1.

PROBLEME GENERALE
1.1. GEOMORFOLOGIA CA ŞTIINŢĂ 1.1.1. Obiectul de cercetare Geomorfologia face parte din grupul ştiinţelor geografice. Ea este ştiinţa care se ocupă cu studiul formelor suprafeţei pământului a legilor genezei şi evoluţiei reliefului în toată complexitatea sa. Noţiunea de geomorfologie vine de la cuvintele greceşti gê = pământ, morphê = formă şi logos = studiu. Ea a fost folosită pentru prima dată în anul 1854 de către germanul K. Fr. Neumann. Relieful reprezintă ansamblul asperităţilor sau inegalităţilor pe care le îmbracă exteriorul scoarţei terestre. Noţiunea de relief provine de la cuvântul latinesc “relevare” = a se ridica. Se foloseşte noţiunea de relief fie atunci când ne referim la o foarte mică suprafaţă a scoarţei terestre, fie când ne referim la relieful Terrei în general, la forma geoidului sau la contrastul dintre relieful continentelor şi cel al fundului oceanului planetar. Noţiunile de bază care se folosesc în geomorfologie sunt formele de relief şi tipurile de suprafeţe de relief. Forma de relief reprezintă o configuraţie geometrică simplă sau complexă a unei porţiuni a suprafeţei terestre a cărei unitate rezultă din geneza comună a părţilor sale componente. Fiecare formă de relief se compune din suprafeţe de teren foarte variate ca înclinare şi întindere. Tipurile de suprafeţe sunt reduse ca număr şi ele se clasifică astfel: - după geneză: de eroziune, de acumulare, tectonice; - după gradul de înclinare: abrupte, plane sau orizontale, cu înclinări intermediare; - după forma profilului: drepte, concave, convexe, complexe; - după extindere: foarte mari, mari, mijlocii, mici. În primele etape ale dezvoltării geomorfologiei, aceasta a descris şi inventariat formele suprafeţei terestre. Pe măsură ce aceste descrieri au devenit mai sistematice, s-a simţit nevoia clasificării şi explicării genezei formelor de relief. Geomorfologia studiază formele de relief pornind de la cele mai mari (globul pământesc, continentele, bazinele oceanice) până la cele mai mici (ogaşe, crovuri, lapiezuri, etc.) Studiul constă în descrierea formelor explicându-se cauzal şi evolutiv, sunt apoi clasificate şi regionate teritorial şi se stabilesc etapele evolutive ale unităţilor teritoriale. Etapele principale de cercetare a reliefului sunt următoarele: a) descrierea morfografică şi morfometrică, adică aspectul exterior, mărimea şi elementele formelor de relief; b) morfogeneza, adică cauzele şi procesele esenţiale care au dat naştere acelui relief; c) morfodinamica sau evoluţia formelor cu indicarea stadiilor principale şi a specificului proceselor din fiecare stadiu; d) regionarea teritorială, operaţiune ce grupează forme şi tipuri de relief similare sau complementare în unităţi de relief de diferite ordine; e) morfocronologia sau precizarea principalelor etape evolutive prin care a trecut teritoriul cercetat folosindu-se atât vârstele relative cât şi cele absolute; f) cercetarea sub aspect practic, utilitar. 1.1.2. Subdiviziuni Geomorfologia ca ştiinţă are două subdiviziuni: geomorfologia generală şi geomorfologia regională. Geomorfologia generală studiază tipurile de forme de relief. Ea se subdivide în: a) geomorfologia planetară - care se ocupă cu studiul formei Pământului şi a continentelor şi bazinelor oceanice (forme de ordinul I);
1

b) geomorfologia tectono-structurală, care studiază formele de relief imediat inferioare ca dimensiuni: munţi, podişuri, câmpii (forme de ordinul II); c) geomorfologia erozivo-acumulativă (sculpturală) ce se ocupă cu formele create de agenţii externi. O altă împărţire: geomorfologia structurală şi geomorfologia climatică, folosită de unii geomorfologi ca J. Chardonnet (1955) sau P. Birot (1958). Geomorfologia structurală cuprinde formele de relief create de activitatea factorilor geologici (mişcări, structură, petrografie), geomorfologia climatică se referă la formele de relief create de agenţii externi grupaţi pe zone climatice. Datorită faptului că unii agenţi (apa mării, apele curgătoare, etc.) acţionează în toate zonele climatice a apărut ca necesitate apariţia unei noi subdiviziuni - geomorfologia azonală . Un aspect aparte îl reprezintă geomorfologia pe agenţi. Promotorii acesteia au fost W. Davis şi Emm. de Martonne, care grupau formele de relief după agentul principal extern. Mai târziu geomorfologia pe agenţi s-a transformat într-o geomorfologie pe cicluri evolutive, geomorfologia fiind subdivizată în ciclul normal (apele curgătoare), ciclul carstic, ciclul arid, ciclul glaciar, ciclul periglaciar. Această geomorfologie pe cicluri, încearcă să încadreze formele de relief într-o serie de faze evolutive care duc în ultimă instanţă la crearea unui relief neted, de tipul peneplenei. Mai apar şi alte diferenţieri: geomorfologia dinamică sau a proceselor actuale, geomorfologia aplicată sau inginerească, paleogeomorfologia. Geomorfologia regională studiază aspectele concrete ale unui teritoriu anume. Ea pune accent pe descrierea şi analiza diferitelor părţi teritoriale, specificul propriu acestora precum şi limitele unităţilor respective şi subîmpărţirea în unităţi de grad inferior. Se face analiza formelor de relief care se întâlnesc în fiecare unitate geomorfologică, tipizarea lor şi în final etapele evoluţiei reliefului teritoriului cercetat (paleogeomorfologia). 1.1.3. Relaţiile geomorfologiei cu alte ştiinţe Geomorfologia împrumută de la alte ştiinţe atât date cât şi metode de cercetare. Ştiinţele geologice ajută geomorfologia la înţelegerea unei categorii importante a factorilor genetici ai reliefului şi anume agenţii interni. Marile forme de relief, continentele, bazinele oceanice, lanţurile muntoase sunt o creaţie a factorilor interni. Geomorfologia trebuie să cunoască datele geologice sub aspectele privind: - tectonica “activă” sau mişcările care duc la crearea directă a unor forme de relief. În acest caz au importanţă extinderea şi tipul mişcărilor (de subsidenţă, de înălţare, de bombare, basculări de blocuri, de cutare, etc.) şi de asemenea mişcările actuale, cunoscute ca mişcări neotectonice. - tectonica “pasivă” ce cuprinde structura geologică (tabulară, monoclinală, cutată, şariată, discordantă şi altele) şi petrografia. În cazul structurii geologice interesează mai ales cea de suprafaţă în care este sculptat relieful actual, dar şi cea de adâncime, a fundamentului, deoarece ea influenţează direcţia unor văi sau unele aliniamente ale formelor de relief. Petrografia trebuie cunoscută de geomorfolog pentru că de ea depinde intensitatea proceselor denudaţionale: - coloana stratigrafică (cronologică), interesează mai ales pentru o reconstituire şi o datare cât mai precisă a evoluţiei paleogeomorfologice a teritoriului cercetat. Aici se au în vedere mai ales etapele de sedimentare, de uscat, etapele de mişcări crustale şi după natura sedimentelor şi prezenţa fosilelor unele aspecte paleloclimatice. Geomorfologia prezintă legături cu sedimentologia prin faptul că natura rocilor sedimentare depinde în cea mai mare parte de originea materialelor ce o compun, de modul cum au fost distruse, transportate şi sedimentate de agenţii externi. Analizând sedimentele prin metodele sedimentologiei, putem deduce mediul şi agenţii care le-au depus. Geomorfologia are legături cu ştiinţele geografice fiind ea însăşi o ştiinţă geografică, relieful apare ca parte a peisajului şi ca suport al vieţuitoarelor şi al societăţii omeneşti. Fără relief nici nu poate fi concepută geografia. Ştiinţele geografice se ocupă cu studiul geosferelor exterioare în care îşi au locul agenţii externi.
2

Geomorfologia prezintă legături cu hidrologia în sensul că apele curgătoare, apele din lacuri şi mări apa subterană şi gheaţa acţionează asupra litosferei în mod diferit. Ele creează forme de relief specifice , rezultate tocmai din legile proprii mişcării lor. Geomorfologia şi climatologia au de asemenea legături strânse. Temperatura şi umiditatea aerului joacă un rol enorm în acţiunea de meteorizare, adică de transformări fizice şi chimice pe care le suferă rocile la suprafaţa scoarţei sub acţiunea forţelor exogene. Diversificarea mare pe zone şi etaje climatice determină apariţia de forme de relief specifice fiecărei zone sau etaj climatic. Dominarea acestor reliefuri specifice în anumite zone (deşerturi, regiunile ecuatoriale, regiunile reci) a dus la crearea noţiunii de geomorfologie climatică. Prin studiile lor, geomorfologia şi biogeografia ne arată că vieţuitoarele contribuie atât direct cât şi indirect la transformarea scoarţei terestre. Acţiunea indirectă este însă cea mai importantă. Învelişul vegetal joacă rolul de strat tampon între acţiunile atmosferei şi hidrosferei şi scoarţa terestră. Vegetaţia reţine, transformă şi diseminează energia provenită de la cele două învelişuri externe. Sub vegetaţia ierboasă dar mai ales sub pădure efectul insolaţiei, al gerurilor puternice, al ploilor torenţiale, etc., este mult atenuat. Prezenţa învelişului vegetal a condiţionat apariţia unui echilibru dinamic, stabil şi îndelungat între factorii externi şi relief. Acest echilibru dinamic mai este cunoscut în literatura de specialitate ca stadiul de climax. Apariţia societăţii omeneşti care adeseori a dus la distrugerea vegetaţiei pe areale foarte întinse a deranjat acest echilibru natural, ceea ce a dus la intensificarea eroziunii, a alunecărilor de teren şi altele. Geomorfologia şi pedologia prezintă strânse legături. Învelişul de soluri depinde nu numai de climat şi vegetaţie, dar şi de relief şi de vârsta acestuia. Solul la fel ca şi vegetaţia, reprezintă un ecran între agenţii externi şi rocă. Însuşirile solului ca structura, textura, compactitatea şi altele au mare importanţă în desfăşurarea unor procese geomorfologice (eroziune, alunecări, prăbuşiri, tasări, solifluxiuni etc.). 1.1.4. Metode de cercetare Geomorfologia foloseşte o serie de metode proprii de cercetare. - Metoda blocdiagramei introdusă de W. Davis, redă grafic o serie de cercetări anterioare. Ea prezintă stadiul de evoluţie a reliefului şi structura geologică a acestuia. - Cartarea şi harta geomorfologică generală reprezintă metoda prin care se poate cunoaşte relieful, evoluţia paleogeomorfologică a acestuia şi este posibilă închegarea unei sinteze regionale. Metodele de cercetare variază şi după dimensiunile, gradul reliefului sau formei cercetate. La nivel planetar, al oceanelor şi continentelor geomorfologia foloseşte datele astronomiei (cercetarea pământului din spaţiu prin sateliţi, navete spaţiale, staţii orbitale) geofizicei şi geologiei. La nivelul cercetării generale a zonelor muntoase şi de câmpie, pe lângă date de la geologie, geomorfologia foloseşte metoda suprafeţelor şi a nivelelor geomorfologice. Această metodă, mai ales pentru zona montană, ajută la refacerea istoriei evoluţiei reliefului. Pentru relieful de ordin inferior se foloseşte observarea la teren. Ea se face cu ajutorul hărţii topografice, a aerofotogramelor şi a hărţii geologice. Geomorfologul trebuie să urmărească şi să carteze diferitele tipuri genetice de relief, rupturile de pantă, să analizeze deschiderile, să facă schiţe şi fotografii. Pentru înregistrarea evoluţiei unor forme sau procese geomorfologice actuale s-a introdus metoda observaţiei staţionare. Metode morfografice şi morfometrice se referă la unele activităţi de cabinet, efectuate cu ajutorul hărţii topografice. Se stabilesc diferite puncte, se fac profile transversale, blocdiagrame, hărţi morfometrice (fragmentare, pante, etc.) Metode de laborator sunt împrumutate de la geologie, pedologie, biologie etc. Aici sunt cuprinse determinările de roci şi depozite, granulometrie, mineralogie, analize de săruri, analize de polen etc. Tot aici menţionăm metoda modelelor prin care se pot simula în laborator procesele de eroziune, urmărindu-se o serie de parametri cantitativi. Metodele pentru determinarea vârstei reliefului sunt stratigrafico-paleontologice, arheologice, analizei polenice, pedologice, radioactivităţii şi altele.
3

Metode pentru corelări şi reconstituiri paleogeomorfologice, aici se folosesc corelări pe baza raporturilor geometrice ale teraselor, ale nivelelor de eroziune, ale nivelelor marine, corelări pe bază de sedimente, de soluri fosile sau tipuri de alterări, corelări pe baza cenuşilor vulcanice erupte în acelaşi timp. Pentru reconstituirea cauzelor evoluţiei trecute a reliefului se foloseşte principiul actualismului. 1.2. ISTORICUL DEZVOLTĂRII GEOMORFOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ 1. 2.1. Dezvoltarea geomorfologiei în lume Unele păreri explicative asupra reliefului le întâlnim încă din antichitate la Thales, Anaximandru, Aristotel, Strabon şi alţii. În timpul renaşterii, inginerii hidrotehnicieni care lucrau în Alpi, formulează pentru prima oară noţiunea de “profil de echilibru”, noţiune care stă la baza teoriei eroziunii apelor curgătoare (Guglielle, 1657). Odată cu dezvoltarea capitalismului, care a dus la intensificarea exploatării subsolului pentru substanţe utile (cărbune, petrol, minereu de fier şi metale neferoase etc.) s-a dezvoltat rapid geologia şi topografia. S-au inventariat formele de relief şi cunoscându-se şi structura lor internă a apărut necesitatea clasificării şi explicării lor. Secolul al XIX-lea este perioada când se acumulează multe cunoştinţe în legătură cu relieful. Acum se formulează noţiuni şi legi privind geneza reliefului. Se trece de la teoria catastrofismului (sec. XVIII) în care relieful se forma prin schimbări bruşte, la teoriile evoluţionismului. Spre sfârşitul secolului XIX geomorfologia se încheagă ca ştiinţă aparte. Acum apar primele sinteze care încearcă să explice evoluţia reliefului terestru. Prima teorie este cea a lui W. M. Davis, care defineşte într-un tot unitar obiectul de cercetare (relieful), teoria (ciclul geografic) şi metoda (blocdiagrama) şi precizează totodată terminologia specifică acestei ştiinţe. În Statele Unite ale Americii geomorfologia se dezvoltă iniţial datorită nevoilor practice. Dezvoltarea industrială şi extinderea spre zonele de vest a impus o cunoaştere mai rapidă a subsolului. Astfel, metoda geomorfologică de cunoaştere a subsolului după aspectul formelor de relief corespundea cel mai bine acestor sarcini. Condiţiile naturale ale vestului SUA, unde domină semideşerturile, face ca structura geologică să poată fi citită cu uşurinţă în formele de relief. Astfel, iniţial, geomorfologii americani explicau morfologia teritoriului numai prin structură. Înfiinţarea în 1879 a Serviciului geologic al SUA, compus din geologi, geografi şi topografi, a impulsionat dezvoltarea rapidă a geomorfologiei. Mai cunoscuţi sunt J. Pawell, K. Gilbert şi W. M. Davis. În Europa dezvoltarea geomorfologică ca ştiinţă se datorează studierii proceselor de eroziune din cadrul văilor şi gheţarilor din Munţii Alpi în legătură cu construcţiile hidrotehnice. De asemenea, în secolul XIX iau amploare ridicările topografice, mai ales din considerente militare. Ridicarea topografică a unor întinse regiuni a dus la interpretarea reliefului sub formă morfometrică. Acoperirea formaţiunilor geologice de către sol şi vegetaţie a dus la găsirea de metode noi de descifrare a genezei reliefului, prin analiza amănunţită a hărţilor topografice - analiza morfologică, utilizată mai ales de către germani. În Franţa, după revoluţia burgheză se dezvoltă topografia militară şi ia fiinţă un serviciu militaro-geografic, format din topografi şi geografi de seamă (De la Nöe, Emm. Margerie, De Bertheau) care întocmesc lucrări de geomorfologie. În Rusia, cu toată rămânerea în urmă din punct de vedere social-economic, geomorfologia se dezvoltă odată cu geomorfologia din celelalte ţări înaintate, fiind impulsionată de studiul ştiinţelor naturii (geologia, geografia, pedologia) precum şi de interesul de cunoaştere şi de cercetare de noi teritorii. Primele idei ştiinţifice în ce priveşte relieful la întâlnim în lucrările lui Lomonosov. Folosindu-se de primele hărţi topografice ridicate în Rusia în 1717, el formulează ideea că
4

formele de relief ale scoarţei terestre sunt rezultatul interacţiunii forţelor interne şi externe şi că aceste forme trebuiesc studiate în dezvoltarea lor (1763). Alţi cercetători mai importanţi: P. P. Semenov - Tian-Şanski (1857) ce cercetează Munţii Tian-Şan şi V.V. Dokuceaev, întemeietorul pedologiei s-a ocupat în amănunt de eroziunea solurilor şi de formarea văilor. El stabileşte legile eroziunii (1878) şi analizează vârsta solurilor şi totodată vârsta diferitelor reliefuri. Geomorfologia în secolul XX. Teoria lui W. Davis (1899, 1912), (ciclul eroziunii normale) a precizat obiectul geomorfologiei, a strâns la un loc şi a făurit principalele noţiuni despre relief şi le-a închegat într-o teorie clară şi aparent logică care a fost acceptată la acea vreme de cei mai mulţi geografi. W. Penck (1924), elaborează teoria treptelor de piemont, ca o reacţie la teoria lui W. Davis, prin care încearcă să explice evoluţia reliefului sub o formă atotcuprinzătoare. Geograful francez Emm de Martonne este primul care stabileşte locul geomorfologiei în cadrul ştiinţelor geografice. El publică primul volum sistematizat de geomorfologie, încadrat întrun tratat voluminos de geografie fizică. În Rusia (URSS) geomorfologii trec la cercetarea amănunţită a proceselor geomorfologice, cerute mai ales de rezolvarea practică a unor probleme puse de dezvoltarea economiei. Sunt de menţionat şcolile geomorfologice de la Moscova şi Petrograd (Leningrad) conduse de savanţi renumiţi ca I.S. Sciukin, L.S. Edelstein, I.P. Gherasimov şi K.K. Markov. În a doua jumătate a secolului XX pe primul plan trece observarea şi cercetarea directă a reliefului, studiul proceselor geomorfologice actuale şi cartografierea geomorfologică la diverse scări. 1.2.2. Dezvoltarea geomorfologiei în România Şi în România, dezvoltarea geomorfologiei este precedată de apariţia şi dezvoltarea topografiei şi geologiei, ştiinţe apărute din necesitatea descoperirii şi punerii în valoare a o serie de noi bogăţii. Primele informaţii descriptive despre relieful ţării noastre le găsim în scrierile lui Nicolae Milescu (1636-1708), C. Cantacuzino (1650-1716), Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi apoi în manualele de geografie ale lui Gh. Asachi (1835), Barbu Tâmpeanu (1840), Ion Rusu (1842) şi August Treboniu Laurean (1854). Înfiinţarea universităţilor de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864) unde în cadrul catedrelor de geologie se predau şi noţiuni referitoare la relief, iar înfiinţarea în 1866 a Academiei Române a intensificat cercetările în multe domenii între care şi cele de geologie şi geografie fizică. În anul 1875 este creată Societatea Română de Geografie. În cadrul ei, în anul 1892 se înfiinţează o secţie de geologie care împreună cu cea de geografie va constitui baza dezvoltării geomorfologiei. Apare astfel, şcoala geologo-geografică care avea ca scop efectuarea de studii complexe de geologie şi geografie fizică. Ca urmare, geomorfologia se fondează pe cunoştinţele geologice dar şi pe unele cunoştinţe pedologice, primii noştri geologi cunoşteau bine şcoala pedologică rusă a lui V. V. Dokuceaev şi A. Glinka. O serie de mari învăţaţi români au pus bazele geomorfologiei româneşti. Grigore Cobălcescu (1831-1892), primul profesor de geologie la Universitatea din Iaşi, realizează o primă regionare morfologică a ţării. Gregoriu Ştefănescu (1836-1911), primul profesor de geologie la Universitatea din Bucureşti, pune bazele studiului geologic al Câmpiei Române. Gheorghe Munteanu Murgoci (1882-1925) care face o sinteză asupra şariajului din Carpaţi, problemă de mare importanţă pentru morfologia structurală a acestei unităţi. Pune problema limitei dintre Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali, apoi problema văilor transversale din Carpaţii Meridionali, problema solurilor fosile şi a climatelor sub care s-au format, probleme de morfologie a Dobrogei şi a Subcarpaţilor. Grigore Antipa (1867-1944) a cercetat lunca şi Delta Dunării făcând o regionare a luncii Dunării şi a elaborat o teorie asupra dezvoltării deltei. La începutul secolului nostru cercetările de geografie fizică capătă o dezvoltare mai mare, geografia delimitându-se tot mai mult de geologie. Geomorfologia se desprinde şi ea de geologie şi devine o ramură a geografiei fizice. Această perioadă este marcată de înfiinţarea catedrelor de geografie la Universitatea din Bucureşti (1900) având ca profesor pe S. Mehedinţi,
5

George Vâlsan (1885-1935) . În 1904. Victor Tufescu la Universitatea din Bucureşti. el aduce o contribuţie importantă în dezvoltarea geomorfologiei structurale.la Universitatea din Iaşi (1904) profesor fiind geologul Ştefan Popescu şi în 1919 la Cluj.3. Coteţ. glaciar. încercându-se elaborarea unei legende generale.Davis (1850-1934). 1. În ultima perioadă cercetările geomorfologice s-au axat mult pe studiile regionale care au stabilit diferite tendinţe de evoluţie a reliefului ţării noastre. PRINCIPALELE TEORII ŞI CONCEPŢII ÎN GEOMORFOLOGIE Prima teorie de bază care încearcă să formuleze într-un tot unitar. a fost un adept al teoriei lui Davis. care conduc evoluţia tot către o peneplenă. Davis şi au elaborat o altă concepţie care admite sincronismul mişcărilor tectonice cu eroziunea. maturitate şi bătrâneţe. Concepţia Gipfelflurului Albrecht şi Walter Penck au criticat concepţia lui W. Brătescu a căutat. Aceste stadii reprezintă şi vârsta relativă a reliefului. Dintre cei mai cunoscuţi geomorfologi amintim pe C. Cei mai de seamă savanţi au fost G. Vâlsan. marin. a loessurilor Câmpiei Române. dar considerate secundare. Mihăilescu. 6 . tinzând spre realizarea unei scări cronologice a formelor de relief. Tiberiu Morariu la Universitatea din Cluj. Brătescu şi M. Teoria lui Davis. Băcăuanu la Universitatea din Iaşi. Lor li se adaugă cercetările făcute de Emm de Mortonne şi de L. numit “nivel superior de denudaţie”. Sawicki. David. Vâlsan. Ulterior. rezultând acel nivel de vârfuri montane numit Gipfelflur. ca prim profesor fiind numit G. de altfel. în orice regiune cercetată . verificată prin mai multe metode şi pornind de la regiuni diferite. înălţimea munţilor nu poate depăşi un anumit nivel. Davis adaugă la ciclul eroziunii normale şi alte cicluri (deşertic. analiză care subordona adesea cercetările de teren. argumente concrete de datare a vârstei fiecărei forme de relief. numită peneplenă. autorul spune că în înălţime procesele denudaţionale se intensifică. evoluţia generală a reliefului aparţine americanului W.prin lucrarea “Câmpia Română” (1915) este printre primii în lume care atacă problemele de geomorfologie a câmpiilor. C. Posea. cunoscută sub numele de ciclul geografic sau ciclul eroziunii normale. Un relief muntos este distrus treptat printr-o serie de procese în care un rol important îl are eroziunea apelor curgătoare. Mihai David a fost ca pregătire geolog. până ajunge o câmpie joasă. Admiţând continuitatea mişcărilor de înălţare şi a denudaţiei. carstic). el a considerat că cele mai înalte vârfuri muntoase sunt derivate dintr-o suprafaţă de relief înălţată de mişcările tectonice şi apoi secţionată de eroziune. El trece prin stadiul de tinereţe. dar a predat geografia fizică la Universitatea din Iaşi. Albrecht Penck (1858-1945) a observat că vârfurile şi crestele cele mai înalte ale munţilor se menţin cam la aceeaşi altitudine. El a introdus în geomorfologia noastră analiza amănunţită a hărţilor topografice. încât. El acordă o atenţie deosebită mişcărilor scoarţei terestre în formarea reliefului. arată că evoluţia reliefului se produce sub formă de stadii. Gr. arătând încă din 1915 rolul pe care l-au jucat mişcările subsidente din nordul Câmpiei Române şi din cursul inferior al Siretului asupra întregii sale evoluţii. Martiniuc şi V. Ca metodă principală de lucru se introduce harta geomorfologică.. S-a impus astfel concepţia cercetării reliefului prin prisma dezvoltării sale paleogeomorfologice. P. Dezvoltarea geomorfologiei ca ştiinţă s-a făcut prin cercetările efectuate la facultăţile din Cluj şi Iaşi şi mai apoi Bucureşti. În lucrările sale se simte tendinţa de a explica relieful prin factorii interni. a falezelor Mării Negre şi altele. El tindea spre generalizări şi depistarea de legi particulare geomorfologiei şi era conştient de faptul că un studiu geomorfologic trebuie să se bazeze numai pe fapte culese din teren şi analizate minuţios. David. la fel ca M. V. Constantin Brătescu (1882-1945) a atacat mai ales problemele geomorfologiei cuaternarului de la noi.M. C. Astfel face certări asupra Deltei.

Rezultatul acestei interacţiuni este apariţia unor munţi în trepte.C. Principiul de bază al acestei teorii este acela că evoluţia reliefului nu se face după scheme. Evoluţia este foarte complexă şi depinde de o serie de factori care adesea se schimbă. Sima. de climă etc. Ed. STRUCTURA PĂMÂNTULUI Se admite. Din îngemănarea pedimentelor rezultă o câmpie de eroziune numită pediplenă. teoria lui Penck admite evoluţia ascendentă. peneplene. refăcută după urmele lăsate în diferite perioade. dar unde rata înălţării este mai puternică înălţimea vârfurilor este mai mare şi pantele sunt mai accentuate. 2. Nifesima şi Nife. în care materialele mai grele se află la adâncime iar cele mai uşoare la suprafaţă. pediplene. Această zonare a fost cauzată de mişcarea de rotaţie şi de forţa de gravitaţie. joase. printre care mai importante sunt astronomia şi geofizica. relieful fiind văzut ca rezultat al interacţiunii dintre agenţii interni şi cei externi. Teoria lui W. de la forme plane. nivele. şi a agenţilor externi ce o denudează. Teoria nivelurilor geomorfologice. El vine cu ideea că fiecare agent extern principal creează un nivel de eroziune. deplasarea continentelor etc. dictate de sensul momentan al mişcărilor. şabloane. teoriile şi ipotezele altor ştiinţe. de structura geologică. Undele seismice ai viteze variabile în funcţie de natura mediului 7 . Această evoluţie se întâlneşte mai ales în unele zone ale Africii. Penck (1888-1923) sau teoria treptelor de piemont. Teoria pediplenei.1. trepte. elaborată de K.concentrică. Această teorie pleacă de la principiul că relieful este rezultatul acţiunii concomitente a forţelor interne. paralel cu el însuşi şi pe un plan de bază ce are o înclinare foarte mică. introdusă de L. dar autorul greşeşte susţinând că peste tot relieful evoluează astfel. King (1942. spre forme muntoase cu aspect de trepte. GEOMORFOLOGIA PLANETARĂ Geomorfologia planetară studiază forma generală a Pământului. Diferitele forme de relief ale scoarţei nu pot fi pe deplin lămurite şi înţelese dacă nu se cunoaşte structura pământului şi anumite procese planetare ca: mişcarea de rotaţie şi variaţia sa. în general. Contrar teoriei lui Davis care vedea evoluţia descendentă a reliefului. în acelaşi timp. ce ridică scoarţa terestră. iar mai sus se găseşte nivelul superior de denudare. Eroziunea apelor curgătoare creează peneplena.Sectoarele unde rata înălţării este uniformă. Teoria lui Penck este mult mai progresistă. Cercetarea evoluţiei reliefului trebuie făcută amănunţit. susţine că. Pot apărea astfel o serie de suprafeţe. Crofesima. socotit ca un tot unitar şi influenţele reciproce care se exercită în legătură cu reliefurile de ordin mai mic. Teoria lui Penck are şi ea limitări deoarece consideră treptele de piemont ca unica formă către care trebuie să evolueze relieful. că Pământul are o structură zonar . Urmează nivelul eroziunii gheţarilor şi zăpezilor veşnice. în care se află imprimată amprenta morfologică a particularităţilor respective.adică a refacerii istoriei reale a reliefului fiecărui teritoriu. Suess a numit aceste zone după iniţialele principalelor elemente chimice care le compun: Sial. Treptele de piemont iau naştere la piciorul muntelui şi se înalţă apoi una câte una. Geomorfologia nu are mijloace şi metode proprii de cercetare în acest domeniu. a apărut în ultimul timp concepţia evoluţiei paleogeomorfologice . 2. Ridicările reliefului în diferite perioade geologice duc la etajarea sub formă de trepte a pediplenelor. în urma ridicării unei regiuni. Astfel. evoluţia reliefului se face prin retragerea continuă a versantului. Markov (1948) se bazează pe principiul că relieful este rezultatul acţiunii factorilor interni şi externi asupra scoarţei. de la munţi la peneplene. Geofizica ne furnizează date privind structura internă a Pământului folosind mai ales înregistrările seismologice. Eroziunea marină creează platforma continentală. deplasarea polilor. de aceea ea împrumută rezultatele. 1950). Acest plan este pedimentul. de natura rocilor. vârfurile se menţin la aceeaşi altitudine relativă. Orice porţiune a scoarţei terestre poate să aibă la un moment dat o tendinţă sau alta de evoluţie la care pot să intervină o serie de particularităţi evolutive.

