You are on page 1of 41

SUBCARPATI

C1
Date generale

S. o unitate geografică distinctă, desfăşurată la exteriorul Carpaţilor Orientali şi


Meridionali, între văile Moldova şi Motru

La exterior intra în contact cu P. Moldovei, C. Română, P. Getic şi P. Mehedinţi

Suprafaţa: 15100 kmp (6,35% din suprafaţa ţării)

Numele

S-a impus la începutul secolului XX, plecându-se de la denumirea pe care a dat-o L.


Mrazec în 1896 spaţiului depresionar din nordul Olteniei

Aprofundată tot de L. Mrazec în 1900 în studiul depresiunii subcarpatice a Olteniei

Denumire utilizată de Em. De Martonne în mai multe materiale şi în tezele de


doctorat din 1896 şi 1905

Denumirea s-a referit iniţial la spaţiul depresionar rezultat prin tectonica din Carpaţi
(sf. pliocenului şi începutul cuaternarului) în nordul Depr. Getice

Treptat denumirea a cuprins şi unităţile deluroase de la exteriorul Carpaţilor în care


se regăseau structurile cutate cu reflectare in relief.

Astfel denumirea cuprindea unitatea situată în vecinătatea munţilor, la exterior, ale


cărei geneză şi evoluţie au fost strâns legate.

La începutul sec. XX apar şi termenii Precarpaţi – unităţi geografice aflate la


exteriorul Carpaţilor (V. Mihăilescu foloseşte termenul Subcarpaţi Precarpaţi
incluzând aparoape toate subunităţile depresionare şi deluroase de la exteriorul şi
interiorul Carpaţilor) şi Pericarpaţi (Gh. Macovei)

V. Tufescu (1966) “sub” are sensul “la marginea imediată a Carpaţilor”, “pre” indică
o unitate la exterior, dar la o depărtare imprecisă, “peri” se referă la unităţi
dimprejurul Carpaţilor dar la distanţe neprecizate

Lingvistic urmărind doar sensul poziţional primul termen este cel mai apropiat de
realitate.

V. Mihăilescu “S. sunt o unitate geografică asemănătoare Carpaţilor”. S. reprezintă


un tip de precarpaţi care sunt alcătuiţi din formaţiuni cutate, uşor de erodat, cu
altitudini mai mici decât munţii vecini, dar care prin caracteristicile reliefului aparţin
dealurilor.
Em. De Martonnne “S. reprezintă cea mai originală parte a Carpaţilor româneşti
care nu se repetă în forme asemănătoare la nici o altă catenă muntoasă din
Europa” (1931)

V. Tufescu (1966 şi 1974) menţionează trăsăturile Subcarpaţilor: poziţia la marginea


Carpaţilor, structura cutată (ca rezultat al tectonicii carpatice), relief variat şi tânăr,
o reţea hidrografică ce nu a ajuns la echilibru. In baza acestei idei rezultă că S. sunt
o arie complementară a munţilor ce face trecerea la ţinuturile deluroase.

Incepând cu anii 40 si pana chiar în prezent s-a suţinut ideea conform căreia şi
unitatea de contact de la nord de V. Moldovei ar aparţine Subcarpaţilor. Dar
depresiunile Rădăuţi, Solca, Cacica, Păltinoasa sunt de eroziune diferenţială la
contactul dintre două unităţi distincte (Obcinele Bucovinei – fliş paleogen cutat şi P.
Sucevei – structură monoclinală sm). Alt argument – cutele diapire apărute însă
independent de evoluţia ulterioară.

M. David (1945), C. Martiniuc (1950), V. Gârbacea (1957), I. Mac (1972), Gr. Posea
(1968), vorbesc despre relieful subcarpatic de pe latura de vest a Transilvaniei
(forme de relief similare subcarpaţilor exteriori ramei montane, conformitatea
reliefului pe structura cutată, versanţi afectaţi de torenţi şi alunecări, sâmburi de
sare in vatra unor depresiuni).

Dar, caracteristicile de bază rămân (poziţia lângă munte, structură ca rezultat al


cutărilor).

Dar geneza este diferită. În Subcarpaţi sedimentele de molasa din avanfosa


carpatică (dar chiar şi în Depr. Getică) depozitele au fost cutate sub presiunea
orogenului carpatic şi a rezistenţei exercitate de platformele externe. Apare astfel
cea mai nouă pânză numită de v. Mutihac (1990) pânza subcarpatică. În timp ce
în Depr. Transilvaniei morfologia a evoluat într-un bazin tectonic larg, în care s-au
acumulat formaţiuni sedimentare groase, inclusiv strate de săruri. Apariţia lanţului
vulcanic a impus separarea de bazinul tectonic al unor depresiuni intramontane.

Subcarpaţii sunt dealuri cu afinităţi genetico-evolutive carpatice

O regiune deluroasă înaltă, dezvoltată în general în structura cutată recent (pliocen


superior - cuaternar) în avant-fosa carpatică şi nordul depresiunii getice, unde
relieful are o fragmentare accentuată impusă de o reţea hidrografică densă, dar şi
de către neotectonica activă, compusă din aliniamente de dealuri separate de
depresiuni şi culoare de vale largi, cu terase, pe care se desfăşoară un număr mare
de aşezări.

Favorabilitatea pentru locuire: resurse (apă, sol, petrol, gaze, cărbuni, sare), climat
blând

Defavorabilitate peisaj degradat, versanţi afectaţi de alunecări, curgeri noroioase,


torenţi
Caracteristici ale limitelor Subcarpaţilor

Contactul cu Carpaţii se desfăşoară frecvent prin depresiuni subcarpatice întinse,


cu diferenţe de peisaj evidente, “pas” altimetric de aproximativ 300 m (450-500 m
în S. Moldovei,200-450 m în S. Curburii, 200-450 m în S. Getici)

Munţii se termină prin versanţi povârniţi care sunt încă bine împăduriţi, văile se
lărgesc la ieşirea în S., prezintă în depresiuni terase largi, cu aşezări mari

Sunt prezente şei şi glacisuri de contact (S. Moldovei), modificări bruşte în peisaj cu
pinteni montani, cu o linie foarte sinuoasă (S. Curburii), depresiuni de contact
majoritatea de mici dimensiuni şi şei de contact la nivelul interfluviilor exprimate
prin rupturi de pantă în profilul lor longitudinal (S. Getici)

Caracteristici ale limitei externe

Contactul între S. şi Podişul Moldovei se realizează în lungul a două culoare largi de


vale (Moldova şi Siret)

Limita (deşi a presupus discuţii aprinse) merge pe contactul dealurilor externe


subcarpatice cu terasele superioare ale acestor râuri

Limita faţă de C. Română se desfăşoară între văile Trotuş şi Dâmboviţa şi se face


astfel:

Între Trotuş şi Buzău destul de greu de precizat întrucât panta versantului exterior
al dealurilor se prelungeşte până în câmpie. Se poate trasa pe o ruptură de pantă
prezentă la nivelul interfluviilor la altitudini de 260 – 330 m, pe fâşia de trecere de
la Pietrişurile de Cândeşti acoperite de depozit loessoid mai subţire la formaţiunile
noi (pietrişuri şi nisipuri) pe care se află un depozit loessoid mai gros

Între Buzău şi Dâmboviţa limita are un traseu sinuos (marcat petrografic şi genetic),
dar clar, cu pătrunderi în spaţiul subcarpatic pe văi şi retrageri în dreptul dealurilor

Limita faţă de P. Getic se desfăşoară între văile Dâmboviţa şi Motru şi are un traseu
foarte neregulat. Contactul e în general petrografic (între formaţiunile mio-pliocene
argilo-grezoase în structură monoclinală ale Subcarpaţilor şi cele romanian-
pleistocene dominant nisipoase, argiloase slab monoclinale ale podişului). Contact
mai clar printr-un aliniament cuestic, prin bazinete depresionare pe văile principale.

Geologia Subcarpaţilor

Subcarpaţii se desfăşoară în lungul a două unităţi structurale care se află la


contactul dintre Carpaţii Meridionali, Carpaţii Orientali şi vorland, numite
Depresiunea Getică şi Depresiunea Pericarpatică ce au avut caracter de
avantfosă.
Structural: un fundament vechi, fragmentat în blocuri şi un sedimentar cu caracter
de molasă ce are o grosime mare datorită subsidenţei active din diferitele cicluri de
acumulare

Mişcările tectonice din miocen, pliocen şi cuaternar din orogenul carpatic s-au
manifestat în avantfosă deosebit ca intensitate de la un sector la altul şi au creat în
formaţiunile sedimentare structuri care se deosebesc regional (cutate, monoclinale,
cute diapire)

A. Depresiunea Getică

Se desfăşoară între văile Dâmboviţa şi Dunăre în sudul Carpaţilor Meridionali până


la falia pericarpatică ce o desparte de Platforma Valahă (nordul platformei Moesice).

Se suprapune deci şi pe mare parte din P. Getic pe aliniamentul Găeşti-Piteşti-


Drăgăneşti-Strehaia-Drobeta Turnu-Severin

Fundamentul are provenienţă dublă (V. Mutihac, 1990, 2003) carpatică şi nordul
Platformei Valahe

Suprastructura sedimentară s-a realizat în trei cicluri, cu materiale provenite din


Carpaţi, şi în diferite faciesuri (litoral, de mare adâncă, salmastru, lacustru)

Cele trei cicluri sunt: paleogen - miocen inferior (conglomerate, gresii şi intercalaţii
de argile); miocen (depozite burdigaliene – conglomerate, badeniene – marne,
argile, sare şi sarmaţian inferior cu gresii şi marne); sarmato-pliocen cu caracter
transgresiv

B. Depresiunea pericarpatică

Este o unitate structurală la marginea Carpaţilor Orientali cu lăţime foarte mare în


zona curburii. Geologii o încadrează Carpaţilor, considerând-o cea mai nouă unitate
tectonică (pânza subcarpatică) care intră în contact cu unităţile vecine, de
platformă, prin falia pericarpatică.

