planificării:
1) precizarea modelului care trebuie realizat, adică finalităţile instructiv-educative;
2) eşalonarea acestor obiective şi stabilirea ponderii lor în intervalul de timp pentru care se face
planificarea;
3) stabilirea conţinutului şi a metodologiei realizării acestuia (inclusiv dozarea efortului);
4) stabilirea modalităţilor de evaluare a îndeplinirii lor.
Orice planificare ştiinţifică trebuie să asigure un coeficient de realizare de peste 80î din
prevedere (previziune).

Argumente ale complexităţii şi dificultăţii acestei activităţi

Argumente:
1) Educaţia fizică este singura disciplină care se predă atât în interior cât şi în aer liber;
2) Predarea în aer liber este determinată de condiţiile geografice, climaterice şi atmosferice
specifice zonei în care se lucrează;
3) Predarea se realizează într-o gamă extrem de variată de condiţii materiale;

12
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
4) Eterogenitatea colectivelor de elevi determină necesitatea tratării diferenţiate ca eşalonare a
sistemelor de acţionare şi ca dozare. Eterogenitatea se datoreşte următoarelor aspecte:
 unii încep şcoala la 6-7 ani şi chiar 8 ani;
 nivel diferit de dezvoltare fizică;
 nivel diferit de dezvoltare a calităţilor motrice;
 deprinderi şi priceperi motrice însuşite neuniform;
5) Existenţa S.N.Ş.E., precum şi a unor prevederi speciale ale programei actuale care determină
orientări şi ponderi în planificare;
6) Modelul intermediar şi cel final este structurat pe următoarele componente:
 deprinderi şi priceperi motrice;
 calităţi motrice.
7) lipsa manualelor.

Cerinţe generale în elaborarea documentelor de planificare

Cerinţe:
1) Concordanţa documentelor de planificare cu prevederile programei de specialitate şi ale altor
documente de stat (instrucţiuni, hotărâri, regulamente):
 respectarea acestora este obligatorie şi reprezintă ´´minimalul´´;
 depăşirea acestor prevederi este permisă, nerealizarea fiind sancţionată;

2) Concordanţa lor cu particularităţile de vârstă, sex şi pregătire a elevilor:

 este necesară o cunoaştere temeinică a subiecţilor;
 realizarea ei reclamă colaborare cu alţi factori (părinţi, colegi, diriginţi, cadre medicale, etc.);
 reclamă efort, tact şi măiestrie, corelaţii şi legături.
3) Concordanţa lor cu posibilităţile materiale existente;
4) Concordanţa cu specificul geografic al zonei şi condiţiile climaterice:
 iniţiere în unele ramuri sau probe sportive de sezon;
5) Concordanţa cu opţiunile elevilor pentru practicarea unor ramuri:
 opţiunile să concorde cu baza materială;
6) Concordanţa lor cu unele tradiţii existente în unitatea şcolară sau în zonă.

Proiectarea demersului didactic

Elaborarea unei corecte proiectări didactice, care reprezintă o activitate complexă şi de
mare responsabilitate, presupune intreprindrea unor măsuri de informare, analiză şi corectă
înţelegere a documentelor care reglementează în general, activitatea didactică din învăţământ şi în
special pe cea din domeniul educaţiei fizice.
Astfel de activităţi pot fi:
- cunoaşterea principalelor orientări şi pârghii de aplicare în practică a componentelor reformei
învăţămîntului în general şi pentru fiecare ciclu curricular în parte;
- studierea şi interpretarea reglementărilor transmise în reţeaua şcolară de către Consiliul Naţional
pentru Curriculum;
- cunoaşterea structurii planurilor de învăţământ şi ce oferă ele, ca forme de activitate pentru
educaţia fizică şi sport;
- cunoaşterea schemelor orare de la toate clasele care îi sunt repartizate, prin încadrare,
profesorului de educaţie fizcă şi sport;
- discutarea cu conducerea şcolii despre sprijinul pe care aceasta poate să-l acorde catedrei de
educaţie fizică, din punct de vedere organizatoric, material şi financiar.