Sub această zonă urmează o zonă a deformaţiilor de curgere. 2. este constituit din roci rezultate din distrugerea rocilor eruptive iniţiale. Nucleul sau sâmburele central cuprinde zona cuprinsă între 2900 km (discontinuitatea Gutenberg-Wichert este situată la 2898 km) şi centrul Pământului. Sub oceane scoarţa are cca. iar prin răcire rapidă la suprafaţa terestră se formează riolite. Această formă particulară. reprezintă zona soclului cristalin. Rocile sedimentare ajunse aici se metamorfozează trecând în şisturi cristaline.Zona de metamorfism. de presiunea şi temperatura locului respectiv. situată deasupra adâncimii de 10 km.diferenţa razelor………………. se deplasează din locurile cu presiuni mari către cele cu presiuni mici.476 km . Prin răcire treptată se formează granitul. în zona vechilor scuturi granitice ele pot lipsi. la limita dintre zona de metamorfism şi cea de dezagregare şi în care la presiuni tectonice se produc fracturi şi fisuri. Diferitele sonde au scos la iveală o serie de discontinuităţi care au fost luate drept limită pentru marile zone concentrice. cu temperaturi şi presiuni moderate. Când străpunge stratele superioare şi iese la suprafaţă prin răcire se formează bazalte..suprafaţa…………………510 000 900 km2 .6 356. 1870). . Sub oceane lipseşte. 5 g/cm3. în partea internă cu temperaturi ce ating adesea punctul de topire al rocilor şi presiuni foarte ridicate. constituit din Si şi Al. El formează o pătură intermediară deasupra discontinuităţii Mohorovičic şi este constituit din Si. 5 km sub oceane.912 km . Hayford. Ea are densitatea de cca. au grosimi diferite. Scoarţa terestră prezintă sub aspect tectonic o zonă a fracturilor.străbătut.Zona de dezagregare. FORMA PĂMÂNTULUI Pământul este un corp care se roteşte în jurul axei sale şi a cărui formă tinde spre un echilibru în funcţie de forţa atracţiei universale şi forţa centrifugă. în 1910. Materia din care este compusă are o densitate cuprinsă între 8-12 g/cm3 şi sunt diverse presupuneri privind starea ei: solidă. Scoarţa are la rândul ei trei principale straturi: bazaltic. Grosimea lui este de 10-20 km sub continente şi cca. soluţie de metale şi gaze sau o materie cu structură total diferită de ceea ce cunoaştem. 8 . situat la 6370 km. Pentru calculele geodezice se foloseşte o formă mai simplă. Scoarţa terestră sau litosfera este cuprinsă între suprafaţă şi 30-70 km adâncime unde există discontinuitatea Mohorovičic (sau Moho). Stratul bazaltic are o compoziţie ce se aseamănă cu bazaltul.2. El are grosime de 15-20 km sub platforme şi 30-40 km sub lanţurile muntoase. 10 km grosime sau chiar mai puţin.388 km . în care materia. Van Hise împarte scoarţa în două zone: .21.1/297 . Dimensiunile elipsoidului sunt următoarele: . granitic şi sedimentar. Această zonă mai este numită nife sau barisferă. Această porţiune se mai numeşte pirosferă. Aceste roci sunt foarte eterogene. în tendinţa de echilibrare. Scoarţa terestră prezintă caractere specifice şi sub aspect geochimic. dă aceste valori. Stratul sedimentar sau etajul structural superior. Al şi Mg.volumul……………………………1 083 miliarde km3 Globul terestru are o constituţie neuniformă.raza polară………………….6 378.mărimea turtirii la poli…………. aceea de elipsoid. materia este solidă dar are şi pungi cu magmă. vâscoasă. Stratul granitic. Forma de sferoid-geoid se modifică din cauza vitezei de rotaţie şi a deplasării axei polilor pe care se face rotirea şi datorită deplasărilor de substanţă din interior.. atât în ce priveşte densitatea cât şi ca formă cu denivelări mai mari sau mai mici.raza ecuatorială……………. în partea externă. Mantaua sau mezosfera înconjoară nucleul şi are o grosime cuprinsă între adâncimile de 30-70 km şi 2900 km. Această formă de echilibru s-a numit sferoid. reală a fost numită geoid (Listing.

plecând de la ipoteza desprinderii Lunii. Platforma continentală prezintă un relief plan. Tot pe forţa centrifugă este bazată şi teoria lui Staub asupra curenţilor subcrustali. Domeniul continental cuprinde următoarele trepte: . Aceasta este de altfel una din teoriile apariţiei Lunii. S-a calculat că dacă Asia ar fi erodată până la nivelul oceanului polii s-ar deplasa cu 40 km sau dacă nivelul Mării Mediterane ar creşte cu 1 m. 1 an şi de cca. centrul şi sudul Asiei. Apoi. 14 luni şi se datorează schimbării masei continentale ca urmare a variaţiei zăpezilor şi presiuni atmosferice. s-au deplasat treptat spre vest şi est pentru a aduce geoidul la o stare de echilibru.Treapta câmpiilor şi platourilor joase se plasează puţin mai sus de nivelul oceanului. 20 m. Deplasarea materiei prin eroziune şi transport. Se pare că glaciaţia cuaternară a fost cauzată şi de deplasarea axei polilor. schimbă dispunerea forţelor gravitaţionale.Variaţia vitezei de rotaţie a pământului are repercusiuni asupra formelor de relief de diferite ordine. Deplasările mari ale axei polilor sunt cauzate se pare de deplasarea maselor interne ale globului. creându-se continentele. astfel că. etc. Ea înconjoară continentele. Oceanele reprezintă gropi enorme umplute cu apă.3. de eroziune şi transportul materiei de pe masele continentale. deplasarea gheţarilor. Deplasările respective s-ar putea să fi fost uşurate şi de deplasarea unei părţi din mantaua nucleului sau din pătura bazaltică care se presupune că este fluidă sau vâscoasă. 9 . Această treaptă domină sudul Europei. arată că vechiul continent s-a fracturat şi sub influenţa forţei centrifuge părţi din el s-au deplasat spre vest şi spre ecuator. centrul şi estul Americii de Nord şi de Sud şi mare parte din Australia. Africa şi vestul Americii de Nord şi de Sud. Plecând tot de la ipoteza ruperii Lunii din Pământ. ne putem imagina că în momentul respectiv s-a produs un mare dezechilibru în masa geoidului. sunt cele mai mari adâncimi ale oceanului planetar. unde învelişul granitic lipseşte. Din punct de vedere structural munţii şi podişurile se compun din strate cutate şi înălţate.Treapta munţilor şi podişurilor înalte. cu maxim de înălţime în Munţii Himalaia. Structurile continentale cuprind continentele şi mările epicontinentale. anuale şi deplasări mari executate pe perioade lungi de timp. Teoria lui Wegener. Aceste deplasări sunt de cca. contribuie la modificarea geoidului.7 ori iar forţa centrifugă ar fi atât de mare încât materia de la ecuator şi-ar pierde greutatea şi s-ar desprinde de Pământ.. Domeniul oceanic al litosferei se compune dintr-o pătură de bazalt peste care urmează o pătură subţire de sedimente. Rotaţia Pământului influenţează indirect şi formele mai mici de relief . Cercetările efectuate asupra poziţiei axei de rotaţie a Pământului au arătat că ea suferă două tipuri de deplasări: deplasări mici. iar continentele din jur au cele mai mari înălţimi. forţa Coriolis care face ca orice corp care se deplasează pe direcţie meridiană să fie deviat către vest. 2. CONTINENTELE ŞI OCEANELE Continentele sunt uscaturile globului. activitatea vulcanică. S-a calculat că dacă viteza de rotaţie a Pământului ar creşte de 17 ori axa ecuatorială s-ar mări faţă de axa polară de 2. care s-a rupt din zona Pacificului. axa polilor s-ar deplasa cu 1 m. Deplasarea axei polilor are influenţă asupra formei planetare.Platforma continentală . Structural acest zone se situează pe vechi platforme sau pe zone depresionare acoperite cu aluviuni. 200 m adâncime. . oceanele actuale şi lanţurile muntoase. a deplasării continentelor. Dar şi dezvoltarea formelor de relief de ordin mai mic.se situează între nivelul de 0 m şi cca. datorită cărora se deplasează continentele şi se formează munţii. iar aceste fragmente. care a rămas după desprinderea Lunii. Ocupă areale întinse în Europa. s-a fragmentat. . având extinderi variabile. Ele reprezintă un înveliş al scoarţei format în principal din silice şi aluminiu de unde şi numele de Sial. mareele având influenţă în formarea reliefului marin. Siberia. restul de continent. Deplasările anuale sunt de cca. ce reprezintă continentele actuale. Treptele morfologice ale continentelor şi oceanelor Sub aspect morfologic şi morfometric relieful Pământului se delimitează în două mari domenii: domeniul continental şi domeniul oceanic.

Abruptul continental se situează între 200 m şi 3000 m adâncime. . . Această teorie explică formarea continentelor şi a lanţurilor muntoase.Ipoteza ruperii Lunii din Pământ. care s-ar fi ridicat puternic. W. Vernadski.Platforma oceanică sau zona pelagică. că iniţial scoarţa Pământului (Sial) era uniformă şi era acoperită cu un strate gros de apă “Panthalassa”. Acestea în virtutea forţei centrifuge s-au deplasat către vest. Acţiunea forţelor interne şi externe care este continuă va duce în timp la alte modificări ale scoarţei.Ipoteza concentrării sialului în continente are câteva variante: .3.oceanul Atlantic şi oceanul Indian. Haarman susţinea ipoteza desprinderii Lunii de Pământ din zona munţilor Asiei Centrale. 2. admite că Luna s-a desprins de pe locul Pacificului. Wegener. E. 10 . invers mişcării de rotaţie. Domeniul oceanic cuprinde două trepte importante: . . ulterior. cele mai mari se întâlnesc pe coasta asiatică a Pacificului (Groapa Marianelor. Apoi. formând primele continente. dar este modelată de apa oceanului. E.Ipoteza cutărilor care arată că sialul s-a concentrat datorită mişcărilor de cutare. iar faptul că Luna are un volum de 3 ori mai mare decât bazinul Pacific se explică prin cicatrizarea locului respectiv prin deplasarea unor părţi din scoarţa vecină spre locul rămas gol. se prezintă sub forma unor platouri ce se găsesc la 3000-5000 m adâncime şi care se înclină în unele regiuni până la 7000m. Gropile oceanice se întâlnesc la periferia oceanelor.coastele de vest ale ţărmului Euro-African se îmbucă perfect cu cele estice ale celor două Americi. scutul Canadian. scutul African. susţinută de A. . Acest fapt a dus la crearea altor gropi . . Cauzele care au dus la fragmentarea sialului şi la părăsirea lui din groapa Pacificului ca şi evoluţia ulterioară a bazinelor oceanice şi a maselor continentale au fost explicate prin diverse ipoteze. cel mai adesea alungite. Nucleele continentale sunt: Siberia. pătura sialică s-a fragmentat.Ipoteza mareelor admite că după ce Luna a apărut în câmpul de atracţie a Pământului. Structural abruptul continental aparţine tot de continent. Aspectul morfologic este acela a unor gropi foarte adânci. Se admite. . Staub.). iar în locurile de întâlnire ale sistemelor de curenţi se concentra sialul. Argumentele pe care se bazează: . Haarman şi alţii. datorită forţei centrifuge. scutul Baltic. Afluxul de materie din interior crea la suprafaţă o serie de curenţi orizontali. (gropile oceanice) se întinde între 7000 şi 11034 m. în general. tot datorită acestei forţe.Zona abisală. fluxul şi refluxul au dus la concentrarea sialului într-un singur continent înconjurat de oceanul Planetar.Ipoteza curenţilor de convecţie promovează ideea că separarea celor două domenii s-a produs în perioada când la suprafaţa terestră ajungeau curenţi de convecţie din interiorul Pământului. În această porţiune se depun sedimente fine aduse de pe uscat. I. . Structural ea aparţine unităţilor continentale. apărând bazinele oceanice şi continentale. Groapa Filipinelor etc. Abruptul continental reprezintă tranziţia între domeniul continental şi cel oceanic. ca o reacţie de compensare. Pe aceste platforme se depun sedimente de origine marină şi organică.uşor înclinat şi este acoperită de sedimentele cărate de râuri de pe continent sau cele rezultate din distrugerea ţărmului de către valuri şi maree. Panta mai accentuată este între 200 şi 1800 m după care ea devine mai mică. Ipoteze generale privind originea continentelor şi oceanelor Paleogeografia scoarţei terestre ne arată că situaţia actuală a înălţimilor continentale si a depresiunilor oceanice este doar un rezultat momentan al evoluţiei Pământului.1. în unele locuri s-a redus puternic sau a dispărut. S-a constata că unele părţi din continente sunt foarte vechi şi că ele au funcţionat ca nişte nuclee în jurul cărora s-au adăugat noi teritorii. Totodată ele se deplasează şi dinspre poli spre ecuator. mare parte din America de Sud şi scutul Australian.Ipoteza translaţiei continentelor emisă de Alfred Wegener (1912) consideră că după ruperea Lunii de Pământ a apărut primul continent care s-a fragmentat apoi în câteva bucăţi. Separarea bazinelor oceanice şi a maselor continentale ca şi timpul când a început acest proces este puţin cunoscut şi doar prin câteva ipoteze.

J. iar sub ocean există un plus.formarea lanţurilor muntoase se realizează altfel decât în ipotezele indicate de Wegener. Date mai noi ar confirma această ipoteză. Ulterior. V.distanţa dintre Europa şi America variază în plus sau în minus. În zona rifturilor (dorsalelor. ceea ce conduce la o acumulare mai mare de căldură. Curenţii aceştia constituie cauza translaţiei continentelor. Aici are loc răcirea. emisă de R.Teoria izostaziei a fost elaborată de J.Laurasia şi Gondwana. El a fost numit echilibrul izostatic. India şi Australia. Pratt (1855) şi de G. Masele continentale au un conţinut mai ridicat de elemente radioactive. E. Dietz (1961) şi separat de H. . ce se orientează apoi lateral către bazinele oceanice. . Airy plecând de la studiul gravimetric al scoarţei terestre. Hess (1962) consideră că fundul oceanic se află în mişcare permanentă.forţele indicate de Wagener sunt infinit mai mici şi nu pot efectua deplasarea maselor continentale. ceea ce duce la concluzia existenţei unui unic continent “Gondwana”.H.similitudini stratigrafice între coastele vestice ale Europei şi Africii cu cele estice ale celor două Americi. porneşte de la faptul că scoarţa Pământului este mai uşoară în zona blocurilor continentale. Sub continente există un deficit de masă. Belousov. . Această suprafaţă corespunde cu discontinuitatea Mohorovičic. Prin cutarea sedimentelor acumulate la periferia blocurilor continentale au luat naştere munţi care s-au alipit vechilor scuturi. Deplasarea maselor continentale duce la formarea unor lanţuri muntoase la periferia continentelor. . 1948 şi alţii) arată că în timpul perioadelor geologice vechi. Acest fapt determină apariţia unui curent ascendent în masa subcrustală. J..îmbucarea continentelor nu se face decât aproximativ sau deloc. Echilibrul este imperfect şi se realizează cu întârziere. Haug.B. formulată de geologul austriac O. Africa. .flora veche şi o parte din fauna prezintă unele similitudini în America de Sud. Argand (1924). Holmes (1928 şi 1944). . iar planul pe care se realizează egalizarea maselor continentale sa numit suprafaţă de compensare izostatică. . .V. Continentele şi munţii sunt formate din roci mai uşoare care plutesc pe un strat de lavă topită cu densitate mult mai mare. ei determină ruperea maselor continentale cu formarea unui nou ocean. Astfel. Dana (1873) a introdus termenul de geosinclinal pentru aceste depresiuni în care se acumulează sedimente cu grosime mare care apoi sunt cutate şi înălţate formând lanţuri muntoase. 20000 în Munţii Stâncoşi) în timp ce în alte regiuni grosimea sedimentelor este mai mică sau ele chiar lipsesc.S.urmele glaciaţiunilor vechi arată că ele au dispărut odată peste tot. . Madagascar. a emis ideea că deplasarea continentelor poate provoca acele împingeri pe orizontală capabile să determine orogeneza. Argumente contrare ipotezei: .simultaneitatea glaciaţiilor vechi se poate explica prin curenţii oceanici foarte reci.Ipoteza expansiunii fundului oceanic. iar în zona oceanică este alcătuită din bazalte care sunt mai grele. separate de marea Tethys. Ampherer (1906) şi dezvoltată de A. blocul iniţial Pangeea s-a fragmentat într-o primă etapă în 2 blocuri . fiind formată din sial.Ipoteza curenţilor subcrustali. fracturilor) iese din mantaua Pământului materie topită. Wegener. .măsurătorile repetate efectuate între 2 staţiuni din Europa şi America arată o distanţare de până la 1 m pe an. între cele două continente. creşterea densităţii ei şi ca urmare se produce o mişcare de coborâre.Ipoteza geosinclinalelor (E. bazinele geosinclinalelor erau foarte extinse. Hall (1859) explică aceasta prin faptul că sub greutatea sedimentelor fundul depresiunilor se scufundă lent în magmă. . iar scuturile continentale mult mai mici. S-a constatat că în unele porţiuni ale scoarţei terestre grosimea depozitelor sedimentare este deosebit de mare (13000 m în Munţii Appalachi. De aceea zonele foarte active sunt rifturile şi fosele 11 . Aceasta se deplasează simetric şi centrifug către fose (gropi abisale) care absorb materia şi o reîncorporează în manta. susţinând ipoteza lui A. 1900. cele două blocuri s-au apropiat datorită inversării sensului curenţilor de convecţie. care se consolidează alcătuind scoarţa oceanică.

.Placa Pacifică. D. pe care în timp o fracturează. un lanţ montan vulcanic submarin. formându-se o vale numită rift. Paul. care au fost observate pe distanţe de peste 40 000 km. Aceste circuite de materie pun în mişcare plăcile. Blocurile continentale se comportă ca nişte plute pe care deriva plăcilor le fragmentează sau le apropie. J. în lungul căruia se ridică materia din manta şi contribuie astfel.S. În nord se continuă în Oceanul Arctic prin dorsala Munţilor Mohns. Pe aliniamentele foselor şi arcurilor insulare. în mijlocul căruia se desfăşoară o “dorsală”.din insula Islanda spre sud prin insulele Sf.Placa Euro-asiatică: . J. Această ipoteză admite că blocurile continentale formate din sial sunt transportate de stratul bazaltic. Cele 6 principale plăci sunt: . Dietz (1961). pe de altă parte. În unele locuri vârfurile munţilor ies la suprafaţă ca insule. Morgan (1967). Peninsula Arabică se îndepărtează de Africa. Relieful dorsalelor oceanice este creat de acumularea magmei care iese prin rift: . Astenosfera se comportă ca un fluid vâscos. L. Ramurile ascendente a doi curenţi care se ciocnesc provoacă a umflătură a astenosferei. În 12 . Atka şi Nansen şi se pierde în Siberia la vărsarea fluviului Lena. Plăcile se măresc prin aportul de material nou adus din manta.Ipoteza tectonicii în plăci sau a tectonicii globale a fost elaborată în anii 60 ai secolului XX. Circuitele sunt formate din ramuri ascendente şi descendente unite prin ramuri cu deplasare orizontală. Sf. W. Elena.Placa Americană. Atlanticul constituie un ocean evoluat. . . McKenzie.Placa Africană: . Xavier Le Pichon (1967). la depărtarea treptată a Americii de Europa şi Africa. În lumina acestei ipoteze au fost reperate la suprafaţa Terrei 6 plăci principale şi mai mult de 10 plăci secundare. scoarţa oceanică este antrenată în adâncime. Wilson (1965). peste câmpiile abisale. Marea Roşie şi Golful Aden corespunde unui ocean care se dezvoltă în prezent. Astenosfera s-ar situa imediat sub litosferă.Placa Indo-australiană. Tristan du Cuhna. Riftul African reprezintă faza de început când o masă continentală începe să se fisureze. se evidenţiază un proces de neoformare a scoarţei bazaltice şi respectiv o expansiune a fundului oceanic. dispar.P. Petru. Prin răcire se naşte litosfera nouă în continuitatea celor două plăci vecine pe care le împinge lateral. Ascension. care suferă deplasări de translaţie şi rotire faţă de anumiţi poli. Aceasta exercită o presiune asupra litosferei. Riftul Atlantic se prezintă ca o vale lată de 20-50 km şi adâncă de 1500-2000 m încadrată de două lanţuri muntoase de 2-3000 m înălţime.Placa Antarctică. Cauzele mişcării plăcilor Am vorbit la capitolul structura globului terestru că sub litosferă se află mantaua sau mezosfera.explicând astfel particularităţile geomorfologice şi geofizice ale fundului oceanului. extinzându-se continuu. H. Riftul delimitează astfel două plăci.fluxul caloric ridicat din zona riftului este cauzat de aportul de căldură adus de materia topită din manta. Dorsalele pacifice în general nu prezintă rifturi. Sf. sub acţiunea curenţilor de convecţie. în aceeaşi direcţie cu a curenţilor subcrustali. către fose. sima. R. . Lanţurile muntoase au lăţimi la bază de 1000-2000 km. Hess (1960-1962). odată cu acumularea de noi date ale certărilor geologice şi geofizice.seismicitatea deosebită a rifturilor şi foselor oceanice este rezultatul mişcării materiei topite în lungul suprafeţelor de discontinuitate. Pe despicătură se ridică periodic materie topită care se revarsă lateral sau izbucneşte sub formă de vulcani. De-a lungul crestelor mediane. Parker. Unii cercetători admit că partea superioară a mezosferei (la 100 -600 km adâncime) ar exista un strat format dintr-o materie vâscoasă numită astenosferă (stratul slab). pătrunzând în mantaua superioară. ce prezintă în interior circuite de curenţi de convecţie. . Dorsala Atlantică are forma unui S . care se deplasează dinspre crestele mediane oceanice. O contribuţie importantă o au R.

unde marginile cele mai vechi ale plăcilor constituite din crustă bazaltică se consumă prin cădere în astenosferă. Ea produce mişcări prin subţierea acestei mase. Ele sunt în număr de 21. fie prin eroziune interioară.Ciocnirea a două plăci din care una este continentală. zona de subducţie a unei plăci oceanice sub una continentală se întâlneşte pe coasta pacifică a Americii. 1000 km. iar Marea Roşie este un ocean pe cale de a se naşte. O altă ramificaţie este către insulele Noua Zeelandă.partea sudică a Atlanticului. fie prin eroziunea exterioară. iar Pacificul este în restrângere. şi nu se vede că ar exista o subducţie sub plăcile Africană şi Americană. Aşa s-a format lanţul Alpino-Himalaian prin cutarea sedimentelor din Marea Tethys sub presiunea continentelor Laurasia şi Gondvana. Marea Mediterană este ultima fază a Mării Tethys. Curenţii de convecţie ridică către suprafaţă substanţa încălzită în interior provocând mişcări tectonice. Dacă cea mai clară şi activă dorsală este cea atlantică. Izostazia . iar din zona Insulei Paştelui se desprinde o ramificaţie către sudul Americii de Sud spre Strâmtoarea Magelan. o subducţie plăcii mai noi pe sub cea mai veche cu formarea de munţi şi un vulcanism activ. O ramificaţie pleacă spre Golful Aden şi Marea Roşie iar cealaltă intră în Oceanul Pacific printre Australia şi Antarctica. Oceanul Pacific nu are o dorsală mediană. Formarea munţilor . face ca placa oceanică să alunece pe sub cea continentală. Apariţia unor ghirlande de munţi poate avea loc atunci când o placă oceanică se extinde foarte mult. Ex. Au loc mişcări de cutare şi de înălţare cu formarea de lanţuri muntoase. ce provoacă o rupere a plăcii.: Lanţul Alpino-Himalaian a rezultat prin cutarea sedimentelor Mării Tethys. Cu alte cuvinte Atlanticul este un ocean în plină extindere. Ciocnirea a două plăci continentale duce la cutarea sedimentelor cu formarea de munţi. GEOMORFOLOGIA TECTONICĂ 3. fosa Amercii Centrale. reapărând la nord de aceasta şi se pierde undeva în Alasca. 18 în Pacific (Fosa Chile-Peru. Tectonica globală priveşte oceanele ca pe un geosinclinal care evaluează de la acumularea mare de sedimente care sunt apoi comprimate şi cutate de deplasarea unor plăci de tip continental. dar placa Americană a înaintat peste placa Pacifică. Ramura nordică a Dorsalei Pacificului se apropie de America Centrală. Ex. ceea ce înseamnă că în fazele finale se ajunge la umplerea riftului şi încetarea funcţiei de generator de scoarţă. Probabil.1.: placa Pacifică şi placa Americană au dus la formarea Cordilierilor. Forţa centrifugă produce tensiuni în scoarţă datorită atracţiei lunii sau deplasării polilor. La fel probabil s-au format Munţii Hercinici şi cei Caledonici. 2 în Oceanul Indian (Groapa Djawa şi Groapa Diammantina) şi una în Oceanul Atlantic (groapa Puerto Rico). În prezent Oceanul Atlantic se extinde.falia San Adreas. ci ea este foarte apropiată de America de Sud şi intră pe sub peninsula Californiei. dorsala a fost mediană. MORFODINAMICA INTERNĂ Prin mişcări tectonice se înţeleg deplasări ale materiei solide a scoarţei cauzate de forţe interne. 13 . Fosele au adâncimi de 5-11000 m. intră pe sub California . Forţa gravitaţională a dus la diferenţierea stratelor Pământului.în final având loc stingerea oceanului prin orogeneză. 3. fosa Aleutinelor şi fosele dintre insulele Kurile şi insulele Mariane). dorsala ocoleşte Africa devenind dorsală a Oceanului Indian (dorsala Carlsberg). restrângând-o. Dorsala Pacificului nu are rift. mult mai uşoară. lăţimi de 10 km pe fund şi 100 km în partea superioară şi lungimi de cca. Distrugerea plăcilor are loc în părţile opuse riftului.reprezintă un echilibru al masei de sial. fie se îngroaşă prin depuneri de materiale erodate sau instalări de calote glaciare. Aici se retopesc sau se restrâng prin cutări. partea marginală îşi încetineşte deplasarea iar în partea mediană au loc îngrămădiri mari de materie bazaltică.