Fundamentul este mixt: fliş extern la contactul cu muntele şi cristalin proterozoic


de platformă cu sedimentar neogen la partea superioară la exterior. La nord de
valea Trotuşului fundamentul aparţine Platformei Moldoveneşti. La sud însă se
întâlnesc mai multe subunităţi proterozoice ce înaintează dinspre S şi SE şi care
sunt separate de linii de fractură importante. Astfel de la V. Trotuş la falia
Peceneaga –Camena (prelungirea ei spre NV) se află continuare unităţii paleozoice
din nord-vestul Dobrogei. Între aceasta şi falia Ianca-Râmnicu Sarat se contrinuă în
trepte funamentul şisturilor verzi din Dobrogea Centrală. La vest de aceasta în
fundamentul S. intră o unitate baikaliană cu şisturi mezometamorfice din Platforma
Valahă.
Toate se subduc în NV şi N sub unitatea carpatică generând o intensă activitate
seismică, aria de subsidenţă, divagarea râurilor, acumulări intense în albie,
pierderea teraselor etc.

Depozitele sedimentare au caracter de molasă şi s-au acumulat în două cicluri


separate de paroxismul moldavic şi au avut ca sursă principală aria carpatică şi
parţial unităţile de platformă.

Ciclul miocen care a dat molasa inferioară este reprezentat de depozite acvitaniene
(sub munte, cu argile, marne şi diverse sărururi), burdigaliene (conglomerate,
gresii), badeniene (marno-argile cu sâmburi diapiri şi tufuri) sarmaţian inferioare
(marne)

Ciclul sarmato-pliocen (molasa superioară) se dezvoltă mai ales între Trotuş şi


Dâmboviţa şi are o diversitate foarte mare de faciesuri (gresii, calcare recifale în
bazinul Buzăului, marne, conglomerate şi calcare oolitice, nisipuri, argile, tufuri) de
la meoţian la pleistocenul inferior (Pietrişurile de Cândeşti).

Depresiunea a apărut la începutul miocenului în condiţiile în care mişcările tectonice


din paleogen au ridicat sectorul estic al orogenului carpatic (flişul extern). În faţă,
prin compensaţie, a rezultat fracturarea şi coborârea marginii platformei o
depresiune de tip avanfosă, cu puternic regim subsident. În prima parte a
miocenului sedimentele acumulate au provenit atât din Carpaţi cât şi din Vorland,
ulterior, aportul din ultima unitate a scăzut, ea însăşi fiind acoperită de ape şi
intrând în regim de sedimentare.

Mişcările moldavice au definitivat stilul tectonic şi au ridicat munţii din flişul


paleogen dar au şi împins această unitate spre est. Prin urmare, depozitele de
molasă miocenă subcarpatică au fost încălecate de pânza flişului paleogen dar au
suferit şi cutări şi o împingere peste Vorland. Astfel a rezultat cea mai recentă
pânză de şariaj, unitatea pericarpatică.

În pliocen, aproape tot sectorul de la nord de Trotuş devine o câmpie de litorală,


aria de sedimentară se restrânge treptat (între Trotuş şi Damboviţa).

Aici, structural, se diferenţiază sectoare din vecinătatea muntelui alcătuite din


formaţiuni cretacice, paleogene, miocene – care au devenit uscat; şi un spaţiu
marin, cu numeroase insule miocene care erau erodate.

Mişcările pliocene au creat structuri diferite la vest şi la est de Slănicul de Buzău. La


est ele au accentuat cutarea în sectorul subcarpatic intern şi au impus o structură
monoclinală (cu formaţiuni uneori redresate la verticală), iar la vest este cea mai
mare complexitate structurală din Subcarpaţi. Pe lângă accentuarea cutării lângă
munte ea s-a transmis şi în formaţiunile pliocene din sud unde au rezultat
anticlinale şi sinclinale; iar in vecinătatea câmpiei, deplasarea pe verticală a
blocurilor de sare a impus boltiri ale depozitelor pliocene şi cuaternare inferioare
dând un şir de dealuri exterioare (Bucovel, Degeraţi).

Relieful – caracteristici generale

Paralelismul structurilor cutate cu muntele reflectate prin prezenţa unor ulucuri


depresionare şi a unor şiruri de dealuri înalte (S. Getici şi ai Moldovei)

Dezvoltarea unor aliniamente de bazine depresionare la contactul dintre


litofaciesuri cu rezistenţă diferită (S. Curburii)

Depresiuni cu vetre aluviale extinse în sectoare în care există sau au existat zone
de subsidenţă (D. Târgu Jiu – Câmpu Mare)

Culmi cu aspect rotunjit pe anticlinale

Culmi cu aspect ascuţit (creste) cu vârfuri şi şei de altitudine, asimetrice (cuestice)


pe faciesuri monoclinale, cu alternanţă de straturi groase de gresii şi marno-argile
(Muscelele Argeşului)

Culoare de vale relativ transversale cu sectoare alternante (chiar chei) cu


numeroase praguri lito-structurale

Ingustarea de la Brebu; Poiana Câmpina

Înălţimile cele mai mari sunt în locurile unde la sfârşitul pleistocenului ridicările au
fost mai importante (S. Vrancei) sau unde rocile (gresii compacte sau conglomerate)
au opus o rezistenţă foarte mare la eroziune (Muscelele Argeşului – conglomerate
burdigaliene – Mg. Măţău, Dl. Chiciora; Culmea Pleşu în S. Moldovei)

O morfodinamică extrem de activă, favorizată de constituţia petrografică, de


varietatea pantelor şi de o presiune antropică mare.

A. Elemente morfografice şi morfometrice

S. constituie un sistem de interfluvii şi văi bine conturate, rezultat al evoluţiei rapide


de la finele pliocenului şi din cuaternar, pe fondul unei tectonici active care a înălţat
regiunea şi a creat principalele linii morfostructurale.

Cele mai importante văi sunt cele care au caracter transversal şi care izvorăsc din
Carpaţi (Jiu, Olt, Argeş, Prahova, Teleajen, Buzău, Trotuş, Bistriţa) care şi-au
prelungit cursurile pe măsura ridicării unităţii subcarpatice. Ele s-au impus
antecendent şi epigenetic pe aliniamente de ridicare rapidă (anticlinale). Sunt văi
largi, cu numeroase terase şi lunci extinse care prezintă o masă importantă de
prundişuri.

Există încă 3-4 generaţii de văi mai scurte care urmăresc culoarele depresionare
structurale (la nord de Trotuş sau în S. Olteniei)
În sistemul de interfluvii există tot 3-4 generaţii, dar fizionomia lor diferă funcţie
de vechime, structură şi alcătuire petrografică

Există

vârfuri la 400- 500 m altit. la exterior şi 800 – 1000 m spre Carpaţi

Şei cu altitudini variate

Platouri interfluviale extinse

Creste pe aliniamente de hogbacks-uri mai ales pe conglomerate

Interfluvii axate pe structură monoclinală (Muscele) unde datorită variaţiei litologice


apar suite de vârfuri, şei şi platouri structurale

Interfluvii asimetrice în profil transversal (la văile subsecvente din S. Vrancei)

Cele mai recente interfluvii (între văile torenţiale) sunt scurte şi au lungimi de 0,5
km, sunt relativ simetrice, paralele şi au versanţi cu o dinamică a cărei intensitate e
variată funcţie de pantă, alcătuire petrografică şi utilizarea terenurilor.

Versanţii au o formă extrem de variată, determinată de alcătuirea petrografică, de


structură, de morfodinamică şi de folosinţa terenurilor.

Altimetric valorile cele mai mari sunt legate de câteva vârfuri aflate pe gresii
masive, compacte, sau pe conglomerate: Ceardac 911 m în C. Pleşu, Măgura
Odobeşti 997 m, Măţău 1018 m, Chicioara 1216m

Cele mai mari înălţimi sunt concentrate între văile Trotuş şi Argeş datorită efortului
tectonic mai mare şi rezistenţei rocilor la eroziune

La vest de Argeş şi în S. Moldovei frecvente sunt înălţimile de 450 – 550 m

Altitudinile cele mai scăzute sunt în culoarele de vale şi pot ajunge la 200m

Fragmentarea este mare şi e legată de adâncirea reţelei hidrografice, de


activităţile neotectonice, activităţile antropice.

Valori medii de 1km/kmp la vest de Olt şi la nord de Trotuş şi 1,5 km/kmp în S. de


Curbură. Dacă se ia in calcul şi reţeaua temporară atunci în S. de Curbură ajungem
la valori de 3 – 3,5 km/kmp. Variaţia e foarte mare între văile largi (0,5 – 0,8
km/kmp) şi versanţii despăduriţi, afectaţi de procese actuale (peste 3 km/kmp)

Energia de relief variază între 600m pentru culmile principale faţă de văi, 350-400m
pentru culmile secundare faţă de văi şi 50 m pe văi

Declivitatea variază de la 5 la 30 şi peste 40 funcţie de condiţiile locale impuse de


fragmentarea reliefului, litologie, neotectonică.
B. Treptele de nivelare

S. Nu s-au exondat în întregime în aceeaşi perioadă de timp. Au existat sectoare


care au devenit uscat în pliocen (lângă munte în S. Curburii şi în nordul S. Moldovei)
şi altele în care acest lucru s-a petrecut la mijlocul pleistocenului. Evoluţia
geomorfologică este diferită prin urmare până în pleistocenul mediu, după care ea
poate fi generalizată pentru întreaga unitate subcarpatică.