13
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei

Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare

- acest document ajutător reprezintă o modalitate de concretizare a întregii concepţii privind:

construirea unităţilor de învăţare, numărul lecţiilor pentru fiecare dintre acestea, modalitatea de
plasare a lor în aşa fel încât cele finalizate cu evaluare să beneficieze de condiţii favorabile, iar prin
modul de înlănţuire să favorizeze transferul deprinderilor sau să asigure influenţarea favorabilă a
calităţilor motrice profund implicate în conţinutul unităţilor de învăţare care urmează;
- cuplarea pe verticală a unităţilor de învăţare trebuie să aibă în vedere evitarea împerecherii a
două unităţi cu acelaşi specific de efort, cu solicitare similară a unor lanţuri musculare sau
cuprinzând deprinderi care au influenţe negative una faţă de alta;
- la esalonarea unităţilor de învăţare se va avea învedere ca acestea să se încheie înaintea
perioadelor de vacanţă şcolară;
- se vor evidenţia priorităţile ce trebuiesc acordate, sub aspectul volumului, conţinuturilor obligatorii
menţionate în nota de prezentare a programei, (adică 2 probe atletice, un joc sportiv, ginmastică
acrobatică şi săritură la un aparat, dezvoltarea calităţilor motrice), care au prevăzute şi probe de
evaluare;
- distribuirea volumului de ore în cele două semestre pentru fiecare unitate de învăţare se va face
pe baza resurselor existente.

Planificarea calendaristică

Este un document administrativ care asociează într-un mod personalizat elemente ale
programei (obiective de referinţă şi conţinuturi) cu alocarea de timp considerată optimă de către
profesor pe parcursul unui semestru, corespunzător prevederilor eşalonării semestriale a unităţilor
de învăţare;
în elaborarea planificării se recomandă pararcurgerea următoarelor etape:
 realizarea asocierilor dintre obiectivele de referinţă şi conţinuturi;
 împărţirea în unităţi de învăţare;
 stabilirea succesiunii de parcurgere a unităţilor de învăţare;
 alocarea timpului considerat necesar pentru fiecare unitate de învăţare, în concordanţă cu
obiectivele de referinţă şi conţinuturile vizate;
Şcoala . . . . . . . . . Profesor . . . . . . . . . . . . . . . . .
Disciplina . . . . . . . Clasa/Nr.de ore săpt/ . . . . . . .
Anul/semestrul . . . . . . . .. . .
Plan calendaristic

OBIECTIVE
UNITATEA DE NR. DE ORE
DE CONŢINUTURI SAPTAMANA OBS.
ÎNVĂŢARE ALOCATE
REFERINŢĂ

Tabelul:
 unităţile de învăţare se indică prin titluri sau teme stabilite de profesor;
 la rubrica obiective de referinţă se trec numele şi numerele acestora din programa
şcolară;

14
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
 conţinuturile selectate sunt cele extrase din lista de conţinuturi ale programei;
 numărul de ore alocate fiecărei unităţi de învăţare reprezintă numărul de lecţii în care se
realizează unitatea respectivă, ştiind că de regulă în aceaşi lecţie va mai fi abordată şi o a
doua unitate de învăţare;
 eventualele modificări determinate de aplicarea efectivă la clasă se consemnează în
rubrica observaţii.

Proiectarea unei unităţi de învăţare

Unitatea de învăţare reprezintă o categorie de conţinut preluată din programa şcolară la

nivelul clasei respective şi programată în eşalonarea anuală.
în programele de educaţie fizică distingem categorii de conţinuturi obligatorii, alternative şi
opţionale aferente realizării obiectivelor de referinţă proprii fiecărei clase. Este foarte important să
se înţeleagă că unele categorii de conţinuturi contribuie direct la realizarea unui obiectiv de
referinţă (probele şi ramurile de sport), pe când alte obiective de referinţă, cum sunt cele vizând
favorizarea întreţinerii şi îmbunătăţirii stării de sănătate sau dezvoltarea trăsăturilor de
personalitate, sunt consecinţa demersului didactic prin utilizarea mai multor categorii de conţinuturi.
Pot să se constituie astfel în unităţi de învăţare şi alte conţinuturi din programa şcolară, în
funcţie de clasă, cum ar fi: ”capacitatea de organizare”, ”dezvoltarea fizică armoniasă” sau ”calităţi
motrice de bază”.
Şcoala . . . . . . . . . Clasa/Nr. de ore sapt. . . . . . .
Disciplina . . . . . . Saptamana/Anul . . . . . . . . .

