You are on page 1of 45

Cuprins

ARGUMENT ............................................................................................................................................. 4
CAPITOLUL I ............................................................................................................................................. 5
NOȚIUNI GENERALE DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE ................................................................................. 5
1.1 Anatomia sistemului osos al cotului.............................................................................................. 5
1.2 Anatomia sistemului muscular al cotului ...................................................................................... 8
CAPITOLUL II .......................................................................................................................................... 11
BIOMECANICA ARTICULARĂ ȘI BILANȚ MUSCULAR .............................................................................. 11
2.1 Mișcările specifice si biomecanica articulației cotului ................................................................ 11
2.2 Patologia cotului.......................................................................................................................... 12
CAPITOLUL III – ARTROZA COTULUI ...................................................................................................... 14
3.1 Artroza cotului – definitie ........................................................................................................... 14
3.2 Clasificare .................................................................................................................................... 14
3.3 Etiologie ....................................................................................................................................... 15
3.4 Simptomatologie ......................................................................................................................... 15
3.5 Diagnostic .................................................................................................................................... 16
3.6 Evolutie si pronostic .................................................................................................................... 18
3.7 Tratament .................................................................................................................................... 18
CAPITOLUL IV – TRATAMENT ................................................................................................................ 22
BALNEOFIZIOKINETOTERAPEUTIC IN ARTROZA COTULUI ..................................................................... 22
4.1. Tratamentul prin hidro-termoterapie ........................................................................................ 23
4.2. Tratamentul prin electroterapie (tehnică, efecte) ..................................................................... 25
4.3 Tratament prin masaj .................................................................................................................. 27
4.4 Tratament prin hidroterapie ....................................................................................................... 28
4.5 Tratamentul prin terapie ocupaţională ....................................................................................... 28
4.6 Tratamentul balneologic (ape minerale, nămoluri) .................................................................... 30
4.7 Tratament prin kinetoterapie...................................................................................................... 30
CAPITOLUL V.......................................................................................................................................... 32
CAZURI CLINICE ..................................................................................................................................... 32
5.1 Caz clinic I .................................................................................................................................... 32
5.2 Caz clinic II ................................................................................................................................... 36
5.3 Caz clinic III .................................................................................................................................. 42
CAPITOLUL VI......................................................................................................................................... 46
Concluzii ................................................................................................................................................ 46
Bibliografie ............................................................................................................................................ 47

3
ARGUMENT

Medicina modernă nu se mai mulţumeşte numai cu rezultate bune de laborator şi


vindecarea clinică, ci ea trebuie să redea pacientului capacitatea de muncă şi independenţa în
viaţa socială
Scopul recuperării constă în evitarea sau reducerea oricărei infirmităţi, în reducerea
invalidităţii şi incapacităţii de muncă şi, mai ales, în crearea unei noi stări de echilibru, bazată
pe capacităţile fizice şi funcţionale restante prin intermediul cărora pacientul trebuie să fie
învăţat şi antrenat să se adapteze la viaţa activă.
Având în vedere creşterea numărul bolnavilor cu artroză de cot, lucrarea de faţa îşi
propune să încerce găsirea unor noi modalităţi de aplicare precoce şi sistematică a procedeelor
şi mijloacelor de recuperare prin care pacienţii să-şi restabilească mai repede capacitatea
funcţională şi să asigure reintegrarea socială şi, uneori, profesională.Deşi este un subiect
explorat, lasă loc de cercetare şi de îmbunătăţire a actualelor metode şi procedee de tratament
Am ales această temă deoarece frecvența tot mai crescută a acestei afecţiuni şi
consecinţele psiho-sociale m-au determinat să-mi aprofundez cunoştinţele despre această
boală. Pentru aceasta, am consultat diverse materiale de specialitate, cărţi, cursuri, foi de
observaţie ale bolnavilor.

4
CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE

1.1 Anatomia sistemului osos al cotului

La formarea articulaţiei cotului iau parte trei oase: humerusul (osul braţului), radiusul
(osul mai mic al antebraţului,fiind pe partea policelui) şi ulna (osul cel mai mare al
antebraţului, fiind aşezat pe partea opusă policelui). Din punct de vedere fiziologic, însă, sunt
două articulaţii care acţionează diferit, una fiind destinată mişcărilor de flexie extensie şi alta
destinată mişcărilor de prono-supinaţie.

Fig.1.1 Articulația cotului

5
Suprafețele articulare:

Fig. 1.2 Suprafețele articulare

Suprafeţele articulare sunt reprezentate de:


• Condilul humeral și suprafeţele extremităţilor proximale corespunzătoare ale
radiusului şi ulnei;
• Trohlea humerală, aceasta are forma unui "c" aşezat spre orizontală şi puţin oblic;
• Incizura trohleară a ulnei, destinată pentru trohlea humerală;
• Capătul humeral, având formă sferoidală;
• Foseta capului radial care corespunde capătului humeral;
• Șanțul intermediar, căruia îi corespunde marginea fosetei capului radial;
• Fosa olecraniană destinată olecranului;
Extremitatea inferioară a humerusului (paleta humerală) are formă lată anteroposterior,
o margine medială pe care se află o tuberozitate numită epitrohlee, o margine laterală pe care
se găseşte epicondilul humerusului, iar între acestea se găseşte trohleea humerusului. Pe faţa
anterioară a paletei se găseşte fosa coronoida, iar deasupra condilului se găseşte fosa
6
supracondiliană. Pe faţa posterioara paletei, se află fosa olecraniană în care intră vârful
olecranului în mişcarea de extensie.

Fig 1.3 Capitul si trohleea

Extermitatea superioară a cubitusului prezintă o scobitură în formă de semilună numită


marea cavitate sigmoidă, în parte anterioară acesteia se află apofiza coronoida, iar în partea
posterioară se găseşte olecraniul. În marginea externă a marii cavităţi sigmoide se găseşte şi
mica cavitate sigmoidă, aceasta luând parte la formarea articulaţiei radio-cubitale superioare.
Interiorul acestei cavităţi este acoperit cu cartilaj hialin.

Fig 1.4 Olecranul și cavitatea sigmoidă

Extremitatea superioară a radiusului prezintă o scobitură numită cupolaradială care se


găseşte pe condilul humeral şi este acoperit cu cartilaj articular. Faţa superioară a capului

7
radial are formă cilindrică, fiind şi ea căptuşită de cartilaj, care se articulează cu cavitatea
sigmoidă a cubitusului.

Fig. 1.5 Tuberozitatea radiusului

Articulaţia radio-ulnară (cubitală) proximală este o articulaţie trohoidă, fiind principală


în mişcarea de pronaţie-supinaţie (rotaţie), alături fiind articulaţia humero-radiala, care este
secundară incluzând şi articulaţia radio-ulnară distală, asociata cu sindesmoza radio-ulnară
mijlocie.
• Articulaţia humero-ulnară (cubitală) este o trohleatroză, fiind principală în mişcarea
de flexie-extensie a antebraţului pe braţ.
• Articulaţia humero-radială este o articulaţie elipsoidă, mişcările suportate fiind de
flexie-extensie a antebraţului pe braţ, fiind secundară celei humero-ulnare, având şi rol de
stabilizare laterală a articulaţiei precedente.
Cu timpul s-a ajuns la concluzia majorităţii autorilor, anume că din punct de vedere
anatomic, cotul să fie recunoscut ca fiind compus de fapt din două articulaţii şi anume:
articulaţia humerusului, reprezentată de oasele antebraţului cu humerusul (humero-
anterobrahială) şi articulaţia extremităţilor proximale ale radiusului si ulnei (radio-ulnară
proximală).
1.2 Anatomia sistemului muscular al cotului
Articulatia humero-cubito-radiala este pusa in miscare de muschii flexori si
extensori.Muschii flexori sunt: bicepsul si brahialul anterior, ca flexori principali, si muschii
epicondilieni, ca accesorii.
Bicepsul brahial este un muschi fusiform , cu doua capete superior (de unde si numele de
biceps) si unul inferior.

8
Proximal, bicepsul brahial se insera cu un cap(scurta portiune a bicepsului) pe varful
apofizei coracoide, printr-un tendon comun cu coraco-brahialul: cu celalalt cap, reprezentat de
un tendon lung(lunga portiune a bicepsului), se insera pe suprafata de deasupra cavitatii
glenoide.

Fig 1.6 Bicepsul brahial

Brahialul anterior este un muschi aplatizat , situat sub biceps , intre acesta si jumatatea
inferioara a humerusului. Se insera proximal pe buza inferioara a amprentei deltoidiene si pe
fata interna si externa a jumatatii inferioare a humerusului.
Muschii epicondilieni sunt in numar de patru : brahio-radialul, primul brahial
extern, al doilea radial extern si scurtul supinator.
1) Brahio-radialul (lungul supinator) se insera proximal pe marginea externa a
humerusului , si distal pe apofiza stiloida a radiusului.Este flexor al antebratului pe
brat si, accesoriu, si intervine in miscarea de pronatie si de supinatie.
2) Primul radial extern se insera proximal pe marginea externa a humerusului, sub lungul
supinator si distal pe fata posterioara a bazei celui de-al doilea metacarpian.Este un extensor si
abductor al mainii pe antebrat.
3)Al doilea radial extern se insera proximal pe epicondil si distal pe fata
posterioara a bazei celui de al treilea metacarpian.Este extensor al mainii pe antebrat si,
accesoriu, abductor al mainii pe antebrat.
4)Scurtul supinator se insera proximal pe o fateta rugoasa, situata sub mica cavitate sigmoida,
si pe marginea externa a cubitusului, si distal pe fata anterioara si externa a radiusului,
deasupra rotundului pronator. Este supinator al antebratului.
Muschii extensori sunt tricepsul, ca extensor principal, anconeul si extensori ai
degetelor, ca muschi accesorii.

9
1)Tricepsul brahial este un muschi voluminos, care ocupa singur fata posterioara a
antebratului. Prezinta trei capete superioare si unul inferior.
Dintre cele trei capete superioare , unul este lung (lunga portiune a tricepsului) si se
insera pe suprafata rugoasa, situata imediat sub cavitatea glenoida a omoplatului.Celelalte
doua capete sunt scurte si iau numele de vastul extern si vastul intern.Vastul extern se insera
pe fata superioara a humerusului , deasupra santului de torsiune iar cel intern se insera sub
santul de torsiune.

