MUZEUL CASTELUL CORVINEŞTILOR HUNEDOARA

B I B L I O T H E C A A R C H A E O L O G I C A E T H I S T O R I CA CORVINENSIS 2

Vasile Romulus Ioan

ISTORIA ÎN

METALURGIEI ŢINUTUL

FIERULUI

HUNEDOAREI

I. A N T I C H I T A T E A

HUNEDOARA 2000

1

Motto: Adu-ţi aminte de zilele din vechime, Socoteşte anii, generaţie după generaţie, Întreabă pe tatăl tău, şi te va învăţa, Pe bătrânii tăi, şi îţi vor spune. (Deuteronomul 32, Cântarea lui Moise 7) Prefaţă Ştiinţa a încetat să mai fie numai preocuparea exclusivă a specialiştilor. Publicul se interesează tot mai des de anumite sectoare ale ştiinţei şi de implicaţiile acesteia în viaţa cotidiană. Următoarele aspecte au devenit banale pentru ritmul de viaţă actual :  Ritmul de creştere a cuceririlor ştiinţifice ;  Impactul dezvoltării ştiinţei asupra societăţii omeneşti . Nimeni astăzi nu mai poate deţine formula magică în ştiinţă. Totuşi, o orientare generală asupra unor domenii cât mai vaste devine din ce în ce mai necesară. Ritmul în care se învechesc noutăţile face ca un lucru descoperit astăzi mâine să fie istorie. Temele de studiu şi cercetările ştiinţifice în multe domenii se rezolvă formând un colectiv multidisciplinar, cu un bagaj de cunoştinţe superior grupului canalizat pe cunoştinţe într-un singur domeniu. Privirea obiectivă a unor specialişti din domenii colaterale domeniului de studiu face posibilă în ziua de astăzi rezolvarea unor teme dificile, evitându–se subiectivismul specialistului într-un anumit domeniu. Istoria este terenul propice pentru intervenţia specialiştilor din diferite sfere de activitate, cu amendamentul de a nu denatura adevărul istoric. Lucrarea doreşte să întărească cele spuse mai sus şi este bazată pe dorinţa autorului1, doctor inginer în metalurgie, de a-şi preciza punctul de vedere în istoria metalurgiei fierului. În acest scop, au fost efectuate studii şi analize chimice pe piesele din inventarul săpăturilor arheologice din aria de
1

Sursa de inspiratia şi metoda de abordare a fost preluată de la chimistul N.Chindler care a fost şi un pasionat istoric.

2

interes2, pentru a prezenta istoria sub o formă inginerească atât cât a fost posibil. Lucrarea nu doreşte să revoluţioneze istoria metalurgiei fierului, ci să condenseze amănunte legate de istoria fierului hunedorean. Cartea3 se adresează în primul rând publicului larg, dornic de a cunoaşte abordarea unui domeniu tehnic din istoria omenirii.

2 3

Săpături efectuate de prof. T.Mariş în anii 80 şi arheologul C.Roman în anii 90. După prezenta lucrare autorul pregăteşte o lucrare despre metalurgia fierului de la feudalism şi până în prezent

3

Cuvânt înainte Istoria este ştiinţa cea mai populară, mai solicitată , putem spune, şi de cea mai mare importanţă pentru destinul umanităţii. Explicaţia o avem în faptul că atât obiectul lecturii de recreare, cât şi al lecturii de interes ştiinţific, sunt orientate spre factorul om, atât sub aspect individual, respectiv al erorilor, cât şi sub aspectul colectiv al structurilor şi formelor sociale. Îndrăznind o privire generală asupra a tot ce s-a scris sub aspect ştiinţific sub denumirea de istorie sau istoriografie constatăm că preocupările şi realizările au stăruit asupra oamenilor de excepţie, cunoscuţi sub termenul de eroi, temelie a unor evenimente istorice. Cu toate acestea se cuvine a recunoaşte că, începând cu sfârşitul secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, istoria s-a orientat spre condiţiile şi factorii care au determinat modul şi stilul de viaţă al omului. În această orientare se încadrează şi prezenta lucrare, care reia filmul vieţii omului de la originile tehnologiilor de prelucrare a fierului şi până la sfârşitul antichităţii. Aflăm din această carte condiţiile primare ale procedeelor de obţinere a metalelor, cu dovezi şi certitudini legate de zona Hunedoarei. Pe firul evoluţiei istorice, luăm cunoştinţă cu civilizaţiile: cretană, mesopotamiană, egipteană, ebraică, indiană, celtă, etruscă, persană, greacă, chineză, traco-daco-getă, germanică, japoneză şi africană veche. Parcurgând acest bilanţ istoric, ne convingem pe deplin că autorul, dr. ing. Ioan Romulus Vasile, preşedintele Fundaţiei Culturale Iancu de Hunedoara, este un istoric autentic şi complet al civilizaţiei universale, privită şi cercetată sub aspect metalurgic. Valoarea cărţii constă atât în bogata documentare, cât şi în viziunea tehnică în care este prezentat întreg materialul documentar, atât din punct de vedere bibliografic cât şi din cel al analizelor chimice efectuate pe piese descoperite în săpăturile efectuate în zona Hunedoarei. Hunedoara, 4 iunie 2000 Victor Isac

4

ISTORIA METALURGIEI ANTICE De-a lungul multimilenarei sale existenţe, homo sapiens a fost confruntat cu două pasiuni aparent contradictorii : pe de o parte o inepuizabilă dorinţă de noutate, de invenţie , de proiectare în viitor, pe de altă parte un cald interes pentru trecut pentru marile experienţe de viaţă şi cultură consumate în evurile istoriei revolute. Fructificând cu înţelepciune ambele pasiuni, omenirea a ştiut să descifreze în echilibru calea progresului, exemplele trecutului dovedindu-se mai totdeauna stimulatoare şi bogate în sugestii pentru generaţiile tinere. În fapt , marile epoci de cultură nu sunt altceva decât o dovadă de luminată înţelegere a perspectivelor istorice, o mărturie a puterii de a rodi, pentru viitor, pe generoasa rădăcină a tradiţiei 4. Toate civilizaţiile care au respectat trecutul prin a-l cunoaşte au rămas glorioase în istorie, indiferent dacă istoria a fost scrisă în vest sau în est. De când datează cunoştinţele metalurgice ale strămoşilor noştri? Întrebarea a frământat pe mulţi cercetători ai trecutului şi continuă încă să fie un subiect de discuţie în lumea ştiinţifică. Se consideră îndeobşte că obţinerea şi prelucrarea metalelor – arama, bronzul, fierul - s-au dezvoltat în perioada de sfârşit a neoliticului, aşa-numita epocă eneolitică. Începutul acestei perioade în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-ar putea datora şi unor influenţe venite din Sud, caracteristice primei faze a cetăţii Troia. Aceste consideraţii sunt în foarte bună măsură îndreptăţite, ele reflectând atât nivelul social-economic atins cu milenii în urmă de vechii locuitori ai spaţiului geografic, cât şi relaţiile lor cu lumea înconjurătoare. Metalurgul, fierarul vrăjitor-magician, aşa cum frumos l-a numit Eliade, a suportat atât în antichitate cât şi acum eroziunea competiţiei pentru arme, unelte de calitate. Universul fascinant al metalurgiei fierului, înglobând şi extracţia minereului din sânul pământului, şi-a pus amprenta asupra termenilor tehnici păstraţi până în ziua de astăzi. Terminologia minieră, aşa cum ni s-a transmis până în zilele noastre, reflectă şi ea vechile tradiţii daco-romane ale acestei îndeletniciri. Terminologia esenţială legată direct de producţia propriu-zisă este, în cea mai mare parte, de origine latină. Aşa de pildă, vechiul termen al documentelor noastre medievale, faur, derivă din faber; fierul, pe care aceşti meşteri, făurari sau fierari, îl prelucrau, provine din ferrum; cuptorul de redus minereul din coctorium; cărbune din carbo-carbonis; zgura din scoria; foalele de la foles, etc. Au fost efectuate studii specifice referitoare la tehnicile
4

Hudson 1979,5.

5

metalurgice, depozitele de obiecte de fier sau atelierele de făurărie, prezentate în lucrările semnate de I.H.Crişan, I.Berciu, I.Glodariu, Şt.Olteanu, N.Maghiar,E.Iaroslavschi. 1. Protometalurgia Mitologiei pietrei şlefuite i-a urmat o mitologie a metalelor, cea mai bogată fiind elaborată în jurul fierului. Se ştie că primitivii, ca şi populaţia preistorică, au prelucrat fierul meteoritic cu mult înainte de a fi învăţat să utilizeze minereurile feroase superficiale5. Sumero-acadienii au cunoscut la început fierul meteoritic, căci ideograma AN_BAR (alcătuită din semnele pictografice cer şi foc) înseamnă metal ceresc, şi acesta e cel mai vechi cuvânt sumerian care indica fierul6. Meteoriţii, corpuri extraterestre căzute pe suprafaţa pământului şi care trebuie să fi impresionat omul primitiv, reprezentând în credinţa ancestrală un dar de la divinitate, sunt din punct de vedere metalurgic aliaje de fier şi nichel ( ne referim la meteoriţii de natură feroasă) având şi alte elemente însoţitoare. Acest aliaj avea o plasticitate destul de bună la temperaturi obiş-nuite, ceea ce a făcut posibilă transformarea lui în lame de cuţit, vârfuri de săgeţi şi alte obiecte. Cunoaşterea şi utilizarea la început a fierului meteoritic, destul de greu de procurat, a făcut ca numărul obiectelor din fier descoperite de arheologi în săpaturile efectuate să fie foarte mic. Utilizarea fierului meteoritic, din stele căzătoare, a influenţat denumirea fierului în limbile antice; astfel grecii numeau fierul sidéros, care deriva din latinescul şi sidussideri (corp ceresc, stea), la care putem adăuga lituanianul svidu (a străluci). În limba română avem termeni care amintesc de fierul stelar, siderita şi siderurgie, care sunt legate tot de producerea fierului7. Obţinerea fierului a dus la o modificare a credinţelor şi miturilor, creând o nouă mitologie care va bulversa mitologia pietrei şlefuite şi va modifica contextul religios al perioadei care a urmat. Acumularea de cunoştinţe şi deprinderi tehnologice în decursul epocii bronzului a stat la baza susţinerii tehnice a prelucrării fierului din minereu. Spre deosebire de aramă şi bronz, metalurgia fierului a devenit foarte repede o industrie. Prelucrarea minereului de fier se deosebeşte radical de prelucrarea fierului celest, lucru care presupune cunoştinţe empirice dar pragmatice despre procesul de reducere a oxizilor de fier. Tehnologic vorbind era nevoie de cuptorul de reducere, moştenit din metalurgia bronzului, de punerea la punct a
5 6

Eliade 1992.,60. ibidem,61. 7 Eliade,1991,101.

6

tehnologiei de batere, forjare şi a eventualelor tratamente termice pentru întărirea fierului. Fierul, pe lângă sacralitatea celestă, (provenienţa din cer a meteoriţilor), va primi o sacralitate legată de pământ, legătura mină – minereu de fier. Eliade defineşte transformarea pietrei în fier ca pe o operaţiune în care fierarul intervine pentru a-i grăbi coacerea şi a o transforma în fier, mineritul reprezentând o intervenţie asupra naturii, asupra fenomenului de creştere în sânul pământului. Peşterile şi minele sunt asimilate matricei Mamă – Pământ. Minereurile extrase din mine sunt într-o anumită măsură embrioni8. Ele cresc lent, ca şi cum s-ar supune altui ritm temporal decât cel al vieţii organismelor vegetale şi animale, dar cresc totuşi şi se coc în întunericul teluric. Uneltele, armele reprezintă faza finală a coacerii minereurilor, fază care implica intervenţia omului în reacţia de trans-formare. Intervenţia este benefică şi întotdeauna binecuvântată de divinitate. Domesticirea focului, adică posibilitatea de a-l produce, de a-l conserva şi transporta, marchează o etapă importantă în evoluţia omului spre descoperirea şi prelucrarea metalelor. Epoca fierului începe atunci când oamenii învaţă să-l extragă din minereuri. Dar tratarea minereului terestru se deosebeşte de cea a fierului meteoritic şi este diferită, de asemenea, de tehnica aramei şi a bronzului. Abia după descoperirea cuptoarelor, şi mai ales după punerea la punct a tehnicii întăririi metalelor aduse la incan-descenţă, fierul şia câştigat poziţia sa predominantă. Metalurgia fierului terestru este cea care a făcut acest metal apt pentru folosirea zilnică. Metalurgul ca şi fierarul, şi mai înainte, olarul, este un stăpân al focului. El operează prin foc trecerea de la o stare la alta a materiei9. Fierarul, meşterul care prelucrează fierul, este un magician, un vrăjitor, utilizând focul pentru a modifica cinetica coacerii, accelerând creşterea minereului , într-un timp miraculos. El face sacrificii fizice pentru a transforma pământul în unelte şi arme , intervine în natura bivalenta a metalului, încărcat cu energii sacre şi malefice, preluând una din valenţe, lucru care a făcut ca până în zilele noastre fierarul să fie temut sau dispreţuit. Poate de aceea apare în mitologia greacă personajul mutilat fizic, sacrificat, Hephaistos, ca zeu al prelucrării fierului10. Hephaistos făureşte fulgerul cu ajutorul căruia Zeus va triumfa asupra lui Typhon. În numeroase mitologii, fierarii divini făuresc armele zeilor, asigurându-le astfel
8

Eliade 1992,61.

9

Ibidem . Ioan 1999. Material prezentat la sesiunea de comunicari Hunedoara 18.10.1999 în curs de publuicare in C orviniana, Fierarul vrajitor- magician.
10

7

victoria împotriva Dragonilor şi a altor Fiinţe monstruoase. Fierarul , Zeul Faur, este implicat în dotarea cu arme a Zeilor, în lupta pentru stăpânirea lumii dar şi în arhitectură, în înzestrarea palatului lui Baal sau templului lui Solomon. Într-un mit cananean , Kôshar-wa-Hasis (îndemânatec şi viclean) făureşte pentru Baal cele două măciuci cu care îl va doborî pe Zam, stăpânul mărilor şi al apelor subterane. În cartea egipteană a miturilor, Ptah (zeul olar) făureşte armele cu care Horus îl înfrânge pe Seth. Tot astfel, faurul divin Tvaşţr lucrează armele lui Indra în timpul luptei sale cu Vrtra. Pe lângă acestea, în diferite civilizaţii vechi, fierarul are legătură cu muzica şi cântecul, el fiind vraci, vindecător, poet şi vrăjitor. La nivelul culturilor vechi se face legătura între prelucrarea intimă a metalelor, însufleţirea metalului (magie, şamanism) şi arta cântecului, a dansului şi a poeziei. 2.Incursiune in metalurgia antică. 2.1.Civilizaţia cretană. Temeliile civilizaţiei şi culturii greceşti, deci şi europene, au fost puse în urmă cu cinci milenii în Creta. Prima civilizaţie cu adevărat umană din bazinul mediteranean a fost şi cea dintâi cu care locuitorii cei mai vechi ai Greciei au venit în contact şi prin intermediul căreia au primit şi anumite elemente de cultură, originare din Orientul Apropiat. Descoperirea acestei civilizaţii abia în urmă cu opt decenii a adus modificări de perspectivă considerabile în arheologia clasică a bazinului mediteranean11. Fierul meteoritic era cunoscut în Creta în epoca minoică, 2000 î.H. şi a fost găsit într-un mormânt din apropierea străvechiului Knossos. Creta importa mai ales materia primă pentru metalurgie şi orfevrărie din Egipt şi exporta arme şi unelte de bronz, bijuterii, vase, etc., în oraşul cretan existând adevărate firme de import-export. Dezvoltarea metalurgiei cretane era recunoscută de toate popoarele mediteraneene. Acest lucru a condus la dezvoltarea exploatărilor miniere. În marile mine de cupru, care aparţineau suveranului, lucrau prizonieri de război deveniţi sclavi şi condamnaţii de drept comun. Minereul de cupru, la fel ca şi cel de fier, era prelucrat în cuptoare în care se insufla aer cu foalele. O perioadă îndelun-gată metalurgii cretani au studiat întărirea bronzului prin adăugarea de plumb, nichel şi zinc. Pentru producerea bronzului se aducea cositor din Fenicia, Siria şi Anatolia. Minerii, topitorii şi turnătorii erau constituiţi în corporaţii. Fiecare corporaţie îşi avea zeii săi. În practica iniţierilor secrete se credea că pentru a
11

Drâmba 1985,493.

8

stăpâni focul trebuie să fii înzestrat cu puteri supranaturale. Fierarii îşi aveau sediul în complexul regal, sau în cartiere separate ale oraşelor. Ulterior metalurgia s-a deplasat în insula Cipru. 2.2.Civilizaţia mesopotamiană Cea dintâi civilizaţie a antichităţii s-a constituit în zonele văilor fertile ale Mesopotamiei (nume dat de greci însemnând Ţara dintre fluvii), ţară care se întindea pe o lungime de aproape 1000 de km şi o lăţime maximă de aproximativ 400 km. Civilizaţia Mesopotamiei a constituit baza şi modelul civilizaţiei popoarelor vecine şi a influenţat indirect chiar şi civilizaţia mai puţin veche a Greciei şi a Occidentului (G. Furlani). În mod direct, influenţa aceasta a fost net predominantă în primul rând asupra a trei asemenea civilizaţii periferice: elemită, urartiană şi hitită. Meşteşugurile constituie un aspect important al economiei mesopotamiene. Primul metal cunoscut aici – folosit mai întâi în stare nativă, apoi topit – a fost cuprul; într-o perioadă târzie el a fost amestecat cu plumb, cu antimoniu şi în final cositor; apoi a apărut bronzul, iar în epoca lui Hammurabi a apărut aici şi fierul – care însă era foarte scump12. În mileniul al III-lea î.H. oraşul Uruk avea turnătorii şi cuptoare de topire pentru temperaturi înalte. În mileniul al II-lea î.H. fierarii babilonieni lucrau broaşte cu chei, din aramă sau bronz 13. Vorbind despre economia orăşenească trebuie să arătăm că în cea mai veche epocă sumeriană era concentrată în întregime în jurul templelor şi depindea de acestea, curând însă meseriile devenind independente. Codul lui Hammurabi fixează salariile diferitelor categorii de meseriaşi. Întâlnim tăietori de piatră, fierari, dulgheri, cizmari, constructori de corabii, zidari, măcelari, brutari, berari, producători de parfumuri. Prin elementele variate care o alcătuiesc apare o întreagă societate evoluată şi diferenţiată. Tot în codul lui Hammurabi dreptul penal pedepseşte şi pe profesioniştii care produc accidente în exerciţiul funcţiei lor. Chirurgul este plătit astfel: dacă un doctor a operat un patrician cu un bisturiu de bronz şi l-a lecuit … va primi zece sili de argint… dacă un doctor a operat un patrician cu un bisturiu de bronz şi i-a provocat moartea …i se va tăia mâna.

12 13

Ibidem, 70. Ibidem ,80.

9

Trebuie remarcat faptul că se specifica materialul din care era făcut bisturiul, lucru care ne face să credem că lamele ascuţite, din care fac parte şi bisturiele, se confecţionau şi din alte materiale, posibil din fier.14 Regii asirieni considerau fierarul drept o persoană de rang mare, deoarece îi ajuta în timpul luptelor pe asirieni ca să sfideze armele inami-cilor. În palatul de la Dur-Sarrukin al regelui Sargon al II-lea (722-705 î.H.) amplasat la nord de Ninive, s-a găsit o cantitate de160 t lupe de fier15. Se presupune că printre primele popoare care ar fi cunoscut tehnica obţinerii fierului din minereu, la scară industrială, ar fi fost calibderii16. 2.3.Civilizaţia egipteană. Egiptul propriu-zis, cu civilizaţia sa multimilenară, se întinde până la prima cataractă a Nilului, adică astăzi până la Assuan (anticul Syene). De la prima cataractă spre sud, de-a lungul Nilului se întinde Nubia, al cărei nume însemna ţara aurului, fiindcă aici se află bogate mine de aur17. Sunt adesea invocate cuvintele lui Herodot referitoare la Egipt, considerat ca dar al Nilului. Formula sa este însă mai cuprinzătoare. Ea face aluzie şi la munca omului … Egiptul …este pentru egipteni un pământ dobândit şi un dar al fluviului…18. Civilizaţia Egiptului antic lasă impresia unei lumi închise. Înconjurat din toate părţile de frontiere naturale - deşert, mare şi, în îndepărtatul sud, munţi - Egiptul părea destinat să fie izolat de restul omenirii. Resursele sale naturale l-au încurajat să manifeste tendinţe autarhice. În raport cu durata istoriei sale multimilenare, relaţiile comerciale externe n-au fost deosebit de intense, iar campaniile militare pe care le-a întreprins în alte ţări, au fost relativ puţine. Surprinde la egiptenii antici rapiditatea cu care şi-au structurat formele de civilizaţie şi cultură, ajunse parcă dintr-odată la un grad de plenitudine excepţională. Asemenea sumerienilor, egiptenii au realizat şi ei, prin economia lor, un excedent de produse, fapt care a permis şi aici un proces de diferenţiere marcată a claselor sociale, crearea unor aşezări urbane, a unei arhitecturi monumentale, a unui sistem de scriere, a unei complexe şi puternice organizări religioase, realizări culturale, literare, artistice19.
14 15

Ibidem ,82. Ibidem ,92.

16

Hătărăscu,1985 -calibderii civilizaţie care trăiau în Caucaz, pe malul Mării Negre şi se crede că pe la 1500 î.H. stăpâneau prelucraea fierului. De la calibderi fabricaţia fierului au fost preluate de hitiţii şi evreii. In special de la hitiţi fierul era comercializat în aproape toate statele lumii antice ca Egiptul, Asiria, Mesopotamia. 17 Daniel 1987,10. 18 Herodot. 19 Ibidem .

10

Marea bogăţie naturală a Egiptului erau carierele de piatră. Piatră de construcţie sau piatră pentru lucratul vaselor, statuilor şi statuetelor, bazalt, calcar, gresie, cuarţ roşu20. Dintre metalele curente, plumbul era folosit foarte rar de egipteni, spre deosebire de asiro-babilonieni. Cositorul era importat. În Egipt metalurgia a fost mai puţin dezvoltată decât în Mesopo-tamia, cu excepţia lucratului bijuteriilor. Egiptenii topeau aurul şi argintul pe foc in creuzete, dar prelucrarea metalului începea când acesta se forja sub forma de bare sau plăci în vederea finisării (meseriaşii cunoşteau tragerea metalelor nobile prin filieră). Metalurgii egipteni nu puteau separa uşor aurul şi argintul, de aceea numitul electrum (aliaj din aur şi argint) a fost socotit mult timp un metal aparte chiar de către grecii vechi. Argintul egiptean se afla în acelaşi zăcământ cu aurul, astfel că argintul conţinea 3-18% aur21. Bronzul apare aici cu o mie de ani mai târziu (cam prin anul 2000 î.H.) iar fierul în prima jumătate a mileniului I î.H.22, cauza principală a acestei întârzieri putând fi lipsa lemnului, combustibilul utilizat pentru cuptoarele de reducere şi de încălzire în vederea forjării. Este cunoscut de asemenea faptul că turnătoriile şi forjele erau în proprietatea statului sau a templelor. În Egipt însă fierul era foarte puţin folosit şi a fost introdus abia în epoca romană, cu o întârziere de peste 1000 de ani. Explicaţia ar fi că regimul tiranic al Egiptului a fost zguduit de nenumărate răscoale şi că preoţii, pentru a le pune capăt, au răspândit interdicţia magică împotriva întrebuinţării fierului de către supuşii faraonului23. Despre importanţa fierului în Egipt ne vorbeşte scrierea din Tablele de la Amarna, document rămas din timpul faraonului Akhenaton, 1350 î.H., la care trebuie adăugate obiectele de fier găsite în mormântul faraonului Tutankhamon. În tratatul de prietenie dintre faraonul Ramses al II-lea şi regele hitit Huttusilis al III-lea se vorbea despre vânzarea unei cantităţi importante de fier şi se menţiona dorinţa faraonului de a se căsători cu o prinţesă hitită. Huttusilis nu a putut procura la timp tot fierul şi i-a trimis faraonului o scrisoare din care se spune: în ce priveşte bunul fier, despre care tu mi-ai comunicat, nu avem disponibil în casa Kittuwatna. După cum ţi-am scris, nu este un timp prielnic pentru obţinerea fierului. Se va produce un fier bun , dar până acum nu s-a reuşit să se obţină cantitatea cerută. Când va fi gata îţi voi trimite. Astăzi îţi trimit o lamă de pumnal din fier.
20 21

Ibidem Daniel 1985,192. 22 Ibidem 23 Daniel 1976,76.

