You are on page 1of 140

I.

ALCĂTUIREA CORPULUI UMAN
TOPOGRAFIA, MORFOLOGIA, STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE COMPONENTELOR
CORPULUI UMAN
REPERE TOPOGRAFICE ŞI NOŢIUNI ANATOMICE UTILIZATE

25

SENSURI:

1. sens
ventral
2. sens dorsal
3. sens lateral
4. sens medial
5. sens cranial
6. sens caudal

MIŞCĂRI:

7. flexie
8. extensie
9. adducţie
10. abducţie

1

REGIUNI:

11. regiunea toracică
12. regiunea axilară
13. regiunea umărului
14. regiunea brahială
15. regiunea cotului
16. regiunea antebrahială
17. regiunea mâinii
18. regiunea inghinală
19. regiunea fesieră
20. regiunea coapsei
21. regiunea genunchiului
22. regiunea gambei
23. regiunea piciorului
24. regiunea epigastrică
25. regiunea ombilicală
26. regiunea hipogastrică
27. regiunea iliacă
28. regiunea abdominală
laterală
29. regiunea hipocondriacă

2

1. CELULA

Celula este unitatea fundamentală morfofuncţională şi genetică a organismelor vii. Ea este capabilă de
metabolism, excitabilitate, creştere, diferenţiere, autoreproducere şi autoreglare.
Toate celulele organismului provin din celula-ou (zigot). În urma diferenţierii, care se desfăşoară pe
parcursul dezvoltării ontogenetice*, forma celulelor se diversifică în concordanţă cu funcţiile îndeplinite.

Fig. 1.1. Constituenţii celulari: 1. membrană; 2. hialoplasmă; 3. reticul endoplasmatic neted; 4.
aparat Golgi; 5. nucleu; 6. nucleoli; 7. membrană nucleară; 8. carioplasmă; 9. reticul endoplasmatic
rugos; 10. mitocondrie; 11. ribozom; 12. centrozom; 13. centrioli; 14. microvili; 15. microtubuli; 16.
vacuolă; 17. microfilamente; 18. lizozomi; 19. vezicule de pinocitoză.

Fig. 1.2. Ultrastructura membranei: 1. dublu strat fosfolipidic; 2. proteine globulare; 3. colesterol;
4. polizaharide.
Forma celulelor. Celulele pot avea formă sferică, ovoidală, discoidală, turtită, cubică, cilindrică,
fusiformă, stelată, amiboidală etc.
Dimensiunea celulelor. Majoritatea celulelor organismului au dimensiuni între 20—30μ*. Există şi
excepţii: celule de 2—7μ (hematiile), de 200 μ (ovulul) sau lungi de 1,5 m (unii neuroni cu prelungirile lor).

Neurofibrilele şi miofibrilele sunt organite specifice celulei nervoase şi respectiv fibrei musculare.1. 1. glico-gen. Aparatul Golgi este situat în apropierea nucleului şi areffuncţîiiegate de oroceseie de secreţie celulară. Există şi celule anucleate (hematiile adulte). generarea şi conducerea influxului nervos. Grosi- mea medie a membranei celulare şi a sistemului de endomembrane (unitatea de membrană) este 75 Å*. a)Hialoplasma. 1.). Citoplasma este mediul în care se desfişoară principalele procese metabolice celulare. Nucleul este component celular fundamental. . organite de formă sferică sau ovoidală. ARN şi proteine. La unele celule din plasmalemă se diferenţiază microvili* sau cili*. Este maidezvoltat în celulele secretoare. Lizozomii sunt mai numeroşi în celulele secretoare şi în leucocite. Nucleul conţine unul sau mai mulţi nucleoli bogaţi în ARN. transport activ* (cu consum de energie furnizată de ATP) şi prin vezicule de fagocitoză şi pinocitoză*.1. 3. plasmalema. este polarizată electric şi este excitabilă. celula — prin funcţiile specifice ale membranei —asigură desfăşurarea unor procese de importanţă vitală: schimbul de substanţe cu mediul şi transportul acestora. Poate fi neted sau rugos (când are ataşaţi ribozomi).2. vitamine etc. simetrică sau asimetrică. Nu se găseşte în celula nervoasă. constituită din ADN. asigură schimburile dintre celule şi mediul extern. în funcţie de necesităţile celulei. Aceasta poate fi transmisă celulelor rezultate prin diviziune sau poate fi utilizată în coordonarea activităţii celulare. Constituie mediul intern al celulei în care se desfăşoară principalele procese metabolice celulare.). binucleate (hepa- tocitele*) şi polinucleate (fibra musculară striată şi osteoclastele*). conţin enzime hidrolitice* cu rol în digestia intracelu-lară (fagocitoză*). transportul membranar se realizează prin procese fizice de difuziune (fără consum de energie). Incluziunile celulare sunt reprezentate de substanţe aflate temporar în citoplasmă: picături lipidice. STRUCTURA CELULEI Componentele fundamentale ale celulei sunt citoplasmă. 1. Centrozomul (centrul celular) formează fusul de diviziune. RE rugos dens formează corpusculii Nissl (corpii tigroizi). Mitocondriile au material genetic propriu —ADN mitocondrial — care conţine informaţia genetică pentru sinteza enzimelor respiratorii. Mitocondriile conţin enzimele oxido-reducătoare necesare respiraţiei celulare. prin tipurile de proteine (enzime) sintetizate intracelular. Citoplasma este compartimentată în hialoplasmă* şi organite celulare intracitoplasmatice. ÎNSUŞIRI ALE MEMBRANEI CELULARE Pe lângă funcţiile organitelor celulare studiate anterior. De regulă. În carioplasmă se evidenţiază cromatina. Membrana celulară are permeabilitate selectivă. 1. Membrana celulară. înmagazinată în ATP*. 2. Reticulul endoplasmatic — RE — este o reţea de tubuli şi vezicule. derivată din RE şi prevăzută cu pori. Ei se găsesc liberi în citoplasmă sau ataşaţi RE. de transport al secreţiiloTşi în producerea de membrane. Ribozomii (granulele lui Palade) sunt constituiţi din ARN. Respiraţia produce ener- gia necesară organismelor. 1. prin care se desfăşoară schimburile dintre nucleu şi citoplasmă. b)Organitele celulare. granule de melanină*. specific.2. excitabilitatea. învelit într-o membrană dublă. celula are un singur nucleu. Ea se prezintă ca un sistem coloidal * eterogen în care faza de dispersie este apa cu substanţe dizolvate. are structură trilaminată (fig. iar faza dispersată o constituie macromoleculele proteice fibrilare. nucleul şi membrana celulară (fig. Lizozomii. În neuroni. Ribozomii sunt sediul biosintezei proteinelor specifice. Permeabilitatea selectivă asigură homeostazia* celulară prin limitarea sau favorizarea tranzitului unor substanţe prin membrană. În ADN este stocată informaţia genetică.

Efectul acestor procese este repartiţia inegală a ionilor pe cele două feţe ale membranei. K+). Potenţialul de membrană se datorează semipermeabilităţii* acesteia şi transportului activ al ionilor. al ultrastructurii ribozomilor şi al rolului acestora în biosinteza proteică în special. A. anionii de Cl. De o parte şi de alta a membranei se găsesc cationi difuzibili (Na+. conducere din aproape în aproape. 2.l). D. Anionii organici. Rolul pompei ionice în polarizarea membranei celulare. Tab. B. Na+ acumulat la exterior încarcă pozitiv suprafaţa externă a membranei. 1. Polarizarea electrică a membranei (potenţialul de membrană). C. CELULA POTENŢIAL DE REPAUS POTENŢIAL DE ACŢIUNE Fibramusculară striată -70—90 mV 30—40 mV scheletică Fibra miocardică -90 mV 30 mV ventriculară Fibra musculară netedă -50—60 mV 35 mV Neuronul -90—100 mV 30—40 mV Fig. Raportul ionilor dispuşi de o parte şi de alta a membranei celulei musculare în repaus.3. Repartiţia predominant la exterior a cationilor de Na+ şi predominant la interior a celor de K+ se datorează pompei ionice (fig. potenţial de repaus. 1. Potenţialul de repaus.3. chiar dacă există şi ioni de K+.predomină la exterior. INTERIOR EXTERIOR (LICHID INTERSTIŢIAL) (CITOPLASMĂ) Na+ 12 145 K+ 145 4 Cl.4. Acest sistem de transport activ expulzează permanent şi rapid Na+ din celulă şi introduce lent K+. savantul american de origine română George Emil Palade a fost distins cu premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie în anul 1974. care predomină. Partea internă rămâne încărcată negativ datorită anionilor proteici. 1. În repaus. Potenţialul de membrană poate fi: potenţial de repaus sau potenţial de acţiune. B. Tab. se află în citoplasmă. Starea membranei caracterizată prin dispunerea sarcinilor pozitive la exterior şi a celor negative la interior constituie potenţialul de repaus (fig. anioni difuzibili (Cl-) şi nedifuzibili (organici). Comparaţie între potenţialele de membrană ale diferitelor tipuri de celule. respinşi de cei proteici (tab. B). . 1. 4 120 Anioni organici 155 7 Fig.3. Pentru contribuţiile sale la studiul structurii şi ultrastructurii celulei în general. A). 1. macromoleculele ofoteice. Potenţialul de repaus. Potenţialul de acţiune şi conducerea excitaţiei: A.

Excitabilitatea depinde şi de timpul necesar unui stimul pentru a produce un răspuns (timp util). datorită procesului de sumaţie (însumare a modificărilor repetate de depolarizare). este învelişul protector şi impermeabil al celulei. miofibrile. depolarizarea şi conducerea excitaţiei se desfăşoară cu aceeaşi intensitate. care determină polari- zarea şi depolarizarea numai la nivelul strangulaţiilor Ranvier*. deoarece permeabilitatea membranei pentru Na+ scade rapid. b. unde aceasta este întreruptă. glandulare etc. care generează excitaţia. creând curenţi locali care determină deplasarea undei de depolarizare din aproape în aproape ( fig. În cazul fibrelor nervoase mielinice. negativ pe faţa externă. EVALUARE Încercuiţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte: 1. Inversarea sarcinilor electrice durează un timp extrem de scurt. dar şi de bruscheţea cu care stimulul acţionează asupra membranei. Acţiunea stimulilor externi asupra membranei celulare determină modificări fizico . Membrana celulară: a. b. binucleată. membrana se adaptează şi celula nu mai răspunde printr-o nouă depolarizare. Potenţialul de acţiune. Pentru orice stimul care are sau depăşeşte valoarea prag. Celulele nervoase prezintă: a. se formează prin diferenţierea citoplasmei. valoarea prag se numeşte reobază. Pătrunderea Na+ modifică dispunerea sarcinilor electrice şi ge- nerează potenţialul de acţiune (fig 1. nici un răspuns nu este corect. Fenomenul poartă numele ce repolarizare. Acest mod unic de apariţie şi con- ducere a excitaţiei constituie legea „tot sau nimic". termică.chimice. Excitabilitatea este proprietatea fundamentală a unor celule vi (celule nervoase. Depolarizarea. B.). Sarcinile electrice negative se comportă ca un catod şi atrag sarcinile pozitive. Intensitatea minimă a unui excitant necesară pentru a produce un răspuns poartă numele de prag.1. C. chimică etc. anucleată. este exclusiv proteică. e. uninucleată. c. polinucleată. Dacă intensitatea stimului atinge o valoare prag sau o depăşeşte. Acest tip de deplasare a undei de depolarizare se numeşte conducere saltatorie.) de a reacţiora specific la acţiunea unor stimuli şi se manifestă prin depolarizarea membranei (tab. Orice variaţie energetică din mediul înconjurător ( electrică.4. Excitanţii sub valoarea prag nu produc răspunsuri prin depolarizare. 2. c. A.) poate constitui un stimul sau un excitant. d. Stimularea repetată cu excitanţi subliminali poate produce totuşi excitaţie. are permeabilitate selectivă. Celula hepatică este: a. e. D). adică inversarea stării de polarizare electrică se datoreşte creşterii permeabilităţii mem- branei pentru Na+ la locul acţiuni stimulului. 3. pompa ionică reintră în funcţiune şi se restabileşte potenţialul de repaus. în condiţii de repaus este polarizată electric pozitiv pe faţa internă. 2. teaca de mielină se comportă ca un izolator.4. Dacă experimental se utilizează ca excitant curentul electric. d. . B). La creşterea lentă a intensităţii stimulului. musculare. excitaţia se propagă pe toată suprafaţa membranei sub forma unei unde de depolarizare. Propagarea undei de-a lungul membranei constituie conductibilitatea celulară.

B. Scrieţi numele componentelor celulare corespunzătoare cifrelor din figură: 1. lizozomii au rol în sinteza proteinelor. c. transmiterea caracterelor ereditare ———2. 11. Mitocondriile a. apoi observaţi preparatul la microscop. 10. producerea de energie C. schimbul de substanţe cu mediul 8. digestia intracelulară ———5. mitocondriile au rol în procesele de respiraţie celulară. 4. corpusculi Nissl. b. 7. Acoperiţi-l cu o lamelă. 6. 3. d. . c. Membrana celulară h. ribozomi. 4. 9. prin comparaţie cu imaginea alăturată. Lizozomii e.Aşezaţi-l pe o lamă într-o picătură de carmin acetic sau albastru de metilen. D. Centrozomul f. Notaţi. Menţionaţi care din afirmaţiile de mai jos sunt false: a. transportul intracelular ———6. un fragment de mucoasă bucală prin răzuirea pereţilor laterali ai cavităţii bucale. hematia adultă este nucleată. b. Desenaţi imaginea din câmpul microscopic şi identificaţi componentele celulare vizibile. Nucleul g. literele corespunzătoare funcţiilor îndeplinite: ———1. Executaţi corect un preparat microscopic cu celule din mucoasa bucală. producerea secreţiilor celulare ———7. 2. citoplasmă este un sistem coloidal. neurofibrile. centrozom. 8. Apreciaţi în câteva cuvinte calitatea preparatului obţinut. Ribozomii c. forma iniţială a celulelor este poliedrică. 12. Recoltaţi. d. cu un ac spatulat. e. Aparatul Golgi d. în faţa organitelor celulare.Reticulul endoplasmatic b. formarea fusului de diviziune ———3. sinteza proteinelor specifice ———4. 5. e.

B. căptuşesc cavităţile care comunică cu exteriorul (tub digestiv. genitale şi urinare). cât şi stroma*. principalele organe cavitare. pericard. epiteliu cilindric simplu. Ele acoperă organismul la exterior şi căptuşesc. ŢESUTURILE Pe parcursul dezvoltării ontogenetice se desfăşoară o evoluţie cantitativă. pleură.1. pseu- dostratificate şi pluristratificate. peritoneu). Epiteliile formează epiderma la contactul cu mediul extern.1. la interior. Fig. conjunctiv. sunt capabile de difererţiere. materializată prin creşterea numărului de celule. partea funcţională. Epiteliu pseudostratificat (epiteliu traheal). Ţesutul este o grupare de celule diferenţiate. care se divid haotic şi generează celule care nu se mai diferenţiază. căptuşesc cavităţile închise (inimă. Histogeneza este urmată de asamblarea ţesuturilor în organe. Ele constituie atât parenchimul*. Fig. Se clasifică în epitelii: unistratificate. Nutriţia lor se face din ţesutul conjunctiv.2.1. care asigură funcţionarea parenchimului prin vasculaţie. Epiteliile de acoperire sunt principalele forme de ţesut epitelial. inervaţie şi sprijin. Celulele mature diferenţiate îşi pierd această capacitate. Histogeneza este procesul de diferenţiere şi specializare a celulelor. 2. În acest mod pot rezulta tumori maligne*. căi aeriene. Epitelii unistratificate: A. Epiteliile nu sunt vascularizate. formează parenchimul glandelor şi receptorii analizatorilor. 2. 2. Din punct de vedere funcţional. muscular şi nervos. glandulare şi senzoriale. În alcătuirea organelor participăunul sau mai multe tipuri de ţesuturi. prin intermediul membranei bazale care le desparte. Forma de existenţă a celulelor în corpul uman este ţesutul.1. epiteliile se clasifică în: epitelii de acoperire. care le însoţeşte întotdeauna. vase sangvine şi limfatice. şi o evoluţie calitativă — histogeneza. ŢESUTUL EPITELIAL Ţesutul epitelial este constituit din unul sau mai multe straturi de celule legate între ele. REŢINEŢI: Numai celulele nematurizate. epiteliu pavimentos unistratificat (simplu). . Uneori în ţesuturile epiteliale sau conjunctive rămân celule nematurizate de tip embrionar. 2. urmat de aparipa celor patru tipuri fundamentale de ţesuturi: epitelial. embrionare. 2. organogeneza. care au aceeaşi structură şi îndeplinesc aceeaşi funcţie.

care deversează produşii de secreţie prin canale la exteriorul organismului (glandele sudoripare. altele au cili. 2. numiţi hormoni. B. Epiteliile glandulare (fig. deosebirile structurale şi funcţionale dintre tipurile de glande.) au celulele superficiale cheratinizate* (epiderma) sau necheratinizate (epiteliul mucoasei bucale. 2. a uretrei şi a vaginului). . — epiteliile cubice simple intră în constituţia mucoaselor* bronhiolelor. peretele capilarelor. vase sangvine. 2. 1. tiroida.3. 2. gastrice. c) Epiteliile pluristratificate se clasifică după forma celulelor superficiale: — epiteliile pavimentoase stratificate (fig.1. Se descriu următoarele tipuri de glande: — glande exocrine. aceste epitelii formează glandele. cu ajutorul imaginilor din fig. a mucoasei trompelor uterine şi a uterului. Unete au celule cu microvili. glandă exocrină. care formează un platou striat (epiteliul intestinal absorbant). 2. 2. cu funcţie exocrină şi endocrină (pancreasul. epifiza. al alveolelor pulmonare şt tapetează pleura.. — epiteliile cubice stratificate se găsesc în pereţii unor canale mici de secreţie ale glandelor salivare. Fig. b) Epiteliile pseudostratificate au pe membrana bazală un singur strat de celule. a) Epiteliile unistratificate ( fig. canal de excreţie.4). intestinale).2. Epiteliu pavimentos pluristratificat Fig. — epiteliile cilindrice stratificate se întâlnesc în mucoasa vălului palatin şi în canalele mari de secreţie ale glandelor salivare. se varsă direct în sânge. — epiteliile cilindrice simple intră în constituţia mucoasei tubului digestiv de la stomac la rect.4. Evidenţiaţi. dar nucleii acestora sunt situaţi la nivele diferite. Acestea sunt constituite din celule epiteliale care au proprietatea de a elabora produşi de secreţie specifici şi care formează parenchimul glandular. epiteliu secretor. Împreună cu ţesutul conjunctiv (stroma). vase de sânge şi fibre nervoase. 2.3. glandă endocrină. — glande mixte.1) se clasifică după forma celulelor dispuse într-un singur strat pe membrana bazală: — epiteliile pavimentoase simple formează tunica internă a vaselor sangvine. testiculele. Intră în constituţia mucoasei ureterelor şi a vezicii urinare. limfatice. Intră în constituţia mucoasei traheale şi a bronhiilor mari (fig. esofagiene. — glande endocrine. 2. ovarele). care formează o bordură în perie (epiteliul mucoaselor trompelor uterine). 2. ale căror produşi de secreţie. timusul etc). 3.2.4 Epitelii glandulare: A. iar celulele secretoare sunt în contact direct cu capilarele sangvine (hipofiza. sebacee) sau în tubul digestiv (glandele salivare.).. — epiteliile de tranziţie sunt epiteliile la care numărul straturilor de celule variază în funcţie de gradul de distensie* a organului. a peretelui unor canale mici de secreţie ale glandelor salivare etc. pericardul şi peritoneul.

gustativ. vizual. 2. SINTEZĂ: ŢESUTURI EPITELIALE EPITELII TIPURI FUNCŢII pavimentoase de acoperire cubice cilindrice: unistratificate — simple — cu platou striat de acoperire şi de absorbţie — cu bordură în perie de acoperire şi de transport pseudostratificate de acoperire şi de transport pluristratificate pavimentoase: de acoperire şi de apărare DE ACOPERIRE — cheratinizate — necheratinizate de acoperire şi de apărare cubice cilindrice de acoperire de tranziţie GLANDULARE formează glande exocrine formează parenchimul glandelor endocrine mixte SENZORIALE celule epiteliale senzitive formează receptorii analizatorilor neuroni senzitivi . Epiteliile senzoriale sunt constituite din celule receptoare (celule epiteliale senzoriale sau neuroni senzitivi) şi celule de susţinere. Epiteliile senzoriale intră în structura segmentelor periferice ale anali zatorilor olfactiv.3.1. auditiv şi vestibular.

B.6 Tipuri de ţesuturi cartilaginos: A.2. B. După consistenţa substanţei fundamentale se deosebesc trei tipuri de ţesuturi conjunctive: moi. D. 2. ţesut reticulat. ţesut conjunctiv lax. 2. . 2. Fig. ţesut adipos. ţesut cartilaginos hialin. ţesut cartilaginos elastic. fibre conjunctive de cotagen*. ţesut cartilaginos fibros. ŢESUTUL CONJUNCTIV Ţesutul conjunctiv este alcătuit din celule conjunctive. reticulină*. semidure şi dure.5 Ţesuturi conjunctive moi: A. elastină* şi substanţă fundamentală. C. ţesut fibros. Fig. C.

2. Are rol trofic. Predomină fibrele elastice. Acest ţesut formează depozitul de grăsimi al organismului. elastic şi fibros. Este cel mai răspândit dintre ţesuturile conjunctive. Componentele sale sunt uniform răspândite şi în proporţii egale. 2.2. Nutriţia lui se realizează din ţesutul conjunctiv care îl înconjoară (pericondru). de susţinere şi de apărare. d) Ţesutul adipos (fig . 2. c) Ţesutul fibros (fig. formează scheletul embrionului. Celulele conjunctive predomină. 2. hialin. măduva hematogenă. condroblastele.2. Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) (fig. Celulele mature.2. ligamentele. Nu este vascularizat. Are rol mecanic. b) Ţesutul reticulat (fig.5 B) se găseşte în ganglionii limfatici. Constituie izolantul termic al corpului. globi oculari etc.2. 2. 2.5 C) formează tendoanele. Celulele tinere. 2. 2. Ţesuturile conjunctive moi ( fig. Substanţa fundamentală. . capsulele şi fasciile musculare.1. cartilajele costale. Fibrele de reticulină şi celulele conjunctive (reticulocite) sunt organizate în reţea. sunt dispuse în cavităţi ale substanţei fundamentale numite condroplaste.5.6. care predomină. aponevrozele. Există trei tipuri de ţesut cartilaginos . conţine condrină* impregnată cu săruri de calciu şi sodiu. condrocitele. Predomină celulele care depozitează grăsimi (celule adipoase sau adipocite *). a) Ţesutul cartilaginos hialin (fig. laringeale şi traheale.5 A) formează hipodermul şi însoţeşte alte ţesuturi. splină. Acest ţesut formează cartilajele ce asigură rezistenţă mecanică şi elasticitate. secretă substanţa fundamentală.6 A) cu fibre fine.5 D) se găseşte în hipoderm.) a) Ţesutul conjunct lax (fig. mezenter* şi în jurul unor organe: rinichi.). e) Ţesutul elastic formează tunica medie a arterelor mari şi a venelor. Predomină fibrele de colagen.

secretă substanţa fundamentală. sistem interhaversian. canal Havers cu vase sanvine.6.7.2. trabecule. 2.7. Există două tipuri de ţesut osos (fig.7. 2.3. care predomină. alcătuit din canale haversiene în jurul cărora se dispun 5—30 de lamele osoase concentrice între care se găsesc osteoplastele cu osteocite. Celulele osoase tinere. trabecule. a) Ţesutul osos spongios (fig. Ţesutul conjunctiv dur (osos) are în substanţa fundamentală. B. Ţesutul osos: A. 4.): spongios şi compact. Dispoziţia specifică a trabeculelor asigură o mare rezistenţă capetelor oaselor lungi. c) Ţesutul cartilaginos fibros (fig. 5. 3. în oasele scurte şi late. Ţesut osos spongios: 1. b) Ţesutul cartilaginos elast (fig. 2. osteocite. lamele osoase. B) formează peretele diafizei oaselor lungi şi lamele superficiale ale oaselor scurte şi late. areole.5 B) formează epiglota şi pavilionul urechii. 2.izolant termic fibros colagen. C) formează discurile intervertebrale şi meniscurile* articulare. sunt situate în cavităţi ale substanţei fundamentale numite osteoplaste. Acest ţesut se găseşte în interiorul epifizelor oaselor lungi. celule gigantice multinucleate. Unitatea morfologică şi funcţională a osului compact este osteonul (sistemul haver- sian).sistem Havers. oseină impregnată cu săruri de calciu şi fosfor. osteocitele. 2. b) Ţesutul osos compact (fig. 2. cu rol în remanierea* osoasă. osteocite. 2. elastină fibrocite fibrele mecanic elastic elastină celule conjunctive fibrele SEMIDURE hialin colagen condroblaste substanţa mecanic elastic condrocite fundamentală DURE fibros colagen osteoblaste substanţa mecanic compact osteocite fundamentală spongios . Fibrele sunt de colagen.7. Celulele osoase mature. SINTEZĂ: ŢESUTURI CONJUNCTIVE CLASIFICARE COMPONENTA DUPĂ SUBSTANŢA CARE FUNDAMENTALĂ DENUMIRE FIBRE CELULE PREDOMINĂ ROL lax colagen celule conjunctive uniform trofic reticulină susţinere elastină reticulocite apărare reticulat reticulină adipocite celulele hematopoieză adipos reticulină celulele rezervor de MOI elastină grăsimi. în care se află măduva hematogenă*. 2. 2. care delimitează cavităţi de diferite mărimi. 3. Ţesut osos compact: 1. areole cu măduvă hematogenă. A) este format din lamele osoase. Fig. Un tip deosebit de celule osoase îl constituie osteoclastele. osteoblastele.

9. fibre de miozină. mitocondrii. 2. 2.). neted visceral. ŢESUTUL MUSCULAR Ţesutul muscular este constituit din celule musculare alungite.8. membrană Z. Fibrele musculare au proprietatea de a răspunde la excitaţii prin contracţii. sarcolemă. C. 4. sarcomer. striat de tip cardiac. Unele componente ale acestor celule au denumiri specifice: sarcolemă*. sarcoplasmă. 3. Structura unei miofibrile.9. 13. striat scheletic. reticul sarcoplasmic. Tipuri de ţesut muscular: A.8. 2. 12. B. 2. Fig. B. Schemă. . disc întunecat. 10. Ţesutul muscular este bogat vascularizat şi inervat. 6. miofibrile. Dispunerea reticulului sarcoplasmic şi a sistemului tubular în fibra musculară. reticul sarcoplasmic. 7. fibre de actină. bandă H. Fig. 5. 11. sistem tubular. A. 2.3. miofibrilele. 8. După particularităţile organitelor contractile specifice. deosebim: ţesut muscular striat şi ţesut muscular neted (fig. prezente în celulele musculare. 1. disc clar. numite fibre musculare. sarcoplasmă.

Fibrele musculare striate sunt celule alungite. Segmentul cuprins între două membrane Z constituie sarcomerul (fig. cu contracţie voluntară rapidă. a căilor aeriene respi- ratorii. muşchii corpului ciliar.) şi un sistem tubular specific. netede. cu lungime şi diametru mai mici decât ale fibrelor striate şi cu structură asemănătoare acestora. În sarcoplasmă sunt organite comune şi organite specifice— miofibrile fără striaţii transversal.3. Organitele specifice fibrelor musculare sunt miofibrilele. Fibrele sale sunt aşezate în straturi şi benzi sau sunt răspândite în ţesuţ conjunctiv. uninucleate. alungite şi ramificate. Celulele musculare cardiace vin în contact unele cu altele la nivelul unor discuri intercalare ce reprezintă joncţiuni* intercelulare specializate. RE şi acest sistem tubular realizează cuplarea excitaţiei cu contracţia musculară.). 2. iar discurile întunecate de o zonă clară. unitatea morfofuncţională a miofibrilei. cu contracţie involuntară.3. neorganizate în sarcomere. a faringelui. Ţesutul muscular striat de tip cardiac formează miocardul. dar cu nucleu unic şi aşezat central. ramificate. Ele sunt alcătuite din sarcolemă. CARACTERISTICI MUŞCHI STRIAT MUŞCHI STRIAT MUŞCHI NETED MUŞCHI NETED SCHELETIC CARDIAC VISCERAL MULTIUNITAR Localizare ataşaţi oaselor inimă (miocard) în pereţii viscerelor. o alternanţă de discuri (benzi) clare şi întunecate situate la acelaşi nivel în toate miofibrilele. omogene. REŢINEŢI! Muşchii reprezintă 30— 40% din greutatea corporală. Discurile clare sunt străbătute de membrana Z. Văzute la microscopul optic au aspect eterogen. Fibrele musculare netede au aspect fusiform 10—100 μ lungime şi sunt formate din sarcolemă. 2. Ţesutul muscular striat este alcătuit din fibre musculare striate. cuprinse în discurile întunecate. Formează musculatura tubului digestiv (începând cu a doua treime a esofagului). netede. zona H.4. 2. vizibile la microscopul electronic. muşchii irisului vaselor de sânge.3. lentă şi prelungită. cleate. RE dezvoltat etc. solidarizate de membrana Z şi intercalate între miofilamentele groase. Această structură apare omogenă („netedă”) la micro-scopul electronic. elemente contractile aşezate în sarcoplasmă. cu fusiforme fusiforme neramificate discuri intercalare Control nervos voluntar involuntar involuntar involuntar Sarcomere prezente prezente absente absente Sistem tubular prezent prezent absent absent transversal . La microscopul electronic. Ţesutul muscular neted visceral este constituit din fibre musculare/netede. dând aspectul dungat (striat) specific fibrei musculare striate. uninucleate.multinu. erectorii firelor de păr Structura fibrelor striate. Acesta formează muşchii scheletici. cu rol important în contracţie.3. 2. Are contracţii fine şi limitate. stratul muscular din pereţii vaselor sangvine. miofibrilele apar alcătuite din două tipuri de miofilamente: groase (cu diametrul de 100Å) formate din miozină.3. 2. Miocardul este alcătuit din fibre musculare cardiace. a tractului genital. adică aproximativ 30 kg pentru un om de 70 kg. şi miofilamente subţiri (cu diametrul de 50Å) formate din actină. Sarcolema conţine organite comune (mitocondrii. a treimii superioare a esofagului şi a unor sfinctere*. Este un ţesut muscular cu contracţie involuntară.1. muşchii erectori* ai firelor de păr. derivat din sarcolemă. musculatura limbii.2. de 1 mm-12 cm lungime şi 20-100 μ diametru. Ţesutul muscular neted multiunitar este format din fibre musculare separate şi se găseşte în irisul globului ocular. sarcoplasmă şi numeroşi nuclei situaţi periferic.uninucleate. sarcoplasmă omogenă şi un nucleu situat centrat.9.striate.

După funcţie neuronii se grupează în: senzitivi. Ei determină contracţia musculaturii scheletice (neuronii somatomotori) şi a celei netede (neuronii visceromotori).4. care realizează legătura dintre neuronii senzitivi şi neuronii motori. ţesut conjunctiv şi vase sangvine. primele două având denumiri specifice (fig. este de natură conjunctivă şi are rol de apărare.). piramidali etc. Teaca Henle. Aceasta are rol trofic.4. Între celulele Schwann se află strangulaţiile Ranvier*. cu conducere din aproape în aproape. de protecţie şi izolator. Clasificare: După numărul prelungirilor există neuroni: unipolari. 2. care acoperă la exterior fibra nervoasă în întregime. Teaca Schwann este formată din celule gliale răsucite în jurul fibrei. care formează teaca de mielină. Ca oricare celulă. Ţesutul nervos formează atât sistemul nervos. cu dendrita lungă. Dendritele şi axonii neuronilor constituie fibrele nervoase. Fibrele mielinice prezintă trei teci: teaca de mielină.reticulul sarcoplasmic. motori şi de asociaţie. cât şi cel periferic. fusiformi. lichidul lichidul extracelular lichidul extracelular extracelular Viteza de contracţie rapidă medie lentă lentă. ovoidali. neuronul este constituit din membrană. bipolari şi multipolari. pseudounipolari. rapidă. capabilă de excitabilitate. progresivă 2. c) Neuronii de asociaţie sau intercalări sunt neuroni de dimensiuni mici. necesar contracţiei mic mic.reticulul sarcoplas.1. cu conducere saltatorie. Fibrele nervoase pot fi amielinice. rezultă o suprapunere de membrane lipoproteice. b) Neuronii motori sunt neuroni multipolari de dimensiuni mari. a) Neuronii senzitivi sau receptori sunt neuronii pseudounipolari din ganglionii spinali. şi mielinice. citoplasmă şi nucleu. ŢESUTUL NERVOS Ţesutul nervos este format din celule specializate (neuroni) şi din celule gliale (nevroglii).10. Neuronul Neuronul este unitatea structurală şi funcţională a sistemului şi ţesutului nervos. Joncţiuni între fibre prezente prezente prezente absente Dimensiunea fibrelor mare mare mică mică Sursa de calciu reticulul sarcoplas. care deservesc sensibilitatea exteroceptivă* şi proprioceptivă* (neuroni somatosenzitivi) şi sensibili- tatea visceroceptivă* (neuroni viscerosenzitivi).reticulul sarcoplasmic. cu axon lung (neuronii motori din scoarţa cerebrală sau din substanţa cenuşie medulară). O caracteristică structurală a neuronului o constituie prezenţa prelungirilor dendrite (în număr variabil) şi axon (unic). conductibilitate şi integrare. teaca Schwann şi teaca Henle. Datorită răsucirii celulelor gliale în jurul fibrelor şi expulzării citoplasmei acestora spre exterior. 2. Influxul nervos circulă centripet prin dendrite şi centrifug prin axon. . După forma corpului celular sunt neuroni: sferici. Organele nervoase sunt formate din ţesut nervos (neuroni şi celule gliale).

16. a unui corp neuronal (sinapsa axosomatică) sau a unei fibre musculare (sinapsa neuromusculară sau placă motorie). 2. cuprins între membrana presinaptică (a butonului terminal) şi cea postsinaptică: — componenta postsinaptică poate fi membrana diferenţiată a unei dendrite (sinapsă axodendritică). 4. 15. în care se găsesc mito- condrii şi vezicule cu mediator chimic (acetilcolină. celule Schwann. Sinapsele reprezintă legăturile morfofuncţionale de contiguitate* dintre neuroni. 9. strangulaţie Ranvier. 14. 18. teacă Henle. nucleol. 3. . reprezentată de butonul terminal al axonului. adrenalină sau noradrenalină). teacă de mielină. 12. — fanta sinaptică. arborizaţie terminală. 17. O sinapsă cuprinde trei componente: — componenta presinaptică. 6. corpusculi Nissl. nucleu. butoni terminali. axoplasmă. axon. 5. neuroplasmă. axolemă. dendrite. membrana celulei Schwann. 7.10. 10. 13. spaţiu sinaptic de 200-300 Å. Neuronul: 1. 8. 2. 11. nucleul celulei Schwann. neurilemă. neurofibrile. Fig.

Celulele gliale predomină numeric în ţesutul nervos. 3. conducere. Celulele gliale au funcţii trofice (de nutriţie a neuronilor). Circulaţia unidirecţională a impulsului nervos de-a lungul unui şir de neuroni este determinată de dispunerea veziculelorsinaptice numai în butonii terminali ai axonilor. ţesut conjunctiv elastic. mucoasei uterine. 2.4. mucoasei intestinului subţire. c. b. de susţinere şi reparatorie (cicatrizare) Ele se interpun între neuroni şi vasele sanguine. c. mucoasei intestinului gros. — inactivarea enzimatică a mediatorului. Prin intermediul sinapselor neuroneuronale se realizează o reţea de recepţie. a. neurofibrile. e. 2. sarcoplasma. . b. c. deter- minând reacţii de apărare şi adaptare a organismului la condiţiile variabile ale mediului. ţesut conjunctiv reticulat. stocare şi inte- grare a informaţiilor. d. e. Unitatea morfofuncţională a miofibrilei este: a.unistratificat cubic. — eliberarea mediatorului în fanta sinaptică. Datorită succesiuni acestor procese apare întârzierea sinaptică de 0. Încercuiţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte: 1. b.ce determină hiperpolarizarea membranei). peritoneului. Etapele transmiterii sinaptice sunt: — sinteza mediatorului chimic. în vederea elaborării unor răspunsuri reflexe sau voluntare. Teaca Schwann este alcătuită din: a.5—1 ms. Epiteliul cilindric simplu intră în alcătuirea: . — acţiunea mediatorului asupra membranei postsinaptice (creşterea permeabilităţii ) — apariţia potenţialului postsinaptic excitator ( dacă în celulă pătrunde Na+) sau a potenţialului postsinaptic inhibitor (când pătrunde Cl. — stocarea mediatorului în vezicule sinaptice. ţesut cartilaginos hialin. Aceste răspunsuri sunt transmise prin intermediul sinapselor neuroefectoare la muşchi şi glande. Epiteliul traheal este de tip: a. ţesut conjunctiv.2. e. pseudostratificat. ţesut cartilaginos fibros. unistratificat cilindric. EVALUARE A. glandular. 4. d. d. mucoasei vezicii urinare. Cartilajele costale sunt alcătuite din: a. ţesut conjunctiv semidur. b. c. celule gliale. Îşi păstrează capacitatea de diviziune. în cantitate proporţională cu frecvenţa impulsurilor. unistratificat pavimentos. mielină. metabolice ( de fagocitare a neuronilor distruşi). e. 5. d. acetilcolină.

d. glandulare. literele din coloana II. în spaţiile din faţa structurilor enumerate în coloana I. condroplastele. Utilizaţi informaţiile astfel obţinute pentru recunoaşterea ţesuturilor din imaginile alăturate. nervos. de acoperire. 8. epiteliile sunt: a. zona H. cartilaginos: c. . condroblastele. discul clar. B. fibrele de reticulină. b. e. 7. senzoriale. Din ţesutul conjunctiv semidur lipsesc: a. d. b. 6. semidure. epiteliu pavimentos stratificat cheratinizat C. Epiderma c. Efectuaţi observaţii microscopice pe preparate fixe. d. Pavilionul urechii e. După funcţie. Miocard d. sarcomerul. muscular. Notaţi. existente în laboratorul de biologie. b. cu secţiuni prin ţesuturi. epitelial: b. ţesut muscular striat de tip cardiac _3. epiteliu pavimentos simplu _5. ţesut nervos _6. Peretele capilarelor sangvine a. c. discul întunecat. d. e. c. e. condrocitele. ţesut conjunctiv fibros _2. e. Principalele tipuri de ţesuturi sunt: a. c. Tendoane b. corespunzătoare tipurilor de ţesuturi care intră în alcătuirea acestora: I II _1. osos. vasele de sânge. ţesut cartilaginos elastic _4. conjunctive moi. Măduva spinării f.