Amplitudinile variază pe sectoare. reprezentat de un sistem de fose alungite situat la marginea unor continente şi de tip mediteranean. V.1. 14 . Gilbert (1890). Mişcările de cutare sunt acelea care ondulează puternic stratele. de cutare şi rupturale. Mişcările epirogenetice se produc asupra blocurilor continentale fără să producă modificări importante de structură. grabenele. clasifică mişcările în orogene şi epirogene. Belousov (1954) împarte mişcările în oscilatorii.Mişcările orogenetice . Aceasta provoacă crăpături şi mişcări ale scoarţei. inclusiv falieri. au trecut prin aceleaşi faze.afectează fâşii alungite din care rezultă lanţurile muntoase.2. la rândul lor. . Mişcările radiale şi tangenţiale . Ele creează munţii bloc.2.ele dau naştere la transgresiuni sau regresiuni. încălecări.1. 3. ceea ce produce mari tensiuni. . când se formează depresiunile intramontane sau marginale. Sunt două tipuri de geosinclinale: de tip circumpacific.mobilitate mare. dar sub fundul oceanelor este un gradient termic foarte ridicat. care sunt apoi metamorfozate. Pe fundul oceanului apa are o temperatură foarte scăzută.zonele de orogen .Mişcări de tip epirogenetic sunt pozitive şi negative. Mişcările rupturale . Mişcările importante pentru relief sunt: . . mişcări intense de coborâre sau ridicare (câţiva mm sau cm pe an) ce se pot inversa.Cutremurele. Oscilaţiile ondulatorii dau naştere la cute largi ce pot duce la crearea de podişuri sau lanţuri muntoase sau pot duce la formarea de geosinclinale. Cutele pot avea forme variate mergând până la flexuri.Mişcările eustatice . Clasificarea mişcărilor tectonice K. Zonele de orogen Teoria geosinclinalelor şi formarea munţilor Această teorie admite acumulări imense de sedimente în fose foarte adânci şi alungite.care se datorează încălzirii radioactive a rocilor. Ipoteza contractării Pământului. Cercetările ulterioare au dovedit că mişcarea de ridicare se produce după cutare.Vulcanismul. Mişcările oscilatorii generale sunt încete şi rapide . forţa de împingere era socotită tangenţială şi o dată cu cutarea are loc şi înălţarea zonei respective. Sunt mişcări de înălţare sau de coborâre. V. 3.cu caracter de echilibru.platformele 3. falii. Mişcările orogene se considerau a fi repezi. Acestea.primele ar duce la ridicări şi coborâri pe verticală. reprezentat de arii de lăsare cuprinse între două continente. Ipoteza dilatării . cutate şi înălţate sub formă de lanţuri muntoase ataşate unor continente mai vechi. . şariaje.Contracţia şi dilatarea Pământului. Rocile se contractă diferit producând tensiuni în scoarţă. platourile în trepte delimitate de falii cu adâncimi foarte mari.1. prin trecerea de la faza topită către cea solidă.de ridicare şi coborâre a nivelului oceanului.Mişcări izostatice . . falii şi şariaje. iar celelalte ar strânge ca într-o menghină stratele dând naştere la cute. Geosinclinalele sunt regiuni mobile ale scoarţei terestre având o formă foarte alungită. Caracteristicile geosinclinalelor: .sunt mişcări verticale inverse care duc la ruperea stratelor. ELEMENTELE STRUCTURALE ŞI MORFOLOGICE ALE CONTINENTELOR Continentele sunt formate din două elemente structurale de bază: . în unele sectoare pot fi şi mişcări negative. Hidrosfera joacă un rol deosebit în răcirea scoarţei terestre. dar au fost erodate şi au devenit cele mai rigide şi mai vechi părţi ale scoarţei.

ca fază postorogenă.boltiri largi. În perioada precambriană au avut loc cutările laurentiană.Transformarea lanţului muntos în platformă.2. relief redus.scuturile ce sunt definite în general. Când mişcările de ridicare încetează. Munţii Dobrogei care aparţin cutărilor hercinice. cu altitudini joase. monoton. Munţii Saian-Alatau aparţin cutărilor caledonice. care au fost peneplenizate şi care s-au adăugat treptat. Lanţul alpino-carpato-himalaian s-a format în ultima orogeneză . când s-a constituit lanţul muntos. Sunt perioade când predomină mişcările de ridicare sau când predomină denudaţia reliefului ridicat. Platformele se caracterizează printr-o structură în două etaje. . apar alunecări provocate de gravitaţie. Munţii Appalachi. înguste. ca zone de platformă cu fundamentul la zi. Munţii Urali.01 mm/an).Etapa de ridicare. pozitive ale platformelor formate prin mişcări de înălţare. Cutările hercinice au loc începând din carbonifer până în permian. dar au fost reluate în cutările hercinice. constituit din depozite cutate puternic care au fost erodate până la nivel de peneplenă. Ele s-au format prin consolidarea soclurilor lanţurilor muntoase. Platformele Platformele reprezintă un element principal al scoarţei continentale. iar deasupra sunt depozite sedimentare orizontale sau slab înclinate.plitele ce reprezintă părţile mai joase ale platformelor acoperite cu sedimente groase Elemente de ordinul II: . treptat vechilor scuturi precambriene. Braşov. deversate. Aceasta va transforma treptat muntele într-o peneplenă. eroziunea rămânând factorul principal de modelare a reliefului. În decursul timpului au avut loc mai multe orogeneze. pot apărea. E. În Asia.fosele sunt depresiuni lungi.anteclizele .Etapa de scufundare prezintă lăsări continue şi acumulări de sedimente groase . vulcanism redus. Pe fracturi poate apărea un magmatism posttectonic.dezvoltarea mare a magmatismului (intrusiv şi extrusiv). Peninsula Taimâr. şariaje.cordilierele sunt aliniamente mai înălţate şi cu grosimi mai reduse ale sedimentelor . Cutările alpine au loc în mezozoic şi neozoic. După ridicările în bloc. aparţin unor etape orgenetice mai vechi.grosime mare a sedimentelor .silurian) a avut loc orogeneza Caledoniană. încălecări. . În partea finală pot apărea scufundări compensatorii a unor masive mediane. au loc şariaje. . prăbuşiri cu formarea de depresiuni interne (Petroşani. (ordovician . Scoţia. . Kazahstanul Central. sub formă de anticlinale.. se formează depresiunile interne (depresiunea Transilvaniei). Comăneşti). Ţara Galilor. Evoluţia geosinclinalelor: .cea alpină.dezvoltarea largă a metamorfismului. scutul baltic 15 . Ex. 3.: Dobrogea de Nord şi centrală. Groenlandei. În poleozoic. fracturi în catena centrală. ca urmare a consumării energiilor care au determinat mobilitatea fostului geosinclinal. Lanţurile muntoase sunt ridicături puternice ale scoarţei care se întind pe sute sau mii de kilometri. Ridicarea munţilor este însoţită de o puternică denudare. ele au aspectul unor anticlinale enorme sau a unor domuri uriaşe.cutare puternică în spaţiul geosinclinal. Aşa sunt Munţii Vosgi. Masive muntoase vechi.2. blocul muntos devine tot mai rigid. Platformele au mobilitate redusă (0. lăsările generale sunt înlocuite de înălţări. fosa principală se transformă într-o cordilieră . Ei îi aparţin Alpii Scandinavici. În America: Anzii şi Munţii Stâncoşi evoluează din paleozoicul inferior până în neozoic. În bază se află fundamentul. Elementele de ordinul I ale platformelor sunt: . Podişul Central Francez. foarte profunde . algomiană şi assyntică.1-0. sinclinale normale. Mişcările importante sunt de cutare. urcarea maselor profunde pe principiul izostaziei.

îndoituri largi. sunt bazine de subsidenţă. Fundamentul acestor depresiuni este constituit din fundamentul platformei care este faliat şi căzut la adâncime mare şi fundamentul geosinclinalului care a fost ridicat..2. Piemontul Getic. câmpii piemontane. Ex.3. În ele se depun formaţiuni de tip molasă. Sinecliza Caspicei. negative ale platformelor. Ex. argile. conglomerate. depresiunea Bârladului.: Subcarpaţii. Câmpia Română de subsidenţă 16 .sineclizele . Ele au grosimi foarte mari. sedimente lagunare (sare). piemonturi. Din punct de vedere morfologic ele formează coline.: depresiunea Valahă. Avantfosele Avantfosele sunt nişte depresiuni înguste şi alungite situate între geosinclinale şi platforme. 3. constituite din gresii. Avantfosele sunt adesea ridicate odată cu ultimele înălţări ale zonelor geosinclinale. de mii de metri. podişuri. Avantfosele apar în faza finală de evoluţie a geosinclinalului. câmpii.

transport şi sedimentare. Râurile în perioada de primăvară-vară evacuează o mare parte din materiale. Legea zonalităţii morfoclimatice Zonalitatea este o lege generală în geografia fizică. g) Zona mediteraneană . eroziune. 4. LEGILE GENERALE ALE GEOMORFOLOGIEI EROZIVO-ACUMULATIVE 4. În geomorfologia erozivo-acumulativă zonalitatea este cauzată de climă care condiţionează dezvoltarea şi intensitatea diverselor procese fizice şi chimice. alternanţele de secetă şi umezeală. Între aceste zone sunt zone morfoclimatice de tranziţie. O parte din materiile transportate provin din dezagregări. b) Zona glaciară. c) Zona caldă şi umedă. numită şi zona lateritei.caracterizată prin absenţa apei şi vegetaţiei. morfogeneza datorându-se dezagregării fizice. Rolul principal îl joacă apele curgătoare care prin adâncirea văilor declanşează procesele de versant. Apa caldă pătrunde în roci descompunând mineralele. Este zona în care predomină depozitele de loess şi local nisip. eroziunea prin şiroire.caracterizată de veri secetoase şi calde şi ierni cu ploi torenţiale. Sunt spălate sărurile şi silicea şi rămân doar oxizii de fier şi hidroxidul de aluminiu. a solurilor şi în parte a hidrosferei. 17 .1. Descompunerea chimică este mai redusă. În geomorfologie zonalitatea se manifestă prin aspectele comune pe care le au formele de relief într-o anumită zonă climatică. iar iarna dizolvările şi eroziunea. Principalele zone morfoclimatice sunt: a) Zona aridă . Vara domină dezagregările. e) Zona periglaciară sau de tundră. Morfogeneza are loc sub influenţa îngheţului şi dezgheţului. Prezenţa vegetaţiei şi a solului face ca morfogeneza să fie mult încetinită. Ea determină o anumită repartiţie a covorului vegetal. între zona glaciară şi cea temperată. dezagregările. cum este pietrişul de pe fundul albiei.1. Aspectul actual al reliefului este dat de interacţiunea în timp şi spaţiu a factorilor interni şi a celor externi.are temperaturi şi ploi mai moderate. a curgerilor de noroi şi sol.1.4. În această zonă sunt oscilaţii mari de temperatură între zi şi noapte. Este importantă acţiunea vântului. Se produc tasări şi alunecări determinate de golurile lăsate prin spălarea materiei dizolvate. astfel că zona are o culoare roşie-violacee. GEOMORFOLOGIA EROZIVO-ACUMULATIVĂ Această parte a geomorfologiei studiază relieful creat de agenţii externi în care principalele acţiuni sunt cele de meteorizare. se întâlneşte şi o vegetaţie de tufişuri. a vânturilor puternice şi a zăpezilor. are loc scrijelarea şi transportul materialelor dezagregate de către gheţari sau de către torenţii formaţi în perioada caldă de vară. vântului şi foarte rar ploilor torenţiale. la fel. materia organică este descompusă complet şi are o mare permeabilitate. este lipsită de humus. Rocile sunt dezagregate prin îngheţdezgheţ. care prin descompunere lentă formează humusul. în anotimpul rece vegetaţia îşi depune frunzele pe sol. Pădurea este rară şi cu frunze necăzătoare. d) Zona temperată . cu temperaturi dominante sub 0°C. Ea este delimitată înspre zona temperată cu aproximaţie de izoterma de 10°C a lunii cele mai calde. Zonele morfoclimatice se pot împărţi în două grupe mari: o grupă în care influenţa climei se manifestă direct în modelare şi o grupă în care procesele geomorfologice se petrec sub controlul păturii vegetale şi al solului. Laterita are grosime de zeci de metri. f) Zona stepelor prezintă temperaturi şi umidităţi ce nu permit creşterea pădurii ci numai a ierburilor. Ea este cauzată de sfericitatea Pământului şi de rotirea sa. a pădurii dese ecuatoriale. Acţiunea principală morfogenetică este alterarea chimică şi transportul substanţelor în soluţie.

periglaciar şi temperat. elementul esenţial pentru etajele morfologice este panta. . De ele depinde morfogeneza. Morfogeneza este dirijată de apele curgătoare care se adâncesc iar pe versanţi eroziunea chimică şi dezagregarea se efectuează la contactul dintre sol şi rocă unde se realizează pătura de alterare. rezultat al alterării calcarului din care rămâne doar argilă şi oxizi de fier. . Cele două procese sunt deosebit de active astfel că pătura de alterare se regenerează rapid. Sedimentele precambriene sunt aproape peste tot detritice. determinate de înălţimea reliefului. în schimb.2.orientarea versanţilor faţă de vânturi şi insolaţie creează o diferenţiere deosebită în dispunerea etajelor. Concluzii Zonalitatea morfoclimatică s-a făcut simţită odată cu apariţia vegetaţiei. mai densă sau mai rară.1.apele curgătoare au un regim torenţial. pantele munţilor deasupra pădurii sunt frecvent acoperite de grohotişuri. Pădurea nu se poate dezvolta.se caracterizează prin prezenţa vegetaţiei de pădure şi a solului incipient bine dezvoltat. Pe pantele mai mici. . astfel că există influenţe ale unora asupra celorlalte. Etajul temperat . de vânturi. pe etaje se dispune şi vegetaţia şi solurile. Legea zonalităţii se aplică în mod deosebit pe întinsul vechilor platforme. Ele au unele semănări. desfăşurată pe etaje. cresc însă ierburile în anotimpul ploios. Legea etajării morfoclimatice Etajele morfoclimatice sunt un fel de zone care se dispun în altitudine.: adâncirea văilor din etajele inferioare accelerează eroziunea în etajele superioare. de asemenea. ceea ce influenţează dezvoltarea organismelor torenţiale. Spălarea versanţilor este în funcţie de caracterul vegetaţiei. h) Zona savanelor. Studiul fenomenelor pe etaje a fost mai puţin aprofundat deoarece s-a considerat că etajele au cam aceleaşi caractere ca zonele climatice similare. . . 18 . 5000 m la ecuator sau 3000 m în zona temperată şi 0 m dincolo de cercul polar.insolaţia la sol este foarte puternică ziua. astfel că erodează puternic în adâncime şi transportă cantităţi mari de aluviuni.etajele se succed repede.Solul specific este terra rossa. Etajul periglaciar . de asemenea depinde de contrastele termice. care sunt evacuate de ape. dominată de un anotimp ploios şi unul secetos. În anotimpul secetos vegetaţia dispare fiind favorizată acţiunea vânturilor şi apoi a şiroirilor din anotimpul ploios. iar aerul se răceşte în acelaşi sens. Din punct de vedere geomorfologic. ex. Un rol mare îl are torenţialitatea. Principalele etaje sunt: etajul glaciar. Etajul glaciar . Prin multitudinea pantelor şi intensitatea fragmentării şi accentuarea lor cu înălţimea se accelerează în mod deosebit eroziunea de toate tipurile. astfel că apare o nouă noţiune specifică mai ales regiunilor înalte numită “eroziunea de versant”. Din punct de vedere climatic etajele rezultă din variaţia temperaturii şi precipitaţiilor în altitudine. de dezvoltarea subarboretului. dar deosebirile sunt însă mai importante şi de aceea a fost introdusă noţiunea de etaj morfoclimatic. zonele muntoase se caracterizează printr-o zonalitate mai complexă.se întinde mai sus de limita pădurii. Etajul se întinde în regiunile muntoase ale zonelor temperate şi calde. Gheţarii montani sunt mai reduşi decât cei de calotă şi se deplasează mai repede. cu o cuvertură de sol. 4. Dezagregarea fiind foarte activă. Etajarea a fost studiată mai întâi pentru vegetaţie şi climă şi apoi în geomorfologie. insolaţia şi îngheţul. Se pare că zonalitatea a apărut în carbonifer. de poziţia faţă de maximul pluvial de versant.umiditatea creşte cu altitudinea până la un maxim pluvial după care aceasta scade. au loc procese de solifluxiune sau gelisolifluxiune. Etajele se pot caracteriza prin câteva elemente specifice: . iar noaptea este ger.se găseşte deasupra limitei zăpezilor veşnice. astfel că procesele de dezagregare sunt foarte intense la înălţimi mari.temperatura scade cu înălţimea.

Eroziunea în depozitele constituite din strate de roci diferite se manifestă selectiv faţă de acestea. extinderea şi relieful în amănunt) este în funcţie de agentul modelator principal. de rocă. Eroziunea chimică va fi foarte activă pe calcare. Legea echilibrului Echilibrul tectono-eroziv Procesele geomorfologice se supun în spaţiu legilor zonalităţii. cum sunt formele antropomorfe de pe vârful munţilor (babe.4. Acţiunea contradictorie a agenţilor interni şi externi au tendinţa de echilibru. Acesta poate dura extrem de mult timp.). putând cuprinde unităţi tot mai întinse. apoi văile cu bazinete şi chei sunt tot un răspuns la acţiunea selectivă a eroziunii fluviale faţă de rocile pe care le întâlnesc în cale. la apa mării suprafaţa se realizează în lungul ţărmului mării sub formă de plajă şi platformă continentală. pedimentele şi glacisurile în zonele aride şi semiaride.1.suprafeţe specifice fiecărui agent modelator cu nivel de bază bine precizat. pantele au înclinări proprii pentru fiecare tip de rocă şi structură. Începând cu dezagregarea şi alterarea şi continuând cu acţiunea vântului şi apei apare un relief specific. sfincşi etc. eroziunea creşte şi ea. sectoarele încep să se uniformizeze şi între ele.sunt realizate de meteorizare şi de transport în masă. În stadiile incipiente.3. Profilele de echilibru ale apelor curgătoare influenţează la rândul lor evoluţia versanţilor limitrofi. precum şi unele forme specifice sub care se manifestă procesele şi agenţii de modelare sunt diferite de la o rocă la alta. Vegetaţia. Suprafeţele de versant . călugări. pe nisipuri vor fi create forme eoliene. precum şi de stadiul de evoluţie al echilibrului. Rezultat al acţiunii eroziunii diferenţiate este realizarea reliefului petrografic şi structural. Legea eroziunii diferenţiale Intensitatea proceselor geomorfologice. dacă nu intervin alte mişcări. Suprafeţele specifice agenţilor La apele curgătoare echilibrul este marcat de suprafaţa luncii. realizarea echilibrului se face doar local. Astfel. astfel încât se ajunge la un maxim peste care chiar dacă ridicarea continuă altitudinile nu mai cresc. Există două categorii de suprafeţe de echilibru: .4. În stadiul incipient al dezvoltării echilibrului dinamic. Stadiile de evoluţie ale echilibrului În cadrul tendinţei generale de evoluţie. Dacă înălţarea se încetineşte sau se opreşte. eroziunea va continua un timp în mod accelerat ca apoi să se diminueze în intensitate. ele reprezintă nivele locale în spatele cărora eroziunea are tendinţe de a realiza suprafeţe de echilibru. 4. pediplenele domină în zona ecuatorială şi subecuatorială. . de la suprafeţe mici spre suprafeţe netede tot mai extinse. câmpiile piemontane se dezvoltă mai ales la poala munţilor din zonele mediteraneene iar terasele în zonele temperate. Gruparea intensităţii agenţilor pe climate reprezintă una din cauzele principale ale diversificării suprafeţelor de echilibru pe tipuri principale de bază. Legea echilibrului prevede că evoluţia reliefului în timp tinde către un echilibru. În argile sunt frecvente alunecările şi eroziunea prin şiroire. la gheţari în lungul limbilor şi circurilor glaciare. forma pantelor este în funcţie de stadiul de evoluţie al echilibrului. cu excepţia deşerturilor. care are o înclinare redusă constituie o frână în evacuarea materialelor. Forma şi înclinarea versantului depinde de rocă. Pe măsură ce evoluţia înaintează. de gruparea forţelor de eroziune pe zone şi etaje climatice. de ritmul adâncirii albiei râului şi de climă.suprafeţe specifice versanţilor. 19 . indiferent de zona climatică. pădurea în special. Când toate acestea ajung la suprafeţe plane de tipul pediplenei sau peneplenei spunem că am ajuns la stadiul final al evoluţiei echilibrului dinamic descendent. Varietatea suprafeţelor de echilibru Forma suprafeţelor de echilibru (înclinarea pantei. Eroziunea tinde să creeze suprafeţe tot mai uniforme. etajării şi eroziunii diferenţiate. Dacă înălţarea se accelerează. aceasta deoarece orice loc mai mare sau mai mic.1. contribuie la realizarea unor pante mai mari. altitudinea la care se realizează.

apa de precipitaţii vor trebui să treacă prin această pătură care absoarbe o parte din energia acestora. de vegetaţie. Se formează suprafeţe etajate. K.Echilibru relativ static se realizează când mişcările tectonice se sting pentru perioade foarte lungi de timp şi când eroziunea a redus relieful la o suprafaţă aproape uniformă.Tendinţa de realizare a suprafeţelor de echilibru este strâns legată de trei nivele de bază nivelul oceanului planetar pentru apa curgătoare. În aspectele de amănunt apar însă nivele regionale şi nivele locale.K. denumindu-se echilibru dinamic. Formele generale de echilibru . Penck. Dibner. nivelul platformei continentale şi nivelul zăpezilor permanente. Penck şi W. situată la altitudini joase.D. Bazele de denudaţie ale versanţilor (după A. ele pot coincide cu talvegul văilor sau pot fi independente. ea se regenerează pe baza rocii subiacente. Vegetaţia are un rol deosebit în stabilitatea păturii de dezagregare prin însăşi faptul că ea consumă o mare parte din energia venită de la soare. Oceanul planetar formează nivelul general de bază pentru orice teritoriu. Vântul erodează până la nivelul pânzei freatice.2. de sol). Markov şi V. vânt şi glaciaţia de calotă. mare.Echilibrul crestelor şi vârfurilor maxime a fost studiat de A. râu) şi alta care se identifică cu fiecare ruptură de pantă care de obicei corespunde cu unităţile principale petrografice şi structurale sau cu etapele de eroziune. în apropierea nivelului oceanului. cu atât mai uniformă cu cât roca ar fi mai unitară. Legea nivelului de bază.pentru apa mării şi nivelul limitei zăpezilor veşnice . . nivelul platformei continentale . din energia vântului şi apelor. El se manifestă prin crearea unor suprafeţe tot mai uniforme.Echilibrul suprafeţelor parţiale de netezire se realizează în condiţiile diminuării eroziunii. Este cazul peneplenei sau pediplenei la suprafaţa cărora procesele de eroziune sunt extrem de reduse datorită lipsei pantelor. Ei apreciază că datorită eroziunii accelerate se realizează o suprafaţă superioară de denudare. relieful nu mai are energie. Pentru a ajunge la roca de bază. Penck) se plasează la poala versanţilor.pentru gheţari şi nivaţie. Ruperile de echilibru pot fi locale şi atunci văile se adâncesc din nou.5. Această situaţie poate dura până se rupe echilibru stabilit de o nouă mişcare tectonică sau eustatică. în realizarea sa intervin anumite pături ce funcţionează ca tampon (pătura de dezagregare. constituind baze imediate ce activează eroziunea de versant. una o reprezintă gura de vărsare (ocean. FACTORII MORFOGENETICI Relieful este creat de acţiunea concomitentă pe care o exercită externi asupra scoarţei terestre. 4. Marea are limita de eroziune până unde ajung valurile şi mareele. o eroziune puternică se produce de la limita zăpezilor veşnice. Vegetaţia prin procesele fizico-chimice cu care acţionează asupra păturii de dezagregare duce la formarea solului cu însuşirile sale specifice. lunca devine terasă. Gheţarii. În realitate există însă o mare neuniformitate. lac. 4. Bazele de eroziune Tendinţa generală de realizare a suprafeţelor de echilibru este strâns legată de nivelul oceanului. insolaţia. limbile gheţarilor erodează în funcţie de punctul de topire sau de rupturile de pantă. factorii interni şi cei 20 . Aspectul dinamic rezultă din faptul că pe măsură ce materialele din pătură sunt îndepărtate.1. . Sub aceste nivele eroziunea încetează. deoarece încetează însăşi mişcarea mediului care execută transportul şi eroziunea. La apele curgătoare se fixează două categorii de baze de eroziune.

formele vor fi pozitive şi de eroziune. Acţiunea acestor factori este contradictorie. ele sunt foarte variate ca relief şi altitudine. transportul şi acumularea materialelor se numesc agenţi exogeni. acţiunea factorilor exogeni este materializată prin erodarea regiunilor înălţate şi acumularea materialelor erodate în părţile mai joase. atunci rezultatul corelaţiei dintre cele două forţe antagonice ar duce la formarea de pante cu profil concav. Există şi o dependenţă a factorilor interni de cei externi. Mişcările tectonice pot avea intensităţi diferite de la un loc la altul. Dacă suprafaţa scoarţei terestre ar fi formată din aceeaşi rocă. forţele externe înalţă prin acumulare. prin eroziunea unui teritoriu acesta devine mai uşor şi se ridică în sus. dealuri. aşa cum le concepuse W. sau o depresiune este umplută cu sedimente şi transformată în câmpie. câmpii sau depresiuni. În general.3. Relieful este rezultatul corelaţiei şi dezvoltării acţiunii celor două forţe antagonice. înălţarea sau echilibrul. Aceste variaţii creează multitudinea de forme de relief. fiind în funcţie de climă şi rocă. ceea ce forţele interne coboară. Penck (nivelul superior de denudare). Deci putem vorbi de un relief tectono-eroziv sau tectono-acumulativ. 21 . AGENŢII MORFOGENETICI Forţele care execută erodarea suprafeţei terestre. Spre exemplu. acesta este un echilibru în mişcare. relieful evoluează către accentuarea liniilor sale dominante sau din contră către diminuarea sau estomparea sa . chiar dacă a fost înălţat tectonic. Relieful petrografic şi structural reprezintă forme create de eroziune. Factorii externi depind de gravitaţie pe când cei interni sunt independenţi de forţa gravitaţională. În arealele depresionare acumularea de sedimente duce la îngreunarea teritoriului respectiv care coboară tot mai jos. şi în funcţie de influenţa predominantă a unora sau altora. iar în domeniul marin în zonele de platou şi de fund ale gropilor abisale. Aceste suprafeţe. Toate aceste procese se desfăşoară conform legilor fizicii. Interacţiunea dintre factorii interni şi externi începe atunci când factorii interni ridică părţi din scoarţă sau le coboară. în care acţiunea a două forţe contrare au tendinţa de evoluţie către un echilibru fizic. iar unde domină coborârea. Dependenţa factorilor externi de cei interni se realizează prin intermediul gravitaţiei şi pantelor. platouri. Acest echilibru se materializează prin aşa numitele suprafeţe de echilibru. formele vor fi negative şi de acumulare. Factorii exogeni creează un relief erozivo-acumulativ. supunându-le fie denudaţiei fie acumulării.Factorii interni sunt cei care ridică sau coboară scoarţa terestră iar cei externi sunt cei care erodează relieful înălţat sau îl ridică prin acumulare pe cel coborât. în care deşi relieful se ridică tectonic. forţele externe distrug şi nivelează. Prin urmare se poate spune ca acţiunea unor agenţi depinde de acţiunea altora care au precedat-o. asupra lui acţionează denudaţia care îndepărtează strate de roci de mii de metri grosime. Tipul de curbă care reflectă evoluţia generală a unui teritoriu reprezintă “curba morfodinamică”. El reprezintă un capitol al geomorfologiei erozivo-acumulative. ca urmare a nivelului de bază al eroziunii. Procesele denudaţionale şi acumulative au loc după legi generale. Această dependenţă se anulează la nivelul oceanului. Suprafeţele de echilibru care se realizează la altitudini mai mici tind să evolueze spre forma de câmpie. Factorii interni creează în principal lanţuri de munţi. deoarece locul unde se realizează acest echilibru depinde de rocă. de agentul extern principal etc. Ceea ce forţele interne ridică. Astfel. pe măsură ce lanţul muntos se ridică. 4. unde există aşa numitul nivel de bază. Unde domină înălţarea. În procesele morfogenetice se constată un antagonism între cei doi factori. născute la partea superioară a unor zone înălţate nu sunt orizontale. deoarece denudaţia îl coboară cu o viteză similară. Varietatea proceselor externe şi a rocilor face să se realizeze profile având curba mult mai complicată. Cu cât scoarţa va fi mai înălţată şi pantele mai mari cu atât eroziunea va fi mai puternică. dar efectele lor sunt foarte variate de la loc la loc. convex sau drept după cum domină eroziunea. Aceste forme nu sunt însă pur tectonice. Când forţele endogene şi exogene se desfăşoară cu aceiaşi viteză. el nu creşte şi altimetric.