11

Scenă dintr-un atelier egiptean de pregătire şi turnare a bronzului [ 20]

Egiptenii aveau un zeu ocrotitor al olarilor şi al meşteşugurilor, Ptah. Ptah lucra la roata olarului şi era venerat în Memphis deoarece era un oraş cu mulţi artizani şi artişti. Marele preot al zeului Ptah purta denumirea de marea căpetenie a meşteşugarilor. În mitologia egipteană Ptah a întocmit planurile şi a zidit toate templele. Grecii îl identifică cu zeul lor Hephaistos (Vulcan la romani)24. În secolul al VIII-lea î.H. apare, în locul provinciei egiptene Nubia şi al unor teritorii aflate spre nord, un stat nou, regatul kuşitic sau al etiopienilor, aşa cum îl vor numi grecii vechi. La Meroe, capitala regatului kuşit, se găsea destul pământ, foarte roditor, încât kuşiţii au făcut diguri şi canale pentru irigaţii, ca în Egipt , obţinându-se astfel recolte foarte îmbelşugate. Lângă Meroe se găseau de asemenea importante zăcăminte de minereu de fier, dar şi lemnul necesar pentru metalurgia fierului. Se pare că metalurgia fierului era cunoscută în Africa din secolele V - IV î.H., dar în Egiptul antic nu s-a utilizat decât în epoca romană. Cauza pare a fi frica de răscoalele locuitorilor, care dacă ar fi utilizat arme de fier ar fi avut o netă superioritate. De astfel, din acelaşi motiv se pare că nici bronzul nu era prea răspândit. Aşa se face că ţăranii egipteni au avut până târziu seceră de lemn, în care inserau pietre de ibsidiană ascuţite bine. Kuşiţii au învăţat din înfrângerile lor de către asirieni, că trebuie să ai
24

Daniel 1985,261

12

arme de fier pentru a învinge. Aşa se face că, la Meroe, ei au prelucrat o foarte mare cantitate de minereu pentru a fabrica fontă şi fier25. 2.4.Civilizaţia ebraică. Civilizaţia ebraică s-a constituit şi a durat timp de 14 secole pe un teritoriu foarte restrâns. Deşi nu se putea lăuda cu un potenţial natural favorabil, textele biblice numesc Palestina (denumire dată de romani după anul 70 î.H.) ţara în care curge laptele şi mierea. Leagănul civilizaţiilor semite este Arabia, de unde a migrat un val de populaţii nomade prin anul 2400 î.H. Din aceste triburi s-a detaşat tribul condus de Abraham, care către 1900 î.H. va ajunge în Egipt. Descoperirile arheologice dovedesc că în perioada de mijloc a bronzului (aproximativ 2000 – 1500 î.H.)26, zona era fertilă, bogată în ape curgătoare ce se vărsau în Marea Moartă şi avea un debit suficient pentru dezvoltarea agricultorii. Aceasta l-a determinat pe Lot, nepotul patriarhului evreu Avram, să aleagă regiunea oraşelor din Valea Sidim ca loc unde să-şi mâne turmele la păscut înainte să se producă distrugerea , potopul cu foc şi pucioasă27 , a cetăţilor Sodoma şi Gomora. Constructorii evrei au învăţat mult de la meşterii aduşi din Tir. Tot de acolo adusese regele Solomon şi meşteri topitori, care au instalat în Palestina topitorii complicate, folosind forţa vânturilor dinspre nord pentru a mări tirajul cuptoarelor. În felul acesta au putut fi turnate impresionantele coloane, de la intrarea în marele Templu, (înalte de 9 m şi cu o circumfe-rinţă de 6m) şi bazinul (înalt de 2,50 m cu circumferinţa de 15 m) aşezat pe patru grupuri de câte trei tauri de bronz28. Iată modul cum este descrisă atmosfera din templu : Iată, lectica lui Solomon. Şaizeci de eroi o încon-joară. Din eroii ţării. Toţi sunt purtători de lance. Exersaţi pentru luptă. Fiecare cu sabia sa la şold. Împotriva spaimei din ceasul morţii. Un tron şi-a făcut regele Solomon, din lemn de Liban.. Coloanele lui le-a făcut din argint. Spătarul de aur, Scaunul din purpură. În mijloc fiind gătit cu pietre de preţ. Din dragostea fiicelor Ierusalimului29. Importanţa prelucrării fierului ne este semnalată în perioada regelui Solomon (965-928 î.H.), fiul lui David şi al Bet-Şebei, prin legenda fierarului de la ospăţul dat de Solomon cu ocazia inaugurării templului care îi poartă
25 26

Ibidem Ibidem 27 Potopul este redat atât în Biblie cât şi în Coran;
28
29

Drâmba 1985,183. Pasaj din Cântarea cântărilor.

13

numele. Solomon a hotărât să copleşească cu daruri pe meseriaşi, iar celui mai mare meşter îi va permite să se aşeze temporar pe scaunul lui împărătesc. După ce Solomon s-a aşezat printre meseriaşi la masă, pe scaunul împărătesc s-a aşezat un om ars de soare. Solomon l-a întrebat: Cine eşti şi cu ce drept ai ocupat acest loc?.Ca răspuns omul a pus următoarea întrebare mesenilor : Cine v-a făcut sculele cu care aţi cioplit piatra grea şi tare, dar uneltele cu care aţi făcut din lemnul negru de abanos minunate flori şi ornamente? Meseriaşii au răspuns: Fierarul. Atunci necunoscutul a răspuns: Eu sunt fierarul, cel ce a făcut sculele tuturor acestor harnici meseriaşi. Fară ele, fără iscusinţa cu care le-am lucrat, nici unul din aceşti meseriaşi nu ar fi putut săşi arate măiestria. Iată de ce locul de onoare mi se cuvine!30 Trebuie remarcată pilda plină de înţelepciune rămasă sub forma unei legende referitoare la munca anonimilor, care asigură cele necesare pentru a se crea monumente şi capodopere. Solomon a fost un conducător foarte progresist. El avea o inspiraţie divină în exploatarea inteligenţei şi talentului străin. Acesta este secretul, altfel de neconceput, care explică evoluţia surprinzătoare de la regimul rural al lui David la o organizare economică de prima mână. Aici se află şi secretul bogăţiei pe care Biblia pune atâta accent. Solomon a adus tehnicieni topitori din Fenicia. Astfel este menţionat HuramAbhi din Tir, care a fost însărcinat să toarne piesele auxiliare pentru templu (I Regi 7,13, 14). Trebuie să amintim aici modul în care era prezen-tată Ţara Promisiunilor în Biblie: Căci Domnul Dumnezeul Tău are să te ducă într-o ţară bună…ţară ale cărei pietre sunt de fier şi din ai cărei munţi vei scoate arama (Deuteronul 8.7-9) 2.5.Civilizaţia indiană Civilizaţia sub-continentului indian acoperă o perioadă de aproape cinci milenii, fiind un amalgam nobil de concepte, principii filozofice şi religioase ale unei populaţii eterogene (500 de limbi vorbite). Cultura indiană în antichitate nu poate fi comparată decât cu cea chineză. India şi China sunt singurele ţări mari care prezintă o neîntreruptă continuitate culturală, fondată pe principii şi concepte din mileniul al III-lea î.H. Istoria Indiei cu invazii, războaie, conflicte interne şi externe, cu bogăţia şi varietăţile culturale, cu diferenţele severe de civilizaţie din sânul societăţii indiene, pare o învălmăşeală, un haos. De fapt acest univers aparent haotic a reprezentat
30

Hătărăscu 1985,28.

14

laboratorul formării spiritualităţii indiene, fascinantă, ezoterică, cu foarte multe lucruri de înţeles şi de neînţeles pentru noi şi în care totuşi ne regăsim. Metalurgia a ajuns în India la un nivel neatins de nici o altă ţară din antichitate. Fierarii erau renumiţi pentru abilitatea lor deosebită. Tehnica turnării şi călirii fierului era cunoscută în India cu mult înainte de a fi cunoscută în Europa. Remarcabile progrese în arta prelucrării fierului sunt semnalate în India. Celebră este coloana Kutub din Delhi, datată 330-380 d.H. Ea este realizată prin forjarea mai multor bucăţi de fier încălzite la roşu, procedeu care a permis sudarea lor. Greutatea coloanei este de cca.6000 kg şi nu prezintă semne de oxidare, lucru explicat prin puritatea deosebit de înaltă a metalului. Tot din secolul al IV-lea s-a păstrat un drug de fier lung de 13 m, ceea ce demonstrează că indienii ştiau să toarne piese de fier cu mult mai mari decât cele turnate în Europa până în secolul al XIX-lea. Calitatea metalului obţinut era cu totul remarcabilă, datorită procedeului de reducere, direct din minereu. Posibil ca materia primă să fi fost de foarte bună calitate, lucru normal pentru ţara cu zăcăminte imense de fier. Minele de fier erau exploatate în India încă de acum 3500 de ani. Egiptenii, grecii şi perşii vorbesc despre oţelul din India, dar este regretabil că nu s-a păstrat metoda de obţinere. Cauza pierderii acestor informaţii interesante este modul cum erau organizate atelierele de meşteşugari. Aproape toate meseriile se transmiteau din tată-n fiu şi se practicau în familie, fără lucrători salariaţi din afară. Dar toţi erau organizaţi în bresle. Fiecare breaslă trebuia să dovedească profesionalism. Aceasta avea sigiliu, steag, un şef care organiza şi conducea breasla. Admiterea de noi membri sau excluderea din breaslă era hotărâtă de adunarea generală a breslei, asemănătoare cu ceea ce numim noi astăzi corporaţie. Prin modul de organizare şi disciplina lor, corporaţiile indiene erau unanim recunoscute, însuşi regele era obligat să le recunoască deciziile. 2.6.Civilizaţia celtă Civilizaţia celtă poate fi percepută încă de la jumătatea mileniului al doilea î.H. şi se individualizează ca o etnie distinctă către anul 800 î.H., mai precis la sfârşitul epocii bronzului, definită de arheologi perioada câmpurilor de urne. Data aceasta marchează în Europa Occidentală, aproximativ începutul primei perioade a fierului, Hallstatt31. Denumirea este dată după necropolele
31

Drâmba,1987,20..

15

de la Hallstatt în Salzkammergutul austriac unde s-au descoperit 993 de morminte din epoca fierului şi un tablou complex al stadiului de civilizaţie pe care îl atinseseră celţii la locul lor de origine, la nord de Alpi, între 900 şi 500 î.H. A doua perioadă a fierului, La Tène (denumire dată după denumirea localităţii în care s-a făcut descoperirea) 500-î.H.-100d.H., este marcată în întregime de contribuţia celtă32. În această descoperire, care reprezintă un prag în istorie, au fost găsite arme, ustensile, obiecte de artă, toate arătând progresele realizate de celţi în toate domeniile, de-a lungul celei de-a doua civilizaţii a fierului33. Celţii creează mult şi impun multor popoare cu care vin în contact prima civilizaţie roto-istorică barbară din Europa Centrală şi Occidentală. Ei au fost primul popor clasic al lumii barbare care a adus Europa Centrală întrun contact strâns cu lumea mediteraneană şi care, graţie forţei sale creatoare, a adus la culme dezvoltarea civilizaţiei roto-istorice din teritoriile de la nord de Alpi. În scrierile antice celţii apar începând de la sfârşitul secolului al VI-lea î.H., la geograful Hecateu din Milet, care citează ţara situând-o între izvoarele Dunării şi nord-vestul Peninsulei Iberice, probabil în vecinătatea Pirineilor. Herodot îi numea keltoi în Istorii,II,33 şi IV,49. Iar Cesar notează că galii se numeau pe ei înşişi celte. Meşteşugurile deţineau un loc foarte important în economia celţilor. Celţii erau renumiţi ca meşteri foarte pricepuţi în tratarea minereurilor, în pregătirea diferitelor aliaje şi în confecţionarea uneltelor, armelor şi a obiectelor de podoabă din bronz, fier, aramă, aur şi argint. S-au găsit mari cantităţi de obiecte de fier, produse de ateliere care le trimiteau apoi în punctele cele mai îndepărtate. Celţii exportau bare de fier de 6 kg. Obiectele de bronz se prelucrau mai puţin; în schimb procedeul argintării vaselor de bronz a fost inventat de gali. Aurari şi fierari pricepuţi, celţii topeau meta-lele, practicau aurirea, forjarea şi încrustarea. Specialişti în emailuri, ei le exportau în Italia unde procedeul era necunoscut. Metalurgia lor era la vârf pentru acea epocă. Celţii aveau spirit inventiv. Butoiul de lemn, maşina de treierat, carul mare pentru călătorii lungi, un anumit tip de care pentru luptă, sunt invenţiile lor. În plus mai erau şi pricepuţi dogari, renumiţi căldărari, maeştri în artă stilizată, etc. Acestea fiind spuse, putem trage concluzia că metalurgia deservea o întreagă structură de meserii, care consumau metalul. În aceeaşi idee, putem menţiona că celţii cunoşteau foarte bine tehnica de a combina

32
33

Ibidem ,30. Le Floch ,1996,45.

16

fierul moale cu cel tare, în scopul obţinerii unui material de calitate şi de mare preţ, denumit keltiberer. Este cunoscută în istorie o pildă care a rămas din anul 390 î.H., când armata celtă a înfrânt legiunile romane conduse de Allia. Roma a căzut în mâinile celţilor, doar Capitoliul şi templul nu au fost cucerite. Romanii au cerut pace, plătind 1000 de taleri de aur. La cântărirea aurului a asistat conducătorul celt Brennus şi tribunul roman Sulpicius. Sulpicius a reproşat celţilor că utilizează greutăţi false, atunci Brennus, a aruncat sabia cea grea pe unul din talerele balanţei rostind cuvintele: Vae Victis –vai de cei învinşi. În Europa Centrală epoca fierului începe între anii 1400 şi 1000 î.H. În Europa epoca primară a fierului a fost denumită Halstatt (după numele unei localităţi din Austria). A doua perioadă a fierului, în Europa se numeşte La Tène (secolul al V-lea î.H). Un rol deosebit în ceea ce priveşte fabricarea fierului în Europa l-au avut celţii. De la celţi metodele de obţinere şi modelare a fierului au fost însuşite de germani şi romani. 2.7.Civilizaţia etruscă Din mozaicul de popoare ale Peninsulei Italiei preromane, cel care a creat o civilizaţie superioară, cea dintâi în Occident, a fost poporul etrusc34. Importanţa contribuţiei sale culturale şi civilizatoare a fost considerabilă, atât prin ea însăşi, cât şi prin moştenirea transmisă romanilor. Etruşcii35 reprezintă sursa misterioasă, datorită originii,a începuturilor culturii romane. Obiectele de bronz şi de fier forjat produse de etruşci, în special trepiedele şi lampadarele, erau foarte apreciate în lumea greacă. Pe lângă produse finite etruşcii puteau exporta în special mult lemn şi minereu. Istoricul latin Diodor din Sicilia (sec I î.H.) vorbeşte cu o vie admiraţie despre bogăţia etruşcilor, despre vitejia şi marile lor calităţi organizatorice, despre nivelul lor înalt de civilizaţie şi de cultură. Exploatarea zăcămintelor de aramă şi fier, apoi plumb şi argint, reîncepe în secolul al IX-lea şi stă la baza prosperităţii economice a etruşcilor, care au dezvoltat o metalurgie înfloritoare, cea mai intensă din zona centrală a Mediteranei. Calitatea supe-rioară a armamentului produs de atelierele lor le-a asigurat în mare măsură succesele militare.

34

grecii antici îi numeau tirsenoi, apoi tirrenoi, în legătura cu Marea Tireniană latinii îi numeau tusci, egiptenii îi numeau tursha, popoarele mării, ei înşişi se numeau rasena. 35 Drîmba ,1985,673.

17

2. 8.Civilizaţia persană Cuprins între fluviile Tibru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian, podişul iranian se întinde pe o suprafaţă de trei milioane de km2. Pe acest teritoriu se încrucişau acum patru mii de ani numeroase drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, India şi China cu bazinul ţărilor răsăritene din bazinul Mediteranei. Această situaţie a condus la formarea unei civilizaţii interesante, influenţată atât de comerţul care se practica, cât şi de cadrul geografic. Munţii care înconjoară podişul din aproape toate părţile erau bogaţi în minereuri de fier şi plumb, în diorit şi alabastru, deşertul central în zăcăminte de sulf iar văile şi râurile în pietre semipreţioase. Meşteşugurile au început să se dezvolte în oraşe încă din epoca ahemenizilor; pe marile moşii se dezvoltă producţia artizanală (fierării, tâmplării, ţesătorii, etc.), acestea fiind încredinţate servilor. Meşteşugarii din oraşe lucrau, de pildă, articole de îmbrăcăminte, dar şi bijuterii sau veselă de bronz, argint şi aur. Progresul artizanatului era asigurat de marile rezerve de materii prime, obţinute şi din importuri, de care dispunea imperiul. Meta-lele (aur, aramă, fier) erau aduse din Cipru, Palestina, Mesopotamia şi din regiunea Caucazului meridional. Este important să precizăm aici faptul că statul nu se îngrijea numai de propriile sale ateliere, ci exercita un control sever şi asupra atelierelor particulare, care produceau articole necesare în primul rând curţii, armatei şi administraţiei, stabilind preţul produselor şi salariile lucrătorilor. 2.9.Civilizaţia greacă Teritoriul Greciei actuale a fost locuit încă de la sfârşitul paleoli-ticului inferior. În urmă cu aproximativ 8000 de ani au migrat aici primii neanderthalieni, probabil din Asia Mică, regiune de care Grecia era legată pe atunci printr-o punte terestră, mai târziu scufundată, din care au rămas la suprafaţă insulele Mării Egee. Din zona răsăriteană a migrat în mileniul al V-lea î.H. şi al doilea val migrator, cel care a contribuit la formarea civilizaţiei neolitice. În a doua jumătate a mileniului al III-lea se produce o nouă migraţie, din regiunea Anatoliei, introducând în Grecia civilizaţia bronzului. Cadrul geografic în care va apărea şi va evolua noua civilizaţie şi cultură, cea a grecilor, cuprinde nu numai Grecia continentală, ci şi coasta apuseană a Asiei Mici, insulele Mării Egee, iar mai târziu coloniile din sudul Italiei şi Sicilia.

18

Numeroase insule care înconjoară Elada36 au fost tot atâtea escale pentru navigatori şi pentru cei plecaţi să întemeieze colonii în ţinuturi îndepărtate, siliţi de sărăcie şi împinşi de noii veniţi în valuri succesive. Noile valuri care au migrat în Grecia aparţin populaţiilor indo-europene, în jurul anului 2000 î.H.37. Populaţie războinică, organizată într-o societate de tip militar, ionienii pun bazele cetăţilor fortificate şi sanctuarelor. Civilizaţia greacă antică a fost, în esenţă, o civilizaţie a unor cetăţi portuare, cu deschidere spre lumea largă. Modul de activitate, determinat de caracterul vieţii lor citadine, a imprimat gândirii o mai mare mobilitate şi libertate, dându-le putinţa să găsească mijlocul de trecere în gândire de la intuitiv la discursiv.

Atelier pentru turnarea statuilor din bronz. Desen după un vas grecesc din sec. IV î.H. [20]

Creând instrumentul general al ştiinţei, grecii i-au dat acesteia posibilitatea de a se constitui pe discipoli, lucru care a generat şi în sfera meşteşugurilor acelaşi sistem, bazat pe calfe şi ucenici. Aceştia ocupă întreaga Grecie, inclusiv Peloponezul, după care, sub influenţa aheilor, s-au transferat şi pe insulele din bazinul egeean. După invazia aheilor (1600 î.H.) a urmat cea a triburilor eolilor, iar după 1200 î.H., invazia dorienilor. Grecia antică pare după această descriere ca un
36

Elada nu se referă la un teritoriu anume, grecii nu au fost niciodată uniţi administrativ şi politic, unitatea era reprezentată de cultură, limbă şi comerţ. Începând din jurul anului 700 î.H. grecii îşi ziceau eleni, denumirea de greci le-a fost dată de romani.
37

Primii migratori indo-europeni care au ajuns în Grecia au traversat Balcanii şi vorbeau o limbă protogreacă au fost ionienii. Populaţiile pre-elene sunt cunoscute sub denumirea de pelasige. Ionienii au adus calul şi roata olarului.

19

foitaj de populaţii care au desăvârşit civilizaţia elenă, cu contribuţii remarcabile în filozofie, istorie, geografie, politică, cultură, artă, religie, meşteşuguri, tehnici militare, arhitectură, etc. Homer în Iliada (XI,616-618) descrie un obiect de artă excepţional, o cupă de aur, în care trebuie admirată atât măiestria versului cât şi a meşteşugarului care a produs cupa, astfel: Cupa cu ţinte de aur bătut era şi-avea patru Torţi, fiecare de jur împrejur cu podoabe de aur, Doi porumbei ciugulind, sta cupa pe două picioare. Epoca fierului, de pildă, începe în ţările din bazinul mediteranean cam prin anii 1200 î.H. Grecii din Iliada lui Homer cunoşteau foarte bine fierul, sar părea 38.

Fierărie, după un vas grecesc din sec. V î.H.[20]

De la hitiţi , fierul a fost adus în Grecia. Mărturiile legate de obţinerea şi prelucrarea fierului de greci sunt prezentate în operele lui Homer, Odiseea şi Iliada. Pentru a caracteriza mai bine meseria de fierar trebuie să ne oprim asupra legendei lui Hephaistos–zeul fierar. În panteonul grecesc, Hephaistos
38

Răspândirea în masă a fierului începe în Grecia în secolele XI – X î.H.

20

ocupă un loc aparte. El ilustrează în mitologie tema copilului blestemat, nedorit, şi tocmai de aceea înzestrat cu daruri, care vin să compenseze un statut special. Fiul Herei, conceput din răzbunare faţă de Zeus, Hephaistos nu aminteşte cu nimic de perfecţiunea fizică a Afroditei şi a locuitorilor Olimpului. Aruncat din Olimp la naştere el va trebui să poarte întreaga viaţă povara diformităţii. În schimb, el va căpăta o măiestrie străină celorlalţi zei şi o şiretenie remarcabilă, care îi va aduce ca soţie pe Afrodita, cea mai frumoasă dintre zeiţele din Olimp39. Portretul fierarului este foarte bine surprins în legenda grecească, el făcând sinteza caracterului bivalent al fierului, postulat de Eliade, amestec de inteligenţă şi perseverenţă, la care se adaugă flagelarea părintească (posibil transmisă de caracterul malefic, teluric al fierului). Răzbunarea Herei pe Zeus, Hephaistos, reprezintă copilul nedorit, izgonirea din cer şi izolarea lui pe insula Lemnossi, traumatismul suferit de copil după căderea de la mare înălţime. Toate de fapt pot fi sinte-tizate în sintagma bine cunoscută care spune că ”orice lucru făcut bine necesită sacrificiu”. Handicapul lui Hephaistos a fost vama plătită pentru calităţile râvnite de restul locuitorilor Olimpului. Mutilarea lui Hephaistos se datorează unei iniţieri magice şamanice, putându-se asimila cu torturarea iniţierii şamanice. Hephaistos face legătura între magie şi perfecţiunea producerii fierului. În mitologia greacă Hephaistos este mai mult decât un zeu al focului, el este un zeu patron al muncilor care presupun stăpânirea focului, o altă formă de magie. Hephaistos îşi deprinde meşteşugul prelu-crării fierului în grota Eurynome sau în fierăriile subterane al lui Cedalion. Părintele istoriei, Herodot, asimila fierul cu nenorocirile pricinuite de războaie, în care fierul era utilizat sub formă de arme. Pliniu cel Bătrân arată într-o lucrare că: fierul serveşte atât la părţile bune cât şi la cele rele din viaţa oamenilor, având în vedere că el este folosit la aratul ogoarelor, construcţia caselor precum şi la alte treburi utile, dar în acelaşi timp cu ajutorul lui se fac războaie, se săvârşesc măceluri sau tâlhării şi nu numai în întâlnirea de la om la om, dar şi cu ajutorul proiectilelor catapultate pe care le consider ca artificiul cel mai criminal al geniului uman. Putem să amintim din Iliada faptul că Ahile oferea ca premiu aruncătorilor de suliţă din timpul serbării date în amintirea lui Patrocle o bucată de fier. În Odiseea, când Ulise are curajul de a-l înfrunta pe Polifem împlântându-i un par de măslin în ochi, Homer explică acest fapt asemănându-l cu operaţia de călire, când fierarul aruncă în apa rece toporul sau hârleţul
39

Zeii din legendele Olimpului, colecţia Labirint.