Urmele acestei evoluţii sunt consemnate în trepte care apar la nivelul interfluviilor
sau în culoarele de vale ca nivele de eroziune şi terase.

Suprafeţele şi nivelele de eroziune au fost studiate de A. Nordon (1931) pentru


suprafaţa levantină, M. David (1931) ce identifică trei suprafeţe în S. Moldovei
(Corni, Ghindăuani şi Grumăzeşti); N. Popp pentru suprafeţele dintre Dâmboviţa şi
Prahova (Talea I şi II la 850-900 m; Drăgăneasa cu două niveluri la 600 – 650 şi 500
– 450 m şi Cândeşti la exterior); Al Roşu (1967) separă două perioade de formare a
nivelelor în Subcarpaţii de la vest de Gilort (Săcelu la 450 – 500 ce corespunde
suprafeţei Gornoviţa şi care e mai vechi şi unul mai nou cu 4 trepte); L. Badea (1966
- 1967) identifică între Gilort şi Olt o suprafaţă la marginea muntelui şi nivele locale

Dinu Mihaela (2001) susţine prezenţa unei suprafeţe lângă munte la 850 m şi două
nivele de eroziune pe culoarele de vale principale; Gh. Vişan (1998) identifică în
Muscelele Argeşului o suprafaţă de bordură carpatică la aproximativ 1100 m şi două
suprafeţe la nivelul interfluviilor; O. Mândruţ (1994) vorbeşte de o singură
suprafaţă, policiclică între Argeş şi Argeşel.

Coroborarea tuturor informaţiilor referitoare la treptele de nivelare arată că:

Există deosebiri importante in privinţa înţelegerii unitare a sensului noţiunilor de


suprafeţe de nivelare, nivel de eroziune, glacis de eroziune şi felul cum apar ele în
peisaj

Există diferenţe importante în caracterizarea lor la nivelul subunităţilor subcarpatice


principale

În S. sunt trepte de nivelare care s-au păstrat pe suprafeţe reduse (interfluvii, umeri
de vale, creste de intersecţie); fizionomia lor a fost modificată prin morfodinamica
de versant, care le-a înlăturat punând în evidenţă formele structurale

Treptele sunt rezultatul unor faze de modelare scurte, întrerupte neotectonic, multe
cu caracter de glacisuri, dezvoltate pe contacte hipsometrice, structurale, sau
petrografice.

C. Terasele

În S. s-au dezvoltat mai multe generaţii de văi, importanţă pentru terase având-o
cele cu obârşia în Carpaţi sau la contactul cu aceştia. De ele sunt legate culoare de
vale extinse (1-5 km) cu energie de relief de peste 150m. În cadrul lor, teraselor le
revin 40-80% din suprafaţa acestora.

Numărul teraselor e variabil pe generaţii de văi. În lungul celor mai mari există 6-
8 terase la altitudini relative ce variază de la 5-10 m la 180 m. pe văile de generaţii
mai noi sunt 1-5 terase cu altitudini de până la 100m.

Numărul cel mai mare de terase se întâlneşte în sectoare de traversare a unor


anticlinale care au suferit în cuaternar ridicări sacadate.

Număr redus de terase este pe generaţiile de văi recente sau în depresiuni cu


areale de subsidenţă (Târgu Jiu), sau la trecerea spre câmpie sau spre P. Getic (3+5
terase).

Extensiunea teraselor e funcţie de natura petrografică, structurală, neotectonică.


Astfel cele mai extinse poduri (1-3 km) sunt în marile depresiuni din Subcarpaţi (Jiu,
Gilort, Cracău, Tazlău, Cricovul Sărat, Buzău), sau în sectoare cu faciesuri cu
rezistenţă mai mică (Ialomiţa, Prahova, Argeş, Teleajen). Multe terase sunt afectate
de morfodinamica actuală.

Desfăşurarea teraselor în profil transversal relevă în majoritatea situaţiilor


asimetrii evidente fie în numărul lor, fie în extensia pe cele două sectoare ale văii.
Asimetriile au drept cauză factori geologici (influenţa unor ridicări care dă asimetrii
altimetrice), sau aluvionări intense impuse de afluenţi mai bine dezvoltaţi pe unul
din versanţi.

Desfăşurarea teraselor în profil longitudinal. Apar convergenţe ale teraselor spre


munte (Ialomiţa, Argeş, Tarcău, Cracău), deformări de la 10 la 50 m la traversarea
anticlinalelor (Jiu. Gilort, Buzău, Teleajen) sau la intrarea în câmpiile din exterior
(Prahova, Teleajen, Buzău).

Structural, la marea majoritate a teraselor se remarcă peste soclul format din rocă
dură existenţa unui depozit aluvial cu grosime ce variază de la 0,5m la 10 m. peste
el s-a depus un depozit luto-nisipos care frecvent are grosimi de 1-5m, ce a provenit
din spălarea versanţilor, din alunecări sau conuri de dejecţie.

Geneza teraselor este complexă, întrucât evoluţia reliefului s-a realizat pe fondul
ridicării cu intensitate diferită şi sacadată a regiunii deluroase a modificărilor
alternante ale climatului şi a variaţiei poziţiei lacului cuaternar din C. Română.

Vârsta. Prin racordare la sistemele morfocronologice din regiunile vecine, de


câmpie şi podiş unde s-au găsit repere ce au permis o cronologie a teraselor se pot
admite că: nivelele inferioare (sub 25m) aparţin trecerii de la pleistocenul superior
la holocen, cele curprinse între 30 şi 90 m au fost realizate în pleistocenul mediu şi
superior, cele cu altitudini de 90- 140 m sunt legate de pleistocenul inferior, iar
terasele de peste 140 m, episodice, aparţin villafranchian – pleistocen inferior
(Relieful României, 1976).
D. Luncile constituie treapta fluvaială fromată în a doua parte a holocenului. Factorii
care au influenţat evoluţia şi caracteristicile morfologice şi structurale ale luncilor
din Subcarpaţi au fost de natură geologică (rocă, structură, neotectonică) şi
climatică. Mărimea şi complexitatea lor diferă în funcţie de generaţia de văi.

Desfăşurare. În lungul văilor principale există lunci largi (1-2 km), mai ales în
depresiunile cu caracter structural: Pietroşiţa pe Ialomiţa, Comarnic pe Prahova,
Măneciu-Ungureni pe Teleajen, Nehoiu-Pătârlagele pe Buzău, Nereju pe Zăbala,
Oneşti pe Trotuş, Târgu Neamţ pe Neamţ.

Panta medie este de 2-3 m/km dar scade în depresiuni la sub 1m/km şi creşte în
sectoarele înguste ale albiei la 3,5m/km influenţând dinamica albiei.

Morfologia luncilor diferă în cele două categorii de sectoare (înguste şi largi ale
văilor). În sectoarele largi, în profil transversal între versant şi albie se succed: o
fâşie de glacis aluvio-proluvial, două-trei trepte de luncă cu o bogată acumulare de
aluviuni, albii părăsite, grinduri, ostroave, maluri abrupte.

În sectoarele înguste de vale există o fâşie de glacis şi o treaptă de 1-1,5 m înălţime


şi cu o lăţime de câţiva metri la zeci de metri. Aici dinamica este foarte puternică.

Depozitele au grosimi şi o alcătuire granulometrică variabilă funcţie de lungimea


râului, panta văii, sectorul traversat, etc.

C2

E. Relieful structural
Subcarpaţii constituie unitatea deluroasă cu cea mai mare complexitate structurală.

Complexitatea se datorează:

Evoluţiei tectonice a avantfosei situată la contactul dintre orogenul carpatic şi unităţile rigide ale
platformelor

Sedimentarul avantfosei carpatice alcătuit din molasa mio-pliocenă, a suferit cutări sau ridicări
cu intensitate diferită, procese determinate de strivirea ei in apropierea marilor unităţi structurale
vecine (Carpaţi şi platformele)

Diferenţierile locale in structura geologică au fost determinate de mişcările pe verticală ale


blocurilor din fundament, de ridicarea diferenţiată a blocurilor de sare, dar şi de împingerea
orogenului (mai ales la curbură)

Petrografia – formele structurale bine dezvoltate sunt în sectoarele în care abundă pachetele
groase de gresii şi conglomerate, pe când în ariile în care domină marnele şi argilele ele lipsesc
sau au o dezvoltare limitată

In Subcarpatii Moldovei structura este relativ simplă.

formaţiunile presarmaţiene alcătuiesc cute faliate cuprinse într-un ansamblu structural


reprezentat de un sinclinoriu sub munte şi un anticlinoriu la exterior.

Evoluţia a condus la

Acumulări bogate în sarmaţian (în nord) şi sarmaţian-pliocene (în sud), în regim de mare
epicontinentală (se formau delte sau conuri aluviale) ce au acoperit structura cutată;

Exondarea treptată de la nord la sud a fost însoţită de erodarea parţială a formaţiunilor noi

Ridicările locale din cuaternar au impus în peisaj culmile mai înalte (cu structură cutată) Pleşu şi
Pietricica, ce au închis spre vest depresiunile de tip sinclinoriu. Acestasta caracteristica
reprezintă structura de bază a unităţii subcarpatice.