3. Sistemul nervos. nervi.——————— 4. 3. Sistemul nervos este un sistem unitar de organe care realizează şi reglează funcţiile senzitive. 3. care asigură perpetuarea speciei (funcţia de reproducere). 3. 2.——————— Nominalizaţi criteriile care au stat la baza deciziei. deosebim: sistemul nervos al vieţii de relaţie (SN somatic) şi sistemul nervos vegetativ (SNV).——————— 2. 3. A. Sistemul nervos: 1. Un sistem de organe reprezintă ansamblul de organe care contribuie la realizarea uneia din funcţiile esenţiale care asigură viaţa organismului uman. 1. encefalul. adică autoconservarea (funcţii de relaţie şi funcţii de nutriţie).1. măduva spinării.——————— 3. motorii şi psihice ale organismului în raport cu condiţiile variabile ale mediului. Un sistem reprezintă un ansamblu de elemente în interdependenţă.1. ORGANELE ŞI SISTEMELE CORPULUI Organele sunt grupări de ţesuturi. — funcţii „pentru specie". Funcţiile organismului uman se pot grupa în: — funcţii „pentru sine". 4. Din punct de vedere funcţional. care acţionează împreună pentru îndeplinirea unei anumite funcţii. care asigură supravieţuirea individului în mediul de viaţă. ganglioni nervoşi. care funcţionează ca un întreg. Organele care îndeplinesc funcţii similare sunt grupate în sisteme de organe. Identificaţi componentele ţesuturilor recunoscute. identice sau diferite.1. . Fig.1. SISTEME CARE DESERVESC FUNCŢIILE DE RELAŢIE 3.1. Cuprinde sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic (fig. Sistemul nervos al vieţii de relaţie asigură legătura organismului cu mediul.).

3. reglarea majorităţii funcţiilor organismului. Sistemul endocrin este format din totalitatea glandelor cu secreţie internă (fig. — trunchiul cerebral (bulb. Acesta cuprinde: — centri nervoşi situaţi în SNC. olfactiv. epitalamus. A. care formează musculatura somatică. formează sistemul locomotor . — glande endocrine temporare: placenta.2. paratiroidele.1. Muşchii striaţi scheletici împreună cu sistemul osos. în strânsă corelaţie cu sistemul nervos.Encefalul: — emisferele cerebrale. Sistemul nervos periferic. b. vestibular. — muşchi striaţi de tip cardiac. pe care aceştia se fixează. care intră în alcătuirea organelor interne (muşchi viscerali). B. mezencefal). Sistemul locomotor asigură menţinerea poziţiei verticale a corpului.) care realizează. Sistemul endocrin. gustativ. timusul. Este format din sistemul osos şi sistemul muscular. Formează scheletul. În funcţie de natura stimulilor. B. punte. Sistemul locomotor. Sistemul nervos vegetativ — SNV — asigură reglarea activităţii organelor interne. Encefalul şi măduva spinării formează axul cerebrospinal sau nevraxul. 1. hipotalamus). Analizatorii sunt constituiţi din trei segmente: receptorul. format din: ganglioni nervoşi şi nervi. epifiza. Produşii de secreţie ai glandelor endocrine sunt hormonii. — cerebelul. metatalamus. — glande mixte: pancreasul. 3. cutanat şi kinestezic. Sistemul endocrin cuprinde: — glande endocrine propriu-zise: hipofiza.3. — cartilajele asociate. elementele active ale diferitelor categorii de mişcări. — diencefalul (talamus. 3. calea nervoasă de conducere şi aria corticală de analiză. auditiv. Scheletul cuprinde: — totalitatea oaselor. — totalitatea articulaţiilor. Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea muşchilor. se deosebesc următorii analizatori: vizual. glandele suprarenale. Analizatorii. — ganglioni nervoşi şi nervi. 2. tiroida. Muşchii se clasifică în: — muşchi striaţi scheletici. — muşchi netezi.2. deplasarea întregului corp şi efectuarea unor mişcări parţiale ale diferitelor segmente ale acestuia. Sistemul nervos central — SNC — cuprinde encefalul şi măduva spinării. Sistemul osos asigură susţinerea corpului şi constituie partea pasivă în mişcare. a. care constituie miocardul.1.Măduva spinării. gonadele. Legătura sistemului nervos cu mediul extern şi intern se realizează prin intermediul analizatorilor.

3. b)Glandele anexe ale tubului digestiv sunt: glandele salivare.2.1. 3.2. Sistemul respirator.4.2. ficatul şi pancreasul exocrin. traheea.). a) Tubul digestiv cuprinde: cavitatea bucală. transportul substanţelor nocive la organele de excreţie. glandele suprarenale. laringele. Sistemul circulator (cardiovascular) asigură transportul substanţelor nutritive şi al gazelor respiratorii la celule. 4.3. b) Plămânii. Este alcătuit din tubul digestiv şi glandele anexe (fig.). 3. timusul. Acesta cuprinde: a) Căile aeriene (de transport al aerului): cavităţile nazale. esofagul. bronhiile extrapulmonare şi intrapulmonare. 3. stomacul. paratiroidele. încorporarea în organism a nutrimentelor rezultate din acestea şi eliminarea resturilor nedigerate sau nedigerabile. faringele. 3. hipofiza. 3. 5.2. Sistemul circulator. Glandele endocrine: 1. 3. adică prelucrarea substanţelor alimentare. epifiza. Fig. intestinul subţire.4. Sistemul digestiv asigură digestia şi absorbţia. 3. la nivelul cărora se realizează schimbul de gaze dintre alveolele pulmonare şi capilarele sangvine (fig. anusul.2. pancreasul: 8 gonadele (ovarele). menţinerea homeostaziei şi apărarea organismului (fig. tiroida. . Sistemul respirator este format din totalitatea organelor care asigură schimburile gazoase respiratorii între organism şi mediu.). 2. 6. SISTEME CARE DESERVESC FUNCŢIILE DE NUTRIŢIE 3. 3. 7.2. faringele. intestinul gros.Sistemul digestiv.

faringele. arteră pulmonară. 5. 7. Este alcătuit din vase limfatice şi ganglioni limfatici.2. apendice.3. diafragma. jejun. venă subclaviculară. Cuprinde rinichii şi căile urinare: a) Rinichii — organele producătoare de urină. 3. 10. 9. 4. inima. vezica urinară. b) Căile urinare: ureterele. 9. b) Sistemul limfatic este partea componentă a sistemului circulator care asigură drenarea limfei şi a lichidului interstiţial. Sistemul excretor produce. vezica biliară. 3. 3. glandele salivare. 2. 17. 3. vena jugulară. dinţii. stomacul. organul propulsor a sângelui. 20. 4. capilare. 2. cavitatea bucală. ileon). tiroidă. 12. a echilibrului hidro-electrolitic şi acido-bazic. Sistemul digestiv: 1. a) Sistemul circulator sangvin este alcătuit din: — inimă. 7. asigurând eliminarea din organism a produşilor finali ai metabolismului şi a substanţelor nocive. . uretra. 21. 19. intestinul subţire (duoden. 6. esofagul. vene. 3. laringe. Contribuie la realizarea homeostaziei mediului intern. 6. 11. Fig. intestinul gros. cecum. — arborele circulator format din vasele sangvine: artere.4. 13. vena cavă superioară. ficatul. organe ale sistemelor circulator şi respirator: 1. Fig. 18. Cuprinde două sisteme legate structural şi funcţional între ele: sistemul circulator sangvin şi sistemul limfatic.4. 8. pancreasul. anusul. 15. Sistemul excretor. 8. Viscerele toracice. trahee. arteră aortă. 14. 5. 16. 11. colectează şi elimină urina. 10. limba. plămân.

3. 3. c) Organe anexe: glandete mamare. spermiductele. uterul şi vaginul. b) Glandele anexe: veziculele seminale.3. 3. testiculele. 3. 3. SISTEME CARE DESERVESC FUNCŢIA DE REPRODUCERE Aceste sisteme asigură perpetuarea speciei umane prin reproducere sexuată. 3. Cuprinde organele genitale interne şi externe şi glandele anexe (fig. care sunt glande mixte producătoare de gameţi masculini (spermatozoizi) şi de hormoni masculini (androgeni). . prostata.2. Sistemul genital feminin. a) Organele genitale interne: — gonadele masculine.6 Sistemul genital feminin.1. organul copulator masculin. 3. ovarele. Fig. care sunt glande mixte producătoare de gameţi (ovule) şi de hormoni feminini.Sistemul genital masculin. — conductele genitale: trompele ulerine.3.5. c) Organul genital extern: penisul.). b) Organele genitale externe: vulva. a) Organele genitale interne: — gonadele feminine. Fig. — conductele genitale.6.3.). glandele bulbouretrale. Cuprinde organele genitale interne şi externe şi glandele anexe (fig.5 Sistemul genital masculin.

4. FUNCŢIILE FUNDAMENTALE ALE ORGANISMULUI UMAN A. în reacţii de apărare sau de adaptare. 7.1. Are forma de cilindru uşor turtit dorso-ven- tral.1. Arahnoida este un ţesut conjunctiv. Meningele. în funcţie de natura şi intensitatea stimulilor. arahnoida şi piamater (fig. cervicală şi lombară. fisură mediană anterioară. realizează unitatea organismului şi legătura sa cu mediul ambiant. Prezintă două umflături. arahnoidă. 4. piamater. cordon anterior. avascular. de unde se continuă cu filum terminale până la baza coccisului.). 6. Sistemul nervos. aderent la duramater. 11. 4. Encefalul şi măduva spinării sunt învelite cu membrane conjunctive numite meninge: duramater.1. în permanentă conexiune morfo-funcţională. II. cuprinzând ganglioni şi nervi vegetativi. 4. FUNCŢIILE DE RELAŢIE 4. . 4. cordon posterior. Duramater este constituită din ţesut conjunctiv dens.) şi se întinde de la vertebra C1 la vertebra L2. Piamater este un ţesut conjunctiv care aderă la organele nervoase. şanţ median posterior. corn anterior . El constituie o barieră în :alea pătrunderii în ţesutul nervos a unor substanţe dăunătoare din sângele circulant. canal ependimar. Are vascularizaţie nutritivă. Fig. 9. Măduva spinării şi menigele spinale: 1. din punct de vedere morfologic şi funcţional. respiraţia. 2. corn posterior. Cele două componente ale sistemului nervos. Lichidul cefalorahidian îndeplineşte rol de protecţie a ţesutului nervos împotriva traumatismelor şi de transport al unor hormoni. SISTEMUL NERVOS Sistemul nervos îndeplineşte două funcţii esenţiale: integrarea organismului în mediul înconjurător şi coordonarea activităţii tuturor ţesuturilor. transformând excitaţiile. 8. circulaţia etc. 3. Ambele au o porţiune centrală constituită din centri vegetativi şi una periferică. Aderă la formaţiunile osoase ce protejează organele nervoase. care corespund regiunilor măduvei din care se desprind nervii membrelor. 10. Între ea şi piamater există lichid cefalorahidian (LCR). — Sistemul nervos al vieţii vegetative — SNV— care reglează şi coordonează activitatea organelor interne: nutriţia. organelor şi sistemelor care constituie organismul.2. 5. slab vascularizat. are două componente: — Sistemul nervos al vieţii de relaţie — SN somatic* — care asigură legătura dintre organism şi mediul extern. duramater. MĂDUVA SPINĂRII Măduva spinării este aşezată în canalul vertebral (fig. În componenţa lui intră SNV simpatic şi SNV parasimpatic. cordon lateral.

4. şanţurile inter- mediare. ramură ventrală. Secţiune în măduvă. Substanţă albă: 6. corp vertebral. Coarnele posterioare. posterioare şi laterale. se află şanţurile antero-laterale pe unde ies rădăcinile anterioare ale nervilor spinali. ramuri comunicante.2. 7. fisură mediană anterioară. 4. 8. 4. măduva este constituită din substanţă cenuşie şi substanţă albă. 10. conţin neuroni somatosenzitivi. Lateral. măduva spinării. Coarnele anterioare. rădăcină anterioară. mai alungite. 5. cordon lateral. Substanţă cenuşie: 1. Substanţa cenuşie (fig. Coarnele laterale conţin neuroni vegetativi: viscerosenzitivi. Structura internă a măduvei spinării.3. mai voluminoase. rădăcină posterioară. neuroni viscerosenzitivi. 9. care delimitează fasciculele Goll şi Burdach. 8. neuroni visceromotori. canal ependimar. şi visceromotori. spre partea anterioară. Fig. 2. B. 5. 2. Fig. 6. 3. ganglion simpatic. duramater. între neuronii senzitivi şi cei motori pot exista neuroni de . conţin neuroni somatomotori. neuroni somatosenzitivi. cordon posterior. ganglion spinal. A). cordon anterior. şanţ median posterior. 4. 9. situată la interior. Faţa anterioară prezintă fisura mediană anterioară.1. 3. 10. Dispunerea măduvei în canalul vertebral: 1.1. 7. Faţa posterioară prezintă şanţul median posterior. spre partea posterioară. neuroni somatomotori. este mai pronunţată la umflături şi prezintă trei perechi de coarne: anterioare. este formată din celule şi fibre nervoase.3. A. ramură dorsală a nervului spinal. În secţiune transversală. În secţiune are forma literei H. 4. şi şanţurile postero-laterale pe unde pătrund rădăcinile posterioare ale nervilor spinali. 4.

are la interior canalul ependimar. vestibulo. Ascendente: 1.asociaţie (intercalări). A) sunt senzitive. reticulospinal.4. 5. la rândul lor. Acest canal se continuă în partea lui superioară cu ventriculii cerebrali care. 7. tectospinal. 12. este formată din fibre nervoase mielinice. spinobulbare. care fac legătura între diferitele segmente ale măduvei (fascicule intersegmentare). 3. 4. Fig. spinocerebelos direct. aflată la exterior. vestibulospinal. piramidal încrucişat. Fasciculele ascendente (fig. 11. Neuronii motori medulari îndeplinesc funcţii de centri nervoşi. Descendente: 6. B. iar cele descendente (fig. 4. piramidal direct. spinocerebelos încrucişat.În interiorul cordoanelor se delimitează fascicule (tracturi) ascendente şi descendente (vezi tabelul de mai jos). Porţiunea centrală. Coarnele sub- stanţei cenuşii delimitează în substanţa albă trei perechi de cordoane: anterioare. în substanţa albă medulară există şi fibre scurte. Substanţa albă (fig.4. B).4. 4. 9. Tracturile substanţei albe medulare: A. B) sunt motorii. spinotalamic anterior. În substanţa albă dintre coamele laterale şi coarnele posterioare se află substanţa reticulată medulară.spinale laterale. conţin lichid cefalorahidian cu rol în nutriţia şi protecţia nevraxului. 2. spinotalamic lateral. olivospinal. rubrospinal. 10. de asociaţie.3. posterioare şi laterale. În afara acestor fibre lungi. 4. numită comisura cenuşie. 8. . SINTEZĂ: CĂILE MEDULARE CĂI ASCENDENTE LOCALIZARE TRACTURI Cordoane posterioare fascicule spinobulbare( Goll şi Burdach) spinotalamice laterale spinocerebeloase Cordoane laterale — directe (Flechsig) — încricişate (Gowers) Cordoane anterioare spinotalamice anterioare CĂIDESCENDENTE LOCALIZARE TRACTURI Cordoane posterioare piramidale încrucişate Cordoane laterale rubrospinale. care conţine lichid cefalorahidian. 4.

3. vase sangvine. ganglion simpatic paravertebral. motorie. trunchi.spinale Cordoane anterioare piramidale directe. ramură ventrală. 4. Nervii spinali se desprind din măduva spinării. ramură meningeală. ganglion spinal. Axonii fac sinapsă cu neuronii senzitivi din substanţa cenuşie medulară. 4. 9. trunchi şi ramuri (fig.spinale. reticulo. 10. Rădăcinile şi ramurile nervului spinal: 1. Ea este formată din dendritele şi axonii neuronilor din ganglionul spinal aflat pe traiectul ei. ramură dorsală. 3. 11. reticulo .5. epinerv.5.). Dendritele sunt conectate cu receptorii tegumentari din muşchi. ramură comunicantă cenuşie. olivospinale. Fibrele . perinerv. 4. ramură comunicantă albă. 12. este constituită din axonii neuronilor motori medulari. Secţiune în nerv: 1. Nervii spinali prezintă rădăcini.1. 6. rădăcină motorie. vase sangvine şi ţesut conjunctiv (fig. 4.6. 5. 4. 4. Fig.tecto -spinale. organ visceral. tendoane şi articulaţii şi cu visceroceptorii. fibră nervoasă. endonerv. — fibre somatosenzitive — fibre viscerosenzitive — fibre somatomotorii — fibre visceromotorii Rădăcina posterioară este senzitivă. 4. ganglion visceral. 2. 7.2.6. rădăcină senzitivă.). Fig. 2. vestibulo-spinale mediale. Rădăcina anterioară. 5. 8. Sunt constituiţi din fibre nervoase.

meningeală.somatomotorii transmit impulsuri musculaturii scheletice. iar cele visceromotorii. . musculaturii viscerale. Ramurile sunt: dorsală. Trunchiul nervului spinal este mixt. comunicantă albă şi comunicantă cenuşie. ventrală.

a) Căile sensibilităţii exteroceptive (fig. FUNCŢIA DE CONDUCERE A MĂDUVEI SPINĂRII. cu proiecţie corticală. ceilalţi nervi spinali formează plexuri*: cervical. Tab. A. A) sunt căi specifice. 5 perechi sacrali şi o pereche coccigieni. 4. Ele deservesc: — sensibilitatea tactilă grosieră — protopatică* — difuză. Funcţiile măduvei spinării. Există 31 de perechi de nervi spinali micşti: 8 perechi cervicali. 4. 3. În funcţie de tipul de fibre. condusă prin fasciculul spinotalamic anterior.7. sacrat şi coccigian.) sunt căile sensibilităţii.5μ 0. brahial. Căile ascendente (fig. 12 perechi toracali (dorsali). Zonele tegu- mentului inervate de perechile de nervi spinali poartă numele de dermatoame. Măduva spinării îndeplineşte două funcţii: funcţia de conducere şi funcţia de centru reflex.5—2 m/s SINTEZA: RAMURILE NERVULUI SPINAL RAMURI FIBRE ROL Dorsală — senzitive — sensibilitatea spatelui — motorii — contracţia musculaturii spatelui — vegetative — contracţia musculaturii netede din tegument Ventrală — senzitive — sensibilitatea regiunii anterioare a corpului — motorii — — vegetative contracţia musculaturii anterioare Meningeală — vegetative — inervaţia — Comunicantă cenuşie — vegetative — legătura cu ganglionii paravertebrali Comunicantă albă — vegetative — — legătura cu ganglionii paravertebrali — 4. . În tabelul 3 sunt redate vitezele de conducere a influxului nervos prin diferite tipuri de fibre nervoase. TIPUL DE FIBRE DIAMETRUL VITEZA mielinice somatice 10—20μ 60—120 m/s mielinice somatice 4—8μ 30—45 m/s mielinice vegetative 1—3μ 3—5 m/s amielinice vegetative 0. care se distribuie metameric* intercostal. — sensibilitatea tactilă fină — epicritică* — condusă la cortex prin fasciculele spinobulbare Goll şi Burdach. 1.3.3—1.7. lungi. Viteza de conducere a influxului nervos. — sensibilitatea termică şi dureroasă condusă prin fasciculul spinotalamic lateral. 5 perechi lombari. Cu excepţia nervilor toracali. viteza de conducere a influxului nervos diferă. lombar. Are ca substrat anatomic substanţa albă constituită în fascicule ascendente şi descendente.1.

9 numărul neuronilor care constituie aceste căi. precum şi prin substanţa reticulată medulară. Localizaţi sinapsele şi descrieţi fiecare cale. este condusă prin căile extrapira - midale (fig. Nucleii de origine ai acestor fascicule sunt subordonaţi cortexului. Motilitatea involuntară. fasciculul spinotalamic anterior.). 3. alături de sensibilitatea tactilă. Stabiliţi pe fig. condusul maşinii. influxul nervos se distribuie la musculatura scheletică. fasciculul vestibulospinal. 2. direct. B. Căile piramidale: 1. Căi ascendente: A. Ambele căi pornesc din cortex şi ajung la motoneuronii somatici medulari.7. — olivospinale.8.9. b) Căile motilităţii involuntare. în activitatea reflexă medulară. din nucleii olivari bulbari. 3. Motilitatea automată are rol în menţinerea tonusului muscular şi a echilibrului. 5. determinând contracţii musculare conştiente. fasciculul olivospinal. B) sunt căi specifice care deservesc: — sensibilitatea proprioceptivă inconştientă condusă prin fasciculul spinocerebelos direct (Flechsig). 2. din nucleii vestibulari bulbari. 4. fasciculul spinotalamic lateral. 4. înotul etc). 4. cu originea în nucleii roşii din mezencefal. Căile sensibilităţii proprioceptive — fasciculele spinocerebeloase: 4. cu proiecţie corticală. fascicule spinobulbare. fasciculul tectospinal. fascicule spinobulbare.7.). Motilitatea voluntară este condusă prin fasciculele piramidale (corticospinale): direct şi încrucişat (fig. din coliculii cvadrigemeni din mezencefal. fasciculul rubrospinal. 4. 4. Sensibilitatea interoceptivă este condusă prin fas- ciculele spinotalamice.8 şi 4. Controlul cortexului asupra nucleilor de origine ai căilor extrapiramidale se realizează prin intermediul corpilor striaţi (ganglionii bazali).9. Căile extrapiramidale: 1. scrisul. 4. ale motilităţii. 2. pentru partea inferioară a corpului. — tectospinale. Fig. a) Căile motilităţii voluntare. FUNCŢIA REFLEXĂ A MĂDUVEI SPINĂRII . Fig. încrucişat.8. c) Căile sensibilităţii interoceptive sunt căi nespecifice. Căile descendente. fasciculul piramidal direct. 6. 4. din substanţa reticulată a trunchiului cerebral. termică şi dureroasă. 2. automată. şi prin fasciculul spinocerebelos încrucişat (Gowers) pentru partea superioară a trunchiului şi pentru membrele superioare. cântatul la instrumente. Atât căile ascendente. Fig.4. cu origine în trunchiul cerebral.numărul neuronilor care intră în constituţia acestor căi şi dispunerea lor. Căile sensibilităţii exteroceptive: 1. fasciculul piramidal încricişat. deservesc motilitatea voluntară şi involuntară. — reticulospinale. b) Căile sensibilităţii proprioceptive (fig. cât şi căile descendente piramidale trimit colaterale la nucleii trunchiului cerebral şi la substanţa reticulată a acestuia. în coordonarea mişcărilor şi în realizarea unor activităţi umane complexe (mersul. Stabiliţi pe fig.7. 4. Prin axonii acestora. — sensibilitatea proprioceptivă conştientă condusă prin fasciculele spinobulbare. În substanţa albă medulară se formează fasciculele: — rubrospinale. Comparaţi dispunerea fibrelor şi traseul acestora. — vestibulospinale. B.

Sistemul nervos îşi desfăşoară activitatea prin acte reflexe. Se mai numesc reflexe miotatice sau osteotendinoase (de extensie). EVALUARE A. — legea unilaterităţii. concomitent cu extensia celuilalt picior. Exemple de reflexe medulare vegetative sunt: pupilodilatator. 2. — calea eferentă. Receptorii sunt interoceptori. Reflexele medulare vegetative. Actul reflex este reacţia de răspuns a organismului la acţiunea unui excitant din mediul extern sau intern asupra unui receptor. a) Reflexele monosinaptice. tegument. 7. Conducerea influxului nervos prin arcul reflex se face în sens unic. . 3. 1. — legea iradierii. exteroceptor sau visceroceptor). lovitură etc). de defecaţie şi sexuale. — legea simetriei. rădăcină anterioară. cardioaccelerator. Arcul reflex medular are următoarele componente: — receptorul (proprioceptor. iar efectorii sunt glande sau muşchi viscerali. Pe baza figurii de mai jos. determinaţi componentele unui arc reflex somatic medular. 4. reprezentată de prelungirile neuronilor senzitivi din ganglionii spinali. neuronii motori medulari şi neuronii de asociaţie. neuron de asociaţie. rădăcină posterioară. — calea aferentă. B. 6. Se închid în coarnele laterale ale substanţei cenuşii medulare. care poate fi o formaţiune specializată. Reflexele medulare somatice. pilomotor. Legile lui Pflüger: — legea localizării. Un om desculţ loveşte cu piciorul o piatră. muşchi scheletic (la reflexele somatice) şi muşchi visceral sau glandă (la cele vegetative). vasomotor. 2. Suportul anatomic al actului reflex este arcul reflex. Arcul lor reflex este constituit din doi neuroni (reflexul rotulian. de răspuns la acţiunea unui stimul nociv (exemplu: o înţepătură. Piciorul lovit este flectat reflex. axonii neuronilor motori medulari. corpuscul sau o dendrită a unui neuron senzitiv. trunchi mixt. care generează impulsuri. Se mai numesc reflexe de flexie sau reflexe nociceptive*. Determinaţi formaţiunile anatomice C. muşchi striat. — centrul reflex. 5. Arcul reflex are cel puţin un neuron intercalar. măduva spinării. b) Reflexele polisinaptice. Verificarea experimentală a legilor reflexelor. de sudoraţie. ganglion spinal. Stabiliţi receptorul şi efectorul. ahilean etc). — efectorul. de micţiune. Deosebim acte reflexe medulare somatice şi acte reflexe medulare vegetative. Arcul reflex medular 1. 8. Verificarea reflexă medulară se desfăşoară conform următoarelor legi: 1.

spălându-se piciorul cu apă între încercări şi lăsând intervale de 10 minute între acestea. 4. crescânde. completaţi tabelul următor: Concentraţii de acid Manifestările musculare observate în Legile reflexelor corespunz CH3COOH HCI funcţie de concentraţia acidului manifestărilor 1% 5% 2. se atârnă broasca într-un stativ vertical. contralateral. 2.5% 10% 5% 15% 15% 20% glacial 30% Utilizând imaginile de mai jos. . intersegmentar. unilateral. Legea coordonării (Ch. Verificarea experimentală a acestor legi se realizează pe broască decerebrată. 2. — legea generalizării. Richet). După trecerea şocului operator (5—10 min) şi restabilirea tonusului muscular. de acid. identificaţi figurile corespunzătoare legilor enumerate şi stabiliţi arcurile reflexe implicate: 1. Pe măsura desfăşurării experimentului. 3. Se introduce degetul piciorului posterior stâng în soluţii de concentraţii diferite.

4. B). Central. 2. Unele elemente sunt continuarea celor medulare.2. Prezintă o faţă anterolaterală (fig. şanţurile intermediare şi şanţurile laterale. hipofiză. coliculii cvadrigemeni. B. puntea şi mezencefalul. piramidele pontine. 1. Faţa anterioară: II—XII. epifiză. bulb rahidian. 6. Ea este delimitată inferior de către şanţul bulbopontin şi superior de către şanţul pon- topeduncular. Faţa anterolaterală prezintă trei segmente anatomice: bulbul. 3. El prezintă: fisura mediană anterioară. 13. se evidenţiază şanţul median şi. Substanţa albă este constituită din fibrele ascendente şi descendente descrise la măduvă. pedunculii cerebeloşi superiori. olive bulbare. lateral de acesta. B. olivele bulbare. 14. — Puntea lui Varolio are forma unei benzi transversale de substanţă nervoasă. nervii cranieni. 4. Trunchiul cerebral are la exterior substanţă albă şi la interior substanţă cenuşie. 4. pedunculul cerebelos superior.10.2. pedunculul cerebelos inferior. chiasmă optică. măduva spinării.2. 15. peduncul cerebral. 7. A) şi o faţă posterioară (fig. decusaţia piramidală. 4. Faţa posterioară a trunchiului cerebral prezintă: pedunculii cerebeloşi inferiori la nivelul bulbului. — Bulbul rahidian este cuprins între un plan imaginar care trece pe sub decusaţia* piramidală şi şanţul bulbopontin. 10. 5. 4. Fig. coliculii cvadrigemeni inferiori şi superiori la nivelul mezencefalului. pedunculii cerebeloşi mijlocii la nivelul punţii. pedunculul cerebelos mijlociu. Faţa posterioară: IV—VIII. Structura internă a trunchiului cerebral. Dorsal. B. 8. 4. 12.1.11. TRUNCHIUL CEREBRAL Trunchiul cerebral este constituit din bulb. care delimitează fasciculele Goll şi Burdach. puntea lui Varolio. care se continuă până la diencefal şi prin care trec căile piramidale. piramidele bulbare.2.10. Părţile laterale ale punţii se continuă cu pedunculii cerebeloşi mijlocii. fibrele . la nivelul bulbului se remarcă şanţul median. nervi cranieni: 6. 16. Trunchiul cerebral: A. — Mezencefalul este reprezentat de pedunculii cerebrali. 4. puntea lui Varolio şi mezencefal. A. hipotalamus. 9. care leagă între ele emisferele cerebeloase. ventricul IV.10. Alcătuirea externă a trunchiului cerebral A. şanţurile preolivare şi şanţurile retroolivare. nerv spinal. bulb rahidian.

Ei sunt echivalenţi coarnelor laterale medulare. Substanţa cenuşie. cu funcţii somatice şi vegetative. SEGMENTUL NUCLEII SENZITIVINUCLEII MOTORI NUCLEII VEGETATIVI NUCLEII PROPRII TRUNCHIULUI AI NERVILOR AI NERVILOR AI NERVILOR CEREBRAL CRANIENI CRANIENI CRANIENI BULB —senzitiv al trige. — Nucleii motori reprezintă originea reală a fibrelor motorii ale unor nervi cranieni şi sunt echivalenţi coarnelor anterioare medulare. X. vegetativi şi proprii (tab.X) sului (XII) — nucleii substanţei reticulate: respira- — vestibular (VIII) tori şi cardiaci.— accesor al oculomoto. Nucleii trunchiului cerebral. — substanţa neagră trigemenului (V) torului (III) rului (III) — nucleul roşu —trohlearului (IV) — coliculii cvadri- gemeni . VII) (VII) şi cardiaci. — cohlear (VIII) PUNTE principal al — salivator superior — nucleii motori —nucleii respiratori trigemenului (V) (V. 4. — Nucleii vegetativi reprezintă originea reală a fibrelor vegetative parasimpatice ale unor nervi cranieni şi sunt centri ai unor reflexe vegetative. — Nucleii proprii fiecărui segment nu au echivalenţi la nivel medular. —salivator inferior (IX) — nucleii olivari menului (V) XI) — dorsal al vagului (X) — nucleul Goll —solitar — nucleul hipoglo. Nucleii trunchiului cerebral se împart în: senzitivi. substanţa cenuşie este dispersată sub formă de nuclei. — lacrimal (VII) MEZENCEFAL mezencefalic al — nucleul oculomo. în jumătatea lui superioară şi în celelalte segmente ale trunchiului cerebral.). IX. Tab. — nucleul Burdach (VII. Dacă în jumătatea inferioară a bulbului dispoziţia substanţei cenuşii este asemănă- toare celei din măduvă. motori.VI. — ambiguu (IX. 4. — Nucleii senzitivi sunt formaţi din deutoneuronii* căilor sensibilităţii generale din zona capului şi sunt echivalenţi coarnelor posterioare medulare.transversale din punte şi fibrele proprii care leagă între ei diferiţi nuclei de substanţă cenuşie. În structura trunchiului cerebral intră şi substanţa reticulată.

drept intern. — reflexe de supt. Componentele trunchiului cerebral au două funcţii: funcţia de conducere şi funcţia reflexă. Funcţia de conducere. care conduc excitaţiile de la telereceptori* — mucoasa olfactivă (I). Nervii cranieni sunt analogi nervilor spinali. organul Corti şi receptorii statici din urechea internă (VIII) — la centrii nervoşi corespunzători din scoarţa cerebrală. Funcţia reflexă. cât şi din fibre somatomotorii şi visceromotorii. — muşchii intrinseci ai globului ocular: muşchii circulari ai irisului şi ai corpului ciliar. constituită din fibre ascendente.3. retină (II). reflexe pupi-lare fotomotorii şi de acomodare la distanţă (în mezencefal).11. descen dente şi de asociaţie. Reflexe vegetative: reflexe de salivaţie pentru glandele parotide. reflexe respiratorii şi cardiovasculare (în bulb). motori —muşchii extrinseci ai globului ocular: drept inferior. motori şi micşti. între nucleii trunchiului sau între nuclei şi măduvă sau cortex. A. 4. În nucleii trunchiului cerebral se închid arcurile reflexe ale unor acte reflexe somatice şi vegetative: Reflexe somatice: — reflexe de tuse. aferente. XI. — muşchii masticatori prin fibrele motorii ale ramurii mandibulare VI abducens motori — muşchiul drept extern al globului ocular VII faciali micşti — papilele gustative din cele două treimi anterioare ale mucoasei linguale. şi fig. XII) sunt constituiţi numai din fibre motorii. maxilară şi prin fibrele senzitive ale ramurii mandibulare. Ele conduc impulsurile de la măduvă la cortex şi invers. tipurile acestora şi teritoriile inervate. Alte amănunte despre nervii cranieni senzitivi veţi afla la studiul analizatorilor ale căror segmente inter- mediare le constituie aceştia. IV. Nervii cranieni. Nervii cranieni senzitivi (I. strănut. prin fibrele vegetative motorii IV trohleari motori — muşchiul oblic superior V trigemeni micşti — tegumentul feţei şi dinţii prin ramurile senzitive oftalmică. Funcţiile trunchiului cerebral. deglutiţie şi vomă (în bulb). clipire şi masticaţie (în punte). Nervii cranieni. II. VIII) sunt constituiţi numai din fibre senzitive. prin . axoni ai neuronilor din nucleii motori ai trunchiului cerebral. — reflexe de orientare a capului în funcţie de sursa de lumină (în coliculii cvadrigemeni superiori) sau în funcţie de sursa de zgomot (în coliculii cvadrigemeni inferiori din mezencefal).). 4. drept superior. Aceasta aparţine substanţei albe. IX.4. 4. B. X) sunt constituiţi atât din fibre somatosenzitive şi viscerosenzitive. tori oblic inferior.5. VII. — reflexe de reglare a mişcărilor şi a alternanţei somn-veghe (în substanţa neagră). Nervii cranieni motori (III. prin fibre vegetative motorii (III). — reflexe de diminuare a tonusului muscular (în nucleul roşu). Tab. Ei sunt în număr de 12 perechi (tab. VI. împreună cu care formează sistemul nervos periferic.2.2. reflexe lacrimale şi de salivaţie pentru glandele sublinguale şi submandibulare (în punte). prin fibrele motorii somatice. Ei determină motilitatea voluntară la nivelul musculaturii somatice a capului sau motilitatea involuntară la nivelul musculaturii netede. PERECHEA TIPUL ORGANELE INERVATE I olfactivi senzitivi — epiteliul olfactiv din cavitatea nazală II optici senzitivi — retina globului ocular III oculomo. Nervii cranieni se pot grupa după funcţii în: senzitivi. Nervii cranieni micşti (V. 5.

c. faciali. VIII. o ramură mandibulară. optici. vestibulocohleari. a. ramură cohleară (acustică). — majoritatea viscerelor toracice şi abdominale prin fibrele vegetative senzitive şi motorii XI accesori motori — muşchii sternocleidomastoidian şi trapez XII hipogloşi motori — muşchii limbii EVALUARE Fig. fibrele senzitive. 4. ramură maxilară. b. ramură vestibulară. — glandele salivare (sublinguale şi submandibulare) şi glandele lacrimale prin fibrele vegetative motorii VIIIvestibulo. oculomotori. X. VI. VII.micşti — papilele gustative din treimea de la baza limbii prin fibrele senzitive. trohleari. hipogloşi. II. XI. trigemeni. III. vagi. glosofaringieni. — fibre senzitive — fibre motorii — flbre vegetative . b. ramură oftalmică. V. — mucoasa faringeană şi cea de la baza limbii prin fibrele senzitive X vagi micşti — unii muşchi ai laringelui prin fibrele motorii somatice. IX. accesori.11. a. cohleari — receptorii statici din urechea internă prin ramura vestibulară IX glosofarin. XII. — muşchii mimicii prin fibrele motorii. Nervii cranieni: I. gieni — unii muşchi ai faringelui prin fibrele motorii. — glandele salivare parotide prin fibrele vegetative motorii. IV. abducens.senzitivi — organul Corti din urechea internă prin ramura acustică. olfactivi.