21

înroşit şi se aude o sfârâitură care întăreşte fierul, aşa şi ochiul în jurul parului de măslin .

2.10.Civilizaţia romană. Începuturile Romei din cele mai vechi timpuri se prezintă ca un mozaic de populaţii, unele autohtone (sau misterioase, vezi etruşcii), altele venite aici din regiuni şi epoci diferite, cu culturi şi spiritualităţi diferite. Originea Romei se raportează mai ales la istoria etruşcilor, ginta etruscă Rumlna. Dezvoltarea meseriilor se află în strânsă legătură cu puterea şi campaniile militare. De-a lungul întregului secol al V-lea, Roma se afla în defensivă. După secolul al III-lea obiectivele expansioniste, de cucerire şi de federalizare-unificare a Italiei, întreprinse de Roma, se finalizează după războaiele cu Cartagina, Liga latină (condusă de oraşul Alba Longa), triburile sarmate, oraşul etrusc Veies, colonia grecească Tarant, triburile celte din nordul Italiei, la care trebuie adăugate momentele dramatice ale cuceririi Romei de către celţi (387 î.H.). Momentul dramatic al cuceririi Romei a demonstrat necesitatea modificării tehnicilor militare defensive şi ofensive, reorganizarea armatei şi dotarea armatei cu tehnică militară nouă şi eficientă: cască de fier, scut acoperit cu lame de bronz, lance de fier - pilum. În acelaşi timp, trebuie amintită ofensiva militară pentru supremaţie în Mediterana începând cu anul 262 î.H., odată cu debarcarea în Sicilia, care devine prima provincie romană, la care se adaugă Sardinia şi Corsica, foste posesiuni cartagineze. Istoria romană abundă în războaie cu Imperiul cartaginez, celţiigali, ilirii, germanii, cimbrii şi teutonii, egiptenii, etc., la care se adaugă contacte la limita între conflict şi negociere cu Atena şi Corintul, care au conturat imperiul roman la începutul erei noastre, atât geografic cât şi politic, militar, spiritual, comercial, etc. ca un factor civilizator în istoria antică, aspect care se va regăsi în toate provinciile romane40. Amalgamul de popoare şi mixtura dinamică de culturi şi cunoştinţe tehnice existente în cadrul imperiului vor duce la dezvoltări ale tehnologiei demne de invidiat în ziua de astăzi. Majoritatea minelor erau în proprietatea statului care le concesiona unor antreprenori particulari; în epoca imperiului însă minele au trecut sub administrarea directă a statului. În mine se folosea mâna de lucru a sclavilor şi

40

Drîmba ,1985,708.

22

a celor condamnaţi la muncă silnică, uneori însă şi a oamenilor liberi (cum a fost cazul în sec. II-lea, în minele de aur din Dacia romană). Romanii n-au făcut mari progrese tehnice în metalurgie, nu au revoluţionat tehnicile, rămânând tributari lumii elenistice, dar au perfec-ţionat metodele şi au impus un grad înalt de organizare a atelierelor, imprimând aspectul civilizator. Ei au dezvoltat metodele de fuziune şi turnare a bronzului precum şi metodele de obţinere a aliajelor de cositor, zinc şi plumb, în proporţii definite, aliaje care verificate astăzi la microscop, se dovedesc a fi perfecte. De-a dreptul uimitoare rămâne realizarea tehnică a turnării celebrei statui ecvestre a lui Marcus Aurelius, de pe Capitoliu, a cărei grosime uniformă pentru întregul grup nu depăşeşte 3-4 mm41. 2.11.Civilizaţia chineză Sub-continentul chinez reprezintă o arie de civilizaţie istorică şi de cultură evoluată cuprinsă în Extremul Orient, în bazinul fluviului Huang Ho. Această civilizaţie a supravieţuit până astăzi alături de cea indiană. Tradiţiile, obiceiurile, formele vechi de cultură se păstrează, în modalităţi evoluate, evident asemănătoare celor antice. Chinezii consideră tradiţia un rezervor spiritual activ, o bancă de date din care îşi alimentează prezentul. Poate de aceea civilizaţia chineză este atât de diferită de cea europeană (europenii în timpul evoluţiei constată că lucrurile nu sunt noi, în cazul unei descoperiri, că acel fapt a mai fost descoperit sau teoretizat în trecut de cineva, ….). Trebuie precizat aici rolul important pe care l-a avut atât înţelepciunea cât şi conceptele filozofice şi religioase care s-au format aici în dezvoltarea aplicaţiilor şi practica meşteşugurilor. În ultimele secole î.H. şi primele după Hristos, China cunoaşte o dezvoltare care o situează pe primele locuri din punct de vedere al cunoştinţelor tehnice. Chinezii au fost cei mai mari turnători în bronz ai antichităţii (marele leu din Tsang kai42), construiau poduri din fier, primele poduri suspendate cu ajutorul lanţurilor de fier ( între anii 589-618). În lumea chineză o perioadă de avânt rapid al economiei şi investiţiilor tehnice este localizată între secolele al IV-lea – al III-lea î.H. Este acceptat că factorul determinant în această revoluţie a avut-o înlocuirea în această epocă a uneltelor de lemn şi piatră cu unelte din fier, transformarea mijloacelor de producţie, care va afecta toate laturile vieţii sociale ale societăţii chinezeşti. Astfel s-a dezvoltat agricultura (folosirea
41 42

Ibidem,722. Ibidem,348.

23

îngrăşămintelor, se acordă atenţie deosebită aratului şi semănatului, irigaţiilor, defrişărilor, etc.), lucrările de hidro-amelioraţie, construcţiile, dezvoltându-se în acelaşi timp meşteşugăritul, astronomia, comerţul, filozofia, religia etc. Uneltele specifice acestei perioade a civilizaţiei chineze nu sunt forjate, ci turnate. Graţie experienţei acumulate în tehnicile de stăpânire a focului, civilizaţia chineză ajunge direct la turnarea fierului, fără să mai parcurgă, ca ţările europene, lungul stadiu intermediar al forjării. Primele menţiuni despre un obiect de fier turnat datează din 513 î.H., ceea ce implică faptul că în acea epocă tehnica topirii fierului era deja temeinic cunoscută şi întrebuinţată în mod curent. Acest avans al Chinei în domeniul siderurgiei a putut stârni uimire, chinezii erau în stare să producă oţeluri încă din secolul al II-lea î.H. 43 în timp ce siderurgia europeană va trebui să aştepte sfârşitul evului mediu. În stilul fostei capitale a statului Zan, în apropiere de Beijing, au putut fi, de asemenea, dezgropate tipare pentru turnarea pieselor de fier. Fonta, mai casantă şi mai puţin tăioasă ca bronzul, avea avantajul de a putea fi produsă din belşug, mai ales în regiunile bogate în minereu de fier Shanxi şi Shaanxi. Meşterii chinezi au combinat în mod benefic, în tehnologia producerii armelor de fier, tehnicile de topire-turnare cu cele de forjare, ceea ce a făcut ca acestea să se impună în epoca statelor combatante în faţa armelor de bronz. Acest decalaj, care mai mult decât un avans sau o rămânere în urmă, relevă originalitatea tradiţiilor tehnologice ale diferitelor civilizaţii, se explică foarte bine prin experienţa acumulată de lumea chineză în turnarea bronzului (penuria de cupru şi cositor a determinat la început recurgerea la fier) şi prin perfecţionarea foalelor, în epoca statelor combatante44. Foalele activate de un piston cu efect dublu ce permite obţinerea graţie unui sistem de supape, a unui curent continuu de aer şi prin urmare, a unor temperaturi mai ridicate. Acest tip de foale reprezintă o suflantă arhaică, descoperită în Europa numai începând cu secolele al XVI–lea şi al XVII-lea. Acesta este motivul pentru care am considerat că experienţa acumulată în tehnicile de stăpânire a focului a reprezentat forţa motrice a siderurgiei antice chinezeşti, alături desigur de alte atuuri specifice acestei civilizaţii. În final trebuie spus că turnarea fierului se făcea în ateliere (cu noţiuni exacte despre tehnica în sine, dar şi despre activităţile de evacuare a produselor prin atelare), în modele, ceea ce permitea o producţie în serie a uneltelor, aspecte cu care noi europenii ne-am familiarizat de-abia odată cu dezvoltarea industriei moderne.
43 44

Gernet 1985,72. Ibidem

24

2.12.Civilizaţia traco – daco - getică. Tracii, al căror nivel de civilizaţie şi cultură n-a fost egalat în antichitate, pe întregul continent european ( în afara lumii greceşti, etrusce şi romane) decât de civilizaţia celţilor, pe care în unele privinţe chiar au depăşito, erau un popor a cărui forţă şi cultură s-au bucurat de multă consideraţie în antichitate. Tracii ocupau un teritoriu cuprins între Asia Mică (tracii-romoni ai Troiei), Marea Egee (cunoscută ca Marea Tracică) şi regiunea Boemiei de astăzi. Se impune să precizăm că triburile denumite dacice locuiau în Transilvania, iar cele getice în câmpia Dunării (inclusiv sudul), Moldova şi Dobrogea. Regele persan Darius I (522-485 î.H.) în expediţiile sale de cucerire în nordul Dunării s-a luptat cu geţii din Scythia Minor. Herodot (425 î.H.) spunea că “neamul tracilor este cel mai numeros din lume, tracii au multe neamuri, după regiuni, dar, obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi”(Fontes ,I,65). Herodot cunoştea 19 triburi trace iar Strabon aminteşte de 22 triburi. Dio Casius spunea că tracii erau formaţi din 200 triburi: dacii, geţii, romonii, bessii (metalurgi), latinii, etc. Prof.C. Daicoviciu spune că numele acestui popor derivă din cuvântul daca, presupus numai, neatestat de izvoare, însemnând cuţit, pumnal, în care caz am avea de-a face şi la daci cu obiceiul, destul de răspândit în antichitate, de a denumi o populaţie după arma ei caracteristică45. Herodot caracterizează astfel forţa neamului trac: după indieni neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele lumii. Dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi , după părerea mea , de neînfrânt şi de departe cei mai puternici dintre toate seminţiile Pământului. Domeniul în care civilizaţia geto-dacă se evidenţiază cu mai multă pregnanţă în creaţia tehnică este cel al metalurgiei. Reducerea minereurilor şi apoi prelucrarea metalelor implică serioase cunoştinţe tehnologice, gândire şi creativitate. Prelucrarea metalelor, mai întâi la rece şi apoi la cald, se înscrie printre marile realizări ale omenirii46. Pământul Daciei era bogat în minereuri. Meşterii daco-geţi lucrau fierul şi arama, argintul şi aurul. Reducând minereul de cupru la o temperatură de 10850 şi amestecând-l cu cositor obţineau bronzul din care făceau felurite unelte şi podoabe. Bogăţia în minereuri de cupru (primul metal folosit) a făcut ca metalurgia bronzului să înceapă încă din neoliticul timpuriu şi să joace un rol important în difuzarea şi utilizarea acestui metal pe plan european. Mai
45 46

Daicoviciu,1991,9. Crişan,1986,325.

25

întâi a fost prelucrată arama arsenioasă din filoanele de suprafaţă, cunoscute în Transilvania încă de la sfârşitul mileniului 47 V î.H. . Apogeul metalurgiei bronzului va fi atins în sec XII î.H. Reducerea minereului se făcea la locul extracţiei şi metalul era pus în circulaţie sub formă de bare şi lingouri. Prelucrarea în continuare se făcea în cadrul unor ateliere din aşezări.48 Stadiul avansat al metalurgiei nu se va opri la cea a bronzului, ci va continua cu cea a fierului. O mare dezvoltare luase prelucrarea fierului; metalurgia fierului a început pe teritoriul României - după H.Daicoviciu către anul 800 î.H. În cartea a X-a a Iliadei, Homer descrie carul de luptă al regelui trac Rhesoss: Carul lui de luptă era o operă de artă fiind lucrat în aur şi argint, iar armura lui făcută din aur masiv îl făcea să arate ca un nemuritor. În timpul lui Decebal se pare că la Sarmizegetusa şi în împrejurimi existau cele mai mari ateliere de metalurgie din întregul teritoriu al Europei, rămase în afara Imperiului roman. În aceste ateliere se confecţiona mai ales ustensile şi ciocane de forjă, pile, cleşti, dălţi, unelte pentru prelucrarea lemnului. În atelierele daco-geţilor se fabricau şi marile cantităţi de arme necesare unei armate numeroase. În zona transilvăneană a Daciei , celţii vor influenţa în mod benefic metalurgia, ei intervenind peste o metalurgie autohtonă existentă şi care avea un anumit grad de dezvoltare. Celţii, ramura cea mai apuseană, kentum, aduc cu inventivitatea specifică lor, elemente noi care s-au răspândit pe un teritoriu întins în Dacia. Celţii nu au ocupat teritorii prin luptă (este cunoscut că celţii au suportat o criză de suprapopulaţie) şi au fost înfrânţi de regele Burebista care nu a cedat teri-torii. Posibil ca regele dac să fi permis stabilirea triburilor celte care în fapt au adus un plus de civilizaţie în rândul populaţiei dacice. Există o asemă-nare frapantă între societatea getodacă din timpul lui Burebista şi cea a celţilor prezentată de Iulius Caesar 49. Societatea era compusă din trei grupuri mari: 1)marea nobilime tarabostes sau pilleati, 2) cavalerii – comatii 3) preoţii recrutaţi din rândul celor două clase. În privinţa masei de produ-cători de bunuri materiale (agricultorii, minerii, meşteşugarii, etc.) izvoarele literare nu ne spun nimic constată I.H.Crişan, dar se presupune că erau oameni liberi. Conform părerilor existente, sclavia avea o pondere puţin semnificativă în meşteşugărit. Este cert faptul că în secolul I

47 48

Ibidem,326. Ibidem. 49 Drîmba ,1985,786.

26

î.H. societatea se afla într-o fază cristalizată care a accelerat procesul formării aşezărilor de tip oppidan pe teritoriul locuit de daco-geţi50. Legat de metalurgie putem afirma că topoarele de fier apar încă la începutul epocii fierului, brăzdarul de fier pentru plug abia la sfârşitul ei. În prima vârstă a fierului, noul metal e încă rar şi scump. Cu totul altul e tabloul celei de-a doua vârste a fierului. Mijloacele de producere se diver-sifică, iar tehnicile devin tot mai proprii pentru ca produsul, fierul, să pătrundă în viaţa cotidiană. Tehnica dacilor este expresia unei dezvoltări originale. Pe lăngă minerit şi metalurgie, o importantă dezvoltare cunoaşte producerea uneltelor meşteşugăreşti şi agricole (sape, topoare, cleşti, nicovale prismatice, sfredele, dornuri, seceri, coase, cosoare, truse chirurgicale, etc.). Se produceau ţinte de fier cu capetele în formă de disc, ornamentate într-o tehnică particulară, de incizie. Se consideră că la Sarmizegetusa au funcţionat cele mai mari ateliere de forje cunoscute până acum. În zona sud-est europeană în epoca La Tène. Unele piese ale atelierelor respective sunt specific dacice, printre care piesele masive de fier terminate cu două aripioare îndoite în formă de manşon conic, care protejau gura foalelor, desfundătoare masive ce serveau la curăţirea depunerilor de zgură şi a impurităţilor ş.a51. De la mijlocul secolului al III-lea î.H. începe producerea şi emiterea monedelor geto-dace de argint, realizate în ateliere speciale. Tehnica prelucrării aurului îşi găseşte expresia în creaţii excepţionale, cum este coiful de la Poiana-Coţofeşti. Atelierul de bijuterii descoperit la Pecica cuprinde tipare, creuzete şi unelte de mare fineţe. Trebuie menţionat că tezaurul lui Decebal, găsit în malul râului Sargeţia, în urma trădării lui Bacilis, a fost evaluat de Jerome Carcopino ca având aproximativ 165 t aur şi 331t argint. 2.13.Civilizaţia germanică Locul de origine al celui mai vechi dintre popoarele germanice -constituit din fuziunea populaţiei neolitice locale cu elemente etnice indoeuropene - se situează în zona din sudul Suediei, Peninsula Iutlanda şi teritoriul Germaniei cuprins între gurile fluviilor Weser şi Oder, aceasta între anii 1200-1000î.H.(prima dată în literatura istorică este pomenită denumirea de germani de către Posidonios, sec. I î.H., dar popularizată de Caesar, nume
50
51

Ferenczi ,1989,45 Neuman,1983,165.

27

atribuit germanilor occidentali). O mie de ani mai târziu, germanii ajunseseră până la Vistula în est. Din marele grup al germanilor din nord s-au desprins actualii danezi, suedezi şi norvegieni, ultimii ocupând insulele din Marea Nordului şi Islanda(în 870 î.H.). Germanii răsăriteni care stăpâneau regiunea Vistulei, s-au constituit în grupuri tribale, cel mai important fiind goţii. Germanii de vest s-au extins şi au ocupat teritoriile celţilor (germanii îi numeau pe celţi walchen) şi ilirilor. Din care au derivat anglii şi saxonii. Primele triburi germanice cu care au intrat în contact romanii erau cinabrii şi teutonii, în secolul al II-lea î.H. Cel mai mobil popor germanic şi care a străbătut toată Europa au fost goţii care până la Iustinian şi-au asumat rolul de conducători ai lumii barbare. Germanilor argint şi aur, zeii nu le-au dat; în ţara lor - nici fier nu se găseşte din belşug, spunea Tacitus. Într-adevăr, fierul - deşi cunoscut de germani cu multe secole mai înainte – nu era folosit în mod curent. Orice fel de metal era considerat de ei un material de lux. Uneltele de metal erau în majoritate din bronz; fierul era rezervat armelor. 2.14.Civilizaţia japoneză. Civilizaţia japoneză (Dai Nippon, nume dat de japonezi ţării lor) este bazată pe masive împrumuturi, aproape din toate domeniile, mai ales din cultura veche a Chinei. Importurile s-au suprapus peste caracterul populaţiei japoneze, stăpânită de o vie dorinţă de cunoaştere, de perspicacitate, acuitate, spirit pragmatic disciplinat şi organizat, ataşament ferm pentru tot ce este practic de-a lungul istoriei. Importurile au fost asimilate şi persona-lizate, modificate conform noilor condiţii, tradiţii şi structuri metale proprii.
Fierărie Japoneză. După o stampă de Hokusai [20]

28

Meşteşugarii metalurgişti s-au afirmat în mod deosebit în fabricarea săbiilor, precum şi în turnarea unor gigantice statui de bronz (secolul al XIIlea) cum este cea din Kamakkura, înaltă de 15 m. 2.15.Civilizaţia africană veche Legătura dintre producţia de alimente în culturile tradiţionale africane şi tehnologiile fierului a fost socotită mult timp de către arheologi o curiozitate. Axioma arheologiei era că fierul nu a putut fi utilizat ca materie primă înainte de a fi luat naştere metalurgia cuprului şi a bronzului 52. Argumentul cel mai serios în favoarea acestei dogme, rezultată din teoria parcurgerii necesare a etapelor paleolitic - neolitic - epoca cupruluibronz şi a fierului, era că punctul de topire al aramei este de 1085 0C pe când cel al fierului este de 15300C. Această imposibilitate de natură fizică dispare însă dacă începem să studiem un manual serios de metalurgie a fierului. Vom citi cu surprindere că există o serie de metode de reducere a fierului care nu necesită topirea metalului53. După ce între 2000 şi 1500 î.H. surplusul de populaţie provenit din Sahara a fost împins spre ecosistemele tropicale, se pare pe o perioadă de 1000 de ani, s-a instalat un echilibru de populaţie în zona sudaneză. În zona nigeriană apar ateliere de obţinere a fierului datate cu C14 la 500-300 î.H. În imediata apropiere a acestor ateliere au fost descoperite statuete ceramice arse, datate în perioada 630 plus minus 230 î.H. Deşi apare consecutiv cu fierul, cuprul nu a produs nici un efect de divizare, pe de o parte pentru că era mult mai rar, deci impropriu pentru a servi ca bază metalurgică unei culturi în expansiune, care trebuie să găsească peste tot acest metal, pe de altă parte fierul era mult mai adecvat pentru uneltele dorite, fiind dur. Aliajul de cupru , bronzul, nu fusese descoperit, tradiţia prelucrării cuprului fiind limitată la o singură zonă mai bogată, în Mauritania54. Poate chiar acest caz, al curmării tradiţiei cuprului, este edificator în privinţa lipsei de consistenţă a ipotezei directe difuzioniste: dacă vinderea de tehnologie ar fi fost atât de simplă cum îşi imaginează unii, atunci nu vedem de ce n-ar fi introdus şi tehnologia bronzului, un concurent serios al fierului poros, fragil, obişnuit în acele vechi
52 53
54

Berciu,1967,231. Guran,1978,183-197 Mandics,1983, 141.

29

cuptoare, unde se lucra la temperaturi în jurul a 1000 0C. Atât cât s-a realizat prin puteri proprii, tehnologiile topirii fierului fiind o continuare firească a faptului că topoarele de piatră şlefuite se făceau din minereu de fier (hematită), ba unii au construit şi case din aceste roci55 şi tehnologia de ardere a ceramicii, fac logică apariţia topirii metalului în cuptoare, în această cultură, care cunoştea de acum materialele de bază, cuptorul, tehnica zidirii şi tehnica conducerii stăpânirii focului Comerţul saharian a fost acela care a adus fierul (300 î.H.-250 î.H.) şi prelucrarea lui la sud de deşert pentru prima dată în sec. al IV-lea î.H. Mai mult un metal utilitar decât unul decorativ, şi ideal pentru curăţarea pădurii tropicale şi pentru agricultură, fierul s-a răspândi repede prin Africa sudsahariană pe măsură ce economiile bazate pe agricultură au prins întâietate. Agricultorii se stabilesc în regiunea Marilor Lacuri est-africane până în ultimele secole î.H. şi pe malul râului Zambezi şi Limpopo în perioada de început a erei creştine. Nou-veniţii au absorbit, eliminat şi izgonit triburile de vânători indigeni. Astăzi aceste populaţii de vânători supravieţuiesc numai în zonele care sunt prea aride pentru agricultură, cum este deşertul Kalahari din sudul Africii56.

3.Hunedoara şi metalurgia fierului in antichitate. Zona în discuţie se află amplasată pe ramura estică a Munţilor Poiana Ruscă, cel mai important masiv de calcar dolomitic din Transilvania, descoperirile ultimilor ani demonstrând faptul că arealul oraşului Hunedoara a fost intens locuit odată cu perioada neolitică. Apariţia metalurgiei constituie începutul unor profunde schimbări în mentalităţile şi societăţile neolitice. Ea corespunde diferenţierii - treptate, e adevărat - a unor meşteşugari specializaţi care nu participă direct la activităţile de subzistenţă. Arama este prelucrată din stare nativă în mileniul al VII-lea în
55
56

Ibidem,143. Luca,1999,197.

30

Anatolia. Turnarea ei este făcută cam pe la sfârşitul mileniului al V-lea, prin progresele făcute în construirea cuptoarelor de reducere şi topire, preluând de la olar cuptorul şi tehnica stăpânirii focului. Tehnica obţinerii fierului din minereu era cu totul diferită de aceea a cuptoarelor şi probabil că aşa se explică de ce metalurgia fierului a apărut destul de târziu. Odată statornicită , ea n-a avut nevoie decât de un utilaj destul de simplu şi a putut fi repede învăţată sau însuşită. Oriunde se găseşte lemn şi minereu de fier, adică aproape pretutindeni, se produce fier din momentul în care se ştie cum trebuie produs. Puţine oraşe din lume pot demonstra o vechime şi o continuitate neîntreruptă de şapte milenii. Hunedoara, această străveche vatră de civilizaţie, este unul dintre oraşele în care civilizaţiile se suprapun cronologic întro curgere continuă. Cu aproximativ 7000 de ani î.H., Starcevo-Criş cea mai veche cultură neolitică din România, era răspândită pe aceste meleaguri, au urmat în ordine cronologică, culturile Turdaş, Petreşti, Tiszapolgar, Coţofeni, Bronzul timpuriu, Wietenberg, Igriţa, Hallstatt A-B, Basarabi, dacică. Culturi străvechi ce răzbat din negura vremii au apărut, s-au dezvoltat şi au dispărut apoi definitiv în valurile istoriei. Ele au fost descoperite prin săpăturile efectuate în dealul Sânpetru. (În punctul Dealul Sânpetru, pe vârful acestuia, se află o fortificaţie de pământ cu val şi şanţ dintr-o epocă neprecizată cronologic şi cultural)57. Am intenţionat să enumăr principalele jaloane istorice care să ne introducă în tema metalurgiei fierului, atât de bogată în legende şi realităţi pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu. În anul 1998, în Grădina Castelului 58 au fost efectuate săpături sistematice. Acestea au scos la iveală material arheologic foarte interesant lângă vatra unui cuptor care se încadrează în Hallstattul timpuriu (H.a.A). În vatra cuptorului s-a găsit cenuşă, zgură şi bucăţi de material metalic. După analizarea probelor de zgură am putut să tragem concluzia că în acest cuptor nu s-a produs fier, conţinutul de oxizi de fier fiind foarte mic pentru un proces cu randament de extracţie scăzut, tabelul 1. Analiza chimică a bucăţilor de metal a scos în evidenţă că metalul găsit era un aliaj care conţinea 47%Cu, deci un bronz59.
57

Luca,1999,13. -Prof. Tiberiu Mariş a efectuat sondaje şi secţiuni în valul de pământ din această zonă. După informaţiile oferite cu amabilitate de arh. C.roman, în anul 2000 au fost prelucrate integral materialele arheologice rezultate din vechile săpături 1982-1989. 58 Punctele arheologice intrate in literatura de specialitate poartă urmatoarele denumiri: Cimitirul Reformat, Gradina Castelului, Biserica Sf.Nicolae, Judecatorie si Dealul Sanpetru. 59 Reconstituirea grafica efectuată de C. Poenaru după schiţele efectuate de autor consultând schiţele şi rapoartele de şantier a arheologului C. Roman.