de apele curgătoare. şiroire. Eroziunea se produce prin forţe fizice care izbesc. vântul. râurile. Dezagregarea şi alterarea sunt două procese diferite care se îmbină în natură. evacuând materialele fărâmiţate şi dislocate. aluviuni . 4. depind de climă. umezire-uscare. curenţi marini). precipitaţii reduse şi vegetaţie rară. ape curgătoare permanente. îngheţ-dezgheţ. El se desfăşoară gravitaţional (prăbuşire. Formele de relief sunt create de eroziune şi de acumulare şi deci avem forme de eroziune şi forme de acumulare. torenţi. Transportul poate fi subdivizat în: transport în masă (prăbuşiri. Condiţiile optime pentru desfăşurarea procesului sunt atunci când există o mare amplitudine termică a temperaturilor diurne. Ea este un proces geomorfologic deoarece construieşte forme de relief. ape curgătoare permanente. Meteorizarea cuprinde dezagregarea. depuneri eoliene. apă de ploaie (spălare.4. Eroziunea este procesul esenţial exercitat de agenţii externi. 4. Alterarea se produce prin: oxidare. În funcţie de agenţii externi avem: eroziune normală . alunecare) prin intermediul unui agent. chimice şi de eroziune.este de fapt încetarea acţiunii agentului. alterarea şi în parte dizolvarea.Agenţii exogeni sunt acele forţe care prin intermediul unui mediu gazos. depuneri torenţiale. alternarea îngheţului şi dezgheţului sau sub acţiunea vieţuitoarelor. dar sunt situaţii când procesele se petrec concomitent sau alterarea acţionează mai întâi. dirijaţi fiind de forţa de gravitaţie. curenţi. în premergătoare eroziunii şi procese erozive.eroziune eoliană. Lor li se adaugă gravitaţia şi temperatura. carbonatare şi hidroliză.a apelor curgătoare. rup şi mută din loc materialele care au fost pregătite prin procesele anterioare. transport liniar (şiroire. coraziune .1.de gheţari. spălare.reprezintă totalitatea proceselor care distrug roca pe loc pregătind-o pentru eroziunea propriu-zisă. Procesele prin care se produce distrugerea rocilor la suprafaţa scoarţei terestre sunt: fizice. torenţi). Ea acţionează cu maxim de intensitate în ţinuturile aride şi semiaride din zona caldă şi temperată.a apei marine sau lacustre. rostogolire.dizolvarea calcarului. creeping ).este procesul care ajută eroziunea. sedimente marine şi lacustre. gheţari.Dezagregarea prin variaţii de temperatură. eroziune. Meteorizarea . şi ei consumă această energie prin mişcare şi deplasarea materiei din părţile mai înalte spre părţile mai joase. Un caz aparte este eroziunea de front. Transportul . Ea se manifestă şi în alte zone dar procesul este mai puţin accentuat. Energia lor provine de la soare. Dezagregarea Ea se produce ca efect al variaţiilor accentuate ale temperaturilor diurne. rocă şi pantă. organismele vii şi omul. depuneri de precipitaţie şi acumulări gravitaţionale. alunecări. exaraţie . Dezagregarea precede cel mai adesea alterarea. chiar a celor mai dure. 22 . maree). morene . Acţiunile generate de agenţi se supun legilor generale. Eroziunea . Eroziunea se subdivide în eroziune areolară de suprafaţă şi eroziune liniară. gheţarii şi zăpada. abraziune . Mai pot fi împărţite procesele în simple şi complexe. dar intensitatea acţiunii lor şi modul de combinare în geneza reliefului.4. Ea se poate subdivide în meteorizare.este distrugerea rocii la suprafaţă sau în interior şi transportarea materialului de la locul respectiv. lichid sau solid. Aceşti agenţi sunt: apa de ploaie. care se produce la baza unui versant. Acumularea . gheţari. Totalitatea proceselor care se desfăşoară la suprafaţa scoarţei terestre poartă numele de denudare. vânt.a gheţarilor. eroziune carstică . apa mării (valuri. . transport şi acumulare. PROCESELE PREMERGĂTOARE EROZIUNII Mecanismele prin care acţionează aceşti agenţi se numesc procese exogene. transportul pe calea vântului şi transportul prin valuri şi maree. zăpadă. apa mării. eroziunea liniară se subdivide în eroziune în adâncime şi eroziune laterală. hidratare. Acumularea se clasifică după agentul care a adus materialele. ducând la fărâmiţarea rocilor. atacă suprafaţa scoarţei creând relief. Dezagregarea se produce prin: insolaţie.

când diversele elemente se separă unele de altele. de asemenea se pare că au un anumit rol în acest proces. când roca se contractă. Se pare că pe lângă dilatare şi contractare un rol l-ar avea şi prezenţa apei (cea de condensare) care ar duce la apariţia proceselor de alterare. primele se dilată mai mult decât celelalte şi prin urmare se separă unele de altele. Cercetările au arătat că stratul superficial se încălzeşte mai puternic decât cel de dedesubt. stratul superior se contractă mai tare decât cel de dedesubt. Şi cu apa din pori la fel se întâmplă. determinând desfacerea rocii în plăci subţiri. Nu orice schimbare de temperatură duce la dezagregarea rocilor. regiunile în care precipitaţiile care cad nu depăşesc. Fenomenul prezintă două situaţii diferite: 23 . fapt explicat prin indicele de dilatare diferit al particulelor constitutive ale rocii şi prin deosebirea de culoare ale mineralelor componente. unde în cursul zilei se înregistrează o insolaţie foarte puternică. când se răceşte. în medie. datorită uscăciunii puternice sau pe culmile muntoase înalte. Noaptea. 200 mm anual. În rocile eruptive se întâlnesc linii de separare datorită texturii curgătoare sau procesului de răcire al magmei. dar şi în zona Carpatică. Calcarele şi gresiile dure se sparg la suprafaţă. Dilatându-se şi contractându-se repede şi repetat. Gheaţa lucrează ca o pană care lărgeşte crăpătura. Cercetările de laborator au arătat că încălzirea şi răcirea bruscă a unei roci nu duce la crăpături. chiar înainte de a fi supuse agenţilor exogeni. O a doua particularitate a procesului de îngheţ-dezgheţ este aceea că apa îngheţă din afară spre interior. Mineralele melanocrate se încălzesc mai puternic decât cele leucocrate. deoarece dezagregarea este înlesnită de planurile de şistuozitate. În deşerturi. Majoritatea rocilor prezintă o sumedenie de planuri de fisurare. Variaţiile diurne de temperatură pătrund în rocă pe o adâncime de cca. ne mai lăsând posibilitatea de a se dilata în sus ci numai lateral. Vegetaţia absoarbe o parte din energia solară. dar aici fenomenul se petrece în jurul temperaturii de 0°C şi mai intervine încă un element “apa”. acest fapt este contrar altor substanţe din natură. Cele mai secetoase sunt deşerturile Atacama şi Namib. ci numai trecerile bruşte între temperaturile extreme duce la crăparea stâncilor. tasării naturale sau gravitaţiei. Unele săruri care se găsesc în rocă. Rocile prezintă astfel încă din perioada de formare.1 cm3). Ele sunt cauzate de modul de formare a rocilor. 30 cm. prin transpiraţie. imediat după apusul soarelui are loc o răcire rapidă ca urmare a iradiaţiei nocturne. Procesele de dezagregare se întâlnesc în ţara noastră mai ales în Munţii Măcinului. În roci se întâlnesc fracturi şi datorită eforturilor orogenetice. Apa pătrunsă în crăpături exercită o forţă extrem de mare asupra rocii atunci când îngheţă. dând aspecte caracteristice de coloane (bazalt) sau dale (granite). În primul rând apa pătrunde foarte uşor în pori şi fisuri şi are cel mai mic volum la 4°C. Prin îngheţare ea lărgeşte porii până dislocă particulele rocii. procesul este însoţit de zgomot. Plesnirea rocilor se produce mai ales noaptea. coeziunea rocii slăbeşte. . iar cel mai mare la 0°C.Se consideră zone aride. Aceasta produce fisuri paralele cu suprafaţa rocii care cu timpul duc la separarea părţii superioare. Rocile metamorfice prezintă pe planurile de şistuozitate o mai mică rezistenţă. Unii cercetători ai fenomenului afirmă că în pustiu zgomotul produs seamănă cu detunătura unei arme de foc. atunci când se dilată întâmpină rezistenţă din parte forţei de coeziune care-l leagă de restul masei. Rocile răspund diferit la procesul de dezagregare prin variaţii de temperatură. Amplitudinile termice ajung frecvent la 60-70°C. Presiunea exercitată este de 2040 kg/cm2 şi poate ajunge la 6000 kg / cm2. În felul acesta iau naştere fisuri perpendiculare pe suprafaţa rocii. Rocile umede se încălzesc mai greu şi se răcesc mai încet. gresiile prezintă planuri de clivaj la fel şi nisipurile argiloase etc. o reţea naturală de fisuri. vegetaţia aduce un plus de umiditate în aer ceea ce micşorează amplitudinile zilnice de temperatură. astfel că. dar aici se asociază frecvent cu procesul de îngheţ-dezgheţ. Rocile eruptive se dezagregă mai rapid decât cele sedimentare. (1 cm3 devine1. Rocile şistoase se dezagregă mult mai rapid. Învelişul vegetal şi umiditatea atenuează efectul dezagregării. Apa prezintă două particularităţi importante în desfăşurarea acestui proces.Dezagregarea prin îngheţ-dezgheţ se aseamănă cu procesul precedent.

Prin îngheţ-dezgheţ pot rezulta forme elementare de cojire. ca nişte râuri de pietre. Important este şi modul cum acţionează gerurile asupra rocii. La baza stâncilor se creează un haos de pietre. Procesul de gonflare dă naştere la alunecări de strate sau a elementelor structurale. Prin uscare. Iezerul Mare. Marea frecvenţă a îngheţului şi dezgheţului repetat duce la dezagregarea rapidă a rocilor poroase. b) când porii sunt complet umpluţi cu apă. colţi sau ace. Singurul arbore care s-a adaptat pe terenurile cu permafrost este zada siberiană. În zonele polare îngheţul se manifestă pe adâncime mare. În climatul temperat. În pământ vieţuitoarele pătrund până la mari adâncimi. Rădăcinile adânci ale plantelor. Adâncimea până la care pătrund rădăcinile arborilor este 24 . Procesul de umezire şi gonflare poate declanşa în regiunile colinare sau montane alunecări de teren. ceea ce se numeşte în popor rocă putredă.) . Pe pantele mai mici se creează câmpuri de pietre. din ţinuturile aride procesul de umflare şi contractare duce la formarea de plăci cu margini rectilinii. Rocile se comportă diferit la procesele de gelifracţie. prin marea lor putere de pătrundere. Aceste forme sunt specifice ţinuturilor tabulare sau monoclinale. Acestea se numesc tacâre în Asia Centrală sau sebca în Sahara. Rocile poroase sunt mai gelive decât cele compacte. sunt crăpate şi cele mai puţim gelive roci ( bazalte. întâlnite frecvent în Făgăraş şi Retezat. tot pe roci granitice. unele chiar sub 500 m. Bucura. sub această adâncime sunt fiinţele anaerobe. Gerurile mari. prin îngheţ se produce o umflare a rocii. crapă rocile cele mai tari. La dezgheţ roca se fărâmiţează. calcare compacte ). prin înlăturarea rocilor mai moi de pe cele mai tari. Deoarece dezagregarea urmăreşte liniile de slabă rezistenţă.Dezagregarea prin acţiunea vieţuitoarelor Acţiunea vieţuitoarelor are proporţii însemnate prin larga răspândire teritorială. care pe arii întinse este singura esenţă lemnoasă a taigalei. dar şi în interiorul particulelor în cazul mineralelor cu reţea cristalină expandabilă. Mărimea fragmentelor ce rezultă este în strânsă legătură cu textura rocii. rezultând adesea pereţi verticali foarte netezi. Când stratele sunt verticale se creează un relief de ziduri gigantice. În Siberia răsăriteană stratul de permafrost depăşeşte 100 m grosime. Astfel apar zidurile de bolovani pe povârnişurile granitice. Crăpăturile în rocă se pot adânci pe zeci sau sute de metri.Dezagregarea prin umezire-uscare este specifică rocilor argiloase. suprafaţa rocilor căpătând aspect solzos. prin îngheţ se formează ace de gheaţă ce apasă lateral asupra particulelor rocii. În zona muntoasă aceste câmpuri se întind pe văile ce coboară din munte. Păpuşa etc. Acestea îşi măresc volumul prin pătrunderea apei în jurul fiecărei particule. Dezagregarea prin insolaţie afectează roca cam până la 30 cm adâncime. fragmentarea stâncilor dă naştere custurilor . rezultate prin rostogolire. Acţiunea principală a vieţuitoarelor în ce priveşte dezagregarea este cea de fărâmiţare mecanică a rocilor aflate imediat sub sol. până unde se găseşte oxigen liber. astfel că eroziunea se manifestă diferenţiat. când gelifracţia acţionează pe planul unor diaclaze. Aşa apar poliţele. Cele fine dau prin gelifracţie particule fine. De asemenea se întâlnesc vârfurile piramidale rezultate în urma dezagregării şi care au poalele înecate în sfărâmături (Ex. vârfurile Peleaga. sau dezagregarea în faguri cauzată de coraziune.a) când porii sunt incompleţi umpluţi cu apă. ca şi cele de lungă durată pătrund pe adâncime mare. În câmpiile argiloase.) precum şi formele izolate numite turnuri. rezultate din modul în care a luat naştere roca respectivă. Rocile poroase (gresii. (exemplu: Valea Pietrelor din Retezat. 1 m (în condiţiile climatice ale ţării noastre).crestelor crenelate. rezultă o mare gamă de microforme. Chiar şi roci tari ca anhidrida şi gnaisul microşistos îşi măresc volumul prin umezire. extrem de greu de străbătut. pe când îngheţul până la cca. . se produce o dislocare interioară a particulelor rocii. fără scurgere. cele formate din particule mari dau blocuri colţurate. apar crăpături în formă poligonală. la dezgheţ roca devine mai friabilă şi mai permeabilă. Astfel. calcare oolitice) se fărâmiţează mai repede. Presiunea rădăcinilor asupra pereţilor unei crăpături în care au pătruns este de 30-50 kg/cm2.

Spre deosebire de dezagregare. Alterarea poate lucra şi independent de dezagregare. prin gazele corozive pe care le conţine. hidroliza şi carbonatarea. ceea ce duce la o alterare foarte rapidă şi profundă. fiind stimulată şi de vegetaţie şi de procesele bacteriologice din sol şi subsol. De asemenea. 4. în produse noi cu alte proprietăţi. făcându-şi loc masa rocii. Unii arbori pătrund mult mai adânc. dar ea se desfăşoară mai intens prin intermediul apei ce are dizolvat în ea oxigen. puse în evidenţă de culorile gălbuiroşcate (fierul) sau brune-negricioase (manganul). În granite. Sulfaţii şi formele reduse ale fierului şi manganului pot circula în soluţie prin roci. pinul austriac creşte cu uşurinţă pe stâncile de calcar înfigându-şi rădăcinile în cele mai fine fisuri. Învelişul vegetal menţine o umiditate permanentă. de asemenea. dizolvă o serie de săruri din roci.4. când ajung în contact cu atmosfera.Cristalizarea unor substanţe din soluţiile care circulă în roci provoacă prin mărimea volumului crăparea rocii. Oxidarea este mai puternică la rocile magmatice şi metamorfice.de 5-10 m. Oxidarea Procesul oxidării rocilor decurge cu ajutorul oxigenului din aer şi apă. iar în gresii chiar mai mult. Fierul. oxigen şi altele. prin care roca este doar fărâmiţată. ceaţa. Ex.2. Aceste roci. Alterarea lucrează cel mai adesea în paralel cu dezagregarea. 25 . Totuşi apa provenită din topirea zăpezii este foarte agresivă asupra rocilor. prin care are loc formarea de oxizi şi hidroxizi ai metalelor. trecând în fier feros. Principalele procese prin care se produce alterarea chimică sunt: oxidarea. formând oxizi şi hidroxizi. oxidarea sulfurilor duce la formarea sulfaţilor. . Cel mai frecvent se formează oxizi şi hidroxizi de fier şi mangan. de culoare verzuie sau albăstruie. În jurul eflorescenţelor de săruri se observă totdeauna o dezagregare foarte avansată. cele mai compacte se alterează mai greu. Pe măsură ce dezagregarea este mai avansată şi roca este mai intens mărunţită cu atât suprafaţa expusă agenţilor chimici este mai mare. fisurile provocate de alterare se pot întâlni până la 100 m adâncime. Alterarea chimică Fărâmiţarea scoarţei terestre se produce şi prin procese de alterare sau descompunere chimică a rocilor. în condiţii anaerobe. Alterarea chimică este de asemenea în funcţie de natura rocilor. sub acţiunea microorganismelor pierde oxigenul. De asemenea. fără schimbări în compoziţia moleculară. hidratarea. Animalele mărunţesc şi afânează rocile. poate ataca suprafaţa rocilor. deoarece în ea este dezvoltată o mare cantitate de gaze. elementele lor constitutive intră în reacţie cu oxigenul. Rădăcinile plantelor pregătesc terenul pentru alte procese mecanice sau chimice. deoarece ele s-au format într-un mediu lipsit de oxigen sau cu oxigen puţin. mai ales cei ai fierului. se vorbeşte de aşa numita “lege a rotunjirii colţurilor”. Ele nu sunt procese care se exclud. bioxid de sulf. În ţinuturile reci. mangan şi silice de culoare brun gălbuie-ruginie. făcând posibilă pătrunderea apei şi aerului în sol până la roca compactă. iar descompunerea resturilor organice eliberează diverşi acizi care devin agenţi activi ai alterării. părţile mai proeminente sunt mai expuse la alterare. ce ajung la 100 sau 1000 atmosfere. Alterarea chimică variază şi în funcţie de climat. trecerea unor substanţe din forme nehidratate în forme hidratate dezvoltă presiuni foarte mari. oxidarea este mai redusă. apa de ploaie vine încărcată cu bioxid de carbon. Alterarea chimică este în funcţie şi de topografia reliefului. În regiunile calde şi umede ea este extrem de intensă. Arborii din zonele secetoase pătrund în adâncime uneori până la 20-30m cu tendinţa de a ajunge la apa freatică. ci mai ales îşi înlesnesc unul altuia activitatea. alterarea presupune transformarea unora dintre mineralele componente care au anumite proprietăţi.Dezagregarea cu ajutorul cristalelor . Oxidarea este foarte activă în ţinuturile tropicale uscate. contribuind la accelerarea alterării. cele poroase oferă o suprafaţă internă foarte mare. unde se formează la suprafaţa rocilor cruste de oxizi de fier. În zonele temperate procesele de alterare sunt mai puţin intense.

Aceştia pot fi consideraţi săruri ale unui acid slab . cationii formează hidroxizi (NaOH. multe din procesele chimice se petrec cu participarea directă sau indirectă a organismelor. montmorillonit. Cantitatea de apă atrasă este cu atât mai mare cu cât particulele minerale sunt mai fine. În condiţii de umiditate mare şi temperatură scăzută sau ridicată. dar fără a modifica compoziţia chimică a acestora. Hidratarea poate fi fizică şi chimică.Fe2O3nH2O sau hematitul prin hidratare poate trece în hidroxid de fier Fe(OH)3. Această ultimă fază a hidrolizei se numeşte argilizare.silicat micaceu .). numiţi minerale argiloase. Apa pătrunde în reţeaua cristalină a mineralelor. KOH) care atacă mineralul eliberând silicea ce se depune sub forma unui praf albicios.. Întâi se pierde apa de hidratare fizică. Deşi organismele nu reprezintă decât 0. potasiu sau calciu. hidroliza este foarte puternică. care intră în alcătuirea argilei. ceea ce duce la formarea sericitului . Anhidritul . Aceştia trec în bicarbonaţi care sunt mai solubili. formând carbonaţi de sodiu. Uneori. ele constituie o forţă puternică de transformare a scoarţei. Hidroliza începe întâi prin debazificare. organismele iau substanţe şi 26 .CaSO4 . formându-se un strat pelicular.acidul silicic . Hidroliza Hidroliza constă în descompunerea unei sări sub acţiunea apei. desilicifiere şi îndepărtarea sărurilor. Prin procesul de hidroliză.Fe2O3 . datorită răspândirii şi caracterului lor activ. În condiţii de temperatură şi umiditate ridicată. ce sunt îndepărtate de la locul de formare. la fel şi silicea este îndepărtată în cea mai mare parte. Bazele eliberate trec în săruri.Hidratarea Hidratarea este procesul fizico-chimic prin care mineralele ajung să conţină apă. Bioxidul de carbon ajută la solubilizarea carbonaţilor greu solubili. MgCO3 + H2CO3 → (HCO3)2Mg CaCO3 + H2CO3 → (HCO3)2Ca Alterarea biochimică Alterarea biochimică se datorează vieţuitoarelor. cum sunt cei de Ca şi Mg. apoi cea de cristalizare şi la urmă cea de constituţie. formându-se un mineral sărac în baze.trece în oxid de fier hidratat . Carbonatarea Carbonatarea reprezintă formarea carbonaţilor prin acţiunea apei încărcată în bioxid de carbon asupra mineralelor şi rocilor. Desilicifierea este mai puţin intensă. Silicaţii sunt desfăcuţi complet. Hidratarea chimică prezintă aspecte mai profunde.prin hidratare trece în gips CaSO42H2O hematitul . bazele sunt spălate în adâncime. În regiunile temperate. hidroxizi şi săruri. beidellit etc. hidroliza cu procesele de debazificare. formând o scoarţă de culoare roşie-violacee.(apă de constituţie). prin hidroliză mineralele primare sunt debazificate. Acest proces se numeşte de lateritizare. formându-se acidul şi baza respectivă. Na. Procesul este cunoscut drept caolinizare.care duce mai departe la formarea de minerale bogate în cationi bazici (mice hidratate. Prin debazificare şi desilicifiere din silicatul primar se formează silicaţi secundari. cu umiditate şi temperatură moderată. numit caolin.cu baze puternice . prin care mineralele pierd apa din hidratare. hidroxidul de potasiu. ducând la formarea de noi minerale. Deshidratarea este procesul invers hidratării. Rămân doar oxizii de fier şi aluminiu care se acumulează. De la apariţia vieţii pe Pământ. hidroliza este aşa de puternică încât nu se mai formează minerale secundare.1% din scoarţa globului terestru. Bazele reacţionează cu acidul carbonic din apă. Mg. În soluţie. fie ca apă moleculară (apa de cristalizare). care în prezenţa bioxidului de carbon trec carbonaţi. ci direct oxizi. Hidratarea fizică se petrece prin atragerea apei la suprafaţa particulelor minerale. are o intensitate mai mică. fie sub formă de grupe OH. hidroxidul de calciu.hidroxidul de sodiu. Hidratarea fizică se petrece şi atunci când moleculele de apă pătrund între foiţele mineralelor argiloase. Ca etc. Ionii de la suprafaţa mineralului având valenţe libere atrag dipolii de apă. prin înlocuirea cationilor bazici cu hidrogen. Între organisme şi mediul ambiant există un schimb intens de materie şi energie. în prima fază se formează hidroxizi de K. Hidroliza constituie principalul proces prin care are loc alterarea silicaţilor.

acizi minerali şi organici (acetic.cauzat de apa de precipitaţii. substanţe ce contribuie la intensificarea alterării. şi în care dezagregarea şi eroziunea eoliană modelează astfel de forme (Babele şi Sfinxul din Bucegi.4. Procesul de dizolvare se petrece fie la suprafaţă . ţancuri. Aşa de exemplu. doar 0. citric etc. Apare acest relief în alternanţele de gresii mai dure şi mai moi. Organismele eliberează bioxid de carbon. Puterea de dizolvare a apei creşte foarte mult. în funcţie de compoziţia acestora. forma de relief ea naştere odată cu dizolvarea. Dezagregările creează microforme pe pantele abrupte şi stâncoase. iar prin descompunerea acestora rezultă acizi. masive constituite din gresii. Microorganismele extrag direct din minerale diferiţi compuşi pe care îi înmagazinează în corpul lor. Se formează vârfuri piramidale. Rocile mai tari rămân în relief formând aceste forme. Detunatele din Munţii Apuseni. Plantele lasă la suprafaţa scoarţei cantităţi însemnate de resturi organice. 27 . ele secretă prin rădăcini bioxid de carbon şi diverşi acizi care atacă mineralele din roci. fie în adâncime . Ciucaş. crenelate. unde ploile au o temperatură de cca. babele.014g. colţuri. Acţiunea de dizolvare depinde şi de temperatura apei.. Stânca oscilantă de la Igniş).energie pentru sinteza altor substanţe necesare vieţii şi eliberează substanţe şi energie în mediul ambiant. jandarmii sunt proeminenţe în zone în care relieful are pante relativ mici. cum sunt cele de pe Culmea Ivăneţului sau în Masivul Penteleu. Pereţii verticali sau zidurile ciclopice . Dizolvarea Dizolvarea reprezintă un proces fizico-chimic care se produce concomitent cu alterarea şi în care agentul principal este apa. ele dizolvă şi silicea. Siriu. atunci când ea se încarcă cu bioxid de carbon sau cu diverşi acizi din sol. brânele. conglomerate şi calcare. prin care rocile mai noi sunt distruse mai repede decât cele mai tari. baze şi săruri. surplombele . care în alte climate este insolubilă. Mţii Piatra Craiului. 4. astfel de forme ( Pietrele Doamnei din Rarău. Plantele acţionează asupra rocilor în mod direct. iar diatomeele şi radiolarii extrag din silicaţi silicea. (Mţii Făgăraş. 30°C. Formele de relief rezultate în urma proceselor de dezagregare şi alterare Relieful minor Relieful apare numai după ce materialul distrus a fost îndepărtat de la locul iniţial. turnuri sau coloane. Stâncile sau blocurile oscilante. tartric. În zonele aride dizolvarea se poate produce prin roua care se formează spre dimineaţă sau prin apa din pânzele acvifere. Se cunosc microorganisme ce atacă feldspaţii. În cazul procesului de dizolvare.s-au format în locurile unde stratele aduse de mişcările tectonice în poziţie verticală sunt erodate selectiv. sfincşii. Un litru de apă poate dizolva la temperatura de 20°C 264g sare. ea este cu atât mai mare cu cât şi temperatura este mai ridicată. Acul Cleopatrei din Munţii Făgăraş). În toate zonele montane întâlnim. Crestele zimţate. În prezenţa acesteia rocile se dizolvă mai repede sau mai încet sau deloc. Sunt frecvente în Bucegi. Apare în evidenţă acţiunea selectivă a dezagregării şi alterării. Calcarul se dizolvă şi mai puţin. Astfel se explică. Creasta Cocoşulşui din Gutâi). În multe cazuri acţiunea de dezintegrare a rocii are loc concomitent cu deplasarea materialelor rezultate.cauzat de circulaţia apelor subterane. apatitul etc. rezultate în urma dezagregării diferenţiate a rocilor constituiente. crestele de cocoş sunt aliniamente de roci dure care au fost dezagregate la partea superioară sub formă unei lame de fierăstrău. cum este sarea. custurile. apa cu CO2 vehiculează în acelaşi timp carbonaţii şi bicarbonaţii dizolvaţi. dar fenomenul este foarte răspândit pe glob şi în timp acţiunea este foarte importantă. Poliţele. Există o serie de roci care se dizolvă foarte repede. ace. Gipsul se dizolvă mai greu. ciupercile. o serie de plante ierboase şi arboricole extrag silicea pe care o încorporează în rădăcinile şi tulpinile lor.3.) care duc la intensificarea proceselor de alterare a mineralelor. de ce în regiunile ecuatoriale umede. Ceahlău.sunt nişte trepte fixate pe stratele orizontale.