. Enumeraţi nervii cranieni care inervează limba.1. Stabiliţi care sunt nervii cranieni care inervează organele din cavitatea bucală. Stabiliţi provenienţa fibrelor nervoase care inervează organele cavităţii abdominale. 5. 4. 3. 6. Stabiliţi nervii cranieni care inervează globul ocular. Determinaţi provenienţa fibrelor nervoase care inervează organele din madiastin*. Stabiliţi care sunt nervii cranieni care inervează organele din regiunea gâtului. 2.

4.13. El reprezintă 1/10 din volumul encefalului. Fig. hipofiză. măduva spinării. hipotalamus. 6. Cerebelul: 1. Este constituit din două emisfere cerebeloase. Tab. 6. legate prin vermis (fig. Alcătuirea pedunculilor cerebeloşi. sub lobii occipitali ai emisferelor cerebrale (fig. mezencefal. 6. 7. Pedunculii cerebeloşi inferiori leagă cerebelul de bulb. vermis.3. 3. bulb. Ei sunt constituiţi din fibre aferente şi eferente (tab. 4.12. talamus. iar pedunculii cerebeloşi superiori leagă cerebelul de mezencefal. 5. epifiză. 2.12. 4. 8. mijlocii şi superiori. Localizarea cerebelului şi a diencefalului: 1.). 4. emisferă cerebrală.). 2. 9. cerebel. Este conectat cu trunchiul cerebral prin trei perechi de pedunculi cerebeloşi: inferiori. 4. . punte. 4.13. CEREBELUL Cerebelul este aşezat în partea posterioară a cutiei craniene. pedunculii cerebeloşi mijlocii leagă cerebelul de punte. emisfere cerebeloase. Fig.). 10.

Din punct de vedere funcţional. 4. fibre de proiecţie. cerebeloolivar 4. Neocerebelul asigură coordonarea mişcărilor fine comandate de scoarţa cerebrală. PEDUNCULII FASCICULE NERVOASE superiori spinocerebelos Gowers. strat molecular. 3. Lezarea arhicerebelului determină pierderea echilibrului. este constituit din emisferele cerebeloase şi nucleul dinţat. format din celule piriforme* Purkinje.Structura internă a cerebelului. Substanţa cenuşie formează la exterior cortexul cerebelos şi pătrunde în interior formând nucleii cerebeloşi. comisurale şi de proiecţie (aferente şi eferente). îndeplineşte funcţia de reglare a echilibrului. Fig. substanţa reticulată şi scoarţa cerebrală). stratul ganglionar şi stratul granular (fig. 4. Primeşte aferente vestibulare şi proprioceptive inconştiente. are rol în menţinerea tonusului muscular (alături de nucleul roşu. cerebelocerebral şi dentorubric mijlocii pontocerebelos. b) Paleocerebelul. celulă nevroglică (glială). 4.3. reticulocerebelos şi cerebeloreticular inferiori spinocerebelos Flechsig. 2. c) Neocerebelul. Cel mai important este stratul mijlociu. Este caracterizat prin prezenţa cortexului cerebelos format din trei straturi celulare: stratul molecular. formaţiune nouă filogenetic.1. diminuând sau întărind aceste comenzi şi determinând astfel armonizarea activităţii diferitelor grupe musculare. Substanţa albă. format din nucleii cerebeloşi.14. vestibulocerebelos. 4. El acţionează prin intermediul fasciculelor vestibu- lospinale şi rubrospinale. tulburări în . cerebelul prezintă trei componente cu vechime filogenetică diferită: arhicerebelul. 6.). substanţă albă. stratul celulelor Purkinje.3. a) Arhicerebelul sau lobul floculonodular. Secţiune în cortexul cerebelos: 1. olivocerebelos. celulă stelată: 5. formaţiunea cea mai veche. ganglionar. Extirparea neocerebelului este urmată de pierderea capacităţii de execuţie a mişcărilor fine. dispusă la interior. Funcţiile cerebelului. 7.2.14. Extirparea paleocerebelului determină creşterea tonusului muscular. este formată din fibre de asociaţie. cerebelovestibular. paleocerebelul şi neocerebelul. strat granular. iar excitarea lui determină scăderea acestuia. dar nu afectează precizia mişcărilor comandate de scoarţă.

10. Extirparea totală. 7.mers şi atonie. nucleu dinţat. experimentată la animale. în substanţa reticulată a trunchiului cerebral sau în cortexul motor. corpi striaţi. Fibrele eferente nu ajung direct în coarnele anterioare medulare.15. fascicul cerebelo- vestibular. 11.15. 8. fascicul tecto- spinal. Extirparea totală a cerebelului este compatibilă cu viaţa. r2. fascicul olivospinal. cu cortexul. ci în nucleii vestibulari. 5.). fascicul reticulospinal. fascicul vestibulospinal. 4. ramură vestibulară a nervului VIII. nucleu pontin. o. r1 rubrospinal. 4. incapacitatea de a păstra poziţia verticală (astazie) şi diminuarea capacităţii de efort fizic (astenie). cortex. cu nuclei ai trun- chului cerebral şi cu măduva spinării (fig. Fig. t. funcţiile sale fiind preluate progresiv de către cortex. Fibrele aferente şi eferente realizează multiple conexiuni cu talamusul. 9. . v. talamus. fascicul spino-cerebelos. p. fascicul dento-rubric. 6. 4. Conexiunile cerebelului: 1. fascicul ponto-cerebelos. fascicul vestibulo-cerebelos. cerebel. determină lipsa tonusului muscular (atonie). 2. 3.

şi 4. a) Talamusul. 4. 1. 7. nuclei mijlocii. Nucleul habenular intervine în orientarea capului în funcţie de sursa odorantă*. reprezintă staţie de releu pe calea fibrelor optice (care fac staţie în corpii geniculaţi laterali) şi pe calea fibrelor auditive (care fac staţie în corpii geniculaţi mediali). vizuale şi auditive. Din corpii geniculaţi. 4.17. DIENCEFALUL Diencefalul este situat în prelungirea trunchiului cerebral.hipofizare: 1. 3. talamo-striate (cu corpii striaţi). care nu au releu talamic. 4. 5. 9. d) Hipotalamusul cuprinde trei grupe de nuclei: anteriori. epitalamusul şi hipotalamusul (fig. legat de centrii olfactivi de la baza emisferelor cerebrale. lob intermediar. format din corpii geniculaţi. bulb şi cerebel în drumul lor spre cortex. metatalamusul. prin nucleii care intră în structura sa. 8. 4. talamo- cerebeloase. c) Epitalamusul este constituit din glanda epifiză şi nucleul habenular.4. . mijlocii şi posteriori. fibrele nervoase se despart spre cortex şi spre coliculii cvadrigemeni. ventriculul III. adenohipofiză. Relaţiile hipotalamo . 6. neurohipofiză. Fig. b) Metatalamusul. tijă hipofizară. tract hipotalamo-hipofizar. Fac excepţie fibrele olfactive. sistem porthipofizar. În alcătuirea diencefalului intră talamusul. Datorită multiplelor conexiuni. constituie o staţie de releu pentru fibrele ascendente provenite de la măduvă. Nucleii talamici prezintă conexiuni talamo-corticale.16.). între mezencefal şi emisferele cerebrale. talamusul reprezintă un centru de integrare a impulsurilor nervoase ascendente în drumul lor spre cortex.12. nuclei anteriori. 2. talamo-bulbare şi talamo-hipotalamice.

4. înainte de a ajunge în talamus. hipofiză. cu nucleii diencefalici şi cu cortexul. care reglează secreţia lobului anterior hipofizar. sete. 5.17. Nucleii anteriori. Hipotalamusul. corpi striaţi. corpul calos. 4. Hipotalamusul.). tijă pituitară. — reglarea aportului alimentar şi hidric (a senzaţiilor de foame.1. Nucleii bazali (fig. Fig. 4. determină reacţii adaptative de termoreglare. 7. 2. cea mai importantă regiune a diencefalului. fac sinapsă în nucleii hipotalamici. 6. Nucleii mijlocii. ventriculul III. de integrare parasimpatică. Rolul său esenţial de control şi integrare a funcţiilor vegetative îndreptăţeşte numele de „creier vegetativ" care i-a fost dat. O tulburare a funcţiilor acestora este boala Parkinson. 11. Sunt situaţi pe traseul căilor extrapiramidale şi conectaţi atât între ei. — reglarea secreţiei adenohipofizare şi. Hipotalamusul este conectat cu trunchiul cerebral. 10. schimbarea direcţiei etc). 4. constituie împreună cu sistemul limbic o unitate funcţională.17. . paleocortexul şi neocortexul. — reglarea metabolismului intermediar şi hidric. produc hormoni: vasopresina şi ocitocina. căile sen- sibilităţii viscerale. Nucleii bazali au rol în reglarea motilităţii automate comandată de scoarţa cerebrală. emisferă cerebrală. 8. hipotalamus. secretă hormoni numiţi factori de eliberare. prin aceasta.16. cortex. — intervine în stările emoţionale. de integrare parasimpatică. de comportament şi de stres. de integrare simpatică. 4. a sistemului endocrin (fig. talamus. — reglarea funcţiilor respiratorii şi cardiovasculare. substanţă albă. talamusul. saţietate). ventricul lateral. Nucleii posteriori. capsulă internă. Secţiune sagitală prin encefal: 1. Nucleii bazali (corpii striaţi). 9. cât şi cu nucleii mezencefalici.) sunt mase de substanţă cenuşie situate deasupra şi lateral de talamus. 12. centru de integrare vegetativă. 13. — reglarea funcţiilor sexuale. îndeplineşte următoarele funcţii: — menţinerea constantă a temperaturii corpului prin termogeneză* şi termoliză*. — coordonarea alternanţei stărilor de veghe şi somn.4. în controlul mişcărilor inconştiente şi al mişcărilor complexe semivoluntare (în mers. tract optic. fugă. Spre deosebire de fibrele căilor sensibilităţilor exteroceptivă şi proprioceptivă conştientă. care se depozi- tează în hipofiză posterioară. 3.

Emisferele cerebrale prezintă o faţă dorso-laterală. constituit din bulbii. unde formează scoarţa cerebrală (cortexul). temporal şi occipital (fig. 4. parietal. cu lichid cefalorahidian. fibre comisurale şi fibre de proiecţie ascendente (senzitive) ş descendente (motorii). — arhicortexul.1. şanţul central Rolando. 4. EMISFERELE CEREBRALE Emisferele cerebrale reprezintă partea cea mai voluminoasă a encefalului. Substanţa cenuşie (40% din masa emisferelor) este dispusă la exteriorul emisferelor cerebrale (33%). memoriei.). creierul olfactiv. şanţul parieto-occipital şi şanţul calcarin. care este constituit mai ales din formaţiunile hipocampice. Cele două emisfere sunt despărţite prin fisura interemisferică şi legate între ele prin corpul calos. Funcţional. voinţei. trigonul cerebral şi comisuri. jna medială şi una bazală. 4. Pe faţa mediană se observă girusul corpului calos şi şanţul calcarin (fig.18. Este segmentul cel mai evoluat al nevraxului. formând nucleii bazali (corpii striaţi). care delimitează lobii. Substanţa albă (60% din masa emisferelor) se află la interior şi este constituită din fibre de asociaţie. centrul integrator al senzaţiilor. Pe faţa bazală este situat girusul hipocampului. determină comportamentul emoţional şi instinctual. creierul de comportament.). În corelaţie cu hipotalamusul.19. stărilor emoţionale şi comportamentale. şi la baza emisferelor (7%). învăţării. formaţiune veche filogenetic. reglarea aportului alimentar şi a unor mişcări legate de actul ali- mentaţiei (supt. care comunică cu ventriculii III şi IV din trunchiul cerebral şi cu canalul ependimar medular. este constituit din două straturi de celule nervoase: stratul granular — senzitiv şi stratul piramidal — motor. scoarţa cuprinde două formaţiuni distincte: a) Sistemul limbic. deglutiţie. tracturile şi trigonul olfactiv. SINTEZĂ: FUNCŢIILE HIPOTALAMUSULUI NUCLEI ANTERIORI NUCLEI MIJLOCII NUCLEI POSTERIORI integrare parasimpatică integrare parasimpatică integrare simpatică neurosecreţie neurosecreţie reacţii adaptative hormoni factori de eliberare neurohipofizari efect anabolizant menţinerea homeostaziei efect catabolizant ergotrop* trofotrop* 4. Lobii delimitaţi de aceste şanţuri pe fiecare emisferă sunt: frontal. Scoarţa cerebrală. masticaţie). Structural şi funcţional. Arhicortexul este centrul de reglare a unor reacţii vegetative.5. şi şanţuri mai puţin adânci. . conştiinţei. În fiecare emisferă se găseşte câte un ventricul lateral (I şi II).5. motricităţii. reglarea activităţii sexuale şi menţinerea atenţiei. care delimitează girusurile (circumvoluţiunile). Şanţurile cele mai importante sunt: şanţul lateral Sylvius. Feţele sunt străbătute de şanţuri adânci (scizuri). deosebim: — paleocortexul. care are funcţii legate de simţul primar al mirosului (zona olfactivă primară).

conturul sistemului limbic. 7. şanţul calcarin. arie vizuală. 3. 5. arie auditivă. 4. 2. 5. O1. T1. T3. 7. corpul calos. arie premotorie. F1. arie de asociaţie vizuală. Fig. 4. 3. 4. Emisfere cerebrale — faţă laterală: 1. . 9. bulb olfactiv. şanţ lateral Sylvius. P1. O3. arie somestezică primară. 8. trigonul cerebral. 6. 4. F3. girusuri ale lobului occipital. conturul paleocortexului. F2. girusuri ale lobului frontal. girusuri ale lobului temporal. P2. FA.19. 6. 10. girusul corpului calos. şanţul central Rolando. arie de asociaţie somestezică. 8. arie motorie. PA. girusuri ale lobului parietal.18. Emisfere cerebrale — faţa mediană: 1. arie de asociaţie auditivă. 02. T2. arii olfactive. Fig. 2.

A. fibre de asociaţie. fibre de proiecţie. Legăturile corticale: 1. 4. 3. 2. Fig. Fig. Homunculus motor. prezentând multe necunoscute care îşi aşteaptă rezolvarea în viitor.20. .21. 4. B. fibre comisurale. Zonele de asociaţie ale neocortexului mai constituie încă un subiect de cercetare pentru fiziologi şi psihologi. Homunculus senzitiv.

2. Funcţiile acestora fac parte din activitatea nervoasă superioară a neocortexului. sunt temporare şi individuale. altele sunt complexe (lanţuri de reflexe) şi stau la baza formării instinctelor (alimentar. auditive (aria auditivă). neocortexul cuprinde zone senzitive (neocortexul receptor).18. poartă numele de homunculus motor (fig. înnăscute şi comune tuturor indivizilor. B). de apărare. de asemenea. sunt zonele unde se proiectează fibrele sensibilităţilor cutanate şi proprioceptive. unul necondiţionat (EN) şi unul condiţionat (EC) (fig. De aici iau naştere căile descendente piramidale. gustative (aria gustativă) şi olfactive (aria olfactivă) (fig. dureroase şi proprioceptive proiectează amestecat. secreţie salivară etc). Zonele de asociaţie sunt situate în lobul frontal (pentru funcţii psihice şi de comportament). stimularea zonelor senzitive determină răspunsuri motorii sau vegetative adecvate. Excitaţia este procesul cortical activ. — Ariile senzoriale sunt arii speciale unde se proiectează fibrele vizuale (aria vizuală). — Ariile senzitive sau somestezice.20. EN şi EC. memorie auditivă. după sinapsa din corpii striaţi. Zonele motorii cuprind arii ale motricitatii (fig. un proces activ care se manifestă prin diminuarea sau încetarea unor acti- vităţi corticale: — inhibiţia externă. Are un efect pozitiv asupra organismului. 4.18. strănut. realizând o unitate senzitivo-motorie. tuse.20. matern etc). Reflexele necondiţionate. Se descriu două categorii de reflexe: reflexe necondiţionate şi reflexe condiţionate. şi 4. de reproducere.5. granular extern. Arcurile lor reflexe există de la naştere şi se închid la nivele inferioare ale nevraxului. Aferenţele şi eferenţele vegetative proiectează.). în lobul temporal (pentru reacţii emoţionale. Reprezentarea grafică schematică a proiecţiei anumitor regiuni ale corpului în aria somestezică primară. Arcurile lor reflexe se închid la nivelul cortexului. motorii (neocortexul efector) şi de asociaţie. Unele reflexe necondiţionate sunt simple (clipit. prin coincidenţa repetată în timp a doi excitanţi. Fiziologia scoarţei cerebrale La baza activităţii sistemului nervos stau actele reflexe. Reflexele condiţionate se fonnează pe baza celor necondiţionate. b) Neocortexul. activitate sexuală) şi în zona parieto-occipitală (de integrare superioară a activităţii somatice). formaţiune nouă filogenetic. de asemenea. Fibrele sensibilităţii tactile. situate în girusul postcentral din lobul parietal. Inhibiţia este. A). necondiţionată sau înnăscută.). — Aria premotorie reprezintă originea fibrelor nervoase care. este caracteristică reflexelor necondiţionate şi apare . dobândite în cursul vieţii. ajung la nucleii din trunchiul cerebral de unde pornesc căile extrapiramidale.19. Reprezentarea grafică schematică a proiecţiei diferitelor regiuni ale corpului pe suprafaţa ariei motorii principale. termice. se numeşte homunculus senzitiv (fig. în funcţie de densitatea fibrelor motorii şi de mărimea suprafeţei de proiecţie. Între zonele corticale există numeroase fibre de legătură care asigură unitatea funcţională a cortexului (fig.21. care provoacă. Mecanismul formării unui reflex condiţionat constă în stabilirea unei legături funcţionale temporare între focarele de excitaţie corticală ale celor doi excitanţi care coincid. Din punct de vedere fiziologic. 4. piramidal intern şi fusiform.). în ariile somestezice şi în aria premotorie. 4. menţine sau intensifică activitatea nervoasă. sunt constante şi invariabile. 4. Reflexele condiţionate.). 4. — Aria motricităţii voluntare este localizată în girusul precentral al lobului frontal. piramidal extern. în funcţie de densitatea fibrelor senzitive.22. 4. 4. Zonele senzitive sunt arii senzitive* şi senzoriale* în care predomină celulele granulare. Datorită acestora. granular intern. este constituit din şase straturi de celule: molecular.

de autoreglare a activităţii corticale. creşterea tonusului funcţional şi pregătirea lui pentru recepţionarea informaţiilor. determinând. Excitantul care o provoacă este cel care a produs anterior reflexul condiţionat. Inhibiţia de întârziere se produce atunci când intervalul de timp dintre aplicarea EC şi aplicarea EN se măreşte. Ea tinde să limiteze extinderea excitaţiei sau a inhibiţiei. constituit din formaţiunile reticulate ale trunchiului cerebral. Fig. Se realizează astfel „reacţia de trezire" caracteristică stării de veghe. Mărimea procesului de iradiere depinde de intensitatea stimulului. Iradierea constă în extinderea excitaţiei sau a inhibiţiei dintr-o zonă corticală în zone vecine legate funcţional de prima. — inhibiţia internă. este caracteristică scoarţei cerebrale şi apare numai după o pregătire a acesteia. Veghea şi somnul. opus fenomenului de iradiere. . Între cortex şi formaţiunea reticulată există un permanent circuit cortico-reticulo-cortical.22. Eferenţele ascendente proiectează difuz şi nespecific în cortex. concomitent cu orientarea conştienţei spre o anumită activitate. Veghea începe o dată cu stabiiirea contactului conştient cu mediul înconjurător sau cu gândurile proprii şi se termină când acest contact încetează. Inhibiţia de diferenţiere se produce la asocierea mai multor excitanţi condiţionaţi de aceeaşi natură. de întârziere şi de diferenţiere. concentrarea şi inducţia reciprocă. În reglarea alternanţei dintre veghe şi somn. El constă în revenirea excitaţiei sau inhibiţiei la zona iniţială. Inhibiţia de stingere se produce aunci când EC nu mai este asociat cu EN. deci reflexul condiţionat apare după o perioadă de latenţă.sub acţiunea unui excitant extern. proces de mobilitate denumit dinamică corticală. 4. stării de conştientă şi procesului de învăţare. Veghea reprezintă starea funcţională cerebrală determinată de creşterea tonusului SAA. prin impulsurile declanşate permanent. fără o pregătire prealabilă a scoarţei. În cadrul dinamicii corticale deosebim: iradierea. Inducţia reciprocă constă în faptul că un focar de excitaţie provoacă inhibiţie în jurul lui. dar de intensităţi diferite. de tip feed-back. iar din această interdependenţă rezultă un echilibru funcţional între cele două procese. Formele inhibiţiei interne sunt: de stingere. Excitaţia se poate transforma în inhibiţie şi invers. Arcuri reflexe necondiţionate şi condiţionate de salivaţie. Concentrarea este un proces activ. condiţionată sau dobândită. Acestea primesc aferenţe prin colaterale ale căilor ascendente specifice ale sensibilităţii şi trimit eferenţe ascendente şi descendente. un rol esenţial îl deţine sistemul reticulat activator ascendent (SAA). în timp ce un focar de inhibiţie provoacă în jurul lui o zonă de excitaţie.

). a debitului cardiac. a experienţei proprii. Învăţarea. Somnul se datorează oboselii neuronilor care menţin starea de veghe. . Somnul este necesar pentru refacerea unor structuri nervoase care întreţin starea de veghe. aria vizuală. 4. şi somnul lent. A.23. aria cuvintelor vorbite. Activităţile cognitive. modificări somatice (scăderea tonusului muscular şi încetarea activităţii locomotorii) şi modificări bioelectrice (ale EEG*). precum nar- coza* sau coma*.3. În somn se produc modificări vegetative (scăderea frecvenţei respiratorii. Somnul este influenţat de existenţa unor condiţii propice de ambianţă (linişte. 8 ore la adulţi şi de 6-7 ore la persoanele vârstnice. Visele reprezintă o trezire corticală spre lumea interioară. 4. Alternanţa somn-veghe coincide la om cu ciclul noapte-zi. a debitului ventilator. ca- racterizat prin mişcări rapide ale globilor oculari şi apariţia viselor. Învăţarea se desfăşoară în timpul stării de veghe şi necesită activitatea SAA. 10 ore la copii şi adolescenţi. prin inhibarea SAA. 4. ele putând fi influenţate de evenimentele anterioare. În timpul somnului se produc faze ciclice de activitate neuronală — somnul paradoxal sau profund.23. aria auditivă. Durata medie a somnului este de 20 de ore la sugar. Evidenţierea ariilor corticale prin tomografie. Privarea de somn. precum şi de unii stimuli externi sau interni. întuneric. 4. periodică şi reversibilă a relaţiilor senzitivo-motorii cu me- diul exterior. Durata somnului variază în funcţie de vârstă şi de starea fiziologică a organismului. a sistemului limbic şi a neocortexului. pe baza consumului de glucoză marcată: 1. caracterizat prin mişcări oculare lente şi sforăit. Cortexul prelucrează datele furnizate de receptori şi le fixează în memorie. a diencefalului. constituind ritmul nictemeral. a activităţilor digestive şi excretorii). închiderea ochilor). Activitatea nervoasă superioară Activităţile cerebrale se grupează în: activităţi de cunoaştere (cognitive) (fig. provoacă modificări metabolice şi tulburări funcţionale la nivelul SNC. Somnul se defineşte ca o pierdere naturală. Reprezintă procesul de acumulare conştientă de informaţii şi dobândire de experienţă. Acumulările de noi cunoştinţe nu sunt ereditare. Visele atestă faptul că somnul nu este o stare total lipsită de conştientă. la om şi la animalele de experienţă.a tensiunii arteriale.5. arii implicate în gândire. afective şi volitive. poziţia culcat. Ele se dobândesc în timpul vieţii prin interacţiunea perma- nentă cu factorii de mediu natural şi social. 3. Fig. 2.

generalizarea şi abstractizarea. Gândirea implică. Inteligenţa. rezolvare şi adaptare la noi probleme şi condiţii de viaţă şi implică şi factori de mediu socio-cultural. de a recunoaşte şi evoca selectiv informaţii şi experienţe anterioare. parietale şi temporale. De aici reiese rolul important al repetiţiei. ca: excitaţia şi inhibiţia. formarea legătu-rilor temporare etc. când animalul de experiment execută corect actul învăţat. Memoria de scurtă durată asigură conservarea informaţiei pe durată de ore sau zile. În cazul neîntăririi apare inhibiţia de stingere. 4. când animalul greşeşte sau refuză să înveţe. Substratul elementar al învăţării este reprezentat de conexiunile sinaptice al căror număr creşte odată cu vârsta şi cu acumularea de noţiuni noi. Trăsăturile gândirii sunt corelarea. pe lângă integritatea morfofuncţională a SNC. În memorare sunt implicate ariile de asociaţie prefrontale şi parieto-occipitale. numeroase procese nervoase. impresii sau imagini care au avut loc cu câteva secunde sau minute înainte. Acest mod de învăţare. a unui bolnav de maladia Alzheimer. 4. integrarea şi prelucrarea informaţiilor. Cercetările au demonstrat că în timpul proceselor de memorare se intensifică sinteza de proteine şi ARN în neuroni. poartă numele de condiţionare operantă. Reprezintă forma cea mai înaltă a cunoaşterii. Reprezintă capacitatea sistemului nervos de a reţine activ. Stabilirea nivelului de inteligenţă are deosebită importanţă socială şi se determină prin teste specifice (IQ). Învăţarea este influenţată de factorii ambianţi. analiza şi sinteza. noţiuni. a unui creier sănătos. judecăţi etc. cu stimularea unor centri din sistemul limbic şi diencefal. care oferă posibilitatea reflectării realităţii şi proiectării acţiunilor viitoare. asocieri logice. El are la bază asocierea cunoştinţelor şi deprinderilor ce urmează a fi însuşite. iradierea şi concentrarea. Stimularea centrului recompensei. Tomografii: 1. memorizarea. Formarea de reflexe condiţionate reprezintă un mecanism elementar al învăţării numit condiţionare clasică (pavlovistă). 2. .). şi a centrului pedepsei.24. inducţia reciprocă. Memoria de lungă durată (permanentă) asigură depozitarea informaţiei pe durată îndelungată (fig. grăbeşte procesul de însuşire de noi cunoştinţe. bazat pe recompensă şi pedeapsă. de prezenţa unor stimuli suplimentari şi de o motivaţie corespunzătoare. sistemul limbic şi structuri din diencefal şi mezencefal. Memoria. Fig. gândirea realizează reflectarea lumii materiale sub formă de idei. Este valabil şi în cazul învăţării umane. Ea este definită drept capacitatea intelectuală înnăscută de înţelegere. Capacitatea de învăţare depinde de nivelul de inteligenţă.24. Gândirea umană. Memoria instantanee este capacitatea sistemului nervos de a înregistra şi reproduce imediat evenimente. Substratul material al gândirii este reprezentat de ariile de asociaţie frontale. Pe baza informaţiilor acumulate.

4. 4.Sistemul nervos simpatic. comportamentul sexual şi de îngrijire a urmaşilor. Zonele de asociaţie permit scoarţei gruparea şi sinteza excitanţilor într-un singur complex. mai veche sau mai recentă. Sistemul vege- tativ este constituit din două componente: SNV simpatic şi SNV parasimpatic (fig. Cele două funcţii ale scoarţei se condiţionează reciproc şi asigură scoarţei o funcţionare unitară. ca sediu de integrare superioară a personalităţii şi comportamentului social ale individului. Ambele inervează ace- leaşi organe.26.4. o motivaţie.5. frica. de regulă cât mai aproape de măduvă (fig. Emoţiile se exprimă şi prin activităţi viscerale: tahicardie* sau bradicardie*. 4. Din această dublă acţiune rezultă tonusul neuro- vegetativ.6. mezenteric infe rior şi hipogastric) şi plexurile intramurale*. Substratul fiziologic al emoţiilor cuprinde lobul frontal. Sunt procese afective de durată scurtă. plâns.1. voce. SISTEMUL NERVOS VEGETATIV Sistemul nervos vegetativ — SNV— coordonează şi reglează funcţiile organelor interne. sistemul limbic şi hipotalamusul. C.). Reprezintă o formă de activitate nervoasă conştientă. Motivaţiile de ordin biologic determină comportamentul alimentar. modificări de tensiune arteri- ală. Componenta centrală a sistemului nervos simpatic este reprezentată de centrii nervoşi aflaţi în coarnele laterale medulare. conservarea individului. mezenteric superior. tonus muscular. precum bucuria. scoarţa este capabilă să separe numai acei excitanţi care sunt importanţi pentru viaţă. dar şi perseverenţa de a le duce la îndeplinire. La originea oricărui act voluntar se află un impuls.). Motivaţia activează şi direcţionează un anumit tip de comportament. Componenta periferică este reprezentată de lanţurile ganglionare para-vertebrale (22—25 de perechi de ganglioni uniţi prin ramuri interganglionare). râs. vasomotori. gesturi. Expresiile emoţionale au la om o semnificaţie socială. plexurile viscerale (celiac. care asigură echilibrul dinamic al funcţiilor vitale. mânia. În elaborarea unor activităţi voluntare un rol deosebit îl are lobul prefrontal. Emoţiile. 4.6. Funcţiile de analiză şi sinteză ale scoarţei cerebrale. Motivaţia. modificări în motilitatea tubului digestiv. prin care se realizează integrarea organismului în mediu. proiectată asupra tatălui. Prin aceasta. Aceste funcţii constau în capacitatea scoarţei de a supune unei analize fine şi de a diferenţia excitanţii din aceeaşi categorie. având de cele mai multe ori efecte antagonice. pilomotori şi sudorali din măduva dorsală. unde ajung axonii neuronilor aferenţi din viscere: centrii pupilodilatatori din măduva cervico- dorsală. mamei. Căile eferente sunt constituite din doi neuroni. mimică şi tonul vorbirii. Sinapsa dintre neuronii preganglionari şi neuronii postganglionari se face într-una din aceste formaţiuni nervoase. 4. Voinţa reprezintă pentru individ puterea de a lua decizii. Voinţa. urmate uneori de atac sau fugă. prin gesturi. secreţie sudorală şi endocrină. Activităţile volitive. Activităţile afective.25. Se exprimă somatic şi vegetativ. plăcerea şi neplăcerea. Motivarea idealului de comportament în dezvoltarea copilului este de ordin afectiv. Datorită funcţiei de analiză. La om există şi motivaţii de ordin psihic şi social. reflexele condiţionate apar ca răspuns numai la excitanţii condiţionaţi faţă de care s-au format şi nu faţă de excitanţi asemănători. Funcţia de sinteză constă în capacitatea scoarţei cerebrale de a grupa şi de a sistematiza excitanţii care acţionează simultan sau succesiv asupra sa. Modificările somatice se exprimă prin: mimică. realizând o adaptare fină a organismului la variaţiile mediului. ele reflectând starea afectivă a persoanei. educatorului sau asupra unor membri din grupul social în care copilul se dezvoltă. care provin de la receptori. . Reprezintă un proces nervos complex care stă la baza tuturor actelor de comportament. B.

7. 6. 8.6. Sistemul nervos parasimpatic are două componente centrale. organe viscerale. 4.25. care sunt localizate în trunchiul cerebral şi în măduva sacrată. spre deosebire de sistemul nervos parasimpatic care se distribuie în teritorii limitate. Fig 4. nucleii salivator superior şi lacrimal. 2. de unde provin fibrele parasimpatice ale oculomotorului. cât şi fibre parasimpatice. glandă medulosuprarenală. Unele formaţiuni ganglionare au atât funcţii de staţii de releu. 1.2. coarne laterale. 4. ganglion din lanţul simpatic paravertebral. de unde iau naştere . Tipuri de căi motorii simpatice. rădăcină motorie. ramură comunicantă albă. ramură comunicantă cenuşie. cât şi funcţii de centri reflecşi. a) Parasimpaticul cranian. ganglion previsceral. hipotalamus şi cortex). —— neuroni preganglionari (fibre mielinice) -----. Sistemul nervos simpatic se distribuie difuz în pereţii organelor. Sistemul nervos parasimpatic. bulb şi mezencefal)şi centri de integrare(cei din formaţiunea reticulată. 3. 5. Plexurile intramurale conţin atât fibre simpatice.neuroni postganglionari (fibre amielinice) Centrii vegetativi se pot grupa în: centri de comandă (cei din măduvă. În trunchiul cerebral se află: nucleul accesor al oculomotorului (III).

Sistemul nervos vegetativ parasimpatic ----------.sistemul nervos vegetativ simpatic ——— sistemul nervos vegetativ parasimpatic . 4. de asemenea. nucleul salivator inferior. Fig.26. dar. din doi neuroni.fibrele parasimpatice ale facialului (VII). neuronul preganglionar face sinapsă cu neuronul postganglionar în pereţii organelor inervate sau în aproprierea acestora. Componenta periferică a SNV parasimpatic este constituită. Acesta îşi are originea în segmentele medulare sacrate S2 — S4. de unde pornesc fibrele parasimpatice ale glosofaringianului (IX) şi nucleul dorsal al vagului (X). care reprezintă originea fibrelor parasimpatice vagale (tab. b) Parasimpaticul sacrat. 4). spre deosebire de SNV simpatic.

În tabelul 7 sunt redate asemănările şi deosebirile funcţionale dintre componentele sistemului nervos vegetativ. Sistemul nervos vegetativ. manifestare vegetativă). Sistemul nervos vegetativ are şi un important rol inte- grator. 7. Tab. având ca substrat anatomic arcuri reflexe vegetative. — integrarea somato-vegetativă. Fiziologia sistemului nervos vegetativ. la fel ca sistemul nervos somatic. — integrarea neuro-endocrină (exemplu: stimularea secreţiei hipofizare de către centrii vegetativi hipotalamici). 4. EFECTORI EFECTELE SNV SIMPATIC EFECTELE SNV PARASIMPATIC Muşchi radiari ai irisului — contracţie — dilatarea pupilei — Muşchi circulari ai irisului — contracţie — micşorarea pupilei Muşchi ciliari radiari — relaxare — vedere la distanţă — Muşchi ciliari circulari — contracţie — vedere de aproape Bronhii — bronhodilatator bronhoconstrictor Inima — cardioaccelerator cardiomoderator Vase coronare — coronaroconstricţie coronarodilatator Vase din tegument — vasoconstricţie vasodilataţie Vase din muşchi — vasoconstricţie vasodilataţie Vase din creier — vasoconstricţie vasodilataţie Stomac şi intestin —diminuarea tonusului şi — creşterea tonusului şi motilităţii motilităţii — constricţia sfincterelor — relaxarea sfincterelor Vezica urinară — relaxarea muşchiului vezical — contracţia muşchiului vezical — contracţia sfincterului vezical — relaxarea sfincterului vezical intern intern Glande lacrimale — — vasodilataţie.6.3. manifestare somatică. Acţiunea SNV simpatic şi parasimpatic asupra organelor efectoare. prin întrepătrunderea unor funcţii vegetative cu manifestări ale vieţii de relaţie (exemplu: contracţia musculaturii striate. secreţie glandulară abundentă Glande salivare — secreţie redusă de salivă — secreţie abundentă de salivă apoasă Glande gastrice şi intestinale vâscoasă — stimularea secreţiei — inhibarea secreţiei . îşi desfăşoară activitatea prin acte reflexe. prin armonizarea funcţiilor vitale şi prin asigurarea mecanismelor homeostatice. Centrii nervoşi vegetativi realizează trei modalităţi de integrare: — integrarea vegetativă propriu-zisă (simpatico-parasimpatică) prin acţiunea antagonistă a celor două sisteme (exemplu: reflexele pupilare). este însoţită de vasodilataţie.