Proiectul unei unităţi de învăţare

Unitatea de învăţare . . . . . . . . . . .
Nr. de ore alocate . . . . . . . . . . . . . .
OBIECTIVE DETALIERI ACTIVITĂŢI
NR. LECŢIEI DE DE DE RESURSE EVALUARE
REFERINŢĂ CONŢINUT ÎNVĂŢARE

Tabelul:
 în prima rubrică se înscrie numărul lecţiei;
 la rubrica obiective de referinţă se trec numele şi numerele acestora din programa
şcolară;
 în rubrica detalieri de conţinut se precizează în mod concret conţinuturile care asigură
realizarea obiectivului operaţional respectiv;
 următoarea rubrică este destinată prezentării activităţilor de învăţare (redactarea
sistemelor de acţionare);
 rubrica resurse este destinată precizării mijloacelor de învăţământ, instalaţiilor,
cronometrelor, gardurilor, etc.;
 în rubrica evaluare se vor insera tipurile de evaluare şi instrumentele de evaluare.
Deşi denumirea şi alocarea de timp pentru unitatea de învăţare se stabileşte la începutul anului
şcolar prin planificare, este recomandabil ca proiectele de unităţi de învăţare să se completeze
ritmic pe parcursul unui an şcolar, având în avans un interval de timp considerat optim pentru ca
acesta să reflecte cât mai bine realitatea.
Conceptul de unitate de învăţare are rolul să materializeze conceptul de demers didactic

15
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
personalizat, flexibilizând proiectarea şi definind în acest sens pentru practica didactică premise
mai bine fundamentate din punct de vedere pedagogic
Proiectarea unităţilor de învăţare pe clase, ramuri şi probe sportive poate fi elaborată de
fiecare profesor în parte sau de colectivul de catedră din şcoală.

Evaluarea în educaţie fizică şi sport

Definiţie:
- în sens larg prin evaluare înţelegem o activitate prin care sunt colectate, asamblate şi
interpretate informaţii despre starea, funcţionarea şi/sau evoluţia viitoare probabilă a unui sistem
(fie acesta un elev, student, cadru didactic, instituţie sau sistem de învăţământ) activitate a cărei
specificitate este conferită de unele caracteristici.

Caracteristici:
- este înţeleasă ca o componentă stabilă a procesului de învăţământ, având preponderent un rol
reglator atăt pentru activitatea de instruire a elevilor cât şi pentru îmbunătăţirea strategiilor
didactice;
- act necesar şi obligatoriu în conducerea unui proces;
- are obiective precise;
- se desfăşoară pentru cunoaşterea rezultatelor subiecţilor, a progresului realizat;
- cunoaşterea subiecţilor este un proces permanent, ritmic şi evolutiv;
- finalizarea sa duce la optimizarea procesului instructiv-educativ;
- eficienţa lui creşte dacă se realizează multidisciplinar;
- stă la baza dirijării (corectării) acestui proces.
Termeni şi definiţii:
Docimologia: este ştiinţa examinării şi aprecierii şi vine din grecescul ´´dokine´´=probă şi
´´logos´´=ştiinţă;
Docimastica: ramură a docimologiei care se ocupă cu pregătirea examinatorilor şi este ştiinţa
examinării;
Dokimasia: verificare, examen.
Faze ale evaluării:
1) verificare;
2) apreciere;
3) notare.
1) Verificarea:
- act didactic care evidenţiază volumul şi calitatea cunoştinţelor şi abilităţilor la un moment dat;
- este actul prin care subiectul este supus unei probe în scopul aprecierii pregătirii sale din punct
de vedere cantitativ şi calitativ în raport cu sarcina propusă;
- uneori probele sunt însoţite şi de norme (baremuri) care exprimă cifric scala valorică a probei;
- natura probelor este diferită;
- se realizează în procesul instructiv-educativ în mod curent şi periodic.
2) Aprecierea:
- reprezintă o judecată de valoare cu caracter de ierarhizare unor valori pe baza comparaţiei;
- act didactic de estimare a valorii, nivelului, performanţelor, capacităţilor la un moment dat;
- acesta constituie o formă de reflectare a realităţii obiective în conştiinţa profesorului;
- urmează verificării şi este necesară pentru a lua decizii optime;
- dacă rezultatele sunt măsurabile, aprecierea este obiectivă (adevărată);
- dacă ele sunt mai puţin măsurabile (este cazul elementelor tehnice şi tactice) aprecierea este