31

Reconstituirea cuptorului descoperit în Grădina Castelului. 1.Vatra cuptorului 2. Zidărie de sprijin din piatră 3. Gradină, din argilă şi paie, pentru întărirea părţii superioare a cuptorului 4. Material refractar, argilă arsă 5. Foale pentru insuflarea aerului

Această descoperire motivează amplasarea Ţinutului Hunedoara în zona de maximă importanţă pentru metalurgia bronzului şi fierului, viitoarele descoperiri aducând cu siguranţă noi date despre practica acestor tipuri de meşteşuguri în preistoria zonei. Datele actuale, completate de vechile descoperiri din zona Hune-doarei, demonstrează că, în cuptoare ca cel prezentat, se putea obţine atât bronz cât şi lupe de fier, întrucât condiţiile termodinamice de a stimula reacţiile de reducere sunt aproximativ identice. Momentul la care este încadrat acest cuptor este Hallsttat timpuriu, mai precis Hallstatt A(sec. XII-XI î.H.), perioadă ce corespunde maximei dezvoltări a metalurgiei bronzului în zona Transilvaniei şi care este percepută ca o fază de tranziţie spre epoca fierului.

32

Analiza chimică (%) a probelor de zgură prelevate din Gradina Castelului de prof. T.Mariş în urma descoperirii cuptorului în straturile Bronzului târziu60 . MnO 0.54 Fe2O3 5.70 SiO2 57.36 Al2O3 9.69 Suma neferoşi oxizilor.

26.71

Un lucru este cert, că atât în perioada premergătoare epocii Latène, cât şi pe timpul dacilor au fost exploatate minereurile de fier vizibile la suprafaţă. Exploatarea se făcea la fel ca în mediul celtic sau germanic. Primele piese de fier descoperite pe teritoriul României sunt datate in sec. XII-X î.H. Studiile privitoare la traseele pe care a pătruns tehnologia prelucrării fierului în România au condus la mai multe ipoteze:  D.Berciu (1963 ) susţine transmiterea meşteşugului pe cale cimmeriană, prin Armenia, Caucaz şi Ucraina spre Balcani şi Carpaţi,  K.Horedt (1964, 129) şi A.Lászlo (1975,35) susţin existenţa unui centru puternic de prelucrare a fierului în nord-vestul Peninsulei Balcanice de unde fierul s-a răspândit în România şi Europa centrală,  R.Pleiner (1980, 378-379, 382 ) propune o răspândire a tehnicii prelucrării fierului de-a lungul văilor Vardarului şi Moraviei spre Iugoslavia nordică, de unde a iradiat spre România şi Europa centrală,  Existenţa unui centru metalurgic în Transilvania, care a primit cunoaşterea fierului pe rute tradiţionale direct de pe coasta egeeană (Grecia, Turcia)61. Aceste ipoteze nu au menirea de a se exclude una pe cealaltă, ci mai degrabă sunt complementare şi se influenţează reciproc. Pentru a lua în considerare contextul cultural în care au fost găsite obiectele de fier este necesar să rezumăm situaţia existentă în epoca mijlocie şi târzie a bronzului. În vestul României şi estul Ungariei este răspândită cultura Otomani, căreia îi aparţine foarte timpuriul mâner de fier de la Gánovce. Cultura Otomani avea strânse legături cu lumea miceniană, după cum o arată cilindrii orna-mentaţi din os, găsiţi în săpăturile arheologice. Moştenitorul ei este mai târziu grupul Igrita. Transilvania este ocupată de cultura Wietenberg, care trebuie luată în considerare pentru marele număr de spade miceniene descoperite. În nord60

Analiză efectuată in cadrul lab.chimic de la Siderurgica Hunedoara de doamna ing. A.Topor şi interpretată de autor. 61 Boroffka, 1987,55-77.

33

vestul Transilvaniei erau stabiliţi purtătorii culturii Suciu de Sus, ale cărei ornamente sunt din nou legate de Micene. În Moldova şi în parte din Muntenia este grupată cultura Monteoru, care este şi ea legată de cultura miceniană. Cea mai târzie, cultura Babadag, prezintă încă semnele unei legături cu Grecia62. Putem afirma că la sfârşitul epocii bronzului, când şi fierul îşi face pentru prima dată apariţia pe teritoriul României, au existat mai multe culturi cu puternice legături cu lumea egeeană în ceea ce priveşte ceramica, armele, arhitectura funerară şi podoabele. În perioada următoare, începând cu secolul X î.H., pare a se produce o schimbare culturală în zona de vest a ţării63. Cea dintâi atestare referitoare la extragerea fierului în zona Hune-doarei aparţine dramaturgului grec Eschyl care spunea: Între muntele Pharnax şi Râul cel mare şi de netrecut se întinde Patria mamă a fierului64. Aceasta afirmaţie se referă la aşezările de pe versantul răsăritean al Munţilor Poiana Ruscă. Nicolae Densuşianu în cartea Dacia Preistorică identifică muntele Pharnax cu Parângul, iar râul cel mare ca fiind Oltul. Cei dintâi lucrători ai fierului din această zonă fiind Chalybii. Această zonă era un puternic centru de prelucrare a fierului. Prima atestare a producerii fierului în această zonă este o lupă de fier găsită în vatra unui cuptor, datată ca aparţinând perioadei Hallstatt65, expusă în prezent la Muzeul Fierului din Hunedoara. Analiza chimică a acestei bucăţi de fier este prezentată în tabelul de mai jos66. C 0.08 Analiza chimică (%) a lupei de fier descoperite in dealul Sânpetru. Mn Si Cr Ni Mo Al 0.30 0.010 0.022 0.029 0.015 0.012

Analiza chimică (%) a probelor de zgură descoperite în dealul Sânpetru13. SiO2 Al2O3 MgO CaO MnO Fe 1 17.16 4.73 8.44 3.60 5.28 49.07
62
63

Ibidem,60-61. Ibidem. 64 Citat interpretat de regretatul istoric al metalurgiei hunedorene, chimistul Chindler Nicolaie, care susţinea că Eschyl făcea referire la patria fierului localizată între muntele Parâng şi râul Mureş în depresiunea Hunedoarei şi a Haţegului . Citatul a mai fost utilizat înn articolul domnului dr.ing .S.Samoilescu la aniversarea a 110 ani de la pornirea primului furnal la Hunedoara ,12 iunie 1994, rev .Metalurgia nr 56/1999,5. 65 Lupa de fier a fost găsită în săpăturile din dealul Sânpetru, efectuate de prof. T.Mariş, care a şi datat această piesă. 66 Material analizat de chim. N.Chindler şi se află expus în Muzeul Fierului.
1

34

2 3

43.80 21.54 .

74.93 5.37

6.59 3.95

3.22 2.08

1.21 5.96

12.13 41.90

Privind cu atenţie analizele chimice ale zgurilor din tabel, putem afirma cu certitudine că aceste zguri, datorită cantităţii mare de oxid de fier, sunt specifice unui procedeu de obţinere a fierului din minereu cu randa-ment scăzut, cuptoarele funcţionând prin reducerea oxidului de fier. Restul elementelor provine din ganga minereului, cenuşa de lemn precum şi din căptuşeala refractară (argila refractară care există din abundenţă în curtea castelului), cu conţinut destul de ridicat de oxid de aluminiu. Analiza chimică (%) a materialului refractar descoperit la cuptoarele din dealul Sânpetru67. SiO2 45.66 46.40 Fe2O3 4.56 3.77 Al2O3 14.51 13.54 CaO 22.05 10.36 MgO 1.76 2.48 Fe+Mn 3.88 3.11 Alţi oxizi 7.47 3.45 Zona cuptor vatră perete

Analizând datele din tabel prin prisma actualelor cunoştinţe din metalurgia fierului, putem afirma cu certitudine că materialul refractar utilizat la căptuşeala refractară a cuptoarelor de reducere a minereului de fier era o masa silico-argiloasă, cunoscută sub denumirea de şamotă. Materia primă pentru această masă refractară, utilizată cu succes la produ-cerea oalelor, se găseşte din abundenţă atât în zona grădinii castelului, de unde au fost prelevate probe pentru analiza chimică, cât şi în zona dealului Chizit. Nu este întâmplătoare utilizarea acestui material, el exista din abundenţă în această arie şi avea proprietăţi foarte bune pentru tencuirea refractară realizată prin stampare (lipire), urmată de o răcire lentă. Materialul, de altfel cunoscut din tehnica olăritului, era bine cunoscut de civilizaţia dacică şi putea permite temperaturi de 1000-12000C, lucru posibil de realizat în cuptoarele specifice metalurgiei fierului din această perioadă. Fluierele, ţevile de insuflare a aerului în cuptor erau confecţionate din acelaşi material, însă după finisare erau arse. Modelarea lor se făcea după şabloane special fasonate pentru a da forma interioară, tubulară, care în metalurgia modernă vor fi denumite guri de vânt .
67

În săpăturile efectuate de A.S.Luca- C.Roman au apărut probe ale elaborării bronzului în cuptoare similare cu cele utilizate la reducerea minereurilor de fier.

35

Analiza chimică (%) a argilei refractare din Gradina Castelului prelevată în noiembrie 1998, de către arheologul C.Roman68. SiO2 46.96 Fe2O3 2.90 Al2O3 9.88 FeO 0.28 CaO 16.40 MgO 2.90 Fe 2.25

Săpăturile arheologice efectuate în curtea castelului în anul 1998, au scos la lumina zilei un cuptor din perioada hallstattiană dar în care urmele de zgură şi bucăţile de metal găsite au condus la concluzia că aici se producea şi bronz în cuptoare similare cu cele de reducere a minereului de fier 24. Se poate afirma atât din studiul cuptoarelor din epoca bronzului şi fier, cât şi din analizarea condiţiilor termodinamice de producere a reacţiilor de reducere că în acelaşi tip de cuptor se putea obţine atât bronz cat şi lupe de fier. Cuptoarele sunt prezentate pe larg de prof. Glodariu şi Iaroslavschi în lucrările Civilizaţia fierului la daci şi Tehnica la daci. Vom putea afirma că baza tehnică şi tehnologică acumulată în perioada produ-cerii bronzului a servit drept bază pentru tehnica producerii fierului. Cu siguranţă nu putem exclude dibăcia şi capacitatea inventivă a civilizaţiei dacice, care s-a înscris în atmosfera generală a începuturilor civilizaţiilor tehnologice, cu toate infuziile benefice care au difuzat în autohton. În urma studierii cuptoarelor hunedorene care se înscriu în tipologia cuprinsă în lucrarea Tehnica la daci a prof. E.Iaroslavschi putem preciza că: tehnologia obţinerii fierului cuprinde în metalurgia dacilor toate etapele pe care le întâlnim la o altă scară şi astăzi în metalurgia modernă. Putem distinge astfel69: • Concepţia cuptoarelor, • Zidirea cuptoarelor şi utilizarea produselor refractare, • Un proces de reducere stăpânit, intensificarea proceselor prin suflare de aer, • Pregătirea combustibilului (mangal), • Exploatarea minereului de fier atât la suprafaţă cât şi în galerii şi pregătirea acestuia, • Forjarea, baterea lupelor de fier, • Tehnici de întărire prin tratamente termice sau termochimice,
68 69

Analiza a fost efectuata in cadrul laboratoarelor de la Siderurgica de către autor cu sprijinul ing.A.Topor Iaroslavschi,1997,48-56.

36

forjor, etc.) • Tehnici de control a calităţii lupelor de fier, la care trebuie adăugată şi o cunoaştere a pieţei de desfacere, a cerinţelor, a tehnicilor de tranzacţionare a metalului. Cuptoarele descoperite in ţinutul Hunedoarei erau clasice pentru civilizaţia dacică, deşi putem spune că există o tipizare a acestora. Amănuntele specifice descoperirii din dealul Sânpetru nu ies din cadrul tehnologic al metalurgiei fierului la daci70 . Trebuie precizat că în piesele găsite în săpătura arheologică din gradina castelului, efectuată în anul 1998, pe lângă bronz, în stratul din perioada Hallstatt C (c.Basarabi) a fost descoperit un vârf de lance a cărui analiză ne-a creat mari probleme. După analiza chimică efectuată, am constatat că conţinutul de C era 1,2%, lucru incredibil dacă ţinem cont de metoda de obţinere a fierului prin reducere. Lucrurile s-au lămurit atunci când am studiat tehnica de obţinere a fierului la romani, după citirea articolului Siderurgie antică - Cuptoare romane repuse in funcţie in Aude, publicat în revista franceză Arheologia 71, în care este redată experienţa unui grup de istorici francezi care au repus în funcţiunee două cuptoare antice şi care au obţinut următoarele produse: fier moale, fier tare cu conţinut de carbon mai mare de 1,0% şi bucăţi granulare de fontă în produsul păstos care se scurgea din cuptor. Tot în acest context trebuie amintită analiza chimică a unui ciocan dacic descoperit la Piatra Roşie72, care confirma ştiinţa dacilor în a obţine fier tare, oţel tare. Analiza chimică a toporului dacic descoperit la Piatra Roşi de prof. H. Daicoviciu, ( %)73. C O,38 Mn 0,11 Si 0.04 S 0.002 P 0.008 Cr 0.01 Ni 0.01 Cu 0.12 Fe 98,83

• Personal calificat, normativ definit pe meserii (miner, cuptorar,

Au fost efectuate probe de forjare şi s-a tras concluzia că ambele bucăţi de fier au o forjabilitate bună. Cuptoarele din zona Hunedoarei şi de pe întreg teritoriul României (din epoca halstattiană şi dacică) sunt apropiate ca formă şi
70

Ioan., 1998., 80-85 La siderurgie antique, Archeologie, nr.301,mai 1994,765. 72 Descoperire întâmplătoare efectuată după cercetările întreprinse de colectivul regretatului prof. C.Daicoviciu.. 73 Analiza chimică efectuată la Siderurgica cu sprijinul ing. C.Sabău.
71

37

dimensiune de cele din Aude. Procesele din cuptor sunt aproxi-mativ aceleaşi, întrucât suflarea aerului în cuptor se făcea cu foale, existând aceleaşi condiţii termodinamice şi cinetice de reducere şi carburare în zona vetrei. Asemănarea dintre cuptoarele relativ vechi de pe teritoriul României şi cele din epoca romană din Aude, Franţa, trebuie pusă pe seama faptului că, în acea perioadă de început a metalurgiei, evoluţia tehnologiei s-a făcut lent. În zona Hunedoarei cuptorul de tip dacic, numit şi cuptorul ţărănesc, a fost întâlnit şi în atelierele din feudalism, cu mici modificări care nu schimbau principiul de funcţionare, orice asemănare cu evoluţia tehnologică din zilele noastre fiind greşită. În sprijinul concluziei noastre putem aminti afirmaţia lui Pliniu cel Bătrân care spune despre siderurgiştii romani că produceau numeroase fieruri diferite.(Istoria naturală,34,143). Trebuie pusă întrebarea care trebuie să frământe lumea istoricilor şi a curioşilor în acest domeniu: ce metal produceau meseriaşii în antichitate? Voi încerca să răspund la această întrebare în urma suprapunerii cunoştinţelor teoretice şi practice din dome-niul producerii fontei şi oţelului cu documentaţia din domeniul istoriei fierăritului într-un algoritm care să producă explicaţii pertinente, verifica-bile cu aparatul matematic al termodinamicii şi cineticii reducerii oxizilor de fier în mediu de monoxid de carbon 74. Cu siguranţă în cuptoare se producea: 1) lupa de fier care se producea pe vatra cuptorului şi care de regulă era acoperită cu un strat de zgură; 2) fier dur sau fier carburat, care implica faptul că fierul redus era în contact cu un mediu carburant (mangal, cărbune) la temperaturi de peste 12000C. Aceasta explică apariţia meşteşugului producerii lamelor de sabie cu un tăiş dur şi o tenacitate mare, proprietăţi obţinute prin baterea împreună a trei bucăţi de fier (două tari şi una moale), principiu care a stat mai târziu la baza tehnicii producerii săbiilor de Damasc şi Toledo; 3) granule de fontă, care de regulă erau antrenate cu fazele păstoase, zgura care se scurgea din cuptor. De aceea, atunci când sunt găsite depozite cu zgură antică, acestea trebuie să fie cu atenţie analizate, iar fazele magne-tice să fie separate; 4) minereu pre-redus, semiprodus care urma să fie prelucrat într-o formă finală într-o altă zonă;

74

Ioan,1998, 80-85.

38

Unelte pentru minerit din perioada dacică descoperite la Ghelar[ 10]

Trebuie adăugat că procesul de prelucrare a minereurilor de fier până la arme şi unelte cuprindea următoarele etape distincte: 1. extragerea minereului şi pregătirea lui prin sfărâmare; 2. pregătirea mangalului; 3. procesul în sine de prelucrare termo-chimică a minereului; 4. forjarea metalului obţinut; 5. tratamentul termic al uneltelor şi armelor (cementare). Am punctat cele mai importante aspecte, acestea conducând la ideea că existau forme bine definite de normare şi specializare pe faze de produc-ţie a lucrătorilor. Am exclus intenţionat activităţile de transport, întreţinere şi pregătire a cuptoarelor, schimb, vânzare a produselor75.

75

ibidem

39

Unelte obţinute în fierăriile dacice, descoperite la Teliuc[10]

Putem concluziona că civilizaţia autohtonă deţinea capacitatea de a generaliza şi perfecţiona tehnica şi tehnologia prelucrării fierului, pe lângă cementarea superficială cu cărbune, călirea şi revenirea precum şi diferitele metode de obţinere a oţelului din cementarea fierului moale. La care trebuie adăugată tehnica obţinerii fierului tare, a oţelului realizat prin procesul de reducere ( !!!)76

76

acest pasaj poate să stârnească critici din partea specialiştilor practicieni din metalurgia modernă. Carburarea fierului în cuptoarele antice se putea realiza în fază păstoasă, ipotetic, pe vatra cuptorului.

40

Unelte din fierărie şi lupă de fier[ 10]

Profesorul V.Parvan denumea perioada hallstattiană în lucrarea Getica: Adevărata vârstă a fierului în Dacia începe din anul 700 î.H.,…, numită Hallstatt Getic (epoca scitică a fierului), întrucât tehnica extragerii fierului suporta influenţa sciţilor, dar aceştia găsesc in Dacia o puternică civilizaţie locală, care luase din plin drumul spre formele fierului occiden-tal. Despre a doua epocă a fierului H.Daicoviciu spunea în lucrarea sa Dacii: La începutul secolului al III-lea intervine în Transilvania un factor extern care grăbeşte dezvoltarea firească a societăţii autohtone. Acest factor îl constituie celţii. Din a doua perioadă a epocii fierului, La Tène, datează o mulţime de arme, unelte, scule, podoabe şi alte obiecte din fier, care s-au descoperit pe teritoriul Daciei, în special în apropiere de zăcămintele de fier de la Ghelar şi Teliuc. Mulţimea şi varietatea acestor unelte de fier nu demonstrează numai dezvoltarea lucrării pământului, ci şi înflorirea metalurgiei, doar meşterii daci erau aceia care le făureau. Minereul extras la Ghelar şi Teliuc ajungea la marele atelier de la Sarmizegetusa cu cuptoarele sale de topit şi redus minereul (de altfel, în acest atelier se obţinea şi bronz); apoi, treceau ca materie primă la un atelier de fierărie situat pe o terasă deasupra sanctuarelor; aici informa turtă de fier era prefăcută de făurari în unelte felurite77 . Reducerea se făcea în cuptoare specifice cu vatră. Datorită faptului că, de cele mai multe ori, această operaţie se efectuează în locul de unde se extrage minereul, sigur şi în zona Hunedoarei. Prin exploatarea intensă a minereului de fier din zonă, în perioadele ce au urmat s-au şters pentru totdeauna urme foarte importante pentru înţelegerea dezvoltării acestui meşteşug pe aceste meleaguri şi completarea imaginii despre puterea şi dezvoltarea statului dac78. Apariţia puternicului stat dac în perimetrul munţilor Carpaţi este strâns legată de dezvoltarea meşteşugului prelucrării fierului. În atelierele de la Sarmizegetusa şi de aiurea se făureau, pe lîngă unelte, şi arme; s-au descoperit pumnale curbe (sicae), săbii drepte sau curbe (acestea din urmă vor fi fost teribilele falces, coase, pe care romanii au trebuit să le înfrunte), vârfuri şi călcâie de lănci şi suliţe79 Astfel V.Pârvan spunea în lucrarea Dacii: Vecinătatea minelor de fier cu puternicele cetăţi dacice din Ardeaull de sud-vest n-a putut să fie în nici un
77
78

Daicoviciu,1991,111. Ioan 1994,7-10. 79 Daicoviciu, 1991,112.

41

caz întâmplătoare, iar H.Daicoviciu în lucrarea Dacii face următoarea afirmaţie: Dacii din Transilvania, odată angajaţi pe drumul de tip La Tène, îi întrec pe fraţii lor de dincolo de Carpaţi. Cauza e uşor de găsit; în Transilvania, în imediata apropiere a Munţilor Orăştiei, s-au exploatat încă din vechime mari resurse materiale, minereul de fier de la Ghelar şi Teliuc. Fierul era metalul cel mai important în economia dacică, dar nu era singurul metal folosit. Trebuie pomenit aici plumbul care se turna în jurul scoabelor care prindeau blocurile de piatră. Foarte răspândite erau apoi bronzul şi argintul. Din bronz, care îşi pierduse orice însemnătate în producţie, se făureau anumite obiecte de uz practic (vase, toarte de vase) dar mai ales podoabe: coliere, fibule, brăţări, inele. În marea aşezare de la Poieni, pe cursul inferior al Siretului, s-au găsit şi cârlige de undiţă de bronz, alături de cele de fier80. După cucerirea Daciei de către romani, extragerea şi prelucrarea fierului in zona Hunedoarei au luat o amploare nemaiîntâlnită până atunci. Romanii au introdus o altă formă de administrare a atelierelor, la care s-a adăugat plusul de facilităţi în comerţ, oferite de reţeaua organizată de drumuri comerciale şi alte avantaje aduse de elementul civilizator roman. Este cunoscut faptul că romanii nu au făcut export de tehnologie; ei au continuat şi chiar intensificat exploatarea bogăţiilor din teritoriile cucerite, folosind lucrătorii şi tehnologiile autohtone81. Din urmele arheologice şi epigrafice cunoscute până în prezent se poate spune că exploatarea minelor de fier în Dacia romană se practica in special în partea hunedoreană a Munţilor Poiana Ruscăi. În actuala comună Teliuc se afla centrul administrativ al exploatării minereului şi al prelucrării acestuia, mărturie stând descoperirile arheolo-gice, urmele exploatărilor antice, clădiri ale proprietarilor de mine, unelte pentru minerit, necropole ale lucrătorilor de la aceste exploatări şi chiar texte epigrafice aflate în zona Hunedoarei la Teliuc, Ghelar, Plosca, Cerna, Cinciş. Săpăturile arheologice de la Cinciş, întreprinse în vara anilor 1961, 1962 şi 1989, în partea de hotar numită Popeasca, în imediata apropiere a localităţii (atunci încă existente, ne referim la săpăturile din anii 60, azi strămutată în urma construirii barajului de acumulare, localizat în apropierea terenului de agrement I.M.H. şi I.C.S.H.) au o importanţă deosebită pentru cele afirmate mai sus. Inventarul funerar sărac al mormintelor de la Cinciş, după ceramica descoperită a fost încadrat în sec.II-III, epoca de dominaţie
80 81

Ibidem,113. Ioan, 1994,7-10.