reprezintă blocuri granitice dreptunghiulare. Şanţurile.reprezintă o masă de sfărâmături cu caracter nisipos. în care stratele mai tari rămân în relief.reprezintă o crustă formată din săruri de fier. rotunjite. pe fisuri. Poligoanele de crăpături . Piepteni sau perii .sunt specifice arealelor cu depozite argiloase din regiunile semiaride. sunt spălate cu uşurinţă din scoarţa de alterare şi transportate către bazinele oceanice.sunt forme de relief. O mare parte din săruri solubile în apă. Al şi Fe pot trece în soluţie şi deplasaţi pe verticală.Constituenţi secundari sunt cei rezultaţi din alterarea mineralelor. pâlniile şi dolinele apar prin dizolvarea şi alterarea calcarului sau dolomitului.sunt nişte excavaţii în rocile granitice de forma unei farfurii sau pâlnii. (Strunga Dracului din Făgăraş). fier şi mangan se formează prin deshidratarea parţială a gelurilor coloidale ale hidroxizilor respectivi. siliciu şi mangan. a granitelor. Se întâlnesc în Corsica şi Australia.apar mai ales pe gresii.). rezultate în urma dezagregării lente a şisturilor cristaline. Căliman.Mările de pietre.4. sesquioxizi). jgheaburile. cuiburile şi fagurii . Bazele alcaline şi alcalino-pământoase (Na. sunt forme de relief negative rezultate în urma eroziunii diferenţiate. 4. Silicea. Scoarţa de alterare Roca compactă supusă proceselor de dezagregare şi alterare suferă o serie de transformări fizice şi chimice care duc la formarea în partea superioară a litosferei a unui strat afânat cunoscut sub denumirea de scoarţă de alterare. uneori chiar verticale. sub formă de gel.). În mediu puternic acid. Mg) rezultate în urma alterării trec în hidroxizi care intră iar în reacţie cu acizii formând săruri. care prin pierderea apei poate cristaliza în calcedonie sau cuarţ secundar. Ele sunt forme mici depresionare care apar pe versanţii calcaroşi sau pe feţele plane. Sărurile mai greu solubile (carbonaţii. Oxizii hidrataţi de aluminiu.reprezintă mase granitice desprinse din stânca granitică şi care au fost rotunjite după legea “colţurilor”. depunându-se mai jos. după ploi. iar o altă parte se poate separa din soluţie. formându-se această formă alungită. situate pe terenuri plane. unde. Tafonii . Făgăraş. se depun din soluţie. dispuse pe suprafeţe plane. Alveolele. rezultat al acţiunii vântului care spulberă materialul alterat. . sulfaţii).Constituenţii primari reprezintă resturi din roca iniţială ce nu s-au alterat încă sau minerale rezistente la alterare (cuarţ. Ca. Lapiezurile. o parte poate forma cu Na şi K silicaţi solubili care sunt îndepărtaţi.4.sunt proeminenţe granitice. Zidurile sau zidurile ciclopice . în strate puternic înclinate. dar şi pe calcare. asemănătoare celor din gresie. lungă de zeci şi sute de metri şi cu lăţime de câţiva metri. K. mică albă etc. Patina deşertului . puţurile de lapiezuri. dar care sunt rezultatul alterării diferenţiate. Pălăriile de limonit . sub acţiunea acizilor fulvici. în anumite condiţii. torenţii de pietre. Se întâlnesc în zona Rio de Janeiro.rezultă din hidratarea hematitului ce se găseşte în capul unor filoane de fier. Arena granitică . Bucegi etc. Sunt reprezentaţi prin săruri. Scoarţa de alterare este formată din constituenţi primari şi secundari. crustă ce acoperă rocile. rutil. formate pe seama bazelor eliberate prin alterare şi prin oxizi hidrataţi (silice. “Căpăţânile de zahăr” . . grohotişul sunt mase de roci dezagregate. Lapiezuri se întâlnesc şi pe versanţii munţilor constituiţi din sare. prin uscare rapidă materialele se contractă puternic apărând poligoanele de crăpături. strungile. pe văi sau la baza versanţilor (Retezat. care au muchiile şi colţurile rotunjite. desprinse pe linii orizontale.sunt proeminenţe fine. care au rezistat mai bine alterării. Blocurile sferoidale . Saltelele granitice . cu dimensiuni de zeci sau sute de metri. formând orizonturi carbonatoiluviale. (Se întâlnesc în Mţii Semenic în partea dinspre Bozovici). unde formează 28 .

alături de care mai pot apărea mici cantităţi de alumosilicaţi secundari şi de minerale primare. analogă micelor. Acţiunea principală este dezagregarea prin insolaţie.specific climatului tropical şi ecuatorial umed. nisipurile toate îmbogăţite în săruri (cloruri. Mineralele argiloase reprezintă componenţii cei mai importanţi ai diferitelor argile naturale. unde alterarea chimică este foarte slabă. ca şi cea precedentă.au proprietate de schimb cationic. argilă + detritus. gonflarea etc. rareori aciculară. .Roca puternic fisurată . Grosimea scoarţei de alterare este foarte redusă.format în zona climatului temperat oceanic în care se formează minerale argiloase de tipul caolinului. climă. Fierul şi manganul se mai pot deplasa în mediul puternic redus. Sărurile solubile sunt spălate. luturile. vâscozitatea. acestea apar mai ales în zonele joase. În afara acestor constituenţi simpli se întâlnesc constituenţi complecşi. acumulări de carbonaţi de Ca şi Mg. fiind alcătuit din produse de acumulare. crăpături în roca proaspătă. Tipurile zonale de scoarţă de alterare Răspândirea produselor de alterare la suprafaţa globului are caracter zonal. oxizii de fier şi aluminiu.reprezintă un orizont variabil ca grosime. pe care o pierd la o temperatură de câteva sute de grade. Al cu Fe sau Mn). Grosimea scoarţei de alterare atinge valori mari. Aceste orizonturi variază ca grosime. despărţite între ele. prezintă în compoziţia scoarţei oxizi secundari de Al şi Fe. Constituenţii secundari alcătuiesc complexul de alterare. sulfaţi. rocă. fiind condiţionate de pantă. montmorillonit şi alte minerale care se formează în mediu neutru sau bazic.Tipul carbonato-siallitic .Orizontul argilos. potasiu şi magneziu. 29 . de tundră. aici domină alterarea chimică şi se formează solul. dar deplasate mecanic foarte puţin. . zecimilor sau sutimilor de microni. hidroxizi de fier şi mangan şi hidromice. Ei sunt rezultaţi în urma reacţiei chimice dintre silice.Tipul allitic (ferallitic) . . Se formează în etajul periglaciar unde produsele alterării sunt spălate de apele din precipitaţii sau în zona rece. . . are o compoziţie variată.Tipul halosiallitic . colţuroase. ca urmare scoarţa de alterare are diferite aspecte pe verticală: .Tipul litogen. Scoarţa de alterare este alcătuită din fragmente de rocă şi din minerale primare provenite din rocă. . deoarece unele elemente chimice pot fi înlocuite cu alte elemente (Si cu Al. carbonaţi) pe o grosime mare. alcătuiţi din alumo şi ferosilicaţi aflaţi în stare de dispersie înaintată (minerale argiloase). situat în parte superioară şi în care fărâmiţarea este maximă. Alterarea chimică şi dizolvarea sunt prezente prin rouă şi pânzele freatice.particulele au formă plată. unde se precipită săruri sub formă de crustă. . . Această scoarţă prezintă pe lângă produse siallitice.stare de dispersie înaintată. Mineralele argiloase se caracterizează prin: . unele pot lipsi. Structura scoarţei de alterare Deoarece acţiunea agenţilor externi se manifestă diferit cu cât pătrundem în interiorul scoarţei de alterare. Conţinutul de detritus creşte spre adâncime. .este caracteristic zonei temperat continentale. .orizonturi îmbogăţite în oxizi. Un proces caracteristic acestei zone este formarea depozitelor loessoide. Pe unele porţiuni se pot depune cruste silicioase (patina deşertului). alături de care se găsesc minerale primare şi fragmente de rocă.este specific climatului deşertic. .Orizontul argilo-detritic.Orizontul cu detritus .au apă legată chimic. care dau prelungiri.au o compoziţie chimică variabilă. unde pot lua naştere compuşi feroşi şi manganoşi (bicarbonaţi) solubili.constituit din blocuri mari. . cărora le dă proprietăţi ca: plasticitatea. Acesta împreună cu constituenţii primari alcătuiesc scoarţa de alterare. particulele sunt de ordinul micronilor.Tipul argilosiallitic . cum sunt argilele. detritic grosier sau clastic.

Nisipul are panta limită la 28°.5. între ele existând numeroase forme de tranziţie. Fiecărei mărimi a greutăţii masei dezagregate îi corespunde o înclinare maximă determinată. 4. iar prin uscare se produce contractarea. La suprafaţă domină oxizii de fier. prin venirea unor mase din partea de sus a versantului sau prin îmbibarea materialelor cu apă. procesele de schimbare de volum. sub impulsul gravitaţiei.1. Ea se poate realiza prin îngroşarea scoarţei de alterare. presiunea şi acţiunea rădăcinilor plantelor şi acţiunea animalelor. aluminiu şi titan. cu atât posibilitatea ca materialul să rămână pe loc este mai mare. Iahn. În cazul dilatărilor. la care se adaugă oxizi hidrataţi de fier. (în cazul rocilor acide) sau montmorillonit şi beidellit (în cazul că rocile subiacente sunt bazice). 1954). Cel mai adesea gravitaţia acţionează pe direcţia unghiului de pantă şi mai puţin vertical. Prin creşterea umidităţii se produce gonflarea materialelor. Forţa necesară pornirii unei mase. uneori chiar peste 100 m. 30 . Deplasarea spre aval. gheţari. Forţa care se opune mişcării este forţa de frecare. a fost denumit bilanţ morfogenetic (A. Mişcarea materialelor se face. Această autodeplasare se numeşte deplasare de mase. Forţele care pot provoca trecerea de la starea de repaus la cea de mişcare se numesc forţe motrice. Modificările de volum se petrec datorită oscilaţiilor de temperatură (insolaţie. PROCESELE DE PANTĂ ŞI RELIEFUL CREAT DE ACESTEA Materialele rezultate în urma proceselor de dezagregare şi alterare sunt transportate la suprafaţa uscatului de diverşi agenţi. iar în cazul contractărilor. Forţele motrice ale deplasării Mobilul general al deplasărilor îl constituie gravitaţia. pantă limită. spălarea materialelor de către apa de ploaie este socotită o acţiunea de deplasare de mase. forţa necesară declanşării este mai mică dacă panta este mai mare. iar a doua perpendicular pe pantă. Delimitarea între aceste două categorii este convenţională.5. ele se acumulează şi începând cu o anumită grosime “critică” protejează roca împotriva meteorizării şi alterării în general. se creează tensiuni care împing materialele în jos. Deplasările pe calea agenţilor au caracter liniar. Această înclinare a fost numită de W. Creşterea greutăţii poate duce la depăşirea pantei limită şi la punerea masei în mişcare. Modificările de volum ale maselor Modificările de volum conduc totdeauna la deplasări spre partea de jos a versantului. Deplasarea materialelor sub influenţa gravitaţiei se realizează printr-un agent (râuri. Acolo unde sfărâmăturile nu sunt transportate. îngreunând masele din acele locuri. Această pantă este cu atât mai înclinată cu cât masa ce urmează a ieşi din echilibru şi a se deplasa are greutate mai mică. Prin îndepărtarea lor. Prima acţionează paralel cu panta. la care ea rămâne încă în repaus. se creează posibilitatea continuării acestor procese. deoarece deplasările de mase au caracter areal sau areolar. una care însumează procesele de transport şi cealaltă care cuprinde procesele fizice şi chimice de alterare a rocii. apa mării) sau prin autodeplasare. este cu atât mai mare cu cât greutatea masei este mai mare. iar grohotişul la 45°. Greutatea maselor Pentru depăşirea stării de repaus sau punerea în mişcare a maselor este necesară o forţă mai mare decât cea necesară deplasării unei mase deja în mişcare. 4. cu cât panta este mai mare cu atât forţa gravitaţiei se manifestă mai puternic. Aşa de exemplu. Argilele prin îmbibare cu apă devin mai grele şi în acelaşi timp plastice. adesea determină punerea în mişcare şi a unor strate mai adânci. Raportul dintre cantitatea materialelor deplasate şi a celor formate prin alterare. îngheţ-dezgheţ) sau prin modificarea stării de umezire a masei. poate atinge grosimi mari. la pantă egală. La aceeaşi greutate a masei. se creează goluri care atrag materialele tot în jos. Panta joacă un rol deosebit în mişcare. Acestea sunt : greutatea maselor. Penck. În acest bilanţ sunt cuprinse două forţe. iar în adâncime caolinit. Cu cât panta este mai mică. fiind numită componentă normală. cu excepţia vântului.Scoarţa de alterare de tip allitic.

• Ea este mai mare cu cât suprafaţa totală de contact este mai mare. cum sunt nisipurile sau pietrişurile. cea semisolidă execută mişcări de tasare.adică legătura dintre particulele rocii. La orizonturile de suprafaţă frecarea este mică şi ea creşte treptat în adâncime.reprezintă elementul prin care se realizează acţiunea forţei de gravitaţie. plastică şi de curgere. iar animalele. de la rocile cu coeziune mare de tipul andezitului sau bazaltului. coeficientul de frecare fiind foarte redus. coeziunea rocilor. până la rocile lipsite de coeziune. Coeziunea rocilor . Panta se manifestă nu atât prin sine. Astfel. care pot păstra îndelung versanţi abrupţi sau verticali. Panta . suprafaţa de contact dintre ele va fi mai mare şi frecarea va fi mai mare. Coeziunea loessului dă naştere la pereţi abrupţi. Se vorbeşte de un coeficient de frecare internă static şi unul cinetic. • Frecarea descreşte către partea de sus a versantului. dar fiind roci foarte poroase ele permit o circulaţie intensă a apelor de precipitaţie pe verticală. Pe aceste diferenţe se întemeiază noţiunile de prag de deplasare şi prag de oprire. Ele creează tensiuni şi impun mişcări. • Frecarea creşte odată cu mărirea presiunii care se exercită asupra particulelor. • Frecarea la materialele deja în mişcare este mai mică decât la cele în repaus. este cea care determină rezistenţa terenurilor la deplasare. Orice bucăţică de material tinde să se deplaseze câtre acea parte a versantului care este mai stabilă. cea plastică 31 . Factorii care influenţează deplasarea Deplasarea depinde de pantă. Între acestea sunt rocile pseudocoezive. chiar pe pante foarte mici. În legătură cu formele de mişcare ale rocilor îmbibate cu apă se folosesc următoarele noţiuni de stare: solidă. dând naştere proceselor de sufoziune şi tasare. atât cele din masa materialului cât şi cele de la suprafaţă. se explică de ce panta limită în zona de declanşare a mişcării este mai mare decât în zona de oprire a mişcării.Între particulele elementare în deplasare există o frecare internă. verticali. deci mai puţin înclinată. • Apa prezintă o mare importanţă la micşorarea coeficientului de frecare. Frecarea . Coeziunea rocilor este cauza principală care duce la evoluţia morfologică diferenţiată. Presiunea rădăcinilor şi acţiunea animalelor Mărirea volumului rădăcinilor duce la împingerea materialelor pe pantă. Frecarea internă este în funcţie de mai mulţi factori. iar între masele în mişcare şi patul pe care are loc mişcarea există o frecare externă. duc atât la creşterea greutăţii cât şi la deplasarea de materiale. este mai mică pe pantele mari şi mai mare pe pantele mici. Argilele devin plastice sau chiar fluide. cu atât forţa care se exercită asupra particulelor este mai mare. semisolidă. fapt ce duce la dispariţia forţelor de coeziune. Procesele de dezagregare şi deplasare tind să realizeze o poziţie de echilibru a particulelor materiale. făcându-le uşor deplasabile. deci cu cât sfărâmăturile vor fi mai mici. frecare şi vegetaţie. Apa poate transforma argila într-o pastă fluidă care alunecă sau curge cu uşurinţă. iar când se îmbibă cu apă îşi pierd coeziunea şi devin uşor deplasabile. Aceasta se explică prin faptul că argilele constituite din minerale smectitice se îmbibă cu o cantitate mare de apă. cât mai ales prin proprietăţile rocii şi coeficientul de frecare. Starea solidă poate executa cel mult mişcarea de prăbuşire.Frecvenţa cu care se repetă şi însumarea efectelor în timp au o mare importanţă pentru mişcarea maselor pe pantă. Coeziunea poate varia mult. Cu cât panta este mai mare. Loessul şi formaţiunile loessoide au de asemenea o anumită coeziune. prin dezvoltarea eroziunii diferenţiate. • Frecarea creşte cu cât elementele scoarţei de alterare sunt mai colţuroase şi este mai mică la elementele bine rotunjite. la crearea de reliefuri petrografice şi structurale. unde frecarea nu mai permite gravitaţiei să deplaseze materialele. din care fac parte argilele şi marnele care atunci când sunt uscate prezintă însuşiri de roci coezive.

Un rol important îl joacă panta. aride. limita plasticităţii. panta grohotişului scade ca înclinare. dar nu şi al rocii ne alterate. Deplasarea se poate face prin cădere liberă. dar diferă ca înclinare. mai mari. bazate pe natura litologică.Prăbuşirile sunt căderi bruşte de mase. Cele mai grosiere. Odată cu tăierea unei păduri. Grohotişul se mişcă lent ca urmare a creşterii greutăţii prin materiale aduse de sus. Avalanşele 32 . . mai mici în aval şi mai mari în amonte. semiaride. Cea mai uzuală clasificare este cea care are în vedere viteza de deplasare. alunecări şi curgeri. face ca apa să se infiltreze lent şi adânc în scoarţa de alterare şi întârzie topirea zăpezii.2. creşte mobilitatea datorită sfărâmării şi alterării masei grohotişului. porţiune cu porţiune. Prăbuşirile individuale sau rostogolirile. iar cele mai mici. Prin urmare frecarea poate fi mai mică. îngheţarea patului de alunecare. Ea atenuează forţa de cădere a picăturilor de ploaie.2. Grohotişul se dezvoltă pe seama abruptului de desprindere a rocilor. se opune concentrării scurgerii apei de ploaie.Tipurile de deplasări În timp s-au făcut diferite clasificări ale deplasărilor. apa acţionează brusc cu intensitate maximă pe anumite fâşii. în poţiunile stâncoase ale munţilor şi podişurilor. Vegetaţia . În condiţiile de despădurire. La pante mai mici frecarea normal creşte. Vegetaţia joacă rol de frână împotriva deplasărilor de materiale cauzate de vânt. bolovan cu bolovan. Conurile de grohotiş iau naştere atunci când rostogolirea pietrelor este dirijată pe anumite coridoare. intervine un grad mai mare de mărunţire a masei şi în acelaşi timp aici se poate acumula mai multă apă. forţa de gravitaţie acţionând cu mare eficienţă. la partea mai înaltă panta este mai mare.1. factorii care fac să varieze frecarea se îmbină în mod variabil.5. Vegetaţia are importanţă şi-n uniformizarea distribuţiei şi reţinerii apei.curgeri.Deplasările bruşte Deplasările bruşte se subdivid în trei categorii: prăbuşiri. ceea ce asigură mişcarea. sunt în partea inferioară a trenei sau conului. Grohotişurile sunt alcătuite din materiale de diferite dimensiuni. sunt acelea în care desprinderea şi punerea în mişcare se face individual.limita tasării. iar cea de curgere . 4.acţionează asupra deplasării materialelor pe pantă prin reducerea evacuării materialelor prin spălări de suprafaţă. O dată cu retragerea abruptului. În continuare. evacuarea se va face tot încet.5. Prăbuşirile individuale se întâlnesc mai ales în zonele reci periglaciare. prin distrugerea patului însuşi. prăbuşirile sunt individuale şi în masă. limita curgerii. dar aici. care poate impune o rostogolire a bolovanilor pe distanţe foarte mari. Panta patului de grohotiş are aceleaşi aspect ca suprafaţa grohotişului. Ca urmare a acestor procese grosimea grohotişului ca şi panta acestuia au o limită peste care nu poate trece oricât de activ este abruptul de pe care se desprind.de alunecări. deci frecarea este mai mică. profunzimea afectată. mişcarea materialelor continuând şi la pante foarte mici. Bucăţile ce cad se acumulează la baza pantei formând grohotişurile. uniformizând evacuările pe toată suprafaţa. Limitele la care se trece de o stare la alta sunt denumite . în care sunt prezente argile şi marne sunt posibile declanşări de alunecări de pământ. Trenele şi conurile de grohotiş au de obicei pante de 25-35°. atât la suprafaţă cât şi la nivelul patului. Vegetaţia asigură prepararea de particule tot mai fine şi evacuarea lor aproape permanent. iar trenele de grohotiş se întâlnesc la poala versanţilor care au o pantă uniformă pe toată lăţimea lor. deoarece s-a depăşit echilibrul critic al acesteia. dar în aşa fel încât mişcarea capătă adesea caracter continuu. se evacuează rapid numai pătura formată din materiale fine. deoarece pregătirea rocii pentru eroziune va fi încetinită datorită lipsei vegetaţiei. Mişcarea se opreşte atunci când frecarea devine egală cu componenta forţei de gravitaţie. în care frecarea este redusă la maximum. Deplasările au fost împărţite în deplasări bruşte şi deplasări lente. 4. Ele se dispun sub formă de conuri de grohotiş dau trene de grohotiş. După cantitatea de material care se deplasează. în partea superioară. când versantul se apropie de 90° sau prin rostogolire când panta este mai mică. O influenţă deosebită o are zăpada. În profilul versantului. viteza deplasării sau forma de deplasare. Unde apar complexe de roci. care după cum am văzut.

în care alunecările sunt foarte frecvente. Negoiu). constituite din alternanţe de roci friabile. una dintre Pietrele Doamnei din Rarău. Combinată cu nivaţia şi cu împingerile datorate îngheţului şi dezgheţului.reprezintă căderi bruşte ale unor mari cantităţi de material. sau se sfărâmă şi se împrăştie pe o suprafaţă mare. explozii. adesea. Cutremurele de pământ creează adesea fisuri în tratele de rocă. Acesta este împins rapid pe un făgaş. adesea şi stratele de rocă subiacentă. torenţii pietroşi. prăbuşirile se împart în: . Prăbuşirile în roci neconsolidate se produc adesea în trepte. Alunecările afectează nu numai scoarţa de alterare. peste el cade un alt material. Materialul căzut este îndepărtat prin procese de spălare. prăbuşiri de versanţi şi prăbuşiri de roci ne coerente. Cauzele care conduc la declanşarea alunecărilor sunt legate de rocă. adesea. mărirea presiunii de deasupra sau din spate. Prăbuşirile se pot petrece şi în argile. pânze subterane de apă. sau din zonele ce carst. în zona falezelor marine. se ajunge la deplasări de grohotiş pe pante foarte mici. unde după retragerea gheţarilor aceştia au lăsat abrupturi mari care sunt instabile. Prăbuşirile de versanţi pot afecta o bună parte dintr-un versant. mai ales atunci când apar intercalaţii de alte strate. Aceste prăbuşiri pot bara adesea văile. Alunecările se produc şi acolo unde argilele sau marnele alternează cu alte tipuri de roci. Alunecările se produc acolo unde argila sau marna poate fi îmbibată cu apa din precipitaţii sau cu apele din stratele acvifere subterane. Panta intervine prin intermediul altor cauze care duc la depăşirea limitei de stabilitate. furtuni. De asemenea. materiale aluviale. Prăbuşirile sunt frecvente în zonele alpine. Aşa sunt o serie de stânci calcaroase de pe abruptul Bucegilor. erupţii. Sunt foarte frecvente în loessuri care ţin versanţii abrupţi şi care se desfac pe planuri verticale.marne. Prăbuşirile de stânci uriaşe. creându-se această formă de microrelief. bogate în coloizi şi care au crăpături.Alunecările Alunecările sunt o formă de evacuare rapidă a materialelor de pe versanţi. de petrol sau de ape subterane. unde aşa numitele “stânci agăţate” se pot prăbuşi la un moment dat. . prezintă pe versanţii văilor care le fragmentează frecvente alunecări de teren. Prăbuşirile frecvente se petrec pe versanţii văilor din zona muntoasă sau din podiş. Prăbuşirile de mase pot fi cauzate de cutremure.declanşate de traseul conurilor de grohotiş deplasează brusc mari cantităţi de bolovani pe care le împrăştie pe o distanţă foarte mare. Acestea au loc întâmplător. precum şi numeroasele stânci din zona circurilor glaciare. După formă. a dispărut. alternanţe de strate moi şi dure. sunt întâlnite în zonele montane. Torenţii pietroşi iau naştere prin împingerea care o exercită o stâncă uriaşă care se prăbuşeşte peste un grohotiş. Cutremurele 33 . eroziune la baza versantului. ploi. De asemenea zonele de podiş. pantă. formându-se trepte. În această categorie intră argilele şi marnele. eroziunea laterală a râurilor sau adâncirea lor şi defrişările de pădure. Acest proces este legat mai ales de formaţiunile argiloase şi de umezirea puternică a materialului. . cutremurele de pământ. deoarece suportul. specifică pantelor cu înclinare relativ mare. Rocile cele mai predispuse la alunecare sunt cele poroase. Mişcarea torentului se opreşte atunci când s-a consumat energia declanşată de prăbuşirea stâncii. au loc prăbuşiri ca urmare a golurilor create de exploatările miniere. creând în spatele lor lacuri de acumulare. de la cădere liberă până la alunecare. Aşa este prăbuşirea care a dus la bararea văii Bicazului şi formarea Lacului Roşu. Prin prăbuşire ele pot rămâne la baza versanţilor fără să se sfărâme.prăbuşiri de stânci uriaşe. mărimea greutăţii locului. puţin coezive. respectiv gheaţa. ci. pe versanţii vechilor văi şi circuri glaciare. prin deplasarea. Deplasările maselor îngheţate de grohotiş au un caracter complex. a unei mase enorme de material. Iau naştere astfel morenele de grohotiş sau morenele nivale (Siriu. Ele au loc acolo unde panta limită a fost depăşită. prin care apa din precipitaţii poate pătrunde pe adâncime mare şi îmbibă astfel rocile din adâncime. Aşa sunt zonele subcarpatice constituite din formaţiuni de fliş. Prăbuşirile de mase . dar.

sau toamna. Se apreciază că sunt alunecări lente cele în care materialul se deplasează foarte încet. chiar terenuri bine împădurite pot aluneca. Viteza alunecărilor este foarte diferită. Alunecarea începe din partea superioară. iar structura materialelor nu suferă deranjamente mari. regiunea suferă de-o neotectonică pozitivă. Partea terminală a alunecării se numeşte fruntea alunecării. facilitând infiltrarea apei şi mai departe declanşarea alunecărilor. conglomerate şi marne. Declanşarea şi forma alunecărilor Alunecările se declanşează brusc sau sunt premerse de unele fenomene ca: apariţia de crăpături perpendiculare pe direcţia alunecării. Climatul intervine şi el în accentuarea alunecărilor. structurile sunt amestecate. Corpul alunecării este constituit din microforme caracteristice: ondulări. declanşa alunecări de teren. dacă rocile argiloase sunt deja îmbibate cu apă. Declanşarea alunecărilor puternice se poate produce cu zgomot. Alteori. Totuşi. unde rămâne o nişă sau o râpă de alunecare sau de desprindere. după topirea zăpezii. impusă mai ales de pânzele freatice. dispuse longitudinal. altele mai încet. unde sunt frecvente alternanţele de argile. au loc întreruperi sau reactivări toamna sau primăvara.pot de asemenea. apoi alunecarea poate continua mai lent. Acestea se opresc brusc. Eroziunea verticală îndepărtează materialele ajunse în albie. şi apoi are loc desprinderea din partea superioară. Deplasarea meandrelor spre aval duce la deplasarea zonelor cu posibile alunecări. gresii. Pădurea constituie o frână în calea dezvoltării alunecării. Se pare că o serie de alunecări. încât se păstrează structura stratelor. brazde etc. Aceasta apare ca un perete abrupt. iar stratele argiloase devin mai mobile şi alunecă. Din această cauză este greu de prevăzut momentul declanşării unei alunecări. după ploi îndelungate. rectiliniu. adică pregătite pentru alunecare. iar baza lui se numeşte pat de alunecare. care permit infiltrarea unei mai mari cantităţi de apă în perioadele ploioase. Ea se prezintă mai înălţată decât zonele din jur şi are aspectul unui con de dejecţie. ceea ce face ca râurile să se adâncească continuu. Când alunecarea este puternică. Alunecările bruşte au viteze de peste 2 m pe oră. cele mai frecvente alunecări se produc primăvara. Eroziunea laterală se observă bine la râurile meandrate care slăbesc versantul în zona buclei meandrului. apariţia unor denivelări sau zgomote subterane. De asemenea. Aceste ape se pun în mişcare prin izvoare. Atunci când sarcina masei a devenit foarte mare. curb sau frânt. alunecarea se produce de la bază. Aceste fenomene sunt întâlnite adesea în zona flişului carpatic. Defrişările de păduri pregătesc alunecările prin faptul că apa de precipitaţii pătrunde cu uşurinţă în roci. numit val de refulare. apariţia de izvoare sau dispariţia altora. format din argile sau marne. aducând la zi noi strate. ea poate trece peste firul văii. longitudinale şi transversale. Îngheţul şi dezgheţul din climatul periglaciar poate schimba alternativ structura fizică şi volumul argilelor. în prezent stabilizate. Alunecările repezi ajung la viteze de 1-2 m pe oră. depresiuni lacustre temporare. unele porţiuni alunecând mai repede. ceea ce arată deja unele modificări de mase din substrat. Perioada de pregătire a alunecărilor poate varia foarte mult şi ea depinde mai ales de condiţiile locale. sunt din perioada periglaciară. Eroziunea laterală duce la mărirea înclinării bazei versantului şi la posibilitatea depăşirii pantei limită. Când masa depăşeşte panta limită au loc alunecări care distrug totodată şi pătura vegetală. Viteza 34 . trepte. crăpături. din Transilvania şi alte părţi ale României. Corpul alunecării se deplasează pe un uluc (jghiab) de alunecare care prezintă laturi abrupte. În zonele tropicale pădurea urcă adesea pe versanţi foarte abrupţi. Eroziunea râurilor se manifestă prin adâncirea talvegului şi prin eroziunea laterală. dar nu le poate împiedica total. casele pot prezenta unele crăpături. iar alunecările de tip prăbuşire se produc cu viteze şi mai mari. urcând pe versantul opus sub forma unui val. Perioadele secetoase pot crea crăpături în masa rocii. măreşte panta versantului şi face să afloreze noi strate de roci şi pânze acvifere. au loc învălmăşeli de mase. în funcţie de factorii locali. în aceste porţiuni întâlnindu-se frecvent alunecări.