16
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
subiectivă;
- în acest caz depinde de:
 pregătirea profesională;
 experienţa didactică;
 modelul de execuţie a probei;
- uneori imaginea modelului poate fi denaturată, falsă;
- aceasta este curentă şi intră în algoritmul conducerii lecţiei.
3) Notarea:
- act didactic în care se măsoară şi se validează rezultatul pregătirii elevului, care este reprezentat
sintetic prin simboluri convenţionale (note sau calificative);
- este rezultatul unităţii dialectice dintre verificare şi apreciere;
- se materializează prin acordarea de note sau calificative;
- nota este o cifră de la 1 la 10 şi ea trebuie să fie obiectivă şi să îndeplinească mai multe funcţii,
care sunt şi ale evaluării.
Definiţia notei:
- nota este expresia unei măsurători, o cifră sau un calificativ care trebuie să reprezinte ce ştie şi
ce poate un elev;
- nota trebuie sa fie cât mai obiectivă.
Principalele funcţii ale notei :
1) didactică:
 cât a recepţionat subiectul şi cum a fost transmisă informaţia;
 totul trebuie raportat la cerinţele programei;
 reper pentru optimizarea procesului de instruire;
 aceasta trebuie să fie individualizată adică să reflecte particularităţile biomotrice, starea de
sănătate, nivelul aptitudinilor, precum şi progresul realizat de elev pe o anumită perioadă de
timp.
2) educativă:
 să determine la subiecţi o atitudine activă, conştientă, pozitivă;
 să nu fie o cale de îndepărtare;
 să fie motivată valoarea notei;
 nota este optimă când se găseşte la concruenţa trinomului profesor – colegi – subiect.
3) socială:
 să cuprindă evoluţia ulterioară optmiă a absolventului prin aplicarea celor însuşite în viaţa
socială;
- între cele 3 funcţii trebuie să existe o corelaţie.
După alţi autori:
- de diagnostic;
- de prognoză;
- de reglare;
- motivaţională.
Tipuri de evaluare:
a) după momentul aplicării:
- iniţială;
- curentă;
- periodică;
- finală, cumulativă, sumativă;
b) după modul de efectuare:

17
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
- orală;
- scrisă;
- practică;
c) după scop:
- formativă;
- pentru plasament (în grupe omogene);
- a capacităţii;
- sumativă (pe o perioadă mai îndelungată).
Funcţiile notelor:
- de măsurare;
- de ierarhizare;
- de control;
- de orientare generală;
- de orientare şcolară şi profesională;
- de reglare (motivaţia efortului).
Caracteristicile notării obiective:
- obiectivitate;
- fidelitate.
Criteriile notării obiective:
- evaluarea cantităţii;
- evaluarea calităţii;
- evaluarea deprinderilor practice;
- evaluarea greşelilor;
- evaluarea rezultatelor pe parcurs;
- evaluarea rezultatelor finale.
Testele:
Sunt instrumente metodologice obiective de evaluare, măsurare, diagnosticare, după
criterii ştiinţifice.
Tipuri de teste:
a) după momentul aplicării:
- iniţiale;
- temporale;
- intermediare;
- finale;
b) după scop:
- de progres;
- de notare, cuantificare, normare;
- sintetice (sinteza materiei);
- grilă (forme particulare de teste).
Tipuri de examinatori:
a) după gradul de exigenţă:
- foarte exigenţi;
- exigenţi;
- indulgenţi.
b) după comportamentul docimologic:
- indiferenţi;
- autoritari;
- optimişti.

18
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Autoevaluarea:
- evaluarea obiectivă dezvoltă la elevi capacitatea de autoevaluare;
- nota devine mijloc de autocontrol şi autoreglare;
- notarea trebuie să dezvolte:
 curiozitatea;
 aspiraţia pentru sine;
 aspiraţia pentru grup.