Adâncirea râurilor în cursul superior a înlăturat în mare parte depozitele de suprafaţă, a


accentuat, local, unele abrupturi de falie sau de contact petrografic (o amplitudine de peste
100m) în aceleaşi două dealuri. Au rezultat hogbacks-uri pe gresii şi conglomerate (Pietricica),
culoare de vale pe sinclinale sau anticlinale, frunţi de cuestă orientate V şi NV tăiate în stratele
monoclinale sarmaţiene urmate spre este de o reţea de platouri cvasistructurale şi de o reţea de
văi consecvente (C. Brânduş1981, 1994)

Subcarpaţii dintre Trotuş şi Dâmboviţa constituie sectorul cel mai complicat din punct de
vedere structural datorită unei evoluţii neozoice agitate. Aici avantfosa a avut lăţimea cea mai
mare. În cadrul ei mişcările de cutare din paleogen şi miocen au creat câteva culmi cu direcţie
NE-SV (Ivăneţu) dinspre Carpaţi.

În miocen acest spaţiu a funcţionat ca un arhipelag cu arii locale de subsidenţă activă în care se
acumulau sedimente de molasă.

În pliocen se exondează o fâşie în vecinătatea muntelui, iar subsidenţa se generalizează în rest.


Mişcările tectonice de la finele pliocenului cutează formaţiunile dintre munte şi unele sectoare
externe dintre Teleajen şi Buzău creând mai multe anticlinale şi sinclinale faliate cu desfăşurare
NE-SV şi E-V.

La exterior structura e determinată de mişcările tectonice din cuaternar (Regiunea Berca -


Arbănaş). Ele au determnat:

Între Trotuş şi Slănicul de Buzău o structură monoclinală (uneori stratele sunt ridicate la
verticală- Mg. Odobeşti)

Între Slănicul de Buzău şi Dâmboviţa există o structură în cute largi, determinată în mare parte
de ridicarea sâmburilor de sare.

Au rezultat dealuri pe boltiri anticlinale (Bucovel, Degeraţi, Băicoi) ce au închis depresiuni pe


sinclinale (Podeni, Milslea).

În restul Subcarpaţilor de Curbură mişcările cuaternare au determinat accentuarea unor planuri


de fractură şi cute. Astfel s-au individualizat trei arii distincte structural:

Sub munte – cute vechi, strânse, faliate (cute solzi) similare cu cele din paleogenul montan. Ele
încadrează depresiuni sinclinale faliate (Slănic, Drajna-Chiojd)

În centru – un ansamblu de cute largi mio-pliocene (faliate)

La exterior – monoclin sau boltiri diapire

Neotectonica din cuaternar a ridicat în ansamblu acest sector subcarpatic, dar diferit ca
intensitate. Râurile care s-au format în cuaternarul superior, prin adâncire, au accentuat
contactele petrografice şi structurale (abrupturi) şi a creat un relief structural derivat (butoniere,
cueste secundare) la Pâclele – Beciu, Sudiţi – Rotari.

În unitatea exterioară (monoclinală) eroziunea a creat şiruri de cueste (frecvent în două trepte pe
Slănicul de Buzău), suprafeţe şi platouri structurale, hogbacks-uri (Vrancea), văi structurale cu
versanţi pe care se produc alunecări, şiroire, torenţi.

În Subcarpaţii Getici structura este ceva mai simplă. Se individualizează însă trei sectoare:

Între Argeş şi Topolog (Muscelele Argeşului) o structură monoclinală, cu strate groase de gresii,
pe microconglomerate paleogene şi miocene
Între Argeş şi Dâmboviţa, dar şi de la Topolog la Gilort – structură cutată larg şi parţial faliată

Între Topolog şi Gilort –o îmbinare a celor două tipuri de structură.

Structura majoră: un şir de depresiuni (Câmpulung, Tismana-Novaci, Câmpu Mare-Câlnic) şi un


şir de dealuri (Măţău-Ciocanu, Stroeşti-Brădiceni-Sporeşti).

Adesea structura cutată e acoperită de formaţiuni mio-pliocene monoclinale. Între Gilort şi Olteţ
(L. Badea, 1964), iar eroziunea (pleistocen şi holocen) a îndepărtat stratele monoclinale şi a scos
la zi stratele cutate pe care au rezultat butoniere pe anticlinale şi interfluvii pe sinclinale.

În Muscele văile sunt simetrice şi consecvente, interfluviile paralele cu numeroase cueste etajate,
suprafeţe structurale, şei înalte, vârfuri asimetrice. Se adaugă văile (sectoare de văi) obsecvente
şi subsecvente, depresiunile subsecvente (Jiblea)

F. Relieful petrografic

Subcarpaţii sunt alcătuiţi din roci sedimentare foarte variate ca alcătuire mineralogică, grad de
cimentare, proprietăţi fizice şi mecanice. Rocile se găsesc în strate cu grosime deosebită şi în
alternanţe multiple. Cele mai multe forme (rezultate ca urmare a eroziunii agenţilor externi) au
dus la crearea formelor specifice, dar cu caracter local.

F.1. Relief dezvoltat pe gresii şi conglomerate – are o mare desfăşurare pe pachete groase de
roci. Interfluvii de tip cuestă, cu vârfuri ascuţite şi chiar cu început de turnuri, versanţi abrupţi.
Culmea Pleşu, Pietricica, Cetăţeni- Argeş, între Vâlsan şi Argeş, pe Bâsca Chiojdului.

F.4. Relieful dezvoltat pe calcare. Ocupă suprafeţe reduse – Culmea Istriţa – lapiezuri.

F.5. Relieful carstic şi pseudocarstic dezvoltat pe sare şi brecia sării. Cele două formaţiuni
aparţin miocenului şi apar la zi pe mai multe aliniamente în Subcarpaţii de Curbură:

La contactul cu muntele: Jitia-Bisoca, Meledic-Valea Sării, Jgheabu, Slănic Prahova – Telega

Spre exterior: Bâsculiţa, Săreni-Trestioara

Izolat în alte subunităţi: Slănic-Glodeni Ocnele Mari.

Dizolvarea asociată cu şiroirea, curgerile noroioase, au creat un relief complex, cu forme de


suprafaţă şi de adânc. La suprafaţă: lapiezuri, nişe de dizolvare, doline (1,5 – 10 m), uvale,
peşteri (dezvoltate mai ales la contactul dintre blocurile de sare şi argila saliferă) ce prezintă
numeroase forme de precipitare şi cristalizare, avene ce se dezvoltă în lungul fisurilor în sare.

F.6. Relieful dezvoltat pe ghips apare frecvent în depozite miocene pe care se individualizează
forme de dizolvare şi şiroire (vestul culmii Pietricica Bacăului, Dealul Bisoca, la Ceraşu în estul
bazinului Drajna, pe interfluviul dintre Slănic şi Crasna, la Pucioasa, Nucşoara). Se dezvoltă
lapiezuri, doline – Nucşoara.
G. Sistemele de modelare actuală şi impactul lor asupra peisajului

G.1. Factori favorizanţi:

Alcătuire foarte diferită, dominată de roci sedimentare, cu grad diferit de reacţie la agenţii
externi.

Suprafeţe diferite

Modalităţi diverse de asociere şi de alternanţă în plan vertical

Structura foarte diferită a Subcarpaţilor: un sistem de cute (simple, faliate, solzi, pânze, domuri,
cel mai adesea paralele cu Carpaţii) şi structura monoclinală.

Frecvenţa ridicată a seismelor – seisme mici – alunecări, prăbuşiri; seisme mari ( peste 5,5
Richter)- deplasări de teren cu volume mari in Vrancea şi Buzău (1940, 1977, 1986, 1990).

Sistemul orografic generat de instalarea văilor in Subcarpaţi (asocierea de culmi şi văi) a


favorizat o permanentă şi continuă locuire – agresivitatea activităţilor umane

Poziţia geografică la adăpostul munţilor favorizează:

procesele (manifestările) foehnale;

inversiuni de temperatură;

îngheţ prelungit (Depr. Vânători Neamţ);

temperaturi ridicate, uscăciune, secete

Ploile torenţiale (cu rol morfodinamic foarte important) de natură convectivă – vara

Topirea zăpezilor primăvara

Aşezările umane – cele mai multe aşezări datează din sec. XV – XVI şi sunt concentrate mai ales
în bazinele de recepţie ale unor văi mici, pe terasele sau versanţii văilor principale. Utilizarea
spaţiului este foarte diversificată (exploatări, aşezări, drumuri, utilizare agricolă etc.).

Reţeaua de căi de comunicaţie – densă (drumuri naţionale, judeţene, comunale, căi ferate). Cel
mai mare potenţial morfodinamic e reprezentat de poteci.

Activităţile industriale (exploatări petroliere, sare, cărbuni – mai ales în carieră).