În serul fiziologic al primului ochi de experiment se adaugă adrenalină sau atropină. b. sunt legate între ele prin substanţă albă. . Fibrele nervoase din constituţia nervului se îndepărtează unele de altele în lateral. d. Nucleii bazali: a. La microscopul optic se pot observa numeroase fibre nervoase. aferent. Se compară ochii pereche şi se constată că: — ochiul tratat cu adrenalină sau atropină are pupila mărită — midriază* (datorită contracţiei muşchilor radiari ai irisului). c. Se spinalizează o broască şi se izolează nervii sciatici. sunt formate numai din substanţă albă. Observaţii microscopice asupra fibrelor nervoase. Celelalte două substanţe au efecte similare. pentru a le izola. prima. b. Preparatul astfel obţinut se etalează. Încercuiţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte: Dendritele conduc influxul nervos: a. teaca Schwann. EVALUARE A. 2. mielina şi strangulaţiile Ranvier. centripet. Excesul de colorant se îndepărtează cu hârtie de filtru. participă la reglarea motilităţii automate comandate de scoarţă. APLICAŢII PRACTICE RECOMANDATE: 1. substanţe farmaceutice şi în acelaşi timp mediatori chimici. se găsesc pe traseul căilor piramidale directe. b. în timp ce învelişul conjunctiv al acestuia se disociază longitudinal cu ajutorul unui ac de disecţie. De la fiecare. câte unul în fiecare sticlă de ceas Câte un ochi din fiecare pereche serveşte ca martor. iar în serul celui de-al doilea se adaugă acetilcolină sau pilocarpină. 2. d. d. — ochiul tratat cu pilocarpină sau acetilcolină are pupila micşorată — mioză* (datorită contracţiei muşchilor circulari ai irisului). se colorează cu soluţie de albastru de metilen. c. sunt formate numai din substanţă cenuşie. Emisferele cerebrale: a. a doua. prezintă în interior nuclei de substanţă cenuşie. Adrenalina şi acetilcolină. au acţiune simpaticomimetică. cu atenţie. au în constituţie neuroni motori. şi parasimpaticomimetică. Se pregătesc patru sticle de ceas cu ser fiziologic. centrifug. apoi se acoperă cu lamela. Se secţionează segmente de 2 cm lungime care se aşază pe lame de sticlă în câte o picătură de ser fiziologic. sunt situaţi pe traseul căilor ascendente proprioceptive. 3. se extirpă ambii ochi şi se pun în ser. Se spinalizează doua broaşte. iar ceilalţi doi pentru experiment. cu ace. c. Un capăt al segmentului de nerv se ţine fix. eferent. Demonstrarea efectului sistemului nervos vegetativ asupra muşchilor intrinseci ai globului ocular.

b. ——————————————————— 4. ——————————————————— 10 ——————————————————— 12 .26. contractă muşchii circulari ai irisului. Arhicerebelul: a. fasciculele spinocerebeloase —— 2. Căile sensibilităţii proprioceptive conştiente b. fasciculele spinobulbare —— 3. are rol important în reglarea tonusului muscular. fasciculele olivospinale —— 4.Analizaţi figura 4.——————————————————— 3. care inervează glandele suprarenale. talamus———————————————— 8. c. Comparaţi fibrele preganglionare şi postganglionare simpatice. primeşte informaţii prin căile sensibilităţii proprioceptive inconştiente. este situat deasupra talamusului. d. 4. reglează metabolismul hidric. b. Căile motilităţii voluntare c. . fasciculele rubrospinale e. intervine în reglarea stărilor emoţionale. Căile sensibilităţii exteroceptive a. relaxează sfincterele digestive. d. are legături nervoase cu hipofiza.——————————————————— 9. Căile motilităţii involuntare d. inhibă secreţia glandelor digestive gastrice şi intestinale. B. şi stabiliţi provenienţa fibrelor simpatice şi parasimpatice care inervează fiecare dintre organele prezentate. b.——————————————————— 7. 5. prin extirparea sa determină pierderea echilibrului. d.——————————————————— 5. c. Sistemul nervos simpatic: a. fasciculele spinotalamice f.epifiza ——————————————— 2.Notaţi în spaţiile libere din faţa căilor nervoase din coloana A. cu fibrele simpatice care inervează celelalte organe.—————————————————— D. literele din dreptul fasciculelor nervoase corespunzătoare din coloana B: Coloana A Coloana B —— 1. participă la reglarea mişcărilor fine. c. Hipotalamusul: a.——————————————————— 6. contractă muşchii radiari ai irisului. Descrieţi traseul acestora. 6. fasciculele piramidale C Scrieţi în coloana din dreapta numele formaţiunilor nervoase corespunzătoare cifrelor din imagine: 1.

de termoreglare (prin vasodilataţie.1. Căile aferente trimit colaterale la nuclei ai trunchiului cerebral. de excreţie (prin glandele sudoripare). Valoarea potenţialului de receptor variază în funcţie de intensitatea excitantului. — Epidermul este un ţesut epitelial pluristratificat cheratinizat. intermediar şi central. proprioceptori şi interoceptori. rezerva de grăsime subcutană a organismului. ANALIZATORUL CUTANAT Analizatorul cutanat are rol în integrarea organismului în mediu şi în apărarea activă. prin reacţiile adaptative generate pe baza excitaţiilor prelucrate de SNC şi transformate în senzaţii tactile. Funcţiile pielii sunt: funcţia de protecţie împotriva agenţilor externi. vasoconstricţie periferică şi secreţie sudorală). sau pot fi incluşi în organele de simţ. — Dermul este un ţesut conjunctiv dens. b) Segmentul intermediar (calea aferentă) este constituit din neuronii pseudounipolari. reprezintă imaginea dispunerii papilelor dermice digitale. ANALIZATORII Sistemul nervos îşi îndeplineşte rolul de integrare a organismului în mediul înconjurător şi de coordonare a funcţiilor organelor interne pe baza informaţiilor recepţionate din mediul extern şi din mediul intern. Pielea este organul conjunctivo-epitelial. care secretă melanină. glandele sebacee şi sudoripare. conduc şi transformă excitaţiile în senzaţii adecvate. receptorul. termici şi dureroşi situaţi în piele. a) Segmentul periferic. Sensibilitatea tactilă presională este determinată de apăsare. Analizatorii sunt constituiţi din trei segmente: periferic. După distanţa de la care acţionează excitantul. din ganglionii spinali şi tracturile ascendente medulare sau din fibrele senzitive ale unor nervi cranieni. — Hipodermul este un ţesut conjunctiv lax. apoi în potenţial de acţiune. utilizate în criminalistică.) şi de distanţă (auditivi. iar receptorii specifici sunt situaţi în pro- . care acoperă integral suprafaţa organismului şi se continuă cu mucoase la nivelul orificiilor. de depozitare a lipidelor şi funcţia de organ de simţ. Sensibilitate tactilă mai pronunţată prezintă zonele păroase. olfactivi etc). receptorii se clasifică în: exteroceptori. cu grupuri de adipocite. unde informaţiile sunt transformate. După teritoriul de recepţie a excitanţilor. după pro- cese de analiză şi sinteză. 5. caracteristice fiecărui individ.). Pielea este constituită din trei straturi: epiderm. derm şi hipoderm (fig. epicritică sau de atingere. receptorii pot fi: de contact (tactili. La contactul cu membrana bazală prezintă papile dermice. a) Segmentul periferic este reprezentat de receptorii tactili. în senzaţii specifice. la nivelul fibrei nervoase se manifestă numai modularea frecvenţei potenţialului de acţiune. 5. Depozitează trigliceride. c) Segmentul central este reprezentat de ariile corticale. Amprentele digitale. influx nervos nespecific. precum şi receptorii sensibilităţilor cutanate specifice. Spre deosebire de acesta. Vascularizaţia este mai densă în stratul papilar al dermului şi în porţiunea subdermică. În stratul bazal se află melanocite. reticulină şi elastice prezente aici. Receptorii pot fi liberi (terminaţii nervoase libere şi corpusculi). cu rol fotoprotector. Sensibilitatea tactilă fină. Ei diferă structural de la un analizator la altul. 5. termice şi dureroase. prin receptorii pe care îi conţine. În piele se află producţiile acesteia: părul cu muşchii erectori. este o celulă sau un grup de celule specializate pentru recepţionarea variaţiei unei anumite forme de energie care reprezintă excitantul specific. gustativi etc. Structurile anatomice care realizează aceste funcţii se numesc analizatori. pulpa degetelor şi buzele. este determinată de excitanţi care produc deformări uşoare ale tegumentului. Analizatorii sunt sisteme complexe care recepţionează. dar întotdeauna transformă acţiunea stimulului în potenţial de receptor specific.1. Stratul profund este cel mai rezistent datorită fibrelor de colagen.

Datorită conducerii pe aceleaşi căi medulare a sensibilităţilor dureroase somatice şi viscerale. papilă dermică. b) Segmentul de conducere. 15. 24. deoarece aceeaşi zonă a pielii poate fi inervată de mai mulţi neuroni. 25.1. 6. nerv senzitiv. zonă papilară. terminaţii nervoase libere. muşchi erector. por. 23. 18. venă. motiv pentru care durerea viscerală nu se poate localiza precis. corpusculul Pacini. strat poliedric. corpuscul Meissner. se manifestă mai intens la nivelul degetelor. glomerulul glandei sudoripare. durerea somatică este însoţită de reacţii vegetative (accelerare a ritmului cardiac. Durerea viscerală poate fi determinată şi de distensia unui organ. 11.funzimea tegumentului. folicul pilos. Sensibilitatea termică este neuniformă pe suprafaţa tegumentului. rolul lor şi stimulii la care reacţionează. 14. canal excretor. 2. 3. adipocite. 16. În cazul fasciculelor spinobulbare. 26. Algoreceptorii sunt mai rari în viscere. Fenomenul poartă numele de discriminare tactilă. Intensitatea senzaţiei depinde de mărimea suprafeţei excitate şi de diferenţa de temperatură dintre tegument şi excitant. iar durerea viscerală este însoţită de reflexe somatice (contracţia musculaturii abdominale). Sensibilitatea dureroasă. 12. axonilor deutoneuronilor din bulb li se alătură şi fibrele . straturi cornoase. nerv vegetativ. La durerea tegumentară se manifestă o mare capacitate de discriminare. În tabelul 8 este redată distribuţia receptorilor. Fig. 13. secreţie sudorală). 21. buzelor şi vârfului limbii. 9. Structura pielii: 1. arteră. 8. Căile aferente au fost descrise la funcţia de conducere a măduvei şi la nervii cranieni. 4. glandă sebacee. 17. fir de păr. determinată de excitanţi care produc leziuni celulare. 7. strat bazal. 22. zonă reticulară. strat granulos. 5. rădăcina firului de păr. Receptorii pentru rece sunt mai numeroşi decât cei pentru cald. 5. Două sau mai multe excitaţii tactile aplicate simultan sunt recepţionate numai dacă distanţa dintre punctele excitate este suficient de mare. 19. derm. 10. hipoderm. 20.

Pe baza acestor informaţii. formei. tendoane. aponevroze. Analizatorul cutanat. periost şi pericondru. Terminaţiile nervoase libere din articulaţii şi muşchi sunt numai receptori ai durerii şi nu proprio- .senzitive ale trigemenului (V). Corpusculii Pacini au ca stimul presiunea exercitată asupra formaţiunilor structurale în care se găsesc. Numele şi repartiţia proprioceptorilor este redată în tabelul 9. capsule articulare. A) sunt stimulate de creşterea tensiunii în tendoane. asigură determinarea poziţiei şi deplasării unor segmente corporale în raport cu altele. c) Segmentul central al analizatorului cutanat este localizat în girusul postcentral din lobul parietal (ariile somestezice). Tab. —epiderm. Pe această bază se pot elabora comenzi adecvate. deformare patică — Golgi şi întindere a tegume- — Ruffini nului — Pacini — termică — termoreceptori —corpusculi: — derm — rece — Krause — hipoderm — cald — Ruffini — corneea globului (diferenţe de —terminaţii ner. determinată de contracţia musculară. a) Segmentul periferic al analizatorului kinestezic este constituit din proprioceptori situaţi în muşchi. termică şi dureroasă dintr-o anumită regiune a corpului se amestecă în aceeaşi zonă a scoarţei de pe emisfera opusă. Pe baza informaţiilor din mediul extern. — mecanoreceptori —corpusculi: — hipoderm — presiune.8. greutăţii şi consistenţei unui corp. împreună cu analizatorul kinestezic. a diferenţelor de temperatură şi a unor agenţi nocivi. cornee mină leziuni celulare 5. Principalele tipuri de receptori cutanaţi. se creează senzaţii care permit recunoaşterea dimensiunilor. SENSIBILI – TIP DE RECEP – RECEPTORI LOCALIZARE STIMULI TATE TORI — tactilă fină — mecanoreceptori —corpusculi: — papile dermice — deformări uşoare ale — Meissner — foliculii piloşi tegumentului (atingere) — Merkel tactilă proto. Ei sunt sensibili la mişcări rapide şi la vibraţii. precum şi despre gradul de contracţie a muşchilor. care au ca rezultat reacţia de adaptare a organismului.2. ANALIZATORUL KINESTEZIC Analizatorul kinestezic* informează SNC despre poziţia şi mişcarea în spaţiu ale corpului şi ale segmentelor sale. ocular temperatură) voase libere — dureroasă — algoreceptori terminaţii ner. Proiecţiile tactilă. apar senzaţiile posturale şi de mişcare şi se elaborează comenzi care determină tonusul muscular şi contracţiile musculare adecvate diferitelor mişcări. foliculi —nespecifici care deter- voase libere piloşi. 5.2. a vibraţiilor. Organele tendinoase Golgi (fig. prelucrate de centrii nervoşi superiori.

fibre eferente gama. fibră intrafusală. fibre eferente alfa. 5. situate la extremităţile zonei centrale. terminaţii nervoase spiralate. situate în zona centrală. PROPRIOCEPTORI LOCALIZARE Organe tendinoase Golgi în tendoane şi ligamente Corpusculi Pacini în tendoane. B. cu rol senzitivo-motor. 9. 5. pericondru Fusuri neuromusculare printre fibrele musculare Fig. spre deosebire de fibrele . O fibră intrafusală are extremităţi striate contractile şi o porţiune centrală necontractilă. A. Tab. fibră senzitivă. fibre „în buchet". mai voluminoasă. cu mai mulţi nuclei şi fără miofibrile. capsulă conjunctivă a fusului.ceptori. capsulă conjunctivă. fibre senzitive. sunt stimulate de gradul de întindere al muşchiului. 4. situate între fibrele musculare obişnuite (extrafusale) şi paralel cu acestea. Inervaţia motorie. Fus neuromuscular: 1. fibre în buchet. Organe tendinoase Golgi: 1. periost. Acestea sunt constituite din grupe de 2—10 fibre intrafusale. 3. este reprezentată de fibre nervoase cu originea în neuronii motori gama medulari. Distribuţia proprioceptorilor. 9. fibre de colagen. 2. ligamente. cu con- ducere rapidă. fibre musculare extrafusale. 7. 5. proprie capetelor contractile ale fibrelor intrafusale. 8. fascii musculare. Inervaţia senzitivă a fusului este formată din terminaţii primare spiralate. 3. capsule articulare. Cei mai importanţi proprioceptori sunt fusurile neuromusculare (fig.2. 6. şi ter- minaţii secundare. Terminaţiile primare. Extremităţile fibrelor intrafusale pot fi prinse pe tendoane şi fibre extrafusale sau numai pe fibre extrafusale. 2. B).2.

extrafusale care sunt inervate de neuronii motori alfa medulari.
b) Segmentul de conducere este reprezentat de:
— căile nervoase ale sensibilităţii proprioceptive inconştiente, care deservesc activitatea reflexă de
contracţie tonică a muşchilor (au fost studiate la funcţiile măduvei);
— căile sensibilităţii proprioceptive conştiente, reprezentate de fasciculele spinobulbare, la care se
adaugă aferente cerebelo-corticale.
c) Segmentul central îl reprezintă ariile senzitivomotorii corticale, care mărginesc şanţul central, unde
are loc analiza informaţiilor aduse pe căile sensibilităţii proprioceptive conştiente şi transformarea lor în
senzaţii şi acţiuni motorii tonice corective.

5.3 ANALIZATORUL OLFACTIV

Analizatorul olfactiv recepţionează şi prelucrează informaţiile referitoaare la proprietăţile chimece ale
unor substanţe odorante, aflate la o anumită distanţă faţă de organism.
a) Segmentul receptor este format din epiteliul olfactiv constituit din celule receptoare (chemorecep-
tori de distanţă) şi din celule de susţinere incluse în mucoasa olfactivă.
Mucoasa olfactivă are o suprafaţă de 2—3 cm2 şi este dispusă în regiunea superioară a foselor nazale
(fig. 5.3.). Celulele receptoare sunt neuroni bipolari senzitivi. Dendritele acestora prezintă butoni olfactivi de
la care pleacă 6—8 cili olfactivi receptori, care depăşesc celulele de susţinere şi pătrund în mucusul secretat
de celulele glandulare ale mucoasei olfactive (fig 5.4.).
Fig. 5.3 Localizarea mucoasei olfactive: 1. fosă nazală; 2. cornet nazal superior; 3. mucoasă
olfactivă; 4. bulb olfactiv; 5. os etmoid; 6. coane; 7. boltă palatină.

Fig. 5.4. Structura mucoasei olfactive şi căile olfactive: 1. epiteliu olfactiv; 2. substanţă odorantă; 3.
mucus; 4. cili olfactivi; 5. buton olfactiv; 6. neuron bipolar olfactiv; 7. celulă de susţinere; 8. celulă
bazală; 9. ţesut conjunctiv; 10. glandă mucoasă; 11. nerv olfactiv; 12. lamă ciuruită a etmoidului; 13.
celule mitrale; 14. bulb olfactiv.

Calea olfactivă este formată numai din doi neuroni, protoneuronul fiind celula receptoare.
Inflamarea mucoasei nazale în afecţiuni respiratorii scade sensibilitatea olfactivă.
b) Segmentul de conducere. Axonii neuronilor olfactivi, care constituie protoneuronul căii, străbat în
mănunchiuri lama ciuruită a etmoidului şi pătrund în cutia craniană, formând nervii olfactivi cu traseu
până la bulbii olfactivi. Aici fac sinapsa cu celulele mitrale, care reprezintă deutoneuronii căii olfactive.
Axonii acestora se despart: o parte trec în bulbul contralat, iar cealaltă parte formează tracturile* olfactive,
care se proiectează în cortex.
c) Segmentul central este reprezentat de paleocortexul olfactiv, aria de proiecţie primară a aferenţelor
olfactive.
Fiziologia analizatorului olfactiv. Analizatorul olfactiv are rol în aprecierea calităţii aerului, prevenind
pătrunderea în organism a unor substanţe nocive. Împreună cu analizatorul gustativ, analizatorul olfactiv
intervine în aprecierea calităţii alimentelor şi în declanşarea secreţiei salivare.
Stimulii specifici sunt reprezentaţi de substanţele volatile, care ajung la receptori odată cu aerul inspirat.
Substanţele volatile sunt recepţionate numai după dizilvarea lor în pelicula de mucus. Pentru a putea fi
recepţionate, aceste substanţe trebuie să aibă o concentraţie egală sau superioară pragului de excitabilitate.
Pragul de excitabilitate reprezintă cantitatea minimă de substanţă odorantă capabilă să provoace senzaţia
de miros. Acesta variază în funcţie de natura substanţelor. Intensitatea senzaţiei olfactive este proporţională cu
concentraţia substanţei odorante în aer şi depinde de următorii factori: gradul de solubilitate a particulelor în
lichidul care acoperă mucoasa, umiditatea mucoasei, vârsta şi starea fiziologică a organismului.
Dacă substanţele odorante persistă un timp mai îndelungat, apare fenomenul de adaptare.

5.4. ANALIZATORUL GUSTATIV

Analizatorul gustativ recepţionează şi prelucrează excitaţiile determinate de proprietăţile chimice ale
substanţelor sapide * solubile care intră în contact cu mucoasa bucală.
a) Segmentul receptor este reprezentat de mugurii gustativi, răspândiţi în întreaga mucoasă buco-
faringiană şi în mucoasa linguală.
Mugurii gustativi (fig. 5.5. A) au formă ovoidă, cu polul bazal aşezat pe membrana bazală a epiteliului
lingual. La polul apical prezintă un por gustativ. Într-un mugure gustativ există 5—20 celule senzoriale cu cili,
care reprezintă formaţiunile receptoare.
În mucoasa linguală, mugurii gustativi pot fi grupaţi în papile gustative (fig. 5.5. B). Papilele
circumvalate* formează la baza limbii V-ul lingual, cele fungiforme* sunt răspândite pe vârful şi marginile
anterioare ale limbii, iar cele foliate* pe marginile posterioare ale limbii (fig. 5.6. A).
b) Segmentul de conducere. De la polul bazal al celulelor receptoare pornesc fibrele senzitive ale
nervilor cranieni VII, IX şi X. Nervul facial inervează primele 2/3 ale limbii, glosofaringianul treimea
posterioară, iar vagul, restul mugurilor gustativi până la epiglotă.
Protoneuronii* căilor sunt situaţi în ganglionii nervilor cranieni VII, IX şi X. Dendritele acestora sunt
conectate cu celulele receptoare. Deutoneuronii se află în nucleul solitar din bulb, unde converg fibrele
senzitive ale celor trei nervi cranieni. Axonii acestora, după încrucişare, fac sinapsă cu cel de-al treilea neuron
în talamus.
c) Segmentul central este reprezentat de aria gustativă, situată la baza girusului parietal ascendent,
unde se integrează sensibilitatea gustativă cu cea tactilă, termică şi dureroasă a limbii, transmisă prin fibrele
trigemenului (V).

Fig. 5.5. A. Mugure gustativ: 1. por gustativ; 2. cili gustativi; 3. celule senzoriale; 4. celule de
susţinere; 5. fibre nervoase. B. Papilă gustativă: 6. suprafaţa limbii; 7. muguri gustativi; 8. fibre
nervoase; 9. glande secretoare.

Fig. 5.6. A. Distribuţia pe limbă a tipurilor de papile: 1. papile circumvalate; 2. papile filiforme; 3.
papile fungi-forme; 4. rădăcina limbii; 5. epiglotă; 6. amigdală palatină; 7. amigdală linguală; 8. corpul
limbii. B. Localizarea gusturilor: 9. amar; 10. acru; 11. sărat; 12. dulce.

Determinaţi localizarea pe limbă a receptorilor gustativi specializaţi, utilizând diferite substanţe sapide.

Fiziologia analizatorului gustativ. Gustul contribuie la aprecierea calităţii alimentelor, prevenind
pătrunderea în organism a alimentelor alterate, şi la declanşarea secreţiilor digestive.
Deosebim patru tipuri de senzaţii gustative: acru, sărat, dulce şi amar. Ariile linguale ale diferitelor gus-
turi au localizare specifică, deci mugurii gustativi dobândesc o anumită specializare (fig. 5.6. B).
Pragul de excitabilitate gustativă este diferit pentru fiecare substanţă. Cea mai mare sensibilitate se
manifestă pentru substanţele amare. Intensitatea senzaţiei depinde de concentraţia substanţei dizolvate, de

numărul receptorilor excitaţi şi de temperatura soluţiei. Analizatorul gustativ, la fel ca şi cel olfactiv, se
adaptează la acţiunea îndelungată a unui excitant.

10. 10. umoare apoasă. pata galbenă. 2. 6. cu rol protector. sclerotica. este pigmentată şi vascularizată. 5. iar posterior este străbătută de nervul optic. Fig. Învelişurile globului ocular: — Tunica fibroasă. coroida. Prezintă anterior corneea transparentă.5. aparatul optic şi receptorul (fig.). Musculatura extrinsecă a globului ocular. sclerotica. iris. este o formaţiune conjunctivă. Tab. Globul ocular este constituit din: învelişuri. în menţinerea echilibrului şi în activităţile specific umane. 5. 11. 12. Din ea se constituie în partea anterioară irisul şi . cornee. retină. corp ciliar.7. în orientarea spaţială.). ANALIZATORUL VIZUAL Cea mai mare parte a informaţiilor din mediul exterior este recepţionată prin văz. albă la exterior. a) Segmentul receptor este inclus în globul ocular. 10. pata oarbă. coroidă. 4. 9. nerv optic. 8. 5. 5. MUŞCHI EXTRINSECI INERVAŢIE — drepţi: superior. 7. 3. cristalin.7. Secţiune sagitală prin globul ocular: 1. inferior şi medial (intern) — fibrele somatice ale oculomotorului (III) — oblic inferior — drept lateral (extern) — nervul abducens (VI) — oblic superior — nervul trohlear (IV) — Tunica vasculară. Are funcţii trofice şi conferă interiorului globului ocular calitatea de cameră obscură. Vederea are un rol esenţial în adaptarea la mediu. Pe ea se inseră musculatura extrinsecă a globului ocular (tab. muşchi drept superior.

Fig. pigmentar. 5. Pigmentul fotosensibil al acestora este rodopsina. — Umoarea apoasă din camera anterioară este un lichid transparent. granular extern. Straturile retinei: 1. constituită din zece straturi celulare (fig. în perceptarea culorilor şi a formelor. bogat inervată prin terminaţii nervoase libere. Celulele cu bastonaşe. Al doilea strat cuprinde celulele fotosensibile cu conuri şi bastonaşe. limitantă externă. 9. plexiform extern. Pigmentul fotosensibil este iodospina.corpul ciliar (musculatura intrinsecă* netedă a globului ocular) cu fibre circulare şi radiare. Celulele cu conuri au rol important în vederea diurnă. neuroni multipolari. Nu este vascularizat şi nici inervat. Receptorul este retina. Celulele cu conuri. neuroni bipolari. vederea nocturnă. fibre optice. Aparatul optic cuprinde medii transparente: — Corneea transparentă este nevascularizată. Stratul profund. 7. La nivelul stratului neuronilor bipolari şi al stratului neuronilor multipolari din retină se manifestă procesul de convergenţă. 5.8. conuri şi bastonaşe. secretat permanent de procesele ciliare şi drenat prin sistemul venos. limitantă internă. transparentă. predomină în pata galbenă (maculata lutea) şi constituie în exclusivitate fovea centralis. format din celule pigmentare.8. Este situat în spatele irisului şi legat de corpul ciliar prin ligamentul suspensor. — Cristalinul este o lentilă biconvexă.). aproximativ 130 milioane / retină. aproximativ 7 milioane / retină. Celulele cu bastonaşe asigură vederea la lumină slabă. — Corpul vitros este un gel transparent. 4. plexiform intern. El umple cavitatea posterioară a globului ocular între cristalin şi retină. asigurând sinteza pigmenţilor fotosensibili. mai puţine în pata galbenă şi lipsesc din fovea centralis. 5. . 3. sunt mai numeroase la periferie. zona cu acuitate* vizuală maximă. 2. cuprinde celulele fotoreceptoare. învelită într-o capsulă — cristaloida. are funcţii de protecţie şi metabolice. 8. 10. 6. retina. — Tunica nervoasă.

. în retina periferică. Fiziologia analizatorului vizual. în macula lutea. în fovea centralis. Imaginea formată este reală. 5. adaptare la intensitatea luminii şi acomodare la distanţă. care realizează orientarea ochilor în jos. IV. pe pata galbenă. la stânga şi la dreapta. spre măduva cervico-dorsală. spre coliculii cvadrigemeni superiori şi spre SAA. prin procese de refracţie. realizează orientarea în spaţiu şi menţinerea echilibrului. împreună cu neuronii bipolari care converg la acesta şi cu celulele fotoreceptoare care converg la neuronul bipolar. Axonii lor formează nervii optici. unde se află aria optică primară. Reamintiţi-vă de la fizică în ce condiţii apare refracţia luminii şi precizaţi fenomenul în cazul mediilor transparente ale ochiului. c) Segmentul central este localizat în lobii occipitali ai emisferelor cerebrale. care determină realizarea noţiunii de spaţiu. B. Procesul vederii este descris în mai multe faze. în realitate. asigură focalizarea razelor de lumină la 24 mm înapoia crista- linului. Reflexul de convergenţă constă în mişcarea concomitentă a celor doi ochi.). 5.9. Din corpii geniculaţi se desprind colaterale spre nucleii nervilor cranieni III. Procesul de convergenţă: A.5. mai mică şi răsturnată (fig. se desfăşoară concomitent. În jurul acesteia există zona de asociaţie vizuală.11. luminozităţii. b) Segmentul de conducere. Acuitatea vizuală depinde de structura unităţilor funcţionale asupra cărora acţionează lumina. având ca urmare modifi- carea poziţiei axelor optice şi reperarea corectă a obiectelor în spaţiu. Axonii neuronilor metatalamici de releu au proiecţie corticală (fig. culorii. Dendritele acestora sunt conectate cu celulele fotoreceptoare. C. formează o unitate funcţională (fig. Un neuron multipolar. Fibrele acestora se încrucişează parţial în chiasma optică. pe direcţia axului optic. vestibular şi kinestezic. apoi continuă sub numele de tracturi optice până la corpii geniculaţi laterali metatalamici unde fac sinapsă cu al treilea neuron. Primul neuron al căii optice este reprezentat de celulele bipolare din retină. şi asigură memoria vizuală. mişcării obiectelor şi aprecierea distanţelor. indiferent de distanţa până la obiect şi de poziţia acestuia. În corelaţie cu analizatorii acustic. 1. 5. necesară în orientare şi recunoaştere. în sus. Fig.9). Proiectarea imaginii pe retină se datorează aparatului optic care. care. VI. de o parte şi de alta a scizurii calcarine. Precizaţi muşchii extrinseci ai fiecărui glob ocular. Acestea constituie căile reflexelor optice de orientare.10). Al doilea neuron al căii îl constituie celulele multipolare retiniene. adaptare şi acomodare. Analizatorul vizual permite recunoaşterea formei.

Fiecare ochi vede obiectul sub un unghi diferit. tract optic. pigmenţii fotosensibili scad cantitativ. b)Adaptarea fotochimică. la care se adaugă impulsurile proprioceptive de la muşchii extrinseci în timpul reflexelor de convergenţă. glob ocular. în relief. câmp vizual. chiasmă optică. 14. se asigură aprecierea distanţelor faţă de obiecte. nuclei ai nervilor cranieni III. 8. arie vizuală. Stimulul este lumina. Adaptarea la intensitatea luminii se realizează prin două categorii de procese: reacţia pupilară şi adaptarea fotochimică. iar căile eferente sunt vegetative. 6. 4. 5. a)Reacţia pupilară. Câmpurile vizuale ale celor doi ochi se suprapun parţial. VI. fibră vegetativă preganglionară (III). 11. timp în care se resintetizează pigmenţii şi scade pragul de excitabilitate a celulelor fotoreceptoare. Prin analiza corticală şi diferenţierea impulsurilor din câmpurile de vedere monoculară şi binoculară. generând vederea stereoscopică. Căile de conducere ale analizatorului vizual: 1. adaptarea durează 30—40 de minute. IV. 10. nerv optic. 5. Fig. 13. corpi geniculaţi laterali. Irisul reglează reflex (prin variaţia diametrului pupilar) cantitatea de lumină proiectată pe retină.10. simpatice şi parasimpatice. Zona de suprapunere formează câmpul de vedere binoculară. ganglion ciliar. La trecerea de la lumină la întuneric. 7. fibră vegetativă postganglionară (III). 12. . La proiectarea luminii pe retină. receptorul este retina. coliculi cvadrigemeni. bandeletă optică. 9. 2. căile aferente sunt somatice. 3. punte. 2. fiind descompuşi în cantitate direct proporţională cu intensitatea acesteia.

3.). ochi hipermetrop corectarea hipermetropiei cu lentile convergente . Pentru a provoca excitaţia. distanţa vederii clare cu acomodare.) este realizată reflex prin acţiunea muşchilor circulari şi radiari ai corpului ciliar. La întuneric creşte cantitatea de pigmenţi depozitată.12. Atunci când muşchiul ciliar circular este relaxat. Deci. ochi miop corectarea miopiei cu lentile divergente B. tensionat de muşchii radiari. determinată de parasimpatic. C. distanţă maximă a vederii clare. 5. favorizând vederea obiectelor apropiate.12. 4. cristalinul se bombează. b) Scindarea pigmenţilor fotosensibili sub influenţa luminii. 5. Stimularea retinei constă în excitarea receptorilor retinieni de către radiaţiile luminoase. Aceste procese duc la modificarea unghiurilor de refracţie a razelor luminoase. b. menţine cristalinul aplatizat. B. Fig. a) Lumina străbate celulele retiniene până la stratul pigmentar şi este absorbită de pigmenţii fotosensibili din celulele cu bastonaşe şi conuri. razele luminoase trebuie să posede o energie suficientă şi să acţioneze un timp suficient de îndelungat. ochi hipermetrop. distanţa vederii neclare. A. în retinol şi opsină (derivat al vitaminei A). Fig. proces de sinteză în care un rol important îl deţine vitamina A. 3. ceea ce are ca urmare scăderea pragului de excitabilitate a celulelor receptoare. 2. a. La contracţia muşchilor circulari. ligamentul sus- pensor se relaxează. Celulele receptoare sunt stimulate de radiaţii cuprinse între 390 şi 760 nm*. distanţă minimă a vederii clare. c) Transformarea potenţialului de receptor în potenţial de acţiune. care măresc sau micşorează convexitatea feţei anterioare a cristalinului. ligamentul suspensor. Formarea imaginii pe retină. Aceste procese determină creşterea permeabilităţii membranei celulelor receptoare pentru sodiu şi apariţia potenţialului de receptor. adaptarea la trecerea de la întuneric la lumină se petrece mai rapid (maxim 3—4 min. d) Refacerea pigmenţilor. ochi emetrop. Limitele acomodării: A. 5. realizându-se adaptarea pentru vederea la distanţă. vedere clară fără acomodare. care este condus sub formă de influx nervos modulat de către celulele bipolare. cu eliberare de energie.11. Acomodarea la distanţă (fig. ochi miop. 1.

. Celulele cu conuri recepţionează stimul luminoşi cu intensitate mare (au prag de excitabilitate ridicat). astigmatism datorat astigmatism datorat neregularităţii corneei deformării cristalinului Fig. cu formarea imaginii clare înapoia retinei.): a) Modificarea lungimii axei ochiului sau variaţia indicelui de refracţie: — ax mai lung sau refracţie excesivă. argumentaţi de ce boala se transmite cu preponderenţă la un anumit sex şi care este acesta. Celulele cu bastonaşe au pragul de excitabilitate şi puterea de rezoluţie scăzute. Dacă cele trei substanţe fotosensibile sunt descompuse uniform. C. Spre deosebire de ochiul normal (emetrop). dimensiunea sursei de lumină. (hemeralopia* sau orbul găinilor). care reduc limitele de acomodare. zona retiniană luminată şi suprafaţa acesteia. se percepe culoarea albă. b) Scăderea elasticităţii cristalinului şi a contractilităţii muşchilor ciliari. d) Absenţa parţială sau totală a pigmenţilor fotosensibili din celulele cu conuri determină perturbări în perceperea culorilor (daltonismul). detaliile şi contururile. Prin descompunerea lor inegală se percep celelalte culori. — ax mai scurt sau refracţie slabă. Dacă frecvenţa stimulilor depăşeşte 40/ s. 2. Pe acest principiu se bazează cinematografia. REŢINEŢI: 1. cu formarea imaginii clare înaintea retinei. datorită persistenţei imaginilor pe retină. Lipsa vitaminei A din alimentaţie determină tulburări ale vederii prin diminuarea sintezei de pigmenţi fotosensibili. la ochii cu deficienţe (ametropi) formarea imaginii nu se poate realiza pe pata galbenă.5. ochiul normal. Sensibilitatea retinei depinde de natura luminii. Vederea este un proces proces îndeplinit proporţional de cele două tipuri de celule fotoreceptoare în funcţie de condiţiile de luminozitate. Teoria tricromatică Young – Helmholz consideră că celulele cu conuri. în cazul hipermetropiei. defect de sfericitate. Defectele vederii şi corectarea lor: 1. Afecţiunea se numeşte presbitism şi este caracteristică persoanelor vârstnice. intensitatea şi durata iluminării. în cazul miopiei. trebuie să aibă cel puţin trei tipuri de pigmenţi pentru culorile fundamentale: roşu. are loc fuziunea imaginilor. 5. Afecţiunea poartă numele de astigmatism şi se corectează cu lentile cilindrice. pentru vedere cromatică.13. dar înregistrează culoarea. Exerciţiu Cunoscând faptul că daltonismul este o maladie ereditară determinată de o genă recesivă heterozomală. 2. verde. Defectele vederii. c) Deformări ale corneei şi / sau ale cristalinului. albastru.13. Ametropia se datorează mai multor factori (fig. fără a percepe discontinuitatea.