42

romană în Dacia. Un puternic argument pentru stabilirea ocupaţiei celor îngropaţi în necropola de la Cinciş îl reprezintă mai multe gropi de mormânt unde, alături de obiectele de inventar funerar, s-au găsit şi unele bucăţi de minereu de fier (limonită), puse special în mormânt, ca indiciu al ocupaţiei celor înhumaţi. Prin proporţia lui, 17 morminte, (în realitate au fost mai multe morminte dar o parte au fost distruse fără urmă), prin apropierea villei rustica descoperită, cimitirul de la Cinciş depăşeşte cadrul unui cimitir familial, legat numai de nevoile de înmormântare ale stăpânului locuinţei din vecinătate. Importanţa descoperirii de la Cinciş , îndeosebi a cimitirului, consta tocmai în sesizarea prezenţei populaţiei autohtone dacice, rămase pe teritoriul Daciei sub ocupaţie romană şi folosită ca mână de lucru la lucrările de extragere a zăcămintelor feroase de pe versantul de est al munţilor Poiana Ruscăi. Dovada cea mai concludentă că minele Teliuc în perioada ocupaţiei romane erau în plină înflorire este columna comemorativă descoperită în anul 1904 în hota-rul comunei Teliuc, sub dărâmăturile unei case străvechi. Copia columnei se află în cadrul Muzeului Fierului din Hunedoara, originalul fiind distrus de muncitorii care au descoperit-o în speranţa de a găsi aur 82. Inscripţia cu prescurtările tipice coloanelor romane, avea următorul conţinut:NVMINI, DOMINI.N.,MAVRANTGN.N, PII.FEL.AVG,CGAVR.GAVRI.,APV.FE.FL.SOTERCS,AVG.COLSARMCOND , FERRAR. Interpretarea dată de specialişti este următoarea: Zeiţei, stăpânului nostru, Marc Aureliu Antoniu fericitul împărat Piul-Octavius Caius GauriusGaurianus, sacerdote al coloniei Apullum ai Flavius Sotericus arendaşii fierăriilor Coloniei împărăteşti Sarmizegetusa. Coloana a fost ridicată de cei doi cetăţeni romani, ca recunoştinţa fată de împăratul Caracalla (198-217), în calitatea lor de arendaşi ai minelor şi atelierelor de producere a fierului 83.

82 83

Chindlar, 1974, 12. Copia coloanei comemorative se află expusă în Muzeul Fierului, originalul a fost distrus de muncitorii care au crezut că în interior se găseşte aur.

43

Inscriptia pe placa comemorativã descoperitã în hotarul comunei Teliuc[ 10]

Este vorba de doi arendaşi, cetăţeni romani, unul sacerdot în colonia Apullum, locul de reşedinţă al Legiunii a XII-a Gemina şi al doilea era august în capitala provinciei, Sarmizegetusa. Cel doi reprezentau interesele acestor localităţi în procurarea fierului atât de necesar făuririi uneltelor şi mai ales a armelor. Posibil ca cei doi arendaşi să fi constituit o Societas, exploatarea fierului fiindu-le arendată de către procuratorul financiar al provinciei. În general Conductores ferrarianum erau oameni bogaţi şi întreprinzători care foloseau sclavii liberi proprii pentru conducerea şi supravegherea lucrărilor84 Un alt monument descoperit la Apullum, datat de pe timpul lui Antonius Pius (138-161) este un altar închinat lui IUPITER OPTIMUS MAXIMUS DOLICHENUS=IOVI OPTIMUO MAXIMMO DOCHELINO, NATO UBI FERRUM EXORITUR… şi care face referire tot la producerea fierului în zona Teliucului 85, mai precis la deschiderea unei noi mine de fier. La Ghelar s-au descoperit în excavaţii camere de abataj, numeroase gropi la suprafaţă şi unelte, printre care şi un cântar inscripţionat Festi. În aceeaşi ordine de idei trebuie menţionate şi descoperirile făcute la Hune-doara, Ruda, Alun. O consecinţă a importanţei pe care administraţia romană o acorda acestei zone este şi luarea în stăpânire a aşezării de pe dealul Sânpetru; astfel
84 85

Chirica,Răceanu, 1976,32. Ibidem

44

ia naştere aici un castrum în care se instalează un post de pază al Legiunii a XIII-a Gemina, în jurul căreia vechea aşezare dacă îşi continua existenţa. Despre acest castrum mărturisesc cărămizile cu stampila Legiunii a XIII a Gemina, sau cele cu marca unui particular, Pael, aflate cu ocazia unor săpături ocazionale făcute lângă Castelul Corvinilor. Justificarea interesului administraţiei romane pentru această zonă este dat şi de faptul că aici, pe lângă extragerea minereului de fier, se efectua prelucrarea acestuia sub forma de lupe, care urmau să fie prelucrate în alte zone pentru a obţine bare de fier, unelte şi arme. Acest lucru este întărit de descoperirea în zona comunei Teliuc a unui atelier de prelucrare a minereului. De remarcat că, alături de cuptoarele cu vatră deschisă pentru reducerea minereurilor, s-au găsit gropi în care se efectuau tratamente termice pentru întărirea uneltelor şi armelor. Atelierul se afla în imediata apropiere a locului în care s-a descoperit columna comemorativă de la Teliuc86. În componenţa atelierului putem remarca: sectorul de extracţie a minereului (galerie de mină), sectorul de prelucrare a minereului (cuptoarele de reducere), sectorul de tratamente termice (gropile de răcire în mangal), administraţia atelierului (fundaţia unui edificiu roman) şi construcţia de protecţie a columnei comemorative. La cele spuse mai sus trebuie să adăugăm şi descoperirea făcută în timpul săpăturilor din Gradina Castelului, din anii 70, când a fost descoperit un mormânt care conţinea fibule şi o urnă funerară dacică, datate sec.II d.H. Pe urna funerară era depusă o bucată de minereu de fier, parţial redusă, care ne dă un indiciu asupra meseriei celui înhumat87.

86 87

Macheta acestui atelier se află în cadrul Muzeului Fierului. Lupa de fier se află în cadrul Muzeului Fierului; analiza chimică a lupei a fost realizată de chim. N.Chindler în cadrul laboratorului chimic C.S.H.

45

Atelierul de prelucrare a fierului , epoca daco-romană, descoperit la Teliuc[ 10] 1. construcţie perioadă romană, 2. Galerie mină, 3. construcţie , 4. Monument, 5. Cuptoarele pentru încălzire în vederea tratamentului termic, 6. Cuptoare pentru reducerea minereului de fier.

Analiza chimică (%) a minereului şi lupei de fier găsite în Grădina Castelului. Fe 41.80 61.21 SiO2 5.66 5.28 Fe2O3 59.71 61.21 Al2O3 5.25 2.03 CaO 0.40 1.59 MgO 0.63 0.91 Mn 1.05 0.71 FeO 0.00 22.13 Min. Fe Lupa Fe

Analiza chimică a acestei lupe confirmă prelucrarea minereului autohton în această zonă. După conţinutul elementelor chimice putem afirma că lupa de fier a fost parţial pre-redusă (înnobilarea minereului de fier prin prăjire era bine cunoscută de daci). Este evidentă prelucrarea termică a minereului datorită apariţiei % FeO şi creşterii conţinutului de Fe, aspecte posibile numai în urma unei prelucrări termo-chimice88. Conţinutul de mangan se păstrează la nivelul la care se poate regăsi după reducerea oxizilor de mangan, acest aspect putând fi un element de identificare a provenienţei minereului prelucrat, coroborat cu celelalte elemente chimice reziduale89. Prăjirea era cunoscută şi utilizată de daci, mai ales că în zona hunedoreană zăcământul de fier era bogat în siderite, ancherite, limonite. Procedeul ducea la îmbunătăţirea materiei prime prin îndepărtarea unei părţi din sterilul minereului. Sigur acest proces se desfăşura după modul descris de Diodorus ( V, 13) referitor la civilizaţia etruscă: se începea prin zdrobirea pietrei şi apoi bucăţile erau prăjite în cuptoarele construite cu multă artă. Violenţa focului determina intrarea în fuziune a particulelor de fier. Apoi aceste bucăţi erau
88

89

Ioan,1998, 80-85. ibidem.

46

din nou zdrobite şi introduse în cuptoare. Nu putem specifica care este originea acestui procedeu, el fiind cunoscut în mediul celt şi germanic cu care civilizaţia traco-dacă a venit în contact. Analiza chimică (%) a coasei descoperite în valul de pământ din dealul Sânpetru, datată sec III-IV d.H90. C Mn Si S P Cr Ni Cu 0,13 0,20 0,12 0,015 0,009 0,03 0,02 0,02 Din cele prezentate mai sus putem concluziona că cucerirea romană nu a întrerupt extracţia de fier în zona Hunedoarei. Acest meşteşug a con-tinuat preluând tehnica existentă a extracţiei şi continuând-o prin băştinaşii daci, cunoscători ai zonelor miniere locale, cât şi prin coloniştii aduşi în acest scop din Imperiul roman. Aşa de pildă, o atenţie deosebită a fost acordată extracţiei minereului de fier de la Teliuc şi Ghelar, unde lucrurile s-au desfăşurat, în general la suprafaţă. Totodată, ei au exploatat şi în subteran după cum s-a constatat la Teliuc, unde s-au identificat urmele unui abataj, cameră cu o lungime de 6m, 4,5m lăţime şi 3m înălţime, săpată cu dalta şi ciocanul. Dovada folosirii minerilor daci în exploatarea fierului din zona Teliuc o constituie descoperirea necropolei din zona Cinciş, datată sec.II-III d.H. 91, aspect prezentat anterior, când s-a pomenit de villa rustica. În acelaşi timp administraţia romană a extins în suprafaţă exploatarea de fier prin lucrări de prospectare şi de deschidere de noi mine92. Dintr-o inscripţie descoperită în 1840, reiese că Terentiu Gentianus, propraetor augusti, a descoperit la mijlocul sec.II d.H. o mină de fier, descoperire considerată ca o mană cerească pentru ţinutul unde se afla mina. În concluzie putem afirma că opera de colonizara a Daciei cu cetăţeni romani …ex toto orbe Romano-ad agros et urbes colendas…, a avut, în primul rând, motive economice. Referitor la această chestiune marele istoric C.Daicoviciu, referindu-se la Tacitus, Agricola cap.XXI, arăta că acolo unde sunt mine de exploatat, băştinaşii sunt cruţaţi (Dacia II, N.S. p 265, nota 38), lucru care clarifică aspectele legate de villa rustica Datele existente arată convingător că actul cuceririi Daciei de către romani nu numai că n-a întrerupt activitatea de valorificare a rezervelor minerale din teritoriul cucerit, ci din contra, necesităţile statului roman au solicitat din plin continuarea potenţată a acestei valorificări, folosind în acest
90 91

Ioan,1992,7-20. Olteanu,Neagu,1981,217-232. 92 Ibidem.

47

scop întreaga experienţă şi capacitate a vieţii socio-economico-spirituale. Extragerea minereului de fier în general, din aceleaşi bazine şi localităţi de unde s-a extras şi în etapele anterioare, valorificarea mai cu seamă a aceloraşi mineralizaţii secundare acolo unde lipseau zăcăminte primare, practicarea aceloraşi tehnici de reducere tradiţionale, arată o deplina permanenţă a acestei activităţi pe teritoriul Daciei, romanii contri-buind la intensificarea ritmului de exploatare şi de extindere a acesteia în suprafaţă prin deschiderea de noi guri de extracţie. Situaţia delicată a Imperiului roman în această zonă este prezentată de Dio Cassius în Istoria Romana vol.III cartea LXXI , unde se consemnează desele confruntări cu popoarele acestui spaţiu: parţii, germanii, costobocii, quazii, iazygii, astingii, marcomanii, dacii liberi. Putem să apreciem în baza consemnărilor lui Dio Cassius că Dacia, ultima mare provincie cucerită de Roma, pe la anul 167 d.H. era aproape în întregime invadată. Împăratul Marcus Antonius a trebuit să facă uz de toate metodele diplomatice şi militare ca să menţină provincia întreagă. Pentru întărirea capacităţii defen-sive a provinciei împăratul a cantonat Legiunea a V-a Macedonica la Potaissa. Dacia era împărţită din punct de vedere strategic şi administrativ în Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis care aveau în frunte trei generali cu titlul de legati Augusti peo praetore, şi anume Sextus Claudius Agricola, Marcus Claudius Fronto şi Sextus Cornelius Clemens. O inscripţie găsită la Sarmizegetusa aminteşte de meritele unui conducător pe nume Claudius Fronto în apărarea Provinciei (CIL III nr.1467). În timpul împăratului Caracala apar primele semne de dezinteres ale Imperiului pentru Provincie. Dio Cassius face următoarea afirmaţie: Antoninus a sosit in Tracia fără să se preocupe de Dacia după ce trecu Hellespontul, aproximativ anul 214 (Istoria Romana III, cartea LXXVII, 16). Starea precară a stăpânirii romane din secolul al III-lea, neputinţa acesteia de a face faţă asaltului popoarelor în migraţie, a condus la o restrângere treptată a graniţelor imperiului roman prin retragerea autorităţilor militare şi administrative din teritoriile direct ameninţate. Această retragere a fost un fenomen general, ea afectând spaţii mari de la Gurile Dunării până la Atlantic. Consecinţa acestei retrageri a constituit obiectul multor discuţii din literatura de specialitate, mulţi istorici apreciind această măsură politico-administrativă drept o mare nenorocire pentru populaţia autohtonă rămasă fără ajutor în faţa noilor veniţi93

93

Ibidem

48

4.

SECRETELE METALURGIEI ANTICE. TEHNICI UTILIZATE PENTRU OBŢINEREA FIERULUI ÎN ANTICHITATE.

Încă de la început trebuie făcută remarca, legată de progresele pe care le-au făcut metalurgiştii antici de la descoperirea metalurgiei şi până în epoca de care ne ocupăm, că paşii făcuţi înainte au fost destul de rapizi, performanţele îmbogăţindu-se mereu odată cu trecerea timpului. Deşi aflate încă într-un stadiu de insuficientă amploare, analizele efectuate în laboratoarele moderne asupra zgurilor au pus în evidenţă cunoaşterea unor procedee mereu îmbunătăţite ale operaţiunilor de fuziune; analiza obiectelor de bronz a evidenţiat experienţa proporţionării, capabilă să asigure aliajelor caracteristicile specifice utilizării ce urma să li se dea; analiza metalelor în general a dus la cunoaşterea unor procedee de rafinare eficiente. Analiza metalografică94 a evidenţiat structura pieselor din fier descoperite, specifică soluţiilor solide (ferită Fe α ) cu maleabilitate crescută, care au permis prelucrarea prin deformare plastică Trebuie să presupunem că durificarea se realiza prin metode specifice acelor vremuri, la care adăugăm tehnica de protecţie a suprafeţelor, asemănătoare cu depunerea unui strat protector. Despre sistemele şi metodele de exploatare a minereului nu avem date care să ne clarifice modul cum se desfăşurau activităţile; la fel şi în ce priveşte tehnica extracţiei în ateliere, unde lipsa datelor certe se datorează şi faptului că peste exploatările şi atelierele de prelucrare antice s-au suprapus exploatările medievale şi, ulterior, cele moderne, ceea ce a dus la pierderea şi deteriorarea dovezilor. Putem defini aceste arii ca fiind zone cu civilizaţii suprapuse. Majoritatea istoricilor care au cercetat civilizaţia fierului la daci şi ulterior a Provinciei romane au apelat la scrierea lui Plinius cel Bătrân,
94

Analiză metalografică realizată în cadrul lab.fizic S.C.Siderurgica S.A.Trebuie precizat faptul că, după lustruirea suprafeţei de piesă în vederea studiului la microscop, suprafaţa nu a oxidat timp de un an de zile, până la data scrierii prezentului pasaj.

49

Naturalis, care prezintă exploatările din Hispania, la care se adaugă izvoarele arheologice din perioada romană, care există la noi. Trebuie să amintim aici şi menţiunile lui Cesar in De bello Gallico III care fac referiri la exploatarea în subteran. Cesar în Comentariile sale referitoare la războaiele cu galii aminteşte despre galeriile cunoscute de aquitani din minele de aramă şi fier. O altă menţiune o datorăm lui Tacitus în Germania, XLII, în care este descrisă exploatarea fierului de către cotinii de pe teritoriul de astăzi al Ungariei. Pentru a înţelege mai bine mecanismul evoluţiei gândirii tehnice am apelat la postulatele propuse de scriitorul hunedorean Victor Isac: 1. Devenind conştient de condiţiile mediului său de existenţă, omul şi-a inaugurat praxisul prin raţionamente ipotetice economice, permanent valabile şi actuale, de genul: DACA VOI ACTIONA INTR-UN ANUMIT FEL, VA REZULTA UN ANUMIT BUN. 2. Rolul deosebit al talentelor tehnice şi importanţa acordată produselor au fost istoriceşte consacrate prin diviziunea muncii şi recunoaşterea categoriei sociale a meseriaşilor, urmată de clasa socială. Revoluţiile tehnicoindustriale au determinat o evoluţie exponenţială care, în perspectivă, a decis PROBLEMA SOCIETĂŢII POSTINDUSTRIALE, TEHNOLOGICE ŞI A INSTITUIRII UNEI TEHNOLOGII, dezvoltare evolutivă, care a creat saltul creativ al participanţilor la munca creatoare – PROGRESUL NELIMITAT AL PARTICIPĂRII ŞI REALIZĂRILOR TEHNOLOGICE95. 4.1. Aspecte ale laturii economice În geneza variatelor căi de cunoaştere care converg spre cea ştiinţifică un rol deosebit l-a avut producţia. Convieţuirea în colectiv este o caracteristică comună speciei umane. Activitatea socială, în care oamenii, cu ajutorul mijloacelor de producţie, în cadrul formei sociale determinate, exploatează şi modifică elementele din natură în vederea satisfacerii necesităţilor de consum, o denumim azi şi este în fapt producţie. Ea este o activitate mai mult sau mai puţin organizată. În interiorul grupurilor se practicau şi se respectau anumite reguli în ce priveşte desemnarea unui conducător – a unei persoane sau a unui colectiv alcătuit din cei mai destoinici din grup96. Cu toate că în epoca aceasta se menţine o diferenţă categorică între activitatea intelectuală (preocupări filozofice, politice, ştiinţifice) şi cea productivă (agricultură, meşteşuguri), ivirea şi dezvoltarea condiţiilor ce au promovat metodele ştiinţei s-a
95 96

V.Isac, material nepublicat; Neuman, 1983,23.

50

manifestat şi în domeniile meşteşugăreşti ale antichităţii, îndeosebi în chimie, metalurgie, construcţii edilitare şi dispozitive tehnice97. Această regulă se aplica şi în cadrul organizării atelierelor, cu atât mai mult cu cât fierarul era o persoană misterioasă, care deţinea forţe miraculoase. Spre deosebire de fierul meteoritic, care era folosit numai ca podoabă, metalul fabricat (la început în secret) era folosit numai pentru arme. Producerea şi prelucrarea fierului, oricare ar fi fost el, a devenit aproape pretutindeni, chiar de la început, un monopol al clasei dominante. Deţinerea acestui monopol asigura în mileniul al II-lea î.H. categoriilor laice acapararea puterii şi conducerea statelor. Scăderea preţului fierului în mileniul I î.H. a lărgit perspectivele agriculturii, după ce toporul de fier a putut doborî, în masă, pădurile existente. Producţia a transmis ştiinţei deprinderea organizării materialului – ordine, poziţie şi rol specific al fiecărui detaliu. Maniera repetarea obligatorie a aceloraşi acţiuni pentru realizarea producţiei - a promovat sistematizarea cunoaşterii98. Definirea epocii metalelor este posibilă numai în măsura în care se ia în considerare totalitatea fenomenelor economice şi sociale care însoţesc dezvoltarea metalurgiei. Precizarea este cu atât mai importantă cu cât, în unele culturi, obţinerea şi prelucrarea metalului deţin un loc puţin semni-ficativ. În alte sectoare economice progresele sunt atât de notabile, în raport cu epoca precedentă, încât se poate admite că o nouă eră a fost inaugurată. Pe de altă parte, nu se poate contesta faptul că, în anumite zone culturale, metalurgia (bronzului sau fierului) deţine o pondere importantă în ansam-blul economic. Trebuie notat însă că această înflorire a meşteşugului metalurgiei nu coincide, aproape niciodată, cu începuturile a ceea ce arheologii desemnează cu termenul de bronz timpuriu99. Analiza datelor existente privind epoca bronzului ne oferă posibi-litatea reconstituirii la nivel ipotetic a vieţii cotidiene, a culturii triburilor. Epoca bronzului, o dată cu prelucrarea metalului în sine, a însemnat şi un progres important în dezvoltarea relaţiilor de producţie şi schimbări esenţiale în viaţa economică a triburilor, cu implicaţii imediate în sectorul primar al vieţii economice de atunci, agricultura. Viaţa economică în antichitate nu are aceleaşi priorităţi cu cea contemporană şi de aceea orice comparaţie numai prin prisma principiilor economice contemporane este greşită, existând o multitudine de factori care acum sunt neînsemnaţi, iar în antichitate erau prioritari. Elemente ancestrale
97 98

Ibidem,24. Ibidem,25. 99 Bârzu,1992,46.

51

de economie (legate de producţie şi schimb) întâlnim la cele mai vechi civilizaţii. Astfel, indo-europenii practicau olăritul, la început fără a folosi roata, de aceea activitatea era identificată printr-o rădăcină care înseamnă a tencui *dheygh (lat. fingere); ei decorau ceramica prin incizie *peyk, prelucrau metalele preţioase prin batere cu ciocanul iar arama o prelucrau la cald, de unde numele acesteia, *áyes, care se traducea prin ceea ce se încălzeşte100 . Au fost analizate aspecte ale vieţii economice specifice civilizaţiei cetăţilor greceşti şi romane pre- şi post-imperiale, care reprezentau vârful de tehnologie şi spiritualitate a vremii din care s-au păstrat documente. S-a abordat pe scurt această problematică pentru a putea înţelege premisele dezvoltării meseriilor şi în special producerea fierului, cunoscut fiind că nivelul tehnologic deţinut de un popor a reprezentat un criteriu de măsură a puterii acelui popor. Nu putem vorbi de o doctrină economică, în Grecia clasică şi Roma. Trebuie precizat că, în această perioadă, politica economică este legată de practica schimbului, bazată în principal pe troc. În Creta toate tranzacţiile erau supravegheate şi reglate la nivelul templelor - faimoasele palate cretane Cnossos şi Phaistos (aspect considerat şi atunci când am discutat despre civilizaţia sumeriană). Templele îndeplineau în principal funcţia religioasă, dar şi cea economică (depozit, manufactură, schimb) fiind plasat în centrul societăţii pe care o supraveghea şi exploata cu siguranţă101. Ulterior viaţa economică se va desprinde de tutela templelor odată cu schimbarea priorităţilor economice ale vremurilor. În gândirea antică grecească, economia nu reprezenta un obiect de studiu, ci un domeniu al politicii, pe care îl vor aborda în funcţie de necesităţile apărute de-a lungul timpului. Din gânditorii antichităţii greceşti amintim pe Xenofon, Platon şi Aristotel. Platon defineşte astfel situaţia economică a momentului său: rolul de a produce şi de a asigura schimbul revine agricultorilor şi meşteşugarilor care produc bunurile necesare judecătorilor şi războinicilor. Aristotel deosebeşte două aspecte ale laturii economice: economia naturală, adică satisfacerea nevoilor omului şi chrematistică, ce se referă la acumularea bogăţiei. Pentru a instaura economia naturală, soluţia constă în intervenţia cetăţii, care trebuie să supravegheze producţia…şi să controleze creşterea populaţiei, pentru a putea stabili o raportare adecvată dintre resurse şi nevoi102.
100
101

Haudry. 1998,12. Drîmba,1985,495. Drimer-Ionescu, 1986,12 .

102

52

Lumea romană acordă un loc important raţionamentului organizatoric în economie, din cauza unor necesităţi juridice mult mai presus decât lumea grecească. Totul este judecat astfel încât să crească rentabilitatea printr-o mai bună gestionare a manufacturilor, dar şi a muncii sclavilor. În general avem de-a face mai degrabă cu sfaturi practice, pentru o bună administrare, decât cu tratate economice. La stoici aceste preocupări dobândesc o dimen-siune morală. Stăpânul de sclavi trebuie să aibă grijă de sclavii săi şi să nu-i maltrateze. Pe lângă aceste principii se impun noţiuni legate de păstrarea valorii unui bun. Evoluţia politicilor economice se modifică odată cu instaurarea imperiului lui Octavian-Augustus. Punctul culminant al evoluţiei se înregistrează în timpul Imperiului Târziu, odată cu fixarea preţului şi aplicarea interdicţiei de a abandona meseria sau funcţia. Este vorba de a împiedica neplata impozitelor sau nerespectarea obligaţiilor impuse de fisc. 4.2. Metalul - element chimic şi legătura cu meşterul fierar Agricultura şi metalurgia au obligat omul să gândească, amplificând dimensiunea sa filozofică. Gânditorul culturii Hamangia (din neolitic, mileniul 4–3 î.H., în Dobrogea) reflectă poate un moment important al istoriei omului 103 . Creatorii Gânditorului de la Hamangia, triburi neolitice de origine mediteraneană, au suportat un proces de hibridizare determinat de influenţa indo-europenilor în tehnologia tranziţiei de la piatră la metal impunând principiile civilizaţiilor mobile. Important este că, odată cu metalurgia, mintea umană începe să pătrundă în tainele substanţei, ceea ce avea să contribuie la dezvoltarea raţionalităţii gândirii chiar dacă, după cum se ştie că era cazul la babilonieni, procedeele metalurgice erau însoţite de incantaţii magice. Odată cu metalurgia omul începe să pătrundă în profunzimile lumii spaţio-temporale, ceea ce avea să ducă în câteva mii de ani la elaborarea mecanicii cuantice. Din secolul al II-lea î.H. datează o voluminoasă scriere indiană despre mercur. Domeniul fizicii şi chimiei este mai puţin cultivat, teoretizarea lipsind, la fel ca şi discursul filozofic, fiind în schimb bine cunoscute aplica-ţiile practice, dovada fiind tehnologiile pe care le deţineau. Primele ipoteze asupra noţiunii de element chimic sunt atribuite gânditorilor din Grecia antică. Aristotel din Stagira (384-322 î.H.), discipolul lui Platon şi prietenul lui Alexandru cel Mare, include în noţiunea de element
103

Drăgănescu.,1984,51.

53

chimic şi proprietăţile corpului. În concepţia lui Aristotel căldura, frigul sau umiditatea, caracteristice naturii, reprezintă noţiuni abstracte, în timp ce elementele concrete, şi în primul rând metalele vremii, sunt purtătoarele unor proprietăţi cum ar fi culoarea, duritatea. El îşi explică formarea minereurilor, a sărurilor şi a metalelor ca având loc în interiorul Pământului sub acţiunea căldurii. După cum s-a arătat, în începuturile istoriei omul descoperea pe lângă metalele nobile (aurul, argintul) şi metalele folosite la confecţionarea uneltelor şi armelor, cuprul, cu cele două aliaje (bronzul şi alama) şi fierul. Cele două grupe de metale sunt dependente în binomul scop-unelte, bogăţia reprezentată de aur şi argint reprezentând scopul războaielor, iar armele din bronz sau fier uneltele acestuia. Fierul, descoperit şi ulterior prelucrat, generează putere, reprezintă unelte şi arme care în acele vremuri determinau hotărâtor viaţa şi longevi-tatea comunităţilor omeneşti. Acest metal creează un întreg ritual, o întreagă mitologie, el va schimba soarta civilizaţiilor, forţa şi destinul unui popor, caracteristică care s-a păstrat până în zilele noastre. Datorită forţei şi puterii imprimate de arme fierarul devine un personaj extrem de interesant şi important. El devine un magician care prin puteri vrăjitoreşti transformă pământul în arme. Într-adevăr, transformarea prin reducere şi topire a minereului cristalin (metal necopt cum spunea Eliade) încărcat cu energii telurice, în aramă sau fier dur pare o magie, iar transformarea metalului din solid în lichid şi invers păreau transformări uluitoare. Posibil ca aceste fenomene care mergeau la limita de înţelegere a omului să ducă mai târziu la apariţia ideilor alchimiştilor, de transformare a metalelor folo-sitoare în metale nobile în primă fază, apoi extinderea acestui concept la nivelul cunoaşterii filozofice. Nicovala fierarului devine, prin extinderea conceptelor, locul de jurământ pentru lucruri pe care nimeni nu îndrăznea să le încalce. Mai târziu, în Anglia, atelierul fierarului era locul predilect de depunere a jurământului pentru cuplurile care fugeau de acasă şi nu aveau încuviinţarea părinţilor, atelierul fiind locul unde se depun jurăminte ce nu pot fi abjurate. 4.3 Primii metalurgişti Studii efectuate de istorici au confirmat că strămoşii noştri cunoşteau unele minereuri, precum şi procedeul reducerii lor, cu mii de ani înainte de epoca metalelor, este adevărat că pentru obţinerea coloranţilor104. Acest lucru a
104

Boroneanţ, 1980,36-37.

54

fost confirmat de prezenţa unor bucăţi de minereu de cupru, malahit-oxid de cupru, în zonele în care pământul nu conţine minereu de cupru105. După studiul efectuat în laboratoarele de cristalografie şi mineralogie s-a constatat că această bucată de minereu suportase o prăjire, datorită prezenţei a două bucăţele de lemn impregnate în probă. La ce putea servi acest malahit, transportat desigur de la o distanţă apreciabilă în acele vremuri, şi pentru a cărui obţinere se aplicaseră tehnologii sofisticate. Malahitul este cunoscut în principal ca un colorant. Tot în această săpătură a mai fost descoperit şi ocru roşu106, prezent din abundenţă în zona Porţilor de Fier şi în Munţii Poiana Ruscă. Aceste minerale erau folosite încă din paleolitic în ritualul înmormântării. Prin arderea malahitului se obţinea culoarea verde, roşul se obţinea din oxizii de fier, albul prin arderea calcarului fin măcinat. Este sigur că aceste minerale au fascinat privirea şi gândirea strămoşilor noştri, prin coloritul viu, care trebuie să le fi sugerat acestora ideea culorilor din picturile pe care le creau pe pereţii peşterii (malahitul are culoarea verde, azuritul albastru, rodocrizitul roz, hematitul brun roşcat, magnetitul negru albăstrui). Se pot emite desigur multe ipoteze, important pentru tema acestei lucrări este faptul că populaţia de la sfârşitul epi-paleoliticului cunoştea minereurile şi era capabilă să obţină culori prin ardere. De aici şi până la ideea că prin arderea minereului de cupru se puteau obţine şi bucăţi de metal în loc de culori este doar un pas. Desigur că nu vom pune bază pe această speculaţie dar putem să conchidem că procesul de prăjire a minera-lelor în scopul preparării vopselelor a adus un volum de informaţii important. Omul, cu spiritul său creator, a obţinut o diversitate de informaţii observând procesul de transformare pe care minereul îl suferă atunci când vine în contact cu focul. Un element important care trebuie reţinut este faptul nesincron al utilizării metalului în diferite spaţii geografice, unele dintre acestea constituindu-se, prin vechime şi importanţă, în centre de invenţie sau arii nucleare, ca şi în cazul neoliticului. O situaţie cu totul deosebită a fost înregistrată în ceea ce s-a numit eneoliticul nord-balcanic şi est-central european. În această arie (cultura Vinča, Gumelniţa- Karanovo VI, Tiszpolgar-Bodrogkeresztur) au apărut elemente care fac posibilă demonstrarea existenţei unei veritabile metalurgii (minerit, reducerea minereurilor, turnarea în tipare, prelucrarea aurului, tipologie complexă). Primele produse de cupru în zona noastră (a Europei), sunt cele ale culturii Varna de pe ţărmul Mării Negre, mărturie a iscusinţei
105

Este cazul aşezării aparţinând culturii Criş (6000-5500 î.H.) din apropierea Municipiului DrobetaTurnu Severin. 106 Ibidem.

55

meşteşugarilor. Vom asista în perioada imediat următoare la apariţia unei mulţimi de centre indigene de turnare a aramei, perpetuând cultura şi tradiţia neolitică. Lipsa de coincidenţă între denumirea şi trăsăturile unei anumite etape istorice pot fi constatate chiar şi în zonele cu o dezvoltare importantă a metalurgiei. Astfel, chiar în spaţiul menţionat mai sus, în fază incipientă (Cicladic Timpuriu I, Helladic Timpuriu I) metalul (arama, bronzul, aurul, plumbul) este extrem de rar. Abia în faza imediat următoare (Bronzul Timpuriu II) se asistă la o veritabilă explozie a acestui meşteşug. Nici pentru Mesopotamia nu există dovezi care să ateste folosirea bronzului anterior descoperirii de la Tepe Gawra (cca.3000 î.H. - este vorba de o piesă metalică cu un conţinut de 5,92% cositor, ceea ce atestă lipsa cunoştinţelor de obţinere a bronzului standard 1:9 , 1:10). O asemenea performanţă va fi atinsă în spaţiul asiro-mesopotamian în secolele următoare, după cum o dovedesc unele texte provenind din arhiva palatului din Ebla şi descoperirile din cimitirul regal din Ur (cca. 2600 î.H.)107. Revoluţionară pentru această etapă este descoperirea compoziţiei standard pentru bronz (utilizarea plum-bului, antimoniuului, arsenicului, aliajul aramă - plumb, bronzul alb care era utilizat pentru oglinzi Shang), lucru care implică existenţa unor şcoli sau tradiţii de atelier. Originea anatoliană a bronzului timpuriu cipriot - cretan ne permite să acceptăm o influenţă extra-europeană în metalurgia bronzului, fapt ce a produs un decalaj cronologic între Orient, Mediterana, Egeea, Balcani, Europa extracentrală şi centrală. Trebuie acceptat faptul că bronzul a apărut în centre, nuclee metalurgice, independente unul de celălalt, ca o consecinţă a evoluţiei socio-economice a unei comunităţi. Independenţa era relativă întrucât comunităţile veneau în contact, influenţându–se în sensul evoluţiei tehnicilor şi tehnologilor. Comunitatea, aparent ermetică, comunica cu exteriorul prin comerţ şi prin alte relaţii care nu au la bază aceleaşi principii ca cele actuale. Pe de altă parte putem scoate în evidenţă legătura dintre Tracia, Balcani şi Troada, dintre Ciclade şi Grecia continentală, dintre Creta, Levkas şi Ithaka. Pentru apariţia aliajelor de cupru la noi trebuie amintită prezenţa acestuia în săpăturile arheologice datate în perioada Petreşti, perioadă de debut a eneoliticului. Din podoabele, extrem de rare, până în prezent, în cultura Petreşti, descoperite în complexul arheologic de la Ghirbom108, pe lângă vase

107

L.Bârzu,1992,34 P.Iuliu,1992,106.

108

56

ceramice, figurine ceramice, în acelaşi context s-a descoperit şi o mărgică din cupru109. Sub noţiunea de Epoca bronzului în Transilvania înţelegem intervalul de timp care începe cu cele mai vechi monumente ale epocii bronzului din acest spaţiu geografic, aparţinând culturii Nir, continuat apoi de cultura Otomani şi Suciu de Sus, încheindu-se cu orizontul cronologic reprezentat de depozitul de bronz de la Veşti 110. La acestea trebuie adăugate culturile Badenţi- Coţofeni care fac legătura cu Bronzul timpuriu. Nord-vestul României, îndeosebi Câmpia Someşului, este extrem de bogat în descoperiri de bronzuri, ele fiind salvate şi strânse în colecţii muzeale sau particulare începând din secolul al XIX-lea. Concentrarea masivă a descoperirilor de bronzuri în acest spaţiu geografic relativ întins dovedeşte faptul că nu este vorba de o simplă vehiculare a pieselor , ci mai degrabă avem de a face cu ateliere de prelucrare a bronzului, turnătorii, producând diferite tipuri de obiecte, destinate atât uzului local, cât şi schimbului. Ultimele descoperiri arheologice din zona centrală a Transil-vaniei (existente în Muzeul Unirii din Alba Iulia), au demonstrat că metalurgia bronzului şi a cuprului avea o răspândire şi în aceasta arie, favorizată fiind de apropierea de zăcămintele de cupru din zonă. Din punct de vedere cronologic, descoperirile în cauză se plasează într-o perioadă de timp cuprinsă între epocile eneolitice şi Hallstattul târziu111. Persistenţa unor piese , mai ales celturi, demonstrează o activitate intensă în prelucrarea cuprului şi a bronzului în special în Transilvania (este atestată arheologic o intensă activitate din epoca bronzului în zona văii Mureşului, în apropiere de Aiud), fapt ce atestă o masivă exploatare a zăcămintelor cuprifere din această parte a Europei. Tranziţia de la culturile materiale ale perioadei târzii a câmpurilor de urne la culturile hallstattiene timpurii este caracterizată de un complicat amestec de invenţii şi interdependenţe. Trecerea celturilor (topoare, ca armă ofensivă) de la bronz la fier nu a determinat schimbări fundamentale în formă, ci doar în dimensiuni şi ornamentare.112 În afara exemplarelor de fier, topoarele s-au produs din combinaţii de cupru şi fier, fiind inventate tipuri hibride de bronzuri. Trecerea de la bronz la fier, de la câmpul de urne la perioada hallstattiană, a produs modificări nu numai pentru arme, dar şi
109

Noile săpături sistematice de la Turdaş-luncă au dus la descoperirea unui obiect de aramă în nivelul Petreşti, A.S.Luca,1999. 110 T.Bader-1978,101.
111
112

Aldea –1986 71-82. Wanzek,1989,103-120.

57

pentru forma şi ornamentaţia vaselor de bronz, cazanelor, cataramelor, coifurilor, recipientelor de băut etc. Prin implicaţiile şi dificultatea prelucrării metalelor, metalurgia a reprezentat domeniul de vârf al activităţii meşteşugăreşti în antichitate, deoarece, faţă de alte îndeletniciri, ea necesita o specializare îndelungată, utilizarea unor procedee speciale, precum şi o înzestrare tehnică adecvată113. Faţă de metalurgia bronzului, cea a fierului este mai dificilă, fie şi numai dacă se are în vedere faptul că acest metal se obţine şi se prelucrează la temperaturi mai înalte şi deci mai greu de realizat pentru mijloacele acelei epoci. Aşa se şi explică de ce – chiar beneficiind de experienţa acumulată prin metalurgia bronzului – prelucrarea fierului, care ridică probleme noi, a întâmpinat la început unele dificultăţi, răspândirea lui făcându-se treptat, în decursul secolelor114. O altă idee care trebuie menţionată aici este şi faptul că, în domeniul reducerii oxizilor de fier, cuptoarele funcţionau cu tempe-raturi de aproximativ 11500C, similare cu temperaturile normale utilizate în metalurgia bronzului. 4.4 Detectarea minereurilor Originea meteoritică a metalelor le acordă, firesc, nenumărate virtuţi magice. Metalele, fie că veneau de-a dreptul din Cer, fie că erau descoperite în sânul Pământului erau îmbibate cu forţe magice. De aceea nu oricine putea lucra cu ele. Ritualele metalurgice, …, aveau o funcţie magică bine stabilită115 . Glisând în contemporaneitate, trebuie să amintim ritualurile pline de totemuri şi tabuuri, care erau practicate de furnalist până în zilele noastre atunci când era pornit un nou furnal şi care cu siguranţă erau legate de obiceiuri ancestrale ale practicii metalurgice. În China şi India cazanele de topit minereul şi iniţiaţii cunoscători ai ritualurilor păstrau în jurul lor o zonă sacră, alimentată şi păzită de forţe magice116. Dacă problema extragerii şi prelucrării minereurilor feroase este bine descrisă în lucrările de istorie şi de metalurgie, rămâne neelucidat modul cum omul din antichitate detecta zonele cu minereuri bogate în element util. Trebuie să fi existat metode de cercetare şi detectare a zonelor de interes. O explicaţie trebuie să fi fost cunoaşterea tehnicilor de detectare radiestezice, biodetecţia, care s-a aplicat din mitologie pe aceste meleaguri pentru
113 114
115

Vasiliev,sa,1991,135.

ibidem. Eliade,1991,25. 116 Ibidem

58

detectarea izvoarelor, tehnică însuşită de fântânari, cu ajutorul nuielei de alun sau a baghetelor in V şi Y. Utilizarea biodetectiei şi utilizarea baghetei era cunoscută din antichitate, astfel, în China în urmă cu aproximativ 4000 ani, împăratul Yu, întemeietorul dinastiei Hia, 2205-2197 î.H., este înfăţişat pe un basorelief ţinând în mână o vergea foarte asemănătoare cu bagheta unghiulară117. … Moise a găsit izvorul din stâncă folosind bagheta118, …Herodot, în istoriile sale, aminteşte la rândul său că folosirea baghetei divinatorii era una din calităţile sciţilor119 , …în Roma antică, Frontius îl aminteşte pe Agrippa care a făcut posibilă aprovizionarea Romei cu apă potabilă120… Asemenea exemple le găsim şi în Eneida lui Virgiliu sau în Cântecul Niebelungilor121, la care putem adăuga o carte de referinţă pentru istoria tehnicilor de găsire, extragere, prelucrare a minereurilor de fier, scrisă de eruditul Georg Bauer, Agricola, în care tehnica de detectare este prezentată în cartea a III-a din De re metalica , apărută în 1556. Utilizarea metodelor de biodetecţie implică existenţa unor indivizi care deţin un anumit nivel de cunoaştere ce nu este la îndemâna tuturor. Practicianul în biodetecţie este un individ cu un nivel de elevare spiritual, care traduce, interpretează, informaţia primită de la un instrument (bagheta, ansa, nuiaua de alun, pendulul), după o concentrare în timpul căreia opera-torul comunică cu banca de date universale în baza unor algoritmi care conţin problematica ce trebui să fie rezolvată. Este de fapt o cunoaştere ezoterică, care permite rezolvarea unor probleme fără utilizarea altor instrumente şi care poate este cuprinsă în domeniul percepţiei extrasenzoriale. Cu siguranţă populaţia dacă practica acest gen de palpare a realităţii, cunoscut fiind nivelul spiritualităţii civilizaţiei dacice. Se ştie că Zeul suprem al Dacilor era Zalmoxis. El este Brahma Nirguna, cum trebuie să fie de altfel într-o Tradiţie care a fost primordială. Este Cerul senin, iar tulburarea în natură vine de la demonii furtunii122. Herodot spunea despre daci că: Ei se cred nemuritori,… credinţa lor este că ei nu mor şi că cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinţă divină123. Credinţa în viaţa de după moarte, în supravieţuirea sufletului, scoate în evidenţă un univers al credin-ţelor foarte interesant care îi făcea de temut şi
117 118

Seracu, 1998,8. Ibidem. 119 Ibidem. 120 Ibidem. 121 Ibidem. 122 Lovinescu,1996,34. 123 Eliade,1992,256.

59

neînfricaţi în faţa morţii. Socrate, filosoful antic, spunea că Zalmoxis îi face pe oameni nemuritori. Dacii, prin credinţa lor, se făceau nemuritori, existând o concepţie ascetică pentru evoluţia spirituală prin iniţiere şi elevare spre nemurire. Cultura şi spiritualitatea dacilor este destul de greu de explicat şi înţeles datorită lipsei de izvoare scrise tocmai din cauza caracterului ezoteric al acesteia. Dincolo de raţionalismul şi evhemerismul lui Herodot, sau al informatorilor săi, se ghiceşte caracterul esoteric al culturii124 dacilor. Herodot nu insista foarte mult în a dezlega misterele, dar lasă de înţeles că istoria cu Zalmoxis sclav al lui Pitagora125 nu poate fi adevărată, el este convins de existenţa anterioară a daimon-ului get care a trăit cu mulţi ani înainte de Phytagores (Istorii IV, 94,95). Marele istoric antic pomeneşte în însemnările sale despre recuzita preoţilor daci care conţinea printre altele şi daghede ceremoniale ce pot fi asimilate cu ansa sau nuiaua de alun utilizată în tehnicile radiestezice de studiere a lumii anorganice. Din lucrările anticilor se pot desprinde câteva idei foarte interesante despre spiritualitatea dacă, ce a influenţat desigur viaţa socio-politică a vremii: • doctrina şi cultul lui Zalmoxis se situează într-un orizont spiritual de structură pitagoriciană ( Herodot); • între Zalmoxis şi realitatea acestui univers se comunica prin soli care se trimeteau din patru în patru ani (Herodot), prin sacrificarea solilor în vârful metalic al suliţelor (fierul asigurând trecerea în celalalt univers a solului special pregătit pentru această festivitate, existând un întreg ritual de iniţiere a acestor bărbaţi) sau prin ritualuri specifice practicate de preoţi care aplicau în viaţa de toate zilele asceza şi regula pitagoriciană a abţinerii de a se hrăni cu carne (Strabon); • existenţa unor erudiţi, oameni religioşi şi specialişti ai sacrului, care cunoşteau voinţa divină (Strabon), care prelungeau tradiţia ezoterică şi iniţiatică a cultului lui Zalmoxis. Clarificarea, mai precis tentativa de clarificare a aspectelor legate de ezoterismul practicii de detectare a minereurilor de fier şi nu numai, ne permite să trecem la partea de secrete palpabile ale metalurgiei antice, cum ar fi tehnica construirii cuptoarelor, materiile prime, organizarea unei fieră-rii şi procesul în sine de producere a fierului, a uneltelor şi armelor.

124 125

Ibidem.. Ibidem.

60

4.5 Exploatarea minereurilor Majoritatea exploatărilor trebuie să fi fost la suprafaţă şi se efectuau prin săparea de gropi sau puţuri nu prea adânci. Foarte probabil se folosea procedeul exploatării minereurilor cu galerii prin înaintarea în masiv cu front scurt, galerii dispuse pe înclinarea stratului de minereu. Este cert că spiritul practic al omului de la începuturile istoriei l-a determinat să ampla-seze cuptorul de reducere cât mai aproape de zăcământul găsit (de cupru sau fier), argumentele economice din ziua de astăzi nu pot fi luate în calcul atunci când analizăm aceste tehnici şi tehnologii. Deşi amplasarea atelierului de prelucrare lângă zăcământ este o axiomă care nu trebuie demonstrată, ea fiind şi un deziderat al zilelor noastre. Acest lucru explică prezenţa unor cuptoare în zona de câmpie, locuri care astăzi nu sunt tradiţionale şi nici specifice pentru tehnicile metalurgice, dar care confirmă dezvoltarea atelierelor de extracţie metalurgică lângă locuri în care minereul util se găsea lenticular la suprafaţa scoarţei terestre, în aglomerări aluvio-nare. Aceste exploatări miniere nu au lăsat urme detectabile, extracţia făcându-se până la epuizarea zăcământului aluvionar. Mai putem aminti prezenţa de minereuri cu concentraţii mari în element util la suprafaţă fără a se extinde in profunzimea scoarţei terestre, aşa zisele lentile, descoperite şi exploatate în perioada dacică. Intensificarea valorificării minereului de fier de către geto-daci în secolul I î.H.- sec. I d.H. în comparaţie cu situaţia din epoca precedentă, consecinţă a cerinţelor crescânde ale societăţii, este o realitate istorică incontestabilă. Ceea ce este important de remarcat este faptul că această intensificare s-a făcut pe baza punerii în valoare, în afara rezervelor miniere din zăcămintele primare a mineralizaţiilor sedimentare locale, de neoformaţiuni, după cum demonstrează descoperirea de vestigii caracteristice în numeroasele aşezări situate mult în afara perimetrului de zăcăminte primare126. În aceste mineralizaţii secundare, sedimentare, de neo-formaţiune, rezultate în urma procesului de alterare şi precipitaţie, oxizii de fier se găsesc cantonaţi aproape în toate rocile sedimentare cu pigment, ca ciment de legătură sau de acumulări, ei putând adopta aspecte structurale extrem de variate. Aceste roci formează lentile sau straturi de grosime nu prea mari, constituind aşa numitele minereuri de fier sărace127. De regulă oxizii de fier se găsesc în compania a numeroase substanţe minerale a căror eliminare ridică probleme tehnice extrem de sensibile şi complexe. De exemplu, sulful îngreuiază procesul de
126 127

Olteanu, 1981,217-232. Rădulescu,1965,123,275,358

61

reducere şi odată ajuns în componenţa metalului, anulează din calităţile acestuia128. Acesta este motivul pentru care metalurgii daci practicau prăjirea şi calcinarea mine-reului, înainte de reducerea acestuia. Aceasta este explicaţia găsirii în săpături a unor bucăţi de lupe, minereu de fier, care prezintă faze parţial prelucrate termic. Trebuie aici spus că prelucrarea termică putea avea două aspecte, după cum se dorea îndepărtarea din minereu a sulfului sau a unei părţi din steril; iar cuptoarele de reducere se deosebeau dimensional de cele de prelucrare termică (prăjire, calcinare). Cu o bogată experienţă în exploatarea bogăţiilor miniere, romanii au concentrat activitatea de valorificare a minereurilor de fier în Transilvania şi Banat şi au intensificat extracţia minereurilor din zăcămintele primare, bogate în oxizi, preluând vechea extracţie şi continuând-o, atât prin băştinaşii daci, cunoscători ai mineritului local, cât şi prin colonişti aduşi în acest scop din Imperiul roman. Aşa de pildă o atenţie deosebită a fost acordată extracţiei minereului de fier de la Teliuc şi Ghelar, unde lucrările s-au desfăşurat, în general la suprafaţă. Totodată ei au exploatat şi în subteran după cum s-a constatat la Teliuc, unde s-au identificat urmele unui abataj cameră cu o lungime de 6m, 4,5m lăţime şi 3m înălţime, săpat cu dalta şi ciocanul129. O dovadă a folosirii minerilor daci în exploatarea fierului din zona Teliucului o constituie descoperirea din săpăturile de la Cinciş ( Villa Rustica), comuna Teliuc130. În cazul zonei Hunedoarei problema trebuie privită ceva mai nuanţat; tandemul mină – atelier de extracţie implica o cunoaştere precisă a zonei, deşi cele două coexistă suprapus şi în acest caz, dar dispare caracterul temporar al zăcământului. Zăcămintele de minereu de fier din jurul Hunedoarei şi în special cele de la Ghelar şi Teliuc erau bogate în fier, uşor reductibile şi uşor accesibile, constituind o materie primă excelentă pentru atelierele de extragere a fierului. Interesul mereu crescând al Romei pentru teritoriul dacilor s-a bazat, fără îndoială, pe lângă raţiuni de ordin strategic, pe una de ordin economic, bogaţiile solului şi subsolului dac fiindu-le cunoscute romanilor131. Exploatarea resurselor minerale, mineritul, nu neapărat ca o ocupaţie specializată, a precedat descoperirea metalurgiei şi de asemenea utilizarea metalelor native132.
128 129

Olteant,1981,217-232. Maghiar,1970,49. 130 Ibidem 131 Iaroslavschi,1997,14-19. 132 Ibidem.

62

Menţionez o metodă arhaică, preluată de la bătrânii satului CincişHunedoara care o ştiu de la strămoşii lor, pentru dislocarea minereului de fier în mină: Extragerea minereului din stâncile Ghelarului şi Teliucului povesteşte Tîrlea Lăscuţ - se făcea foarte anevoios, se sfredelea în stâncă şi golul lăsat de sfredel se umplea cu apă; se astupa golul cu dop de lemn, pe care îl băteau cu un mai până când stânca se sfărâma. Alteori încălzeau cu foc puternic până se înroşea stânca şi aruncau apa rece peste ea. Din cauza schimbării bruşte de temperatură, stânca se sfărâma133. Este probabil ca această metodă să fi fost utilizată şi în antichitate pe aceste meleaguri întrucât munca lucrătorilor în minele de fier până în perioada modernă nu a suportat transformări radicale. 4.6. Organizarea atelierelor. Instalaţii şi unelte. 4.6.1Organizarea atelierului Încă de la început trebuie făcută remarca, legată de progresele pe care le-au făcut metalurgiştii antici de la descoperirea metalurgiei şi până în epoca metalelor, că … performanţele s-au îmbogăţit mereu odată cu trecerea timpului134. Important pentru progresul cunoştinţelor în metalurgie a fost conceperea unui cuptor care să producă materia primă care să alimenteze atelierele de prelucrare şi făurire a armelor şi uneltelor. În trecut, ca şi în prezent, există o legătură strânsă între cuptor, modul de organizare şi desfăşurare a activităţilor în cadrul atelierului. Organizarea atelierelor se făcea în mod firesc după cum procesul de fabricaţie se înscria în unul din tipurile de mai jos sau o combinaţie a acestora : • procesul de obţinere a lupelor de fier; această fază putea fi făcută în două etape care presupuneau prăjirea minereului, pentru îndepărtarea unei mari cantităţi de zgură. Aceasta era situaţia când minereul pre-redus era prelucrat într-un alt loc decât cel al extracţiei; • procesul de batere la cald a lupelor de fier, pentru îndepărtarea incluziunilor nemetalice. Astfel se obţineau barele sau lingourile de fier, care la rândul lor puteau fi transportate în diferite fierării; • procesul de prelucrare a barelor, lingourilor de fier pentru obţinerea armelor şi uneltelor. De regulă calcinarea, prăjirea prealabilă a minereurilor, se efectua în cuptoare de dimensiuni mai mari şi prevăzute cu canal pentru tiraj (roasting
133 134

Răceanu, Brâncoveanu , 1974,50. Iaroslavschi, 1997,93.

63

furnaces 135). Potrivit relatărilor lui Pseudo Aristot, Diodior din Sicilia şi Plinius cel Bătrân, romanii, după ce spălau minereul, îl prăjeau în cuptoare cunoscute şi în metalurgia civilizaţiei dacice136. De la început trebuie făcută o clasificare a cuptoarelor, pentru a putea înţelege procesul complet de producere a armelor şi uneltelor. Tehnologic existau trei tipuri de cuptoare pentru:  prăjirea, calcinarea minereului;  obţinerea fierului din minereu de fier;  încălzirea fierului pentru forjare. Precizarea aceasta fiind făcută putem să ne imaginăm organizarea atelierelor de obţinere şi prelucrare a fierului. Este posibil să fi existat o organizare a atelierelor în funcţie de tipul de cuptor astfel :  ateliere care prăjeau minereul de fier. Cuptoarele utilizate erau de tip groapă descoperite şi în zona Teliucului.  atelier pentru obţinerea unor turte de fier pre-reduse pentru ateliere aflate la o anumită distanţă de zona bogată în minereu de fier. Este cazul unei părţi din atelierele din zona Teliucului, care tratau termic minereul de fier pentru atelierele de la Grădişte. Cuptoarele utilizate erau cele cunoscute în metalurgia antică a fierului.  ateliere pentru obţinerea lupelor de fier fără a prelucra lupele. Cuptoare identice cu cele folosite pentru pre-reducere;  ateliere pentru obţinerea şi prelucrarea lupelor de fier. Atelierele dispuneau de două tipuri de cuptoare, unul pentru obţinerea lupelor de fier şi un cuptor de încălzire în vederea forjării şi tratamentului termic al uneltelor şi armelor. 4.6.2 Cuptoarele pentru obţinerea fierului Nu se poate preciza cu exactitate cum au arătat primele cuptoare, dar primii metalurgi trebuie să fi utilizat cuptoare amplasate pe panta dealurilor, în care procesele erau stimulate de curenţii ascendenţi care se creau în mod natural. S-a plecat de la ipoteza că foalele pentru suflarea aerului au fost inventate mult mai târziu. Procesele de reducere pentru obţinerea lupelor de fier se desfăşurau cu viteză mică, ele durând de la o zi la mai multe zile. Potrivit acestei metode cuptorul este alcătuit din două canale rectangulare, unul orizontal şi altul
135 136

Olteanu, 1981,217-232. Ibidem

64

vertical, săpate de obicei în flancul unei pante abrupte. Pe vatra cuptorului se aşeza un strat de lemn şi cărbune de lemn, peste care se încărcau bucăţi de minereu de fier în amestec cu lemn şi calcar; tot pe la partea de sus a cuptorului se încărca minereu mărunt de fier, resturi de cenuşă şi zgură de la procesele anterioare şi în final peste gura superioară se punea o lespede de piatră. Procesul se iniţia prin aprinderea materialului combustibil de pe vatră, după care se obtura orificiul de jos pentru a permite o ardere lentă şi mocnită a lemnelor, proces asemănător cu procesul de obţinere a mangalului în bocşe. Asemenea cuptoare sunt utilizate de triburile de băştinaşi din Africa.

Cuptor pentru reducerea minereului de fier prin tiraj datorat curenţilor turbionari creaţi pe pantele dealurilor.[31]

La începuturi, fierul se extrăgea din minereu în simple gropi căptuşite cu nisipuri şi argile prin batere, stampare. Cu timpul s-au dezvoltat vetrele deschise de dimensiuni mari şi cu circulaţie stimulată a aerului prin insuflare. Cuptoarele de redus s-au descoperit în aproape toate zonele locuite de daci, mult mai numeroase fiind cele destinate producţiei de fier. Ele s-au păstrat destul de prost, totuşi în multe cazuri resturile descoperite au făcut posibilă reconstituirea integrală a formei şi dimensiunilor iniţiale. Cuptoa-rele geto-dacice de redus minereu feros îşi găsesc analogii în lumea greco-romană

65

sau la celţi137. Reducerea minereului feros este doar o primă fază în complicata metalurgie a fierului. Fierul brut, sub formă de lupe, era încălzit şi prin martelare se înlăturau impurităţile, obţinându-se lingouri ce serveau apoi ca materie primă pentru nenumărate unelte, arme şi încă multe alte piese. Toate aceste operaţiuni erau executate în ateliere specializate138. La Teliuc, pe lângă unelte de minerit şi urme ale exploatărilor vechi, sau găsit mai multe grămezi de steril, vetre de foc, gropi rotunde cu fundul oval precum şi urmele unui mic cuptor primitiv, boltit, săpat în pământul lutos, cu prezenţa în el a unui bulgăr de fier topit, de forma unui pâinişoare, având o greutate de cca. 3kg semn că minereul extras aici era prelucrat pe loc. Cuptoarele în care se producea bronz au fost rar descoperite şi de regulă acestea erau doar resturi prost conservate. Trecând în revistă cuptoarele în care se prelucrează metalele sau aliajele se pot distinge cuptoare în care minereul: 1. vine în contact cu combustibilul prin amestecarea în : a) cuptoare joase la care înălţimea este mai mică decât diametrul; b) cuptoare înalte când înălţimea este mai mare decât diametrul; 2. este depus într-un creuzet. Pentru toate tipurile de cuptoare trebuie menţionat că încărcarea (minereul şi combustibilul) se făcea pe la partea superioară. În perete erau practicate mai multe orificii, unele pentru insuflarea aerului iar altele pentru evacuarea zgurii. Cuptoarele descoperite de C.Daicoviciu în săpăturile de la Grădiştea Muncelului, pe terasele cu ateliere pentru prelucrarea bronzului şi a fierului, se pot clasifica astfel:  formă rectangulară a vetrei, pentru prelucrarea bronzului;  formă rotunjită a vetrei, pentru reducerea fierului. Cuptoarele joase tip groapă erau folosite la reducerea minereului de fier precum şi la prăjirea minereurilor. Ele au servit, de asemenea, vreme îndelungată, la producerea aramei până la utilizarea cuptoarelor înalte. Cuptorul se realiza în mod simplu, într-o groapă săpată de regulă într-un material refractar, argilă. Dimensiunea lui era redusă, nedepăşind 60-70 cm 139 în diametru şi înălţime. Este posibil ca aceste cuptoare să fi fost folosite în tandem, unul pentru prăjirea minereului iar altul pentru obţinerea lupelor de fier. Tuburile de insuflare a aerului aveau probabil dimensiunile de 11cm

137 138

Crişan,1986,331. Ibidem 139 Iaroslavschi,1997,50.

66

lungime, 2,5 cm diametru şi 1 cm grosimea pereţilor. În ceea ce priveşte cuptoarele înalte , ele sunt de tipuri diferite.

Vatră deschisă pentru producerea lupelor [31]

Cuptorul cu vatră deschisă se baza pe reducerea minereului de fier cu cărbune sau mangal. Cea mai primitivă vatră deschisă era o groapă practi-cată în sol, de formă conică şi necăptuşită, în care se introduceau bucăţi de minereu în amestec cu mangal. Deasupra acestui amestec se aşeza un strat de cărbuni înroşit, în care se sufla aer cu o ţeavă ceramică, legată de foale. Metoda folosită în acest caz era foarte asemănătoare cu cea aplicată la arderea obiectelor ceramice, de unde se crede că a fost împrumutată. Deoarece arderea avea loc de sus în jos, nu erau asigurate condiţii pentru efectuarea reducerii minereurilor de fier decât în fază solidă (sub 11000 C). Materialul astfel obţinut, numit burete de fier, era un fier poros, amestecat cu steril, din care prin ciocănire fierul era separat de steril şi eventual de cenuşa cărbunilor. În continuare granulele de fier erau sudate prin forjare, în bucăţi mai mari, din care urmau să se confecţioneze armele sau obiectele necesare140.

140

Hătărăscu,1985,28.

67

Cuptoarele pentru obţinerea fierului specifice civilizaţiei dacice. a. tipul Doboşeni b. tipul Şercaia. 1. peretele cuptorului confecţionat din argilă, 2. Orificiul de insuflare a aerului necesar procesului de reducere, 3. Interiorul cuptorului, 4. Zgură, 5. Piesă din lut ars, disc de lut, uşiţă pentru evacuarea produselor de reducere, 6. Lupă de fier, 7. Sol permanent viu.

O a doua metodă de producere a fierului s-a caracterizat prin utilizarea cuptoarelor verticale cu tiraj, folosind un principiu cu totul diferit faţă de vetrele deschise. Spre deosebire de cuptoarele cu tiraj natural în aceste cuptoare tirajul era produs de foale. Curentul de aer insuflat intensi-fică viteza de reducere a oxizilor de fier. Debitul de aerul insuflat influen-ţează cinetica proceselor ce au loc în cuptoarele de acest tip cu implicaţie directă asupra duratei procesului, influenţând productivitatea cuptorului141, respectiv numărul de lupe produse într-un interval de timp. Specifice civilizaţiei geto-dace sunt două tipuri de cuptoare. Unul este situat în pantă şi are pereţii din pământ, lipiţi cu lut, măsurând 0,70 -1m înălţime şi diametrul fundului de 0,80-0,90m . Curentul artificial de aer era introdus prin discul de lut situat la bază, ce permitea refolosirea cuptorului (tipul a). Cel de-al doilea avea vatra dreaptă ori albiată, pereţi tronconici din pământ şi horn liber (tipul b). Diametrul acestui tip de cuptor era de cca. 0,50m şi înălţimea de 0,70-0,80m . El funcţiona cu curent de aer artificial

141

Sigur conceptul de astăzi nu este acelaşi cu cel din antichitate.

68

introdus prin foale. Minereul era aşezat în straturi succesive cu mangal, iar ca fondant se folosea piatra de var142. Redăm mai jos descrierea cuptoarelor de acest tip făcută de descoperitorii lor: Pereţii cuptorului care aveau în compoziţie şi pietre erau înalţi de 90 cm; diametrul exterior la bază 75cm, cel interior 45cm. Pe fundul cuptorului, uşor adâncit, se află bucăţi de mangal şi calcar. La 20 cm deasupra fundului se distingea vechiul nivel de călcare peste care se aflau bucăţi de zgură şi perete de cuptor. În dreptul nivelului de călcare, pe circa 30cm, pereţii cuptorului lipseau, lăsând loc pentru uşa observată şi la celelalte cuptoare. Alt cuptor bine păstrat avea pereţii rotunjiţi de circa 70cm. Diametrul exterior la bază, 70cm, cel interior 35cm. Peretele era făcut din lut şi nisip. Fundul cuptorului era acoperit cu zgură şi cărbune. În partea de jos se afla uşa cuptorului, semiovală. Al treilea cuptor, asemă-nător cu cel de-al doilea, se păstrează pe o înălţime de 25cm. Diametrul exterior era la bază de 75cm, cel interior 40cm. În jur era zgură, cărbune, ţevi suflante. În interiorul cuptorului s-a descoperit fundul unui vas (probabil ajuns aici întâmplător). În cuptor, pe lângă mangal şi minereu, se punea şi piatră de var pentru uşurarea reducerii143.

Cuptor pentru reducer ea lupelor de la Gera Tinz

Cuptoare asemănătoare cu cel dacic de tip Doboşeni (tip a), deci cu deschidere laterală la baza cuptorului pentru evacuarea încărcăturii cupto-rului după efectuarea reducerii, s-au descoperit şi în alte părţi cum sunt Gera - Tinz

142 143

Crişan,1986,331. Olteanu, 1981,217-232.

69

(Germania), la est de Nistru, în Polonia, Slovacia, dar ele datează din epoci ulterioare, în special din secolele III –IV d.H. În grupul de ateliere de la Grădiştea de Munte s-au descoperit sute de unelte finite ori în curs de lucru. Unul dintre ateliere este situat pe o terasă la est de incinta sacră. Vatra de foc a forjei avea diametrul de 1,55x2,70m, iar în imediata lui apropiere s-a găsit circa 1000kg fier brut sub formă de lupe. Măiestria tehnică a făurarilor geto-daci se evidenţiază în sutele de unelte descoperite nu numai în ateliere, ci şi în nenumăratele aşezări de pe tot cuprinsul Daciei începând din cele mai vechi timpuri, dar mai ales începând cu sec. II î.H. şi, mai cu seamă, în aşezările de tip dava. Marele număr de unelte agricole descoperite atestă că agricultura constituia pentru geto-daci o ocupaţie de bază. Încă din sec. II î.H. geto-dacii foloseau fierul de plug de tip propriu şi într-o mare varietate de forme. Tot din fier au fost lucrate coase, seceri, săpăligi, sape, greble şi altele144. Lupele de fier, indiferent de mărimea lor, conţin impurităţi mai ales la exterior. Reîncălzirea lupelor permite înlăturarea, prin martelare, a celei mai mari părţi a acestor impurităţi şi transformarea lupelor în lingouri145 4.6.3 Unelte folosite. Foalele. La cuptoarele şi la vetrele de forjă, aerul necesar întreţinerii arderii combustibilului (aproape fără excepţie mangal) se suflă cu ajutorul foalelor confecţionate din piele şi ramă de lemn146. Existau două tipuri de foale : • închis, asemănător cu cele din fierăriile clasice; • cu un capăt deschis, asemănător cu cele utilizate de triburile de aborigeni sau populaţia băştinaşă, care se preta pentru populaţiile nomade fiind uşor de pliat şi transportat. Fluierul ceramic, din material refractar, argilă, tubulatură prin care trecea aerul din foale în cuptor şi care este utilizată în tehnica prelucrării fierului la daci. Apărătoare metalică, piesă din fier, sub formă de manşon conic, care proteja gura foalelor mai ales la cuptoarele de reducere la care nu se folosea tubulatura ceramică. Desfundătoare. Piese sub formă de bare cu secţiune dreptunghiulară, prevăzute la unul din capete cu o parte tubulară longitudinală pentru fixarea

144 145

Crişan,1986,332. Glodari,Iaroslavschi ,1979,42. 146 Ibidem,42.

70

unui mâner de lemn. Lungimea desfundătorului variază între 48-69 cm, iar diametrul maxim al manşonului este de 4-5cm. Nicovală. Cele mai frecvente unelte, utilizate în făurării atât la prelucrarea fierului cât şi pentru prelucrarea bronzului. Ele erau folosite înfipte fiind, cu capătul mai îngust înfipt. Dimensiunile lor sunt variabile, începând de la 10 cm înălţime şi 7-8 cm lungimea laturilor părţii susţinătoare şi până la 18 cm înălţime. Uneltele utilizate la deformare147 erau baroasele şi ciocanele. Utilizarea acestora nu e legată neapărat de atelierele de făurire, ştiindu-se bine diversitatea de întrebuinţări pe care le pot avea. Baroasele, indiferent de forma lor, puteau servi la mai multe operaţii. În acelaşi timp însă, existenţa câtorva tipuri distincte, cu forme deosebite, arată începutul specializării acestor unelte. Barosul are un corp masiv, patrulater cu muchiile rotunjite şi cu gaură pentru coadă plasată la jumătatea lungimii. Putea servi atât în operaţiile din fierărie, cît şi la zdrobirea minereului. Ciocanele, în majoritatea cazurilor, se deosebesc de baroase nu numai prin greutatea mai redusă ci şi prin formă. Uneltele de apucat constau exclusiv din cleşte de diferite forme şi mărimi. Aveau forme şi detalii constructive specifice pentru fiecare atelier de fierărie în parte. În Civilizaţia fierului la Daci, prof.Glodariu şi Iaroslavschi disting zece tipuri de cleşti, în funcţie de atelierele analizate. Se poate preciza că în mediul geto-dacic s-a putut constata existenţa unei diversităţi de cleşti, mai bogate decât în lumea celtă148, aşa încât prezenţa unor asemănări - mai ales pentru tipurile comune relativ simple - nu înseamnă, implicit, preluarea de la celţi a acelor tipuri, aşa cum s-a susţinut. Mai evidente ni se par, în schimb, influenţele romane, cu deosebire pentru piesele databile în sec. I şi care au analogii în lumea romană. Este evidentă preluarea de către făurarii daci a tehnicilor avansate, atât de la celţi cât şi de la romani, peste care s-a suprapus specificul autohton în evoluţie. 4.7 Procesul de obţinere a fierului din minereu. Se poate considera că încărcătura şi procesul fizico-chimic erau următoarele: • pe vatră se punea jeratic, apoi mangal până aproape de gura de vânt;

147 148

Ibidem,45. Ibidem,53.

71

• se încărca minereu de fier (granulaţie măruntă) şi alternativ mangal şi posibil calcar; • se aşeza un strat de minereu mărunt şi apoi zgură; • cuptorul se acoperea cu un strat de minereu de fier mărunt. Curenţii de aer, formaţi prin tiraj artificial (ansamblu foale –fluier), favorizau procesul de ardere a carbonului din mangal în faţa gurii de vânt la CO2, care la temperatura din vatră şi în prezenţa carbonului în exces nu era stabil şi forma oxid de carbon. C + O2 = CO2 ; H = -94,2 Kcal / mol CO2 + C = 2 CO ; H = 40,5 Kcal / mol 2C + O2 = 2 CO ; H = -53,7 Kcal / mol; Temperatura teoretică de ardere pentru schema de reducere de mai sus este 14000C, iar cea reală, dacă se ţine cont de randamentul redus datorat cuptorului, este de maxim 13500C149. Gazele arse CO, CO2 H2, N2 traversau coloana de încărcătură, perioadă în care avea loc reducerea cu CO: Fe3 O4 + CO = 3 Fe + CO2 Fe O + CO = Fe + CO2 Temperatura fiind relativ joasă şi coloana de minereu mică, reducerile indirecte erau aproape neînsemnate. Cu cât creştea înălţimea cuptorului, creştea şi proporţia reducerilor indirecte în ansamblul reacţiilor de reducere a oxizilor de fier. Pentru această fază, reacţiile indirecte de reducere pot fi considerate reacţii de iniţiere a procesului în sine. Reducerea oxizilor de fier se completează cu reducerea directă a acestora în contact cu carbonul din mangal şi cu cel depus în porii bucăţilor de minereu, după schema de mai jos150 : 3 Fe2 O3 + C = 2 Fe 3 O 4 + CO Fe3 O4 + C = 3 Fe O + CO Fe O + C = Fe + CO Bucăţile de minereu deveneau spongioase, adică un amestec de oxizi nereduşi, oxizi reduşi şi granule de fier uşor carburate. În continuare se producea topirea sterilului într-o zgură care antrena bucăţi de fier. În acest moment apărea un amestec de faze lichidă şi solidă într-o formă păstoasă care avea o mobilitate

149 150

Rău,1973,200. Ibidem,201.

72

ce îi permitea curgerea, prelingerea prin coloana de material din cuptor, sub influenţa forţei gravitaţionale. Acest proces, de fapt un amestec de procese fizice şi chimice, este responsabil de colectarea, pe vatra cuptorului, a produselor dorite de fierarul antic. Condiţiile termodinamice şi chimice fac posibilă reacţia de carburare, care explică în mare parte apariţia a numeroase tipuri diferite de fier (Istoria naturală, 34,143), fier tare şi fier moale. Această reacţie face posibilă apariţia de stropi de fier carburat, fontă, pe vatra cuptorului, lucru confirmat de arheologi. 3 Fe + 2 CO = Fe3C + CO , H = -38,58 Kcal / mol Zgura în această fază este formată din combinaţii (FeO)2SiO2- faialită cu temperatură de topire 12080C, din wustită (soluţie de FeO şi Fe2O3, predominând FeO), Fe3O4 şi puţin Fe2O3, deci este puternic oxidată şi în paralel cu reducerea directă a oxizilor de fier liber din zgură (sau eliberaţi în mică măsură prin disocierea faialitei şi wustitei), are loc decarburarea după o reacţie exotermă (deci cu eliberare mare de căldură) creându-se echilibru în sistem. Această reacţie contrabalansează efectele reacţiei de carburare prezentate mai sus. Nivelul carbonului în lupa de fier depinde de proporţia acestei reacţii în ansamblul procesului: Fe3C + Fe 3 O 4 = 3 Fe + 3 Fe0 + CO Zgurile în urma acestei reacţii se îmbogăţesc în FeO, devin fluide, dizolvă puternic minereul mărunt şi se menţine oxidarea. Decarburarea se continuă la temperatură constantă, în stare păstoasă, apoi solidă şi este cu atât mai avansată, cu cât zgura este mai activă (fluidă şi oxidantă) şi acţiunea ei mai îndelungată. Puterea de oxidare şi fluiditatea zgurii, deci decarburarea, pot fi influenţate dacă se modifică componenţa încărcăturii151 şi caracteristicile constructive ale vetrei. Astfel dacă se utilizează minereu prăjit 152 (uşor reductibil) sau sărac în MnO şi O2, zgura este puternic oxidantă şi decarburarea este avansată. Procesul este accelerat dacă minereurile sunt mărunte. S-a putut aprecia că pentru a obţine 1 t de fier se consumă 3 t mangal şi 1,7t minereu de fier153.
151

Aspect obervat de istoricii francezi în timpul experimentelor prezentate în La siderurgie antique, Archeologie, nr.301, mai 1994. 152 Proces cunoscut de daci şi utilizat pentru prăjirea minereului de fier ce urma să fie transportat din zona Hunedoarei către Sarmisegetusa. 153 Rău,1973,201.