Alunecările din pătura de sol sunt provocate de dezgheţ pe o pătură încă îngheţată sau de o umezire mare a solului. atunci când acesta este umezit. Alunecările de complexe de strate au forme variate. În primul caz. Aceste alunecări afectează strate cu grosimi de zeci de metri.când sunt împinse de sus în jos . De asemenea. Ele se împart în alunecări consecvente şi asecvente. Are loc. . .Alunecările de deasupra solului . Ele sunt tipice Transilvaniei. pornesc dinspre aval. Alunecarea cuprinde o râpă de desprindere arcuită. În primul caz alunecarea se numeşte solifluxiune şi constituie forma cea mai tipică de alunecare a solului. numite grueţi sau ţiglăi când sunt ascuţite.Alunecările în pătura de alterare se întâlnesc pe pantele din regiunile deluroase sau de podiş folosite ca păşuni sau fâneţe. alunecă periodic pe solul din aval. înşeuarea devine zimţată. după raportul cu structura geologică. În primul caz râpa de desprindere nu este mare.când încep de la bază.se referă la deplasările pe care bucăţi de rocă dură.variabilă a alunecărilor se poate datora încărcării diferite cu apă.Alunecări detrusive . după adâncimea afectată.Alunecările ce afectează roca se produc pe strate argiloase sau pe complex de strate în care sunt intercalate argile. A doua formă se manifestă mai ales primăvara şi toamna şi poate îmbrăca aspectul unor ondulări sau brazde ce iau naştere prin ruperea păturilor de sol înierbate. După punctul de început al alunecării ele se pot clasifica în: . în care alunecarea este o verigă în lanţul “alterare .Alunecările consecvente se declanşează mai uşor. la alunecare interesează volumul.evacuare retragerea şi netezirea versantului”. interesează sub aspectul formei pe care o îmbracă alunecarea. corpul alunecării are ondulări de suprafaţă. surparea de roci care apoi alunecă. ea poate fi drenată de un torent sau pârâu şi treptat să se stabilizeze. Ele se mai numesc glimee. deci contrar înclinării lor. . Ele se produc pe pante chiar medii şi mici. În Subcarpaţii Ialomiţei se întâlnesc alunecări cu încălecări venite din spate şi trepte de rupere. ştrangulate. iar dacă sunt şi roci dure. . Fenomenul are loc mai ales pe unii versanţi împăduriţi. de valuri. râpa de desprindere înaintând treptat. unde unii arbori cu înrădăcinare mai adâncă sunt traşi către interior de stratul care alunecă. de câţiva metri sau zeci de metri şi o adâncime de 1-3 m. Tipurile de alunecări Alunecările de teren sunt clasificate după formă. Adesea alunecările afectează întregul versant. Când a ajuns pe culmi. Viteza poate varia şi pe verticală. după care urmează o serie de brazde de alunecare care coboară pe versant sub forma unei elipse sau limbă. masa alunecă pe un jgheab delimitate de crăpături longitudinale distincte. numindu-se alunecări de versant. Alunecarea are aspectul unei limbi ce se opreşte în lunca râului. ea creează înşeuări. baza versantului poate fi atacată şi un nou val se poate declanşa. adâncimea şi rapiditatea evacuării materialului. înclinarea stratelor favorizând declanşarea alunecării. Alunecările din punct de vedere geomorfologic interesează sub aspect de evoluţie generală a versanţilor. Prin eroziune torenţială. 35 . singura condiţie este ca stratul de argilă să afloreze în versantul văii. ce au un pat argilos.Alunecările asecvente se petrec pe capul stratelor. . din strate ce stau peste o pătură argiloasă. sacadat în sensul versantului. În zonele de podiş cu structuri tabulare sunt frecvente alunecările în valuri. Ele nu au evidenţiată o frunte de alunecare şi nu ajung până la baza versantului. Majoritatea alunecărilor.Alunecări delapsive . uneori stratele din interior alunecă mai repede decât cele externe. sau după punctul de început al alunecării. . de limbă. de fapt. în trepte foarte alungite etc. Prin eroziune aceste valuri rămân ca nişte mameloane. În timp. Alunecările de complexe de strate sunt mai puternice şi în general catastrofale.

În partea inferioară curgerea poate depăşi malurile invadând părţile mai joase. Sunt constituite dintr-un bazin de alimentare. Ele sunt frecvente mai ales în Subcarpaţi şi în Moldova. În Java. De asemenea. Un caz aparte îl reprezintă serirurile din Sahara.Deplasările lente Ele se produc pe versanţi cu pantă foarte mare cât şi pe cei cu pantă foarte mică (2-3°). când precipitaţiile torenţiale formează torenţi noroioşi pe pantele craterului.2. Materialele alohtone.Deplasările uscate lente sunt specifice regiunilor aride şi semiaride. fiecare particulă se înconjoară cu o peliculă de apă în care ea “pluteşte”.Curgerile de nisip . Cele mai frecvente declanşări de torenţi noroioşi au loc primăvara când se topesc zăpezile. sub influenţa gravitaţiei. Deplasarea se face în funcţie de înclinarea pantei.Curgerile . presiunea cu care izbucneşte şi natura acesteia. Văiugile se pierd în aval în pătura de dezagregare de la poalele versantului. curgerea se poate realiza la nivelul stratului acvifer. Forma de curgere îmbracă caracterul unor fluvii incandescente. Pe pante mai mari au loc prăbuşiri şi rostogoliri. de zeci sau sute de metri lăţime. Cele mai grosiere şi colţurate necesită o umezire mai mare decât cele mai fine şi mai rotunjite. formându-se un fel de văiugi de pietre.au loc în timpul sau după erupţiile vulcanice.5. Aceşti torenţi pot transporta şi blocuri de lavă şi pot afecta suprafeţe foarte întinse. Datorită neuniformităţii versanţilor au loc concentrări de pietriş. ceea ce duce la reorganizarea continuă a păturii de alterare. mai grele.Curgerile de cenuşă vulcanică . iar praful şi nisipul este spulberat de vânt. o umezeală prelungită şi o pantă accentuată (10-20°). câţiva metri pe zi sau chiar pe oră. Acestea. sunt amestecate cu cele autohtone. . coboară în adâncime. iar în partea inferioară are un con de împrăştiere ce se clădeşte pe primul loc neted. excesul de umiditate. că materialele mai grosiere. În stratele groase de nisip. Pentru declanşarea curgerilor noroioase este necesar să există o rocă argiloasă la zi. îngheţul şi dezgheţul. Torenţii pot proveni şi din apa lacurilor formate în craterul vulcanului care în cazul erupţiei este aruncată afară. fenomenul este favorizat în arealele despădurite şi cu păşunat intensiv. . modificându-se volumul şi greutatea. se declanşează viituri noroioase “mudflows”. datorită greutăţii mai mari se deplasează mai repede decât restul masei. umezirea şi uscarea particulelor argiloase. Cantităţile de lavă sunt diferite. ducând la îngroşarea păturii de dezagregare. Limita critică de umezire la care începe curgerea este dată de forma şi granulometria grăunţilor de nisip. iar cele mai fine urcă spre suprafaţă. Se observă. presiunea rădăcinilor. 4. unde formează conuri aplatizate foarte extinse. Deplasarea se face relativ rapid. probabil prin alterare în loc. torenţi în care cenuşa reprezintă 80%. Ele au loc în special pe versanţi cu pantă uniformă şi care prezintă o pătură de alterare. sunt mase îmbibate cu apă care depăşesc limita superioară a plasticităţii şi încep să curgă. Uneori viteza poate atinge 10m/s. pat ce impune acumularea apei în pătura de nisip pe care o suprasaturează.Curgerile de lave .Magma din adâncul scoarţei. un canal de curgere bine delimitat care are doar câţiva metri. pe direcţia lor. în urma unor furtuni puternice. .Nisipul este o rocă deosebit de permeabilă. de asemenea. când iese la suprafaţă curge ca un lichid vâscos.Curgerile noroioase sau torenţii noroioşi. acţiunea animalelor. terasă sau luncă. în care pietrişul este relativ rotunjit. . o erupţie în 1931 a deplasat 36 milioane m3. incandescent.2. Când se suprasaturează cu apă. Se observă pe pante mai mici de 25°. ce vin din partea de sus a versantului. acolo unde acesta iese la zi. Apariţia curgerilor de nisip este cauzată şi de existenţa unui pat impermeabil dispus sub ele. 36 . Mişcarea se face fără intervenţia apei. cauza fiind variaţiile de temperatură care mărunţesc roca în permanenţă. în stare topită la peste 1000°C. excavare. îngroşarea şi creşterea greutăţii păturii de alterare şi toate au loc sub acţiunea gravitaţiei. În regiunile semiaride. Mişcarea maselor are loc datorită schimbărilor de temperatură. iar erupţia Vezuviului din 1944 a transportat 200 000 m3 pe oră. Ele exercită chiar o acţiune de eroziune. mai rar depăşeşte 10 m.

În pustiurile şi semipustiurile înalte şi reci. pe sub covorul vegetaţiei ierboase. Ea obligă deplasarea materialelor neîngheţate lateral. de activitatea plantelor şi animalelor. Această deplasare nu are loc pe un plan delimitat. De asemenea. deraziunea poate fi mai intensă. Tibet). . Are loc şi o sortare a materialelor. Cele mai extinse văi de deraziune se întâlnesc în regiunile semiaride unde şi mişcarea maselor mobile este mai accentuată. Pe pante mai mici văiugile sunt mai largi iar pe pante mai mici văiugile sunt mai înguste. De asemenea.Solifluxiunea este o deplasare superficială a terenului care se produce lent. Îngheţul şi dezgheţul apei are. Fenomenul este pus în evidenţă în partea finală a mişcării. acestea acumulându-se în spatele lor sub forma unei trepte. Creepingul are loc mai ales pe terenurile cu pantă moderată şi acoperite cu vegetaţie. Procesul este mai accentuat în zona temperată. dar cu înclinare inversă faţă de panta generală a reliefului. dar şi în zonele de podiş. Sunt menţionate în Dobrogea şi în Moldova. Ele sunt mai umede şi prin urmare de-a lungul lor are loc o alterare mai profundă. în timpul ploilor materialul mai fin este spălat de apă şi împrăştiat pe pantele mai mici de 2-3° de la poala versantului. unde se formează movile neregulate. Pe anumite aliniamente. trecându-l în final în stare semifluidă. Acest fapt favorizează accentuarea şi accelerarea coraziunii. a unui material solid care se află în mişcare pe un alt material solid. încadrându-se deplasărilor lente. Unii dintre ei. Acest fenomen se produce pe strate puternic înclinate. Mişcarea este întâmplătoare. unde şi rocile sunt mai puţin alterate. Acest strat îngheţat este impermeabil. mai ales în zonele muntoase. care sunt mai bine ancoraţi în substrat reuşesc să oprească particulele. în timp ce subsolul rămâne îngheţat. Punerea în mişcare a materialului depinde de grosimea stratului dezgheţat. Nu există o acumulare de viteze şi deci. un rol important prin faptul că îngheţarea apei în timpul nopţii se petrece de sus în jos. Aceste mişcări se produc datorită schimbărilor de volum cauzate de variaţiile de temperatură şi umiditate. Pentru ca solifluxiunea să se producă.În regiunile semiaride. Pe văiugile apărute se îndreaptă o cantitate mai mare de materiale şi de asemenea din apele de precipitaţii ce se scurg pe versant. nici o accelerare a deplasării. ca în cazul alunecărilor de teren. cel mai grosiere sunt împinse către suprafaţă şi către aval.Deraziunea (coraziunea) sau încovoierea capetelor de strat. ceea ce dă naştere la o excavaţie sub forma unei văiugi. îndoind stratele şi rupând bucăţi din ele. care să fie zgâriat sau şlefuit. unde mişcarea detritusului este accelerată de ploile frecvente care cad şi care spală materialul fin. pe care le antrenează în mişcare. se asemenea. de îngheţ şi dezgheţ. dar în zonele polare fenomenul se întâlneşte şi pe pante de 3-5° sau chiar mai mici. trebuie ca solul să conţină un procent destul de ridicat de particule fine. a solului. Pe seama fenomenului de creeping este explicată înclinarea sau îndoirea copacilor. unde există un sezon ceva mai umed. depinde de circumstanţe locale. astfel că apa rezultată din topirea zăpezii şi din dezgheţul solului îmbibă foarte puternic orizontul superior dezgheţat. Atunci când coeziunea 37 . unde periodic cad ceva ploi sau zăpadă. de pantă. îngheţul împinge spre aval elementele de pietriş şi bolovăniş. dar continuă a fiecărei particule în raport cu cele din jur. şisturi) care alternează cu strate mai moi. piemontane şi de câmpie. polare. cu densităţi medii (gresii. . unde subsolul rămâne îngheţat în scurta vară polară. Deşi este o mişcare mecanică. de densitatea şi profunzimea rădăcinilor ierburilor. El este răspândit şi în regiunile temperate. Acestea sunt fenomene tipice periglaciare. Deraziunea este evidentă în stratele subţiri. . ea nu provoacă zgârieturi sau şlefuiri. La noi în ţară fenomenul este frecvent în zona subcarpatică şi carpatică.Creepingul reprezintă o automişcare de rearanjare lentă. adică către aval. acestea favorizează deplasările detritusului (Pamir. unde se pot realiza condiţiile producerii fenomenului. Mişcarea este mai puternică în stratul de la suprafaţă şi este tot mai mică spre adâncime. relieful să prezinte pante de 5-10°. pe lângă deplasarea uscată lentă din perioada secetoasă. Solifluxiunea este un proces care se întâlneşte mai ales în regiunile reci. Pătura de alterare presează pe capetele de strat în direcţia versantului. semn că mişcarea este foarte înceată. Solifluxiunea are loc prin dezgheţarea păturii superficiale a scoarţei de alterare. Rădăcinile arborilor şi plantelor erbacee prin creşterea sau putrezirea acestora provoacă creeping. Încovoierea stratelor are loc datorită păturii de alterare în mişcare.

Procesul de sufoziune se observă şi în malurile râurilor cu lunci largi.a săpa pe dedesubt. datorită micşorării volumului rocilor cauzate de acţiunea diferiţilor factori. creând presiune în spatele dopului.suffodio . Reţeaua subterană se extinde regresiv sub câmpul de loess. sunt semnalate astfel de procese în depozite de nisipuri sau aluviuni. circulând sub formă de şuvoaie. Ele se pot destupa. înalte de 0. poroase de tipul loessului. deplasarea materialului se poate face pe pante foarte mici.a se îndesa. în Dobrogea pe valea Carasu şi pe multe alte văi. Un aparat sufozional se compune în partea superioară dintr-o adâncitură de 3-4 m (uneori 5-6 m) diametru şi adâncă cam la jumătate din diametru pâlniei. pâlniile dispar. Dacă acest fenomen afectează mase mari. cu ploi torenţiale. În zilele mai însorite şi mai calde.vale sufozională. Procesul sufozional începe printr-o scurgere rapidă a apei ce se infiltrează în roca friabilă.Tasarea este un proces prin care se produc scufundări de mică amploare la suprafaţa pământului. Cursurile subterane debuşează în lunca unei văi. Pe aceste trasee apa se infiltrează şi se concentrează la bază.5-2 m. care are loc pe crăpăturile apărute după o perioadă lungă secetoasă. captând alte firicele de apă care se infiltrează. În loessurile cu soluri fosile. care pot astupa tunelul . erodând puternic malurile şi formând tunele subterane. se pot declanşa curgeri noroioase. Denumirea provine de la cuvântul latinesc . sau prin golurile create de dizolvarea calcarului din loess şi îndepărtarea lui. duce la infiltraţii puternice prin stratul de loess. în zona Brăila . aparatele sufozionale se înşiruie în lungul traseelor principale de curgere a apelor freatice. Prin acest horn se scurg rapid apele din precipitaţii. Cele mai tipice forme de sufoziune se întâlnesc în Câmpia Română. Au fost semnalate astfel de procese la baza grohotişului împădurit de la poalele Bucegilor şi a masivului Şatra din Munţii Lăpuş.particulelor devine nulă. Apa circulă sub presiune. care atunci când presiunea apei din amonte creşte mult se rup. creşte permeabilitatea materialului şi apare şiroirea. Procese sufozionale pot apărea şi în grohotişuri fosilizate. depozitelor loessoide. antrenând totodată şi particulele din masa depozitului şi creând astfel goluri. sau a nisipurilor fine slab cimentate sau a nisipurilor argilo-prăfoase. apărând astfel procese sufozionale suprapuse.Galaţi a malului dunărean. afânate. unde procesul este pus în evidenţă de prezenţa microreliefului de muşuroaie înierbate . Climatul semiarid. numite gropi de sufoziune. V. procesele de solifluxiune au loc mai ales în zona pajiştilor alpine. prin topirea gheţii apa acumulată izbucneşte cu presiune. De asemenea. urmează un canal vertical îngust ce ajunge până la nivelul apei freatice. ajungând să se formeze la baza loessului şuvoaie puternice care activează puternic procesul de sufoziune. Adesea se produc surpări.hruba. Rocile pe care au loc tasările sunt cele friabile. Transportul subteran de materiale duce la formarea în adâncime de cavităţi. fiind incluse la o vale în formare . De asemenea. în maluri apar izvoare tulburi urmate de surpări şi formarea de canale subterane. în spate acumulându-se în continuare apă. unde izvoarele mici îngheţă în timpul iernii. acesta este hornul de sufoziune.Sufoziunea este procesul de deplasare a particulelor de material sub presiunea exercitată de curgerea apelor subterane. Denumirea procesului provine de la cuvântul francez tassera . având loc izbucniri cu efecte mecanice şi mai puternice. din care izbucnesc la ploi izvoare tulburi. depunerile respective dând curgeri momentane de noroi sărat. . de tipul loessului sau depozitelor loessoide. Tasările se petrec mai ales pe suprafeţe plane. La noi în ţară. ducând la îndesări de sus în jos. Pentru dezvoltarea procesului sufozional este necesară prezenţa unei roci poroase. 38 . De obicei. care cu timpul produc surpări şi apariţia la suprafaţă a unor forme negative numite pâlnii de sufoziune. formate datorită unor goluri subterane. deoarece prin creşterea lichidităţii. Acestea creează prin eroziune hrube sufozionale. acestea pot juca rolul stratului impermeabil bazal. pe malurile Burnasului. Pâlniile de sufoziune sunt dispuse adesea pe unele aliniamente care marchează tunelul subteran. Există şi situaţii când la suprafaţă pot apărea prăbuşiri izolate. care atunci când nivelul râului scade. Tufescu (1966) citează astuparea unor guri de izvoare în Câmpia Jijiei datorită depunerilor de sare. Prin eroziune torenţială şi prin prăbuşiri. dacă roca de bază este impermeabilă şi slab înclinată ea favorizează sufoziunea prin faptul că asigură un drenaj lateral activ. Situaţiile sunt însă rare.

Este un proces care se desfăşoară areal. saturare cu apă etc. se scurge la suprafaţa solului şi dă 39 . De asemenea. facilitată şi de o anumită pantă a reliefului. Pluviodenudaţia este puternică în climatele cu un anotimp secetos şi unul ploios. face ca apa să antreneze particulele de la suprafaţă.argilelor nisipoase. Se presupune. Acest fapt este pus în evidenţă de culoarea cenuşie albicioasă a orizontului superior. intervin factori externi. denudare sau ablaţie. iau naştere văiugi de tasare. la extinderea lor un rol l-ar putea juca şi vântul prin spulberarea materialelor în timpul secetelor. Cea mai eficientă frână în desfăşurarea procesului este vegetaţia. Se întâlnesc însă şi crovuri mult mai mari de câţiva kilometri diametru şi atunci poartă denumirea de găvane sau padine. care are efect coagulant asupra particulelor minerale.de stepă . şi de prezenţa unei diferenţieri texturale între orizontul de suprafaţă care din lutos . Prin îndepărtarea lui din masa loessului. în regiunile de savană. Acesta este principalul proces prin care are loc tasarea şi formarea depresiunilor la suprafaţa câmpiei.lutoargilos (cum era iniţial) devine lutonisipos. Procesul acesta se numeşte eroziune areolară. în climate semiumede şi umede este realizată şi prin migrarea argilei. Clima . că acestea ar lua naştere prin îngemănarea crovurilor. abundenţa apei căzute face ca ea să se deplaseze sub forma unei pânze sau unde. 4. Pluviodenudaţia cuprinde o acţiune de izbire. Procesul se accentuează atunci când din exterior. Pluviodenudaţia Pluviodenudaţia este un proces specific versanţilor. Uneori prin îngemănarea crovurilor. Cele mai răspândite areale cu forme tipice de tasare. Tasările produse prin intermediul apei de petrec mai ales pe loessul şi depozitele loessoide din zona de stepă. sau solul este desţelenit. duce la modificarea structurii loessului cu aşezarea particulelor tot mai strânsă. prin care particulele de la suprafaţa scoarţei de alterare sunt deplasate de acţiunea apei din ploi sau din topirea zăpezilor. dar aceasta începe după îndepărtarea calciului din complexul adsorbtiv al orizontului de suprafaţă.tasarea este realizată doar prin îndepărtarea CaCO3 şi modificarea structurii depozitului.3. Arealele cu vegetaţie defrişată.acţionează prin tipurile de ploaie. denumite crovuri care au frecvent dimensiuni de la câţiva metri diametru la zeci şi chiar sute de metri. dintre care doar cele torenţiale au efect denudaţional. în Dobrogea. Urmare a procesului de tasare se formează acele excavaţii. Procesul acesta continuă cu migrarea părţii celei mai fine. Dacă în climate semiaride . a argilei. nu a ajuns la stadiul de curgere concentrată. prin faptul că apa care nu s-a putut infiltra. Eroziunea areolară depinde de climă. eroziune laminară. Procesul începe prin îndepărtarea sărurilor solubile şi apoi a carbonatului de calciu. mai ales acolo unde ating direct suprafaţa solului. mişcarea aceasta. depozitelor deluviale. fiind cele mai greu alterabile). dislocare şi împrăştiere a particulelor de către picăturile de ploaie şi una de transport pe pantă. sub acţiunea unui agent. vegetaţie.5. lipsa calciului. în Câmpia Vingăi şi în Câmpia Semlacului. mediteraneene şi musonice. aceasta îşi reduce prin urmare volumul. Prezenţa golurilor. acesta prezintă în loess un procent de cca. pajiştile şi terenurile arate din regiunile umede sunt denudate puternic la topirea zăpezilor şi a ploilor de vară cu caracter torenţial. De asemenea. Dacă ploaia este de intensitate mare. crovuri şi padine se întâlnesc în Câmpia Română. 10-12%. Acţiunea de izbire a picăturilor de ploaie are ca efect deplasarea şi împrăştierea particulelor de la suprafaţa solului. aluviunilor şi grohotişurilor fixate. Ea este puternică în regiunile semiaride unde vegetaţia este rară. eroziune difuză. Această deplasare la suprafaţa solului sub formă de pânză. construcţii. culoarea particulelor de cuarţ (care sunt predominante. Ea se manifestă mai ales în partea medie şi inferioară a versanţilor. porilor. iar orizontul inferior devine argilos. Fenomenul este evident în arealele situate într-un climat mai umed. din roci. pantă. are loc o migrare a argilei rămânând în loc doar particulele de praf şi nisip care sunt lipsite peliculele coloidale de argilă. Acţiune eficientă o au ploile torenţiale. debazificarea orizontului superior este foarte avansată. Ea depinde de mărimea picăturii şi de viteza cu care cade. alunecări. face ca sub greutatea materialelor volumul acestora să se micşoreze. În acest caz. lungimea versantului şi rocă. pluviodenudarea este puternică în perioada topirii zăpezilor sau în timpul averselor de ploaie.

spălare. scurgerea sub formă de pânză se poate transforma în scurgere sub formă de undă sau de val. al structurii şi compoziţiei materialelor şi al proceselor denudaţionale trei unităţi transversale: superioară.3. pe versanţii convecşi apa tinde să se disperseze. Spălarea este mai intensă pe pantele mai mari şi spre baza versantului. alunecări sau curgeri noroioase. Pentru că pe ei spălarea creşte datorită cumulării apei venită din amonte. spre sfârşitul ploii. Aceasta are o putere de denudare şi mai mare. dar denudaţia acţionează mai intens pe rocile afânate. dar în momentele maxime de scurgere.1. Astfel. Cele care permit o infiltraţie rapidă a apei (nisipul. alterarea rocii subiacente este încetinită sau chiar oprită. În bază.Unităţile funcţionale ale versantului Acţiunea de modelare a versanţilor se petrece diferenţiat pe diferitele sale părţi. deoarece în partea inferioară scurgerea este cumulativă şi efectul este mai mare. În cazul terenurilor desţelenite. Mişcările dominante sunt cele de creeping. deraziune . Eluviile sunt materiale dezagregate şi alterate rămase pe loc. Ele au dimensiuni variate. mai ales primăvara. unde pătura de alterare este mai groasă datorită aportului de materiale venite de mai sus. Panta suprafeţelor coluviale este mică.efecte de spălare. În acest sector al versantului principalele procese sunt cele de evacuare. În partea inferioară a versantului. deoarece scurgerea. 4. al uniformităţii suprafeţei. deluvii şi coluvii. în partea mijlocie.5. se adaugă deraziunea. când topirea bruscă a zăpezii sau ploile care cad pot duce la o eroziune puternică. iar altă parte se evaporă. praf sau argilă. Efectul vizibil al ablaţiei este spălarea părţilor înalte ale reliefului şi acumularea materialelor în părţile mai joase. deoarece sub pădure substratul rămâne adesea neîngheţat. Roca este un factor pasiv. în partea superioară a versantului. De obicei. procesul dominant este cel de spălare şi evacuare în soluţie a materialelor. Deluviile sunt materiale coborâte din părţile superioare ale versantului. pe când pe cei concavi sau sub formă de bazinet. pietrişul) reduc spălarea. medie şi inferioară. materialele coluviale fiind predominant fine. aerul din sol la începutul ploii are efect de impermeabilizare a stratului superficial.se opune atât scurgerii sub formă de pânză cât şi efectelor sale denudaţionale. 40 . Zăpada se topeşte mai lent în pădure. evacuarea este realizată prin transportul realizat de apele curgătoare. deci eroziunea este mai slabă. predomină spălarea şi autodeplasarea. Pădurea reţine o mare cantitate de apă pe coronamentul arborilor. se infiltrează aproape toată apa. atunci denudaţia va fi mare. Atunci când în cadrul coluviilor se intercalează şi conuri de dejecţie ale unor organisme torenţiale (proluvii). o parte ajunge la sol şi se infiltrează. care sunt mai friabile. Astfel. aspectul general însă este acumulativ. Coluviile sunt materiale acumulate la baza versanţilor. Suprafaţa coluviilor este netedă. cu o structură şi compoziţie diferită de roca subiacentă şi care sunt supuse unei mişcări lente sau rapide când apar unele dezechilibrări. din laminară devine turbulentă. Materialele ce le acoperă au fost denumite eluvii. Importanţă mare o are momentul de maximă intensitate al ploii. deoarece treptele micşorează viteza. Când coluviile au grosimi mari. datorită unui surplus de apă. prima ploaie torenţială care vine după un sezon secetos. de la blocuri la nisip. pentru că de el depinde gradul de spălare. dacă momentul maxim este la mijlocul sau către sfârşitul ploii. mai ales dacă fenomenul se petrece când substratul este încă îngheţat. Înclinarea versantului ca şi lungimea acestuia fac ca viteza de scurgere să crească. Vegetaţia . cantitatea de sol îndepărtată prin spălare este foarte mare. se formează un glacis coluvio-proluvial. are un efect denudaţional foarte mare. apa se concentrează şi eroziunea este mai puternică. Pe un versant în trepte eroziunea este mai slabă ca pe unul liniar. Dacă volumul de apă căzut într-un timp scurt este foarte mare. deoarece solul fiind puternic uscat. prezintă o umiditate mai ridicată. Eroziunea areolară se manifestă şi în partea joasă a versantului. Versanţii mai lungi sunt mai intenşi erodaţi decât cei scurţi. la procesele mai sus amintite. Pe un versant cu profil regulat. se deosebesc din punct de vedere al înclinării. Forma versantului are de asemenea importanţă. pentru că solul s-a îmbibat cu apă şi capătă o permeabilitate foarte mică. ceea ce accentuează procesele de alterare.