Criterii de evaluare:
- reprezintă elemente esenţiale de ordin cantitativ şi calitativ pe baza cărora se face aprecierea şi
evaluarea;
- criteriile decurg din obiectivele educaţiei fizice, iar evaluarea trebuie privită în sistem (întâi a fost o
etapă tehnicistă, apoi una educativă).
- performanţa optimă;
- acestea indică obiectul aprecierii, adică ce anume trebuie apreciat şi notat;
- reprezintă punctul de plecare într-o evaluare unitară;
Sistemul de criterilor de evaluare:
 criteriul performanţei motrice:
- acesta presupune folosirea unor tehnici care permit măsurarea randamentului elevilor oferindu-le
acestora posibilitatea unei analize cu caracter individual în sfera dezvoltării fizice şi motrice.
 criteriul progresului:
- acest criteriu vizează progresul realizat de elevi faţă de îndeplinirea cerinţelor;
- acesta îmbină cele două tendinţe ”obiectivizarea” şi ”individualizarea” aprecierii care are ca
sistem de referinţă nivelul iniţial de pregătire a elevului.
 criteriul aprecierii nivelului însuşirii deprinderilor şi priceperilor motrice prevăzute de
programă:
- acest criteriu are în vedere capitolele programei în care randamentul nu se poate estima prin
măsurători exacte;
- în acest caz aprecierea poate controla următorii parametrii:corectitudinea tehnicii de execuţie,
precizia, specificul ritmului, amplitudinea mişcării, estetica mişcării şi expresivitatea;
- acest criteriu vizează latura calitativă a randamentului.
 capacitatea de aplicare:
- a cunoştinţelor, priceperilor motrice şi organizatorice în condiţii analoage sau concrete de
desfăşurare a ramurilor sportive în condiţii variate şi diversitate impuse de practica sportivă şi de
viaţă;
 criteriul ”atitudinii faţă de obiectul de învăţământ - educaţie fizică:
- acesta se referă la poziţia, interesul elevului faţă de educaţie fizică şi comportamentul lui în
această activitate.
 criteriul participării elevului în activitatea extraşcolară de practicare a exerciţiilor
fizice:
- considerând educaţia fizică o activitate largă acest criteriu formulează unele cerinţe care obligă
elevii la încadrarea în una din formele de activitate extraşcolară, de masă sau de performanţă care
sunt luate în considerare la aprecierea generală a activităţii elevului.

19
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei

Importanţa sistemelor naţionale unitare de evaluare în învăţământul gimnazial şi liceal

Evoluţie:
- În anul şcolar 1973 s-a instituit primul sistem naţional de evaluare denumit ”Sistemul unitar de
verificare şi apreciere” (S.U.V.A.);
- acest sistem a contribuit la reglementarea unei probleme de o importanţă deosebită teoretică şi
practică pentru educţia fizică şcolară şi anume introducerea aprecierii obiective a pregătirii elevilor
la educaţie fizică;
- în anul 1986 acest sistem (S.U.V.A.) s-a modernizat transformându-se în ”Sistemul unitar de
verificare şi apreciere a nivelului de pregătire fizică a elevilor şi depistarea talentelor pentru
activitatea sportivă de performanţă” pe scurt S.U.V.A.D.
- pe baza rezultatelor obţinute de elevi se poate face o apreciere la nivel naţional a potenţialului
biomotric al acestora, comparând aceste rezultate cu cele din anii anteriori şi cu cele din alte ţări;
- pe lângă acest sistem de probe profesorii stabilesc şi alte probe la finalul fiecărui sistem de lecţii.
Categorii de probe ale S.U.V.A.D.:
- probe pentru verificarea calităţilor motrice de bază;
- probe pentru verificarea însuşirii unor ramuri sau probe sportive.
Caracteristicile S.U.V.A.D.:
- probele din S.U.V.A.D. se programează pe parcursul anului şcolar, aşa cum indică instrucţiunile;
- probele din S.U.V.A.D. trebuie să fie trecute de toţi elevii apţi pentru efort fizic în cadrul lecţiilor,
aceştia primind note în mod obligatoriu;
- probele obligatorii ar urma să se adreseze calităţilor motrice de bază şi motricităţii generale a
elevilor;
- probele stabilite de fiecare profesor vizează nivelul de însuşire de către elevi a unor deprinderi şi
priceperi motrice specifice ramurilor sau probelor sportive prevăzute de programă şi practicate în
unitatea şcolară respectivă.

Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare (S.N.Ş.E.):

Notă de prezentare:
- începând cu anul şcolar 1999-2000 de introduce noul sistem de evaluare în învăţământul
primar, gimnazial, liceal şi profesional;
- S.N.Ş.E. reprezintă o parte componentă a reformei, care are ca principal obiectiv determinarea
efectelor rezultate ca urmare a aplicării noilor curriculumuri.
- criteriile de evaluare prevăzute în sistemul naţional vizează nivelul realizării obiectivelor cadru şi
a standardelor finale de performanţă proprii fiecărui ciclu de învăţământ, cât şi a obiectivelor de
referinţă stabilite pentru fiecare clasă în domeniul dezvoltării capacităţii motrice generale şi
specifice practicării ramurilor de sport prevăzute în programa şcolară.
- varietatea instrumentelor cuprinse în sistemul de evaluare asigură şi elevilor posibilitatea de a
opta pentru susţinerea unora dintre acestea, corespunzător propriilor posibilităţi psihomotrice,
interesului şi traseelor individuale de instruire parcurse.
Sistemul cuprinde:
 metodologia de aplicare a sistemului;
 capacităţile şi competenţele supuse evaluării;
 instrumentele de evaluare (probele de control);
 criteriul minimal de promovabilitate;
 descrierea probelor.