Fig 1.7 Anconeul

2)Anconeul este un muschi scurt si triunghiular, situat pe fata posterioara a cotului.Se insera
proximal, prin baza sa, pe fata posterioara a epicondilul.
3) Muschii extensori ai degetelor sunt in numar de trei : extensor comun al degetelor,
extensor propriu al degetului mic si cubitalul posterior care participa ca muschi accesor in
realizarea extensiei antebratului.
A. Extensor comun al degetelor este un muschi aplatizat. Se insera proximal pe fata
posterioara a epicondilului.
B. Extensor propriu al degetului mic este un muschi lung si subtire, se insera proximal pe
fata posterioara a epicondilului.
C.Cubitalul posterior(extensor cubital al mainii) este fuziform si subtire, se
insera proximal pe fata posterioara a epicondilului , pe fata si marginea posterioara a
cubitusului si distal pe fata interna a bazei metacarpianului al cincilea.
10
CAPITOLUL II

BIOMECANICA ARTICULARĂ ȘI BILANȚ MUSCULAR

2.1 Mișcările specifice si biomecanica articulației cotului


Articulația cotului unește extremitatea inferioară a humerusului cu cele două
extremitați superioare ale cubitusului si radiusului și este articulația care permite antebrațului
să poarte la diferite distanțe mâna.
Cele trei articulați ale cotului sunt strans legate din punct de vedere mecanic,afectarea
uneia se repercutează strâns asupra celorlaltor două,constituind astfel un singur ansamblu
anatomo-funcțional.Mobilitatea cotului ca funcție principală este subordonată funcției
umărului și are ca finalitate funcțiile mâinii.
Articulația cotului are câteva particularități de care trebuie ținut cont:
- este puțin acoperit de mușchi,de unde rezultă că accesul la traumatism este mai mare
- este înconjurată de elemente tendinoase cu posibilitați mari de retracții tendinoase și
calcificări periarticulare
- are raporturi strânse cu nervii median,radial si cubital,cu posibilitați de lezare a acestora și
cu consecințele lor
În cadrul examenului clinic comparativ al coatelor-de față,profil si posterior vom
verifica întodeauna existența unui cubitus-valvus,a unui recurvatum,sau existența altor
anomalii depistate prin verificarea celor trei repere osoase:epitrohleea,olecraniul și
epicondilul,care la inspecția posterioară cu cotul flectat formează un triunghi,iar cu cotul
extins sunt in aceeași linie.
Diagnosticul topografic se bazează pe verificarea sistematică a interliniei
cotului,inserției tricepsului pe olecran,inserției mușchilor pe epitrohlee și epicondili,palparea
flexorilor și extensorilor.
Pentru examenul mobilitații se efectuează apoi bilanțul articular și muscular.
Flexia cotului duce fața anterioară antebrațului pe acea a brațului și este limitată de
contactul maselor musculare, de tensiunea tricepsului si de apofiza coronoidă cubitală care
intră în fosa coronoidă humerală.Urmează testarea mușchilor flexori:bicepsul brahial si
brahialul anterior.
Extensia cotului duce antebrațul înapoi,în prelungirea axului brațului,fiind limitată de
contactul olecranului cu foseta olecraniană și de tensiunea mușchilor flexori.Se face apoi
testarea mușchilor extensori:tricepsul brahial,anconeul și epicondilienii.
11
Pronosupinația antebrațului presupune o rotație globală de 1800 în jurul axului
longitudinal al antebrațului,la nivelul articulațiilor radio-cubitale superioară și inferioară.
Urmează apoi testarea mușchilor supinatori:
- bicepsul brahial
- scurtul supinator
- lungul supinator
- mușchii pronatori(rotundul și pătratul pronator)
Pentru bilanțul sintetic (global) se efectuează următoarele teste:
- pentru flexie-ducerea mâini la gură
-pentru flexie extensie-ducerea mâini in regiunea lombo-fesieră
-pentru supinație maximă-ținerea unei tăvi pe palmă
-pentru pronație-răsucirea cheii în broască în sens anterior
2.2 Patologia cotului
Indiferent de etiologie,determină una din următoarele situații:
- redoarea articulară
- instabilitate articulară
- disfuncția neuro-musculară
Redoarea articulară poate fi dată de:
- retracția capsulo-ligamentară,cu răsunet pe flexie-extensie și pe pronosupinație dacă este o
retracție posterioară de capsulă
- fibroza musculară este o cauză mai rară de redoare.Această fibroza poate aparea la nivelul
mușchiului biceps,brahial anterior și triceps
- aderenței intraarticulare
- cicatrici retractile
- invadarea fosetei coronoide și olecraniene cu țesut fibros
- calus vicios
Instabilitatea articulară pune în recuperare probleme secundare față de redoare.
Disfuncția neuromotorie necesită recuperarea în armonie a întregului membru superior
cu obiective precise și concrete pentru fiecare segment,pentru fiecare articulație,pentru fiecare
grup muscular,uneori pentru fiecare mușchi în parte pentru a evita compromiterea gesturilor
uzuale.
Cotul în unele reumatisme inflamatoare și degenerative – artritele,artrozele ca și
reumatismele cotului pot determina diferite grade de deficit funcțional.

12
Artritele cronice ale coatelor,deobicei în cadrul unei poliartrite reumatoide când se mai
instalează precoce limitarea extensiei,evoluția putând fi de cele mai multe ori spre anchiloză
în semiflexie,cu compromiterea gravă a unor gesturi uzuale cât si profesionale.
Artroza cotului poate fi secundară unei luxații sau fracturi.Mai frecvent însă,ea apare
în urma unor microtraumatisme repetate.La examen se constată dureri la nivelul interliniei
articulare,la mobilizare,limitarea flexiei,extensiei și supinației.Radiologia completează
diagnosticul: condensarea osoasă marginală,osteofite pe olecran,coronoidă,calcificări
tendinoase,mai ales la triceps.
Dintre reumatismele abarticulare amintim:epicondilita (la tâmplari,violoniști,sportivi)
este o tendinită de inserție a grupului epicondilian (extensorii: extensorul comun al
degetelor,extensorul degetului V,cubitalul posterior,anconeul,al II-lea radial,scurtul
supinator).La această tendinită se pot adăuga retracții capsulare,leziuni periostale,calcifieri la
nivelul inserțiilor epicondiliene.Durerea este localizată în partea externă a cotului asociată cu
semipronație activă.
Epitrohleita este o tendinită de inserție a mușchilor epitrohleeni ( cubitalul
anterior,rotundul pronator,micul si marele palmar) durerea poate fi provocată prin flexia și
adducția pumnului contra unei rezistențe.
Olecranalgia (tendinită de inserție a tricepsului-durerea apare la extensia cotului mai
ales cu contrarezistentă).

13
CAPITOLUL III – ARTROZA COTULUI

3.1 Artroza cotului – definitie


Artroza reprezintă o afecţiune de tipul reumatismelor degenerative. Ea este una dintre
cele mai frecvente care apar la nivelul aparatului locomotor. Frecvenţa artrozelor este direct
proporţională cu vârsta. După 35 de ani, aproximativ circa 50% din populaţie are manifestări
artrozice, iar după vârsta de 55 ani, peste 80% din populaţie.
Artrozele (reumatism degenerativ, osteoartrita sau artrite deformante) reprezintă
leziunile regresive degenerative apărute la nivelul cartilajului hialin articular.
Se caracterizează prin apariția durerilor, deformărilor şi limitarea mişcărilor
articulaţiilor pe care le afectează.
Artroza cotului are o incidență mică (1-2 % din totalul artrozelor), dar produce un
efect negativ în viața indivizilor, afectându-le întreaga activitate.

3.2 Clasificare
1.Artroze primare (idiopatice)
Localizare:
• şold (coxartroză)
• genunchi (gonartroză) – femuro-tibială, femuro-patelară
• coloană vertebrală (spondiloză) – cervicală, toracală, lombară
• mâini
• picioare
• alte localizări – umăr, cot, articulaţie temporo-mandibulară
• Generalizate – mai mult de 3 articulaţii afectate (boală artrozică vertebro-periferică)
2.Artroze secundare
• Anatomice: boli congenitale articulare
anomalii de statică
• Traumatice

• Inflamatorii: infecţioase –tuberculoză osoasă, infecţii cu germeni piogeni


neinfecţioase – poliartrită reumatoidă, artrită psoriazică,
spondilartropatii seronegative
• Metabolice: Gută, hemocromatoză, condrocalcinoză
• Endocrine: Acromegalie, hiperparatiroidie, hipotiroidie, diabet zaharat

14
• Neurologice: Tabes, siringomielie, neuropatii
• Alte boli: osteonecroză aseptică, boala Paget a osului, osteocondrită, etc.
3.3 Etiologie
Artrozele sunt afecţiuni polietiologice şi polipatogenice. Mecanismul este dublu:
mecanic (exces de presiune exercitat pe un cartilaj) şi biochimic (cartilaj alterat biochimic, cu
scăderea rezistenţei la presiuni mecanice normale).Procesul degenerativ rezultă din
interacţiunea complexă a unor factori extrinseci şi intrinseci.
Factori extrinseci:
• Traumatisme (fracturi, microtraumatisme profesionale, luxaţii)
• Inflamaţii (poliartrită reumatoidă, infecţii articulare)
• Factori mecanici (suprasolicitarea articulaţiei)
• Factori de mediu (profesiunii, stilul de viaţă)
• Boli neurologice (neuropatii)
• Malformaţii congenitale (cubitus varus sau valgus)
Există activităţi care favorizează apariţia artrozei cotului:
• Noxe profesionale: munca minerilor în abataj, folosirea uneltelor pneumatice;
• Sporturi de performanţă: tenisul de cîmp, ridicarea halterelor, aruncarea suliţei;
Factori intrinseci:
• Ereditatea joacă un rol important în determinismul artrozelor datorită defectelor
calitative ale cartilajului articular. De obicei este vorba de o artroză generalizată
caracterizată prin degenerarea prematură a cartilajului în numeroase articulaţii.
• Vârsta influenţează prin îmbătrânirea fiziologică .Frecvenţa artrozelor creşte cu vîrsta.
Ele nu reprezintă un proces de uzură pasiv, ci şi un proces degenerativ activ. O dată cu
trecerea anilor apar şi leziuni ale structurilor adiacente (ligamente, tendoane), care pot
accentua dezvoltarea artrozei.
3.4 Simptomatologie
Istoricul artrozei cuprinde descrierea amănunţită a tuturor simptomelor şi semnelor
bolii, de la începutul ei şi până în momentul prezentării bolnavului la medic, în ordine
cronologică şi cu menţionarea factorilor favorizanţi sau agravanţi.
Anamneza trebuie făcută cu atenţie şi răbdare, punîndu-se accent pe:
• antecedentele personale patologice (traumatisme, diverse boli),
• pe antecedentele heredo-colaterale (pentru a putea identifica factorul genetic),
• pe identificarea factorilor de risc (profesie, sporturi practicate).

15
Examenul clinic se bazează pe inspecţia şi palparea simultană şi comparativă a celor
două articulaţii ale cotului, din faţă, din profil şi posterior.
La inspecţie se studiază comparativ coatele de faţă, de profil şi posterior.
Se analizează morfologia feţei anterioare, cu cele trei proeminenţe: inserţia muşchilor
epicondilieni, terminaţia bicepsului brahial pe tuberozitatea radială şi inserţia muşchilor
epitrohleeni.
Se studiază apoi cele trei proeminenţe de pe faţa posterioară a cotului: vârful
olecranului (prelungit în sus prin tricepsul brahial), epicondilul (în partea externă) şi
epitrohleea (în partea intemă). Când cotul este în extensie, aceste trei repere osoase sunt în
mod normal situate pe aceeaşi orizontală (linia Hutter-Tillaux), iar în flexie, cele trei repere
delimitează un triunghi isoscel (triunghiul Hutter-Tillaux).
Studiul acestor repere permite depistarea a o serie de anomalii morfologice sau dezaxaţii în
„cubitus valgus" (deviaţia axială a antebraţului în afară) sau în „cubitus varus" (deviaţie
înăuntru) sau cu cotul în hiperextensie („recurvatum").
Inspecţia poate releva deformarea şi mărirea de volum a articulaţiei, determinate de
proliferările osteocartilaginoase exagerate şi de asocierea unei hidrartroze (datorită iritaţiilor
sinovialei). Nu se constată modificări de culoare şi temperatură ale tegumentului sau existenţa
tumefacţiei (ele apar în artritele inflamatorii ).
Palparea precizează zonele dureroase, palpînd sistematic interlinia articulară (cu cotul
flectat), inserţia tricepsului pe olecran, a muşchilor epitrohleeni şi epicondilieni. De
asemenea, se poate identifica prezenţa redorii şi cracmentelor (crepitaţiilor) articulare. Iniţial,
crepitaţiile sunt fine şi se datorează neregularităţilor suprafeţelor care vin în contact şi
calităţilor necorespunzătoare ale cartilajului, care nu asigură alunecarea suprafeţelor
articulare.
Bolnavul va fi pus să efectueze mişcări active şi pasive ale cotului (flexie şi extensie).
Flexia normală este de 145 –160 grade (prima cifră pentru flexia activă, cea de-a doua pentru
flexia pasivă); extensia reprezintă reîntoarcerea antebraţului la poziţia 0. Cotul nu are extensie
decât în cazuri speciale de hiperlaxitate (la copii şi femei, când se poate realiza o
hiperextensie de 5-10 grade).
3.5 Diagnostic
Diagnosticul clinic:
În artroza cotului, simptomul principal îl constituie durerea ce prezintă următoarele
caracteristici:
• este unul dintre cele mai timpurii simptome
• este spontană sau la palparea interliniei articulare
16
• este accentuată la efort fizic şi diminuă în repaus; odată cu progresia bolii poată să
apară şi în repaus.
• este de intensitate moderată
• este meteosensibilă: frigul şi vremea umedă pot să o agraveze.
Durerea nu are origine în cartilaj (nu este imervat), ci în structura intra- sau periarticulară
(sinovială, microfracturile osului subcondral).Redoarea articulară este cvasi – permanentă. Ea
apare după repaus prelungit (dimineaţa) şi dispare repede(10 - 15’).
Un alt simptom este limitarea funcţiei articulare (în special un deficit de extensie) care
poate ajunge la impotenţă funcţională totală. Ea se datorează redorii sau fibrozării ţesuturilor
moi articulare şi periarticulare (capsulă, tendoane, etc).Tumefacţia articulară apare numai în
cazurile asocierii cu un proces inflamator. De obicei, tumefacţia este minimă.În stadiile
avansate pot apare deformare articulară şi subluxaţii.Alte semne subiective: senzaţie de
înţepeneală, fatigabilitate, scădere a forţei musculare
Diagnosticul radiologic este cel mai important pentru obiectivarea artrozei. Semnele
radiologice cele mai importante sunt:
• îngustarea spaţiului articular, uneori pînă la dispariţie, datorită pierderii cartilajului
• prezenţa osteofitelor marginale
• calcificările ligamentelor laterale şi a inserţiilor tendinoase
• osteoporoză paraarticulară (de inactivitate)
• dezaxări
Diagnosticul de laborator se impune în cazul artrozelor secundare, pentru determinarea
etiologiei (endocrină, metabolică, etc) şi în cazul artrozelor inflamatorii.
Diagnosticul diferential se va face cu alte suferinţe ale cotului:
Artrite inflamatorii la care semnele clinice sunt mult mai accentuate, predominînd cele de
tip inflamator. Durerea este predominant nocturnă, apare şi în repaus şi este mult mai intensă,
tumefacţia cotului este semnificativă. Testele biochimice de inflamaţie vor susţine
diagnosticul de artrită inflamatorie.
Sechele posttraumatice la care procesul de fibrozare şi anchiloză sunt mult mai accentuate
(artroza cotului nu evoluează cu anchiloză). Sechelele pot fi mecanice (calul vicios, osteom,
deviaţii de ax), musculare (atrofii, rupturi), etc.
Forme clinice de reumatism abarticular localizat la nivelul cotului: epicondilite,
tenosinovite, capsulită, tendinită. Diagnosticul acestora se pune, de obicei, prin excluderea
celorlalte afecţiunui ale cotului.

17
Epicondilita se manifestă cu dureri radiate pe faţa antero-externă a antebraţului,
accentuate la eforturi, cu solicitarea extensorilor mîinii şi degetelor sau supinaţie (răsucirea
unei şurubelniţe, jocul de tenis, purtarea de obiecte grele, ştergerea geamului). Extensia mîinii
contra rezistenţă produce durere în epicondil.
Tendinita tricipitală produce dureri la nivelul olecranului, accentuate la extensia activă a
antebraţului pe braţ. Radiografia este normală.
Bursita cronică retroolecraniană este secundară microtraumatismelor.
3.6 Evolutie si pronostic
Evoluţia artrozei cotului, ca a tuturor artrozelor, este de lungă durată şi prezintă unele
particularităţi determinate de gradul diferit al modificărilor morfo-patologice. Artroza cotului
are caracter progresiv, dar pe parcursul ei pot apare perioade asimptomatice, care, uneori, pot
avea o durată de ani de zile.
Prognosticul este influenţat de următorii factori:
• Vârsta înaintată (se accentuează procesele degenerative)
• Afectarea artrozică multiarticulară sau generală
• Slăbire musculară
• Prezenţa de cristale în articulaţie
• Solicitări mecanice vicioase necorectate (muncitori)
• Neuropatii periferice ale membrului superior
• Prezenţa unor boli cronice (diabetul favorizează creşterea osteofitozei)
• Necorectarea malformaţiilor congenitale care interesează cotul
De obicei, prognosticul artrozei cotului este favorabil, el determinînd foarte rar
compromiterea totală a acestei articulaţii.
3.7 Tratament
Principala modalitate folosită în tratamentul artrozei este reprezentată de gimnastică
medicală în apă. Obiectivul acestei forme de tratament este acela de a asigura, în condițiile de
scurtare (concentric) a musculaturii mâinii. O altă parte a tratamentului constă
în electroterapie, folosită cu scopul de a stimula musculatura slăbită, în mod special muşchii
extensori. Mai mult decât atât, pe lângă acestea două trebuie avut în vedere şi un program
de kinetoterapie, ce nu este indicat femeilor însărcinate, bolnavilor cu malignități și care au
stimulator electric cardiac sau la persoanele cu osteoporoză, dar în cazul celorlati are un efect
însemnat.

18
Recuperarea medicală în general și kinetoterapia în mod special, sunt cele două căi
deosebit de importante, ce fac parte din lungul şir disponibil în tratamentul pentru artroza, cu
unele excepții (cele care necesită intervenții chirurgicale, medicamentoase sau ortopedice).
Masajul poate fi folosit cu efect benefic major în tratamentul artrozei. Tehnicile de
masaj sunt ajutătoare numai dacă sunt efectuate de un kinetoterapeut cu experiență în aceste
afecţiuni. Totuşi masajul nu este decât o formă de terapie auxiliară. Cea mai importantă în
corectarea artrozei rămâne gimnastica medicală.
Tratament igienico-dietetic
Sunt recomandate:
• Igiena corporala, a îmbrăcămintei şi a locuinţei;
• Alimentație bogată în proteine şi săruri minerale.
• Viata în aer liber, cu multă mişcare, cură heliomarina, sport (înot, volei,
gimnastică, etc.)

Tratament medicamentos
Tratamentul medicamentos are ca scop suprimarea fenomenelor inflamatorii şi a
contracturilor musculare paravertebrale “în special şi a unor grupe musculare’.
Ce medicamente folosim: algocalmin, paracetamol, prin administrare generală sau
locală.
Ce medicamente antiinflamatoare folosim din clasa antiinflamatoarelor nesteroidiene:
aspirină, indometacin, piroxicam, diclofenac.
În clasa antiinflamatoarelor nesteroidiene includem: prednison, hidrocotrizon, diprofos
administrate pe cale generală sau prin infiltraţii. Foarte util în cazul artrozelor sunt şi
medicamentele decontracturante de tipul: Mydocalme, Clorzodizona.
Tratament recuperator Kinetic/balneo/fizio/masaj
Pentru corectarea artrozelor, prin intermediul înotului terapeutic se urmăresc anumite
scopuri:
• tonifierea în condiţii de scurtare (concentric) a grupelor musculare a mâinii;
• tonifierea în condiţii de lungire (excentric) a musculaturii peretelui anterior;
• înlăturarea deprinderilor greşite şi formarea unei atitudini corecte a corpului;
Daϲa рrοgramul еstе intеnsiv dе fοrţă sau rеzistеnţă, aрa trеbuiе să fiе mai rеϲе. Daϲă
sе va faϲе ο ϲοmbinaţiе a ϲеlοr 2 tiрuri dе antrеnamеnt, aрa din bazin va fi mai ϲaldă, реntru
ϲa în рauzе ϲοrрul sе răϲеştе рrеa tarе.

19
1.Antrеnamеntul dе rеabilitarе
Gruреlе musϲularе mari din ϳurul рunϲtului lеzat sе vοr dеstindе în fοrmе simрlе dе
mişϲarе, ϲarе ultеriοr vοr dеvеni mai рutеrniϲе.
Мuşϲhii ϲarе mişcă artiϲulaţia lеzată va fi dеstinsă рrin mişϲări simрlе еxеϲutatе ϲu ο
amрlitudinе maximă.Aϲеastă mişϲarе va fi rеluată οri dе ϲatе οri еstе рοsibil.
Εfiϲiеnţa еxеrϲiţiului еstе mărită рrin fοlοsirеa aрaratеlοr aϳutătοarе ϲarе mărеsϲ
rеzistеnţa aреi iar musϲulatura sе va tοnifia.
2.Antrеnamеntul dе misϲarе
Arе în vеdеrе ϲrеştеrеa amрlitudinii dе mişϲarе a artiϲulatiilοr. Εstе vοrba dе un
рrοgram ϲοmbinat ϲu mişϲărilе dе strеtϲhing.
Daϲă tеmреratura aреi еstе dе реstе 340С, atunϲi рutеti еfеϲtua şi ο unitatе dе intindеrе.
Мişϲărilе dе intrеţinеrе sе mеntin ϲirϲa 20 dе sеϲundе în рοziţiе fixă. Fiеϲarе еxеrϲitiu
sе rеia dе ϲеl рutin 2 οri, реntru ϲa еfеϲtul intindеrii să fiе simţit.
Εxеrϲiţiilе individualе sе vοr intеrϲala ϲu еxеrϲiţii dе dеstindеrе. Sе înϲере ϲu gruреlе
musϲularе mari.
3.Antrеnamеntul dе fοrță
Un antrеnamеnt sе subîmparte în funϲțiе dе gruреlе musϲularе ϲarе urmеază a fi
tοnifiatе.
4.Рrοgramul dе strеtϲhing şi întindеrе a musϲulaturii
Rеalizarеa unui astfеl dе рrοgram еxϲlusiv va dura 20-30 minutе. Τrеbuiе рrеϲizat ϲă
înaintеa înϲοrdării musϲulaturii să sе rеalizеzе ο întindеrе intеnsă dе ϲirϲa 20 sеϲundе dе 3 οri
реntru ϲa întărirеa musϲulaturii să aibе еfеϲt. Duрă рrοgramul dе ϲοntraϲţiе urmеază sϲurtе
întindеri (10 sеϲundе ре fiеϲarе musϲhi – dе dοuă οri).
Εstе dе рrеfеrat ϲa mai întâi fiеϲarе muşϲhi ϲе trеbuiе înϲοrdat să fiе întins instalându-
sе un реrmanеnt ϲirϲuit dе еxеrsarе.
Dе asеmеnеa рrin еxеrϲiţii dе strеtϲhing musϲulatura atingе tеmреratura οрtimă iar
sϲhimbul dе substanţе nеϲеsarе transfοrmării еnеrgiеi în ϲοntraϲţiе sе va dеsfasura în ϲеl mai
sϲurt timр.
Sе rеϲοmandă să sе еxеϲutе рână la 20 dе rереtări dar nu mai рuţin dе 10 реntru ϲa
еxеrϲiţiilе să aibă еfеϲt, duрa ϲarе urmеază ο рauză dе 10-30 sеϲundе.
Сu înϲărϲătură οрtimă, gruреlе musϲularе рοt еfеϲtua intrе 3-5 sеrii dе rереtări iar
daϲă duрă 2 minutе dе рauză pacientul nu sе simtе indеaϳuns dе înϲοrdat sе mai еxеϲută ο
sеriе.
Duрa ϲе tοatе gruреlе musϲularе au fοst ϲοntraϲtatе, рrοgramul sе înϲhеiе ϲu
strеtϲhing.
20
Tratament chirurgical
Peste 50% dintre cazuri nu au putut fi rezolovate sau ameliorate prin kinetoterapie sau
tratament ortopedic, se impune tratamentul chirurgical prin arteroscleroza vertebrală cu tija
metalică Harrington. Adulţii, înainte de a fi supuşi unor intervenţii chirurgicale efectuează
exerciţii de mobilizare a mâinii. După intervenţia chirurgicală, este recomandată gimnastica
respiratorie şi diverse exerciţii de membre superioare şi inferioare.

21
CAPITOLUL IV – TRATAMENT

BALNEOFIZIOKINETOTERAPEUTIC IN ARTROZA COTULUI

Principiile şi obiectivele tratamentului BFT


Obiectivele recuperării în artroze sunt:
• Combaterea durerilor
• Combaterea redorilor şi retracţiilor
• Stabilizarea procesului de artroză
• Promovarea exerciţiilor pentru mână
• Tonifierea musculaturii
• Crearea unui comportament igienic şi ergonomic va proteja mâna preîntâmpinând
progresia proceselor degenerative şi apariţia puseurilor acute.
• Balneofizioterapia are cele mai largi recomandări, cu cele mai eficiente rezultate.
Aproape că nu există contraindicaţii din punctul de vedere strict al bolii artrozice,
excluzând bineînţeles numai formele complicate (cardiaci, pulmonari decompensaţi,
etc.).
• Mijloacele fizice cele mai folosite sunt din domeniul electroterapiei,termoterapiei şi
balneoterapiei.
O dată cicatricea vindecată şi pericolul de noi rupturi este mult diminuat, recuperarea
trebuie să înceapă fără altă întârziere. Se vor urmării:
• Corectarea retracturilor ţesuturilor moi;
• Ameliorarea circulaţiei;
• Reducerea funcţiei tendoanelor;
• Refacerea prehensiuni;
• Refacerea pe cât posibil a abilităţii.
• În cadrul antrenamentului general, se urmăreşte:
• Asuplizarea articulară;
• Creşterea vitezii de execuţie a mişcărilor;
• Creşterea îndemânării;
• Dezvoltarea răbdării;
• Creşterea forţei şi rezistenţei muscular

22
Traumatismul determină în fond abaterea de la normalitatea anatomofuncţională a
mâinii. Această normalitate, o putem defini prin următoarele criterii prezente atât în
prehensiune cât şi în alte mişcări pe care le face mâna:
• Absenţa durerii;
• Echilibrul muscular;
• Mobilitatea articulară.
4.1. Tratamentul prin hidro-termoterapie
Hidroterapia este aplicarea în scop profilactic şi curativ al unui număr variat de proceduri
care au la bază apă la diferite temperaturi şi sub diverse stări de agregare ca şi unele tehnici
strâns legate de acestea. În mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic se pot utiliza
următoarele proceduri:

• Baia kineto-terapeutică
Este o baie caldă la care se asociază mişcări în toate articulaţiile bolnavului. Mişcarea
în apă reprezintă un important mijloc de recuperare care se bazează pe principiul legi lui
Arhimede “Asupra unui corp scufundat într-un lichid acţionează o forţă de jos în sus egale cu
greutatea volumului des locuit “Tehnica de aplicare-baia kineto se efectuează într-o cadă mai
mare care se umple 3/4 cu apă la temperatura de 36-37-380 C. Bolnavul este invitat să se
aşeze în cadă şi timp de 5 min. este lăsat liniştit să se obişnuiască cu ambianţa. După aceea
tehnicianul execută sub apă la toate articulaţiile pacientului în mod pasiv toate mişcările
posibile în timp de 5 min. după aceea pacientul este lăsat puţin în repaus după care este invitat
să repete singur mişcările arătate de technician durata băii este de 20-30 min,după care
bolnavul este şters şi lăsat să se odihnească. Modul de actiune-factorul termic şi mecanic.
Mobilizarea in apă este mai puţin dureroasă din cauza relaxării musculare care se produce sub
influenţa apei calde şi pierderi greutăţii corpului conform legi lui Arhimede. Importanţa
mişcării pasive este esenţială în recuperare mai ales în stres psihic pentru că pacientul înţelege
că articulaţia este funcţională şi recuperarea este posibilă. Băile cu plante medicinale. Sunt
foarte des folosite; substanţele aromate au efect sedativ asupra sistemului nervos, favorizează
rezorbţia, calmează durerile, ameliorează circulaţia, au efect relaxant asupra ţesutului
conjunctiv. Se folosesc seminţe de in, muşeţel, flori de tei, mentă, salvie sau tărâţe de grâu,
nuc, coajă de stejar, de castan, malţ, amidon, etc. Din aceste plante se fac infuzii sau decocturi
din 500 – 1000g în 2-3 litri apă, care se introduc apoi în apa de baie la neutralitatea termică
sau călduţă, atunci când se urmăreşte şi efectul termic. Durata băii este de 20 – 40 min.
Temperatura băilor în general este de 35-370 C. Se mai folosesc şi ca băi de curăţire după
aparat gipsat.
23
• Băi locale fierbinţi alternante cu băi reci
Introduceţi partea care trebuie tratată în apă fiartă (400C) timp de 3-4 min., apoi
introduceţi partea aceea în apă cu gheaţă sau sub apă de robinet (7-210C) timp de 1-2 min. În
timp ce pacinetul se află în apă rece, creşteţi temteratura apei fierbinţi până la temperatura
iniţială sau puţin peste 430C. Face operaţiunea de 6-7 ori şi se sfârşeşte cu apă rece.
Scop şi efecte: alternează contracţia şi dilataţia vaselor de sânge; determină o creştere
marcată, locală şi reflexă, a fluxului de sânge; intensifică metabolismul şi procesul de
oxidare; grăbeşte vindecarea; activitate sporită a globulelor albe din sânge. Duşul cu aburi.
Este proiectarea vaporilor supraincălziţi asupra unor regiuni limitate. Durata este de 3-6 min.
Poate fi o procedură de sine stătătoare, poate să preceadă o baie generală sau se poate asocia
cu masaj.La sfârşit se aplică o procedură de răcire, spălare, sau un duş la temp. de 18-200
C.Mod de acţiune: acţiune puternică asupra circulaţiei cu hiperemie şi rezorbţie locală.
• Duş masaj
Reprezintă aplicarea mai multor duşuri rozetă cu apă la temperatura de 38-400 C
asociat cu masaj. Mai frecvent se aplică parţial mai rar general. Durata masajului este de 8-15
min. Duşul masaj produce o hiperemie importantă cu un însemnat efect resorbtiv şi de
tonifiere prin acţiunea combinată a masajului şi a factorului termic.
• Împachetările cu parafină
Acestea fac parte din procedurile termo-terapice şi se aplică pe regiuni limitate de
corp. Tehnica de aplicare: se topeşte într-un vas o cantitate de parafină albă în aşa fel încât să
mai rămână câteva bucăţi neincălzite, în scopul evitării supraincălzirii. Cu ajutorul unei
pensule late se pensulează repede regiunea interesată de mai multe ori până ce se realizează
un strat de parafină de 0,5-1cm grosime. Peste stratul de parfină se pune o bucată de flanelă şi
se acoperă regiunea cu pătura. Durata este de 30-60 min. La nivelul articulaţiilor pentru a
avea un strat mai gros se pot folosi manşoane legate deasupra şi dedesubtul articulaţiilor
prevăzute cu un orificiu prin care se toarnă parafina topită. Pentru mâini şi picioare se pot
efectua băi de parafină cu bule reci. Pacientul introduce mâna şi o scoate şi aşteaptă până ce
parafina se întăreşte pe tegument. Se repetă manevra de 2-3 ori introducând de fiecare dată
segmentul la un nivel inferior faţă de precedentul. Când temperatura devine suportabilă
extremitatea se lasă în parafină un timp mai îndelungat. Pe articulaţiile mici se pot aplica plăci
parfinate. Din cauza termo-conductibilităţi relativ mici parafina poate fi folosită la
temperaturi ridicate fără a produce arsuri. Acţiune-parafina provoacă o supraîncălzire
profundă şi uniformă a ţesuturilor. Pielea se încălzeşte la 38-400 C provocând o transpiraţie
locală abundentă. La desfacerea parafinei se evidenţiază hiperemia produsă. După
împachetare se aplică o procedură rece.
24
4.2. Tratamentul prin electroterapie (tehnică, efecte)
Electroterapia este acea parte a fizioterapiei, care studiază utilizarea acţiunii diverselor
forme ale energiei electrice asupra organismului, cu scop curativ sau profilactic. Procedurile
de electroterapie în cazurile tratate ortopedic care nu prezintă osteosinovite metalice sau
articulaţiile la distanţă pe materialul de osteosinteză acolo unde există. Aceste proceduri sunt
bine acceptate şi tolerate de pacienţi. Curentul galvanic poate fi aplicat sub formă de:
Galvanizarea simplă: Electrozii sunt plăci metalice din plumb laminat de diferite
dimensiuni în funcţie de regiunea de aplicare şi efectele de polaritate.Se aplică pe diferite
regiuni: aplicarea transversală - electrozii sunt aşezaţi de o parte şi de alta a regiunii de tratat;
aplicare longitudinală - când electrozii sunt plasaţi la distanţă unul de celălalt. Este obligatoriu
folosirea stratului hidrofil între electrod şi tegument pentru prevenirea arsurilor, care trebuie
spălat după fiecare utilizare. Intensitatea curentului - care este strâns legată de sensibilitatea şi
toleranţa tegumentului, de evoluţia afecţiunii, de mărimea electrozilor şi de durata aplicaţiei.
Sensibilitatea tegumentului este variabilă în funcţie de regiunea anatomică. Durata - este de
aprozimativ 30 de minute. Numărul şi ritmul sedinţelor-este variabil cu diagnosticul. În
general se folosesc 8-10 şedinţe în afecţiuni acute şi 12-20 şedinţe în afecţiuni cronice. Poziţia
bolnavului - în timpul şedinţei trebuie să fie în cea antalgică şi depinde şi de funcţia regiuni
tratate.
Băile galvanice. Sunt indicate pentru tratarea unor regiuni întinse sau chiar a
întregului corp. În această modalitate se combină atât acţiunea curentului continuu cât şi
efectul termic al apei, fiind mijlocitoare între electrod şi tegument. Densitatea curentului -
este redusă micşorându-se riscul de arsură la intensitatea aplicată. Se pot aplica: băi parţiale
sau 4-celulare, generale sau stenger. Băile parţiale - sunt alcătuite din: 4 cădiţe de porţelan
conectate la electrozi cu reprezentare pe un tablou de comandă. Apa din cădiţe variază între
36-380C, 4-celulare sunt 2 pentru membrele superioare şi 2 pentru membrele inferioare. De pe
tabloul de comandă putem realiza combinaţii diferite ale electrozilor în funcţie de efectele
urmărite. Durata unei şedinţe - este între 10-30 min. Şi ritmul de aplicare este zilnic sau la 2
zile. Numărul de şedinţe - este de 10-15 şedinţe.
Băile generale - sunt formate dintr-o cadă prevăzută cu 8 electrozi fixaţi în pereţii
căzii. Sensul curentului - este dirijat de la un panou de comandă în multiple variante:
descendent, ascendent, transversal sau chiar în diagonală. Intensitatea curentului - este mai
mare decât cea de la băile parţiale. Durata -15-30 min. Ritmul una la 2-3 zile totalizând 6-12
şedinţe.

25
Acţiunea: se bazeză pe efectul termomecanic al apei, pe efectul curentului continuu
cât şi pe efectul chimic când se foloseşte ionizarea. Are efect excitomotor, vasodilatator,
trofic, de stimulare a excitabilităţii musculare.
Ionogalvanizarea. Reprezintă procedura prin care introducem în organism cu ajutorul
curentului continuu diferite substanţe medicamentoase care au o acţiune farmacologică.
Principiul general al ionizării: se bazează pe disocierea electrolitică a diverselor substanţe
medicamentoase şi transportarea anionilor (-) şi a cationilor (+) spre electrozi de semn contrar
încărcările lor electrice. Cu soluţia conţinând ionul medicamentos se îmbiba stratul hidrofil de
sub electrodul activ. De aici acesta migrează prin tegumentul intact prin orificiile glandelor
sudoripare şi sebacee spre polul opus ajungând în interiorul organismului de unde sunt
preluaţi de reţeaua limfatică şi circulaţia sangvină superficială, ajugând în circulaţia generală.
Dovada pătrunderii în organism a ionilor terapeutici este regăsirea lor în urină. Diferenţa
dintre ionizare şi galvanizarea simplă constă numai în îmbibarea stratului hidrofil în soluţie
medicamentoasă în loc de apă. Pentru eficienţă maximă polul activ trebuie să fie mai mic
decât cel pasiv. Durata procedurii - este de aproximativ 30 min. La efectul farmaco-dinamic
al soluţiei medicamentoase se adaugă şi efectul analgezic al curentului continuu.
Efect de depozit - realizat de acumularea substanţelor farmacologice introduse la
nivelul electozilor.Efectul de pătrundere până la stratul cutanat profund are o acţiune reflexă
cutii viscerale la nivelul dermatoamelor. Este posibilă dozarea precisă a substanţelor
medicamentoase aplicate. Se pot obţine efecte bune cu cantităţi foarte mici de substanţe
medicamentoase evitându-se tractul gastro-intestinal.
Curenţii diadinamici. Se fac aplicaţii pe punctele dureroase bine determinate, cu
electrozi generali de plumb mici rotunzi sau chiar punctiformi şi aplicaţii transversale la
nivelul articulaţiilor cu electrozi polari de diferite mărimi. Electrodul negativ-este aşezat
direct pe locul dureros. Electrodul pozitiv-este aşezat la 2-3 cm distanţă. Pacientul trebuie să
fie aşezat comod pe o canapea de lemn si cu regiunea de tratat descoperită şi la îndemână. Se
începe cu difazatul fix totdeauna intensitatea să nu atingă pragul dureros (valoarea minimă a
intensităţi care produce o contracţie musculară) şi creştem treptat intensitatea datorită instalări
fenomenului de acomodare. În general durata procedurii este de 4-8 min. dacă depăşim
această durată se diminuează eficacitatea analgetică. Dacă avem mai multe regiuni dureroase
ce impun aplicarea procedurii, durata acesteia trebuie scăzută cu câte 1min, la fiecare nouă
procedură în cursul aceleaşi şedinţe. În cazul acţiunilor vasculotrope şi neurotrofe se poate
menţine o durată mai îndelungată de 20-30min. Ritmul sedinţelor-este determinat de stadiul
afecţiunii dacă intensitatea dureri este mare aplicăm de 2 ori pe zi, dacă este mai mică 1
procedură pe zi. Numărul şedinţelor-pentru acţiune analgetică sunt utile 8-10 şedinţe
26
consecutive eventual cu o pauză de 7-10 zile după care se reiau. În scop dinamo-gen putem
folosi peste 10 şedinţe.
Monofazatul fix - efect excitator, creşte tonusul muscular, acţionează ca un adevărat
masaj profund electric, evidenţiază zonele dureroase din cadrul neuromialgiilor reflexe.
Acţioneză vazoconstrictor şi tonifică pereţii arteriali la frecvenţa de 50 Hz. Difazatul fix - are
acţiunea cea mai antialgică-ridică pragul sensibilităţi dureroase. Îmbunătăţirea circulaţiei
arteriale prin inhibarea simpaticului. Se utilizează la frecvenţe de 100 Hz. Perioada scurtă -
are un efect excitator tonicizant, acţionează ca un masaj profund mai intens, are o acţiune
vasoconstrictoare de unde reiese rolul resorbtiv cu acţiune rapidă asupra hematoamelor şi a
edemelor posttraumatice sau din stază periferică. Perioada lungă-are un efect puternic
analgezic şi miorelaxant, acest efect este persistent timp mai îndelungat, are deasemenea un
efect anticongestiv. Se utilizează la frecvenţe de 100 Hz.
Curenţii interferenţiali: Se utilizează electrozi placă de dimensiuni variabile; se
interpune un strat hidrofil între electrozi şi tegument. Se utilizează frecvenţe între 0 – 100 Hz
în funţie de efectul urmărit; se fac aplicaţii manuale sau spectrum.
Efecte: reglează tonusul muscular, efecte excitatorii, efect analgetic, excitaţie asupra
nervilor motorii este o adevărată gimnastică musculară, acţiunea excitomotorie, acţiune
decontracturantă şi vasculotrofică precum şi acţiune de inhibare a simpaticului şi stimulare a
vagului.
4.3 Tratament prin masaj – reprezintă prelucrarea mecanică metodică a părţilor moi ale
corpului printr-un ansamblu de procedee manuale sau instrumentale în scop terapeutic,
igienic, de întreţinere. Se poate realiza cu faţa palmară sau dorsală a mâinii, una sau ambele
mâini, presiunea exercitată fiind dependentă de profunzimea ţesuturilor vizate. Sensul
netezirilor este determinat de circulaţia în sistemul venos şi limfatic (de la periferie spre
centru), iar viteza mişcărilor trebuie să depăşească cu puţin viteza sângelui prin vene. Se
practică înainte şi după alte tehnici de masaj. Masajul poate fi şi o aplicaţie preliminară
manipulărilor; în orice caz, efectul principal al masajului se resimte asupra părţilor moi ale
corpului, în timp ce manipulările acţionează asupra articulaţiilor segmentelor.Se va aplica
masaj somatic (asupra părţilor moi superficiale) care va fi general şi parţial:
* Segmentar pe porţiuni anatomice distincte, în special membre;
* Local pe porţiuni mici de piele şi ţesut subcutanat, pe grupe de muşchi, pe articulaţii,
masajul produce anumite efecte mecanice.
Presiunile mecanice aplicate asupra ţesutului moale mobilizează fluidele, acestea se
deplasează în direcţia în care rezistenţa este scăzută, sub acţiunea forţelor statice imprimate de
mâna terapeutului. Odată mobilizate, fluidele părăsesc ţesuturile moi intrând în circulaţia
27
limfatică sau în circulaţia venoasă. Cantitatea de fluid mobilizată în timpul unei şedinţe de
tratament este de preferinţă să fie scăzută; Fizioterapeutul trebuie să fie atent la reacţiile
fiziologice ale pacienţilor care prezintă disfuncţii cardiovasculare sau renale semnificative.

Masajul prin metoda fricţiunii Se adresează în special ţesutului celular subcutanat şi


structurilor moi periarticulare. Are rolul de a creşte supleţea şi elasticitatea lor. Pe cale reflexă
are efecte circulatorii, trofice şi de stimulare sau relaxare neuro-musculară. De asemenea
determină analgezie locală.
* Ea constă într-o comprimare blândă şi o deplasare a ţesuturilor moi pe planul osos.
* Presiunea este aplicată cu vârful degetului mare sau a degetelor terapeutului pe pielea şi
muşchii pacientului.
* Principala tehnică a fricţiunilor constă în aplicarea unei presiuni uşoare care să întindă
ţesuturile, în special între două tipuri de ţesuturi (fascie-muşchi, muşchi-os).
* Fricţiunile profunde mobilizează pielea de pe ţesutul subadiacent, presiunea resimţindu-se
la nivelul ţesuturilor profunde.
* Fricţiunile sunt frecvent utilizate pentru a preveni sau încetini formarea aderenţelor ţesutului
cicatricial.
Masajul cu gheaţă (crioterapia) – constă în aplicarea locală de gheaţă, concomitent cu
efectuarea unor manevre de presiuni şi fricţiune. Astfel se induce rapid un efect antalgic de
suprafaţă. Vasoconstricţia iniţială este urmată de o vasodilataţie activă, reacţională. Scopul şi
efectele sunt de a calma durerea.
4.4 Tratament prin hidroterapie – reprezintă terapia prin schimbul de căldură între
corp sau segmente ale acestuia şi apă. Imersia este simplă când se limitează doar la schimbul
de căldură şi devine hidrokinetoterapie când este însoţită de mobilizări. Mediul acvatic oferă
avantaje incontestabile procesului recuperator, prin factori mecanici, chimici şi termici.
Principalele căi prin care apa acţionează asupra organismului uman sunt: excitaţia
termică, care depinde exclusiv de temperatura apei şi excitaţia mecanică, ce este dată de
presiunea apei asupra corpului. Pielea, fiind bogat vascularizata şi cu o reţea abundentă de
terminaţii nervoase, receptează impactele termice şi mecanice ale băilor hidroterapeutice,
prelungind în organism acţiunea lor binefăcătoare. Cele mai importante procedee de tratament
cu ajutorul apei sunt: compresele; împachetările; fricţiunile; băile terapeutice.
4.5 Tratamentul prin terapie ocupaţională este o formă de tratament care foloseşte
mijloace şi metode specifice pentru a dezvolta, ameliora sau reface capacitatea de a desfăşura
activităţile necesare vieţii individului, de a compensa disfuncţii şi de a diminua deficienţe

28
fizice. Terapia ocupaţională îndrumă indivizii să se ajute singuri şi să facă ceea ce trebuie,
adică ceea ce îi este necesar cu ceea ce au.
Evaluarea reprezintă cel mai important moment pentru terapia ocupaţională pentru că
de calitatea ei depinde alegerea mijloacelor şi aplicarea tratamentului al cărui scop îl
reprezintă ameliorarea stării de sănătate a lui. Evaluarea în terapia ocupaţională diferă de
celelalte modalităţi de evaluare medicală. La evaluarea iniţială participă şi familia pacientului,
îngrijitorul, medicul, profesorul care l-a trimis precum şi alte persoane care-l cunosc bine şi
pot da relaţii privind comportamentul, aptitudini, activităţi, infirmităţi, hobby-uri. Terapia
ocupaţională dispune de tehnici, practice umane astfel.
Tehnici de bază, adică gestualităţi extrase din diferite meserii (olărit, prelucrarea
lemnului sau fierului, împletituri.
Tehnici complementare care cuprind întreaga gestualitate sau numai părţi din ea, din
restul de activităţi folosite în serviciile de terapie ocupaţională.
Tehnici de readaptare sunt cele care se referă la activităţile de autoservire zilnică
(spălat, pieptănat, îmbrăcat etc).
Tehnici de aplicare în care sunt incluse activităţi artistice (desen, pictură, muzică).
Tehnici recreative frecvent utilizate în pauzele de lucru sau în timpul liber al
bolnavului.
Tehnici sportive care constau fie în practicarea integrală a unor ramuri sportive sau
numai a unor elemente tehnice accesibile şi necesare în acelaşi timp recuperării deficitului
funcţional.
Din aceste tehnici specialistul în terapia ocupaţională îşi alege mijloacele de
recuperare în funcţie de rezultatul evaluării iniţiale a bolnavului, mijloace ce vor fi cuprinse în
planul general de recuperare în care se va ţine seama de diagnostic, stadiul bolii
particularităţile de vârstă, sex, profesiune etc. Programul de tratament prin mijoacele terapiei
ocupaţionale va trebui să urmărească în general realizarea următoarelor obiective:
* Îmbunatăţirea activităţilor vieţii zilnice prin care bolnavul să-şi asigure o independenţă în
cadrul familiei
* Practicarea aceleiaşi profesiuni fie şi numai cu program redus pentru a-si păstra statutul în
societate şi o oarecare independenţă materială
* Continuarea activităţilor recreative şi a hobby-urilor în vederea prevenirii sau combaterii
fenomenelor psihice negative (astenii, nevroze)
În cadrul durerii cotului, recuperarea funcţională prin terapia ocupaţională se face fie
internare într-un serviciu specializat fie la domiciliul bolnavului situaţie în care acesta va fi
instruit cu mijloacele necesare îmbunătăţirii stări lui de sănătate.
29
4.6 Tratamentul balneologic (ape minerale, nămoluri): Pentru a combaterea durerii
cotului trebuie să se beneficiază mult de tratamentul balnear. Alegerea staţiunii şi
individualizarea tratamentului se vor face în funcţie de vârsta bolnavului, de starea
neurovegetativă ca şi de bolile asociate. Terapia cu nămol acţionează prin cei trei factori
cunoscuţi: termic, fizic (mecanic) şi chimic.
Exerciţiul fizic terapeutic – este mijlocul de bază al kinetoterapiei care are o structură
completă ca descriere şi mod de execuţie precum şi un sens terapeutic. Când se fac referiri la
exerciţiul fizic se iau în vedere 2 aspecte:
* poziţia de lucru, mişcările efectuate din această poziţie
* tipul de contracţie musculară (concentrică, stimul senzorial cu scop de facilitare sau
inhibare).
Exerciţiul fizic terapeutic se aplică cu respectarea strictă a principiului progresivităţii.
Atunci când are ca scop tonifierea musculaturii, creşterea coordonării, aplicarea ei se va
orienta după următoarea metodologie.
A. Pentru tonifierea musculaturii: creşterea progresivă a lungimii şi greutăţii braţului
pârghiei, eliminarea treptată a ajutorului dat la executarea unei mişcări, creşterea amplitudinii
unei mişcări executate contra gravitaţiei sau cu o greutate adăugată, modificarea ritmului unei
mişcări; creşterea rezistenţei aplicate; prelungirea duratei exerciţiilor şi a numărului de
repetări.
B. Pentru creşterea amplitudinii: modificarea ritmului şi executarea cu maximum de
amplitudine, adăugarea unor tensiuni finale la limita sectorului de mobilitate articulară.
C. Pentru îmbunătăţirea coordonării: trecerea progresivă de la mişcări în articulaţii
mari la mişcări în articulaţii mici, creşterea preciziei mişcării, combinarea mişcării în diverse
articulaţii şi segmente.
4.7 Tratament prin kinetoterapie
Kinetoterapia este cel mai important mijloc terapeutic al tratamentului complex de
recuperare, care foloseşte un sistem complex de exerciţii fizice cu acţiune asupra întregului
organism.
Eficienţa kinetoterapeutică depinde de :
- cooperarea bolnavului
- o bună relaxare a musculaturii
- condiţii optime pentru acţiunea funcţională a segmentelor afectate
- evitarea instalării durerii
- urmărirea efectelor maxime asupra: sistemului cardiovascular,sistemului respirator,
sistemului digestiv, sistemului nervos, procesele metabolice.
30
În toate situaţiile obiectivele kinetoterapiei sunt aceleaşi:
- ameliorarea capacitaţii de mişcare globală
- ameliorarea funcţională segmentară
- stimularea stării psihice.
Dintre tehnicile şi metodele utilizate în kinetoterapie,în vederea recuperării articulaţiei
cotului am utilizat urmatoarele:
• Tehnici anakinetice –posturări
• Tehnici active libere
• Tehnici de facilitare neuroproprioceptivă
• Tehnici de hidrokinetoterapie
• Procedee fizicale ajutătoare

31
CAPITOLUL V

CAZURI CLINICE

5.1 Caz clinic I :


Nume : R.S
Vârstă : 69 ani
Sexul : Feminin
Pensionară cu domiciliul în Bucureşti, este căsătorită, având trei copii şi cinci nepoţi.
Se internează la secţia medicală a Spitalului Clinic Colentina pe data de 21 martie 2018 la
orele 10 cu diagnosticul – artroză la cot.
Motivele internării:
Motivele pentru care bolnava s-a prezentat la spital sunt: durere la nivelul
articulației,rigiditatea articulației,sensibilitate la durere în zona din preajma articulației
afectate.
Examen clinic :
-deformări şi limitarea mişcărilor articulaţiilor respective,dureri
Diagnostic la internare: artroză la cot
Pacienta R.S. se internează cu următoarele manifestări de dependenţă:
- transpiraţii, nelinişte
- insomnie, nervozitate
- oboseală, stare depresivă
- durere articulară
Prin administrarea de calmante și a repausul la pat,sau diminuat durerile.În urma
scăderii intănsității durerilor,pacienta se liniștește și este mai sigură pe sine.Temperatura
corpului se mentine în limite normale.
Programul de recuperare in artroza cotului este dominat de kinetoterapie.
Kinetoterapia reprezintă principala formă de refacere a funcţiilor diminuate în bolile
reumatice. Ea include diferite forme de utilizare a energiei mecanice:
• activitatea motorie voluntară bolnavului
• forţa mecanică şi mişcările imprimate de kinetoterapeut
• forţa gravitaţională
• forţa hidrostatică a apei
• forţe mecanice ajutătoare
32
Înainte de a începe tratamentul recuperator se va face testarea (evaluarea) articulaţiei
cotului.
Cotul este o articulaţie cu un singur grad de libertate (flexie-ex-tensie), pe o axă ce
trece transversal prin cot. Mişcarea este dirijată de geometria capetelor osoase, ceea ce
determină devieri ale axului de mişcare pe parcursul întregii curse a antebraţului. Urmînd
trohleea humerală, cubitusul execută în timpul flexiei şi o rotaţie axială (de 5° înăuntru).
Poziţia de zero, de start, este cea cu cotul în textetnsie totală, mernbrul brahial fiind pe
lîngă corp şi palma privind înainte. Axele mediane longitudinale ale braţului şi antebraţului
fac un unghi de 170°, deschis spre lateral (spre marginea radială) - cubitus valgus„fiziologic",
mai accentuat la femei şi copii. Dacă pronăm mîna din poziţia anatomică, acest unghi dispare.
1. Flexia pomeşte de la 0°, atingînd 145-1600 (prima cifră pentru flexia activă, cea de-a doua
pentru flexia pasivă).
Poziţia de preferat pentru măsurătoare este din decubit dorsal sau din ortostatism. Braţul fix al
goniometrului se plasează pe linia mediană a feţei externe a braţului, orientat spre acromion,
iar cel mobil, pe linia mediană a feţei radiale a antebraţului, spre stiloidă.
2. Extensia reprezintă reîntoarcerea antebraţului la poziţia 0.
Din poziţie anatomică, cotul nu are extensie decît în cazuri speciale de hiperlaxitate,
cînd se poate realiza o hiperextensie de 5--10°, mai lales la femei şi copii.
Extensia este blocată de ciocul olecranului în foseta olecraniană şi de fasciculele
anterioare ale ligamentelor.
Poziţia corectă de funcţiune în care se imobiliziează cotul este în flexie de 90-100°, cu
mîna în semipronaţie (ca atunci cînd scriem).
1. Refacerea mobilităţii cotului se face prin:
• Adoptarea unor posturi
• Mobilizări autopasive
• Mişcări active
Ex. 1: în decubit ventral, cu sprijin pe palmele pronate, cu braţele în uşoară abducţie, coatele
în afară. Se presează umărul în jos pentru a creşte flexia.
Ex. 2: poziţia ‘’mahomedană”, cu braţele înainte, palmele la sol (postură pentru extensie).
Ex. 3: bolnavul stă pe scaun, cu coatele pe masă, mîinile cu degetele întrepătrunse; se execută
flexii-extensii de cot, membrul superior sănătos antrenîndu-l pe cel afectat.
2. Refacerea forţei musculare:
• A musculaturii flexoare: pacientul în şezînd sau în ortostatism, cu braţul la trunchi,
cotul extins, în mîna supinată cu o ganteră; se execută flexia cotului şi a umărului.

33
• A musculaturii extensoare: pacientul în decubit ventral, cu braţul în abducţie
orizontală şi rotaţie externă, antebraţul în supinaţie, cotul flectat; se execută extensia
antigravitaţie.
• A musculaturii supinatoare: pacientul, cu braţele în abducţie orizontală, ţine în mîini
un inel de cauciuc pe care îl transformă în “8”; astfel o mînă face pronaţie, iar cealaltă
supinaţie şi invers.
• A musculaturii pronatoare;
Cultură fizică ocupațională
Aceasta se execută într-o sală specială, corespunzător amenajată şi sub stricta
îndrumare a cadrelor de specialitate.
Exerciţiile indicate sunt:
• Din poziţia şezînd cu coatele şi antebraţele sprijinite pe masă, se fac flexii repetate din
cot, ajungînd cu mîinile la umeri;
• Din poziţia şezînd, palmele rulează un baston de pe masă, înainte şi înapoi;
• Din ortostatism se redirijează prinderea şi baterea unei mingii pe podea;
• Din poziţia şezînd cu braţele în retroducţie, se ridică repetat greutăţi cu mîna sau cu
ajutorul scripetelor;
• Mişcări de box, de împingere, de aruncare cu braţul orizontal sau vertical;
• Mişcări de înşurubare, folosind pentru aceasta burghiul sau şurubelniţa.
Terapia ocupațională (Ergoterapia)
Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind diverse
activităţi adaptate la tipul de deficienţe motorii ale individului cu scop recreativ şi terapeutic,
ajutând bolnavul să folosescă mai bine muşchii rămaşi indemni şi recuperând funcţia celor
afectaţi de boală, contribuind astfel la readaptarea funcţională la gesturile vieţii curente.
Prin această terapie se evită pasivitatea în care se fixează bolnavul spitalizat pe
perioade mai lungi, trezindu-i interesul pentru diverse mişcări utile şi contribuind astfel la
readaptarea funcţională la efort.
Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale sunt:
• mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor;
• dezvoltarea forţei musculare;
• restabilirea echilibrului psihic.
Bolnavul poate executa unele exerciţii cum ar fi:
• maşina de cusut;
• roata olarului;

34
Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de încadrarea raţională a
ergoterapiei în complexele de recuperare şi readaptare funcţională.
Electroterapie
• galvanoterapie
• curenţi de joasă frecvenţă – diadinamici (DF, PL), Trabert, stohastici, TENS
• curenţi de medie frecvenţă – interferenţiali (80-100Hz)
• curenţi de înaltă frecvenţă – unde scurte, înaltă frecvenţă pulsatilă (Diapulse), unde
decimetrice, microunde → efect antalgic + termic
• ultrasunet
• fototerapie
Diagnostic la externare:
Starea la externare:ameliorat

35
5.2 Caz clinic II :
Nume : C.A
Vârstă : 28 ani
Sexul : Feminin
Pacientă cu domiciliul în Bucureşti, nu este căsătorită, de naționalitate română,de
religie ortodoxă se prezinta la Spitalul Colentina pe data de 17 mai 2017 la orele 12:00 cu
diagnosticul de artroză de cot.
Motivele internării:
Motivele pentru care bolnava s-a prezentat la spital sunt: durere la nivelul articulației,
stresul mecanic pe suprafața articulară a cartilagiului.,sensibilitate la durere în zona din
preajma articulației afectate.
Examen clinic :
-deformări şi limitarea mişcărilor articulaţiilor respective,dureri
Diagnostic la internare: artroză la cot
Pacienta C.A se prezintă cu următoarele manifestări de dependenţă:
-durere articulară
-rigiditate articulară
-stres
-stări de insomnia
Pacientei i se recomandă medicație împotriva durerilor articulare, fenobarbital 1 tabletă
seara,ospamox,omeprazol,la recomandarea medicului.
Hidrotermoterapia
Tratamentul fizic constituie încă un mijloc de tratament al artrozelor, producînd
ameliorări ce permit bolnavilor să-şi continue activitatea.
Termoterapia cuprinde proceduri ce dezvoltă o mare cantitate de căldură. Efectele de
bază ale termoterapiei sunt:
• analgezia,
• hiperemia,
• hipertermia locală şi sistemică,
• reducerea tonusului muscular,
• creşterea elasticităţii ţesutului conjunctiv.
Metodologia de termoterapie include tehnici variate de aplicaţii:
• Căldură profundă, produsă de diatermie şi ultrasunete

36
• Căldură superficială, produsă de celelalte tehnici, în care efectul de penetraţie este mai
redus, de numai cîţiva centimetri de la tegument.
• Căldura este utilă prin acţiunea pe care o are de a combate spasmul muscular şi micile
reacţii inflamatoare asociate procesului degenerativ.
• Căldura umedă sub forma împachetărilor cu parafină, cu nămol şi nisip este mai
benefică decît căldura uscată.
1. Impachetarea cu parafină : constă în aplicarea pe zona interesată a unei cantităţi de parafină
la o temperatură mai ridicată. Acţiunea împachetărilor cu parafină: provoacă o supraîncălzire
profundă şi uniformă a ţesuturilor, pielea se încălzeşte la 38 - 40°C provocând o transpiraţie
locală abundentă. La desfacerea parafinei se evidenţiază hiperemia produsă. După
îrnpachetare se aplică o procedură de răcire.
2. Împachetarea cu nămol: constă în aplicarea nămolului la o temperatură de 38 - 40°C pe o
anumită regiune. Durata unei şedinţe este de 20 -- 40 minute.
Nămolul are mai multe efecte:
• efect mecanic, producând excitaţia pielii datorită micilor particule componente;
• efect fizic, temperatura corpului creşte cu 2 - 3°C;
• efect chimic prin rezorbţia unor substanţe biologic active prin piele din nămol.
ln timpul împachetării cu nămol sunt mobilizate depozitele sangvine, producându-se
intensificarea circulaţiei în anumite teritorii.
3. Băile de lumină: cele complete se realizează în dulapuri de lemn cu becuri, iar cele
parţiale în dispozitive adaptate.
Durata băilor este de 5 - 20 minute şi după terminarea lor se face o procedură de
răcire.Căldura radiantă produsă de băile de lumină e mai penetrantă decât cea de abur sau aer
cald, iar transpiraţia începe mai devreme.
4. Băile de soare şi nisip: utilizează spectrul solar complet. Expunerea la soare se face cu
precauţie, 2-3 minute pentru fiecare parte a corpului, cantitatea se creşte treptat în zilele
următoare. Sunt deosebit de importante pentru echilibrul fosfo-calcic.
5. Cataplasmele: constau în aplicarea în scop terapeutic a diverselor substanţe, la temperaturi
variate asura diferitelor regiuni ale corpului.
Ele acţionează prin factorul termic. Cataplasmele calde se folosesc pentru efectul lor
hiperemiant şi rezorbiv, precum şi pentru acţiunea antispastică şi antialgică. La cataplasmele
cu plante medicinale se mai adaugă şi efectul chimic.
6. Baia la temperatura de indiferenţă: temperatura apei este de 34 - 35°, bolnavul este invitat
în baie; durata este de la 10- 15 minute. Are efect calmant.

37
7. Baia caldă simplă: se execută într-o cadă obişnuită cu apa la 36 - 37°C şi cu durată de 15 -
30 minute. Are acţiune sedativă generală.
8. Baia kinetorepică: este o baie caldă, se efectuează într-o cadă mai mare, care se umple 3/4
cu apă la temperatura 35 - 37 - 38°C.
Pacienta este aşezată în baie şi lăsată 5 minute liniştită după care tehnicianul execută
sub apă mişcări în articulaţiile bolnavei timp de 5 minute. Pacienta este lăsată în repaus, după
care este invitată să execute singură mişcările imprimate de tehnician.
Durata băi: 20 -- 30 minute.
Mod de acţiune:
• factorul termic;
• factorul mecanic.
Mobilizarea în apă este mai puţin dureroasă din cauza relaxării musculaturii, care se produce
sub influenţa apei calde şi pierderii greutăţii corpului conform legii lui Arhimede.
9. Baia cu masaj: este o baie caldă cu apa la temperatura de 36 - 39°C în care se execută
rnasajul asupra regiunii interesate. Durata băi depinde de durata masajului efectuat.
10. Baia cu iod : se face cu apă la temperatura 35 - 37°C şi are durata de 10 - 20 minute. Se
foloseşţe iodura de potasiu sau sarea de Bazna, de la 250 g (baie parţială) până la 1 kg (baie
generală), amestecată în părţi egale cu sarea de bucătărie.Mod de acţiune: iodul micşorează
vâscozitatea sângelui provocând vasodilalaţie şi scăzând tensiunea arterială, măreşte puterea
de apărare a organismului, determină reacţii locale la nivelul ţesuturilor şi organelor,
contribuind la reducerea fenomenelor inflamatorii.
Kinetoterapia
Forme de utilizare a energiei mecanice:
• activitatea motorie voluntară bolnavului
• forţa mecanică şi mişcările imprimate de kinetoterapeut
• forţa gravitaţională
• forţa hidrostatică a apei
• forţe mecanice ajutătoare
Înainte de a începe tratamentul recuperator se va face testarea (evaluarea) articulaţiei cotului.
Cotul este o articulaţie cu un singur grad de libertate (flexie-ex-tensie), pe o axă ce
trece transversal prin cot. Mişcarea este dirijată de geometria capetelor osoase, ceea ce
determină devieri ale axului de mişcare pe parcursul întregii curse a antebraţului. Urmînd
trohleea humerală, cubitusul execută în timpul flexiei şi o rotaţie axială (de 5° înăuntru).

38
Poziţia de zero, de start, este cea cu cotul în textetnsie totală, mernbrul brahial fiind pe
lîngă corp şi palma privind înainte. Axele mediane longitudinale ale braţului şi antebraţului
fac un unghi de 170°, deschis spre lateral (spre marginea radială) - cubitus valgus„fiziologic",
mai accentuat la femei şi copii. Dacă pronăm mîna din poziţia anatomică, acest unghi dispare.
1. Flexia pomeşte de la 0°, atingînd 145-1600 (prima cifră pentru flexia activă, cea de-a doua
pentru flexia pasivă).
Poziţia de preferat pentru măsurătoare este din decubit dorsal sau din ortostatism. Braţul fix al
goniometrului se plasează pe linia mediană a feţei externe a braţului, orientat spre acromion,
iar cel mobil, pe linia mediană a feţei radiale a antebraţului, spre stiloidă.
2. Extensia reprezintă reîntoarcerea antebraţului la poziţia 0.
Din poziţie anatomică, cotul nu are extensie decît în cazuri speciale de hiperlaxitate,
cînd se poate realiza o hiperextensie de 5--10°, mai lales la femei şi copii.
Extensia este blocată de ciocul olecranului în foseta olecraniană şi de fasciculele
anterioare ale ligamentelor.
Poziţia corectă de funcţiune în care se imobiliziează cotul este în flexie de 90-100°, cu
mîna în semipronaţie (ca atunci cînd scriem).
1. Refacerea mobilităţii cotului se face prin:
• Adoptarea unor posturi
• Mobilizări autopasive
• Mişcări active
Ex. 1: în decubit ventral, cu sprijin pe palmele pronate, cu braţele în uşoară abducţie, coatele
în afară. Se presează umărul în jos pentru a creşte flexia.
Ex. 2: poziţia ‘’mahomedană”, cu braţele înainte, palmele la sol (postură pentru extensie).
Ex. 3: bolnava stă pe scaun, cu coatele pe masă, mîinile cu degetele întrepătrunse; se execută
flexii-extensii de cot, membrul superior sănătos antrenîndu-l pe cel afectat.
Ex. 4: mişcări libere de flexie-extensie din cot în toate planurile.
2. Refacerea forţei musculare:
• A musculaturii flexoare: pacientul în şezînd sau în ortostatism, cu braţul la trunchi,
cotul extins, în mîna supinată cu o ganteră; se execută flexia cotului şi a umărului.
• A musculaturii extensoare: pacientul în decubit ventral, cu braţul în abducţie
orizontală şi rotaţie externă, antebraţul în supinaţie, cotul flectat; se execută extensia
antigravitaţie.
• A musculaturii supinatoare: pacientul, cu braţele în abducţie orizontală, ţine în mîini
un inel de cauciuc pe care îl transformă în “8”; astfel o mînă face pronaţie, iar cealaltă
supinaţie şi invers.
39
Cultură fizică ocupațională
Aceasta se execută într-o sală specială, corespunzător amenajată şi sub stricta
îndrumare a cadrelor de specialitate.
Exerciţiile indicate sunt:
• Din poziţia şezînd cu coatele şi antebraţele sprijinite pe masă, se fac flexii repetate din
cot, ajungînd cu mîinile la umeri;
• Din poziţia şezînd, palmele rulează un baston de pe masă, înainte şi înapoi;
• Din ortostatism se redirijează prinderea şi baterea unei mingii pe podea;
• Din poziţia şezînd cu braţele în retroducţie, se ridică repetat greutăţi cu mîna sau cu
ajutorul scripetelor;
• Mişcări de box, de împingere, de aruncare cu braţul orizontal sau vertical;
• Mişcări de înşurubare, folosind pentru aceasta burghiul sau şurubelniţa.
Terapia ocupațională (Ergoterapia)
Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind diverse
activităţi adaptate la tipul de deficienţe motorii ale individului cu scop recreativ şi terapeutic,
ajutând bolnavul să folosescă mai bine muşchii rămaşi indemni şi recuperând funcţia celor
afectaţi de boală, contribuind astfel la readaptarea funcţională la gesturile vieţii curente.
Prin această terapie se evită pasivitatea în care se fixează bolnavul spitalizat pe
perioade mai lungi, trezindu-i interesul pentru diverse mişcări utile şi contribuind astfel la
readaptarea funcţională la efort.
Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale sunt:
• mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor;
• dezvoltarea forţei musculare;
• restabilirea echilibrului psihic.
Bolnavul poate executa unele exerciţii cum ar fi:
• maşina de cusut;
• roata olarului;
• săritul cu coarda.
Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de încadrarea raţională a
ergoterapiei în complexele de recuperare şi readaptare funcţională.
Electroterapie
• galvanoterapie
• curenţi de joasă frecvenţă – diadinamici (DF, PL), Trabert, stohastici, TENS
• curenţi de medie frecvenţă – interferenţiali (80-100Hz)

40
• curenţi de înaltă frecvenţă – unde scurte, înaltă frecvenţă pulsatilă (Diapulse), unde
decimetrice, microunde → efect antalgic + termic
• ultrasunet
• fototerapie
Diagnostic la externare: ameliorat

41
5.3 Caz clinic III:
Nume : B.D.D
Vârstă : 22 ani
Sexul : Masculin
Pacientul este student la Universitatea Bucuresti.S-a prezentat la secţia de Ortopedie a
Spitalului Clinic Colentina pe data de 28 martie 2018 cu diagnosticul: artroză la cot.
Motivele internării:
Motivele pentru care bolnavul s-a prezentat la spital sunt: durere la nivelul
articulației,sensibilitate la durere în zona din preajma articulației afectate.
Examen clinic :
-deformări şi limitarea mişcărilor articulaţiilor respective,dureri
Diagnostic la internare: artroză la cot
Pacientul B.D.D. se internează cu următoarele manifestări de dependenţă:
- insomnie, nervozitate
- durere articulară
I s-a recomandat terapie prin exerciţii care ajută la păstrarea funcţionării muşchilor şi a
articulaţiilor şi i s-a recomandat de asemenea, medicamente împotriva durerilor.
Kinetoterapia
Reprezintă principala formă de refacere a funcţiilor diminuate în bolile reumatice. Ea
include diferite forme de utilizare a energiei mecanice:
• activitatea motorie voluntară bolnavului
• forţa mecanică şi mişcările imprimate de kinetoterapeut
• forţa gravitaţională
• forţa hidrostatică a apei
• forţe mecanice ajutătoare
Înainte de a începe tratamentul recuperator se va face testarea (evaluarea) articulaţiei
cotului.
Cotul este o articulaţie cu un singur grad de libertate (flexie-ex-tensie), pe o axă ce
trece transversal prin cot. Mişcarea este dirijată de geometria capetelor osoase, ceea ce
determină devieri ale axului de mişcare pe parcursul întregii curse a antebraţului. Urmînd
trohleea humerală, cubitusul execută în timpul flexiei şi o rotaţie axială (de 5° înăuntru).
Poziţia de zero, de start, este cea cu cotul în textetnsie totală, mernbrul brahial fiind pe
lîngă corp şi palma privind înainte. Axele mediane longitudinale ale braţului şi antebraţului
fac un unghi de 170°, deschis spre lateral (spre marginea radială) - cubitus valgus„fiziologic",
mai accentuat la femei şi copii. Dacă pronăm mîna din poziţia anatomică, acest unghi dispare.
42
1. Flexia pomeşte de la 0°, atingînd 145-1600 (prima cifră pentru flexia activă, cea de-a doua
pentru flexia pasivă).
Poziţia de preferat pentru măsurătoare este din decubit dorsal sau din ortostatism. Braţul fix al
goniometrului se plasează pe linia mediană a feţei externe a braţului, orientat spre acromion,
iar cel mobil, pe linia mediană a feţei radiale a antebraţului, spre stiloidă.
2. Extensia reprezintă reîntoarcerea antebraţului la poziţia 0.
Din poziţie anatomică, cotul nu are extensie decît în cazuri speciale de hiperlaxitate,
cînd se poate realiza o hiperextensie de 5--10°, mai lales la femei şi copii.
Extensia este blocată de ciocul olecranului în foseta olecraniană şi de fasciculele
anterioare ale ligamentelor.
Poziţia corectă de funcţiune în care se imobiliziează cotul este în flexie de 90-100°, cu
mîna în semipronaţie (ca atunci cînd scriem).
1. Refacerea mobilităţii cotului se face prin:
• Adoptarea unor posturi
• Mobilizări autopasive
• Mişcări active
Ex. 1: în decubit ventral, cu sprijin pe palmele pronate, cu braţele în uşoară abducţie, coatele
în afară. Se presează umărul în jos pentru a creşte flexia.
Ex. 2: poziţia ‘’mahomedană”, cu braţele înainte, palmele la sol (postură pentru extensie).
Ex. 3: bolnavul stă pe scaun, cu coatele pe masă, mîinile cu degetele întrepătrunse; se execută
flexii-extensii de cot, membrul superior sănătos antrenîndu-l pe cel afectat.
Ex. 4: mişcări libere de flexie-extensie din cot în toate planurile.
2. Refacerea forţei musculare:
• A musculaturii flexoare: pacientul în şezînd sau în ortostatism, cu braţul la trunchi,
cotul extins, în mîna supinată cu o ganteră; se execută flexia cotului şi a umărului.
• A musculaturii extensoare: pacientul în decubit ventral, cu braţul în abducţie
orizontală şi rotaţie externă, antebraţul în supinaţie, cotul flectat; se execută extensia
antigravitaţie.
• A musculaturii supinatoare: pacientul, cu braţele în abducţie orizontală, ţine în mîini
un inel de cauciuc pe care îl transformă în “8”; astfel o mînă face pronaţie, iar cealaltă
supinaţie şi invers.
• A musculaturii pronatoare;

43
Cultură fizică ocupațională
Aceasta se execută într-o sală specială, corespunzător amenajată şi sub stricta
îndrumare a cadrelor de specialitate.
Exerciţiile indicate sunt:
• Din poziţia şezînd cu coatele şi antebraţele sprijinite pe masă, se fac flexii repetate din
cot, ajungînd cu mîinile la umeri;
• Din poziţia şezînd, palmele rulează un baston de pe masă, înainte şi înapoi;
• Din ortostatism se redirijează prinderea şi baterea unei mingii pe podea;
• Din poziţia şezînd cu braţele în retroducţie, se ridică repetat greutăţi cu mîna sau cu
ajutorul scripetelor;
• Mişcări de box, de împingere, de aruncare cu braţul orizontal sau vertical;
• Mişcări de înşurubare, folosind pentru aceasta burghiul sau şurubelniţa.
Terapia ocupațională (Ergoterapia)
Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind diverse
activităţi adaptate la tipul de deficienţe motorii ale individului cu scop recreativ şi terapeutic,
ajutând bolnavul să folosescă mai bine muşchii rămaşi indemni şi recuperând funcţia celor
afectaţi de boală, contribuind astfel la readaptarea funcţională la gesturile vieţii curente.
Prin această terapie se evită pasivitatea în care se fixează bolnavul spitalizat pe
perioade mai lungi, trezindu-i interesul pentru diverse mişcări utile şi contribuind astfel la
readaptarea funcţională la efort.
Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale sunt:
• mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor;
• dezvoltarea forţei musculare;
• restabilirea echilibrului psihic.
Bolnavul poate executa unele exerciţii cum ar fi:
• maşina de cusut;
• roata olarului;
• săritul cu coarda.
Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de încadrarea raţională a
ergoterapiei în complexele de recuperare şi readaptare funcţională.
Electroterapie
• galvanoterapie
• curenţi de joasă frecvenţă – diadinamici (DF, PL), Trabert, stohastici, TENS
• curenţi de medie frecvenţă – interferenţiali (80-100Hz)

44
• curenţi de înaltă frecvenţă – unde scurte, înaltă frecvenţă pulsatilă (Diapulse), unde
decimetrice, microunde → efect antalgic + termic
Diagnostic la externare: ameliorat

45
CAPITOLUL VI

Concluzii

Artroza este răspîndită mai ales în zona temperată şi apare la ambele sexe, cu o uşoară
predominanţă la sexul feminin.
Artrozele (reumatism degenerativ, osteoartrita sau artrite deformante) se caracterizează
morfopatologic prin leziuni regresive degenerative ale cartilajului hialin articular, cu
interesarea osului subcondral, sinovialei şi ţesuturilor moi. Din punct de vedere clinic se
manifestă prin dureri, deformări şi limitarea mişcărilor articulaţiilor respective. Artrozele
afectează articulaţiile mobile (diartroze) şi pot fi mono- sau poliarticulare.
Artroza cotului este o formă clinică de artroză destul de rar întîlnită (1-2 % din totalul
artrozelor), dar care poate avea impact negativ asupra activităţii profesionale şi asupra calităţii
vieţii bolnavului.
Artrozele sunt afecţiuni polietiologice şi polipatogenice. Mecanismul este
dublu: mecanic (exces de presiune exercitat pe un cartilaj) şi biochimic (cartilaj alterat
biochimic, cu scăderea rezistenţei la presiuni mecanice normale).
Procesul degenerativ rezultă din interacţiunea complexă a unor factori extrinseci şi
intrinseci.
În artroza cotului constatăm:
• Leziuni cartilaginoase: cartilagiul îşi pierde luciul caracteristic, se descuamează,
prezintă fisuri şi ulceraţii profunde. El devine neregulat şi nu mai asigură alunecarea
suprafeţelor articulare.
• Leziuni osoase: proliferări osteofitice la periferia suprafeţei articulare, osteoscleroză
subcondrală.
• Leziuni ale sinovialei: vascularizaţie redusă şi fibrozare.
Apar astfel deformări articulare care duc la tracţiuni şi solicitări excesive ale capsulei
şi ligamentelor articulare, care se fibrozează compromiţînd şi mai mult funcţia articulară.
Evoluţia artrozei cotului, ca a tuturor artrozelor, este de lungă durată şi prezintă unele
particularităţi determinate de gradul diferit al modificărilor morfo-patologice.
Artroza cotului are caracter progresiv, dar pe parcursul ei pot apare perioade
asimptomatice, care, uneori, pot avea o durată de ani de zile.
Tratamentul artrozei cotului este complex. El este preventiv, curativ şi de recuperare
fizicală.Prevenirea artrozei are la bază cunoaşterea factorilor de risc şi favorizanţi. Este
necesară instituirea cît mai devreme a măsurilor de educaţie, de modificare a stilului de viaţă.
46
Bibliografie

1.Dinculescu T. - Balneofizioterapie, Ed. Medicală, 1987


2.Duţu D., Bolosiu H.D. - Reumatologie clinică, Ed. Dacia Cluj, 1978
3.Ifrim M., Niculescu- Compendiu de anatomie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,1988
4.Ionescu Adrian - Masajul:procedee tehnice, metode,efecte, aplicaţii în sport, Ed.
ALL, Bucureşti
5.Kiss Jaroslav - Fizio-kinetoterapie şi recuperare medicală în afecţiunile aparatului
locomotor, Ed. Medicală, 1994
6.Păun Radu - Tratat de medicină internă, reumatologie, Ed. Medicală, 1999
7.Popescu E., Ionescu R., - Compendiu de reumatologie, Ed. Tehnică, 1999
8.Sbenghe T. - Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Ed. Medicală,
1987
9.Şuţeanu Şt. - Clinica şi tratamentul bolilor reumatice, Ed. Medicală, 1977

47