concentrată pe o fâşie de teren. 41 . Eroziunea apelor curgătoare. Evoluţia ascendentă a versanţilor rezultă dintr-o adâncire a râurilor care este egală sau depăşeşte eroziunea de versant. Versanţii sunt tipizaţi în funcţie de înclinare în: abrupţi. care se concentrează în şiroaie. deoarece fiecare tip de eroziune este normal pentru o anumită regiune. indiferent de mărimea lui. în climatul temperat. Când adâncirea văii şi evacuarea de pe versant sunt egale. moderaţi şi lini. versantul se dezvoltă ascendent. albie. De asemenea. Şiroirea este foarte răspândită în climatele semiaride sau semiumede unde aversele scurte de ploaie sunt foarte frecvente. convecşi. şi care nu poate fi depăşită. după formă în: concavi.6. Acest termen este în prezent depăşit. iar mişcările de înălţare a reliefului se opresc în timp. Când adâncirea se opreşte. Apele curgătoare pot fi permanente şi temporare. 4. RELIEFUL CREAT DE APELE CURGĂTOARE TEMPORARE Prin apă curgătoare se înţelege orice organism hidrologic. Predomină eroziunea de pe versanţi care determină retragerea laterală a acestora. în funcţie de stadiul de evoluţie în: versanţi tineri. numită şi eroziune normală.nivelul de bază. Cauzele care duc la formarea unui anumit tip de versant sunt: mişcările scoarţei. care este diferită pentru fiecare rocă. Între ele se detaşează masive cu aspect de insule numite “inselberg”. maturi. Între aceste două categorii se intercalează şiroirea . axate în special pe rocile cele mai dure. Are loc trecerea de la eroziunea în suprafaţă la cea lineară şi se creează excavaţii adâncite şi alungite pe sute de metri. clima. terenurile în pantă şi dezgolite de vegetaţie sunt foarte expuse procesului de şiroire.care se petrece sub forma unor multiple şuviţe sau curenţi de apă. dând nivele de creste ce se menţin la aceeaşi altitudine. vale. Evoluţia descendentă a versanţilor apare când adâncirea văii descreşte sau încetează. pantele încep să se reducă pornind de la nivelul râului şi evoluează descendent. se realizează un versant rectiliniu.6. 4. ia naştere un versant convex. Formele care rezultă din procesul de şiroire sunt rigolele. deoarece transportă către ocean materialul erodat de către toţi ceilalţi agenţi sau prin diverse procese geomorfologice. rectilinii şi complecşi. Cunoaşterea acestora ne permit să adoptăm măsurile necesare pentru a nu provoca noi dezechilibre şi pentru stoparea celor deja produse. Apa curgătoare este un agent principal al modelării reliefului. roca. Rezultă versanţi concavi . creşterea altitudinilor relative şi absolute are anumite limite maxime datorită multiplicării reţelei de văi. până la nivelare. Aceştia sunt cei mai obişnuiţi pe suprafaţa pământului. când adâncirea râului este mai mare decât evacuarea materialelor de pe versant. sau scurgere difuză care trec treptat în scurgeri concentrate-torente. astfel că. a celor cu potenţial de a deveni instabile sau sunt deja instabile. ogaşele sau ravenele. Văile sunt în formă de V. care se realizează printr-o scurgere unitară. versanţii se intersectează în părţile superioare.1. Retragerea se face aproape paralel cu ei înşişi. Şiroirea Scurgerile la suprafaţa uscatului îmbracă forma de pânză. a fost considerată ca factor esenţial al modelării reliefului. cu un anumit climat. Când râul se adânceşte. Procesul de nivelare a versanţilor se accentuează când versanţii vecini se întâlnesc şi dau creste. De asemenea. Apar înşeuări ca urmare a variabilităţii la eroziune a rocilor. Creşterea pantei are o limită maximă. deoarece eroziunea în adâncime este limitată de nivelul oceanului mondial . Ele iau naştere în pătura de alterare sau în rocile ce apar la suprafaţă. convexă sau complexă. forma sa este rectilinie.Delimitarea de unităţi funcţionale în cadrul versantului ne ajută la precizarea arealelor ce se găsesc în echilibru. vegetaţia sau stadiul de evoluţie. şi bătrâni sau versanţi abrupţi . Evoluţia generală a versanţilor Geneza versanţilor rezultă din mişcările de ridicare ale unor porţiuni din scoarţă şi din procesul de adâncire a râurilor.fără pătură de alterare şi versanţi în echilibru dinamic cu pătură de alterare. denumită talveg.

sunt forme de relief rezultate prin eroziunea liniară. viroage.Rigolele .2. adesea cu alunecări şi prăbuşiri. grosiere la început şi cele mai fine în partea terminală a conului. În cadrul bazinului vegetaţia este foarte rară. Ravenele sunt specifice bazinelor superioare ale văilor contribuind la extinderea acestora. cu mare viteză. din punct de vedere hidrologic este un curs de apă temporar format pe suprafeţele înclinate ale terenului în urma concentrării şiroirilor într-un singur curent. Bazinul de recepţie alimentează torentul cu apă şi cu materialele erodate de pe versanţii săi.este teritoriul de pe care torentul îşi adună apele. Ravenele au dimensiuni de la 2-3 m adâncime la câţiva zeci de metri. . Pe terenurile cultivate. transport şi acumulare. sau în cursul aceleiaşi ploi. Acţiunea importantă este cea de transport. 4. Torentul execută o acţiune de eroziune. eroziunea lineară şi areolară este predominantă. astuparea se face prin lucrările solului. În fazele finale de evoluţie a torenţilor se dezvoltă eroziunea laterală. când debitul şi viteza de deplasare a apei cresc foarte mult. În zona de obârşie a văii această vale se ramifică sub formă de ogaşe. Conul 42 .porneşte din partea cea mai joasă a bazinului de recepţie şi se prezintă ca un jgheab pe care se scurge apa împreună au aluviunile. Ravenele .con de dejecţie. În ţara noastră ogaşele se întâlnesc mai ales pe versanţii cu pantă uniformă şi foarte prelungi. de adâncime a canalului de scurgere. Prin acţiunea de eroziune torentul creează o vale îngustă cu versanţi abrupţi dispuşi în formă de V. mai ales pe piemonturi şi pe glacisuri. Ogaşele . cele mai grele. dar se execută şi o acţiune de eroziune lineară. cu adâncimi de ordinul de zeci de centimetri ce ajung uneori până la 1 sau 2 m. Torenţii Torentul. Au talvegul paralel cu suprafaţa topografică a versantului.Canalul de scurgere . cu două anotimpuri umed şi uscat. şi este constituit din materialele transportate de torent. Viteza mare de scurgere este dată de panta accentuată a terenului ca şi de volumul mare de apă care trebuie evacuat într-o unitate scurtă de timp. apar în grupuri paralele unele de altele şi au direcţie perpendiculară pe curbele de nivel. Procesele ce se desfăşoară în lungul lor sunt cel de eroziune lineară. Torentul se defineşte ca o scurgere temporară. Ele îşi schimbă poziţia de la o ploaie la alta. . Organismul torenţial se compune din: .sunt forme elementare de eroziune. sau lipseşte. 1945) propune denumirea de organism torenţial. provocând adesea inundaţii.Bazinul de recepţie . Din punct de vedere geomorfologic interesează forma de relief rezultată pentru care G. ravene. În roci argiloase. Când apa torentului ajunge pe o pantă redusă. În perioada uscată sunt astupate de mişcarea areală a materialelor prin creeping sau de către vegetaţie.adică pământuri rele.6. Talvegul lor prezintă adesea mici trepte. abrupturi. rezultat a unor ploi puternice sau a topirii zăpezii. repezişuri sau marmite.sunt forme de relief cu aspect de şanţ care iau naştere pe suprafeţele înclinate formate din roci friabile în urma scurgerii torenţiale. Ele sunt şanţurile de câţiva centimetri adâncime şi lăţime. În partea inferioară torentul creează o depunere . Eroziunea conformă este completată de eroziunea regresivă. El este întâlnit şi la cursurile de apă permanente. viteza scade brusc şi materialele sunt depuse.are forma unui semicon. Când au dimensiuni mai reduse se nivelează prin lucrările agricole. de transport şi depunerea materialului erodat în partea de jos a pantei. concentrată de apă.Conul de dejecţie . Ogaşele se întâlnesc mai ales în regiunile cu vegetaţie săracă. formând ceea ce se numeşte “bad-lands” . revenele se dezvoltă într-o mare densitate. Regimul acestor ape este cunoscut sub numele de regim torenţial. Vâlsan (1933. Acest tip de scurgere se numeşte scurgere torenţială. Bazinul de recepţie se extinde treptat prin eroziunea regresivă provocând mici prăbuşiri sau alunecări. versanţii lor se intersectează adesea . cu pantă accentuată.

scade şi viteza de curgere a apei şi deci şi puterea de eroziune şi transport. se formează un ogaş care se alungeşte în amonte şi în aval. care sunt erodate la viitura următoare.terasă. În timpul ploilor. aici începe acumularea şi formarea conului de dejecţie. marne sau loess. când nu mai sunt inundabile. Cu timpul. luncă. de canal bine dezvoltat. Când întinderea ogaşului către aval a ajuns la un teren plan . pe versanţii munţilor şi podişurilor. care are o structură lenticulară. conurile noi le îngroapă pe cele mai vechi. sunt folosite pentru aşezări. Fundul talvegului capătă formă de U. păşunatul iraţional. micşorând şi mai mult panta de curgere. alunecări şi mici prăbuşiri se extind în suprafaţă şi în adâncime.Forma de rigolă apare în zona unde panta este cea mai mare. Torentul caută să-şi realizeze un profil de echilibru. Cu timpul materialele sunt depuse în canalul de curgere. Torenţii produc degradarea terenurilor. unii din ei se alungesc şi devine colector principal. Ele au o pânză de apă freatică potabilă. solurile formate pe ele sunt adesea fertile.format domină regiunile vecine. climatul cu ploi sub formă de averse. În aval înaintează prin eroziune liniară. desţelenirea pajiştilor. Canalul se dezvoltă numai către amonte. S-a constatat că pe acelaşi tip de pantă şi rocă se dezvoltă acelaşi tip de torent. nisipuri. Importanţa practică Conurile de dejecţie. pe când cele din particule grosiere. şiroirea se concentrează pe această ruptură treptat se adânceşte. torentul s-a stins.Forma de organism torenţial se realizează când canalul prin eroziunea regresivă se lărgeşte prin dezvoltarea de tentacule. există cazuri când bazinul de recepţie ia contact direct cu conul de dejecţie. depresiune. Conurile formate din depuneri fine sunt teşite şi se întind pe distanţe mari. pe argile. Când au loc mişcări de lăsare. Treptat panta torentului scade. unde covorul vegetal a fost rupt din anumite cauze. Prin acţiunea proceselor de pantă malurile talvegului se atenuează şi vechiul organism torenţial se înierbează.Forma de canal bine dezvoltat. În sudul Olteniei această formă de relief se numeşte hunie. la o nouă viitură acesta îşi va croi drum pe altă cale spre dreapta sau stânga conului anterior formând un nou con. de organism torenţial şi de stadiul de stingere a torentului. Din materialul conurilor de dejecţie se pot exploata minerale utile. procesele de eroziune areolară. dar şi pe pante mici. de stingere a torentului începe când panta de echilibru duce la stingerea eroziunii liniare şi începe eroziunea laterală asupra malurilor. Pe unele pante foarte înclinate. . Când mişcările tectonice au loc ritmic. dar care să asigure transportul materialelor din bazinul de recepţie. Formarea şi dezvoltarea torenţilor În evoluţia unui organism torenţial se pot deosebi patru stadii: de rigolă sau ogaş. Se creează astfel un con complex. vegetaţie rară. . La gura lui se formează mici conuri aplatizate. cu care înalţă conul. el are tendinţa să-şi construiască un profil longitudinal care să nu se mai adâncească.Ultima fază. Răspândirea torenţilor Torenţii sunt răspândiţi mai ales în regiunile cu pante mari. bolovani sunt mai bombate şi bine conturate. formându-se un con în spatele celui vechi. Ridicările tectonice ale unor regiuni favorizează dezvoltarea pantelor abrupte şi ca urmare şi apariţia torenţilor. Are loc umplerea canalului dinspre aval spre amonte. Spre amonte înaintează regresiv prin mici prăbuşiri în materialul solului. lipsind canalul. puterea de eroziune devine tot mai mare. se ajunge la umplerea rigolelor. Începând cu partea inferioară. . unde sunt create anumite condiţii: roci friabile. . abrupte. pot produce inundaţii prin propriul lor volum de apă transportat sau prin bararea unui râu cu materialele transportate. lineară. 43 . pietrişuri. torenţii încep să se ierarhizeze. Pe măsură ce ogaşul se alungeşte şi gura lui coboară tot mai mult. Torentul transportă încă mult material din bazinul de recepţie. depunerea conurilor de dejecţie se face etajat. Ele pot fi folosite pentru cercetările geologice ale regiunii.

El constituie debitul solid şi se exprimă în m3 / s sau kg / s. cum sunt cele magmatice. Acţiunea de eroziune a râurilor este influenţată de duritatea rocilor. şi o parte cu frecările din albie. râurile au un curs de apă permanent care îşi are debuşeul în lacuri. când de depunere de materiale. argilele.7. Când frecările depăşesc energia cinetică.Măsuri împotriva torenţilor Se pot lua măsuri de prevenire a formării torenţilor. prin împăduriri. păşunat raţional. deci frecările interne. Astfel. RELIEFUL CREAT DE APELE CURGĂTOARE PERMANENTE 4. accentuând în plan orizontal sinuozităţile albiei. Când energia cinetică se consumă doar pentru învingerea frecărilor curgerea apei se produce fără manifestarea unor procese geomorfologice. Viteza este mai mare spre mijlocul albiei şi spre suprafaţa apei în sectoarele de vale rectilinii. 44 . procesele care au loc în albie pot fi diferite în funcţie de energiile care predomină.7. sunt necimentate sau slab cimentate. râul căutând să ajungă la un echilibru între energia cinetică şi frecări. râul tinde mereu să ajungă la un echilibru de forţe. baraje pe canalul de curgere etc. Materialul transportat provine de pe versanţi sau din albia râului. diversele sectoare ale râului pot fi afectate când de eroziune. Viteza de curgere a apei fiind mai mare către suprafaţa apei şi către malul concav. Capacitatea de transport depinde de debitul râului şi de viteza de curgere a apei. mărindu-i viteza. respectiv de eroziune. În timpul viiturilor are loc o creştere a pantei suprafeţei apei şi creşte viteza de curgere. culturi de plante perene. etc. cleionaje . Modelarea reliefului sub acţiunea apelor curgătoare permanente Faţă de torenţi. Cantitatea de material ajunsă în albie este în funcţie de intensitatea eroziunii în cuprinsul bazinului hidrografic.gărduleţe. Viteza de curgere a apei este direct proporţională cu panta fundului albiei si a suprafeţei apei şi invers proporţională cu rugozitatea albiei. Energia cinetică a apelor curgătoare este în raport direct cu debitul şi viteza de curgere.1. datorate vâscozităţii apei şi încărcăturii de material solid în suspensie. Acţiunea de eroziune a râurilor este unul din cele mai importante procese geomorfologice. 4. transport şi depunere ia naştere canalul de curgere sau valea. mai intensă prin urmare asupra acestuia. sunt foarte puţin rezistente la eroziune. ea se abate spre malul concav în sectoarele curbilinii. Aceasta este eroziunea laterală a apei. Viteza scade către fundul şi malurile râului datorită rugozităţilor din albie care măresc frecarea. de transport sau de depunere. începe depunerea materialelor transportate. pietrişurile. Când frecările sunt mai mici decât energia cinetică râul execută o acţiune de eroziune în albie prin care îşi consumă o parte din energia cinetică mărindu-şi totodată şi cantitatea de material pe care îl transportă. Acţiunea de transport se realizează de râu prin consumul unor părţi din energia cinetică. Prin curgerea sa turbulentă râul provoacă mişcări turbionare în albia sa. pentru oprirea sau încetinirea dezvoltării torenţilor: împăduriri de bazine. arat pe curbe de nivel şi măsuri de corectare. deoarece prin aceasta particulele scoarţei terestre sunt îndepărtate din locul lor. râurile creându-şi astfel canalul de curgere. în diferite sectoare ale râului. Aceasta se numeşte eroziunea liniară sau de adâncime. ea va produce o acţiune de eroziune a malurilor. Rocile masive. ceea ce face ca viteza şi direcţia de curgere să varieze foarte mult de la loc la loc. Debitul solid depinde de capacitatea de transport şi de cantitatea de material solid ajunsă în albie. sunt foarte rezistente pe când nisipurile. O parte din energie se consumă pentru învingerea frecărilor interne. În urma proceselor de eroziune. Curgerea apei în râu se realizează în mod turbulent şi nu laminar. apa va exercita o acţiune de erodare asupra fundului albiei şi adâncirea acesteia. Energia cinetică fiind în funcţie de debit şi de viteza de curgere. mări sau oceane. Debitul solid este constituit din debitul mecanic (particule de diferite dimensiuni) şi debitul chimic (sărurile dizolvate în apă).

Cele trei acţiuni ale răului se pot produce simultan în acelaşi sector. el pierde o parte din greutatea lui. îndepărtându-se astfel cca. cu lăţimi de zeci sau sute De metri. nisipuri. Gradul de meandrare a unui râu reprezintă raportul între lungimea albiei minore şi lungimea patului meandrelor. ar fi de 360g/ m3.Mărimea particulelor solide care pot fi transportate de râu exprimă competenţa râului. transportul în sectorul mijlociu iar aluvionarea în sectorul inferior. 4. iar argila la 0. Pietrişul şi bolovănişul sunt transportate prin târâre şi rostogolire. Linia care uneşte punctele cele mai joase de pe fundul albiei minore constituie linia de talveg sau talvegul râului. După mărimea particulelor depuse el poate fi exprimat în bolovănişuri. Fâşia de teren delimitată de tangentele la buclele meandrelor se numeşte patul meandrelor. argile. Valoarea medie a turbidităţii râurilor de pe glob. Văile fluviale sunt forme negative de relief care sunt alungite pe distanţe de zeci. formată de albia minoră care s-a abătut de la direcţia generală de curgere a râului. se individualizează o albie minoră. Formarea meandrelor se datorează modului de deplasarea al moleculelor de apă în timpul curgerii. prin salturi şi prin suspensie.7. pe măsură ce scade panta râului.2. dar eroziunea predomină în sectorul superior. Meandrarea este influenţată şi de duritatea rocilor. după unele calcule. La râurile cu variaţii mari de debit şi nivel. la aceiaşi pantă un râu cu debit mic are o meandrare mai puternică decât un râu cu debit mare. Un meandru este constituit din bucla meandrului. Depunerea materialelor se întâmplă când viteza apei scade şi competenţa râului este mai mică decât diametrul particulelor transportate. 134 t/km2 de pe suprafaţa întregului uscat. În suspensie sunt transportate particulele cu dimensiuni mai mici de 0.075 m/s. dinspre amonte spre aval. Acest transport reprezintă turbiditatea râului şi se exprimă în grame de material solid pe metrul cub de apă (g/m3).2. râurile fiind astfel agenţi modelatori ai scoarţei terestre. Procesul de meandrare este influenţat de panta longitudinală a albiei. fundul văii sau albia râului şi versanţi. pietrişul şi bolovănişul amestecându-se cu nisipuri mai grosiere sau mai fine.7.Albia minoră Are aspectul unui canal cu maluri line sau abrupte.2-1.15 m/s. Ele pot fi reluate de un alt vârtej. Valea este constituită din două elemente principale. pentru a reveni iarăşi la aceeaşi direcţie ceva mai în 45 . prin care apa se scurge la nivele mici şi o albie majoră. Se constată o sortare a particulelor. 4. prin care apa se scurge în timpul viiturilor. transport şi depunere a materialelor. Formele de relief create de procesele fluviale Apa râurilor exercită asupra reliefului terestru acţiuni de eroziune. În măsura în care un bolovan este acoperit de apă. deplasate pe o anumită distanţă. şi presiunea apei în mişcare se exercită pe toată secţiunea expusă curentului. În ocean ar fi transportate anual cca. În amonte domină bolovănişurile şi pietrişurile şi spre aval diametrul particulelor scade treptat. pietrişuri. uneori de zeci de kilometri sau depăşind chiar 100 km. Nisipul fin poate fi transportat prin salturi la o viteză a apei de 0. cu cât acestea sunt mai dure cu atât meandrarea este mai mică.03 mm. Materialul depus de râuri se numeşte aluviune.7 m/s. În plan orizontal forma albiei minore este cel mai adesea ondulată. se depun. Sortarea nu este perfectă. încât blocul poate fi rostogolit şi deplasat. Ea depinde de viteza de curgere a apei şi de grosimea stratului de apă. unde viteza a scăzut. apărând chiar meandre compuse. Principalele forme de relief create de procesele fluviale sunt văile.1. luturi. 76 miliarde tone material solid. Curgerea turbionară face ca particulele mai fine să fie ridicate de pe fundul albiei. Bolovanii de 10-30 m diametru pot fi târâţi dacă curentul de apă are viteze de 1. Deplasarea materialului solid se face în mai multe moduri: prin târâre şi rostogolire. conform principiului lui Arhimede. Meandrarea depinde şi de debitul râului. Atunci când ondularea devine foarte pronunţată spunem că râul are meandre. sute sau mii de kilometri. La râurile cu pantă mai mică de 1m/km se produce o meandrare foarte puternică.

unele ostroave pot fi aluvionate puternic şi să se alipească albiei majore. cum este cu Dunărea. Modificarea poziţiei acestui nivel. cu înclinare din amonte spre aval. El păstrează apă o lungă perioadă de timp. Când înălţarea se accentuează.2. ele nu sunt inundate. Porţiunea care uneşte popina cu restul şesului se numeşte peduncul. Volga. Ostroavele mici pot fi uneori erodate la viituri puternice. În acest fel asigurându-se deplasarea apei şi a încărcăturii solide fără eroziune sau aluvionare. Nivelul de bază general şi influenţa sa asupra evoluţiei bazinului hidrografic este o noţiune mai mult teoretică. se întâlnesc ostroave. Profilul transversal este mai complicat. Ridicarea nivelului. pozitive şi negative. Mişcările de subsidenţă duc la creşterea meandrări râurilor. abrupturi sau pante line. se întâlnesc nivele de bază locale. potcoavă sau colac. reprezentând acea porţiune a văii prin care se scurg apele la viituri. Apar mereu factori care deranjează echilibrul (mişcări tectonice. praguri. Albia minoră se continuă adesea pe şelful marin fiind erodată în continuare de râu sub nivelul mării. a meandrului către aval. Prin mişcările de pendulare a râului. 4. către care tinde să ajungă toate apele curgătoare. Capătul de jos al acestei curbe se numeşte nivel de bază. Profilul longitudinal al albiei minore este dat de linia de talveg. Râul în deplasarea sa tinde să-şi formeze un profil longitudinal de formă concavă. Rinul. În procesele de eroziune. duce la accentuarea aluvionărilor şi înălţarea albiei. În realitate există un profil de echilibru provizoriu sau dinamic care este în continuă evoluţie. Albia minoră în zona buclei meandrului prezintă malul concav. astfel. viteza apei scade brusc şi materialele mai grosiere sunt depuse imediat. La nivelele normale ale râului. iar coborârea nivelului duce la intensificarea eroziunii şi adâncirea albiei. Mişcările scoarţei influenţează de asemenea evoluţia meandrelor.). schimbări climatice. constituindu-se astfel un meandru părăsit. transport şi depunere. Mişcările de înălţare aşa duc la adâncirea albiei minore şi la formarea numitelor meandre încătuşate. încât treptat. duce la modificări în acţiunea râurilor. Bucla meandrului cuprinde în interiorul ei o porţiune de uscat numită popină. nici deficit de energie cinetică.2. grădişte sau lob al meandrului. Nivelul de bază general este reprezentat de nivelul mării. În albia minoră. dar la viituri sunt adesea acoperite de ape.7. numit şi belciug. Când râul depăşeşte malurile.aval. Ostroavele au o formă alungită. Bucla rămâne lateral faţă de cursul principal şi este izolată de râu prin aluviunile depuse în capetele buclei. râul tinde mereu către un echilibru al forţelor care intervin. iar malul convex. foarte abrupt la izvoare şi cu pante tot mai mici către vărsare. grindurile sunt 46 . reprezentate de confluenţele râurilor sau apariţia unor praguri de roci dure. conurile de dejecţie şi glacisurile. panta albiei să capete o asemenea valoare încât să nu se genereze nici surplus. Relieful longitudinal al luncii este oarecum paraleli cu cel al talvegului. Lunca este o formă de relief relativ neted. grinduri şi depresiuni. roci dure etc. Această porţiune se mai numeşte zona inundabilă a văii sau luncă. Acest profil longitudinal se numeşte profil de echilibru. Astfel. Grindurile iau naştere prin depunerea materialelor mai grosiere în timpul viiturilor. Eroziunea laterală duce treptat la îngustarea continuă a peduncului care până la urmă este străpuns. Profilul de echilibru începe să se realizeze dinspre nivelul de bază către amonte. Garonne etc. formându-se o renie. Profilul poate avea forme diverse. abrupt. iar pe malul convex are loc depunerea de aluviuni.Albia majoră Este înţeleasă mai mult ca noţiune hidrologică. râul rectificându-şi cursul. ca: popinele sau grădiştele. cu repezişuri. Ele sunt forme pozitive constituite din aluviuni. iar cele mai fine sunt transportate mai departe de mal. de regulă. cu axa mare pe direcţia de deplasare râului. prezentând o serie de microforme de relief. Asupra malului concav râul exercită o continuă eroziune laterală. meandrele încătuşate se transformă în meandre de vale. pe lângă renii (depuneri de aluviuni pe malul convex al albiei). lin. În afară de nivelul de bază general. pentru că în realitate sunt situaţii când profilul longitudinal este sub nivelul de bază general. Prin eroziunea laterală a râului are loc o deplasare continuă lentă. Aceste forţe acţionează asupra sectoarelor de albie. De aceea profilul de echilibru este un profil ideal. În luncă sunt forme de relief care nu sunt inundabile.