20
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Metodologia de aplicare a sitemului de evaluare:
- sistemul naţional vizează evaluarea principalelor capacităţi şi competenţe necesar a fi realizate
în aria curriculară educaţie fizică şi sport (trunchiul comun).
- în funcţie de schema orară adoptată, sistemul se completează şi cu evaluarea altor componente
şi capacităţi prevăzute în programe;
- pentru fiecare capacitate/competenţă sistemul prevede 2-3 variante de instrumente de evaluare
(probe), din care elevul poate opta pentru una dintre ele:
 în învăţământul primar, 2 evaluări la calităţile motrice, 2 evaluări la deprinderi motrice de
bază şi 2 evaluări la deprinderi sportive elementare;
 în învăţământul gimnazial, 1-2 evaluări la forţă, 1-2 evaluări la atletism şi câte o evaluare la
gimnastică şi joc sportiv;
 în învăţământul liceal şi profesional, câte o evaluare la forţă, atletism, gimnastică şi joc
sportiv.
- programarea evaluărilor pe semestre va fi realizată de cadrele didactice în funcţie de condiţiile
de desfăşurare a procesului de învăţământ.
- în aplicarea sistemului de evaluare există două categorii de opţiuni: opţiunile profesorului şi
opţiunile elevului.
Profesorul poate opta în funcţie de condiţiile de lucru pentru:
 alergare de viteză şi de rezistenţă sau navete;
 1-2 din probele din atletism;
 o săritură din gimnastică;
 1-2 jocuri sportive;
 ramuri de sport alternative celor obligatorii.
Elevul poate opta în funcţie de ofertă, interes şi disponibilităţi, pentru:
 probă sau un cuplu de probe pentru forţă;
 1-2 probe de atletism şi variante de evaluare ale acestora;
 un joc sportiv şi varianta sa de evaluare;
 gimnastica acrobatică şi varianta sa de evaluare sau o ramură de sport alternativă în locul
acesteia;
 o săritură din gimnastică.
- calificativele/notele se acordă pe baza rezultatelor obţinute la susţinerea probelor şi tinând
seama de criterile privind starea de sănătate, disponibilităţile motrice, atitudinea fată de procesul
de învăţământ şi progresul realizat, prevăzute în fişa individuală;
- sistemul naţional prevede bareme minimale echivalente calificativului suficient şi notei 5;
- pentru acordarea calificativelor/notelor superioare şi inferioarese vor elabora scale de notare
proprii;
- la gimnastica acrobatică şi joc sportiv sistemul va cuprinde variante de probe cu dificultăţi diferite
la care aprecierea va fi făcută din nota maximă 8, 9 sau 10;
- în cadrul perioadei de evaluare sumativă semestrială se vor programa cu precădere probe de
control care necesită o perioadă mai îndelungată de pregătire şi acumulare, cum sunt: alergarea
de rezistenţă, jocul sportiv, etc.;
- sistemul de evaluare va fi adus la cunoştinţa tuturor elevilor şi afişat la loc vizibil;
Fişa individuală:
- este folosită pentru înregistrarea rezultatelor şi notelor obţinute de elevi la probele de evaluare;
- pe lângă datele personale ale elevului şi probele prevăzute de sistemul naţional de evaluare, fişa
individuală va cuprinde şi probele de evaluare stabilite de profesor în vederea notării curente;
- de asemenea vor fi evidenţiate date semnificative care pot influenţa notarea elevului, acestea
fiind marcate în fiecare an şcolar cu un semn convenţional;

21
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
- folosirea fişei asigură:
 aprecierea operativă şi obiectivă a evoluţiei elevului pe parcursul ciclului de învăţământ;
 constatarea opţiunilor anuale ale elevilor pentru diferite probe de evaluare;
 argumentarea notării elevilor;

 transmiterea informaţiei despre clasă în cazul schimbării cadrului didactic sau transferării
elevului;
 autoevaluarea cadrului didactic şi evaluarea obiectivă a acestuia de către organele
competente.
Modul de evaluare - COLOCVIU

EVALUAREA este formată din următoarele componente:

Referat nr. 1 30%
Referat. Nr. 2 30%
Colosciu scris 40%

22