G.2. Sisteme morfogenetice de versant

A.Prăbuşiri, alunecări masive vechi stabile, cu reactivări mici în prezent, torenţialitate :


Pintenul Ivăneţu, Bazinul superior al văilor Bâsca Chiojdului, Vărbilău, Talea. Sunt favorizate
de:
Strate groase de fliş paleogen (marne, argile, şisturi argiloase, microconglomerate)

Altitudini mari, energie de relief cu valori ridicate

Adâncirea puternică a râurilor, care, in condiţiile unei structuri faliate şi a alternanţei litologice
pe verticală a determinat existenţa unei variaţii mari de pante cu vulnerabilitate diversă;

O regiune ceva mai bine împădurită, cu aşezări mici (păşunat – excesiv şi pomicultură)

Există deluvii groase (5-10m) mai ales în jumătatea inferioară a versanţilor ce aparţin unor
alunecări relativ vechi, cu valuri, şi o reţea de ravene

B.Sistemul morfogenetic în care domină alunecările de teren, torenţialitate, curgeri noroioase,


şiroire, spălare în suprafaţă

Cuprinde cea mai mare parte a Subcarpaţilor în alcătuirea cărora intră formaţiuni miocene şi
pliocene cu strate de argile, nisipuri în grad diferit de cimentare

Versanţii sunt predominant despăduriţi, suprapăşunaţi, culturi pomicole, viticole

Este regiunea cu cea mai mare densitate a reţelei de drumuri, cu densitate mare a aşezărilor de
mici dimensiuni.

Alunecările de teren – modifică fizionomia versanţilor, sunt foarte numeroase în Subcarpaţi.


Uneori fenomenul are o amploare atât de mare încât interfluviile secundare par înecate în deluvii
(Ramna, Câlnău, Cricovul Sărat, Talea). Se individualizează câteva tipuri majore:

Alunecări pe suprafeţe structurale

Alunecări pe suprafeţe cuestice, aflaţi pe văi subsecvente (Muscele, pe contacte văi aflate la
contact petrografic în S. Curburii)

Alunecări de tip glimee – mai puţine – dar relevă depalsarea unor volume mari de masă (Proviţa.
Câlnău)

Alunecări masive de vale – sunt pornituri complexe, rezultate prin îmbinarea maselor a
numeroase alunecări cu dimensiuni şi forme diferite (afluenţi secundari ai Proviţei, Slănicului de
Buzău, Râmnei şi Vâlsanului)

Curgerile noroioase afectează depozitele versanţilor despăduriţi ce au grosime mai mare. se


întâlnesc mai ales în depozitele nisipo-argiloase pliocene din apropierea CArpaţilor.

Spălarea în suprafaţă se înregistrează pe toate terenurile. Intensitatea procesului e diferenţiată


funcţie de pantă, stabilitatea covorului vegetal şi tipul de sol/depozit. Este mai intensă în
perioada caldă (primăvara, vara).
C. Sistemul morfogenetic dominat de procesele de sufoziune, şiroire, spălare în suprafaţă. Au
caracter local, fiind legate de cutele diapire (Ocnele Mari, Valea Sării în Vrancea, Meledic,
Telega, Ocniţa, Târgu Ocna) şi de formaţiunile nisipoase şi loessoide monoclinale (Subcarpaţii
externi ai Buzăululi). Procesele sunt mai intense şi cu aportul activităţii umane : Ocnele Mari.

Sisteme morfogenetice dominate de dizolvare sau de ieşirea gazelor din adânc, asociate cu
spălarea în suprafaţă şi şiroire. Au o răspândire locală, determinată de condiţiile petrografice şi
de zăcămintele de gaze.

Dizolvarea e legată de sare (Valea Sării, Meledic, Bădila, Cricovul Sărat, Slănic Prahova, Sărata,
Ocniţa), gips (Dealul Mare, versantul vestic al culmii Pietricica Bacăului, Bisoca, Ceraşu,
Nucşoara) şi calcare (Istriţa). Sistemul dinamic e foarte complex, în el se asociază şiroirea,
spălarea în suprafaţă, alunecări superficiale, sufoziune şi prăbuşiri.

Pe calcare (Dealul Istriţei) apar lapiezuri şi doline de mici dimensiuni.

Vulcanii noroioşi apar în butoniera Berca-Arbănaş, pe pârâul Homocioaia (afluent al slănicului


de Buzău). Apariţia lor e legată de gaz, apă freatică şi argilă.

“Focurile vii” sunt emanaţii de gaze ce ies spre suprafaţă, se freacă de grăunţi de nisip şi se
autoaprind la Andreiaşu de Sus, pe valea Slănicului amonte de Lopătari.

G.3. Sisteme morfogenetice de albie. Modul de asociere a proceselor de eroziune, transport şi


acumulare variază atât spaţial (la râurile mari) cât şi temporal (la râurile mici, cu scurgere
nepermanentă).

A. Sisteme morfogenetice din albia râurilor principale include râurile ce vin din Carpaţi, cu
debite mari, un regim de scurgere cu fluctuaţii sezoniere (Jiu. Olt, Argeş, Prahova, Ialomiţa,
Teleajen, Buzău, Putna, Trotuş şi Bistriţa). Debitul mare le asigură putere mare de eroziune şi
capacitate de transport ridicată. Aluvionarea este bogată la ieşirea în depresiuni, şi foarte bogată
în arii de subsidenţă (Târgu Jiu). Se pot produce revărsări, inundarea luncilor.

la traversarea ariilor deluroase, multe marcate de uşoare ridicări, care sunt alcătuite din roci mai
dure albiile sunt mai înguste, eroziunea lineară e însoţită de transport prin rostogolire,
acumulările secundare fiind prezente mai ales în malurile convexe şi la confluenţe.

În sectoarele amenajate (baraje – pe Olt, Argeş, Jiu, Bistriţa) procesele fluviale au fost înlocuite
de sedimentarea cuvetelor lacustre a materialelor de pe versanţi. La coada lacurilor se dezvoltă
chiar acumulări deltaice, iar pe versanţi, oscilaţiile de nivel determină crearea unor microfaleze
lacustre.

B. Sistemul morfogenetic al albiilor râurilor autohtone cuprinde râurile cu lungimi mici (până la
30 km) cu obârşia în Subcarpaţi, cu debite variabile şi temporare. Se păstrează caracteristicile
morfogenetice ale râurilor mari pentru sectoarele depresionare şi deluroase, dar curgerea e
adesea dominată de aluviuni solide (curgere noroioasa).

C. Sistemul morfogenetic al albiilor văilor cu caracter torenţial e reprezentat de pâraiele care


fragmentează dealurile pe lungimi de câţiva kilometri, debitele lor au fluctuaţii foarte mari,
dinamica e accentuată. Primăvara, la viituri scurgerea e bogată iar eroziunea lineară şi transportul
prin rostogolire şi saltare sunt dominante. Pe măsura diminuării debitului lichid scade şi
procentul elementelor grosiere în favoarea celor fine. La vărsare, acestea formează conuri
aluviale extinse.

C3

Clima in Subcarpati
Factorii genetici ai climei

Radiatia solara variaza cu 8 kcal/cmp datorita desfasurarii Subcarpaţilor pe cca


2grade de la 122 kcal/cmp la Târgu Jiu la 113 kcal/cmp la Falticeni. Valori reduse se
inregistrează şi in oraşele cu poluare puternica (Piatra Neamţ-Săvineşti, Oneşti)

Durata de strălucire a Soarelui este ridicată în Subcarpaţii de Curbura datorita


efectelor foehnale (2150 ore)
Circulaţia maselor de aer:

Vestic- au cea mai mare frecvenţă, sunt răcoroase şi umede, au cantităţi mai
reduse de precipitaţii, dar contribuie la realizarea efectelor foehnale

Estice – uscate iarna şi cu temperaturi foarte scăzute, vara fierbinţi (S. Moldovei, de
Curbură)

Sudice şi sud-vestice asigură un aer cald şi umed (anticiclonul azoric - primăvara),


cantităţi mari de zăpada (iarna), cald şi uscat vara (cand vin dispre Pen. Asia Mică
sau Sahara) (S. Getici şi de Curbură)

Polare – mai rare, reci si umede (S. Moldovei)

Factorii geografici regionali

Contactul cu regiunile vecine se răsfrânge asupra caracteristicilor vremii dar şi


asupra specificului topoclimatului. Contactul cu muntele determină coborârea
bruscă a maselor de aer şi formarea efectului de foehn. Masele estice şi sudice sunt
blocate de Carpaţi şi stagnează mai ales in depresiunile subcarpatice

Structura orografică caracterizată prin alternanţa bazinelor depresionare şi a


culmilor facilitează formarea topoclimatelor specifice. Masele de aer ce vin din
Carpaţi sunt canalizate pe culoarele largi de vale.

Dezvoltarea reliefului în altitudine (de la 200 m la peste 900) se reflectă în


etajarea elementelor climatice

Desfăşurarea culmilor impune versanţi cu orientări foarte diferite care se reflectă


în o serie de indicatori climatici (temp., pp, durata de menţinere a stratului de
zăpadă)

Prezenţa habitatului uman (V. Bistriţei, V. Trotuş, V. Prahova, V. Ialomitei, V.


Oltului, V. Jiului) determină diferenţieri termice, de umiditate, viteza şi direcţia
curenţilor de aer

B. Potenţialul termic

Temperatura medie anuală are valori de 10 – 10,5 la vest de Olt, 8-10 între Olt şi
Prahova, 9-11,5 între Prahova şi Trotuş şi între 8 şi 9 între Trotuş şi valea Moldovei

Cea mai mare valoare a Tma la Târgu Jiu 12.2

Cea mai mică valoare a Tma la Târgu Neamţ 7.2

Maxima absolută: Târgu Jiu 40.6

Minima absolută: - 31 tot la Târgu Jiu


Amplitudinea absolută în jur de 70 grade la vest de Olt, 70-65 intre Olt şi Prahova,
68-69 în Subc. Buzăului, 68-70 în Subcarpaţii Moldovei

C. Nebulozitatea

Are valori medii de 5-6 zecimi. Cea maximă este de 7 şi se produce mai ales în
decembrie, iar cea minimă (4 zecimi) la finalul verii. Numărul de zile senine: 50 la
vest de Olt, 40-60 in S. Curburii, sub 40 in nordul S. Moldovei

D. Regimul precipitaţiilor

Cantităţile medii anuale cele mai mici (sub 600 mm) se înregistrează în nordul S. de
Curbură şi în S. Moldovei. La contactul cu muntele şi la vest de Prahova, cantităţile
anuale cresc fiind de 650-700 mm şi de 750-850 mm la marginea muntelui sau in
dealurile inalte.