ele depunându-se în cadrul luncii în timpul viiturilor. Acestea scot râul din profilul de echilibru. cum sunt defileurile. Peste această suprafaţă sunt depuse materialele aluvionare. La terasele mai vechi acest contact poate fi mascat de coluvii sau proluvii. suprafaţa fostului şes care a rămas suspendat. . Eroziunea liniară şi laterală. Aluviunile mai grosiere din bază reprezintă aluviul de albie. ele de obicei lipsesc în sectorul dinspre izvoare. torenţi etc. dar altele rămân neinundabile. alungită. iar în sectoarele unde râurile se apropie se realizează un grind dublu sau uneori ele pot constitui un grind median comun.Podul terasei reprezintă partea superioară a terasei. El are aspect plan. ţâţâna. de obicei. dar.3. O luncă este alcătuită din patul văii. Trotuşul în defileul Cireşoaia.Terase în rocă . muchea şi fruntea terasei. De obicei. desfăşurată mai mult sau mai puţin fragmentar în lungul văii unui râu şi care a funcţionat iniţial ca una din albiile sale majore. 4. atunci prezintă şi o înclinare către axul văi. mai grosiere în baza luncii şi mai fine în partea superioară. terenul este mai înalt datorită materialelor aduse de pe versanţi şi a conurilor de dejecţie. Când în cadrul luncii curge doar un râu.Cozia etc. Oltul în defileul Turnu Roşu . Uneori în cadrul luncii se mai pot individualiza unele trepte denumite terase de luncă. Uneori un afluent al râului nu poate străpunge grindul de mal şi atunci curge paralel cu râul principal pe zeci de kilometri (Jijia şi Prutul). Când terasa este parazitată de glacisuri coluvio . Terasele pot fi împărţite după natura alcătuirii lor în: . Lăţimea luncilor variază şi ea foarte mult.proluviale.Terasele fluviale Terasa este o formă de relief cu aspect de treaptă. Acest aluviu are de obicei în bază un strat de pietrişuri şi apoi un strat mai fin nisipo-lutos. Uneori sunt depuse depozite loessoide sau chiar loessuri. . Structura unei terase poate fi variată. Ele sunt mai grosiere în amonte şi mai fine în aval şi. cu o slabă înclinare către avalul văii. Acesta reprezintă stratul de aluviuni care intră în alcătuirea luncii. Elementele morfologice şi structurale ale teraselor Terasele prezintă patru elemente specifice .7. Fruntea terasei se formează atât prin eroziunea în adâncime a râului cât şi prin eroziunea laterală a frunţii terasei.Ţâţâna terasei este linia de unire a podului terasei de versantul pe care se sprijină. depus în perioada când râul inunda mai rar şi mai puţin lunca. care constituie roca de bază.2.care nu au aluviu. Muchea poate avea un contur foarte diferit. ele depunându-se în albia minoră. lunca devine din ce în ce mai puţin inundabilă şi cu timpul rămâne suspendată faţă de noua albie.Fruntea terasei (taluzul) reprezintă planul înclinat care mărgineşte terasa spre axul văii. lunca prezintă doar 2 grinduri de o parte şi de alta a râului. în lungul unui râu să întâlnim mai multe nivele de terase. Peste soclu se suprapune aluviul de terasă. Cauzele care duc la formarea teraselor sunt legate de schimbările climatice sau tectonice.Muchea terasei reprezintă marginea podului către axul văii sau linia de contact dintre podul terasei şi fruntea terasei. . Lungimea albiilor majore variază în funcţie de lungimea râurilor. se întâlnesc adesea meandre părăsite sau vechi albii minore umplute cu apă. lăţimea lor creşte din amonte către aval. ce conţin intercalate orizonturi de soluri fosile. în general. pe când în arealele depresionare se depun materiale mai fine. În zona depresionară de dincolo de grind. eroziune care lărgeşte valea propriu-zisă şi creează posibilitatea de formare a unei noi terase. iar aluviunile mai fine constituie aluviul de luncă. Acestea îşi creează propriile grinduri. meandrarea şi deplasarea laterală a râului adâncesc şi lărgesc valea. în funcţie de prezenţa unor ravene. 47 . sau doar un strat foarte subţire.constituite din depozite mai grosiere. Ex. Dunărea la Cazane. Spre marginea luncii. o terasă poate fi formată dintr-un soclu. Lărgirea accentuată a văii se realizează când talvegul râului se apropie de profilul de echilibru. sau în sectoarele de îngustare a văii. Astfel. adică suprafaţa de eroziune sculptată în rocile de bază.podul. Suprafaţa soclului reprezintă vechea talpă a văii. obligându-l să se adâncească. Unele mai pot fi inundabile la viituri foarte mari. Este posibil ca acest proces de formare a teraselor să se repete şi astfel. .

nivelele râului nu sunt un reper precis. Această situaţie este cauzată de mişcările de subsidenţă din această zonă şi de a oscilaţiile de nivel ale Mării Negre. Dar în unele sectoare aceasta a fost distrusă. întrucât cele mai înalte sunt cele mai vechi. măsurată de obicei între fundul văii în sectorul unde există terasa şi podul terasei. pe când în sectoarele subsidente. ceea ce producea încurcături. 10 m. se numesc terase de luncă. De asemenea. mai rar 20-30 m. frunţile acestora fiind alcătuite numai din aluviuni. atunci. Criteriul altitudinal permite precizarea vârstei relative a teraselor.Terase mixte .. Ex. a depus un strat de cca. Dar şi această numerotare poate avea greutăţi deoarece aceeaşi terasă într-un loc poate avea o altitudine şi în alt loc altă altitudine relativă. se dă şi altitudinea relativă a soclului terasei pe lângă altitudinea relativă a podului terasei. se consideră un punct situat la mijlocul distanţei dintre ţâţâna terasei şi muchia terasei. au înălţimi mai mari. până la 10 m. când nivelul mării era coborât. în partea inferioară a Prutului şi Siretului soclul terasei coboară sub nivelul talvegului actual. Terasa Bistriţei care la Piatra Neamţ are 15 m alt. la Buhuşi are abia 5 m. iar aluvionarea în interglaciar. . dar când podul terasei este coluvionat cu materiale de pe versantul văii. acumularea de aluviuni este foarte intensă. Mai semnificativă este altitudinea relativă. Dar aceasta nu spunea nimic despre altitudinea despre raportul cu celelalte terase. Cei mai mulţi geomorfologi consideră că reperul de pe fundul văii trebuie să fie lunca actuală. el prezentând o înclinare accentuată către muchea terasei. Unii cercetători le-au numerotat începând cu cea mai veche. Excepţie fac terasele în foarfece. După poziţia în cadrul văii. Cele de fund de vale cuprind terasele de luncă şi terasele cu altitudini mici. Unii cercetători au început numărătoarea cu terasele cele mai joase şi deci cele mai noi. faţă de podul terasei care se menţine mai sus. în care ulterior râul a sculptat terasele de 20-25 m. când nivelul mării era ridicat. Apoi râul. Numerotarea teraselor începe cu prima terasă a cărei altitudine relativă îi scoate podul de sub influenţa râului. apar neconcordanţe între altitudinile podului terasei şi a soclului ei. ca urmare a eroziunii versanţilor. De aici lipsa paralelismului. chiar cele inundate la viituri excepţionale. dacă există deschideri naturale sau foraje. Ele se formează atunci când în faza de aluvionare a râului se depun stive groase de aluviuni. în evoluţia sa se adânceşte în propriile aluviuni. Bistriţa la ieşirea din munte la Piatra Neamţ. 40 m aluviuni. Adâncirea văilor s-a produs în perioadele glaciare. iar podul terasei a fost cândva luncă.Numerotarea teraselor apare ca o necesitate în descifrarea evoluţiei teritoriului. Talvegul este acoperit cu un strat de apă. la care se adaugă altitudinea relativă faţă de luncă. pentru a putea urmări fiecare nivel de terasă în lungul văii. terasele se mai pot grupa în terase de fund de vale şi terase de versant. Unele pot rămâne la nivelul interfluviilor. Spre exemplu. astfel. S-a ivit necesitatea de a fi numerotate. Alţi geomorfologi preferă să măsoare altitudinea relativă a teraselor luând ca reper talvegul râului. apărând erori de măsurătoare de la un cercetător la altul. deoarece. sau se acumulează în strate subţiri. Aşa este 48 . Atunci când podul terasei este plan. nu mai există paralelisme între aceste două repere. sculptându-şi terase. Aceste trepte din cadrul luncii care sunt supuse încă inundaţiilor. De obicei. neţinându-se cont de grosimea coluviului. altitudinea relativă a terasei ar reprezenta distanţa pe verticală şi în timp între două etape din evoluţia văii. Deci. uneori. se poate considera acest reper pentru măsurătoare. Cel mai adesea se încearcă delimitarea coluviului ţinând cont de panta lui. adică cea mai înaltă. unde cele mai coborâte sunt cele mai vechi.Terase aluviale constituite numai din aluviuni. astfel. nivelul obişnuit sau nivelul de etiaj al râului. Un alt reper îl constituie suprafaţa soclului terasei care reprezintă talpa văii din etapa formării vechiului şes. Terasele de versant.Altitudinea terasei se poate măsura după reperul general. Nivelul podului terasei. reperul superior. relativă. astfel că numerotarea se făcea de la un nivel mai jos. 78 m. La început terasele au fost denumite după localitatea unde erau reprezentate mai bine. Elementele morfometrice ale teraselor. sunt mai mici şi sunt suspendate pe versant. nivelul marin şi în acest caz se defineşte altitudinea absolută a terasei. în sectoarele cu mişcări tectonice de ridicare nu se acumulează aluviuni. se ia ca reper nivelul aluviului terasei.care au un soclu şi un aluviu foarte bine dezvoltat. . deoarece râul este aproape de profilul de echilibru. .

terasa de 160 m a Bahluiului.Văi în chei . .Mişcările scoarţei .prezintă un înalt grad de simetrie faţă de un plan vertical median. . au fundul plat reprezentat şi de o albie majoră.7. Cercetările au arătat că în cursul inferior al râurilor ce se varsă în Marea Neagră. transport şi aluvionare. ce prezintă o lăţime mare a fundului văii. cu formarea şesului aluvial.prin ridicarea scoarţei se intensifică adâncirea văilor. Văile simetrice . versanţii au înclinări foarte mari.o fază de adâncime a râului . Se apreciază că în timpul ultimei glaciaţii. .Văile în defileu. avea loc o transgresiune cu formare de golfuri marine în cursul inferior al râurilor. nivelul oceanelor era coborât cu cca. Variaţiile climatice de care depinde existenţa şi starea învelişului vegetal au influenţat şi alimentarea şi scurgerea râurilor.Văi în canion . în dreptul Iaşului. Canionul Colorado ce are peste 1500 m adâncime. topirea unei părţi din gheţari a dus la ridicarea nivelului marin. iar prin subsidenţă are loc aluvionarea intensă. când în timpul glaciaţiilor o mare parte din apă era blocată în calotele glaciare.Tipurile de văi fluviale Văile fluviale pot fi împărţite după formă şi lărgime. Ele ne oferă diverse materiale de construcţie (nisip. Defileul Oltului. Defileurile apar acolo unde râul traversează un sector de roci dure sau traversează un lanţ muntos. Studiul teraselor ne ajută să cunoaştem evoluţia văilor. Asemenea văi se formează în roci omogene cu structură tabulară. Defileul Dunării. peste depozitele fluviale. lipsind albia majoră. în unele sectoare se manifestă mişcări de înălţare a scoarţei iar în altele mişcări de coborâre. având o luncă foarte largă şi terase mari de fund de vale. luturi etc.o fază de regularizare a profilului longitudinal cu predominarea eroziunii laterale şi lărgirea văii. variaţiile de debit şi nivel influenţând acţiunea de modelare a reliefului prin eroziune. care devine astfel terasă. Ele au fost frecvente în Pleistocen. Pentru explicarea acestor schimbări s-au invocat mai multe cauze: . s-au produs şi modificări ale proceselor fluviale. pe lângă schimbările poziţiei nivelului de bază. 4. Ex. care au contribuit la formarea teraselor. depuse la începutul perioadelor interglaciare. au bogate strate acvifere şi sunt terenuri bune pentru construcţii sau alte utilităţi.Văi înguste.Originea teraselor Formarea unei terase se petrece în mai multe faze: . . Aceste mişcări ale nivelului oceanic au mai fost denumite mişcări glacioeustatice. Deci. Sunt spectaculoase cheile săpate în roci dure. iar în timpul interglaciarelor. Versanţii au înclinări diferite şi pot prezenta terase cu extindere diferită. mişcările scoarţei. 49 .4. Se pare că în timpul Cuaternarului au fost până la 6 perioade glaciare. . Aceste văi pot varia ca lărgime.o nouă fază de eroziune liniară cu adâncimea văii. ele au aspectul de trapez. . sunt depuse sedimente marine şi limanice. ce au fundul îngust. pietriş. când creştea nivelul mării. O ritmicitate în aceste mişcări duce la formarea teraselor. uneori mărginit doar la lăţimea albiei minore. care domină spre nord toate interfluviile până la valea Jijiei. deosebindu-se: . cu profil transversal în formă de V. Ambii versanţi prezintă înclinări aproximativ egale şi au înfăţişare asemănătoare. ceea ce arată că prin continuarea ridicării nivelului mării. În cazul râurilor mari.o fază de aluvionare.Mişcările eustatice .). Ex. 120-140 m faţă de cel actual. După felul cum sunt reprezentate în cuprinsul văii. Versanţii sunt foarte înclinaţi. . reprezintă un sector de vale îngustă cuprins între două sectoare de vale largă. sunt mai largi decât cele în chei.oscilaţiile de nivel ale mărilor şi oceanelor. se spune că avem terase monolaterale care apar doar pe o parte a râului şi terase bilaterale care apar pe ambele părţi. După forma profilului deosebim: . cu trepte formate în stratele de roci mai dure.2. abrupţi. lăsând suspendată o parte din fostul şes.Văi largi. variaţiile climatice.

. Asimetria văilor se poate datora unor cauze geologice.Variaţiile climatice. iar celălalt este mai abrupt şi mai scurt. văile orientate transversal faţă de direcţia stratelor sunt asimetrice. constituie nivele de bază locale pentru partea din amonte. modifică la fel evoluţia văilor. cu profil longitudinal mai regularizat. Râul se poate adânci rapid în roci moi. . intervin atunci când un versant este sculptat în roci dure. De obicei. acesta devine mai abrupt. 50 . pot provoca asimetrii slabe. versanţii domoli. văile fiind instalate pe falii tectonice. . mai ales în văile sculptate în roci moi.Diferenţa dintre nivelele de bază locale.Schimbările poziţiei nivelului de bază.Diferenţa de alcătuire geologică.Evoluţia văilor Începutul formării unei văi poate porni de la o formă de rigolă. Versantul modelat în blocul de scoarţă înălţată poate fi abrupt. . 4.Captările frontale se produc în regiunea izvoarelor unor râuri cu cursuri în direcţii contrare. Tipurile de captări .2. Valea Dunării în lungul Dobrogei.Captările fluviale Sunt fenomene naturale prin care apa unui râu este preluată de alt râu. prin schimbările în învelişul vegetal ce au implicaţii în evoluţia versanţilor. Mişcările tectonice provoacă adâncirea diferenţiată a unor văi. ogaş sau ravenă. 4. cu rupturi de pantă. . se ajunge la o scădere a altitudinii relative a interfluviilor faţă de râurile vecine. Cel în roci dure este abrupt. . fără terase. Câştigul este de partea bazinului care are condiţii mai favorabile pentru eroziune. Ele provoacă adâncirea şi întinerirea sectorului de vale în zona cu mişcări de înălţare a reliefului sau provoacă aluvionarea şi îmbătrânirea văii în sectoarele subsidente. modifică evoluţia văilor prin schimbările produse în debitul şi regimul râurilor. iar celălalt este în roci moi. fiind cel conform înclinării stratelor. Ex.Văile asimetrice Sunt văi care au profil transversal asimetric. .Stadiul de bătrâneţe. albia minoră puternic meandrată. ceea ce favorizează captarea unui râu care se adânceşte mai greu în roci dure. Ex. apropiaţi şi ei de profilul de echilibru.7. cu profil longitudinal apropiat de profilul ideal de echilibru. iar cel în roci moi este domol. Prin acţiunea de eroziune exercitată atât de râu cât şi de procesele de versant.6. şesul larg. fiind erodat la bază. fiind afectaţi de eroziune şi alunecări mai intense. pe când cel opus rămâne mai jos şi este mai domol. versanţii variind atât ca lungime cât şi ca înclinare. Se poate vorbi de stadii de evoluţie a văii: . Nivelele de bază mai joase au pantă mai mare şi putere de eroziune mai mare. Cauzele care favorizează captările fluviale: . un versant este mai puţin înclinat şi mai prelung.Cauze litologice .Cauze climatice. Aceste văi se mai numesc subsecvente. el retezând stratele în cap.Stadiul de tinereţe. Formarea Defileului Dunării prin captarea unui râu care curgea spre Câmpia Panonică. . ce pot modifica profilul longitudinal de echilibru. modificând puterea de eroziune a acestora şi implicit posibilitatea de captare a unui râu vecin. Extinderea unui bazin hidrografic se face în dauna bazinului vecin.5. valea este largă cu şes bine format şi versanţi slab înclinaţi.Prezenţa unor roci dure. înguste.Cauze tectonice. Versanţii expuşi către direcţia din care suflă vânturile care aduc ploi ca şi versanţii mai umbriţi sunt mai înclinaţi.Mişcările scoarţei. . alungindu-şi valea în dauna celuilalt. . . permiţând apei dintr-un râu să treacă în altul.7.Cauze structurale. în structurile monoclinale. a debitului solid al râului etc.2. Evoluţia văilor poate fi perturbată prin intervenţia unor factori exteriori sistemului. de către un râu ce curgea spre Câmpia Română. captările se datorează proceselor de eroziune care distrug o porţiune dintr-un interfluviu.Stadiul de maturitate. în care văile sunt scurte. Râul cu nivel de bază mai jos îşi împinge izvoarele prin eroziune regresivă în valea râului opus. Mişcările tectonice pot provoca deplasarea laterală a râului cu erodarea versantului către care se produce deplasarea.

Formele de acumulare create de procesele fluviale 4. în care prezenţa aluviunilor atestă clar că pe acolo îşi continua cursul râul captat. Interfluviul dintre cele două râuri este terasa inferioară a Moldovei care este atacată de eroziune şi alunecări dinspre Şomuz.3.3. pe care o fosilizează. . râul care are albia mai adâncă. alimentând Şomuzul Mare.Conurile de dejecţie Aceste forme de relief sunt similare cu cele create de torenţi. În zonele deluroase. 4. O asemenea captare se poate produce între bazinul Prutului şi Siretului. mai mult sau mai puţin înclinate. prin eroziune laterală va capta apa celuilalt râu.se face prin elemente morfologice specifice.este cotul brusc pe care îl face râul în punctul în care a fost captat. Râurile depun de asemenea conuri de dejecţii în albiile majore ale colectorului mai mare. Condiţia tectonică se realizează când mişcările de înălţare devin pe tot lanţul muntos şi când ridicarea este generală. Ele se formează acolo unde râul trece într-o unitate mai netedă cu pantă mai mică. Adesea un râu. apoi piemonturile mediteraneene ale Alpilor sau piemonturile Cordilierilor americani.Piemonturile Sunt forme de acumulări fluviale ce se prezintă ca nişte câmpuri netede. dar şi în detrimentul muntelui de unde sunt aduse aluviunile şi pe rama căruia piemontul înaintează. cele semiaride. ce se extind pe zeci sau sute de km.. În această zonă. datorită ploilor rare şi cu mare intensitate. deturnându-l.Captări în curs de realizare . . mediteraneene. Albia Prutului este cu 160 m mai jos decât cea a Siretului. 4. Procesul este cu atât mai activ cu cât ridicarea muntelui este continuă şi râurile nu reuşesc să ajungă la condiţia de profil de echilibru. o parte din apa freatică din şesul şi terasa inferioară a Moldovei se scurge şi iese sub formă de izvoare puternice.este sectorul de vale din aval de punctul de captare al râului captat. Condiţia climatică realizează un regim hidrologic spasmodic. au ajuns prin eroziune regresivă în valea Siretului. menţiona că în apropiere de oraşul Fălticeni. doar că au forme mult mai plate şi mult mai extinse. în speţă Jijia prin afluenţii Corhana şi Fundoaia. Geneza piemonturilor este legată de condiţia tectonică şi condiţia climatică. apele se împrăştie pe o suprafaţă mare şi scade astfel puterea de transport. Aici intră regimurile climatice musonice.Autocaptarea se produce prin străpungerea pedunculului meandrului.când un râu a început deja să piardă apă din bazinul său în favoarea altui râu. făcând racordul între munte şi zona joasă din faţa lor.valea decapitată . .1. În acelaşi timp au loc infiltrări în aluviunile câmpiei şi totodată există o evaporare mare cauzată de extinderea apelor în suprafaţă. .cotul de captare . terasa de 10 m a Siretului.Captările laterale se produc în cazul unor râuri care au direcţii de curgere perpendiculare. Afluenţii Prutului.7.3. încât apele marine încep să se retragă şi acumulările depăşesc mişcările subsidente. Valea decapitată rămâne suspendată şi apare ca o înşeuare de captare. . albia celor două râuri este cu 70 m mai jos decât albia Siretului.7.2. 51 . pătrunde prin eroziune regresivă în valea altui râu. în general. Identificarea captărilor . Când conurile se extind foarte mult peste câmpii. Construcţia lor se face în detrimentul câmpiei. Martiniuc (1946) .Captările prin alipire se produc când două râuri curg prin aceeaşi vale. Acest sector adesea este o vale seacă.Captările iminente sunt cele pe cale să se producă. sunt denumite delte continentale. C.7. râurile depun conuri de dejecţie în propriile albii majore. râul rectificându-şi cursul. . atacând în zona localităţii Bucecea. Cele mai caracteristice piemonturi se întâlnesc pe latura sudică a Himalaiei. sau râul este prea mic pentru a avea o vale aşa de mare. Geneza şi evoluţia piemonturilor se petrece fazial. Materialele nu pot ajunge până la mare deoarece la ieşirea din munte panta de curgere se micşorează foarte mult.

În funcţie de debit şi încărcătură conurile pot fi remodelate. Structura piemonturilor Piemonturile prezintă o structură încrucişată. Pe măsură ce se dezvoltă şi reţeaua proprie de văi. . Această fază începe când piemontul a încetat să se mai construiască şi când apar primele tendinţe de adâncire a reţelei hidrografice. apar la contactul cu muntele unele bazinete şi înşeuări care detaşează piemontul de munte. se formează depresiuni alungite.Fazele ascendente . iar o altă generaţie de instalează la poala piemontului. Din loc în loc. Piemonturile îşi păstrează forma. Fazele descendente Aceste etape încep când procesul de acumulare a încetat să mai fie preponderent. Pot apărea uneori chei (în roci dure). Albiile se colmatează repede. iar linia de izvoare ca şi bazinele de văi. Văile ce despart fâşiile de platou îşi au originea în munte. sau de îngemânare a conurilor . ce se adaptează formei conurilor piemontane. ce se nasc acum. prin eroziune sau acumulări. . Formarea de mari conuri acumulative Râurile mari formează conuri foarte extinse şi plate. de obicei. Se creează o nouă reţea de văi cu izvoarele în piemont. dar se reduc lent. râurile transportând tot materialul până la mare. se realizează prin adâncirea în primul rând a văilor coborâte din munte. fiind construite începând cu pietrişuri de diferite dimensiuni. Vechiul piemont s-a transformat într-o regiune colinară sau deluroasă. Râurile au puţină apă. Aluviunile. alimentată de izvoarele de la baza pietrişurilor. mişcări ale nivelului de bază. Intervin însă cauze care accelerează evoluţia descendentă prin fragmentarea şi distrugerea piemontului. . reţeaua hidrografică se adânceşte devenind stabilă şi se impune epigenetic. fiind rupt de munte.Faza de platouri piemontane sau faza desprinderii piemontului de munte. cauzate de variaţii climatice. Reţeaua hidrografică din piemonturi Reţeaua este puţin densă. Evoluţia aceasta poate continua până la formarea unei câmpii piemontane de eroziune. .Faza de conuri piemontane. se lărgesc foarte repede. amestecate cu nisipuri şi lentile de argilă.Faza de extindere a glacisului. Aceştia se dezvoltă când râurile principale depăşesc baza pietrişurilor. Are loc atât o eroziune liniară cât şi una laterală. Ea poate apărea şi în fazele anterioare de construcţie a piemontului.Faza de glacis aluvial. atingerea profilului de echilibru a văilor între munte şi piemont. . Interfluviile sunt îmbucătăţite şi piemontul capătă un aspect deluros. unde eroziunea este favorizată se pot produce captări etc. Acest fapt se poate datora atingerii unui echilibru între eroziune şi transport. Pietrişurile mărunţite se pot întâlni până la mari distanţe de munte. sau mişcările scoarţei. Râurile mici formează conuri restrânse şi înclinate. dezvoltându-se în material aluvionar. cursurile divaghează. interfluviile se îngustează. dar se umflă în timpul averselor. 52 . curge la suprafaţă. se mai păstrează petice din vechea pânză aluvială. uneori se extind prin captări. Pot apărea mai multe pânze aluviale principale despărţite de discordanţe de natură erozivă. tinzând către forma de creste. Versanţii se întretaie sub vechiul nivel piemontan. formându-se terase. dar la periferia piemontului domină nisipurile şi argilele. La această fază piemontul este bine individualizat. Reţeaua de văi se va impune epigenetic asupra stratelor subiacente. începe atunci când apar afluenţi laterali născuţi în piemont.Faza fragmentării transversale. Aceasta este ultima fază ascendentă ce poate dura perioade îndelungate. când piemontul devine o câmpie piemontană pe care râurile răspândesc cantităţi imense de aluviuni. Mărimea fracţiunilor granulometrice scade din amonte către aval. Uneori râurile nu mai reuşesc să îşi păstreze cursul longitudinal şi deviază lateral.Faza de început a fragmentării longitudinale. În ambele cazuri. fiind alimentată de pânzele de apă subterană. îl delimitează de câmpie. malurile fiind săpate în aluviuni. Văile.Faza fragmentării totale sau a martorilor piemontani se realizează când văile şi bazinetele de eroziune s-au instalat adânc pe locul piemontului. deversează şi se produc captări. Când piemontul a încetat să se construiască. pe principiul reducerii profilului de echilibru dinamic.

extinderea conurilor . Iau naştere astfel câmpii premarine de nivel de bază.la poalele munţilor alpini.granulometrie .sedimentele . incluse în alte noi unităţi de relief Importanţa studiului piemonturilor Piemonturile constituie una din formele cele mai mari de acumulare subaeriană.evaluarea mişcărilor tectonice de ridicare a lanţului muntos . ca la poala Alpilor italieni. deoarece în ultima fază ascendentă de evoluţie a piemontului. aluvionarea este tot mai redusă şi cu materiale mai fine.climat temperat După stadiul de evoluţie piemonturile sunt: .aprecieri asupra tipului climatic 4.7. aproape de munte.funcţionale . Ele se întâlnesc mai ales. Pirinei.grosime .relicte.suprafeţele de eroziune .nonfuncţionale . iar toate materialele cărate se depun.Câmpiile de nivel de bază Când râul intră în ocean. posibilităţile de transport la distanţe mari fiind reduse.la poalele masivelor vechi . Prezenţa blocurilor mari este rezultatul acţiunii scurgerilor torenţiale.terasele .litologie . 53 .evoluţia subsidenţelor din regiunea de câmpie .pânze aluviale . Tipurile de piemont Se pot clasifica după tipurile de munţi: .altitudinile .climat musonic . mare varietate hidrografică şi extensiune mare. Caucaz După climă piemonturile sunt de: . Dacă relieful peste care şerpuieşte râul reprezintă o zonă joasă.fosile . Atlas. Aceste câmpii sunt caracterizate prin netezire şi uniformitate a reliefului. Alpi-Himalaia . Uneori au culoare roşie.studiul văilor Prin studiul piemonturilor se poate aprecia: . Pentru aceasta se vor cerceta .evoluţia frontului muntos .climat subdeşertic .climat mediteranean . În evoluţia piemonturilor apar perioade de alterări a materialelor depuse cu formarea de argile.3. el dispare ca organism.cruste .devin tot mai fine către suprafaţa piemontului.înaintarea frontului prin cutări ce afectează şi piemontul .3.evaluarea eroziunii regiunii muntoase şi a vârstei suprafeţelor .bazinetele .retragerea frontului prin înaintarea piemontului prin glacisuri sau pedimente .formele .profilul longitudinal . Alteori sunt negre ca în Piemontul Getic sau Piemontul Bârzavei.forma piemontului . Structura piemontului indică desfăşurarea morfogenezei şi evoluţia raporturilor în timp între munte şi câmpie. atunci aluvionarea se produce peste tot acolo unde profilul longitudinal este sub cel de echilibru.la poalele lanţului Carpatic.

şi sunt invadate periodic de râurile mari. râurile peregrinează astfel pe sute de km.Relieful lor prezintă albii de râuri care curg adesea la nivelul câmpiei sau deasupra ei.: în România. Cursurile ce transportă aluviuni au meandre divagante. Ex. Buzăul a făcut o deplasare de 180° în estul Câmpiei Române. Pe întinsul câmpiei sunt albii părăsite şi au loc tasări. Câmpiile de nivel de bază se pot dezvolta şi în jurul unor nivele de bază locale: Câmpia Aralului sau Câmpia Mării Caspice. Câmpia Română şi Câmpia Panonică au funcţionat în pliocen ca lacuri. 54 . deci cu nivel de bază regional. despletiri în braţe. fiind delimitate de grinduri. se poate produce schimbarea cursului principal pe cursuri secundare. Râurile cu izvoarele în câmpie nu au grinduri.

55 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful