You are on page 1of 35

Prezinta mai multe biografii decat am citit pana acum

Irene Ghica
"Errol Flynn s-a logodit cu o prinţesă adolescentă", titra publicaţia The
Milwakee Sentinel, secolul trecut.
Actorul australian era un playboy cu iz hollywoodian, iar ea era o
prinţesă ingenuă, care la 17 ani fusese cucerită de şarmul şi siguranţa
de sine ale lui Errol Flynn, atunci în vârstă de 40 de ani. Prinţesa
Irene Ghica era româncă şi considerată "exotică", toată lumea fiind
de părere că relaţia lor va dura.
Cei doi s-au cunoscut la Paris şi au petrecut împreună vacanţe
luxoase pe Coasta de Azur, înconjuraţi de prieteni bogaţi şi excentrici.
Într-un interviu, Errol Flynn a declarat: "N-ai cum să nu te
îndrăgosteşti de această tânără româncă, bogată şi independentă, cu
cei mai frumoşi ochi albaştri din lume". Între timp, Irene spunea: "Îmi
place că Errol ştie să îşi ţină gura când vreau linişte".
Totul s-a încheiat prost pentru prinţesa noastră, după ce s-a aflat că
actorul ducea viaţă dublă. În timp ce era cu Irene, el îi ceruse mâna
lui Patrice Wymore, cu care s-a şi căsătorit. Irene Ghica s-a întors la
Paris, unde a locuit cu mama ei.

Irene Ghica
Lisette Verea (n. 1914, Bucuresti - d. 2003, New York)
Lisette Verea este considerată o vedetă a cabaretului românesc din
anii '30. Era foarte apreciată şi pentru vocea ei, fiind prima care a
cântat celebra piesă "Ionel, Ionelule", compusă de Claude Romano
(pseudonimul artistic folosit de George Sbârcea). Pe fondul celui de-al
doilea Război Mondial, Lisette, care era evreică, a părăsit ţara şi s-a
mutat permanent în SUA. Numele ei figurează pe o listă de pasageri
ai vaporului President Grant, sosit în New York pe 3 octombrie 1941.
Cariera ei cinematografică a început în 1932, primul film în care a
jucat fiind "Chemarea dragostei", în regia lui Jean Mihail. A avut apoi
rol principal într-o ecranizare a piesei "Trenul fantomă", semnată de
Arnold Riedley.
Când Claude Romano a fost ameninţat cu concedierea de directorii
Teatrului "Alhambra", dacă nu va fi compus o melodie de succes, el a
lansat celebra piesă "Ionel, Ionelule", în 1937. Primele interprete ale
melodiei au fost Lulu Nicolau şi Lizette Verea, un duet de succes al
epocii. Un an mai târziu, Sică Alexandrescu, directorul teatrului
"Comoedia" din Bucureşti, a lansat cu succes cupletul Lizette Verea -
George Groner, în comedia muzicală "Dragoste pe note".
În SUA, Lisette Verea a jucat în "A Night in Casablanca", produs de
fraţii Marx - Groucho, Harpo şi Chico -, în 1946. Artista a mai apărut
în opereta "The Merry Widow", dar cariera ei cinematografica a fost
scurtă, din cauza accentului neplăcut în limba engleză.
Lisette a murit în 2003, în New York , iar necrologul i-a fost scris de
The New York Times.
Lisette Verea
Mitza Bricard
În anii '50, Christian Dior era cea mai importantă casă de modă haute
couture din Paris. Rivalii brand-ului erau Pierre Balmain şi enigmaticul
designer spaniol Cristobál Balenciaga. Niciunul dintre aceştia nu avea,
însă, susţinerea de care se bucura Dior, graţie celor trei "muze" ale
sale, care îl ajutau la crearea colecţiilor. Raymonde Zehnmacker,
Marguerite Carré şi românca Mitza Bricard - designer de pălării, stilist
şi şefa departamentului de creaţie.
După moartea lui Christian Dior, Jacques Rouët, care i-a construit
afacerea din umbră, a organizat o conferinţă de presă, în cadrul
căreia a declarat că cele trei femei vor fi continuat să lucreze la casa
Dior. "Mitza Bricard va continua să imprime bunul ei gust asupra
colecţiilor", spunea atunci Rouët. De altfel, ea a impus în modă şi în
colecţiile lui Dior nuanţele de lila şi imprimeurile "panthere-jungle".
În anii '50, Mitza Bricard era tot timpul în preajma lui Dior, fiindu-i şi
prietenă bună. Invidiată de Parisul secolului trecut, ea devenise
subiect de cancan, mai ales pentru că ar fi fost tentată de relaţiile cu
bărbaţi mai tineri decât ea. Se spune că Mitza avea mereu la
încheietura mâinii o eşarfă mică, "leopard-jungle", pentru a acoperi
semnul durerii unei mari iubiri. Ea nu purta niciodată lenjerie intimă,
însă era tot timpul acoperită cu bijuterii somptuoase. Turbanul,
perlele şi pantofii stiletto erau preferatele ei. Întrebată ce flori
preferă, Mitza Bricard a răspuns simpu: "Cartier!"
Despre ea, faimosul Dior spunea: "Este una dintre acele persoane
rare pentru care eleganţa este singura raţiune de a trăi".

Mitza Bricard
Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, Bucureşti - d. 22 iunie 1963,
Bucureşti)
"Privighetoarea" din mahalaua Cărămidarilor din Bucureşti a apărut în
premiera pe scenă în 1921, iar la 21 de ani s-a angajat la Teatrul
"Cărăbuş". În aceeaşi perioadă a imprimat prima ei romanţă,
"Mansarda", iar în 1938 a debutat la radio şi din acel moment avea să
devină cea mai cunoscută interpretă de muzică populară.
Supranumită de Nicolae Iorga, "Pasărea măiastră", Maria Tănase a
lucrat la Teatrul "Alhambra" al lui Nicolae Vlădoianu, iar în 1939 a
mers la Expoziţia Universală din New York (New York World's Fair),
unde au mai venit George Enescu, prof. Dimitrie Gusti şi Constantin
Brâncuşi. Acolo a cântat cu orchestra lui Grigoraş Dinicu şi cu naistul
Fănică Luca.
În 1940, Garda de Fier a distrus toate discurile artistei, sub pretextul
că distorsionau folclorul românesc autentic. Motivul real era că din
cercurile de prieteni ale Mariei Tănase făceau parte şi evrei
(folcloristul Harry Brauner şi jurnaistul Stephan Roll).
În martie 1941, Maria a plecat într-un turneu artistic în Turcia, unde a
devenit "cetăţean de onoare", desemnată chiar de preşedinte.
A avut o relaţie cu premierul Armand Călinescu, ucis de un comando
legionar, şi s-a căsătorit cu juristul Clearch Raul Victor Pappadopulo-
Sachelarie (Clery Sachelarie), în 1950. Pentru că nu a putut avea
copii, în 1960 Maria Tănase a adoptat o tânără de 16 ani, pe nume
Minodora Nemeş.
În primăvara anului 1963, într-un turneu la Hunedoara, a aflat că era
bolnavă de cancer pulmonar. După ce a întrerupt turneul, rugând-o
pe Mia Braia să o înlocuiască, s-a întors acasă, iar o lună mai târziu a
decedat în Spitalul Fundeni, nu înainte de a scrie un testament.
Repertoriul ei cuprinde aproape 400 de cântece din toate regiunile
României.