Repartiţia anuală: în S. Moldovei sunt precipitaţii mai bogate în aprilie – august, in S.


de curbură situaţiile sunt mai variate datorită factorilor generali şi locali (circulaţie
orografică vestică şi sudică, manifestări foehnale, densitate mare a fragmentării); în
S. Getici iunie e luna cea mai bogată în precipitaţii (17%) iar februarie cea mai
secetoasă (7%).

Vara se înregistrează cele mai multe ploi torenţiale în Subcarpaţi. Târgu Jiu în sept.
1941- 33,6l/mp in 6 minute, Costeşti august 1955 – 102,4 mm/mp intr-o oră, Govora
in mai 1939 au căzut 11,3 l/mp in 3 minute ..

Stratul de zăpadă are grosimi maxime în ianuarie şi februarie. Se menţine mai mult
în S. Moldovei şi pe vesanţii cu expoziţie nordică (peste 100 de zile), iar pe latura
externă a S. de Curbură doar 40-60 de zile

E. Vânturile sunt impuse de structura orografică. In depresiunile mici, bine inchise


de culoare înguste de vale calmul e prezent în lunile de iarnă destul de frecvent.
Culoarele de vale principale impun direcţia dominantă a vânturilor.

F. Fenomene meteorologice caracteristice

Îngheţul e posibil la finele toamnei (începutul lui octombrie) la poalele muntelui şi


în S. Moldovei la nord de Bistriţa, la mijlocul lui octombrie în depresiunile şi dealurile
cu altitudini de 500 m, la finele acestei luni pe pantele sudice ale S. de Curbură.

Intervalul fără îngheţ creşte în acelaşi sens de la 160 – 170 de zile/an la peste 190
zile/an

Bruma e un fenomen legat de îngheţurile timpurii şi târzii şi se produce 15 zile pe


an in zonele “calde” şi peste 35 zile in cele “reci” ale Subcarpaţilor
Ceaţa e asociată sezonului rece şi lunilor de trecere spre şi dinspre vară. Fenomenul
nu are însă o repartiţie regulată fiind influenţat de structura orografică, dinamica
locală a proceselor meteorologice şi de activităţile industriale (poluare).

Diferenţieri climatice. Se individualizează 4 subunităţi climatice:

- la vest de Olt

între Olt şi Prahova (chiar Teleajen)

intre Prahova şi Putna (chiar Trotuş)

la nord de Putna (Trotuş)

Apele in Subcarpaţi

Apele subterane

A.1. Apele freatice se găsesc la adâncimi mici, cantonate în depozite de versant, la


baza pietrişurilor şi nisipurilor de terase, în conuri de dejecţie.

Au o circulaţie rapidă şi se află sub directa influenţă a condiţiilor climatice (regimul


precipitaţiilor) de unde rezultă variaţia lor în timp.

Sunt potabile (folosite în alimentarea populaţiei şi in activităţi economice).

Se găsesc:

La 5 m adâncime în depozitele de terasă ale marilor râuri (Moldova, Bistriţa, Trotuş,


Buzău, Prahova, Olt, Jiu)

In structura luncilor (mai ales la cele supraaluvionate) acolo unde debitul râului
influenţează debitul freatic.

Apar modificări imoprtante acolo unde râurile au suferit amenajări (Bistriţa, Olt)

A.2. Apele de adâncime, provin din apele vadoase, au un conţinut chimic influenţat
de litologie.

Depozitele mio-pliocene dominante in Subcarpaţi au în compoziţie gresii, marne,


argile, tufuri, pietrişuri, nisipuri. În ele se află zăcăminte de petrol, gaze, cărbuni,
sare. Prin urmare, apele de adâncime au un conţinut mare de săruri, duritate mare
şi restrictivitate pentru consum.

Adesea se află sub presiune şi ajung la suprafaţă folosind planurile de falie, de


stratificaţie (izvoare minerale).

Tipuri de ape minerale:


Clorosodice simple (apar prin spălarea masivelor de sare sau a breciei sării) la
Slănic, Bălţăteşti, Ocnele Mari, Telega

Sulfuroase, cele mai frecvente în Subcarpaţi, străbat depozite paleogene grezoase,


marno-grezoase, la Moineşti, Ceraşu, Măgura, Câmpina, Pucioasa

Sulfatate la Oglinzi şi Bălţăteşti, Berca, Sărata Monteoru, Moreni, Vulcana-Bai

Iodurate şi bromurate, în formaţiuni miocene la Berca, Sărata Monteoru, Vulcana-


Băi, Oglinzi, Bălţăteşti, Olăneşti

C. Reţeaua hidrografică

C.1. Caracteristici mofohidrografice

- Reţea hidrografică alohtonă (de provenienţă carpatică) şi autohtonă

Primele au un regim de scurgere bine conturat, iar aportul de ape din Subcarpaţi nu
le modifică esenţial. Amintim: Jiul cu Gilortul şi Motrul, Oltul cu Topologul şi Olteţul,
Argeşul cu Vâlsan, Râul Doamnei, R. Târgului, Dâmboviţa; Ialomiţa cu Prahova şi
Doftana, Teleajenul, Buzăul, Putna, Trotuşul şi Bistriţa

Râurile autohtone aparţin la 3-4 generaţii. Cele mai însemnate au izvoare la


marginea munţilor sau au bazine extinse. Amaradia de Jiu, Câlnicul afluent al
Gilortului, Bizdidelul afluent al Ialomiţei, Cricovul Sărat al Prahovei, Sărăţelul şi
Slănicu de Buzău. Ele au apă permanent, dar debitul e fluctuant (ape mari primvara
şi mici vara)

La acestea se adaugă reţeaua de bazine mici care se dezvoltă în Subcarpaţi şi care


vara pot seca, dar după precipitaţii torenţiale prezintă un potenţial morfodinamic
foarte mare

Direcţia celor mai multe râuri e nord-sud, dar există în S. De Curbură şi ai Moldovei
direcţie nord-vest sud-est

Densitatea medie a reţelei hidrografice este diferită de la un sector la altul funcţie


de alcătuirea petrografică şi de stadiul de evoluţie. Pentru întreaga regiune este de
0,4 – 0,5 km/kmp, la confluenţe atinge 0,8-0.9 km/kmp, iar dacă se iau în
considerare şi cursurile temporare poate ajunge sau depăşi valori de 2,5 km/kmp

C.2. Caracteristici hidrologice

Regimul de scurgere e influenţat de condiţiile climatice şi geologice. Factorii


climatici au un rol important prin cantitatea de precipitaţii care are însă o repartiţie
diferită funcţie de regiune şi perioada anuală. Ele sunt concentrate mai ales
primăvara, dar importante sunt şi aversele de vară (provoacă viituri). Temperaturile
negative din timpul iernii determină debite foarte mici. Factorii geologice
influenţează gradul de mineralizare al apelor şi cantitatea de apă infiltrată/pierdută.
Regimul de alimentare prezintă nuanţări funcţie de factorii climatici, geologici şi
mărimea bazinului. Râurile alohtone nu suportă variaţii majore pentru că au
alimentare complexă. Aportul apelor din Subcarpaţi poate contribui doar la creşteri
de debite în timpul primăverii, sau la producerea apelor mari de primăvară mai
devreme. Pentru râurile autohtone alimentarea din ape subterane (10-20%),
pluvială şi nivală este nuanţată şi prezintă diferenţe în cele 3 unităţi.

În S. Getici la vest de Olt sunt râuri care primesc un aport important de apă din
subteran (aria carstică de la nord – Runcu şi Izverna, Tismana şi Jaleşul). Tot aici
iarna survine topirea zăpezii ca urmare a pătrunderii maselor sudice, iar vara şi
toamna alimentarea e predominant subterană.

În S. De Curbură perioadele de alimentare subterană reprezintă cam 10%, fiind


insuficientă pentru intervalele secetoase (august-octombrie). Topirea timpurie a
zăpezii (efect al foehnizării), ploile de primăvară şi viiturile de vară (iunie-iuluie)
favorizează o alimentare mai însemnată, însoţita de debite ridicate şi inundaţii.

În S. Moldovei alimentarea subterană reprezintă 10-15% şi predomină cea pluvio-


nivală.

Regimul scurgerii se caracterizează prin ape mari de primăvară, viituri de vară, şi


ape mici de toamnă şi iarnă

În S. Getici şi ai Curburii volumul scurgerii e mai important în martie-aprilie, iar în S.


Moldovei în aprilie-mai.

În S. Getici, mai ales la vest de Olt: ape mari de iarnă – primăvară, viituri scurte de
vară, ape mici august-octombrie

S. De Curbură, ape mari de primăvară (50% din scurgere în martie - iunie) şi viituri
de vară, ape mici iarna, pentru râurile de la contactul cu muntele. În centru şi la
exterior apele mari sunt primăvara şi la începutul verii, iar în rest domină apele
mici, chiar secarea râurilor

În S. Moldovei domină apele mari de primăvară (405) şi viituri de vară (30%).