5. Urechea este constituită din trei componente: urechea externă. 15. rampă vestibulară. Între membrana timpanică şi membrana ferestrei ovale se află lanţul de oscioare: ciocanul. cohlee. pavilion. 5. Celulele senzoriale ciliate din structura sa sunt dispuse de o parte şi de alta a tunelului Corti. 13. B). nicovală. La baza canalelor semicirculare. cameră timpanică. ureche externă: 1. 14. 17. Cohleea este un canal răsucit în jurul unui ax. 2. 4. nerv vestibulo-cohlear. În labirintul membranos se află endolimfa.). 5. Spre exterior prezintă membrana timpanică. medie şi internă (fig. B. ANALIZATORUL AUDITIV ŞI ANALIZATORUL VESTIBULAR Din punct de vedere funcţional. canale semicirculare osoase. columela. în interiorul căruia se află labirintul membranos. 6. canalele semicirculare membranoase (în canalele semicirculare osoase) şi melcul membranos sau canalul cohlear (în cohlee). În canalul cohlear se află receptorul analizatorului acustic. 5. pe toată lungimea canalului.15. 8. Canalul cohlear are peretele inferior constituit din lama spirală şi membrana bazilară.1. c)Urechea internă este formată din labirintul osos. A). Analizatorul auditiv a) Segmentul receptor. pe membrana bazilară. a) Urechea externă este formată din pavilion şi conductul auditiv extern. Ele sunt însoţite de celule de susţinere.15. 5. canale semicirculare şi melcul osos (cohleea). săpat în osul temporal. 11. os temporal.6. trompa lui Eustachio. Labirintul membranos este constituit din utriculă şi saculă (în vestibulul osos). fereastră ovală. fereastră rotundă. 5. iar spre interior fereastra ovală şi fereastra rotundă. conduct auditiv. receptorul auditiv (fig. se află organul Corti. 7. 9. C. 5. 10. În canalul cohlear. rampă timpanică. Rampele comunică prin helicotremă. ureche internă: 12. Structura urechii: A. 16. Labirintul osos cuprinde vestibulul. medial pe un rând. substanţă cu rol protector. Aceasta şi membrana bazilară care o continuă împart canalul spiral în două rampe: vestibulară (care comunică cu vestibulul) şi timpanică (care comunică cu fereastra rotundă). nicovala şi scăriţa. saculă. Urechea medie comunică cu faringele prin trompa lui Eustachio. utriculă. scăriţă. iar căile de conducere sunt ramuri ale aceluiaşi nerv cranian (VIII). dar anatomic. receptorii ambilor analizatori se află în urechea internă. Din columelă se desprinde lama spirală osoasă.14. iar peretele superior de membrana Reissner (fig. Tegumentul conductului este prevăzut cu peri şi glande sebacee modificate care secretă cerumen. timpan. ciocan.14. 18. ureche medie: 3. Între labirintul osos şi cel membranos se află perilimfa. lateral pe 2—4 rânduri. Fig.6. în utriculă şi saculă se află receptorii analizatorului vestibular. orificiu situat în vârful melcului. b)Urechea medie este situată într-o cavitate a osului temporal. Cilii . cei doi analizatori sunt independenţi.

organ Corti. celule de susţinere. 9. membrană bazilară. 4. spre nucleul facialului. 5. membrană tectoria. Secţiune transversală prin cohlee: 1. rampă timpanică. Fiecare organ Corti proiectează bilateral. Fig. Deutoneuronii căii se află în nucleii cohleari din bulb. Sistemul de oscioare din urechea medie preia vibraţiile. 2. Undele sonore sunt captate de pavilion.15. 5. b) Segmentul de coducere are primul neuron în ganglionul Corti. formând două fascicule ascendente şi fac sinapsă cu cel de al treilea neuron în corpii geniculaţi mediali din metatalamus. 7. concentrate în conduct şi conduse spre membrana timpanică. Axonii acestuia formează ramura cohleară a nervului cranian VIII. ganglion spiral Corti.16. Urechea umană percepe sunete între 16—20 000 de vibraţii/secundă (Hz*). B. celule senzoriale. 8. c) Segmentul central se află în girusul temporal superior. helicotremă. Colaterale se desprind spre coliculii cvadrigemeni inferiori. 6. dendrite ale neuronilor din gan- glionul spiral. A. cilii celulelor senzoriale. 10. 2. 6. ramură cohleară a nervului VIII. rampă vestibulară. 3. apoi prin rampa timpanică până la fereastra rotundă care asigură menţinerea constantă a presiunii perilimfei. după ce străbat membrana reticulată. Fiziologia analizatorului acustic. recepţionează undele sonore şi creează senzaţia auditivă. 5. membrană tectoria.). spre substanţa reticulată şi spre cerebel (fig. spre nucleul oculomotorului. membrană bazilară. 3. Mişcările acesteia determină deplasarea oscilatorie a perilimfei prin rampa vestibulară. Baza celulelor senzoriale este conectată cu dendrite ale neuronilor din ganglionul spiral Corti din columelă. sunt în contact cu membrana tectoria. Analizatorul acustic captează. cili. 5. şi le transmite membranei ferestrei ovale.celulelor senzoriale. canal cohlear. 4. Axonii acestora se încrucişează parţial. . Organul Corti: 1. le amplifică sau le atenuează. a cărei vibraţie o determină. membrană Reissner.

Deschiderile sunt în număr de cinci. 5. Intervalul minim necesar sunetelor este 0. 5.18. la 45o unul faţă de celelalte. nuclei cohleari bulbari. şi se deschid în utriculă. A). Fiecare canal are la un capăt o dilatare. Crestele ampulare sunt constituite din celule receptoare ciliate şi celule de susţinere. mărind sau micşorând distanţa dintre celulele receptoare şi membrana tectoria (variaţii de contact). Crestele ampulare deservesc echilibrul dinamic. se realizează stimularea celulelor receptoare. . În cele trei ampule se află crestele ampulare. numită cupulă (fig 5. La frecvenţe înalte. corpi geniculaţi mediali metatalamici. 7.6. Acuitatea auditivă maximă este între 1000—4000 Hz*. Celulele receptoare ale ambelor formaţiuni sunt conectate cu dendrite ale neuronilor din ganglionii Scarpa. 2. ganglion Corti. În mediile intens poluate sonor este indicată folosirea unor mijloace de protecţie acustică. Maculele din utriculă şi sacută au acelaşi tip de epiteliu senzorial. Urechea umană percepe sunete între 0—140 dB. Maculele constituie aparatul otolitic (fig. Canalele semicirculare membranoase sunt dispuse în trei planuri. talamus. Căile de conducere ale analizatorului auditiv: 1. Funcţia auditivă prezintă o deosebită importanţă socială în comunicarea interumană. 5. Amplitudinea vibraţiei este direct proporţională cu intensitatea stimulului. Peste această valoare este afectat organul Corti. care sunt preluate şi transmise prin fibrele căii de conducere. Localizarea sursei sonore se realizeaz. iar la frecvente joase virează mem- brana bazilară de la vârf.2 Analizatorul vestibular a) Segmentul receptor. B). 4. Crestele ampulare şi maculete sunt receptorii analizatorului vestibular. 5. SAA. Pragul auditiv măsurat în decibeli* este zero.6 ms. Fig. datorită diferenţei de timp în perceperea biauriculară a sunetelor. 3. În urma presiunii exercitate de membrana tectoria asupra cililor şi a deplasării organului Corti faţă de aceasta. Cilii celulelor receptoare sunt înglobaţi într-o masă gelatinoasă. în urma stimulării.16.17). REŢINEŢI: 1. deoarece două dintre canalele semicirculare se unesc.18. Oscilaţiile perilimfei determină oscilaţi ale membranei bazilare pe care se află organul Corti şi ale endolimfei. vibrează membrana bazilară de la baza melcului. numită ampulă (fig. iar maculele deservesc echilibrul static şi acceleraţia liniară. În masa gelatinoasă care acoperă cilii se află granule calcaroase otolitele. lemniscuri laterale. Aprecierea direcţiei sursei sonore se face prin mişcări ale capului şi prin analiza spaţială vizuală. 5. 6. 2.1—0. apar potenţialele microfonice de receptor. coliculi cvadrigemeni inferiori.

5. C. 7. 3. 6. 2. . 4.17. Dispunerea receptorilor vestibulari: 1. cupula. 6. Căi de conducere ale analizatorului vestibular: 1. spre cerebel.18. 2. A. 6. ramură vestibulară. 8. cili. Maculă: 1. Creastă ampulară: 1. otolite. substanţă gelatinoasă. VI. 3. ganglion Corti. 4. 4. 2. saculă. cili. nucleu vestibular. fibre nervoase. ampule. Fig. ganglion Scarpa. 3. 5. Fig. celule receptoare. utriculă. creastă. fibre nervoase. celule de susţinere. 3. celule de susţinere. 5. 5. celule receptoare. canale semicirculare membranoase. nucleii nervilor cranieni III. 5. ramură cohleară. 5. spre cortex. B. 6. ganglion Scarpa. IV. 2. 4. fascicul vestibulo-spinal.

Aceasta stimulează cilii celulelor receptoare care descarcă permanent impulsuri. prin arhicerebel spre nucleul roşu şi formaţiunea reticulată. Rezolvaţi: 1. fasciculul vestibulo-nuclear. spre nucleii nervilor cranieni III. De aici fibrele se despart în căi directe şi colaterale. Determinaţi rolul fiziologic al trompei lui Eustachio. Pe baza lor se desfăşoară reflexele labirintice de acceleraţie. Împreună cu analizatorul vestibular. cerebelul şi nuclei ai nervilor cranieni III. Diferiţi autori îl plasează în girusul temporal superior sau în girusul parietal ascendent. 3. Căile colaterale sunt: fasciculul vestibulo-spinal (cale motorie extrapiramidală). c) Segmentul central nu este bine precizat. Ce efecte are pierderea elasticităţii cristalinului la bătrâni asupra procesului de acomodare? Determinaţi tipurile de lentile necesare pentru corecţie. Fiziologia analizatorului vestibular. care determină con- tracţii ale muşchilor cefei. Endolimfa. iar axonii acestuia proiectează în cortex. Rezolvaţi: 1. La începutul mişcărilor orizontale. IV. antrenează cupula.18. 4. 2. utilizând cunoştinţele de optică. Enumeraţi structurile globului ocular prin care trec razele de lumină până la retină. De ce la pacienţii cărora li se înlocuieşte cristalinul cu o lentilă artificială. Cunoaşteţi reflexele de redresare a organismului la oprirea bruscă a unui vehicul. Menţinerea poziţiei este asigurată prin modificări ale tonusului muscular. IV şi VI. VI (fig. b) Segmentul de conducere al analizatorului are protoneuronii în ganglionii Scarpa. corpului şi membrelor (reflexe de echilibru sau statokinetice). Explicaţi mecanismele fiziologice care se desfăşoară şi rolul analizatorului vestibular în iniţierea acestora. care determină păstrarea proiecţiei centrului de greutate al corpului în poligonul de sprijin. fasciculul vestibulo-cerebelos. în reacţiile de redresare posturală mai sunt implicaţi analizatorii cutanat. 5. Reflexele care determină postura se numesc reflexe statice sau posturale. Modificările poziţiei capului influenţează poziţia corpului (postura). 2. . C). B. gravitaţia face ca otoliţii să exercite permanent presiune asupra cililor. în funcţie de poziţia capului sau de acceleraţia mişcării liniare. Argumentaţi influenţa poluării sonore asupra desfăşurării activităţilor zilnice. frecvenţa acestora creşte. Rotirea capului determină deplasarea endolimfei din canalul semicircular aflat în planul mişcării. vizuale şi cutanate care preiau unele funcţii ale labirintului şi determină corectarea poziţiei corpului. EVALUARE A. Stabiliţi efectele distrugerii accidentale unilaterale a labirintului. În funcţie de poziţia capului se modifică şi modul de acţiune a otoliţilor asupra cililor. kinestezic şi vizual. Distrugerea labirintului determină iniţial tulburări grave ale echilibrului static şi dinamic. Comparaţi structura globului ocular cu structura unui aparat fotografic. 5. procesul de acomodare nu se realizează? 4. Axonii acestora formează ramura vestibulară a nervului VIII şi fac sinapsă cu deutoneuronii în nucleii vestibulari din bulb. Crestele ampulare sunt stimulate de accelerarea sau încetinirea mişcărilor de rotaţie a capului şi a cor- pului. Identificaţi principalele surse de poluare sonoră din localitatea dumneavoastră. generând presiune sau tensiune. Calea directă are al treilea neuron în talamus. După o perioadă de timp intervin mecanisme compensatorii proprioceptive. În cazul maculelor. 3. în deplasare contrară direcţiei de mişcare. 5. verticale sau de rotaţie. Argumentaţi folosirea anumitor tipuri de lentile pentru corectarea defectelor oculare. De aici pornesc reflexele de poziţie sau statice.

— Proba de echilibru dinamic. hormonii contribuie la dezvoltarea şi funcţionarea normală a organismului. numiţi hormoni. la distanţă de locul sintezei. se realizează integrarea activităţii organelor interne în ansamblul funcţiilor organismului. Valori mai mari indică o leziune a labirintului de pe aceeaşi parte cu sensul devierii. E. pe cale umorală. După efectuarea experimentelor. În cazul unei deficienţe vestibulare se produce balansarea corpului spre partea respectivă. utilizând următoarele probe elementare. Sistemul endocrin poate fi considerat ca un sistem morfo-funcţional complex. Având călcâiul unui picior alipit de vârful celuilalt picior şi închideţi ochii. cu braţele alipite de corp. având rolul de a armoniza. Legaţi-vă la ochi şi efectuaţi şase paşi înainte şi şase paşi înapoi. — Proba Romberg. pornind de la unul din pereţi. cu tălpile aşezate una înaintea celeilate. Prin acţiunea lor. întocmiţi un scurt eseu explicativ. direct în sânge. 6. descriind o stea. Copiaţi în caiete şi completaţi tabelul de mai jos: Analizatorul Receptorul Localizarea neuronilor căii de conducere Localizarea ariei corticale I II III Cutanat talamus Kinestezic Olfactiv celule mitrale Gustativ baza ariei somestezice Vizual retina Auditiv ganglion Corti Vestibular D. coordonat de sistemul nervos.).1. activitatea organelor interne. mersul orb sau mersul în stea. Se constată că deviaţi spre dreapta sau spre stânga.2. 3. C. Deviaţia sub 45° în cinci deplasări succesive este considerată normală. Hormonii sunt substanţe active cu acţiune specifică reglatoare a metabolismului celular. Apreciaţi-vă echilibrul static şi dinamic. Toate organele interne au o dublă reglare: nervoasă şi umorală. Glandele endocrine au în structura lor epitelii secretorii ale căror celule îşi varsă produşii. Staţi drept. 6. Astfel. Indicaţi calea vibraţiilor sonore din mediul extern până la receptorul specializat. SISTEMUL ENDOCRIN Unitatea funcţională a organismului se realizează prin acţiunea conjugată a sistemului nervos şi a sistemului endocrin. Explicaţi formarea iluziilor optice create de imaginile de mai jos: 6. Întoarcerea se face cu spatele. HIPOFIZA . Sistemul endocrin cuprinde totalitatea glandelor cu secreţie internă din organism (fig.

lob mijlociu. 6. cu efect asupra creşterii oaselor. cu rol în procesele de pigmentare a pielii. Hipersecreţia de STH înainte de pubertate determină gigantismul (creştere exagerată în înălţime.1). Hiposecreţia de STH determină la copii nanismul hipofizar (piticism cu dezvoltare fizică proporţională şi intelect normal). de origine ectodermică. constituind adenohipofiza. lobul mijlociu (2%). — hormonul luteinizant (LH) care determină la femei ovulaţia şi apariţia corpului galben de sarcină. dezvoltarea şi activi- tatea secretorie a glandelor corticosuprarenale. a) Hormonul adenocorticotrop sau corticotropina (ACTH) stimulează creşterea. Prin tractul hipotalamo-hipofizar. care cuprinde sistemul circulator port hipotalamo-hipofizar Popa-Fielding şi tractul hipotalamo-hipofizar. d) Hormonul luteotrop (LTH) sau prolactina stimulează la femei secreţia corpului galben şi secreţia lactată. activează transportul aminoacizilor în celule şi stimulează sinteza tisulară a proteinelor. Stimulează secreţia glandelor mamare. rol hiperglicemiant. produşii de neurosecreţie* ai nucleilor hipotalamici anteriori ajung la neurohipofiza (fig. deci. Este localizată la baza encefalului. Ea este formată din trei lobi: lobul anterior (75% din masa glandei). 5. b) Hormonul tireotrop sau tireotropina (TSH) stimulează creşterea. A. dezvoltarea şi secreţia de hormoni ai glandei tiroide. care formează epiteliul secretor al glandei. iar după pubertate produce acromegalia (creştere exagerată a extremităţilor membrelor. De asemenea. asigurând energia necesară sintezei proteice. lob anterior.6. De asemenea. tijă hipofizară. Lobul anterior este constituit din cordoane celulare. C. 4. lob posterior. şi lobul posterior (23%). muşchilor şi viscerelor*. 2. con- trolează secreţia glandelor mamare la femeie. B. Are efect de cruţare a glucidelor şi. Ei sunt: — hormonul foliculostimulant (FSH) care determină la femei creşterea şi maturarea foliculilor ovarieni şi secreţia hormonilor estrogeni*. Lobul posterior este constituit din axoni ai neuronilor din nucleii hipotalamici anteriori şi celule . limbii şi a unor viscere). neuroni hipotalamici. c) Hormonii gonadotropi controlează funcţiile gonadelor* feminine şi masculine. iar la bărbaţi stimulează secreţia hormonilor androgeni*. Acesta stimulează sinteza de melanină în melanocite*. Hormonii glandulari tropi. hormonul de creştere. 2. Hormonul somatotrop (STH).5 g greutate. intervine în dezvoltarea celulelor. Nu se cunoaşte acţiunea lui la bărbaţi. Hipersecreţia de ACTH determină hipertrofierea* corti- cosuprarenalei şi hipersecreţie de hormoni ai acesteia. Hipofiza (glanda pituitară) are dimensiunile unui bob de fasole şi 0. iar la bărbaţi stimulează dezvoltarea tubilor seminiferi ai testiculelor şi spermatogeneza. având ca urmare tulburări metabolice. oaselor feţei. Intensifică oxidarea lipidelor. factorii de eliberare şi inhibare din nucleii hipotalamici mijlocii ajung în adenohipofiza. ambele de origine epitelială. 6. 1. Lobul mijlociu (intermediar) al hipofizei secretă hormonul melanocitostimulant (MSH). Fig. neurohipofiza. 3.1. Adenohipofiza secretă hormonul somatotrop şi hormonii glandulari tropi*. Acesta cuprinde celule specifice pentru fiecare dintre hormonii secretaţi. sistem porthipofizar. în şaua turcească a osului sfenoid. Hipofiza: 1. are ca acţiune principală stimularea creşterii armonioase a întregului organism. buzelor. Secreţia de STH este stimulată de hipoglicemie şi de diverse solicitări ale organismului. talie peste 2 m). Prin sistemul port. Hipofiza este legată de hipotalamus prin tija pituitară.

REŢINEŢI: Legăturile structurale şi funcţionale dintre hipotalamus şi hipofiză demonstrează unitatea funcţională neuro-endocrină. 6. dar mai rapide şi mai puternice în cazul triiodotironinei. având o greutate de circa 30 g. Tiroida este bogat vascularizată şi inervată. prin stimularea absorbţiei de apă la nivel renal. sunt tiroxina şi triiodotironina. 2. epiteliu folicular. prin reducerea cantităţii de urină eliminată. Acţiunea lor în organism este complexă: — au efect calorigen. Folicul tiroidian — secţiune: 1.2. Tiroida este formată din doi lobi laterali uniţi între ei prin istmul tiroidian (fig. 4. 6.gliale. 6.3. a consumului de oxigen şi a oxidărilor celulare. manifestat prin creşterea metabolismului bazal (MB*). De asemenea. membrană bazală. TIROIDA Tiroida este cea mai mare glandă cu secreţie internă din organism. prin stimularea contracţiei celulelor mioepiteliale* ale canalelor gatactofore din glandele mamare. Hormonii tiroidieni. stimulează şi peristaltismul* intestinal. Neurohipofiza constituie un depozit de hormoni produşi de hipotalamusul anterior.2. dar are şi efecte metabolice (hiperglicemie*). capilar sangvin.2. care este forma de depozitare a hormonilor tiroidieni (fig. tireoglobulina. Inervaţia vegetativă are numai funcţii vasomotorii. tireoglobulină. Deci. Aceşti foliculi conţin la interior un coloid. Fig. Hormonii neurohipofizari sunt vasopresina şi ocitocina. şi alăptarea. Ea este situată în partea anterioară a gâtului. 5. Aceşti hormoni au efecte identice. Secretat în doze mari determină vasoconstricţie (acţiune vasopresoare generală) şi hipertensiune arterială.). Structural. prin stimularea contracţiilor musculaturii netede a uterului gravid. b) Ocitocina favorizează naşterea. a) Hormonul antidiuretic (ADH) sau vasopresina contribuie la menţinerea volumului normal al lichidelor extracelulare în organism. 3. în dreptul cartilajului laringian al cărui nume îl poartă. . are efect antidiuretic. celulă parafoliculară. prezintă un parenchim glandular format din celule epiteliale grupate în foliculi*.). 6. derivaţi iodaţi ai tirozinei aflată în structura tireoglobulinei.

Fig. Indiferent de vârstă.3 Glandă tiroidă— localizare: 1. apare guşa endemică. se practică şi extir- parea chirurgicală parţială a glandei.3. hipertensiune). însoţită de hipofuncţia acesteia. 5. 8. cu piele uscată. — intensifică eliminările de azot din organism şi catabolismul proteic. venă jugulară. manifestată prin creşterea în volum a glandei. — controlează. timus. are loc reducerea metabolismului bazal.4). arteră carotidă. REŢINEŢI: În afecţiunile tiroidiene în care apare guşa. La populaţiile din zonele montane. La copii determină nanismul tiroidi- an. exoftalmie (bulbucarea ochilor). Hormonii secretaţi au rol în menţinerea echilibrului fosfocalcic al organismului. a) Parathormonul are ca acţiune principală creşterea calcemiei*. — menţin. împreună cu prolactina. trahee. La adulţi determină scăderea capacităţii de învăţare şi de memorare. tiroidă. — stimulează activitatea gonadelor. 3. 6. 7. Ei sunt: parathormonul (PTH) şi calcitonina. Combaterea se face prin administrarea de tablete de iod şi sare iodată.6. frecventă mai ales la femei şi caracterizată prin: creşterea metabolismului bazal. determinând mixedemul (edem* mucos. cu dezvoltare fizică şi psihică redusă până la cretinism. cu ape sărace în iod. 6. împreună cu hormonul somatotrop. nerv. secreţia lactată. cartilaj tiroid. prin eliminarea calciului în lichidul . 2. tulburări circulatorii (tahicardie. — reduc depozitele lipidice prin activarea lipolizei. îngroşată şi căderea părului). Hipofuncţia tiroidiană determină efecte variate în funcţie de vârstă. iritabilitate crescută. — intensifică absorbţia intestinală de glucoză şi catabolismul glucidic. creşterea în dimensiuni a glandei (guşă). Hiperfuncţia tiroidiană determină boala lui Basedow. inimă. alături de tratamentul medicamentos. 4. creşterea şi diferenţierea celulară. hiperfagie (consum crescut de alimente) cu scădere în greutate. PARATIROIDELE Paratiroidele sunt patru glande mici situate în partea posterioară a tiroidei (fig. 6. determinând hiperglicemie.

Astfel. secretă trei categorii de hor moni steroizi.4. glotă. cunoscute sub numele de tetanie. 6. se produce demineralizarea osoasă. GLANDELE SUPRARENALE Suprarenalele sunt o pereche de glande situate la polii superiori ai rinichilor. prin scăderea calcemiei şi creşterea fosfatemiei. — tulburări viscerale — spasme ale musculaturii digestive şi ale laringelui. El determină reabsorbţia Na+ (şi retenţie de apă) şi eliminarea K+ la nivelul tubilor distali şi colectori ai nefronilor. are acţiune antagonică parathormonului. cu rol în reglarea metabolismului mineral. prin stimularea activităţii osteoclastelor. . glucocorticoizi şi sexosteroizi. a) Mineralocorticoizii au ca reprezentant principal aldosteronul. Hipersecreţia hormonilor mineralocorticoizi determină absorbţie suplimentară de Cl. secretată şi de către tiroidă. unghii friabile. 3. extracelular. Fiecare glandă are o zonă corticală. — tulburări nervoase — irascibilitate. — tulburări trofice — căderea părului şi a dinţilor. iar hiposecreţia determină acidoză*.4. corticosuprarenala. prin eliminarea pe cale renală a fosforului. anatomic şi funcţional (fig.5. halucinaţii.şi HCO-3 . dispusă la periferie (80% din masa glandei). medulosuprarenala (20%). Principalele manifestări ale tetaniei sunt: — tulburări motorii — contracţii convulsive necontrolate ale musculaturii scheletice. 6. 2. datorate lipsei calciului din organism. glandă tiroidă. şi scăderea fosfatemiei*. 1.).Corticosuprarenala (CSR). REŢINEŢI: Paratiroidele sunt indispensabile vieţii. se menţine echilibrul acido-bazic şi presiunea osmotică* normală a mediului intern. Glandele paratiroide: 1. de origine mezodermică. determinând mineralizarea normală a oaselor. la fel cu gonadele. care înconjoară complet zona medulară. Extirparea paratiroidelor duce la grave tulburări metabolice. glande paratiroide. confuzii mintale. 6. Cele două zone diferă din punct de vedere embriologic. — tulburări senzitive — sensibilitate sporită la frig. pe bază de cotesterol: mineralocorticoizi. Extirparea lor accidentală în operaţii pe tiroidă poate duce la moartea individului. Astfel. 4. Fig. os hioid. chiar dacă greutatea lor totală este de aproximativ 80 mg. b) Calcitonina.

5. a căror acţiune o com- pletează. Glucocorticoizii sunt utilizaţi în tratarea unor afecţiuni. având un rol antiinflamator.5 Glandele suprarenale: A. depunerile lipidice. Intervin şi în metabolismul lipidic. 6. intervin în metabolismul intermediar al glucidelor. vas sangvin. pilozitatea caracteristică. medulosuprarenală. cu excepţia celui din celulele hepatice. Ei stimulează gluconeogeneza (sinteza glucidelor din aminoacizi sau lipide la nivel hepatic). timbrul vocal . Cresc eliminările de azot. 3. b) Glucocorticoizii. 4. Acestea diferenţiază cele două sexe (dezvoltarea specifică a musculaturii. c) Hormonii sexoizi (sexosteroizi) sunt asemănători celor secretaţi de gonade. contribuind şi ei la apariţia şi dezvoltarea caracterelor sexuale secundare. 2. zona fasciculată. reprezentaţi de cortizol. Fig. Activează catabolismul proteic.capsulă . prin mobilizarea acizilor graşi din ţesutul adipos. corticosuprarenală. Aspectul general al unei glande: 1.

5. PANCREASUL ENDOCRIN Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele lui Langerhans. care secretă insulina. 6. determinând: — glicogenoliză* şi hiperglicemie.6. — polidipsie* (consum compensator al unei mari cantităţi de apă). Ea secretă hormoni cu acţiune identică celei a SNV simpatic. Insulina acţionează în direcţia creşterii gradului de utilizare a glucozei în celule. stomac. etc). a) Insulina este principalul hormon hipoglicemiant al organismului. capul pancreasului. — relaxarea musculaturii netede a pereţilor tubului digestiv. — la nivelul sistemului circulator.). arteră gastro-duodenală. splină. duoden. anxietate* şi frică. 6. coada pancreasului. 11. Stimulează sinteza de proteine. 5. şi celule β (75 %). Ei reprezintă şi mediatorii chimici ai SNV simpatic. arteră splenică. corpul pancreasului. al depunerii glucozei sub formă de glicogen şi al transformării glucidelor în lipide. 4. . Fig. producând alertă corticală. 2. afecţiune caracterizată prin: — hiperglicemie. Hiposecreţia de insulina produce diabetul zaharat. tahicardie. vasoconstricţie şi hipertensiune. Acţiunile lor principale se manifestă la nivelul metabolismului. contracţia sfincterelor şi inhibarea majorităţii secreţiilor digestive. 10. arteră pancreatică. 2. glicozurie* (eliminare de glucoza prin urină). 3. 12. trunchi celiac. aortă abdominală. 6. aşezate între acinii glandulari ai pancreasului exocrin (fig. — mobilizarea grăsimilor din depozite şi catabolizarea acizilor graşi. la fel cu ganglionii simpatici. 8. 7. — poliurie* (eliminare de urină în cantităţi mari). Medulosuprarenala (MSR) are origine ectodermică. — la nivelul sistemului nervos. care secretă glucagonul. 6.6. stimularea activităţii SAA. Localizarea pancreasului: 1. Aceştia sunt: adrenalina (circa 80%) şi noradrenalina (circa 20%). 9. Aceste insule sunt formate din două tipuri de celule: celule α (20%). arteră mezenterică superioară.

Parhon. Primul extract de insulina a fost realizat de către savantul român N. 6. Ana Aslan. Hormonul său principal. scăderea sintezei de melatonină 6. timus. Melatonina are şi efect hipoglicemiant.6. ca urmare a tulburărilor metabo- lice. 4. — polifagie* (consum exagerat de hrană) cu scădere în greutate. glucagonul este unul din principalii hormoni hiperglicemianţi ai organismului. Epifiza are legături funcţionale cu retina globului ocular. Fig. venă jugulară. melatonina. ca: N. 2. Funcţia epifizei este incomplet cunoscută. REŢINEŢI: Şcoala românească de endocrinologie este recunoscută pe plan mondial datorită contribuţiei unor savanţi de renume. are acţiune inhibitoare asupra glandelor sexuale (funcţia antigonadotropă) ce explică involuţia epifizei după pubertate. 6.12. Hipersecreţia de insulina produce hipoglicemie însoţită de slăbirea forţei fizice. acumularea de corpi cetonici în organism. În stadiile avansate ale bolii. De asemenea. în lipsa unui tratament adecvat. are efecte opuse insulinei. Gr. de tulburări ale activităţii nervoase şi chiar de comă. 5. numită şi glanda pineală datorită formei sale asemănătoare cu un con de pin. TIMUSUL Timusul este în principal un organ limfoid.7.). Epifiza este localizată în partea posterioară a diencefalului (epitalamus) (fig. Pancreasul endocrin reprezintă doar 1—2% din masa întregului pancreas. cu accentuarea lipolizei. trahee. plămâni. stimulii luminoşi determinând. duce la comă diabetică şi chiar la moarte. Paulescu. CI.7. 7. b) Glugaconul.7. Timus la nou-născut: 1.). arteră carotidă. 6. St. prin intermediul nervilor simpatici. . EPIFIZA Epifiza. secretat şi de duoden. tiroidă. determinând hiperglicemie prin glicogenoliză hepatică (nu şi musculară). Popa. pericard. 3.T. 4. intensificarea gluconeogenezei* din aminoacizi şi scăderea utilizării celulare a glucozei. Milcu. este un organ al diencefalului cu funcţie endocrină. Tratamentul constă în principal în administrarea de insulină. situat înapoia sternului (fig. acţionează şi asupra axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian. 6. Împreună cu hormonii medulosuprarenalieni. Paulescu (1921).

6. numite timocite provin din măduva osoasă. participă în reacţiile imunitare Renina. deci are rol în creştere. de unde migrează apoi pe cale sangvină în organele limfoide (ganglioni limfatici. răspândite în organism. Determinaţi afecţiunile endocrine ale persoanelor din imaginile de mai jos. 11.secretina. — intervin în reglarea şi coordonarea activităţilor motorii şi seretorii colecistochinina. Acestea constituie sistemul endocrin difuz sau paracrin. Limfocitele T. HORMONI LOCALI FUNCŢII PRINCIPALE Histamina. HORMONII LOCALI Sistemul endocrin. mai cuprinde şi celule producătoare de hormoni locali. Principalii hormoni locali. El involuează după pubertate.enterogastronul. timus). În tabelul 11 sunt prezentaţi câţiva dintre hormonii locali şi funcţiile lor principale. participă în procesele de imunitate celulară. dar şi de stimulare a mineralizării osoase. Celulele timice. Extrasul de timus. originare din măduva hematogenă şi diferenţiate în timus. pancreozimina digestive Prostaglandinele — modulează activităţile celulare EVALUARE 1. angiotensina — determină contracţia arteriolelor şi creşterea presiuni arteriale Gastrina. aşa-zisul hormon timic.8. splină. pe lângă glandele endocrine descrise. Tab. serotonina — stimulează musculatura viscerală. Funcţiile căror glande sunt afectate şi în ce mod? . are efecte antigonadotrope (ca şi hormonii epifizari). fiind specializate în păstrarea memoriei imunitare.

2. Un pacient se prezintă la medic acuzând oboseală permanentă şi scădere în greutate. Analizele
medicale relevă concentraţie scăzută de Na şi Cl în sânge şi concentraţie crescută de K. Poate fi o
afecţiune endocrină? Argumentaţi răspunsul.

7. SISTEMUL OSOS

Ţesuturile conjunctive dure formează oasele. Oasele sunt organe rezistente şi elastice, cu forme şi
structuri variabile, în funcţie de dispunerea lor şi de rolul îndeplinit. Totalitatea oaselor formează
sistemul osos. Osul este unitatea morfo-funcţională a sistemului osos. Oasele, împreună cu articulaţiile,
formează scheletul.

Fig. 7.1. Scheletul: 1. frontal; 2. zigomatic; 3. mandibulă; 4. coloană vertebrală; 5. coxale; 6.
claviculă; 7. omoplat; 8. stern; 9. coaste; 10. humerus; 11. ulnă; 12. radius; 13. carpiene; 14.
metacarpiene; 15. falange; 16. femur; 17. patelă; 18. tibie; 19. fibulă; 20. tarsiene; 21. metatarsiene;
22. falange.

7.1. SCHELETUL

Scheletul (fig.7.1.) reprezintă suportul morfologic şi funcţional al muşchilor striaţi scheletici,
împreună cu care constituie sistemul locomotor. Scheletul cuprinde peste 200 de oase, grupate după
regiunile corporale.
a) Scheletul capului cuprinde două regiuni: neurocraniul şi viscerocraniul.
— Neurocraniul (cutia craniană) este constituit din oase perechi (temporale şi parietale) şi oase
neperechi (frontal, etmoid, sfenoid şi occipital).
— Viscerocraniul (oasele feţei) cuprinde: maxilarul, mandibula, oasele zigomatice, nazale şi
lacrimale.
b) Scheletul trunchiului cuprinde: coloana vertebrală, coastele şi sternul.
— Coloana vertebrală este constituită din vertebre care diferă ca formă, mărime şi număr, pe
regiuni: regiunea cervicală din 7 vertebre (primele două se numesc atlas şi axis), regiunea toracică din 12
vertebre, regiunea lombară din 5 vertebre, regiunea sacrală din 5 vertebre sudate (sacrum) şi regiunea
coccigiană din 4—5 vertebre reduse (coccis).
— Coastele, în număr de 12 perechi, prezintă trei grupe: adevărate (perechile de la I la VII), false
(perechile VIII, IX şi X) şi flotante (perechile XI şi XII).
— Sternul este osul pieptului, la care se articulează coastele I —X prin intermediul cartilajelor
costale.
Regiunea toracică a coloanei vertebrale împreună cu coastele şi sternul formează cutia toracică.
c) Scheletul membrelor superioare cuprinde:
— centura scapulară, formată din omoplat şi claviculă;
— membrul liber, format din humerus, radius şi ulna, carpiene, metacarpiene şi falange.
d) Scheletul membrelor inferioare cuprinde:
— centura pelviană, formată din două oase coxale, care împreună cu osul sacrum şi coccisul
alcătuiesc bazinul;
— membrul liber, format din: femur, patela (rotula), tibia şi fibula, tarsiene, metatarsiene şi falange.

Forma oaselor. Oasele se împart după formă în: oase lungi, oase late şi oase scurte (fig. 7.2.).
Structura oaselor. Oasele sunt constituite din ţesut osos compact şi spongios, cărora li se alătură
diferite alte tipuri de ţesut conjunctiv (fibros, reticulat), vase sangvine şi fibre nervoase.

7.2. ARTICULAŢIILE

Articulaţiile sunt formaţiuni structurale de legătură dintre oase. În funcţie de mobilitatea pe care o
permit, ele se clasifică în: fixe, mobile şi semimobile.
a) Articulaţiile fixe nu permit mişcarea sau permit mişcări reduse (exemple: articulaţiile oaselor
cutiei craniene, articulaţiile osului coxal etc).
b) Articulaţiile mobile permit mişcări de flexie, extensie, abducţie, rotaţie sau mişcări combinate.
Capetele oaselor au cartilaje articulare hialine. Între ele există o cavitate articulară cu lichid sinovial. La
unele articulaţii, în cavitatea articulară există discuri sau meniscuri articulare din cartilaj fibros (fig. 7.3.).
c) Articulaţiile semimobile permit mobilitate redusă, suprafeţele articulare fiind aproape plane
(exemplu: articulaţiile dintre corpurile vertebrelor).

8. Structura articulaţiei mobile de tip sinovial: 1. 2. 12. capsula fibroasă. măduvă galbenă. 7.3. cartilaj articular. os lung. arc vertebral. Fig. os spongios. periost. os scurt: 1. . diafiză. orificiu vertebral. 6. os. epifiză. 5. corp vertebral. C. 3. 6. cavitate medulară. os lat. 5. 9. 3. aprofize. periost. B. cartilaj articular. 4. os compact. Forma şi structura oaselor: A. 2. 7.2. 10. cavitate sinovială. membrană sinovială. Fig. 4. 7. 11.

vase sangvine şi nervi. Muşchii reprezintă aproximativ 40% din greutatea corpului. Corpul muscular este constituit din ţesut muscular striat.1. După locul pe care îl ocupă în organism şi funcţia îndeplinită. Procesul de osificare a membranelor conjunctive şi a cartilajelor se numeşte osteogeneză. muşchii somatici se împart în: lungi. Sunt muşchi striaţi voluntari. Din cea de a patra săptămână. prin unirea tecilor conjunctive se formează tendoanele cu care muşchii se inseră pe oase. Rezultă os spongios şi os compact. 8. lăţime şi grosime până în jurul vârstei de 25 de ani. b) funcţia metabolică: depozit de săruri minerale. Este un proces de osificare de membrană. Venele au acelaşi traseu ca şi arterele.3.4. Vasele limfatice nu se extind în afara tecilor conjunctive. Vascularizaţia muşchilor striaţi scheletici. c) funcţia hematopoietică: formarea elementelor figurate ale sângelui în măduva osului spongios. În repaus sunt funcţionale numai o parte dintre capilare. Celelalte devin funcţionale o dată cu creşterea debitului sangvin în timpul contracţiilor. La unii muşchi laţi inserţia se realizează prin aponevroze*. laţi. la nivelul oaselor se desfăşoară continuu procese de fixare sau mobilizare a substanţelor minerale. SISTEMUL MUSCULAR Totalitatea muşchilor din organism formează sistemul muscular. MUŞCHII SCHELETICI Muşchii scheletici constituie componentele active ale sistemului locomotor. 7. a) Creşterea în lungime se realizează în cartilajele de creştere dintre epifizele* şi diafiza* oaselor lungi prin procese de condrogeneză* şi de osteogeneză. încep procesele de osificare. 8. 7.). constituind componentele pasive ale sistemului locomotor şi sistemul de pârghii pe care acţionează muşchii. O fibră nervoasă inervează un număr variabil de fibre musculare răspândite în tot . de protecţie a unor organe vitale (creier. inimă. iar oasele cresc în lungime. b) Creşterea în grosime se desfăşoară simultan cu creşterea în lungime. prin activitatea periostului*. Întregul muşchi este învelit în fascia musculară conjunctivă care îl apără şi permite alunecarea. scheletul este constituit din membrane conjunctive şi cartilaj hialin. plămâni etc). FUNCŢIILE SISTEMULUI OSOS Sistemul osos îndeplineşte trei funcţii principale: a) funcţia mecanică: de susţinere a ţesuturilor moi ale organismului. 8. Fibrele musculare sunt grupate în fascicule învelite şi separate prin trei teci conjunctive vascularizate: epimisium. Contracţia acestora se efectuează la comanda directă a sistemului nervos central. Un muşchi striat este alcătuit din corp şi tendoane. scurţi şi circu- lari (orbiculari şi sfinctere). Contracţia musculară este mare consumatoare de energie. Muşchii scheletici menţin poziţia corpului prin contracţii tonice (tonus muscular*) şi asigură deplasarea prin contracţii rapide determinate de impulsurile provenite de la sistemul nervos. muşchii se clasifică în: muşchi scheletici (somatici) şi muşchi viscerali.1. Aprovizionarea cu oxigen este realizată printr-o vascularizaţie abundentă. Structura muşchilor striaţi scheletici. CREŞTEREA OASELOR În primele faze ale dezvoltării embrionare. ţesut conjunctiv. La capete. de locomoţie. După forma şi dimensiunea care predomină. Inervaţia motorie. perimisium şi endomisium (fig.