Maria Tănase
Maria Prodan Bjørnson (n. 16 februarie 1949, Paris - d. 13
decembrie 2002, Londra)
Maria Elena Viviane Eva Bjørnson a fost fiica Miei Prodan, născută în
Cluj, şi a unui om de afaceri norvegian pe nume Bjørn Bjørnson,
nepotul dramaturgului câştigător al Premiului Nobel pentru literatură,
Bjørnstjerne Bjørnson. Bjørn era însurat cu altă femeie când a
cunoscut-o pe Mia Prodan şi iniţial a refuzat să îşi recunoască fiica.
Mia l-a da în judecată şi a câştigat, iar Bjørnson a fost obligat să
plătească pentru întreţinerea Mariei.
Considerată una dintre cele mai impotante scenografe din Anglia, cu o
carieră de peste 30 de ani, Maria Prodan Bjørnson a realizat
scenografia celebrului musical "Fantoma de la Operă", în regia lui
Andrew Lloyd Weber, pentru care a obţinut, în 1988, două premii
Tony, pentru costume şi decoruri.
La vârsta de 14 ani, Maria l-a întâlnit pe Cecile Collins, care a
îndrumat-o spre scenografie. Susţinută de mama ei, ea a urmat
cursurile la Glen Byam Shaw School, apoi la Central School of Art
Design, unde l-a avut professor pe scenograful Ralph Koltai. Şi-a
început cariera în 1970, la "Citizens Theatre" din Glasgow, a mai
lucrat pentru "Scottish Opera" şi pentru Wexford Festival, iar
recunoaşterea ei a venit odată cu spectacolul "The Tempest", pus în
scenă la "Royal Shakespeare Company", în 1983. Producătorul
Cameron Mackintosh i-a propus apoi să lucreze pentru "The
Phantom", prima ei producţie comericală, pentru care a fost premiată.
Maria a mai primit Medalia de aur la Quadreniala de scenografie din
Praga, în 1975, şi Premiul Franco Abbiato, în 1999. Creaţia ei pentru
"Fantoma de la operă" a devenit reper în domeniu şi a restabilit
standardele din scenografie.
Maria Prodan a moştenit de la Bjørn Bjørnson 2 fabrici, una de perne
şi saltele şi una de flori din mătase, o fermă de vulpi şi câteva case de
vacanţă pe coasta Norvegiei. A donat mare parte din banii moşteniţi
şi câştigaţi unor asociaţii caritabile din România, a înfiinţat Asociaţia
scenariştilor şi autorilor români, a susţinut proiecte de terapie prin
vorbire în Sri Lanka şi a sprijinit în carieră studenţii la design.
Înainte de deces, Maria Prodan pregătea producţiile "Il Trovatore",
pentru Opera din Paris, "Les Troyens", pentru Opera Metropolitană, şi
"The Little Prince", pentru Houston Grand Opera.
Maria Prodan Bjørnson
Mica Ertegun
Mica Ertegun, născută Ioana Maria Banu, este unul din cei mai
importanţi designeri de interior din New York. Mica a emigrat în SUA
după venirea comuniştilor la putere şi trăieşte de mai bine de 60 de
ani pe continentul nord-american. A fost căsătorită cu producătorul de
muzică Ahmet Ertegun, cel care i-a descoperit pe Led Zeppelin, The
Rolling Stones, Eric Clapton şi Phil Collins. Ahmet a murit în 2006, în
urma unei leziuni la creier. După un an de la moartea acestuia, trupa
Led Zeppelin s-a reunit, pentru prima dată în 27 de ani, şi a susţinut
un concert în memoria sa, pe Arena O2 din Londra.
Mica Ertegun şi-a făcut o carieră în design interior, iar anul acesta
Universitatea Oxford a anunţat bursele Mica şi Ahmet Ertegun,
donaţiile filantroapei depăşind 30 de milioane de euro.
"Noi am dus-o foarte foarte bine. Ne-am răsfăţat. Nu am copii. Ce
altceva era să fac cu banii - să-mi cumpăr diamante? Mulţi oameni
donează bani unor spitale, dar pentru mine este mai interesant să
investesc în educaţie", a declarat Mica.
Tatăl ei, George Banu, a fost medic şi apropiat al familiei regale din
România. În 1947 Banu a fost închis. La insistenţele lui şi pentru a-şi
putea scoate familia din ţară, Mica s-a căsătorit, la 16 ani, cu un boier
pe nume Ştefan Greciani, în vârstă de 31 de ani. Familia Banu a
reuşit să ajungă în Elveţia, iar de acolo s-au mutat la Paris, unde Mica
a fost, pentru scurt timp, fotomodel Dior. Ulterior s-au stabilit în
Canada, unde familia a cumpărat o fermă pe malul Lacului Ontario, cu
ajutorul unui împrumut. În 1960, Mica s-a dus la New York în
încercarea de a obţine eliberarea tatălui ei din închisoare. George
Banu suferea de cancer şi, in ciuda eforturilor fiicei sale, a murit
închis. În timpul acelei vizite Mica l-a cunoscut pe Ahmet Ertegun,
care fusese căsătorit cu o femeie din Scandinavia .
În 1947, Ahmet a înfiinţat casa de discuri Atlantic Records, iar în
1961 el şi Mica s-au căsătorit. Românca şi-a descoperit în acea
perioadă pasiunea pentru design-ul interior şi a deschis o companie
numită MAC II, iar astăzi creaţiile ei sunt recunoscute în toate lumea.

Mica Ertegun
Maria Virginia Andreescu Hareţ (n. 1894, Bucureşti - d. 1962,
Bucureşti)
Maria, nepoata marelui peisagist român Ion Andreescu, a devenit
prima femeie-arhitect din lume şi a fost soţia savantului Spiru Haret.
Născută in 1894 la Bucureşti, Maria Andreescu a rămas orfană de
mamă la 9 ani şi s-a văzut obligată să aibă grijă de gospodarie şi de
cei trei fraţi ai săi. A studiat acasă şi a făcut în privat liceul, iar la 18
ani a intrat prima la Şcoala Superioară de Arhitectură. În paralel a
studiat Belle-Arte şi a realizat un număr mare de acuarele care,
astăzi, fac parte din Colecţia de Stampe a Bibliotecii Academiei
Române.
La 29 de ani s-a angajat în serviciul tehnic al Ministerului Educaţiei
Naţionale, unde a lucrat până în 1947. Ea este prima femeie care a
ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima
dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Ştiinţei
organizat la Bucureşti, în 1981. În perioada interbelică a reprezentat
România la Congresele internaţionale de arhitectură la Roma, Paris,
Moscova şi Bruxelles. Pentru activitatea sa a primit de-a lungul vieţii
nenumărate premii care i-au confirmat valoarea.
Multe dintre proiectele sale au fost realizate în Bucureşti: pe bd.
Schitu Magureanu - palatul fostei societăţi Tinerimea Română, clădire
cu 7 etaje, ornată cu basoreliefuri reprezentând scene din antichitate;
pe Calea Victoriei a ridicat un fronton de clădiri, printre primele
blocuri de beton armat; pavilonul administrativ şi dependinţele
subterane ale aeroportului Băneasa; liceele Cantemir Vodă şi
Gheorghe Şincai; alte clădiri de stat sau particulare.

Maria Virginia Andreescu Hareţ


Maria Cutzarida-Crăţunescu (n. 10 febr. 1857, Călăraşi - 16 nov.
1919, Bucureşti)
Maria Cutzarida a devenit prima femeie medic şi prima care a obtinut
titlul de doctor în medicină, din România. De numele ei se leagă şi
începutul mişcării feministe de la noi, precum şi cele dintâi demersuri
din domeniul asistenţei sociale, prin înfiinţarea primelor creşe din
ţară.
Maria a studiat la Şcoala Centrală din Bucureşti şi la Zürich, unde, în
1877, s-a înscris la Facultatea de Medicină. Ulterior s-a transferat la
Montpellier, unde a absolvit Facultatea de medicină, dar stagiile de
spital şi de pregătire a doctoratului le-a făcut la Facultatea de M edi
cină din Paris. Aici a primit titlul de doctor în medicină, în 1884.
Pentru a obţine libera practică în ţară, Maria - căsătorită Crăţunescu -
şi-a echivalat diploma din străinătate, promovând examenul cu
"magna cum laude".
După revenirea în ţară, Maria Cutzarida a deschis o clinică particulară.
În 1886, a devenit şeful catedrei de igienă la Azilul "Elena Doamna".
S-a ocupat de asistenţă medicală în Fabrica de Tutun din Bucureşti,
îngrijind, între 1885 şi 1898, aproape 2.000 de muncitoare. În 1899,
a infiinţat prima creşă internă din România, iar în 1898 a pus bazele
"Societăţii Materna", în scopul ocrotirii copiilor nevoiaşi. În 1904 a
renunţat la cabinetul particular, dedicându-se total "Societăţii
Materna". Spre sfârşitul vieţii a acordat îngrijiri medicale la Institutul
şi internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134), în timpul
Primului război mondial. A murit pe 16 noiembrie 1919, la 62 de ani.
A doua femeie care a urmat cursuri de medicină, de data aceasta la
Facultatea de Medicină din Bucureşti, a fost Olga Secară Tulbure.

Maria Cutzarida-Crăţunescu
Smaranda Gheorghiu (n. 5 octombrie 1857, Târgovişte - d. 26
ianuarie 1944, Bucureşti)
Smaranda Gheorghiu a fost scriitoare, publicistă, militantă activă în
mişcarea feministă a secolului trecut şi membră a mai multor
societăţi culturale. A devenit prima femeie exploratoare a Polului
Nord.
Smaranda era nepoata lui Grigore Alexandrescu şi descendentă a
familiilor boiereşti Andronescu şi Vlădescu. Ea scris celebrele versuri:
"Vine, vine primăvara / Se aşterne-n toată ţara / Floricele pe câmpii /
Hai să le-adunăm copii".
La sfârşitul secolului 19, Smaranda a condus un cenaclu frecventat şi
de poetul Mihai Eminescu şi a fost prietenă cu Veronica Micle, cea
care a supranumit-o "Maica Smara". A colaborat la cele mai
importante ziare şi reviste ale vremii, între care "Convorbiri literare",
"Fântâna Blanduziei", "Literatorul", "Tribuna", "Universul", a fost
membră a unor organizaţii culturale - "Dante Alighieri", "Storia et
Arte di Roma", "Alianţa Universală a Femeilor" - şi a participat la
diverse congrese internaţionale, ca reprezentantă a României.
Pasiunea ei de scriitoare a fost călătoria. A străbătut România şi
multe ţări din Europa şi din Asia , apoi a scris cărţi şi a ţinut
conferinţe pentru a relata impresii din aceste călătorii. Cea mai
interesantă călătorie a ei a fost în 1904, spre Capul Nord, urmând
itinerarul Transilvania, Budapesta, Viena, Praga, Dresda, Berlin,
Rostock, Copenhaga, Upsala, Capul Nord. La întoarcere, a vizitat
oraşul Cristiania (în prezent Oslo), unde s-a întâlnit cu Henrik Ibsen.
În parcul Mitropoliei din Târgovişte şi în parcul Cişmigiu din Bucureşti
au fost ridicate monumente în amintirea Smarandei Gheorghiu.

Smaranda Gheorghiu
Sofia Ionescu-Ogrezeanu (n. 25 aprilie 1920 - d. 21 martie 2008)
A fost primul medic neurochirurg din România şi totodata prima
femeie care a efectuat o operaţie pe creier.
A urmat Liceul de Fete Fălticeni şi Şcoala Centrală de Fete "Marica
Brâncoveanu" din Bucureşti, apoi Facultatea de Medicină Umană din
Bucureşti. Din 15 octombrie 1943 a efectuat un stagiu de internat în
Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din Bucureşti. A intrat în
prima echipǎ neurchirurgicalǎ, consideratǎ echipa de aur, alături de
Prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei româneşti,
şi de doctorii Constantin Arseni şi Ionel Ionescu, care în 1945 i-a
devenit soţ. Sofia Ionescu a spus într-un interviu că este prima
femeie neurochirurg, nu din lume, ci din Sud-estul Europei.
După ce a operat un copil care căzuse victimă bombardamentelor
asupra Bucureştiului, în 1944, cariera Sofiei a atins un punct de
cotitură. "Această operaţie mi-a decis viaţa pentru 47 de ani înainte,
cât am stat în neurochirurgie, şi mi-a adus-o la 180 de grade faţă de
ceea ce îmi propusesem eu, o viaţă liniştită de medic internist în
oraşul meu natal, Fălticeni", a declarat Sofia.
În 1945 şi-a susţinut doctoratul în medicină şi chirurgie şi tot atunci
s-a căsătorit cu doctorul Ionel Ionescu, cu care a avut doi copii. În
1954 a fost încadrată medic primar la Clinica Spitalului "Dr. Gh.
Marinescu", iar în 1976 a obţinut gradul de medic primar neurochirurg
II. Sofia Ionescu a avut contribuţii remarcabile în domeniul
neurochirurgiei, fiind recunoscută în special pentru operaţiile pe
măduva spinării şi creier, şi a semnat numeroase lucrări stiinţifice,
apărute în "Acta chirurgica Belgica", "Journal de chirurgie",
"Neurologia", "Psihiatria", "Neurochirurgia", "Revue Roumaine d'
Endocrinologie".
Numărul articolelor şi comunicărilor ei prezentate în ţară şi în
străinătate se ridică la aproape 120. Pentru meritele deosebite
dovedite încă din anii studenţiei, Sofia Ionescu a fost răsplătită de-a
lungul anilor cu premii şi diplome importante, totul culminând cu
acordarea celei mai înalte distincţii din România, Steaua Republicii, în
grad de cavaler, acordată în martie 2008.
Sofia Ionescu-Ogrezeanu
Ştefania Mărăcineanu (n. 18 iunie 1882, Bucureşti - d. 15 august
1944)
Chimistă şi fiziciană română de renume internaţional, Ştefania
Mărăcineanu a formulat teorii importante despre radioactivitate şi a
surprins-o pe Marie Curie când şi-a susţinut la Paris teza despre
radioactivitatea artificială, temă nemaiauzită până atunci.
A studiat la Liceul "Elena Doamna" din Bucureşti şi a urmat cursurile
Facultăţii de Ştiinţe Fizico-Chimice, pe care a absolvit-o în 1910. A
fost profesoară la Şcoala Centrală din Bucureşti, iar din 1922, cu
ajutorul unei burse, a urmat cursurile de radioactivitate ţinute de
Marie Curie la Institutul Radiului din Paris. Doi ani mai târziu şi-a
susţinut lucrarea de doctorat pentru care a primit calificativul "Tres
Honorable" şi a rămas şase ani în Paris pentru a studia efectul
radiaţiei solare asupra substanţelor radioactive, timp în care a făcut
observaţii revolutionare.
În 1930 s-a întors în România şi a reusit să înfiinţeze primul
Laborator de Radioactivitate, iar cu ajutorul profesorilor Dimitrie
Bungenţianu şi Nicolae Vasilescu-Karpen a experimentat o metodă de
declanşare a ploilor artificiale prin dispersarea de săruri radioactive în
nori. În 1935, Ştefania a fost consternată când premiul Nobel pentru
chimie a fost câştigat de Frédéric Joliot-Curie şi Irène Joliot-Curie,
pentru descoperirea radioactivităţii artificiale. Irene Joliot-Curie
folosise mare parte din observaţiile Ştefaniei, fără să menţioneze.
Ştefania a susţinut public că a descoperit radioactivitatea artificială în
timpul anilor ei de cercetare din Paris, dar i-a fost recunoscut meritul
post-mortem.
Savanta care a studiat şi relaţia dintre cutremure şi precipitaţii, s-a
lansat în diverse ipoteze controversate, cum ar fi influenţa razelor de
soare sau a apei de ploaie asupra radioactivităţii. Ipoteza că razele de
soare ar putea induce radioactivitate artificială a fost dezbătută intens
în comunitatea ştiinţifică din Franţa, Germania şi Anglia, iar disputa a
devenit atât de aprinsă încât Ştefania Mărăcineanu a fost izolata de
grupul de la laboratorul Curie.
În 1944, savanta a murit după ce se îmbolnăvise de cancer din cauza
iradierii.

Ştefania Mărăcineanu
Sarmiza Bilcescu-Alimănişteanu (n. 27 aprilie 1867 - d. 26 august
1935)
Prima româncă avocat şi prima femeie din Europa care a obţinut
licenţa în drept la Universitatea din Paris a fost şi prima femeie din
lume care a devenit Doctor în drept. A obţinut licenţa în ştiinţe
juridice în 1887, iar în 1890 a devenit prima femeie din Europa care a
obţinut doctoratul în drept. În 1891 a fost admisă în Baroul Ilfov,
prezidat de renumitul avocat şi om politic Take Ionescu.
Totuşi, Sarmiza Bilcescu nu a practicat niciodată avocatura. Ea s-a
măritat cu Constantin Alimănişteanu dupa şase ani de la admiterea în
Barou şi s-a retras din avocatură, continuând să fie, însă, activă în
cercurile feministe. S-a numărat printre fondatoarele Societăţii
Domnişoarelor Române, care îşi propunea să lupte pentru creşterea
gradului de educaţie în rândul femeilor.
Mihail Fărcăşanu i-a publicat biografia în 1947, sub pseudonimul Mihai
Villara.

Sarmiza Bilcescu-Alimănişteanu
Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912 - d. 6 octombrie 2003)
Despre Elisabeta Rizea cu siguranţă că n-au auzit prea mulţi. S-a
născut într-o familie de ţărani, în apropiere de Curtea de Argeş şi a
fost nepoata fruntaşului ţărănist Gheorghe Şuţa, ucis de Securitate în
1948. Elisabeta Rizea a fost simbolul rezistenţei ţăranului român în
faţa Evului Mediu comunist. Câţi mai ştiu astăzi că pentru a învinge
sătucul de munte Nucşoara, trupelor de Securitate şi Miliţie le-au
trebuit zece ani şi mobilizarea celui mai mare număr de securişti pe
cap de locuitor din întreaga istorie a represiunii comuniste?
În 1945, după ocuparea ţării de armatele şi consilierii sovietici,
Elisabeta Rizea şi soţul ei, Gheorghe Rizea, s-au alăturat Rezistenţei
anticomuniste din munţii Muscelului (sud-estul munţilor Făgăraş),
sprijinind cu mâncare, haine, unelte, bani şi informaţii grupurile de
partizani cunoscute după numele comandaţilor Arsenescu şi
Arnăuţoiu.
Elisabeta Rizea a fost arestată pe 18 iunie 1949 şi ţinută în detenţie,
fără judecată, doi ani, în faimoasa închisoare din Piteşti, unde a fost
pusă în lanţuri şi aruncată într-o celulă de maximă securitate.
Comuniştii nu se jucau! Sentinţa pronunţată împotriva ei a fost: 7 ani
de temniţă pentru "favorizarea infractorului". Eliberată în primăvara
anului 1958, după 9 ani de detenţie cumplită, Elisabeta a continuat să
ia legatură cu ofiţerii şi cu consătenii din Rezistenţă. Când
conducatorul rezistenţei anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu, a fost
arestat, în 1961, Elisabeta Rizea a fost reţinută din nou şi
condamnată la moarte. Pedeapsa i-a fost comutată, iar sentinţa i-a
fost prelungită cu 25 de ani.
A fost transferată la Mislea, închisoarea centrală a femeilor-deţinut
politic şi torturată pentru ideile ei. A fost atârnată cu părul de un
cârlig şi bătută până la pierderea cunoştinţei. Rizea a ieşit din
închisoare în 1964. Aproape 30 de ani a fost ţinută sub supraveghere
strictă şi era chemată mereu la interogatorii, ea şi soţul ei fiind
consideraţi "duşmani ai poporului". 35 de ani mai târziu, povestea
femeii a fost publicată în ziarele româneşti şi prezentaă în
documentarele despre perioada comunistă.

Elisabeta Rizea
Maria Rosetti (n. 1819 - d. 1893)
Prima femeie ziarist din România era "oacheşă, nu chiar frumoasă,
dar cu nurii unei meridionale, expresivă, pasionată, artistă. (…) Scria
bine cu însufleţire romantică, scotea frumosul din orice lucru
întreprindea şi îl împrăştia în jurul ei. Cu puţine obiecte rânduia o
cameră de-ţi era drag, croia o rochie cântând, parcă se juca: credeai
că a prăpădit stofa, dar ieşea ceva graţios şi îi punea o mică garnitură
care o deosebea de toate celelalte", aflăm din corespondenţa familiei
Brătianu.
Maria Rosetti a fost modelul picturii "România revoluţionară", a lui
C.D. Rosenthal. O muză nu doar pentru revoluţionari în sine sau
pentru lumea artistică, ci şi pentru poporul pe care l-a adoptat cu
sufletul. Când revoluţionarii de la 1848 erau urmăriţi pentru a fi
arestaţi, Maria le-a fost alături, îndrumându-i pe Dunăre, cu fiica ei de
câteva luni în braţe, pe care o botezase Liberté Rosetti. "Mama Rose",
cum era denumită de Sabina Cantacuzino, sau "Gitana", cum era
strigată de Ion C. Brătianu şi Alexandru Golescu, a fost nu doar
redactor de succes, ci şi editoarea publicaţei "Mama şi copilul", revistă
literară săptămânală în care apareau articole şi traduceri despre
educarea copiilor. În cadrul acestei publicaţii Maria Rosetti
coresponda cu micii cititorii şi le oferea sfaturi.
Maria a militat toată viaţa pentru ideea de maternitate şi a organizat
diverse evenimente de caritate pentru combaterea foametei. La
moartea ei, un necrolog mare a fost publicat în ziarul "Voinţa
Naţională", care a proclamat-o una dintre cele mai remarcabile
românce din generaţia ei. Maria Rosetti a devenit şi personaj de
carte, în romanul "Un om între oameni", al lui Camil Petrescu.

Maria Rosetti
Marina Ştirbei (n. 19 martie 1912, Austria - d. 15 iulie 2001,
Franţa)
Fiica prinţului George Ştirbei, nepoata lui George Valentin Bibescu şi
verişoara lui Bâzu Cantacuzino, a obtinut brevetul de pilot gr. II, în
1935, după un stagiu la Şcoala de Pilotaj, condusă de Ioana
Cantacuzino.
În 1936, Marina a ocupat locul I la primul concurs aerian organizat în
România şi a participat la un mare raid în nordul Europei, singură la
bordul avionului, pe ruta Bucureşti-Stockholm. A devenit apoi prima
româncă ce a survolat în condiţii de ceaţă deasă Marea Baltică. A
participat la prima Conferinţă tehnică internaţională de ajutorare
aeriană, în1937, la Budapesta. La iniţiativa ei au fost obţinute două
avioane sanitare care puteau transporta câte doi răniţi şi o
însoţitoare. În 1938, a participat, în calitate de membru în comitetul
de conducere al Crucii Roşii Române, la manevrele militare regale din
Galaţi, iar după ce a zburat pe un avion sanitar, i-a venit ideea creării
unei escadrile sanitare militare, cu personal navigant feminin, după
modelul organizaţiei feminine finlandeze "Lotta Svard".
La 25 octombrie 1940, din ordinul subsecretarului de Stat al Aerului,
comandorul Gheorghe Jienescu, a fost constituită Escadrila Sanitară
("Escadrila Albă"), cu sediul pe aerodromul de la Băneasa. Trei
aviatoare au fost aduse în noua unitate: Mariana Dragescu, Virginia
Thomas şi Nadia Russo. Supranumele "Escadrila Albă" venea de la
faptul că avioanele mici, tip RWD-13, de fabricaţie poloneză, au fost
iniţial vopsite în alb, având pe aripi şi pe partea laterala a fuzelajului
cruci roşii şi tricolorul desenat spre extremităţi. Ulterior, pentru că
sovieticii nu ţineau cont de avioanele sanitare şi le bombardau, spre
sfârşitul anului 1941 acestea au fost vopsite în culori de camuflaj.
În februarie 1942, Marina s-a căsătorit cu prinţul Constantin Basarab
Brâncoveanu, naşii lor fiind Marta Bibescu şi George Matei
Cantacuzino. După instalarea comunismului în România, familia
Marinei Ştirbei a fost deposedată de toate bunurile, soţul ei a fost
arestat în 1947, iar ea şi cei doi copii ai lor au ajuns să trăiască din
vânzarea bunurilor rămase, din mila prietenilor şi din ajutorul Crucii
Roşii. Au reuşit să plece din ţară cu ajutorul Martei Bibescu, prin
intermediul Crucii Roşii.
Marina Ştirbei
Menţiuni:
Elena Caragiani-Stoenescu (b. 13 mai1887 - d. 29 martie 1929) -
Prima femeie aviator din România a zburat prima dată în 1912,
însoţită de instructorul ei de călărie, Mircea Zorileanu. S-a înscris la
Şcoala Civilă de Aviaţie din Mourmelon le Grand, în Champ de Chalon,
condusă de Roger Sommer, a dat toate examenele şi a primit, la 27
de ani, Brevetul Internaţional de Pilot Aviator, cu nr. 1591, eliberat în
22 ianuarie 1914 de Federaţia Aeronautică Internaţională.
Elena Văcărescu (n. 21 septembrie 1864 Bucureşti- d. 17 februarie
1947 Paris) - Scriitoare franceză de origine română, a fost dublă
laureată a premiului Academiei Franceze şi a avut o idilă cu regele
Ferdinand, interzisă de Casa Regală. A debutat în anul 1886,
publicând la Paris volumul "Chants d'Aurore", premiat de Academia
Franceză.
Ella Negruzzi (n. 11 septembrie 1876, Iaşi - d. 19 decembrie 1949,
Bucureşti) - Juristă româncă şi figură proeminentă în mişcarea
feministă din România, în perioada interbelică. A fost preşedinta
Asociaţiei "Emanciparea femeii". După instaurarea fascismului în
Germania, Ella s-a remarcat ca luptătoare împotriva războiului, a
făcut parte din organizaţia "Grupul avocaţilor democraţi", înfiinţată în
1935, a înfiinţat organizaţia "Frontul feminin", în 1936, dar s-a
remarcat şi în publicistică.
Elisa Leonida Zamfirescu (n. 10 noiembrie 1887 - d. 25 noiembrie
1973) - Sora inginerului Dimitrie Leonida şi prima femeie inginer din
lume a fost şefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României.
Membră a Crucii Roşii în timpul războiului, Elisa a fost decorată cu
"Medalia de Război a Republicii Franceze". A fost profesoară de fizică
şi chimie, a evidenţiat calităţile bentonitei în filtrarea vinului şi a
contribuit la cercetarea bogăţiilor minerale ale României. Din 12
noiembrie 1993, fosta stradă Salcâmi nr. 9 din Bucureşti se numeşte
ing. Eliza Leonida-Zamfirescu.
Zsofia Toma - Prima româncă arheolog a studiat la Cluj, unde a
primit titlurile academice. În 1875 a descoperit, în Turdaş, Alba Iulia,
locuinţe neolitice, fiind cea care a făcut primele săpături. Situl de aici
a dat şi numele "Culturii Turdaş".