Debitele medii multianuale: Jiu 54,5 mc/s, Olt 145 mc/s, Argeş 12,3 mc/s, Prahova
7,4 mc/s, Tazlău 4,8 mc/s, Bistriţa 37,8 mc/s.

Debite maxime: Miu 1580 mc/s, Olt 2570 mc/s, Argeş 1080 mc/s, Buzău 1270 mc/s,
Bistriţa 1170 mc/s.

Debite minime: Jiu 4.05 mc/s, Olt 11 mc/s, Argeş 3,5 mc/s, Ialomiţa 2,45 mc/s,
Trotuş 1,55 mc/s.

Scurgerea solidă este bogată (favorizată de substratul sedimentar slab consolidat,


gradul ridicat de despădurire, fecvenţa ploilor torenţiale). Cele mai mari valori în
bazinul Buzăului 5-25 t/ha/an. Valori medii sunt de 1-2,5 t/ha/an
D. Lacurile

D.1. Lacurile naturale, au dimensiuni reduse, au rezultat în urma producerii


alunecărilor de teren, tasări, dizolvări.

Lacuri individualizate în spatele valurilor de alunecare sunt cele mai numeroase, au


dimensiuni mici şi un grad mare de colmatare

Lacuri rezultate prin procese de tasare şi dizolvare sunt localizate acolo unde există
masive de sare, pe strate cu conţinut mare de gips. Cuvetele lacustre au dimensiuni
variabile (dizolvare) şi adâncimi mici. Acumularea argilei pe fundul cuvetei lacustre
determină impermeabilizarea dar şi scăderea conţinutului de sare (apa salmastră
sau dulce). Vintileasca şi Meledic în S. De Curbură. Lacurile rezultate din prăbuşiri la
Telega şi Ocnele Mari, Ocniţa. Lacuri pe gips la Nucşoara şi la Brebu.

D.2. Lacuri antropice amenajate pe marile râuri pentru valorificarea potenţialului


energetic, regularizarea scurgerii şi folosirea apei pentru alimentaţie. Pe Bistriţa
(Roznov I, Buhuşi, Negreni), Argeş (Oeşti, Cerbureni, Curtea de Argeş), Olt (Turnuri,
Călimăneşti, Dăeşti, Râmnicu Vâlcea, Râureni), Doftana (Paltinu), Ialomiţa
(Pucioasa).

Vegetaţia, fauna, solurile şi rezervaţiile naturale în Subcarpaţi

Învelişul vegetal

A.1. Factorii care determină distribuţia şi compoziţia vegetaţiei

Desfăşurarea arcului carpatic – separarea zonelor de vegetaţie specifice Europei


temperate (stepa, silvostepa şi cea nemorală a pădurilor de stejar),iar dezvoltarea
pe verticală a impus etajarea vegetaţiei.

Poziţia geografică şi condiţiile locale de relief, rocă, sol, regim hidrologic sunt la fel
de importante.

Poziţia geografică a impus diferenţieri climatice. Creşterea cantităţii de precipitaţii şi


scăderea temperaturilor (la nord de Trotuş) a dus la individualizarea etajelor în care
domină stejarul şi fagul.

Expunerea versanţilor şi a bazinelor hidrografice influenţează regimul insolaţiei şi


hidrologic cu reflectare în prezenţa plantelor heliofile şi sciafile (iubitoare de
umbră). În S. De Curbură, Muscelele Argeşului, în centrul S. Vâlcei, pe versanţii
sudici sunt cvercinee iar pe cei nordici gorunete şi fag.

Procesele actuale de modelare a reliefului determină:

Discontinuitate in învelişul vegetal (S. Buzăului)


Schimbări în compoziţia floristică a unor asociaţii vegetale similare cu cele din alte
regiuni ale ţării (impunerea cătinei pe versanţii afectaţi de procese actuale în S.
Prahovei şi ai Buzăului)

Dominarea spaţială a gruparilor vegetale în a căror compoziţie floristică au o


pondere imoprtantă hemicriptofitele şi terofitele (pl. Adaptate la mobilitatea
teritoriului) (ex. La ext. S. De Curbură)

Degradarea parţială sau totală a orizontului biologic activ pe abrupturile cuestice


din s. De Curbură şi ai Vâlcei

Extensia unor grupări vegetale cu valoare economică redusă (plante halofile, pajisti
secundare stepizate la Slănic, Telega, Ocnele Mari)

Modificare dispunerii grupărilor vegetale în lungul versanţilor.

Bad lands-urile de la Berca, Pâcle, Comarnic, Râul Doamnele, Costeşti au


determinat îndepărtarea totală sau parţială a vegetaţiei arborescente. S-a instalat în
loc o vegetaţie ierboasă sau arborescentă.

Vulcanii noroioşi (Pâcle, Sărăţel, Slănicul de Buzău) au determinat fragmentarea


arealului unor formaţiuni vegetale şi au creat condiţii optime pentru dezvoltaea
asociaţiilor halofile.

Circulaţia maselor de aer e esenţială în distribuţia şi compoziţia vegetaţiei pentru că


influenţează regimul temperaturilor, precipitaţiilor şi apariţia efectelor foehnale (mai
ales în S. De Curbură şi chiar Getici unde apar elemente termofile şi mezotermofile
pe versanţii sudici şi pe interfluvii).

Râurile ce curg prin Subcarpaţi determină apariţia vegetaţiei intrazonale, de luncă.

Omul e cel mai important factor în distribuţia, compoziţia şi consistenţa vegetaţiei


subcarpatice. Antropizarea este foarte veche, dar a înregistrat un optim în sec. XIX
şi XX.

A.2. Distribuţia si compoziţia vegetaţiei

A.2.1.Pădurile de amestec (fag şi răşinoase) se găsesc la 700-900 m in Muscele, pe


dealurile de la Curbură între Dâmboviţa şi Buzău, în S. Neamţului şi ai Bistriţei.
Compoziţia: fag, brad, asociat cu carpen

A.2.2. Pădurile de gorun au cea mai largă răspândire în Subcarpaţi. Limita


superioară poate ajunge la 700-800 m iar cea inferioară la aproximativ 300 m. În S.
Olteniei şi ai Buzăului se asociază cu carpiniţia (Carpinus orientalis) şi mojdrean
(Fraxinus ornus), scumpia (Cotynus coggygria), corn (Cornus mas), stejar pufos (Q.
pubescens)
Pe dealurile din nordul Olteniei, pe versanţi cu expoziţie sudică şi cu efecte foehnale
(Tismana, Polovragi, Horezu, Jiblea) apare castanul (Castanea vesca) care se
presupune ca a fost adus de romani şi s-a extins spontan.

In afara gorunetelor pure (tot mai rare) apar şi asociaţii de tip şleau de deal.
Acestea au şi fag, carpen (Carpinus betulus), ulm (Ulmus procera), paltin (Acer
platanoides), jugastru (Acer campestre), tei (Tilia cordata), frasin (Fraxinus
excelsior).

Dintre arbuşti: mărul şi părul pădureţ, alunul, gherghinarul, socul, porumbarul,


măceşul. Dintre ierburi amintim barboasa şi păiuşca mai ales pe versanţii sudici.

A.2.3. Păduri de stejar pedunculat, cer şi gârniţă sunt prezente mai ales la vest de
valea Topologului, fiind legate de altitudini mai reduse şi de un topoclimat de
adăpost, dar şi de pătrunderile maselor de aer calde, sud-vestice şi sudice. Dintre
specii amintim: cerul (Q. cerris) şi garniţa (Q. frainetto), izolat (Q.robur) şi gorun (Q.
petraea). Pe versanţii semiînsoriţi sutn frecvenţi teiul şi carpenul, paltinul de câmp,
jugastrul, arţarul, ulmul, plopul tremurător, iar dintre arbuşti gherghinarul, lemnul
cânesc şi lemnul râios.

A.3. Vegetaţia azonală este reprezentată de patru categorii:

Vegetaţia de luncă cu plop, salcie, arin, dar şi de mur, păiuşcă, firuţă, trifoi, laptele
câinelui

Pajişti naturale secundare prezente mai ales în depresiunile mari şi utilizate agricol
(creşterea animalelor) care suporta o xerofitizare mai puternică, cu păiuş roşu şi
iarba vantului (Festuca), barboasa, pir, la care se adaugă tufărişuri de cătină,
păducel, măceş, porumbar.

Vegetaţia de sărături cu specii halofile Artemisia maritima şi Salicornia europea.

Vegetaţia de mlaştină, prezentă în lacuri aflate în ultima fază de evoluţie cu


sfagnete cu roua cerului.

B. Fauna

E reprezentată de mamifere: veveriţa, iepure, căprioară, şoarece gulerat, lup, vulpe,


mistreţ, cerb şi chiar urs (S. Vrancei şi Neamţului); dar şi zâmbru, cerb lopătar (C.
Pietricica), fazan (S. Moldovei).

Dintre păsări amintim potârnichea, piţigoiul de livadă, gaiţa, mierla, pupăza,


ciocănitori, grangure, lăstun.
Fauna acvatică e prezentă mai ales în râurile alohtone: scobarul pe Bistriţa şi Olt,
Motru, Jiu, Tismana, Gilort, Olteţ, Topolog, ARgeş, Râul Doamnei, Damboviţa. La
acesta se adaugă morunaşul (Bistriţa şi Buzău), cleanul (Bistriţa şi Trotuş).