73

În finalul procesului se efectua un control al calităţii lupei de fier prin crestare. Dacă lupa se cresta şi nu se spărgea, materialul era bun pentru prelucrare prin batere, forjare, martelare. Încălzirea se făcea în cuptoare cu vatră deschisă în care aerul se insufla prin foale. Baterea, martelarea lupelor de fier pentru îndepărtarea incluziunilor, începea atunci când din bucata de material se desprindeau în momentul scoaterii din cuptor mici scântei. Acest lucru îi furniza un indiciu meşterului fierar că materialul este moale, cum se spune astăzi în termeni tehnici, materialul se află în domeniul optim de plasticitate.

Schema proceselor din cuptoarele de reducere a fierului [2]

Proto-metallurgy
74

The mythology of polished stone was followed by a mythology of metals; the most complex one was elaborated around the iron. It is well known that the primitive man worked on the meteorite iron long before having learnt to process the iron ores. Meteorites, extra-terrestrial bodies fallen on the Earth, represented in the ancestral faith a gift from gods. From a metallurgical point of view these are alloys of iron and nickel (we refer to the meteorites of iron origin) with other accompanying elements. These alloys had a rather good plasticity at usual temperatures, therefore they could be transformed into knife blades, arrow tips and other objects. As meteorite iron was difficult to find, archaeologists very seldom dug out iron objects made out of it. The use of meteorite iron coming from “falling stars” influenced the name of iron in ancient languages, e.g. the Greeks named the iron “sidéros”, a word derived from the Latin “sidus-sideri” = “heavenly body, star”, to which the Latvian “svidu” = “to shine” may be added. In Romanian we have words that suggest the iron coming from the stars, “siderita” and “siderurgie”, which are connected with the process of producing the iron. When iron was obtained there was a change in myths and beliefs, thus emerging a new mythology which changed the mythology of polished stone and the religious context of the period that followed. The accumulation of knowledge and technological skills during the bronze epoch formed a technical base for extracting the iron out of the iron ore. Unlike the copper and the bronze metallurgy, the iron metallurgy became very quickly an industry. Processing the iron ore implies an entirely different technology than working with celestial iron, as the former needs empirical but practical knowledge about iron oxide reduction. From a technological point of view, a reduction furnace used also in bronze metallurgy was needed; perfecting the forging technique and the thermal treatments for hardening the iron was also necessary. The iron, besides the celestial sacred meaning (the meteorites came from the sky - heaven) had a sacred meaning related to the Earth, the relation mine - iron ore. Mircea Eliade defines the transformation of stone into iron as an operation during which the man works for accelerating the baking process and for transforming it into iron, mining representing an intervention on nature, on the growing phenomenon that took place inside the earth. The caves and the mines are assimilated with the matrix Mother - Earth. The ores extracted out of mines are in a certain extent embryos. They grow slowly, as if subjected to another time rhythm than the one of the vegetables and animal
75

bodies, but still they grow and bake in the earthly darkness. The tools and weapons are the final stage of baking the ore, stage that implies man’s interference in the transforming reaction. Man’s intervention is benefic and always blessed by divinity. The taming of the fire, BC. the possibility to produce, preserve and transport it, is an important stage in man’s evolution towards discovering and processing the metals. Iron epoch began when man learnt how to extract iron out of the ores. But processing the iron originated in the earth was a different technique than the one used for processing the iron coming from the sky (meteorites) or for processing the copper and the bronze. Only after building furnaces and especially after perfecting the technique of hardening the red-hot metals, the iron gained a prevailing position. It is the metallurgy of terrestrial iron that made this metal suitable for daily use. The metallurgist, just like the smith or the potter before, is a master of the fire. He uses fire to transform the matter. The blacksmith, the artisan who processes the iron is a magician, a wizard who uses fire for modifying the kinetics of baking, accelerating the iron growth in a miraculous age. He makes physical sacrifices for transforming the land into weapons and tools, interferes in the bivalent nature of metal which possessed sacred and malefic energies and takes out one of its valences; and this made the smith and the metallurgist be feared or despised. This might be one of the reasons why Greek mythology presented Hephaistos , the god who works the iron, as a physically maimed person, as a victim. Hephaistos makes the lightning which helps Zeus to defeat Typhon. In many mythologies, divine smiths manufacture gods’ weapons so that the latter could triumph over dragons and other monstrous creatures. In a Cananean myth, Koshar-wa-Hasis (skilful and cunning) manufactures the two bludgeons that Baal used to defeat Zam, master of seas and subsoil waters. In an Egyptian myth, Ptah (the potter god) makes the weapons for Horus who defeats Seth. Also the divine smith Tvastr manufactures Indra’s weapon during the latter’s fight with Vrtra. The smith god is involved in arming the gods during their fight for conquering the world but also in architecture, in endowing Baal’s palace or Solomon’s temple. Moreover, in different ancient civilizations the smith had connections with music and songs as he was also a doctor, a healer, a poet and a wizard. In ancient cultures there is a connection between processing the iron, animating the metal ( magic), and the art of singing, dancing and poetry.

76

The beginnings of ironmaking in Hunedoara Hunedoara area is situated in the eastern part of Poiana Rusca Mountains, the most important dolomite limestone deposit from Transylvania. The latest archaeological discoveries proved that Hunedoara area was intensively inhabited beginning with the Neolithic period. The archaeological excavations made at the Castle Garden154 brought to light in 1998155 a furnace for ore reducing. It had the shape of a slightly ellipsoidal pit, with a maximum depth of 0.90 m and a diameter of 1.70 m. There were river stones and grit stones on its bottom and there were fragments of chime made of sand cleaned clay with traces of intense burning on the external border. The whole complex was covered with refractory material which represents, together with the samples taken out from the furnace, the guiding fossil for classifying this discovery from a cultural-chronological point of view. Under that agglomeration of stones there was a thick layer of ashes (7 cm) in which was found a small bronze object (47%Cu); also slag with the following composition: 5.70% Fe2O3, 57.36% and O2, 9.69% Al2O3, 26.71% non-ferrous oxides, was found. After analyzing the slag samples we came to the conclusion that the furnace didn’t produce iron, as the iron oxides content was very small for a process with a low extraction yield. The chemical analysis of the metal fragments (the alloy had 47% Cu) confirms that the installation produced bronze. Based on direct observations and the literature concerning the metallurgical prehistoric techniques, we tried to reconstruct the furnace using the original material from the pit. The steps of this reconstitution were the following: 1. arranging the pit 2. designing the furnace (its interior profile) 3. building the conical shaped furnace by using the refractory material (clay) which is very abundant in the area 156. For producing the metal, we had the following steps:
154

This location is in the proximity of Hunedoara Castle, the most important monument of civil and military mediaeval art from Transylvania. 155 Systematic research done by S.A.Luca (University “Lucian Blaga” from Sibiu) and Cr.Roman (Museum of Hunedoara Castle) 156 The furnace, after being rebuilt, will be exhibited in the halls of Hunedoara Castle.

77

4. preparing the fuel (wood, charcoal) and of the iron ores which had been processed before (crushed, baked) 5. the presence of a slow reduction process, together with the presence of chime, completed by intensifying the processes by air blowing 6. obtaining the lumps by partial or total destruction of the furnace One of the analyzed elements was the material used for refractory lining of the furnaces – the fire clay. The lining was realized by stamping, followed by slow cooling. For lack of certain evidence, we suppose that the circular pipes, connected to the leather bellows with wooden tubes, were made out of the same silicon-clayey material, then finished and burnt. The present data, completed with the old discoveries in Hunedoara area, prove that they could produce bronze or iron lumps in furnaces like the one we have presented above, as the thermodynamic conditions for obtaining reducing reactions are approximately the same. That furnace might be dated in an early Hallstatt period, more exactly Hallstatt A (XII-XI c. B.C.), a period which corresponds to the maximum development of bronze metallurgy in Transylvania157 and which is considered a transition period to the first iron age whose main characteristics appeared with the Gava culture. The different chronological schemes for the late bronze period in central and west-central Europe158 (including that “spät Urnenfelderzeit” – the beginning moment for Celtic civilization), Hungary 159 or Greece160, offers the support for dating the ceramic, bronze and iron objects. The cycle for obtaining finished products, according to the models accepted by specialists in palaeometallurgy had the following stages: extracting and processing the ores, reducing, alloying, casting and in the end finishing and decorating the objects. In the present stage of the archaeological researches we consider that the possible copper deposits during the transition period to the iron epoch were located in the north of Poiana Rusca Mountains, but there also could have existed local deposits exploited in the prehistoric epoch but no longer profitable at present . The use of the reducing process is confirmed by the presence of some clay or grit stone moulds (Hunedoara – Castle Garden and Cerisor –Cauce respectively). The presence of slag traces, of mould remains, of many bronze objects and of the ore reducing furnaces suggest that there existed at Hunedoara – Castle Garden a metallurgical shop,
157 158

Statistically speaking, the bronze deposits include over 21.500 pieces for that period (Hallstatt A) The period extends until Hallstatt B2, the first iron epoch being contemporary with Hallstatt C and Hallstatt D. 159 In this geographic area, the end of the bronze epoch should be considered as the end of IX c. BC. 160 XII-XI c. signifies the beginning of the iron epoch, at least for continental Greece.

78

specialized in producing bronze objects. These discoveries are the grounds for placing Hunedoara region in an area of maximum importance for bronze and iron metallurgy. Future discoveries will undoubtedly bring new data concerning these type of craftsmanship in that area during the prehistoric period161. Evidence produced by historical research, indicates that ironmaking has been taking place in the Carpatho-Danube region in some form or other since the first part of the Iron Age 162. Archaeological excavations show that iron was known in the CarpathoDanube region of present day Romania from the first part of the iron ageHallstatt. During the early Iron Age, the metal was rare and expansive, but artifacts such and axes, hoes, weapons and ploughshares appear. There is evidence that iron ore was mined and smelted at high temperatures (1500 0 C) to produce an iron for forging. This implies an advanced technological knowledge and experience. The discovery and development of smelting in the region- which now forms part of Romania-is attributed to the Geto-Dacians although local ironmaking came under the influenced the development of ironmaking technology, but local production managed to preserve some of the original methods and techniques. Bloomery furnaces were used consisting merely of pits dug near the top of hills. These were lined with refractory clay and dried prior to charging with alternate layers of charcoal and iron ore. The fire burnt continuously for several days partially reducing the ore to metallic iron. No slag was removed during this process. Air was supplied by the natural draught of the wind blowing up the side of the hill. The unreduced part of the ore formed a black slag that flowed from the furnace. In Transylvania (northwest of Romanian) where the Hunedoara ironmaking region is located, the local population – Dacians - came under the influence of both Greek and Scythian civilisations by the end of the VI-th BC. This symbiosis influenced their techniques of weapon manufacture. During the later Iron Age, LaTène another event occurred in Transylvania which accelerated the development of ironmaking , this was the influence of the Celtic tribes, the Kentum group, and the Celts most western branch. This contact with the Celts accelerated the evolution of ironmaking and processing techniques used by the local population. The development in the techniques of metal winning and
161

R.Ioan, C.Roman rev. Steel Times, Contributions to prehistoric metallurgythe furnace discovered at Hunedoara – the Castle Garden 162 R.Ioan rev Steel Times ,August 1995. 2000 year of ironmaking at Hunedoara.

79

processing came about in the Hunedoara region because it was an area rich in charcoal , gold, silver and slate. Ironmaking in turn affected the history of the area . The military activities and rule of the Dacian kings, Burebista (? –44 BC) and Decebalus (87 –106 AD), for example, would not have been possible without the material support of a strong ironmaking industry. The climax was the establishment of King Burebista`s fortress in the Hunedoara`s mountains . The location of this powerful Dacian fortresses form Sarmizegetusa in the proximity of the iron mines at Ghelar and Teliuc is not at all accidental. Dacia was the last province to be added to the Roman Empire by the Emperor Traian in 106 BC. The town of Hunedoara is situated in Transylvania, close to the Dacian kingdom of Sarmisegetusa. Rich iron ore deposits surround the town, and, being easily accessible and readily reduced, they made an ideal raw material for the developing local iron industry. Lumps of ore, smelted iron mixed in with slag, refractory materials and burnt lime have all been discovered in archaeological excavations undertaken in the area. A chemical analysis of the excavated material is shown in the Iron Museum. The furnaces were charged with charcoal, iron and lime. If the CO to CO2 ratio corresponded the iron oxides were reduced without removing the gangue made up of Al, Ca and Si oxides. To produce 1kg of iron, it was necessary to charge 3kg charcoal, and 1,7 kg iron ore. The Roman occupation The rich deposits of gold, silver, salt and iron from Dacia were well-known in the Roman Empire which attempted to occupy the region through several military campaigns in the years86/89 AD and 101/102 AD. The Roman armies, led by the Emperor Traian in 106AD finally occupied Dacia. A military diploma found at Porolissum (north Dacia) , dated 11 August 106 AD , mentions Dacia as begin a Roman province. The Roman economic politics in Dacia was to continue mining gold and iron using Dacian workers. Clear evidence of iron ore mining in Teliuc-Ghelar-Hunedoara under the Roman occupation are two epigraphs found on monuments dating from the reign of Roman Emperor Caracalla, and a commemorative monument in Apullum (Alba Iulia) dating from the reign of the Roman Emperor Antonius Pius a monument which represented an altar dedicated to Jupiter. The inscription reads: Optimus Maximus Dolichenus – Iovi Optimo Maximo Dolicheno, nato ubi ferrum exoritir… . Both monuments attest to the existence of the iron ore mining industry in Poiana Ruscai, Hunedoara, possibly a Dacian ironmaking shop used by the
80

Romans. In the neighbourhood of this site some 50t of slag with a high Fe content of 30…35 % have been found. The furnaces consisted of square open hearths with sides of 0,8m with three walls lined with mica blocks about 80cm long and 5cm thick . Excavations found the bottoms of the hearths to contain burnt lime to a depth of 15cm. Lumps of iron weighing 5kg were also present. The forging furnaces were 2m in diameter and 2…2,2m deep. The sidewalls were smooth with no signs of burning. Nearby pit were filled with fine ground slag which probably served to slowly cool tools made in the forging shops. The existence of these hearths proves that the inhabitants of the regions knew of the archaic procedures of thermal treatment. The furnaces, iron processing and heat treatment techniques are specific to the Dacian population, demonstrating that the Romans operated a policy of using local workers to produce their requirements.

Abrevieri Acta MN Apulum - acta Musei Napocensis, Cluj Napoca. - Apulum- acta Musei Apulensis, Alba Iulia.
81

Corviniana - Corviniana Acta Musei Corviniensis, Hunedoara Cântarea cântărilor - Cântarea cântărilor, traducere din limba ebraică de Ioan Alexandru, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1977. Dacia -Dacia, Recherches et deconvertes archeologiques en Romanie,Bucureşti. Herodot -Herodot, Istorii, Ed. Ştiinţifică , Bucureşti , 1961. MI - Magazin Istoric, Bucureşti. Metalurgia - Metalurgia, revista tehnic lunară, ed. şi derom, Bucureşti. SCIV(A) - Studii şi cercetări de istorie veche (arheologie), Bucureşti. Steel Times -Steel Times, Published by: dmg world media(u k) ltd, Queensway House, Londra

BIBLIOGRAFIE 1. Aldea 1989 I. Obiecte din cupru şi bronz recent descoperite în judeţ Alba,în Apulum XXV,Alba Iulea, 1989 ,71-82.
82

2. Bader 1978

T, Epoca bronzului în nord-vestul Transilvaniei, Cultura pretracică şi tracică. Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1978. 3. Bârzu 1992 L,Preistoria, curs litografiat Universitatea Dimitrie Cantemir,Bucuresti,1992. 4. Bernal 1964 J, Ştiinţa în istoria societăţii, Bucureşti,1964. 5. Berciu 1963 D, Este şi o cale cimeriană în difuzarea metalurgiei fierului ?, în SCIVA, 14, 1963,395-402. 6. Berciu, 1967 D, La izvoarele istoriei. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967 7. Borneanţ1980 V,Pe teritoriul nostru metalurgie acum opt milenii, în MI,nr.4 (157), aprilie, 1980,36-37. 8. Boroffka 1987 N,Folosirea fierului de la începuturi până în secolul al VIII-lea î.e.n., în Apullum XXIV,1987 ,55-77. 9. Bujor-Roşu1968 E.,L.,Cuptorul de redus minereul de fier din epoca geto-dacică, descoperite la Crireşu,în Revista Muzeelor,V,4,1968,307-309. 10. Chindler 1974 N,Combinatul şi derurgic Hunedoara-Tradiţie şi progres în siderurgie 1884 – 1974, Sibiu, Ed.pentru Turism, 1973. 11. Crişan 1986 I.H.,Spiritualitatea geto dacilor., Ed. Albatros,Bucureşti,1986. 12. Crişan 1960 I.H., Un depozit de unelte descoperite la Lechinţa de Mureş, Plugul la geto-daci, în SCIVA, XI,2,1960,285-301. 13. Daniel 1983 C, Civilizaţia sumeriană,Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1983. 14. Daniel 1985 C, Cultura spirituală a egiptilui antic,Ed.Cartea Românească,Bucureşti,1985. 15.Daniel. 1987 C,Pe urmele vechilor civilizatii, ed. Sport –Turism, Bucuresti, 1987. 16.Daniel 1976. C, Orientalia mirabilia,I, ed.Ştiinţifică Enciclopedică, Bucureşti, 1976. 17.Daicoviciu 1991 H,Dacii, Hyperion, Chişinău,1991. 18. Daicoviciu1955 C, Şantierul arheologic Grădiştea Muncelului – Blidaru , în SCIV,VI,1-2, 1955,209. 19. Drăgănescu 1984 M, Ştiinţa şi civilizaţie,ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1984. 20. Drîmba 1985 O, Istoria culturii şi civilizaţiei vol.1.ed. Ştiiţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
83

21. Drîmba 1987 22. 24. 25.

28.

31. 32.

36. 37. 38. 39.

O, Istoria culturii şi civilizaţiei vol.2.ed. Ştiiţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987. Drimer-Ionescu, 1986 D, S, Aventura metalelor,ed.Albatros,1986 23. Drăgănescu 1984. M,Stiinţă şi Civilizaţie,c. ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1984. Eliade 1992, M,Istoria credinţelor şi ideilor religioase,Ed. Ştiinţifică Bucureşti,vol.1-2-3. 1992. Eliade 1991. M, Forgerans et Alchimistes, Paris,1999. 26. Ferenczi 1989 I,Contribuţii la problema formării aşezărilor cu caracter protourban la daci ,în ApvlvmXXV, 1989,301-320. 27. Floca, Valea 1994 O,M, Villa rustica şi necropola daco-romană de la Cinciş,în Din istoria metalurgiei Hunedorei-110 ani de la punerea în funcţie a primului furnal de la Hunedoara 1884-1994,Hunedoara 1994,40-78. Guran, 1978 M,Fierul. Ed. Tehnică, Bucuresti,1978. 29. Glodariu,Iaroslavschi 1979 I,E, Civilizaţia fierului la daci, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1979. 30. Glodariu 1975 I., Un atelier de făurărie la Sarmizegetuza dacica, în ActaMN, XII,1975,107-134. Hătărăscu 1985 O,Drumul Fierului, ed. Albatros, Bucureşti, 1985. Haudry 1998 J, Indo-europenii, Enciclopedia µ , ed.Universitas,1998. 33. Horedt 1964 K, Die Vewendung des Eisens in Rumanien bis in das 6 Jahhrhundert v.u.z, în Dacia, NS,8,1964,119-132. 34. Hudson. 1979 K, O istorie socială a muzeelor, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1979. 35. Iaroslavschi, 1997 E ,Tehnica la Daci, Cluj-Napoca, 1997. Ioan, 1992. R,Evoluţia cuptoarelor de obţinere a fierului în zona Hunedoarei,în Buletin Sesiune de comunicări Facultatea de Inginerie Hunedoara, Hunedoara,1992 . Ioan-Găină, 1994.R,C,Contribuţii la istoria metalurgiei fierlui în zona Hunedoarei,în Metalurgia,Bucureşti,7-10. Ioan,Găină, 1999.R.C, Aspecte tehnologice în metalurgia fierului la daci în zona Hunedoara,în Corviniana IV,1999,80-85. Ioan,Găină 1995 R,C, 2000years of ironmakong at Hunedoara,în Steel Times, Londra,august 1995,315.
84

40. Ioan,Găină 1997 R,C, The beginnings of ironmaking in Hunedoara Romania, în Steel Times, Londra,may1997,200. 41. Laszlo 1975 A,Începuturile metalurgiei fierului pe teritoriul României ,în SCIVA, 26,1975,17-39. 42. Luca , 1997 S, Aşezări neoliteice pe valea Mureşului(I)Habitatul turdaşean de la Orăştie-Dealul Pemilor,în Apulum, IV,1997. 43. Luca , 1999 S, Contribuţii la istoria veche a Hunedoarei. Săpăturile arheologice şi stematice din Grădina Castelului, campania anilor 19961998, Hunedoara, 1999. 44. Luca , 1999 S, Preistoria generală note de curs ediţia a doua,ed. Altip,Alba Iulea,1999. 45. Le Floch 1996 H,Celţii-o civilizaţie originală,Prietenii Carţii,Bucureşti,1996. 46. Maghiari 1970 N., Din istoria mineritului în România,Bucureşti,1970. 47. Mandics, 1983. G,Civilizaţia şi culturile africane vechi.,Ed.Sport-turism, Bucureşti,1983. 48. Neuman, E.Nicolau 1983 C, Istoria sumară a dezvoltării ştiinţei, ed. Politică,Bucureşti, 1983. 49. Olteanu 1977 Şt., Burebista şi epoce sa, Bucureşti,1977. 50. Olteanu, Neagu,Şeclăman 1981 Şt.,N,D, Tehnologia obţinerii fierului din minereu şi problema continuităţii istorice pe terenul României în mileniul I .e.n.,în şi CIVA, 32,2, Bucureşti, aprilie-iunie 1981,217-232. 51. Paul,1992 I, Cultura Petreşti, Ed.Museion,1992. 52. Pârvan 1926 V,Getica . O protoistorie a Daciei,Bucureşti,1926. 53. Pleiner 1980 R.,Early iron metallurgy in Europe, in the Coming of the Age of Iron (New Haven and London), 1989,375-415. 54. Vasiliev,sa, 1991 V, Civilizaşia dacică timpurie în aria intercarpatică a României, ed.Dacia,Cluj-Napoca,1991. 55. Rău 1973. Al,Metalurgia oţelului,Ed. Didactică, Bucureşti, 1973. 56. Răceanu,Chirică 1976 V,N, Sub cerul purpuriu al Hunedoarei, Hunedoara 1976. 57. Răceanu, Brâncoveanu 1974 V,I, Documentar privind satul Cinciş, ClujNapoca,1974. 58. Rădulescu 1965 D.,Petrografia rocilor sedimentare, Bucureşti,1965. 59. Tudor 1968 D, oraşe, târguri şi sate în Dacia-romană,Bucureşti,1968. 60. Wanzek 1989 B. , Celturile hallstattiene din fier şi antecedentele lor civilizaţia câmpurilor de urne,în Apulum XXV,Alba Iulea ,1989,103-120. 61. Wollmann 1971 V, Vaoarea cercetărilor metalografice pentru studierea unor descoperiri arheologice, în Apulum, IX,1971, 283-293.
85

86