2. 6. 7. 8. 8. 8. epimisium. În muşchii extrinseci* ai globului ocular. Fig. muşchiul. fascicul. 3. Secţiune în muşchi striat: 1. 5. 4. Inervaţia senzitivă este asigurată de neuroni din ganglionii spinali sau neuroni ai unor nervi cranieni.1.). 8. perimisium. Fig. unde prin vasoconstricţie şi vasodilataţie asigură debitul ideal de sânge în raport cu efortul muscular depus.2. Unităţi motorii. O fibră nervoasă motorie şi fibrele musculare inervate de aceasta constituie o unitate motorie (fig. fibre musculare. muşchi cu contracţii fine. axoni ai neuronilor motori.2. vase sangvine. . endomisium. o unitate motorie cuprinde numai o fibră nervoasă şi o fibră musculară. Inervaţia vegetativă este prezentă la nivelul pereţilor vaselor sangvine din muşchi. sarcolemă.

diafragma) şi muşchii abdomenului (drept abdominal. trunchiului şi membrelor (fig. muşchi cutanaţi grupaţi în jurul orificiilor orbitale. MUŞCHII VISCERALI Muşchii viscerali intră în structura miocardului. oblici). Compoziţia chimică a muşchiului. a căilor urinare şi a uterului.). Tab. flexori şi extensori ai degetelor) şi muşchii mâinii. rotaţia şi extensia braţului). intercostali. PRINCIPALELE GRUPE DE MUŞCHI SOMATICI După poziţia în organism. muşchii toracelui (pectorali. muşchii pot fi clasificaţi în: flexori şi extensor.2. După acţiunea lor principală. muşchii masticatori (maseteri şi temporali). circulari {sfinctere) etc. gâtului. nazale şi orificiului bucal (orbicularul buzelor). Muşchii gâtului sunt: pielosul gâtului.3. muşchii antebraţului (pronatori şi supinatori ai antebraţului. 8. Este prezentată în tabelul 12.4% 8. datorat unor formaţiuni . muşchii coapsei (croitor. 12. abductori şi adductori. SUBSTANŢE ANORGANICE — apă — 75% — săruri şi ioni minerali — 1% SUBSTANŢE ORGANICE — proteine — 20% — contractile: actina şi miozina — 50% — necontractile: mioglobina — 30% — alte proteine structurale — 20% — glucide — glucoza. marele dorsal). cvadriceps femural. muşchii somatici se împart în: muşchii capului. pronatori şi supinatori ai piciorului. Muşchii membrului superior sunt muşchii umărului (deltoid). muşchii limbii şi muşchii extrinseci ai globului ocular. biceps femural. dinţaţi. a vaselor sangvine.6% — lipide — 3% — ATP şi CP — 0. Compoziţia chimică a muşchiului. sternocleidomastoidieni şi hioidieni. Muşchii membrului inferior sunt: muşchii fesieri. adductori ai coapsei). glicogen — 0. 8. Acelaşi muşchi poate determina una sau mai multe mişcări ale unor segmente corporale (exemplu: tricepsul brahial poate determina adducţia. supinatori şi pronatori.3. Muşchii capului sunt: muşchii mimicii. muşchii braţului (biceps şi triceps brahial). Toţi muşchii viscerali posedă automatism propriu. a pereţilor tubului digestiv. muşchii gambei (gastro-cnemian. flexori şi extensori) şi muşchii piciorului (extensori ai degetelor şi plantari*). Muşchii trunchiului sunt muşchii spatelui şi ai cefei (trapez.

Muşchi scheletici: A. în celelalte organe viscerale. independent de inervaţie. care determină contracţii. în miocard. orbicularul ochilor. 8.3. 2. muşchii ciliari şi muşchii netezi ai irisului. de tip multiunitar*. Vedere anterioară: 1. 3. Fig. şi ţesut muscular neted.care se depolarizează spontan şi generează unde lente de depolarizare. Muşchii viscerali sunt constituiţi din două tipuri de ţesut muscular: striat de tip cardiac. Miocardul se va studia la capitolul „Sistemul circulator". . Muşchii viscerali se comportă ca un sinciţiu* în care excitaţia se propagă în toată masa muşchiului. frontal. în organismul uman mai există şi alţi muşchi netezi: muşchii erectori ai firelor de păr. Inervaţia asigurată de sistemul nervos vegetativ are numai rolul de a diminua sau intensifica activitatea acestor muşchi. Pe lângă muşchii netezi viscerali.

d) Contractilitatea. — faza de contracţie constă în scurtarea formaţiunilor contractile ale sarcomerelor. muşchii anteriori ai gambei. 23. ceea ce înseamnă că. excitabilitatea şi contractilitatea. sternocleidomastoidian. 11. dacă frecvenţa stimulilor este ridicată. proces de activare favorizat de Ca2+. adductor lung. — scindarea ATP-ului produs prin oxidare aerobă în ciclul Krebs*. 13. Acţiunea unui stimul fizic. tendonul lui Achile. chimic. 8. semimembranos. croitor. adductorii coapsei. deltoid. mecanism glisant* de apropiere a discurilor întunecate. 19.4. 27. Mediatorul determină depolarizarea sarcolemei şi producerea potenţialului de placă. a) Elasticitatea.). 14. PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR Proprietăţile fundamentale ale muşchilor sunt: elasticitatea. ce se răspândeşte prin sistemul tubular de membrane şi apoi prin reticulul sarcoplasmic al celulei musculare. biceps brahial. 5. trapez. 9. c) Excitabilitatea.4. fibra se află în perioada refractară. dinţat anterior. 21. 17. Aceasta se întâlneşte . a Ca2+ în RE. marele dorsal. ATP = ADP + P + energie de contracţie Fig. fibra nu va putea răspunde la fiecare dintre aceşti stimuli. Vedere dorsală: 15. excitantul nu mai este influxul nervos. marele pectoral. Potenţialul de membrană al fibrei striate este de -80 la -100 mV. cu consum energetic. — faza de relaxare constă în repolarizarea membranelor şi reintroducerea. În acest interval de timp.4 Schema proceselor energetice din muşchi. 6. Transmiterea influxului de la o celulă la alta se face prin punţile existente între celule. — cuplarea actinei cu miozina şi formarea actomiozinei. 8. Influxul nervos. Contracţia se desfăşoară în mai multe faze: — eliberarea Ca2+ din reticulul sarcoplasmic datorită depolarizării membranei acestuia şi creşterii permeabilităţii ei. 7.). soleari. electric sau „in situ”* numai a influxului nervos produce depolarizarea sarcolemei. numit perioadă de latenţă. Reprezintă proprietatea muşchiului de a răspunde prin contracţie la acţiunea unui stimul. gastrocnemieni. datorită acţiunii enzimatice a complexului actomiozinic (fig. 8. cu consum energetic (fig. Reprezintă proprietatea muşchilor netezi viscerali de a-şi menţine constantă tensiunea la diferite grade de distensie. 22.5. Între stimularea fibrei musculare sau a muşchiului în totalitate şi apariţia contracţiei există un interval de timp de 1 ms. venit prin fibrele motorii. este transmis fiecărei celule musculare din cadrul unităţilor motorii prin intermediul plăcii motorii. 20. În cazul muşchilor viscerali. ci depolarizarea spontană a unora dintre fibre. secusa musculară. drept abdominal. fesier. 16. Această fază reprezintă cuplarea excitaţiei cu contracţia. Plăcile motorii lipsesc. 4. oblic extern. Placa motorie sau sinapsa neuromusculară are ca mediator chimic acetilcolina. 10. La o excitaţie. B. triceps brahial. Reprezintă proprietatea muşchiului striat scheletic de a reveni la forma iniţială după încetarea acţiunii forţei care a determinat extensia sa b) Plasticitatea. plasticitatea. sarcolema fibrei musculare este polarizată. prin alunecarea filamentelor de actină printre cele de miozină. 18. vast medial. În repaus.orbicularul buzelor. semitendinos. Durata de propagare a undei de depolarizare de-a lungul fibrei este de 2—5 ms la viteza de 12 m/s. Durează între 10 şi 40 ms. biceps femural. 26. 8. 25. 12. 8. muşchii antebraţului. muşchiul răspunde printr-o contracţie simplă. deci reinstalarea stării de repaus. 24. cvadriceps femural.

în funcţie de frecvenţa stimulilor (fig. miofibrilă relaxată. Secusă musculară. deci respiraţia celulelor musculare este integral aerobă. şi fig. După efort. Efortul muscular de lungă durată (peste un minut) epuizează rezervele de ATP şi CP. refacerea ATP. Fig.). pe termen scurt. . 3. B. contracţie maximă: 1. membrana Z. după care se intensifică respiraţia celulară mitocondrială. B. 2. 13. 4. A. procesele oxidative se mai păstrează intense o perioadă necesară refacerii rezervelor de ATP şi CP şi metabolizării acidului lactic. 8. zona H. Acestea predomină în activitatea motorie a organismului. 6. 15.6. C. Spunem că în această perioadă se achită „datoria de oxigen".rar în organism. Etapele contracţiei unei miofibrile: A. Acum plămânii pot asigura necesarul de O2.6. contracţie.5. sarcomere. Durata acesteia diferă în funcţie de tipul de muşchi (tab. se creează o „datorie de oxigen" şi o acumulare de acid lactic. C. 7. oxigenul este insuficient. În acest caz. 8. Tetanos complet. Contracţiile unice sau repetate de scurtă durată utilizează energia produsă în repaus prin oxidarea celulară a substanţelor energetice şi acumulată sub formă de ATP şi CP (creatinfosfat). C6H12O6 + 6 O2 = 6 CO2 + 6 H2O + 38 ATP ACID LACTIC + O2 = CO2 + H2O + ENERGIE Fig. C6H12O6 + 2 ATP = 2 C3H6 O3 (acid lactic) + 4 ATP Perioada de refacere. disc clar. miozină. motiv pentru care oxidarea glucozei se realizează în cea mai mare parte anaerob (tab. B. 5.). C). Creatinfosfatul asigură. C6H12O6 + 6 O2 = 6 CO2 + 6 H2 O + 38 ATP CP+ADP = ATP + creatină Stimularea repetată a muşchiului în faza de relaxare determină apariţia contracţiilor tetanice: tetanos* incomplet sau complet. toxic pentru muşchi (tab. A). actină. Tetanos incomplet. disc întunecat.6. 8. 14. care asigură energia necesară. 8.

Forţa de contracţie este maximă când intră în activitate toate fibrele muşchiului respectiv şi variază între 3. PARAMETRI ÎN REPAUS ÎN ACTIVITATE Consum oxigen/min. Aceşti muşchi sunt mai săraci în rezerve de substanţe energetice. iar reticulul sar-coplasmic este slab dezvoltat. Caracte- rizează musculatura posturală.3 s 0. 81 120—160 l Datoria de oxigen 0 12—151 8. OXIDAREA % ATP produs / mol glucoză anaerobă 5% 2 moli ATP aerobă 95% 34 moli ATP Tab. Contracţia musculară. deci prezintă o dependenţă mai mare faţă de degradările aerobe. 8. Nu produce lucru mecanic.6—10 kg/cm2. în funcţie de intensitatea şi frecvenţa stimulilor. ci căldură. Variaţia unor parametri în repaus şi în contracţie. Raportul dintre durata contracţiei şi durata relaxării.7. Tab. putând fi supuşi unor deformări mult mai importante (fig.5. MUŞCHI CONTRACŢIE RELAXARE striat scheletic 30—40 ms 150 ms striat cardiac 0. Muşchii netezi se contractă mai lent. 15. necesari cuplării proteinelor contractile. 13. MANIFESTĂRILE CONTRACŢIEI MUSCULARE Forţa contracţiei. 250 ml 3750 ml Debit circulator/min. Fibra musculară se supune legii „tot sau nimic". a) Contracţia izometrică modifică tensiunea muşchiului. 51 25 l Debit respirator/min. pătrund din mediul extracelular prin sarcolemă în urma depolarizării şi sunt expulzaţi după refacerea potenţialului de repaus. Raportul dintre ATP-ul produs prin oxidare anaerobă şi cel produs prin oxidare aerobă. au o libertate de contracţie şi extensie mai mare. deoarece lipseşte sistemul transversal de tuburi.). Muşchii netezi. dar lungimea rămâne constantă.5 s neted visceral 4s 15s Tab. Ionii de Ca. dar muşchiul „in situ" are contracţie gradată. . 14. neavând inserţie pe oase. Gradarea se realizează prin creşterea numărului unităţilor motorii activate.

realizată reflex sau voluntar. pe baza informaţiilor primite de la proprioceptori. mesaj motor reflex sau voluntar. atât prin tonusul muscular. caracteristică pentru starea de veghe. Tonusul postural este un proces reflex complex. nervilor şi centrilor nervoşi. . Tonusul muscular. Realizarea actului locomotor presupune succesiunea unor evenimente informaţionale şi efectoare: mesaj senzitiv. componentă a termogenezei. Prin contracţia succesivă a unor grupe de fibre se asigură permanenţa tonusului muscular. eliberată în timpul contracţiei. 2. dar parţială. controlat de SNC şi realizat prin acţiunea unor grupe musculare tensoare şi extensoare. cu participarea unor pârghii osteoarticulare. fenomen de natură reflexă. Tonusul muscular este starea de contracţie permanentă. În fiecare moment. Se datorează scăderii randamentului energetic. 8. Este caracteristică majorităţii muşchilor scheletici. Oboseala musculară. este menţinut de impulsuri provenite de la SNC prin nervii motori. dar variază lungimea. Asigurarea poziţiei normale a corpului se realizează prin contracţii tonice posturale. epuizării substanţelor macroergice şi a mediatorilor chimici la nivelul plăcilor motorii. în termoreglare etc. în mimică. Manifestările termice ale contracţiei. Se manifestă prin diminuarea capacităţii de travaliu* muscular. un mic număr de fibre musculare din totalul fibrelor unui muşchi se află în contracţie şi determină o stare de uşoară tensiune a musculaturii. acumulării de acid lactic. iniţierea oricărei contracţii fiind. b) Contracţia izotonică este aceea în care tensiunea rămâne constantă. fibre musculare netede. Energia chimică eliberată în timpul contracţiei este convertită circa 30% în lucru mecanic şi circa 70% în energie calorică. Muşchii sunt principalii generatori de căldură. lipsei de O2. în cazul eforturilor de mare intensitate se instalează hipoxia*. contracţie musculară şi mobilizarea componentelor osteoarticulare. degajată tot timpul de muşchi. cu rol esenţial în menţinerea posturii normale. În activitatea obişnuită. agoniste şi antagoniste. declanşate în mod reflex la expunerea la frig. Deosebim o căldură de repaus. Fig. Grupele de muşchi agonişti şi antagonişti acţionează într-o anumită succesiune şi sincronizare. a receptorilor. muşchiul trece prin faze de contracţie izometrică şi izotonică. şi o căldură de activitate.7. izometrică. Contracţia muşchilor netezi viscerali: 1. nucleu. Realizează lucru mecanic şi produce mişcare. cu menţinerea proiecţiei centrului de greutate în poligonul de sprijin al corpului. cât şi prin contracţii mici şi frecvente numite frisoane. a musculaturii. de obicei. Locomoţia şi ortostatismul sunt rezultatul activităţii fiziologice conjugate a componentelor biomecanice pasive (sistemul osteoarticular) şi active (sistemul muscular).

evidenţiate în tabelul de mai jos: Volum Greutatea inimii (g) Volum sangvin (cm3) Volum diastolic (cm3) cardiac 3 Normal (cm ) 755 300 455 127 Efort (la atleţi) 1071 400 671 190 B. croitor 3. tibia e. pe baza cunoştinţelor acumulate anterior. literele corespuzătoare oaselor şi muşchilor care fac parte din segmentele respective: Segment corporal Oase Muşchi 1. Pe baza cunoştinţelor de fizică. fibula k. stabiliţi gradul pârghiilor osteoarticulare care acţionează în timpul mişcării segmentelor corporale prezentate în imaginile de mai jos: . gastrocnemieni 2. Imaginea alăturată reprezintă înregistrările grafice ale contracţiilor unui muşchi striat scheletic în condiţii normale (ergograme). gambă c. biceps brahial femural 4. triceps brahial p. EVALUARE A. braţ a. ulna l. coaste h. coapsă b. o parte din energia rezultată prin oxidare se transformă în căldură — căldură de contracţie. intercostali n. femur j. în faţa segmentelor corporale din tabelul de mai jos. Unul dintre fenomenele secundare ale oboselii musculare este cunoscut sub denumirea de febră musculară. E. torace d. Motivat scăderea în timp a amplitudinii contracţiilor înregistrate. Cum vă explicaţi producerea de căldură şi după încetarea efortului muscular? C. Notaţi. Determinaţi. Explicaţi cauzele apariţiei acesteia şi stabiliţi cel mai eficient mod de înlăturare D. stern f. humerus i. pectorali m. cvadricecs o. În timpul contracţiei musculare. radius g. biceps femural F. cauzele modificărilor structurale şi funcţionale la efort.

extern (cu fibre longitudinale) b)la colon. 16. — ţesut conjunctiv lax c)între segmentele tubului digestiv există sfinctere. în tubul digestiv au loc prelucrarea mecanică. Glandele anexe contribuie prin secreţiile lor la procesele de digestie. Tab. B. faringe esofag tificat necheratinizat — în restul tubului digestiv — epiteliu cilindric unistratificat submucoasă — ţesut conjunctiv lax — în tot tubul digestiv musculară — ţesut muscular striat —cavitatea bucală. masticaţie. formată din 20 de dinţi. canini. Limba este un organ musculos cu rol în sensibilitatea gustativă. precum şi transformările din interiorul organismului. Pe arcade sunt aşezaţi în alveole dinţii. Faringele este un organ musculo-membranos în care are loc încrucişarea căii digestive cu calea respiratorie. cu următoarele particularităţi: straturi: intern (cu fibre circulare) ş a)la stomac 3 straturi: în plus unul cu fibre oblice. fizică şi chimică a alimentelor. forţă. F. FUNCŢIILE DE NUTRIŢIE Prin funcţiile de nutriţie se realizează schimburile de substanţe şi energie dintre organism şi mediu. iner- vată motor de nervul hipoglos (XII).1. 16. între 6 luni şi 7 ani. şi dentiţia definitivă. ANATOMIA SISTEMULUI DIGESTIV Sistemul digestiv cuprinde totalitatea organelor în care se realizează digestia alimentelor şi absorbţia nutrimentelor. M 3 . faringe şi 1/3 superioară a esofagului — ţesut muscular neted. TUNICI TIP DE ŢESUT LOCALIZARE mucoasă — epiteliu pavimentos pluristra. stratul extern formează 2-3 benzi (tenii). prezentând în toată lungimea sa patru tunici (tab. lateral. 2 1 2 3 Inervaţia dinţilor este asigurată de trigemen (V). bolta palatină. DIGESTIA ŞI ABSORBŢIA SISTEMUL DIGESTIV 9.1. iar . deglutiţie şi vorbire. cu fosele nazale şi cu trompa lui Eustachio. Comunică superior cu cavitatea bucală. arcadele dentare şi limba. R. Între obraji şi arcadele dentare există vestibulul bucal. premolari şi molari). Tubul digestiv Structura tubului digestiv este unitară. ce apare între 7 şi 20 de ani. E. rezistenţă. acoperit de peritoneu Cavitatea bucală prezintă: anterior orificiul bucal mărginit de cele două buze.— cavitatea bucală. formată din 32 de dinţi (incisivi. PM 2 . 9. superior. Tunicile tubului digestiv.). Formula dentară la adult este: I 2 . punct de sprijin. La om se disting două tipuri de dentiţie: dentiţia de lapte. 9. C 1 . cu două —în restul tubului digestiv. absorbţia lor şi eliminarea resturilor nedigerate. externă — ţesut — conjunctiv dens — faringe. obrajii. esofag şi porţiunea terminală a rectului adventicea — în restul tubului digestiv.1. iar la interior.

8. porţiune mobilă. precum şi din plexurile intrinseci. 13. are forma literei „J". Calea alimentelor spre laringe în timpul deglutiţiei este blocată de epiglotă.). porţiunea dilatată a tubului digestiv. asigură trecerea bolului alimentar din faringe în stomac. Are o lungime de circa 6 m la adult şi prezintă două porţiuni: a) duodenul. Structura stomacului: 1.1. corpul stomacului.inferior. curbura mică. curbura mare. Intestinul subţire este segmentul cel mai important al tubului digestiv. esofag. Prezintă trei porţiuni: fundul. Inervaţia intestinului subţire se realizează prin fibre vegetative din plexurile celiac şi mezenteric superior. Esofagul. 4. în care se deschid canalele pancreatice şi canalul coledoc. 11. musculatură circulară. 9. 10. pilor. de circa 25 cm lungime la adult. În mucoasă se află glande gastrice a căror secreţie este sucul gastric. antrul piloric. 7.1. formată din antrul şi canalul piloric.2. musculatură oblică. fundul stomacului. Mucoasa prezintă cute (valvule conivente). care formează anse* împărţite într-un grup superior situat orizontal (jejunul) şi un grup inferior situat vertical (ileonul). 2. 9. Comunică prin sfincterul cardia cu esofagul şi prin sfincterul pilor cu duodenul (fig. care măresc suprafaţa de absorbţie. 3. porţiune fixă de circa 25 cm lungime. pliuri ale mucoasei. 5. 12. Fig. Stomacul. fibre parasimpatice provenite din nervii vagi. Inervaţia este asigurată de fibre simpatice din plexul celiac. cardia. . 14. musculatură longitudinală. 9. 6. 9. b) intestinul liber. tunică seroasă. precum şi de cele două plexuri vegetative aflate în pereţii stomacului.). duoden. cu laringele şi cu esofagul. corpul şi porţiunea orizontală. şi vilozităţi intestinale microscopice în formă de deget de mănuşă (fig.

tunică mucoasă. 9. 13. 5. Orificiul anal este prevăzut cu două sfinctere: intern neted. 2.3. 4. colonul şi rectul (fig. colon descendent. tunică seroasă. 10. 6. anus. glande intestinale. vas limfatic. 5. dilataţii. 12. capilare sangvine. mezenter. are o importantă funcţie motorie şi o funcţie digestivă secundară. voluntar. 13. arteriolă. tunică musculară.3. Fig. ileon. 2. vilozităţi intestinale. 9. 12. 11. capilar limfatic (chilifer). Formează în cavitatea abdominală cadrul colic divizat în: cecum cu apendicele. venulă. Cadrul colic: 1. Trecerea conţinutului intestinului subţire în intestinul gros se face prin valvula ileocecală. colon transvers. 7.).2. Glandele salivare în cavitatea bucală se deschid canalele a trei perechi de glande salivare . tenie. canal anal. epiteliu cilindric unistratificat. 9. 8. 8. 10. Fig. 9.2. lung de circa 1. Glandele anexe A. Intestinul gros. 4. colon sigmoid. sfincter ileocecal. 11. 7. 6. involuntar şi extern striat. 9. ţesut conjunctiv. tunică submucoasă. rect. colon ascendent. 14. Secţiune în mucoasa intestinală: 1. apendice. 3. cecum. 9.70 m.1. 3.

. Ficatul este format dintr-o stromă* conjunctivă şi un parenchim hepatic. prin canalul cistic şi apoi prin canalul coledoc. — sinteza fosfolipidelor şi a colesterolului. catabolismul acizilor graşi C. drept şi stâng. fier. Tab. în unghiul superior drept al cavităţii abdominale (loja hepatică). unde se concentrează şi se îmbogăţeşte cu mucus. care produc saliva. Ele se unesc în canalul hepatic comun. Funcţiile principale ale ficatului. în timpul meselor. drept. Lobulul hepatic reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a ficatului. Funcţiile metabolice: — sinteza de aminoacizi şi proteine plasmatice. lipide. 9. Este alcătuit din cordoane radiate de celule hepatice (hepatocite). În perioadele interdigestive. are şi rol de glandă anexă a tubului digestiv. Este cea mai mare glandă exocrină. sânge — funcţie antitoxică — funcţie termoreglatoare — funcţie hematopoietică în perioada fetală — reglarea volumului de sânge circulant — inactivarea excesului de hormoni — în coagulare şi hemostază Structura ficatului.acinoase*: sublinguale.). Bila este produsul de secreţie continuă a hepatocitelor. — menţinerea constantă a glicemiei. Ficatul prezintă o faţă superioară. Alte funcţii: — depozitare de glicogen. pe care se disting 2 lobi (stâng şi drept). Ficatul. fără de care viaţa este imposibilă.5. B. formaţiuni piramidale cu 5—6 laturi. aşezată sub diafragmă. Stroma cuprinde un înveliş extern de unde pornesc septuri conjunctive care delimitează în parenchim lobuli hepatici.4.). A. care se deschide în duoden împreună cu canalul principal pancreatic la nivelul sfincterului Oddi (fig. Ea se varsă în canaliculele biliare. 17.). 9. şi o faţă inferioară cu 4 lobi (stâng. Evacuarea ei se face intermitent. organ cu multiple funcţii metabolice (tab. Funcţia exocrină: secreţia bilei B. circa 1500 g. caudal) şi hilul* hepatic. pătrat. care formează în final două canale hepatice. capilare sangvine şi canalicule biliare dispuse în jurul unei vene cen-trolobulare (fig. cetogeneză* . submandibulare şi parotide. bila ajunge prin canalul cistic la vezica biliară. 17. Inervaţia motorie a acestora este realizată de nervii cranieni VII şi IX.

Inervaţia ficatului se realizează prin plexul hepatic. până la nivelul lobulilor hepatici. Pancreasul (fig. Căi biliare extrahepatice: 1. duoden. care se varsă în duoden prin canalul principal Wirsung şi prin canalul secundar Santorini. corpul pancreasului. canal biliar interlobular. ligament. canal hepatic drept. 3. Vascularizaţia funcţională este realizată de către sistemul port hepatic (fig. sfincter Oddi. este o glandă mixtă de tip acinos. canal hepatic comun. de formă alungită. Ficatul are o vascularizaţie dublă.). 15. canal pancreatic (Wirsung). canal secundar (Santorini). canal hepatic stâng. 14. 10. 10.5. Segment în lobul hepatic: 1. format din vena portă. 7. coada pancreasului. 3. capilare sinusoide. 5. 6. 8. Acinii săi secretă sucul pancreatic. venă centrolobulară. 7. ramură a arterei hepatice. aşezat înapoia stomacului. cordoane de celule hepatice. 5. ampulă hepatopancreatică.13.). 16. canal coledoc. C. 11. denumită şi „glanda salivară abdominală". vezică biliară.5. Fig. 9. Fig. canal cistic. Vascularizaţia nutritivă este reprezentată de artera hepatică şi ramurile ei. care începe prin capilare la nivelul tubului digestiv şi se termină prin capilare la nivelul lobulilor hepatici. pancreas. 4. ramură a venei porte. 6. 12. 9. 9. Acest sistem aduce sânge încărcat cu substanţe nutritive rezultate în urma absorbţiei intestinale. capul pancreasului. desprins din plexul celiac (simpatic) şi pe cale vagală (parasimpatic). canalicule biliare. 9. 13. 4. Între acinii glandulari se află . 2. 2.4.

fizice şi chimice. După compoziţia lor chimică. uşor neabsorbabile… … absorbabile (principii alimentare sau nutrimente) — proteine — proteolitice — aminoacizi — glucide complexe— polizaharide — glicolitice — glucide simple. Digestia alimentelor este un proces unitar. Inervaţia este vegetativă. alimentele se clasifică în: alimente de natură proteică. Totalitatea acestor transformări constituie digestia. apă. care asigură în organism creşterea. fructele) şi minerală (săruri. 9. FIZIOLOGIA SISTEMULUI DIGESTIV Alimentele sunt un amestec eterogen de substanţe organice şi anorganice. 19. 9. glucidică. pigmenţi. Procesele de digestie.2. specifice. energetic (mai ales glucidele şi lipidele) şi funcţional (enzime. ORGAN FENOMENE MECANICE ACŢIUNI Cavitate Masticaţie bucală — reducerea dimensiunii particulelor — amestecul cu (dinţi. alimentele sunt de natură animală (carnea. — progresia (transportul) alimentelor de-a lungul tubului digestiv şi eliminarea resturilor nedigerate. uşurând digestia chimică. în particule mici şi moi. vitamine. apă).): — transformarea alimentelor ingerate în fragmente relativ mari şi solide. laptele. Tab. Substanţele organice cu molecule … se transformă prin hidroliză. Fenomenele mecanice ale digestiei. 18. monozaharide — lipide — lipolitice — acizi graşi şi glicerol Odată absorbite. vegetală (cerealele. Majoritatea substanţelor alimentare au o structură chimică complexă. limbă) saliva — formarea bolului alimentar Deglutiţie — timp bucal — împingerea bolului alimentar în faringe. 19. — amestecarea conţinutului tubului digestiv cu sucurile digestive. solubile. cu ajutorul enzimelor specifice ple.1. insolubile. alimentele suferă în tubul digestiv două categorii de transformări: mecanice şi chimice. Transformările substanţelor organice conţinute în alimente sunt redate sintetic în tabelul 18. proces care favorizează transformările chimice şi absorbţia. substanţele organice cu molecule simple îndeplinesc în organism rol plastic (în special proteinele).2. Pentru a putea fi absorbite prin mucoasa intestinală. voluntar . Sediul digestiei este tubul digestiv. simpatică şi parasimpatică. diferită de cea a constituenţilor organismului.insulele Langerhans care secretă insulina şi glucagon. … rezultând substanţe organice sim- complexe. hormoni). După origine. lipidică. Ele suferă în organism o serie de transformări mecanice. Tab. nespecifice. care începe în cavitatea bucală şi se termină în intestin. Digestia mecanică cuprinde trei categorii de fenomene (tab. ouăle etc). legumele. săruri minerale. reînnoirea şi repararea ţesuturilor.

20. 20.). fosfaţi) acţiune antiseptică. de — amestecul alimentelor cu sucul gastric şi formarea evacuare chimului gastric. bicarbonaţi) (faringe. mucină.2. (HCI. — excreţia unor substanţe toxice (uree) —substanţe organice: esofag.2.5% Cavitatea — pregătirea alimentelor pentru digestie Glandele salivare — substanţe minerale (KCI. evacuarea lentă şi fracţionată a chimului gastric Intestin subţire Mişcări de segmentare — amestecul chimului gastric cu sucurile intestinale. spre cardia Stomac Depozitare temporară Mişcări tonice de umplere — umplerea stomacului Mişcări peristaltice: de — realizarea senzaţiei de foame foame.5 nate —cantitate:1. cloruri.5 l /24 ore — favorizarea acţiunii receptorilor gustativi — menţinerea echilibrului hidric SUCUL GASTRIC — apă 99% stomac HCI: activarea enzimelor proteolitice. Tab. Digestia chimică cuprinde transformările chimice pe care le suferă substanţele alimentare în timpul tranzitului lor prin tubul digestiv. enzime — digestia chimică a proteinelor lipolitice şi mucină — digestia chimică slabă a lipidelor emulsio- — pH = 1. stomac) — favorizarea vorbirii lizozim — digestia chimică a amidonului preparat — pH = 6—7 — acţiune antiseptică (prin lizozim) —cantitate:1. — formarea bolului alimentar NaCI. împingerea conţinutului — colon taltice colic spre rect şi formarea materiilor fecale — rect Defecaţie — eliminarea materiilor fecale 9. Mişcări peristaltice lente şi uşurarea contactului cu mucoasa intestinală şi rapide transportul conţinutului intestinal spre colon Mişcări pendulare Intestin gros Mişcări segmentare şi peris. Sucurile digestive.— favorizarea absorbţiei apei. Glandele gastrice — substanţe minerale (duoden) pregătirea proteinelor pentru digestie. de amestec. DENUMIREA COMPOZIŢIA CHIMICĂ LOCUL ACŢIUNILE PRINCIPALE Şl GLANDA ŞI ALTE PROPRIETĂŢI ACŢIUNII SALIVA — apă 99. Faringe Deglutiţie — timp faringian — împingerea bolului alimentar în esofag. voluntar Esofag Deglutiţie —timp esofagian — deplasarea bolului alimentar. prin unde involuntare de — ——prin mişcări peristaltice contracţie musculară. Aceste transformări de tip hidrolitic se datoresc acţiunii substanţelor prezente în sucurile digestive (tab. bucală. şi virusuri amilaza salivară. — substanţe organice: Enzimele: enzime proteolitice.5 l /24 ore Mucina: protecţia mecanică şi chimică a mucoasei gastrice faţă de acţiunea autodiges tivă a HCI şi pepsinei .

21. 21. enzime proteolitice. Tab. colesterol. — desăvârşirea digestiei chimice a protei- glicolitice şi lipolitice nelor. a glucidelor şi a lipidelor — pH = 7.5 — cantitate: 2—3 l /24 ore Enzimele sucurilor digestive scindează substanţele alimentare complexe până la compuşi simpli uşor absorbabili. SUCURI DIGESTIVE SUBSTANŢE ALIMENTARE PRODUŞI REZULTAŢI SALIVA DIGERATE —Amilază salivară — amidon preparat — maltoză (ptialina) SUC GASTRIC — Pepsină — proteine — peptide — Labferment (la sugari) — lapte — lapte coagulat — Gelatinază — gelatină — gelatină hidrolizată — Lipază gastrică — şi acizi graşi —lipide emulsionate (din lapte.)— glicerol BILĂ (nu conţine enzime) — lipidele neemulsionate — lipide emulsionate SUC PANCREATIC — Tripsină.5—8. minelor liposolubile prin formarea de micelii fosfolipide.SUCUL — apă 99 % intestin Bicarbonatul de sodiu: PANCREATIC — substanţe minerale subţire neutralizarea chimului gastric Pancreasul exocrin (bicarbonat de sodiu) Enzimele: — substanţe organice: — digestia chimică a proteinelor.5 — cantitate: 1. numiţi şi principii alimentare sau nutrimente (tab. Acţiunea enzimelor din sucurile digestive.8 l /24 ore — dau coloraţia materiilor fecale SUCUL — apă intestin Bicarbonatul de sodiu: INTESTINAL — săruri minerale: NaHC03 subţire — neutralizarea chimului gastric Glandele intestinale— substanţe organice: Enzimele: mucină. frişcă etc. şi lipidelor glicolitice şi lipolitice — pH = 8. hidrosolubile cu acizii graşi pigmenţi biliari —stimularea peristaltismului intestinal — pH = 7—8 Pigmenţii biliari: — cantitate: 0. chemotripsină proteine nedigerate în stomac şi — tripeptide şi dipeptide peptide — Carbopeptidaze — peptide — aminoacizi — Elastază — proteine fibroase — proteine fibroase hidrolizate — Amilază pancreatică — amidon — maltoză . glucidelor enzime proteolitice. mucină.5 l /24 ore BILA — apă 97% intestin Sărurile biliare: Ficatul — substanţe minerale subţire — emulsionarea lipidelor — substanţe organice: — favorizarea absorbţiei lipidelor şi vita- săruri biliare.).

microvili la polul apical al celulelor (fig. 9. şi 9. — osmoza. adică trecerea soluţiilor de la presiune osmotică mică la presiune osmotică mai mare. Absorbţia proteinelor se face sub formă de aminoacizi. a) Mecanismele active sunt mecanisme de transport activ.— Lipază pancreatică — lipide emulsionate — glicerol şi acizi graşi SUC INTESTINAL — Peptidaze — tripeptide şi dipeptide — aminoacizi — Dizaharidaze: — dizaharide: — monozaharide: — maltază — maltoza — glucoză (2 molecule) — lactază — lactoza — glucoza + galactoză — zaharază — zaharoza — glucoză + fructoză — Lipază intestinală — lipide — glicerol şi acizi graşi 9. sub forma veziculelor de pinocitoză.6. sărurile minerale şi vitaminele trec prin mucoasa intestinală şi ajung în mediul intern. b) Mecanismele pasive sunt: — difuziunea substanţelor de la o concentraţie mare la concentraţie mai mică.6. stomacului (pentru alcool şi unele medicamente) şi intestinului gros (pentru apă. în prima parte a intestinului subţire. vilozităţi intestinale cu irigaţie sangvină şi limfatică bogată. 90% din procesele de absorbţie se desfăşoară la nivelul mucoasei intestinului subţire. Aspectul microscopic al epiteliului absorbant din intestinul subţire. prin . Suprafaţa activă reală de absorbţie intestinală este de peste 250 m2. — pinocitoza. prin membrana semipermeabilă pe care o constituie mucoasa intestinală. selective.3. Procese de absorbţie reduse au loc şi la nivelul cavităţii bucale. apa. Mecanismele pasive sunt favorizate de creşterea presiunii din interorul anselor intestinale şi de mişcările vilozităţilor intestinale. Absorbţia intestinală Absorbţia este un proces fiziologic complex prin care produşii de digestie. care se desfăşoară împotriva gradientului* de concentraţie (un fel de pompe chimice). care are adaptări structurale şi funcţionale importante: epiteliu unistratificat.2. 9. spre mediul intern.2. valvule conivente. cu consum de energie. săruri minerale şi unele vitamine). adică înglobarea unor picături de lichid şi transportul lor prin mucoasa intestinală. Mecanismele prin care se realizează absorbţia sunt active şi pasive. Fig.).

La nivelul intestinului gros se absorb apă şi săruri minerale. care trece prin valvula ileocecală spre cecul intestinal. se desfac la nivelul celulelor epiteliului intestinal în acizi graşi. formate de acizii graşi insolubili şi colesterol cu sărurile biliare. 9. Aici au loc şi procese de fermentaţie şi putrefacţie datorate florei bacteriene intestinale. prin mecanisme pasive (pentru pentoze: riboză etc. nepatogene. pasiv. Absorbţia apei şi a sărurilor minerale se face la nivelul intestinului subţire şi a intestinului gros. prin acţiunea florei bacteriene anaerobe asupra compuşilor proteici nedigeraţi. sub influenţa vitaminei D şi a parathormonului. de la polul extern (bazal) al acestora în sânge. Activitatea secretorie. numite chilomicroni. Procesul de putrefacţie. chilul intestinal lichid este transformat în materii fecale solide. antrenând absorbţia pasivă a Cl. datorită florei bacteriene aerobe. Absorbţia lipidelor se face în prima parte a intestinului subţire. care este hidrosolubil. . — prin difuziune. fructoză etc. care refac trigliceridele.Ca2+ şi P3+ se absorb activ. Se mai pot absorbi unele vitamine (grupul B. În urma proceselor de absorbţie din intestinul subţire rezultă chilul intestinal. Glicerolul urmează calea sistemului port-hepatic. de consistenţă lichidă. pentru glicerol. Procesul de fermentaţie. care acţionează asupra glucidelor nedigerabile (celuloza). Se desfăşoară în partea a doua a colonului transvers şi în colonul sigmoid. iar vitaminele liposolubile (A.) şi active (pentru hexoze: glucoza. Prin absorbţia proteinelor şi a anticorpilor din lapte matern se asigură sugarilor imunitate la anu- mite boli. sub control cortical. dar nu se desfăşoară procese de digestie chimică. scindându-le până la monozaharide şi apoi până la acid lactic. Fe2+ se absoarbe activ. Apa se absoarbe pasiv. de consistenţă moale (excremente). Are loc în prima parte a intestinului gros. vitamina K) şi unele medicamente. motorii şi de absorbţie. La sugari. K) se absorb similar lipidelor prin formarea de complexe cu sărurile biliare şi ajung apoi pe cale portală la ficat. Această floră de fermentaţie sintetizează şi unele vitamine indispensabile din complexul B şi vitamina K. Transportul activ al glucozei se poate face şi cu ajutorul unui „transportor". sistem enzimatic ce asigură transportul comun al glucozei şi Na+ din intestin în sânge. Se rezumă la producerea de mucus. Absorbţia. iar sărurile biliare se reîntorc la ficat prin sistemul port (circuitul hepato- entero-hepatic de economisire a sărurilor biliare). vitamina C) se absorb pasiv. Fiziologia intestinului gros La nivelul intestinului gros se desfăşoară activităţi secretorii. Na+ se absoarbe activ. sub trei forme: — prin pinocitoză pentru mici picături de grăsimi nedigerate. Absorbţia vitaminelor se face în funcţie de solubilitatea lor: vitaminele hidrosolubile (complexul B. cu rol în formarea şi progresia materiilor fecale de-a lungul colonului. iar trigliceridele sunt preluate de către sistemul limfatic.). aminoacizii trec în vena portă. Absorbţia glucozei necesită consum de energie provenită din degradarea celulară a ATP-ului. formată în principal din bacili coli şi lactici.2. Aceste complexe. glucoza este transportată prin vena portă la ficat. maximul de absorbţie fiind în colon. prin pinocitoză. D.mecanisme active şi selective la polul intern al celulelor mucoasei şi prin mecanisme pasive de difuziune.4. În final. În urma acestora. — prin complexe de micelii hidrosolubile. După absorbţie. proteinele şi anticorpii din laptele matern (colostru) pot fi absorbite nedigerate. Absorbţia glucidelor se face sub formă de monozaharide la nivelul jejunului. până la formarea anticorpilor proprii.

determinând decarboxilarea şi dezaminarea acestora. c. c.favorizează digestia glucidelor. 2. La defecaţie participă musculatura tubului digestiv şi alte grupe de muşchi striaţi aflaţi sub control cortical. e.submucoasa faringelui.pinocitoză. d. Rezultă amoniac. 6. b.neutralizează chimul gastric. Eliminarea materiilor fecale se numeşte defecaţie. epitelii descuamate.apare la 6 luni.micelii liposolubile.are acţiune antiseptică. Absorbţia lipidelor se face prin: a. 4.esofag. 5.pregăteşte proteinele pentru digestie. care dau mirosul caracteristic materiilor fecale. d. . b. b. e.Acidul clorhidric din sucul gastric: a.intestinul subţire.duoden.activează enzimele proteolitice. EVALUARE A. b.mecanisme pasive.Care sunt segmentele tubului digestiv în care se desfăşoară digestia chimică: a. crezoli. Mai rezultă amine (putresceina. leucocite.micelii hidrosolubile. corpuri ale bacteriilor de fermentaţie şi putrefacţie. scatol. c.intestinul gros.apare între 7 şi 20 de ani. Materiile fecale rezultate în urma acestor procese conţin circa 90% resturi alimentare şi 10% mucus. cadaverina) şi substanţe toxice (indol. unde este neutralizat sub formă de uree.cuprinde 36 de dinţi. c.mucoasa rectului. 3. d.mucoasa intestinului subţire.stomac: d.colon.faringe.cavitatea bucală. b.mucoasa bucală. Din 1000 ml de chil intestinal se formează zilnic circa 150 g de materii fecale. Selectaţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte: 1. Alegeţi răspunsurile corecte referitoare la dentiţia definitivă: a. Digestia chimică a lipidelor se desfăşoară în: a. care se absoarbe în sânge şi este dus la ficat.cuprinde 32 de dinţi. b. Epiteliu cilindric unistratificat cu platou striat se găseşte în: a. c. difuziune. d. c. Defecaţia este un act reflex controlat voluntar. Defecaţia. e.stomac. d. hidrogen sulfurat etc).

B. Aşezaţi în ordinea corectă următoarele structuri anatomice:
a. canalul coledoc 1.——————————
b. canalul hepatic drept 2.——————————
c. canalul hepatic comun 3.——————————
d. sfincterul Oddi 4.——————————
e. duodenul 5.——————————
f. canalul cistic 6. ——————————
C. Aşezaţi în ordinea corectă următoarele procese fiziologice digestive:
a. absorbţia 1.——————————
b. formarea bolului alimentar 2.——————————
c. formarea chimului gastric 3.——————————
d. defecaţia 4. ——————————
e. deglutiţia 5. ——————————
f. masticaţia 6. ——————————
D. Aşezaţi în tabel următoarele enzime, în funcţie de rolul lor fiziologic: elastaza, maltaza, lipaza
gastrică, lactaza, labfermentul, lipaza pancreatică, chemotripsina, ptialina, pepsina, lipaza intestinală,
amilaza pancreatică, tripsina, peptidazele.

ENZIME PROTEOLITICE ENZIME GLICOLITICE ENZIME LIPOLITICE

E. Una dintre dereglările majore ale funcţiei digestive este diareea. Care sunt efectele acesteia
asupra stării generale a organismului?
F. Întocmiţi un scurt eseu urmărind transformările mecanice, fizice şi chimice pe care le suferă un
aliment de bază, pâinea, de-a lungul tubului digestiv.
G. Efectuaţi următoarele teme:
1. Stabiliţi substanţele cu rol antiseptic prezente în sucurile digestive.
2. Determinaţi efectele stimulării parasimpaticului asupra sfincterelor digestive.
3. Determinaţi efectele hiposecreţiei pancreasului exocrin.
4. Stabiliţi cauzele formării calculilor* biliari.

10. CIRCULAŢIA. SISTEMUL CIRCULATOR

Totalitatea organelor prin care circulă sângele formează sistemul circulator. Sistemul circulator
sangvin este format din: inimă, organul central, care propulsează sângele datorită activităţii sale permanente
de pompă aspiro-respingătoare, şi „arborele vascular" format din vasele sangvine (artere, capilare şi vene).
Sistemului circulator sangvin i se adaugă sistemul limfatic, derivat al acestuia, prin care circulă limfa.
Totalitatea fenomenelor de transport (sangvin şi limfatic), care se petrec la nivelul sistemului
circulator, constituie circulaţia.

10.1. MEDIUL INTERN

Mediul intern este constituit din totalitatea lichidelor existente în organism, în afara celulelor.
Principalele sectoare ale mediului intern sunt: lichidul interstiţial, limfa şi sângele.
Între mediul intern şi celule există un permanent schimb de substanţe şi energie. Deşi condiţiile mediu-
lui extern sunt în continuă schimbare, mediul intern îşi păstrează constante, în limite fiziologice, compoziţia şi
proprietăţile fizico-chimice. Această constanţă a parametrilor mediului intern constituie homeostazia.

10.1.1. Sângele

Principalul lichid circulant este sângele, considerat de către unii ca o varietate de ţesut conjunctiv cu
substanţă fundamentală lichidă. Sângele reprezintă 8% din greutatea corpului, ceea ce înseamnă circa 5 l de
sânge pentru un individ de 70 kg greutate. Se deosebeşte un volum de sânge stagnant (în ficat, splină, ţesutul
subcutanat), de circa 2 l şi un volum de sânge circulant de circa 3 l.
Creşterea numerică temporară a hematiilor, în eforturi musculare prelungite, se face prin mobilizarea lor
din rezervele de sânge stagnant din ficat şi splină. Creşterea stabilă a numărului hematiilor, poliglobulia, este
caracteristică populaţiilor umane care trăiesc la mari altitudini şi unor boli pulmonare. Scăderea lor numerică
determină anemii.
Hemoglobina, pigmentul respirator localizat în hematii, este o substanţă proteică complexă formată
dintr-o proteină, globina, şi o grupare neproteică, hemul, care conţine fier bivalent. Rolul esenţial al
eritrocitelor este transportul gazelor respiratorii şi menţinerea echilibrului acido – bazic.
Proprietăţile sângelui. Culoarea este roşie datorită hemoglobinei din eritrocite, roşu deschis pentru
sângele oxigenat şi roşu închis pentru cel neoxigenat. Densitatea sângelui este de 1055 faţă de cea a apei
(1000). Reacţia este slab alcalină (pH = 7,35), iar temperatura variază între 36°C (în plămâni) şi 40°C (în
ficat).

Compoziţia sângelui. Sângele este alcătuit din plasmă şi elementele figurate (fig. 10.1.).
a) Plasma. Este un lichid gălbui, vâscos, compus din apă şi reziduu uscat.
b) Elementele figurate reprezintă 45% din volumul sangvin (hematocritul). Ele sunt: globulele roşii
(eritrocitele sau hematiile), globulele albe (leucocitele) şi plachetele sangvine (trombocitele).
— Eritrocitele sunt celule anucleate de formă discoidală, biconcavă, ce conţin hemoglobina (fig. 10.2.
A). Sediul producerii lor (eritropoieza) este măduva osoasă roşie, iar sediul distrugerii lor (hemoliza) este
splina, dar şi ficatul, ganglionii limfatici etc. Numărul lor rămâne constant în sânge datorită echilibrului
existent între eritropoieză* şi hemoliză*.
— Leucocitele (fig. 10.2. B) sunt celule nucleate, de forme şi dimensiuni diferite, grupate, după
alcătuirea nucleului, în două tipuri principale: polinuclearele, cu nucleu polilobat şi fragmentat, şi
mononuclearele, cu nucleu compact. Întrucât conţin în citoplasmă granulaţii, polinuclearele se mai numesc şi
granulocite.

Granulaţiile conţin îndeosebi lizozomi ce participă la fagocitoză. În funcţie de afinitatea acestor
granulaţii faţă de anumiţi coloranţi folosiţi în laboratoarele medicale, granulocitele se clasifică în: neutrofile,
acidofile şi bazofile. Leucocitele nu conţin pigmenţi. Exprimarea procentuală a tipurilor de leucocite
constituie formula leucocitară (tab. 22.).

Fig. 10.1. Compoziţia sângelui.

Leucocitele sunt celule mobile capabile să emită pseudopode cu ajutorul cărora se deplasează. Ele pot
ieşi din vasele capilare (diapedeză*) şi îngloba agenţi patogeni şi resturi celulare (fagocitoză).
Producerea lor, leucopoieza, are loc în măduva osoasă roşie (pentru granulocite şi monocite) şi în splină,
timus şi ganglioni limfatici (pentru limfocite). Creşterea normală a numărului leucocitelor are loc în eforturi
fizice deosebite. Creşterea patologică, în boli infecţioase, poate depăşi 15—30 000/mm 3 de sânge, iar în cazul
leucemiilor, chiar 100.000/mm3 de sânge.
Rolul principal al leucocitelor constă în participarea lor la funcţia de apărare a organismului.
— Trombocitele (fig, 10.2. C), plachetele sangvine, sunt fragmente celulare anucleate de formă
variabilă, originare din megacariocitele* măduvei osoase hematogene. Intervin activ în hemostază*.

10.1.2. Lichidul interstiţial

Lichid apos aflat în spaţiile microscopice intercelulare, are compoziţie similară sângelui, dar nu conţine
elemente figurate şi are puţine proteine. Compoziţia sa chimică diferă de la ţesut la ţesut. Lichidul interstiţial
formează „mediul de viaţă" al celulelor. Între lichidul interstiţial şi celule se realizează schimbul de substanţe
care asigură metabolismul celular (fig. 10.3.).

. 10. celule conjunctive. polinucleare neutrofile. 5. limfocite. Fig. polinucleare bazofile. hematii. 6. B. monocite. leucocite: 1. 2. Relaţia dintre sectoarele mediului intern: 1. 4. 10. 4. capilar sangvin.3. lichid interstiţial. 3.2. plachete sangvine. 3. hematie. 2. limfă. 5. polinucleare eozinofile. C. capilar limfatic. Elemente figurate ale sângelui: A. 7. Fig. leucocit.

Împotriva acestora. Substanţele rezultate în urma catabolismului (uree. unde aces- tea sunt absorbite. limfa şi lichidul interstiţial) reprezintă 17—30% din greutatea corporală. Mononucleare 32 % din care: a. 10.Polinucleare (granulocite) 68% din care: a. sub formă dizolvată (1—3% din O2 şi 7% din CO2) şi sub formă de bicarbonaţi (70% din CO2). limfocite 6—8 μ 25% b. Funcţia de apărare a sângelui. Tab. Transportul apei şi substanţelor nutritive. 4. neurofile. Caracteristicile de bază ale elementelor figurate sangvine.5 μ 120 zile 4. celule străine în cazul grefelor şi al transplantelor.Combinaţia labilă a hemoglobinei cu CO2. Funcţiile sângelui 1.Transportul substanţelor de excreţie. enzime etc). 6. Limfa Limfa reprezintă lichidul interstiţial pătruns într-un sistem de vase capilare limfatice.5—5 milioane LEUCOCITE 6—20 μDe la câteva ore 4—8 mii la câţiva ani A. sângele reprezintă o cale de legătură directă între structurile organismului. PMN 65% b. Se deosebeşte de lichidul interstiţial prin prezenţa limfocitelor şi conţinutul crescut de lipide. prin intermediul plasmei sangvine. Funcţionarea normală a organismului este în permanenţă ameninţată de pătrunderea din exterior a unor „agresori biologici" (agenţi patogeni.4. Se realizează de la nivelul intestinului subţire. acid uric. respectiv a CO2. la Fe2+ al hemului. organismul se opune prin mijloacele sale de apărare specifice şi nespecifice. carbohemoglobina (HbCO2) este una dintre formele de transport ale CO2 de la ţesuturi la plămâni.3. 5. Se realizează atât la nivelul plasmei sangvine. Volumul lichidelor extracelulare ale corpului uman (plasma sangvină. 2. Reglarea funcţiilor şi asigurarea unităţii organismului. reprezintă principala formă de transport a oxigenului prin sânge (97%). Ambele combinaţii se datorează legării reversibile a O2. dar şi funcţionarea coordonată a acestora. eozinofile (acidofile) 2—4 % c. se asigură unitatea organismului şi adaptarea sa permanentă la condiţiile schimbătoare ale mediului. Se face prin legătura nemijlocită pe care o realizează sângele atât cu lichidul interstiţial la nivelul capilarelor. Astfel. oxihemoglobina (HbO2).1. la ţesuturi.Transportul gazelor respiratorii. Combinaţia labilă a hemoglobinei cu oxigenul. proteine străine etc).1. 3. Alături de sistemul nervos. cât şi cu mediul. Menţinerea echilibrului hidroelectrolitic al organismului. . 22. monocite 20 μ 7% TROMBOCITE 2—4 μ 7 zile 150—300 mii 10. asigurând nu numai transportul unor substanţe reglatoare (hormoni.) sunt transportate de către plasmă de la ţesuturi la organele de excreţie. numiţi generic şi factori antigenici. amoniac etc. bazofile 1% B. ELEMENTE FIGURATE Diametrul Durată medie de Număr mediu / Formulă SANGVINE mediu viaţă mm3 de sânge leucocitară ERITROCITE 7. cât şi la nivelul hematiilor. prin combinaţiile labile ale hemoglobinei cu aceste gaze.

a surplusului de căldură la exterior. aglutinine (alfa şi beta). homeotermia. Înlănţuirea aglutinogenului cu aglutinina corespunzătoare (A cu alfa sau B cu beta) este incompatibilă. . sistemul AOB clasifică sângele în patru grupe principale (tab. — descompunerea cheagului (fibrinoliza) sub acţiunea unor enzime proteolitice. numite aglutinogene (A şi B). sau hemostaza temporară. 7. deoarece determină fenomene de tip imunitar: aglutinarea* hematiilor şi distrugerea (liza) lor. Ea se desfăşoară în trei timpi: a) Timpul vasculoplachetar (2—4 minute). Funcţia hemostatică. se declanşează un complex de mecanisme de oprire a sângerării. care determină oprirea sângerării.). Termoreglarea. cu consecinţe grave. Transfuzia este o metodă frecventă de tratament. b) Timpul plasmatic (de 4—8 minute). formând cheagul şi oprind astfel hemoragia. prin iradiere. 10. Esenţa procesului este schematizată astfel: TROMBOPLASTINĂ + Ca 2+ activare PROTROMBINĂ sintetizată în ficat în Ca 2+ TROMBINĂ prezenţa vitaminei K activare FIBRINOGEN FIBRINĂ sintetizat în ficat reţea insolubilă c) Timpul trombodinamic (2—24 ore) constă în: — retracţia cheagului prin expulzarea serului (plasmă fără fibrinogen şi protrombină). Vitamina K stimulează coagularea sângelui. 23.5. se declanşează la lezarea unui vas de sânge şi constă în: vasoconstricţia peretelui vascular. iar în plasma sangvină a unor anticorpi specifici. care constituie hemostaza. trombocitară şi tisulară. sau coagularea (închegarea) sângelui. aglutinarea lor şi formarea unui dop (trombus) plachetar. 8. şi fig. asigurând menţinerea temperaturii constante a organismului. În funcţie de prezenţa sau absenţa acestor factori. În cazul unor hemoragii. În practica transfuziei trebuie să se ţină seama de prezenţa în membrana hematiilor a unor substanţe cu acţiune antigenică. — îndepărtarea cheagului şi reluarea circulaţiei. se produce sub acţiunea unor factori ai coagulării de natură plasmatică. Ei determină coagularea sângelui în trei faze: formarea tromboplastinei. În ochiurile reţelei insolubile de fibrină se dispun elementele figurate. aderarea trombocitelor la plagă. formarea trombinei şi formarea fibrinei. Circulaţia sângelui contribuie la uniformizarea temperaturii corporale şi la eliminarea. care constă în administrarea de sânge proaspăt sau conservat provenit de la un donator.

6. pe fiecare parte. Grupele sangvine. prin orificiile atrioventriculare prevăzute cu valvule unidirec- ţionale. 10. De aceea. La mamele Rh-. 24. . — stratul intern. Are greutatea între 250—300 g şi este situată în mediastin* (fig. 15% din populaţie) în urma unor transfuzii repetate cu sânge Rh+ şi pot da accidente după transfuzii. este utilă înscrierea lor în buletinul de identitate. 10. Anticorpii anti-Rh apar în cursul vieţii la indivizi ce nu îl au (Rh negativ.). de aceea situaţia trebuie cunoscută şi combătută medical.4. Fig. Acestea comunică între ele. membrană epitelială care tapetează la interior camerele inimii şi se continuă cu endoteliul vaselor mari. Schema transfuziilor (fig. alcătuit din ţesut muscular striat de tip cardiac. moştenit exclusiv de la tată. Tab. 23. miocardul. Inima Alcătuirea inimii (fig. Prima sarcină decurge normal. de clasificare a sângelui uman. icter hemolitic etc). şi tab. Este divizată în patru camere: două atrii şi două ventricule.5. Schema compatibilităţii la transfuzie. 10. La transfuziile mari (peste 500 ml de sânge) sângele se administrează numai de la aceeaşi grupă (izogrup). datorită ritmului lent de producere a acestor anticorpi. Sistemul Rh. Cele două jumătăţi ale inimii sunt separate prin septul atrioventricular. GRUPĂ AGLUTI. Fig.) este valabilă doar pentru transfuziile mici. SISTEMUL CIRCULATOR 10. 3. de forma şi dimensiunile unui pumn închis.4). sarcina cu făt Rh+ (tată Rh+) determină producerea de anticorpi anti-Rh. beta 47% II A beta 41% III B alfa 9% IV AB — 3% Importanţa practică a acestor grupe este foarte mare în cazul unor situaţii neprevăzute (accidente etc). Sarcinile următoare pot însă produce accidente de incompatibilitate (avort* precoce. cu rol de protecţie mecanică a inimii. numit Rh (Rh pozitiv).2. Determinarea în laborator a grupelor sangvine. porneşte de la existenţa în sângele maimuţei Rhesus şi a 85% din oameni a unui antigen.1.4. Învelişul inimii este constituit din pericard. 10.2. epicardul. — stratul mijlociu. 10. Peretele cardiac este alcătuit din trei straturi: — stratul extern. endocardul. Inima este un organ musculos cavitar. AGLUTININĂ PROPORŢIE LA RASA ALBĂ DE NOGEN (în plasmă) SÂNGE (în hematii) I — alfa.

aortă. nodul sinoatrial. artere carotide. Miocardul. valvulă bicuspidă. 15. vena cavă superioară. ventricul stâng. atriu stâng. miocard. Fig. 7. vene pulmonare. cordaje: 5. 3. 13. 10. 14. venă cavă inferioară. venă cavă inferioară. 9. 4. 20.7. este format dintr-o reţea de fibre musculare inserate pe un schelet fibros. Fig. 17. crosă aortică. 16. venă cavă superioară. . atriu stâng. 10. 5. muşchiul cardiac. ventricul stâng. 10. 12. 8. 4. crosă aortică. vene pulmonare. 21. 12. 3. 10. ventricul drept. 11. reţea Purkinje. orificiile arterelor coronare. 8. fascicul Hiss. 2. perete interventricular. 9. arteră pulmonară dreaptă. 11. atriu drept. atriu drept:. valvule sigmoide. 18. nodul atrioventricular. orificiul venei coronare. apex. Ţesutul nodal: 1. arteră pulmonară stângă. 6. Alcătuirea inimii: 1. 7. ventricul drept. 6. 2. valvulă tricuspidă.6. 19.

10. Mecanismul se bazează pe modificări ciclice de depolarizare şi repolarizare ale membranelor celulelor acestuia. conductibilitatea. c) Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitaţia în toate fibrele sale.G. adrenalina. CAVITĂŢI VASE AFERENTE Şl EFERENTE COMUNICARE SÂNGE CARDIACE Atriul drept —2 vene cave: superioară şi inferioară —orificiul atrio-ventricular —neoxigenat —sinusul coronar drept cu valvula tricuspidă din corp Ventriculul drept — artera pulmonară cu 3 valvule Atriul stâng — 4 vene pulmonare —orificiul atrio-ventricular —oxigenat de la Ventriculul stâng — artera aortă cu valvule stâng cu valvula bicuspidă plămâni Proprietăţile miocardului. contracţia inimii. Impulsurile generate automat şi ritmic de nodului sinoatrial se propagă în pereţii atriilor.8. În cazul blocării circulaţiei pe una din ramuri (datorită unui cheag de sânge sau a unui spasm* arterial). singura legătură musculară între atrii şi ventricule şi. Vascularizaţia venoasă de revenire se realizează prin venele coronare. a) Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde maximal la stimuli care egalează sau depăşesc valoarea prag. Fibrele musculare. ajung la nodulul atrioventricular şi. contracţii ventriculare. II. zgomote (I. Căldura. bogate în mitocondrii şi miofibrile cu striaţii. în grosimea acestuia se află miocardul embrionar. în acelaşi timp. Vascularizaţia miocardului. Schema structurii inimii. fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje. deschiderea valvulei atrioventriculare. diastolic). alcătuit din nodulii sinoatrial şi atrioventricular. 4. b) Automatismul reprezintă proprietatea ţesutului nodal de a se autoexcita ritmic. parasimpatici. noradrenalina determină tahicardie*. Fig. situat central şi funcţionează ca un sinciţiu.). asigurată prin activitatea sistemului excitoconductor propriu.Musculatura atriilor este mai subţire şi independentă structural de musculatura ventriculară. 24. care confluează în sinusul coronar ce se deschide în atriul drept. repausul inimii. au nucleu unic. 5. 2. 7. Ele constituie miocardul adult. asigurată de SNV prin nervii cardiaci. teritoriul nevascularizat se necrozează* şi se produce infarctul miocardic. Ritmul cardiac. Inervaţia inimii este intrinsecă. Ţesutul nodal generează şi conduce impulsurile. simpatici şi prin nervii vagi. sistemul excitoconductor cardiac sau ţesutul nodal. iar în sistolă se află în stare refractară absolută şi nu răspunde la stimuli. şi extrinsecă. deschiderea valvulei sigmoide.K. contractilitatea) şi proprii (automatismul). E. Ciclul cardiac: 1. cu diametrul de 10—20 μ şi lungimea de 30—60 μ . la ţesutul miocardic ventricular. Aceasta reprezintă „legea neexcitabilităţii periodice a inimii". iar ţesutul miocardic adult răspunde prin contracţii. constituie „sistemul de comandă al inimii". Vascularizaţia arterială se realizează prin două artere coronare cu ramificaţii neanastomozate*. 8. prin fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje. . influenţele parasim- patice şi acetilcolina determină bradicardie*. Proprietăţile miocardului sunt comune cu ale muşchilor striaţi scheletici (excitabilitatea. 10. Frigul. Ţesutul nodal (fig. 70—80 bătăi/minut. contracţii atriale. este determinat de nodulul sinoatrial şi poate fi modificat de factori externi. 6. Inima este excitabilă numai în faza de relaxare (diastolă). sistolic. Aceasta reprezintă legea „tot sau nimic". 3.7. Tab. influenţele simpatice.

4 s Valori măsurabile în ciclul cardiac: Debitul sistolic = volumul de sânge expulzat de inimă într-o sistolă. — zgomotul diastolic (II). Miocardul necesită un aport mare de oxigen. . Ciclul cardiac este format dintr-o sistolă şi o diastolă. variaţiile biocurenţilor de depolarizare şi repolarizare a miocardului.1 s datorită întârzierii propagării impulsului de la nodulul sinoatrial la cel atrioventricular (fig. produs de închiderea valvulelor semilunare ale arterei aorte şi ale arterei pulmonare. în camerele inimii se produce o presiune asupra conţinutului sangvin şi are loc expulzarea acestuia.): — zgomotul sistolic (I). este măsurabil în orice punct unde o arteră (de obicei. 10. ciclul cardiac durează 0. în sistolă. Travaliul cardiac = lucrul mecanic al inimii în sistolă = volumul sistolic x presiunea arterială medie = 75 ml x 100 mmHg. a) Manifestările acustice sunt reprezentate de cele două zgomote cardiace (fig.5 s (diastolă) Contracţia inimii: atrii + ventricule 0. care se percepe ca o „lovitură" a vârfului inimii în spaţiul V intercostal stâng. La un ritm de 75 bătăi/min. în general. Forţa de contracţie este mai mare în ventricule decât în atrii. cu cea a musculaturii scheletice. d) Contractilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde la acţiunea unui stimul prin modificări ale dimensiunilor şi tensiunii.9.5 l/min.8 s. Debitul cardiac = volumul de sânge trimis în organism/minut = debitul sistolic x frecvenţa cardiacă 75 x 75 ≈ 5. 10. aproximativ 75 ml. c) Manifestările electrice. în special. şi a funcţionării normale a inimii.). provocată de variaţiile ritmice ale presiunii sangvine. este mai lung şi de tonalitate joasă. Ciclul cardiac este însoţit de manifestări acustice. nu face „datorie de oxigen".8. se înre- gistrează sub forma electrocardiogramei (EKG).9. Contracţia miocardului este similară. spre deosebire de musculatura scheletică. deoarece.8. determinate de contracţiile cardiace. mecanice şi electrice a căror cunoaştere permite apre- cierea stării de sănătate a organismului. folosită frecvent în explorările medicale (fig. artera radială) poate fi compresată pe un plan osos. diastole. produs de închiderea valvulelor atrioventriculare şi de sistolă ventriculară. iar cea mai mare este în ventriculul stâng.).4 s Relaxare: atrii + ventricule = diastolă generală 0. Între sistola atrială şi cea ventriculară este o diferenţă de 0. este scurt şi ascuţit. Astfel. în esenţă. — pulsul arterial. b) Manifestările mecanice sunt: — şocul apexian.7 s (diastolă) Ciclul ventricular: 0. iar relaxările. 10. Contracţiile miocardului se numesc sistole. şi 10.3 s (sistolă) + 0. Ciclul atrial: 0.1 s (sistolă) + 0. unda de distensie a peretelui arterial.

fibre nervoase vegetative şi vase de sânge proprii. Tunica mijlocie la arterele mari (de tip elastic) este formată preponderent din lame elastice concentrice şi puţine fibre musculare netede. vase prin care sângele circulă de la inimă la ţesuturi şi organe. 10. 10. care hrănesc peretele vascular (vasa vasorum). Fenomene din timpul ciclului cardiac. la nivelul cărora se realizează schimburile gazoase şi nutritive dintre sânge şi ţesuturi. — vene.). mijlocie şi internă (fig. — capilare. Fig.9. iar la arterele mijlocii şi mici (de tip muscular) predomină fibrele musculare netede şi sunt puţine fibre elastice. Structura arterelor. Arborele vascular Arborele vascular este format din: — artere. 10. .2. Structura pereţilor vaselor mari cuprinde trei tunici: externă. Tunica externă este formată din ţesut conjunctiv cu fibre de colagen şi elastină. aşezate între artere şi vene.2. vase prin care sângele vine la inimă. vase de calibru foarte mic.10.

Circulaţia sistemică (circulaţia mare): O2 . substanţe nutritive CO2 ventricul stâng ţesuturi atriu drept arteră aortă vene cave Circulaţia pulmonară (circulaţia mică): CO2 O2 ventriculul drept plămâni atriu stâng arteră pulmonară 4 vene pulmonare . aşezat pe o membrană bazală. valvule venoase. Structura unei vene: 1. tunică internă. 2. iar la interior. cea medie mai subţire.10. care continuă endocardul ventricu- lar în interiorul arterelor. în venele de sub nivelul inimii sunt prezente valvule venoase. iar cea internă continuă endocardul atrial în venele cave şi pulmonare. unite doar la nivelul inimii. Structura capilarelor este perfect adaptată funcţiei lor: calibrul mic (5—15 μ). un endoteliu dintr-un singur strat de celule turtite. tunică externă. tunică medie. lumen. În arborele vascular sângele circulă prin două sectoare distincte. A. 10. Acestea constituie circulaţia sistemică (circulaţia mare) şi circulaţia pulmonară (circulaţia mică). 3. Tunica externă este mai groasă. Structura unei artere. cu ţesut muscular neted redus. la exterior prezintă un periteliu din ţesut conjunctiv. Tunicile nu sunt bine delimitate. B. Fig. Structura venelor. Tunica internă este un endoteliu unistratificat pe o membrană bazală. 5. 4.

25. 13. 17. ileon. crosa aortică şi aorta descendentă toracică şi abdomi- nală. venă mezenterică inferioară. şi reîntoarcerea sângelui oxigenat de la plămâni (în urma schimbului de gaze respiratorii) la inimă. 8. 15. colon sigmoid. colon ascendent. rect. 21. 26. Artera aortă prezintă următoarele porţiuni: aorta ascendentă. venă mezenterică superioară. vene sigmoide. 4. La nivelul membrelor există un sistem venos profund. duoden. 22. 3. 14. vene gastrice. vezică biliară. 11. cu ramurile ei. Circulaţia pulmonară. 23. Sistem port hepatic: 1. 10. stomac. care irigă toate organele corpului. venă splenică. ce asigură schimburile nutritive şi gazoase la nivel tisular.11. Fig. 18. Circulaţia sistemică cuprinde: sistemul aortic.11. care direcţionează circulaţia sângelui spre inimă. prin artera pulmonară. vene gastroepiploice. 16. diafragmă. venă portă. care aduc la inimă sângele neoxigenat din corp (fig. apendice. şi sistemul venos.12). splină. prin care sângele cu CO2 se întoarce la inimă. cu vase situate în muşchi. 20. A). De la nivelul ei se desprind principalele artere ale corpului (fig. 10. Circulaţia pulmonară asigură transportul sângelui încărcat cu CO2 de la inimă la plămâni. a) Sistemul aortic este alcătuit din artera aortă şi ramurile ei. 10. dreaptă şi stângă. 7. 2. prin cele patru vene pulmonare. ce asigură transportul O2 şi al substanţelor nutritive la ţesuturi. cecum. 9. 12. 19. 24. La nivelul membrelor inferioare există valvule venoase. venă pancreatică. colon transvers. b) Sistemul capilar face legătura între sistemele arterial şi venos.12. şi un sistem venos superficial subcutanat. colon descendent. 10. 6. sistemul capilar. ficat. 5. c) Sistemul venos este reprezentat de cele două vene mari: vena cavă superioară şi vena cavă inferioară. . B şi fig. venă cavă inferioară. 10. pancreas.

11. femurală. jugulară internă. iliacă comună. iliacă comună. 17. iliacă externă. 6. 13. 7. 5. 16. B. arteră occipitală. Sistemul arterial: 1. sinusuri venoase. 10. aortă. venă portă. crosă aortică. carotidă comună dreaptă. 22. carotidă internă. 24. Sistemul venos: 1. vertebrală dreaptă. mezenterică superioară. 18. 13. cavă superioară. coronară. cavă inferioară. mezenterice. tibială posterioară. 10. coronare. iliacă externă. 26. 9. 20. 4. 4. 14. pulmonară. poplitee. 21. 17. ulnară. 23. 3. poplitee. 8. 19. 15. 9. subclaviculară stângă. 28. renale. subclaviculară dreaptă.trunchi brahiocefalic drept. 8. subclaviculară dreaptă. 11. 20. jugulară externă. 12. radială. trunchi brahiocefalic. trunchi celiac. fibulară. 15. A. femurală. Fig. 19. bronşice. 7. 2. axilară. brahială.2. iliacă internă. 3. tibială anterioară. 10. 25. fibulară. carotidă externă. carotidă comună stângă. 12. iliacă internă. 6. 27. 14. 21. tibială . 16. safenă mare. 5.11. 18. tibială anterioară.

2. venă cavă inferioară. 6. 9. Proprietăţile lor sunt elasticitatea şi contractilitatea. axilară. 16. rinichi. 26. 18. 10. 14. 28. care amortizează „unda de şoc" provocată de sistola ventriculară şi înmagazinează o parte a energiei sub formă de tensiune elastică a pereţilor.brahială. venă limfatică. 19. 10. organe. 32. a) Circulaţia prin artere.13. Schema circulaţiei sangvine şi limfatice: 1.3. 25. dispuse în serie (fig. Contractilitatea este caracteristică arterelor mici şi arteriolelor. 5. venă portă. venă renală. determinată de ritmicitatea sistolelor. suprahepatică. 25. care îşi modifică activ calibrul. ficat. Sunt considerate „ecluze de irigaţie".). mezenterică inferioară. cefalică. 22. Arterele mari. 8. jugulară internă stângă.posterioară. Fiziologia circulaţiei Sângele se deplasează într-un circuit închis. 10. . 30. prin circulaţia sistemică şi pulmonară. arteră renală. Fig. 4. bazilică. cisternă Pecquet.13. 12. Arterele sunt vasele prin care sângele pleacă de la inimă cu O 2 (în circulaţia sistemică) sau cu CO2 (în circulaţia pulmonară). arteră pulmonară. transformă curgerea sacadată a sângelui. 15. vene pulmonare. canal toracic. 29. 2. 13. Ea determină la nivelul sistemului arterial parametri măsurabili.) şi legate prin inimă. aortă. 10. într-un singur sens. Factorul principal al curgerii sângelui prin artere este activitatea mecanică a inimii. 24. Elasticitatea se manifestă la nivelul arterelor mari. 17. 31. în curgere continuă. renale. subclaviculară stângă. intestin. prin activitatea fibrelor musculare netede din tunica lor medie. considerate „cisterne de presiune". 23. 11. 27. splenică. arteră hepatică. venă suprahepatică. venă cavă superioară. plămân. arteră mezenterică. 3. 7. trunchi brahiocefalic stâng. indici importanţi ai stării de sănătate (tab.

Proprietăţile capilarelor. circulaţie continuă Presiune 10—30 mmHg Volum 5% din sângele circulant c) Circulaţia prin vene (tab. Principalele proprietăţi ale capilarelor sunt permeabilitatea şi motricitatea. care scade cu vârsta. Distensibilitatea este proprietatea venelor de a-şi mări pasiv calibrul sub acţiunea presiunii sangvine.5—1 mm Diametru 5—15 μ Număr 500/mm3/ţesut. Capacitatea lor este de circa trei ori mai mare decât a arterelor. multe capilare sunt închise. Proprietatea capilarelor de a-şi modifica lumenul. Tab. Venele sunt vasele prin care sângele vine la inimă cu CO 2 (din circulaţia sistemică) şi cu O2 (din circulaţia pulmonară).5 mm/s Pulsul arterial 70—80/min Volumul de sânge circa 20% din volumul sângelui circulant Presiunea arterială variază în funcţie de: debitul cardiac. În re- paus. diastolică 70—80 mmHg Viteza circulaţiei — în aortă 500 mm/s — în capilare 0. Tab. Valori ale circulaţiei arteriale. se datorează acţiunii musculaturii netede din pereţii arteriolelor şi sfincterelor precapilare aflate sub controlul SNV simpatic. Tab. prezenţa valvulelor venoase în venele situate sub nivelul inimii. Valori ale circulaţiei venoase. 27. Lungime 0. Ele se deschid când activitatea se intensifică şi creşte nevoia de sânge în organul respectiv. difuziune şi osmoză. gravitaţia pentru venele situate deasupra inimii şi pulsaţia arterelor aflate în acelaşi „pachet vascular" cu venele. Presiunea arterială — maximă. 25. Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite schimbul de apă şi substanţe dizolvate între sânge şi ţesuturi prin filtrare. . Factorii care determină întoarcerea sângelui la inimă prin sistemul venos sunt: activitatea de pompă aspiro-respingătoare a inimii. Proprietăţile principale ale venelor sunt distensibilitatea şi contractilitatea. prin aspiraţie atrială în timpul sistolei ventriculare. Peretele capilar este permeabil şi pentru leucocite în drumul lor spre focarele de infecţie. Circulaţia capilară se adaptează continuu la nevoile metabolice. sistolică 120—140 mmHg — minimă. 26. Contractilitatea venelor se datorează tunicii musculare netede din pereţii lor şi asigură mobilizarea sângelui din rezerve.). b) Circulaţia capilară (tab. „presa" abdominală din timpul inspiraţiei. 26. 27. unele vene jucând rolul de „rezervoare" de sânge (vena hepatică. contracţiile musculaturii scheletice. aspiraţia toracică în timpul inspiraţiei. splenică). 3000/mm3 miocard Suprafaţă 6000 m2 Viteză redusă. motricitatea capilară. volumul sângelui circulant şi elasticitatea pereţilor arteriali.). rezistenţa periferică dată de vâscozitatea sân- gelui şi de frecare.

— hematopoieza. mai multe valvule şi ganglioni* limfatici pe traiect. mobilizată prin contracţii. care drenează limfa din tot corpul în venele subclaviculare (fig. grupul mediastinal* etc. Sunt localizaţi în anumite zone corporale: grupul cervical superficial. care se unesc formând vene limfatice tot mai mari.). la eliminarea rapidă. Splina (fig. 10. Presiunea venoasă —10 mmHg în venule — 0 la vărsarea venei cave în atriu Viteza circulaţiei — 0. . este lentă şi se desfăşoară datorită aspiraţiei toracice şi contracţiei musculaturii scheletice.5 mm/s în venule — 100 mm/ s în venele cave Volumul de sânge — 75 % din volumul sângelui circulant 10. Sistemul limfatic Sistemul limfatic reprezintă o parte a sistemului circulator. care aduc în sânge limfa şi lichidul interstiţial. iar înainte de naştere şi de hematii.4. în mare parte contra gravitaţiei. Este constituit din vase limfatice. Sistemul limfatic este format din capilare limfatice. scindarea hemoglobinei din hematii în Fe2+ şi globină şi transportul acestora. Funcţiile principale ale splinei sunt: — funcţia de apărare. de către sânge.). amigdalele etc. având însă pereţii mai subţiri. grupul axilar. Ganglionii limfatici (fig. Conţine parenchim limfatic şi sinusuri venoase (microscopic se aseamănă cu un ganglion limfatic uriaş). sub diafragmă. Acestea converg în două trunchiuri limfatice: ductul limfatic drept şi canalul toracic. supravieţuirea după extirparea ei operatorie). de formă ovoidă. prin fagocitarea microorganismelor de către macrofagele din ţesutul limfatic. splina. — rezervă permanentă de sânge (350 ml). la ficat şi măduva osoasă. Are mărime variabilă şi se măreşte în boli infecţioase. În organism există numeroase organe limfoide*: timusul. Structura vaselor limfatice este asemănătoare cu cea a venelor.) sunt formaţiuni ovale sau reniforme. Capilarele limfatice se deosebesc de cele sangvine prin structura lor în formă de deget de mănuşă. Ganglionii au două funcţii principale de apărare (prin fagocitoză) şi de producere a unor elemente figurate (limfocite şi monocite).6. Principala funcţie a vaselor limfatice este de a asigura întoarcerea apei şi a proteinelor din lichidul interstiţial în sângele din care provin.15. Nu este organ de importanţă vitală (dovadă.14. aflate pe traseul vaselor limfatice. ganglionii limfatici. grupul inghinal. 6.2. este localizată în hipocondrul stâng. uneori dureroase. 10. Circulaţia limfei în vase. producerea de monocite şi limfocite. — hemoliza hematiilor şi trombocitelor (prin fagocitarea lor de către macrofage).

16. 9. 2. 3. 11. timus. sinus medular. canal toracic. venă subclaviculară stângă.14. 14. 21. 2. 7. Secţiune prin ganglion limfatic: 1. apendice. capsulă. 10. vase limfatice. 9. cordon medular. intestin gros. intestin subţire. Fig.15. 6. 6. hil. venă jugulară internă stângă. SISTEMUL RESPIRATOR . 11. 5. 19. ganglioni inghinali. 10. ganglioni submandibulari: 3. 7. 13.18. 10. 4. splină. trabecule. ganglioni intestinali. amigdală. vase chilifere. venă subclaviculară dreaptă. cisterna Pecquet. 10. Sistemul limfatic: 1. Fig. duct limfatic drept. 12. RESPIRAŢIA. vas limfatic aferent. 20. valvule. 15. 8. ganglioni iliaci. ganglioni cervicali: 4. structuri corticale germinative. vase limfatice eferente. fibre reticulare. măduvă galbenă. ganglioni axilari. 8. 5. 17.

unor procese de oxido- reducere în urma cărora rezultă şi CO2. palatul dur. epiglotă. cartilaj laringian. 2. 7. etmoid. 11. 3. Căi aeriene superioare — secţiune sagitală: 1. epiglotă. esofag. sinus. palatul moale. nerv olfactiv. maxilar. alcătuiesc sistemul respirator.1. 11. mandibulă. 18. hipofiză. 9. 13. 5. 12. Fig.2. care trebuie eliminat. 17. 14. laringe. 16.1. Activităţile fiziologice ale organismului uman necesită un consum permanent de energie. coloană vertebrală. 5. 11. limbă. . 15. trahee. cornet nazal. Energia utilizată provine din substanţele organice care sunt supuse. STRUCTURA SISTEMULUI RESPIRATOR Fig. hioid. 6. 11. corzi vocale inferioare. tiroidă. 3. din aerul atmosferic. corzi vocale superioare. nasofaringe. 10. 4. 8. glotă. la nivel celular. Secţiune transversală prin laringe: 1. 4. 19. O2 necesar acestor procese şi de a elimina CO2 din organism. Totalitatea organelor care au rolul de a prelua. 2. os nazal.

2. glota. 2. Fig. cavitatea bucală şi sinusurile osoase. 6. b) Faringele. Peretele traheei posedă un schelet format din 15—20 inele cartilaginoase în formă de potcoavă. laringele. 11.). spongioasă. 10. Traheea este căptuşită cu un epiteliu respirator pseudostraficat.1. În faringe se deschid orificiile trompelor lui Eustachio şi esofagul. 5. care aderă la plămân. Aerul intră şi iese din laringe prin orificiul său superior. a) Fosele nazale sunt două conducte situate înapoia piramidei nazale. La interior sunt acoperite de mucoasa nazală. Pe faţa externă se găsesc scizuri care împart plămânii . 11.3. Plămânii alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise.1. 3. faringele. Firele de păr nazale constituie un dispozitiv de filtrare. Plăcile inferioare au rol în vorbire (fig 11.1. în care au loc schimburile de gaze dintre organism şi aerul atmosferic. una supe- rioară şi una inferioară. care aderă la pereţii toracelui. Fiecare plămân este învelit de pleură. 7. REŢINEŢI: Faringele are şi rol de barieră în calea unor infecţii. determinând inflamaţii ale mucoasei numite faringite. bronhie segmentară. Laringele este organul fonaţiei. dinspre esofag. Ele delimitează o cavitate pleurală. Mucoasa respiratorie. Traheea se împarte în două bronhii principale care pătrund în plămâni prin hiluri şi se ramifică intrapulmonar. în care se găseşte lichid pleural secretat de celulele epiteliului pleural.). bronhie lobară. bronhiole lobulare. 11. Ei sunt aşezaţi în cavitatea toracică. La nivelul faringelui are loc încrucişarea căii aeriene cu cea digestivă. Acest lichid are rol în mecanica inspiraţiei. ramificaţia traheei. cu vascularizaţie bogată.2. format din celule ciliate şi mucoase. e) Bronhiile. Mulţi agenţi patogeni se opresc aici. Glota este acoperită în timpul deglutiţiei cu un căpăcel cartilaginos. Secţiune prin cavitatea toracică: 1. diafragmă. împing spre faringe surplusul de mucus* şi eventualele impurităţi ajunse până aici. inimă. 4. Sistemul respirator se compune din: căile aeriene şi plămâni. Consistenţa plămânilor este elastică. trahee. bronhiole terminale.3. Producerea sunetelor articulate este realizată de vibraţia corzilor vocale în timpul expiraţiei. Pleura prezintă o foiţă parietală. traheea şi bronhiile (fig.1. Mucoasa care îl căptuşeşte formează două perechi de plici*. cu o lungime de 10—12 cm. numite corzile vocale. 11. şi o foiţă viscerală. La pro- ducerea sunetelor participă limba. Cilii vibratili. asigură preîncălzirea aerului inspirat. este completată cu ţesut conjunctiv. care are în partea superioară mucoasa olfactivă. epiglotă. Plămânii. 9. Regiunea respiratorie a mucoasei este mult mai extinsă. 8. cu mişcare ondulatorie permanentă.). Structura lor este asemănătoare traheei. 11. c) Laringele. buzele şi organe rezonatoare: cavitatea nazală. datorită celor trei cornete nazale. laringe. Căile aeriene sunt: fosele nazale. bronhie primară. d) Traheea este un organ în formă de tub. formând arborele bronşic (fig. Partea posterioară a inelelor. de la orificiile nazale până la coane.

Fig. bronhiolele terminale. pe unde ies şi intră bronhia principală. fagocitară şi respiratorie. Baza plămânului vine în raport cu diafragma. bronhiolele respiratorii.) au forma unor săculeţi cu pereţi subţiri. 3. Structura alveolei: 1.4. formează acinii pulmonari. Suprafaţa totală a acestuia este de 80— 120 m2. Pe faţa internă se află hilul plămânului. care deservesc lobulii pulmonari. Plămânul este alcătuit din două formaţiuni anatomice distincte: arborele bronşic şi alveolele pulmonare. Acinul pulmonar este unitatea morfofuncţională a plămânului. care se distribuie la lobii pulmonari. bronhiolele lobulare. macrofag. Simpaticul este bronhodilatator. eritrocit. 6.în lobi: plămânul drept în trei lobi. 4. iar parasimpaticul este bronhoconstrictor. 8. Bronhiile principale se ramifică în: bronhiile lobare. În jurul alveolelor se găseşte o bogată reţea de capilare. 10. adaptaţi schimburilor gazoase. împreună cu formaţiunile derivate din ele. Canalele aeriene lipsite de inele cartilaginoase (bronhiolele terminale şi respiratorii) posedă motricitate datorată musculaturii netede din pereţii lor. endoteliu capilar. Epiteliul alveolar are dublă funcţie. 9. fibre de reticulină. monocit. Acestea constituie pediculul pulmonar. 7. fibre elastice. 11. iar plămânul stâng în doi lobi. vasele sangvine. b) Alveolele pulmonare (fig. ductele alveolare terminate cu alveole. 11. limfatice şi fibrele nervoase (plexul pulmonar). 2. celulă conjunctivă. a) Arborele bronşic reprezintă totalitatea bronhiilor intrapulmonare. 5.4. bronhiile segmentare. care rezultă din ramificarea bronhiilor principale. ce se distribuie la segmentele pulmonare (unităţi anatomice ale plămânului). epiteliu alveolar. membrană alveolo- capilară. Bronhiolele respiratorii. . alveolă.

Aici formează reţeaua capilară funcţională. Diferenţa de presiune face ca aerul atmosferic să pătrundă în plămâni pasiv. 6. 2. endoteliu capilar.5. membrană bazală. Procesele mecanice respiratorii sunt procesele prin care cavitatea toracică îşi modifică volumul. realizat cu ajutorul muşchilor respiratori. Inspiraţia este determinată de contracţia muşchilor intercostali externi. epiteliu alveolar. ramurile arterei pulmonare însoţesc ramificaţiile arborelui bronşic până la alveole. Mecanica respiraţiei. La acest nivel au loc schimburile de gaze (fig. În reţeaua capilară îşi au originea venele pulmonare. 11. care aduc la plămâni sânge oxigenat. Arterele bronşice însoţesc arborele bronşic numai până la nivelul bronhiolelor respiratorii. ramuri ale aortei toracice. 3. Prin contracţia acestora se modifică volumul cutiei toracice: longitudinal. câte două din fiecare plămân. . ca urmare a relaxării musculaturii respiratorii. pentru arborele bronşic şi parenchimul pulmonar. Expiraţia este un proces pasiv. Presiunea din interiorul plămânilor creşte. Membrana alveolo-capilară şi schimburile gazoase respiratorii: 1. transversal şi anteroposterior. Fig. De aici se continuă cu reţeaua capilară din care iau naştere venele bronşice. care duc sângele cu CO2 spre vena cavă superioară. dinţaţi etc. datorită forţei de adeziune a pleurelor.). În plămân. ceea ce permite inspiraţia şi expiraţia pulmonară. 7. b) Vascularizaţia funcţională aparţine micii circulaţii. 4. peliculă acelulară. eritrocit. FIZIOLOGIA RESPIRAŢIEI A. 5. supracostali şi a diafragmei. plămânii se dilată pasiv. spaţiu interstiţial. Inspiraţia este un act motor activ. în sensul creşterii sau micşorării sale.5.2. iar o parte din aerul introdus în plămâni este expulzat. toracele revine la dimensiunile sale de repaus. astfel că presiunea aerului pulmonar devine mai mică decât pre- siunea atmosferică. Ca urmare. în inspiraţia forţată mai intervin şi alţi muşchi: micii pectorali. realizându-se inspiraţia. membrană bazală capilară. Vascularizaţia plămânilor este dublă: a) Vascularizaţia nutritivă este asigurată de arterele bronşice. Pereţii capilarelor împreună cu pereţii alveolelor formează membrana alveolo-capilară. la nivelul căreia sângele cedează CO2 şi primeşte O2. sternocleidomastoidieni. 11. În condiţii obişnuite. 11.

a) Respiraţia pulmonară. Schimburile gazoase respiratorii se desfăşoară în organism în trei etape: pulmonară. 28.). sangvină şi celulară. La nivelul alveolelor pulmonare are loc schimbul de gaze între aerul alveolar şi sângele venos din capilarele alveolare. înregistrarea grafică a mişcărilor purtând numele de pneumogramă. Înscrierea mişcărilor respiratorii se face cu ajutorul pneumografului. Schimburile gazoase respiratorii. Presiunile parţiale ale gazelor respiratorii. dezvoltare fizică etc. Tab. este de 16 respiraţii/minut la bărbat şi 18 respi- raţii/minut la femeie. contribuind la realizarea ventilaţiei pulmonare (tab. Mişcările respiratorii permit pătrunderea şi ieşirea succesivă a aerului din plămâni. Dinamica schimburilor de gaze. Gaz Aer Aer alveolar Sânge Intracelular Sânge Aer Aer expirat inspirat (mm Hg) Oxigenat (mm Hg) neoxigenat Alveolar (mm Hg) (mm Hg) (mm Hg) (mm Hg) (mm Hg) O2 160 105 105 40 40 105 120 CO2 0. se realizează cu ajutorul aparatului numit spirometru şi poate constitui un criteriu de apreciere a stării de sănătate a organismului. Legile schimbului de gaze sunt legi fizice ale solubilităţii şi presiunilor parţiale (legea lui Dalton). . la nivelul alveolelor pulmonare şi a ţesuturilor. Tab. În expiraţia forţată intervin şi muşchii intercostali interni. a unor mecanisme fiziologice şi a unor structuri şi proprietăţi specifice ale membranelor alveolo-capilare. Frecvenţa mişcărilor respiratorii. Fiecare gaz difuzează pasiv de la presiune parţială mare la presiune parţială mică. Ventilaţia pulmonară. Acest schimb se realizează pe baza unor legi fizice. vârstă. 28. Frecvenţa şi amplitudinea mişcărilor respiratorii variază în funcţie de necesităţile de O2 şi mai ales de cantitatea de CO2 produsă. este prezentată în tabelul 29.3 40 40 45 45 40 32 Interpretaţi datele din tabelul de mai sus. în stare de repaus. în funcţie de presiunile parţiale. care variază în funcţie de sex. CAPACITATE CAPACITATE Volum curent Inspiraţie normală PULMONARĂ TOTALĂ VITALĂ (CV) (VC) 500 cm 3 (CPT) 5 000 cm 3 3 500 cm 3 Volum inspirator de rezervă Inspiraţie forţată Volum rezidual (VIR) 1 500 cm 3 Volum expirator de rezervă (VER) 1 500 cm 3 Expiraţie forţată 3 (VR) 1 500 cm Aer care rămâne în plă- mâni Măsurarea volumelor respiratorii. B. Explicaţi sensul difuziei gazelor între diferite structuri. 29. drepţii abdominali etc.

11. 11. Combinarea O2 cu hemoglobina. ci o oxigenare. prezenţa sau absenţa unor electroliţi.6. Această formă liberă a O2 menţine gradientul presional plasmă -ţesuturi. şi o formă legată. într-un timp relativ scurt (fig. Atât în plasmă. rezultând H2CO3. Structura prin care se face acest schimb este membrana alveolo-capilară. eliberând HCO3. alveole pulmonare c) Respiraţia celulară (tisulară). Fig. combinată chimic în compuşi labili. Presiunile parţiale ale gazelor respiratorii. Gazele respiratorii sunt transportate sub două forme: o formă liberă. Sensul şi dinamica schimburilor de gaze resporatorii. Actul complex al respiraţiei tisulare se realizează cu participarea a . cât şi cel venos transportă cantităţi de O2 şi CO2 aproximativ constante. Atât sângele arterial. de carbonaţi şi sub formă de carbamaţi (carbohemoglobină).6. dizolvată fizic în plasmă. rezultând HbO2. CO2 se hidratează. şi apoi se combină labil cu hemoglobina.). Forma liberă a O2 din sânge are o importanţă deosebită. Oxihemoglobina formată la nivel pulmonar se disociază în ţesuturi unde concentraţia şi presiunea par- ţială a O2 sunt mai scăzute decât în sângele arterial. cât şi în eritrocite.care se combină cu K+ în eritrocite şi cu Na+ în plasmă. nu este o oxidare propriu-zisă.7. Acesta se disociază.). în vederea schimburilor permanente dintre acestea. Fig. care întâi se dizolvă în plasmă.7. reprezentând stadiul iniţial şi obligatoriu pentru întreaga cantitate de O2. 11. deoarece fierul rămâne tot în stare de Fe2+. pH-ul mediului intern. — CO2 este transportat sub formă dizolvată. Formarea şi disocierea hemoglobinei depind de o serie de factori: temperatura. de aproximativ 80—120 m2 pentru ambii plămâni. sub influenţa anhidrazei carbonice. b) Transportul oxigenului şi dioxidului de carbon prin sânge. — O2 este transportat dizolvat în plasmă şi combinat cu hemoglobina (oxihemoglobină) în cantitate mult mai mare decât forma dizolvată (fig. de bicarbonaţi de Na şi K. face posibilă trecerea unor volume importante de gaze în ambele sensuri. Oxigenarea sângelui la nivelul capilarelor alveolare se numeşte hematoză pulmonară. Suprafaţa totală a acestor membrane. uşurată de prezenţa Fe 2+. 11.

Schimburile gazoase între aerul atmosferic şi sânge. urmat de eliberarea unor importante cantităţi de energie. 3. debitul cardiac şi consumul de O2 creşte mai repede decât capacitatea de ventilaţie. Stocarea unei părţi din energia produsă în legăturile macroergice ale ATP. 4. Rezervele de oxigen din sânge şi de mio-globină sunt limitate. În caz de apnee*. 1. La începutul efortului muscular. interstiţial şi celular. care va fi utilizată în activităţi metabolice. dehidrogenaze şi oxidaze. 6. H2O. 4. cuplate cu transportul de electroni. 3. Producerea de energie prin respiraţia (oxidarea) celulară. . Decarboxilarea şi oxidarea produşilor intermediari rezultaţi în ciclul Krebs din mitocondrii. Aceste procese au o deosebită importanţă în metabolismul energetic. cu eliberare de CO2. Transportul sangvin al gazelor respiratorii. Respiraţia celulară se desfăşoară în etape. Degradarea anaerobă a glucozei în citoplasmă şi oxidarea acizilor graşi în mitocondrii. 5. instalându-se datoria de oxigen. eliberatoare de energie. şi a unei cantităţi adecvate de oxigen. următoarele: 1. în prezenţa unor enzime specifice. — reacţii chimice oxidoreducătoare. aceste rezerve asigură necesităţile funcţionale numai pentru 2—4 min. SINTEZĂ: SISTEMUL RESPIRATOR Procesele esenţiale ale respiraţiei sunt. 2. ca urmare a fosforilării ADP.Mecanismele nervoase şi umorale de reglare şi adaptare a respiraţiei la condiţiile de mediu. 2. prin membrana alveolo-capilară. prin punerea în libertate a energiei chimice potenţiale (ATP). Ventilaţia pulmonară realizată prin mişcările respiratorii. determinate de gradientele diferite de presiune parţială din sectoarele capilar. Ultimele trei etape ale respiraţiei celulare au loc în mitocondrii. Transferul H+ şi a electronilor în lanţul transportor de electroni până la O2 molecular. Schimbul de gaze între sânge şi ţesuturi. electroni şi H+.două mari categorii de procese: — procese fizice de difuziune a celor două gaze. în esenţă.

d.Notati ceea ce constatati si stabiliti substratul anatomo-fiziologic al fenomenului. b. e. cavitatea bucală.diapedeză.procesul de imunitate.menţinerea echilibrului acido-bazic. Cronometraţi numărul de respiraţii pe minut şi stabiliţi pulsul în trei situaţii diferite: în repaus. fără să-i afecteze grav plămânul.In cele două eprubete din imaginea de mai jos se află sânge tratat-cu citrat de sodiu care împiedică coagularea. el Acuza mari dificultati in respiratie.bicarbonat de sodiu. c. c. b.Oxigenul este transportat de sange in urmatoarele forme: a. b. 4.Factorii circulaţiei sângelui prin vene sunt: a. . B. d. C. Stabiliţi prin ce diferă sângele din cele două eprubete şi modul în care se poate trece în laborator de la starea caracteristică sângelui din eprubeta A.arterele bronşice. Selectaţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte: 1. D.„presa abdominală".aspiraţia toracică.Stabiliţi cauza posibilă.activitatea cardiacă. 5. artera aortă.oxihemoglobină.mica circulaţie. b.Vascularizaţia functionala a plamanilor este asigurata de: a. esofag. d.gravitaţia pentru vasele situate sub inimă. b. venele pulmonare. Leucocitele participă la: a fagocitoză.valvulele venoase pentru vasele de deasupra inimii e. faringe. Dupa efort si in apnee voluntara. Totuşi. c. c.arterele pulmonare. c. 6.Undese incruciseaza calea aerului cu calea ali- mentelor a.marea circulaţie. d.formă liberă.transportul gazelor respiratorii.venele cave. d.dizolvat în plasmă. EVALUARE A. 2. Culoarea sângelui diferă.Un corp ascuţit pătrunde în toracele unui individ. c. d.In atriul drept al inimii se deschid următoarele : vase: a. laringe. b. 3.arterele pulmonare. trahee. la starea caracteristică din eprubeta B şi invers. e.

E. Care va fi verdictul judecătorului în acest caz? F.Schema de mai jos reprezinta sintetic circulatia sistemetica si circulatia pulmonara. Indicaţi prin săgeţi sensul circulaţiei sângelui prin inimă şi prin vase. copiată în caiete.copilul are grupa OI. iar tatal prezumtiv are grupa AB IV. coloraţi cu culorile convenţionale cunoscute liniile punctate care reprezintă vasele care transportă sânge oxigenat şi respectiv sânge neoxigenat.judecatorul este pus in fata urmatoarei situatii :mama are grupa de sange A II. La un proces de paternitate . Pe această schemă. PLĂMÂNI - AD AS VDTESUTURI VS .

a) Corpusculul renal Malpighi cuprinde capsula Bowmann şi glomerulul renal. 8. proces favorizat atât de structura perforată a endoteliului capilar si a foitei viscerale a capsulei .) este constituit din cor-pusculul Malpighi şi tubul urinifer. cat si de calitatile filtrante ale membranei bazale endoteliului.). 7. Un nefron (fig. Capsula Bowmann are formă de cupă. uretră. 4. Parenchimul renal este constituit din două zone: medulară şi corticală. Sistemul excretor — structură: 1. şi parietală. Formaţiunile anatomice care contribuie la producerea şi eliminarea urinei formează sistemul excretor.). 12. 12. 12. SISTEMUL EXCRETOR Procesele catabolice desfăşurate la nivel celular dau naştere.000 de nefroni. uree.3. Zona corticală cuprinde glomeruli şi tuburi urinifere ale nefronilor. venă 1. papilele renale. O piramidă renală împreună" cu lobulii renali şi corticală corespunzătoare acesteia formează un lob renal (fig. Pe marginea medială a rinichilor se află sinusul şi hilul renal. la produşi reziduali: C02. venă cavă inferioară. care aderă la glomerul.4.renală. 10. 12. 5. Glomerulul renal este format dintr-un ghem de 25-50 de vase capilare pe traiect arterial. sunt îndreptate spre sinusul renal. In corpusculul renal are loc filtrarea plasmei sangvine. Medulara piramidelor se prelungeşte în corticală sub forma piramidelor Ferrein. acid uric. Cei doi rinichi cuprind aproximativ 2. pe lingă energie. ureter.1. care se întrepătrund (fig. La exterior rinichiul este învelit în capsula renală fibroasă. prin rinichi. . în lojele renale. 12. arteră renală. diafragmă. 9.rinichi. 2. Endoteliul capilar.2. Sistemul excretor este constituit din rinichi şi căile urinare (fig.600.). care constituie lobulii renali. Fig. 6. Zona medulară este formată din 7-14 piramide renale Malpighi. H20. 12. care se continuă cu tubul urinifer. RINICHII Rinichii sunt situaţi retroperitoneal. EXCREŢIA. amoniac etc. membrana bazala si epiteliul capsular formeaza membrana filtranta. ale căror vârfuri. Aceştia se elimină parţial prin plămâni (C02 şi o cantitate de apă) şi prin piele (apă şi substanţe minerale). Piramidele renale cuprind tuburile urinifere ale nefronilor şi tuburile colectoare.1. 12. Nefronul. ceea ce constituie pro- cesul de excreţie renală. aortă abdominală. vase sangvine şi fibre nervoase. Pediculul renal este format din căile excretoare. cu peretele din două foiţe: viscerală. Cea mai mare parte a produşilor reziduali se elimină sub formă de urină. rect. care adăpostesc pediculul renal. Unitatea morfofuncţională a rinichiului este nefronul. vezică urinară. 3.1.

arteră Ambele inervează numai pereţii vaselor sangvine. 14. cu rol în reglarea presiunii arteriale. organul comun b) Calicele mari (2-3) rezultă prin unirea sistemelor excretor şi genital. Rinichiul — secţiune longitudinală această reţea capilară clasică se formează venele schematică: care converg în vena renală (fig. La . celor 6-12 calice mici. arteră interiobulară.). c) Pelvisul renal. Din acestea se desprind radiar spre corticala arterele interlobulare. -tubul contort distal. este formată din din epiteliu turtit. care se recapilarizează printre tuburile urinifere. Vascularizaţia rinichiului. 4.3. 11. uretere. la bărbat. Din Fig. 2.Din capilarele glomerulului ia naştere arteriola eferentă. d) Ureterele sunt conducte musculo- membranoase captusite la interior de uroteliu. Inervaţia vegetativă a vezicii urinare este realizată a) Calicele mici sunt formaţiuni de fibrele simpatice din plexul hipogastric şi fibrele membranoase. 12. Artera renală. arcuată. pelvis renal. piramidă Malpighi. se ramifică în arterele interlobare. fibre vagale şi simpatice din plexul renal. la contactul cu arteriola aferentă formează aparatul juxtaglomerular*. 8. 7. f) Uretra este. de forma literei „U".2. în formă de pâlnie. CĂILE URINARE locul de origine a uretrei se află sfincterele vezicale: Urina formată este eliminată prin căile sfincterul vezical intern (neted) şi sfincterul vezical extern urinare: calice. situate în jurul uneia sau mai parasimpatice aparţinând parasimpaticului sacrat. zonă corticala. după ce pătrunde în rinichi. Peretele vezical prezintă trei pături musculare netede şi este căptuşit la interior de uroteliu. 12. formând glomerulul renal. este căptuşit cu epiteliu de tranziţie. Acestea se capilarizează. Este situată în loja vezi-cală din pelvis. venă interlobară. 6. calice mari. între piramidele renale. e) Vezica urinară este un organ cavitar cu o capacitate fiziologică de 300-350 ml. arteră Inervaţia rinichiului este constituită din renală. 13. calice mici. vezica urinară şi (striat). pelvis renal. ansele nefronilor juxtamedulariari* pătrund în piramide până aproape de vârful papile spre deosebire de cei cu glomeruli in corticala ar externa ale caror anse patrund numai in medulara externa. venă arcuată. uretră. 1. 3.3. venă interiobulară 12.Ele iau naştere din pelvisurile renale şi se deschid în vezica urinară. venă renală. care dau naştere arteriolelor aferente. Se deschide în canalul colector care se termină în papila renală. din care iau naştere arterele arcuate. 10. ureten 9.b) Tubul urinifer cuprinde trei segmente: -tubul contort proximal este alcătuit dintr-un -epiteliu cilindric cu bordură în perie. multor papile renale. -ansa Henle. arteră interlobară. situate între medulară şi corticala. 5. 12.

tub colector. 3. capsulă Bowmann. 2.4. 6. 9. 5. Fig. venulă. arteriola eferentă. Structura nefronului: 1. 8. 7. ansă Henle. 12. 4. glomerul renal. tub distal. tub contort proximal. . arteriola aferentă. capilare. 10.

Formarea urinei. în tubul urinifer. Tab. Procesul este determinat de presiunea manifestată la nivelul membranei filtrante.3. SUBSTANŢA TUB TUB DISTAL PROXIMAL Apă 85% 14% Na+ 85% 14% CI. 30. FIZIOLOGIA EXCREŢIEI Funcţia esenţială a sistemului excretor este menţinerea constantă a proprietăţilor fizice şi a compoziţiei chimice a mediului intern. unde constituie urina primară.5. 99% . 12. Fig. Menţinerea home-ostaziei presupune realizarea următoarelor procese: eliminarea substanţelor toxice şi a celor inutile. Procese de reabsorbţie şi secreţie la nivelul nefronului. a) Ultrafiltrarea glomerulară. secreţia de renină. Reabsorbţia tubulară. Procesul de formare a urinei se desfăşoară în mai multe etape. 12. menţinerea constantă a pH-ului sangvin şi a presiunii osmotice*. Este procesul de trecere a plasmei sangvine (cu excepţia proteinelor) prin membrana filtrantă. — IC 100% — Glucoza 100% — Uree 60% — Aminoacizi 98% — . sub formă de urină. 12.3.1.

4. apoi în bazinet şi uretere. declanşând reflex. Peristaltismul este influenţat de SNV. Rezultă că lichidul extracelular este în totalitate filtrat de 12-16 ori zilnic. iar parasimpaticul o accentuează. Ultrafiltratul are constituţia plasmei deproteinizate. iar concentraţia creşte. relaxarea sfincterului vezical intern si contracţia muşchiului. în 24 de ore. 30.2. prin transport activ sau pasiv. Se desfăşoară la nivelul segmentelor proximal şi distal şi determină economisirea unor substanţe utile (tab. rezultând urina finală (fig. determinată de distensie. cantitatea de urină scade la 1. 12. .5. presiunea exercitată de peretele vezical asupra conţinutului rămâne constantă. asigurând homeostazia circulatorie şi menţinerea echilibrului hidrosalin. Creşterea presiunii. Până la un conţinut de 400 cm3 de urină. b) Reabsorbţia tubulară. c) Secreţia tubulară. cu efect puternic vasoconstrictor. 12. Se desfăşoară la nivelul tubilor contorţi distali. şi prin difuziune. eliberator de aldosteron şi stimulator al sistemului adrenosimpatic.). urina trece în calice.5 I/24 h. Simpaticul inhibă motilitatea ureterelor. deci micţiunea reflexă . Constă în trecerea din capilarele sangvine peritubulare în lumenul tubular a K+. a ureei şi a altor produşi toxici din plasmă. dar activează angiotensina II. datorită gradientului de concentraţie. In urma proceselor de reabsorbţie şi secreţie tubulară. Din canalele colectoare. 12. La locul de vărsare în vezica urinară se află câte o valvă. prin rinichi trec 1000-15001 de sânge. Renină este inactivă. Când cantitatea de lichid depăşeşte 400 cm3 presiunea intravezicală creşte. Se realizează prin secreţia de renină la nivelul aparatului juxta-glomerular. Cantitatea de urină primară formată în 24 de ore este de 170-180 I. Este procesul de trecere a unor constituenţi ai urinei primare din tubul urinifer în capilarele sangvine. MICŢIUNEA Micţiunea este procesul de eliminare a urinei. Transportul urinei prin uretere se desfăşoară prin mişcări peristaltice. Urina primară de la nivelul capsulei Bowmann trece în sistemul tubular al nefronului unde suferă procese de reabsorbţie şi secreţie tubulară.3. stimulează receptorii din peretele vezical şi impulsurile sunt conduse prin fibrele senzitive parasimpatice ia centrii nervoşi medulari ai micţiunii (S1-S3). a amoniacului. pe cale eferentă parasimpatică (nervii pelvici). Transportul prin peretele tubular este realizat prin mecanisme enzimatice. Funcţia endocrină. a H+.).

C. 10.Scrieti in casetele corespunzatoare din reprezentate in schema alaturata prin litere: schema numarul din fata functiei caracteristice.secretia de renina. 12. d.De ce afectiune este posibil sa sufere?Explicati. D.inspiratie k.expiratie b.corpusculul Malpighi 2.circulatie sangvina e. d. b.absorbtie intestinala j. eliminarea proteinelor plasmatice.unui bolnav i se descopera glucoza in urina. producerea de renina.tubul contort proximal.Scrieti numele structurilor anatomice 2. a.digestie l.Cunoasteti afectiunea numita popular pietre la rinichi (calculi renali). secretia tunulara. producerea de energie necesara vietii. c.Selectaţi literele corespunzatoare raspunsurilor corecte: 1.Caile urinare aflate in afara rinichilor sunt: 4.transpiratie f. 1. ureterele. 5. 2. d.Urmariti cu atenţie schema de mai jos si rezolvati cerintele: 1. corpusculul Meissner.Enumerati cateva din cauzele formarii acestora. ansa Henle. b.Rinichii asigura: 3.defecatie d.indigestie . e. eliminarea din organism a substantelor toxice. uretra. a.hematoza pulmonara g.Nefronul are in competenta: a. 6. 7. tuburile urinifere. c. c. 11. 8. 3. mentinerea echilibrului acido-bazic. 9. reabsorbtia tubulara.secretie biliara c.capsula Bowmann c. e. vezica urinara.reabsorbtia glomerulara. 4. e.oxidare celulara i. d. B.Fomarea urinei cuprinde urmatorele etepe: a.In urma analizelor efectuate. a. bazinetul b.excretie h. EVALUARE A.ultrafiltrarea glomerulara e. b.