Românce faimoase din "Micul


Paris" (I)
Câţi dintre voi ştiu că unele dintre cele mai mari actriţe,
cântăreţe şi savante ale lumii, de la începutul secolului trecut,
au origini româneşti? Apropo.ro a întocmit un clasament al
româncelor faimoase din perioada interbelică şi vă prezintă în
prima parte 20 de nume care au marcat istoria universală.

Ana de Noailles (n. 15 noiembrie 1876, Paris - d. 30 aprilie 1933,


Paris)
Ana de Noailles, născută prinţesa Brâncoveanu, este prima femeie
comandor al Legiunii de Onoare, membră a Academiei Române,
Franceze şi Belgiene.
Poetă franceză de origine română şi vedetă a saloanelor mondene din
Paris la începutul secolului 20, Ana a fost fashion-icon-ul Europei în
Belle Epoque, admirată şi adorată de Proust, Cocteau, Colette, Rodin,
Valery, Gide.
Ana de Noailles a fost modelul personajului Gaspard de Reveillon din
romanul "Jean Santeuil" al lui Marcel Proust, şi s-a considerat cea mai
mare poetă franceză şi regină literară neîncoronată a Franţei.
La slujba de înmormântare a prinţesei, ţinută la Biserica ortodoxă din
Paris, au participat cei mai importanţi politicieni şi literaţi ai epocii ei.
Ana de Noailles
Elvira Popescu (n. 10 mai 1894, Bucureşti - d. 11 decembrie 1993,
Paris)
"Un pahar de şampanie cu lacrimi la final".
Elvira Popescu a fost actriţă româncă de teatru şi film, jucând alături
de Jean Marais, Alain Delon şi Claudia Cardinale, precum şi directoare
de scenă, cu o carieră strălucită în Franţa.
Elvira Popescu, devenită prin căsătorie contesă De Foy, a absolvit
Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, a fost angajată la
Teatrul Naţional şi a întemeiat Teatrul Mic şi Excelsior, alături de
actorii Ion Manolescu şi Ion Iancovescu. Louis Verneuil, care a scris
special pentru ea numeroase piese de teatru, a jucat un rol decisiv în
viaţa şi cariera actriţei, pe care a şi angajat-o, în 1923, la Teatrul De
la Michodière din Paris, deşi ea nu stăpânea bine limba franceză.
Aproape instantaneu, "L'accent d'Elvira Popescu" a devenit proverbial.
Critica a elogiat-o, ceea ce este foarte rar întâlnit în Franţa,
supranumindu-o "Reine du Boulevard", "Notre Dame du Théâtre",
"Monstre Sacré" etc.
Cariera teatrală a Elvirei Popescu a durat 65 de ani, dar repertoriul
pieselor cu ea a fost relativ restrâns, pentru că toate ţineau afişele cu
anii, actriţa fiind foarte solicitată de public. În afară de piesele lui
Louis Verneuil, a jucat în creaţiile lui Henry Bernstein, André Roussin,
Sacha Guitry. Unele piese în care a fost protagonistă au depăşit 2.000
de spectacole, ceea ce rămâne o performanţă rareori egalată de alţi
actori sau actriţe. A jucat în filmele "La Présidente", "Ils étaient neuf
célibataires", "Austerlitz", "Plein Soleil" etc.
Elvira Popescu a condus şi o companie teatrală, fiind co-directoare,
alături de actorul Hubert de Malet, la Théâtre de Paris şi Théâtre
Marigny. A fost distinsă cu premiul "Molière" pentru cea mai bună
actriţă, decernat de asociaţia actorilor francezi, şi de două ori cu
ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte dinstincţii ale
statului francez.
Elvira Popescu a încetat din viaţă la venerabila vârstă de 99 de ani, în
Paris, şi este înmormântată într-un cavou din marmură pe o alee
lăturalnică, aproape de ieşirea din Cimitirul Père-Lachaise.

Elvira Popescu
Pola Illery (n. 15 octombrie 1908, Corabia - d. 15 februarie 2012,
SUA)
Născută Paula Iliescu, românca a plecat din Corabia şi a ajuns star de
film mut în Paris, fiind totodată muza lui Rene Claire în "Sous les toits
de Paris".
A fost fascinată de teatru din copilărie, iar numele ei de scena, Pola
Illery, este inspirat de cel al vampei filmelor mute Pola Negri. În
Paris, Paula a fost distribuită în pelicula "Captain Fracasse". S-a mutat
în SUA la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, unde a fost soră
medicală voluntară pentru Crucea Roşie, şi a obtinut cetăţenia în
1946. Un an mai târziu s-a căsătorit cu Daniel Alpert, iar din căsnicia
care a durat 54 de ani, până la moartea lui din 1999, au rezultat
patru copii.
În 1954, Paula Iliescu s-a mutat în Pennsylvania, unde a murit în
acest an, în oraşul Scranton. Trecerea ei în nefiinţă nu a trecut
neobservată. "The Telegraph" i-a dedicat un necrolog în care
precizează că "emana sexualitate şi farmec, deşi avea înălţimea sub
1,5 metri".
Pola Illery
Alice Cocea (n. 28 iulie 1899, Sinaia - d. 2 iulie 1970, Franţa)
A fost actriţă franceză de teatru şi film, de origine română. A urmat
cursurile Conservatorului din Bucureşti, dar studiile dramatice le-a
absolvit în Paris, în 1917, unde se şi stabilise. A debutat în
cinematografie în 1917, dar a preferat să urmeze o carieră teatrală.
În anii '30, când tabloidele nu erau "en vogue", Alice Cocea, mondenă
absolută a Parisului interbelic, făcea vâlvă cu extravaganţa, poveştile
de iubire, scandalurile personale şi preferinţa ei pentru lux copleşitor.
În perioada celui de-al doilea Război Mondial a fost directoarea
teatrului "Théâtre des Ambassadeurs" (1940-1944). După retragerea
de pe scena pariziană s-a dedicat pasiunii pentru pictură şi a mai avut
câteva prezenţe pe marile ecrane, în anii '60, în roluri minore.
Alice este sora avocatului, scriitorului şi temutului pamfletar N.D.
Cocea şi mătuşa marii actriţe Dina Cocea.
Alice Cocea
Nadia Gray (n. 23 noiembrie 1923, Bucureşti - d. 13 iunie 1994,
New York)
Născută Nadia Kujnir-Herescu, în Bucureşti, într-o familie româno-
rusă, ea a debutat pe scena de la Majestic la 15 ani şi a ajuns mai
târziu actriţă la Hollywood. A părăsit România pentru Paris, spre
sfârşitul anilor '40 pentru, a scăpa de regimul comunist. Filmul de
debut al Nadiei a fost "L'Inconnu d'un soir", în 1949. Probabil că cel
mai cunoscut rol al ei este în celebrul film al lui Federico Fellini "La
Dolce Vita", din 1960.
Nadia, de care a fost îndrăgostit scriitorul Ionel Teodoreanu, s-a
măritat la 16 ani cu Constantin Cantacuzino (din 1946, până la
moartea lui, în 1958). Ulterior s-a recăsătorit cu tatăl actriţei Linda
Gray din "Dallas", cu care a pornit spre California, în anii '60.
Românca nu a trecut neobservată la Hollywood, ajungând să joace în
filme alături de Audrey Hepburn şi Frank Sinatra.
În 1967, a renunţat la cinematografie şi s-a căsătorit a treia oară cu
Herbert Silverman, un avocat din New York, iar căsnicia a durat până
la moartea ei, în 1994, la vârsta de 70 de ani. Celebra publicaţie New
York Times i-a scris epitaful.
Nadia Gray
Lola Bobescu (n. 9 august 1919, Craiova - d. 4 septembrie 2003,
Belgia)
"Diva cu vioara" Lola Violeta Ana-Maria Bobescu a fost violonistă şi
profesoară de vioară originară din România. Cea despre care maestrul
Yehudi Menuhin spunea că e "cea mai mare violonistă a secolului XX"
este fiica marelui compozitor şi dirijor Aurel Bobescu şi şi-a început
studiile muzicale la vârsta de 5 ani. Solistă-concertistă timp de peste
60 de ani, Lola Bobescu este una dintre violoniştii români cu cea mai
solidă carieră artistică. Stabilită în Belgia, a fondat şi a condus
formaţiile Solistes de Bruxelles- actuala L'Orchestre de Wallonie din
Liège - şi Cvartetul de coarde L'Arte del Suono din Bruxelles.
Lola Bobescu a avut şi activitate pedagogică, fiind profesoară de
vioară la Conservatorul din Liège (1962-1974) şi la Conservatorul
regal din Bruxelles. A colaborat cu marile ansambluri orchestrale ale
lumii, a concertat în recitaluri de muzică de cameră, adesea
acompaniată de pianistul Jacques Genty, dar a revenit în România cu
regularitate, apărând în concerte cu orchestrele Filarmonicii şi Radio
din Bucureşti, precum şi în provincie. Incredibil de talentată şi
elegantă, Lola Bobescu a înregistrat discuri la casele Electrecord,
Decca, Columbia, Nippon Program, Arcophon etc.

Lola Bobescu
Ana Cumpănaş (n.1889 - d. 25 aprilie 1947)
"Femeia în roşu", care l-a predat FBI-ului în 1934 pe inamicul public
nr. 1 al SUA, John Dillinger, era o prostituată româncă, născută în
Comloşu Mare, Banat, cunoscută şi sub numele Anna Sage.
În 1909, ea s-a mutat în America, după căsătoria cu Michael Chiolak,
iar în 1911 a dat naştere unui băiat, Steve Chiolak. Căsatoria s-a
destrămat, Ana a început să lucreze ca prostituată şi a devenit mai
târziu proprietara unor bordeluri în Chicago şi Gary.
S-a recăsătorit cu avocatul Alexandru Suciu şi a revenit temporar în
România, pentru a-şi vizita mama. Ulterior, autorităţile din SUA au
catalogat-o drept "femeie uşoară" şi au început procedurile pentru a o
deporta. În 1934, John Dillinger a început să frecventeze bordelurile
Anei, care era apropiată de iubita lui de atunci, Polly Hamilton. După
ce a aflat cine era gangsterul, Ana s-a hotărât să îl denunţe, cu
gândul de a obţine cetăţenie permanentă în America.
Astfel, pe 22 iulie 1934, gangsterul a fost împuşcat în faţa teatrului
Biograph din Chicago, după ce Ana Cumpănaş anunţase autorităţile
că îl va însoţi acolo şi că va fi îmbrăcată în roşu. Ea a ales, totuşi, să
poarte o rochie oranj în seara respectivă şi se zvoneşte că s-ar fi
răzgândit vizavi de a-l preda pe faimosul criminal.
Dupa moartea lui Dillinger, Ana a primit de la autorităţi o recompensă
de 5.000 $ (jumătate din suma promisă) şi a fost mutată în Detroit,
apoi în California, iar în 1936 a fost deportată în România, în ciuda
eforturilor ei de a împiedica acest demers.
Un an mai târziu, Ana s-a îmbolnăvit şi a murit în ţara natală, iar între
timp numele ei a devenit un adevarat simbol în America, unde era
cunoscută drept "Femeia în roşu". Referitor la cazul Anei Cumpănaş,
se spunea că gangsterul John Dillinger a fost ucis de propria
slăbiciune pentru femei.

Ana Cumpănaş
Florica Sas (n. 6 august 1841, Aiud - d. 11 martie 1916, Anglia)
Cunoscută ca Lady Florence Baker, Florica a fost exploratoare de
origine transilvăneană. A devenit Lady la curtea Reginei Victoria şi e
cunoscută la nivel mondial drept una din primele femei-explorator din
lume.
A fost a doua soţie a cunoscutului explorator britanic Sir Samuel
White Baker, pe care l-a însoţit în toate călătoriile sale spre izvoarele
Nilului, până la lacul Albert din Africa.
Florica era fostă roabă crescută într-un harem şi a fost cumpărată de
soţul său. Avea reputaţie controversată în societatea britanică ultra-
rasistă, în secolul 19, dar succesul expediţiilor, renumele lui Samuel
Baker, rolul jucat de ea în expediţii şi buna educaţie i-au deschis în
cele din urmă uşile saloanelor "high-life". Doar regina Victoria a
refuzat până la capăt să o primeasca oficial.

Florica Sas
Smaranda Brăescu (n. 21 mai 1897, Hânţeşti - d. 2 februarie 1948)
A fost prima femeie pilot din România, prima femeie paraşutist cu
brevet din România, campioană europeană la paraşutism (1931) şi
campioană mondială. În 1932 Smaranda Brăescu bătea recordul
mondial deţinut de un american, cu saltul de la 7.233 m. Acest record
înregistrat în Sacramento, SUA, a fost neegalat timp de 20 de ani.
Proprietară a două avioane, un biplan de tip Pevuez şi un bimotor de
tip Milles Hawk, în 1932 a stabilit cu cel de-al doilea avion primul
record de traversare a Mării Mediterane, în 6 ore şi 10 minute,
străbătând distanţa de 1.100 km, între Roma şi Tripoli.
O stradă din Bucureşti a fost denumită în memoria sa, iar în
decembrie 2010 a fost lansat "Jurnalul celebrei Smaranda Brăescu",
semnat de Ana Maria Sireteanu şi Tudor Sireteanu, strănepoţi ai
renumitei paraşutiste românce.
Smaranda Brăescu
Ana Aslan (n. 1 ianuarie 1897, Brăila - d. 20 mai 1988, Bucureşti)
Femeia care a descoperit "elixirul tinereţii" a fost medic român
specialist în gerontologie, academician din 1974 şi director al
Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie (1958 - 1988).
A preparat vitamina H3 (Gerovital), produs geriatric brevetat în peste
30 de ţări şi folosit de personalităţi internaţionale, între care Tito,
Charles de Gaulle, Hrusciov, J.F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda
Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk
Douglas, Salvador Dali, şi a creat (în colaborare cu farmacista Elena
Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat şi introdus în
producţie industrială în 1980.
În 1922, Ana Aslan a absolvit Facultatea de Medicină, a fost numită
preparator la clinica II din Bucureşti, condusă de profesorul Daniel
Danielopolu, care a îndrumat-o şi în alcătuirea tezei de doctorat. În
1949, a devenit şeful Secţiei de fiziologie a Institutului de
Endocrinologie din Bucureşti - punctul de plecare al carierei ei de
gerontolog. A experimentat procaina în afecţiunile reumatice, în cazul
unui student ţintuit la pat din cauza unei crize de artroză. A continuat
cercetările într-un azil de bătrâni şi a evidentiat importanţa procainei
în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Rezultatele ei
remarcabile au fost comunicate Academiei Române.
Se spune că metodele de lucru ale Anei Aslan aduceau statului profit
anual de 17 miliarde de dolari.

Ana Aslan
Alexandra Bellow (n. 30 august 1935, Bucureşti)
Românca Alexandra Ionescu Tulcea, născută Alexandra Bagdasar, în
Bucureşti, a fost matematiciană, specialistă în sisteme dinamice şi
teorie ergodică. A devenit a patra soţie a lui Saul Bellow, scriitor
laureat cu Nobel în 1976, deşi diferenţa dintre ei este de aproape 20
de ani. I-a stat alături din 1974 până în 1984, iar Saul Bellow s-a
recăsătorit, în 1989, pentru a cincea oară, cu Janis Freedman, o
studentă a lui, cu care a ramas până la decesul lui din 2005.
Alexandra, la rândul ei, s-a recăsătorit cu matematicianul Alberto P.
Calderon în 1989, alături de care a fost împlinită atât pe plan
personal, cât şi profesional. Românca este fiica profesorului dr.
Dumitru Bagdasar - creatorul neurochirurgiei româneşti - şi a Floricăi
Bagdasar, fostă Ciumetti, specialistă în psihiatrie infantilă. Florica
Bagdasar a fost ministru al sănătăţii, în perioada 1946-1948, urmând
în acest post soţului ei, decedat în 1946.
Alexandra Bellow şi-a încheiat studiile de matematică în 1957 şi a
rămas în SUA cu primul ei soţ, matematicianul Ionescu-Tulcea, cu
care a fost căsătorită în perioada 1956 - 1969, devenind profesoară
de matematici la Nordwestern University din Evonston, Illinois.
Imediat după cutremurul din 1977, ea şi Saul Bellow au revenit în
România şi au rămas în Bucureşti până după moartea şi incinerarea
Floricăi Bagdasar. Experienţa acestei vizite este descrisă în romanul
"Iarna decanului", apărut în 1982. Alexandra mai apare în cartea
"Jerusalem and Back" (1976), dar şi în romanul "Ravelstein" (2001),
scris după 15 ani de la divorţ, în care Bellow o atacă dur pe fosta lui
soţie şi pe Mircea Eliade, pe care îl cunoscuse prin intermediul
Alexandrei.

Alberto Calderon şi Alexandra Bellow


Marta Bibescu (n. 28 ianuarie 1889, Bucureşti - d. 28 noiembrie
1973, Paris)
Romancieră, poetă, om politic şi memorialistă franceză de origine
română, Marta Bibescu este fiica lui Ion Lahovary, ministru al
României la Paris şi ministru de Externe, şi a Smarandei (Emma)
Mavrocordat.
Marta s-a căsătorit cu prinţului George Valentin Bibescu, văr primar
cu Ana de Noailles. A fost considerată cea mai inteligentă femeie din
Franţa, iar frumuseţea ei i-a cucerit pe prinţul Wilhelm, moştenitorul
tronului Germaniei, şi pe regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei. în plus,
casa Dior, a cărei reclamă vie Marta fusese ani la rând, realiza pentru
ea haine speciale, mai ales tunici somptuoase, lungi până la pământ.
Marta Bibescu şi-a publicat prima carte, "Les Huit Paradis", în Franţa,
în 1908. Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum a
deschis seria unei opere impresionante, semnate, parţial, sub
pseudonimul Lucile Decaux. Românca este de asemenea autoarea
unui jurnal politic.
Din 1916, Marta Bibescu a condus un spital pentru răniţi din
Bucureşti, iar din 1955 a devenit membră a Academiei Regale de
limbă şi literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul ocupat iniţial de
contesa Ana de Noailles. Cumnatul Martei, prinţul Antoine Bibescu, a
fost prieten în copilărie cu Marcel Proust, pe care Marta l-a întâlnit de
foarte multe ori. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul "Au bal avec
M. Proust" (1928).
Marta Bibescu a murit în Paris, iar în porţiunea de nord-est a
cimitirului Père-Lachaise se găseşte cavoul familiei Bibescu, în care
este înmormântată şi Ana de Noailles.

Marta Bibescu
Nina Cassian (n. 27 noiembrie 1924, Galaţi)
"Eu nu sunt o amantă, o culcăreaţă. Eu sunt o iubeaţă."
Renée Annie Cassian este poetă, eseistă şi traducătoare româncă,
născută într-o familie de origine evreiască. La vârsta de 16 ani, a
intrat în organizaţia Tineretului Comunist, aflată atunci în ilegalitate.
A debutat editorial în 1947, cu volumul de versuri suprarealiste "La
scara 1/1", a scris şi literatură pentru copii, a realizat traduceri
remarcabile, a publicat peste 50 de cărţi de poezie, eseuri şi proză şi
a inventat o nouă limbă poetică, limba şpargă. În 1969, i-a fost
decernat Premiul Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, Nina
Cassian trăieşte în New York, iar "proiectul major al vârstei şi vieţii"
sale este scrierea memoriilor.
Poeta spunea despre bărbaţii din viaţa ei: "În general, am fost atrasă
de intelectuali, da. Dar ei puteau să fie înalţi şi frumoşi, superbi sau
monstruoşi, chiar oribili la vedere. Am avut parte şi de frumoşi, şi de
urâţi. În general, da, în sfera intelectualităţii. Totuşi e nevoie de
comunicare, nu poţi numai să te ţii de degetul cel mic