C. Solurile

C.1. Principalele tipuri de soluri

Molisolurile nu sunt caracteristice spaţiului subcarpatic dar prezenţa lor e favorizată


de condiţiile bioclimatice şi litologice locale. Ele sunt reprezentate de: cernoziomuri
argiloiluviale (S. Moldovei pe fondul unui climat mai rece şi mai umed);
pseudorendzine pe depozite marnoase şi argiloase; rendzine (D. Istriţei) şi soluri
cenuşii (S. Neamţ şi ai Bistriţei)

Argiluvisolurile ocupă suprafeţe întinse în Subcarpaţi (mai ales în Vrancea) şi sunt


favorizate de condiţii climatice relativ umede, ce determină spălarea carbonaţilor pe
profil şi o debazificare accentuată a componentei minerale. Ca subtipuri amintim:
solurile brune (argiloiluviale) în S. Olteniei; s. Brune luvice (disperisate în toată aria
subcarpatică) asociate cu luvisolurile albice, şi planosoluri asociate primelor dar
prezente mai ales în depresiunile din Oltenia, pe terase sub păduri termofile.

Cambisolurile ocupă suprafeţe extinse mai ales la curbură şi în sud pe gresii şi


conglomerate paleogene bogate în elemente bazice, acolo unde precipitaţiile mai
bogate favorizează o puternică spălare a coloizilor. Ca subtipuri amintim solurile
brune eumezobazice şi solurile brune acide.

Vegetaţia, fauna, solurile şi rezervaţiile naturale


în Subcarpaţi
Învelişul vegetal

A.1. Factorii care determină distribuţia şi compoziţia vegetaţiei

Desfăşurarea arcului carpatic – separarea zonelor de vegetaţie specifice Europei


temperate (stepa, silvostepa şi cea nemorală a pădurilor de stejar),iar dezvoltarea
pe verticală a impus etajarea vegetaţiei.

Poziţia geografică şi condiţiile locale de relief, rocă, sol, regim hidrologic sunt la fel
de importante.

Poziţia geografică a impus diferenţieri climatice. Creşterea cantităţii de precipitaţii şi


scăderea temperaturilor (la nord de Trotuş) a dus la individualizarea etajelor în care
domină stejarul şi fagul.
Expunerea versanţilor şi a bazinelor hidrografice influenţează regimul insolaţiei şi
hidrologic cu reflectare în prezenţa plantelor heliofile şi sciafile (iubitoare de
umbră). În S. De Curbură, Muscelele Argeşului, în centrul S. Vâlcei, pe versanţii
sudici sunt cvercinee iar pe cei nordici gorunete şi fag.

Procesele actuale de modelare a reliefului determină:

Discontinuitate in învelişul vegetal (S. Buzăului)

Schimbări în compoziţia floristică a unor asociaţii vegetale similare cu cele din alte
regiuni ale ţării (impunerea cătinei pe versanţii afectaţi de procese actuale în S.
Prahovei şi ai Buzăului)

Dominarea spaţială a gruparilor vegetale în a căror compoziţie floristică au o


pondere importantă hemicriptofitele şi terofitele (pl. Adaptate la mobilitatea
teritoriului) (ex. La ext. S. De Curbură)

Degradarea parţială sau totală a orizontului biologic activ pe abrupturile cuestice


din S. de Curbură şi ai Vâlcei

Extensia unor grupări vegetale cu valoare economică redusă (plante halofile, pajisti
secundare stepizate la Slănic, Telega, Ocnele Mari)

Modificare dispunerii grupărilor vegetale în lungul versanţilor.

Bad lands-urile de la Berca, Pâcle, Comarnic, Râul Doamnele, Costeşti au


determinat îndepărtarea totală sau parţială a vegetaţiei arborescente. S-a instalat în
loc o vegetaţie ierboasă sau arborescentă mixata.

Vulcanii noroioşi (Pâcle, Sărăţel, Slănicul de Buzău) au determinat fragmentarea


arealului unor formaţiuni vegetale şi au creat condiţii optime pentru dezvoltaea
asociaţiilor halofile. Râurile ce curg prin Subcarpaţi determină apariţia vegetaţiei
intrazonale, de luncă.

Omul e cel mai important factor în distribuţia, compoziţia şi consistenţa vegetaţiei


subcarpatice. Antropizarea este foarte veche, dar a înregistrat un optim în sec. XIX
şi XX.

Circulaţia maselor de aer e esenţială în distribuţia şi compoziţia vegetaţiei pentru că


influenţează regimul temperaturilor, precipitaţiilor şi apariţia efectelor foehnale (mai
ales în S. de Curbură şi chiar Getici unde apar elemente termofile şi mezotermofile
pe versanţii sudici şi pe interfluvii).

A.2. Distribuţia si compoziţia vegetaţiei

A.2.1.Pădurile de amestec (fag şi răşinoase) se găsesc la 700-900 m in Muscele, pe


dealurile de la Curbură între Dâmboviţa şi Buzău, în S. Neamţului şi ai Bistriţei.
Compoziţia: fag, brad, asociat cu carpen
A.2.2. Pădurile de gorun au cea mai largă răspândire în Subcarpaţi. Limita
superioară poate ajunge la 700-800 m iar cea inferioară la aproximativ 300 m. În S.
Olteniei şi ai Buzăului se asociază cu carpiniţia (Carpinus orientalis) şi mojdrean
(Fraxinus ornus), scumpia (Cotynus coggygria), corn (Cornus mas), stejar pufos (Q.
pubescens)

Pe dealurile din nordul Olteniei, pe versanţi cu expoziţie sudică şi cu efecte foehnale


(Tismana, Polovragi, Horezu, Jiblea) apare castanul (Castanea vesca) care se
presupune ca a fost adus de romani şi s-a extins spontan.

In afara gorunetelor pure (tot mai rare) apar şi asociaţii de tip şleau de deal.
Acestea au şi fag, carpen (Carpinus betulus), ulm (Ulmus procera), paltin (Acer
platanoides), jugastru (Acer campestre), tei (Tilia cordata), frasin (Fraxinus
excelsior).

Dintre arbuşti: mărul şi părul pădureţ, alunul, gherghinarul, socul, porumbarul,


măceşul. Dintre ierburi amintim barboasa şi păiuşca mai ales pe versanţii sudici.

A.2.3. Păduri de stejar pedunculat, cer şi gârniţă sunt prezente mai ales la vest de
valea Topologului, fiind legate de altitudini mai reduse şi de un topoclimat de
adăpost, dar şi de pătrunderile maselor de aer calde, sud-vestice şi sudice. Dintre
specii amintim: cerul (Q. cerris) şi garniţa (Q. frainetto), izolat (Q.robur) şi gorun (Q.
petraea). Pe versanţii semiînsoriţi sutn frecvenţi teiul şi carpenul, paltinul de câmp,
jugastrul, arţarul, ulmul, plopul tremurător, iar dintre arbuşti gherghinarul, lemnul
cânesc şi lemnul râios.

A.3. Vegetaţia azonală este reprezentată de patru categorii:

Vegetaţia de luncă cu plop, salcie, arin, dar şi de mur, păiuşcă, firuţă, trifoi, laptele
câinelui

Pajişti naturale secundare prezente mai ales în depresiunile mari şi utilizate agricol
(creşterea animalelor) care suporta o xerofitizare mai puternică, cu păiuş roşu şi
iarba vantului (Festuca), barboasa, pir, la care se adaugă tufărişuri de cătină,
păducel, măceş, porumbar.

Vegetaţia de sărături cu specii halofile Artemisia maritima şi Salicornia europea.

Vegetaţia de mlaştină, prezentă în lacuri aflate în ultima fază de evoluţie cu


sfagnete cu roua cerului.

B. Fauna
E reprezentată de mamifere: veveriţa, iepure, căprioară, şoarece gulerat, lup, vulpe,
mistreţ, cerb şi chiar urs (S. Vrancei şi Neamţului); dar şi zâmbru, cerb lopătar (C.
Pietricica), fazan (S. Moldovei).

Dintre păsări amintim potârnichea, piţigoiul de livadă, gaiţa, mierla, pupăza,


ciocănitori, grangure, lăstun.

Fauna acvatică e prezentă mai ales în râurile alohtone: scobarul pe Bistriţa şi Olt,
Motru, Jiu, Tismana, Gilort, Olteţ, Topolog, ARgeş, Râul Doamnei, Damboviţa. La
acesta se adaugă morunaşul (Bistriţa şi Buzău), cleanul (Bistriţa şi Trotuş).

C. Solurile

C.1. Principalele tipuri de soluri

Molisolurile nu sunt caracteristice spaţiului subcarpatic dar prezenţa lor e favorizată


de condiţiile bioclimatice şi litologice locale. Ele sunt reprezentate de: cernoziomuri
argiloiluviale (S. Moldovei pe fondul unui climat mai rece şi mai umed);
pseudorendzine pe depozite marnoase şi argiloase; rendzine (D. Istriţei) şi soluri
cenuşii (S. Neamţ şi ai Bistriţei)

Argiluvisolurile ocupă suprafeţe întinse în Subcarpaţi (mai ales în Vrancea) şi sunt


favorizate de condiţii climatice relativ umede, ce determină spălarea carbonaţilor pe
profil şi o debazificare accentuată a componentei minerale. Ca subtipuri amintim:
solurile brune (argiloiluviale) în S. Olteniei; s. Brune luvice (disperisate în toată aria
subcarpatică) asociate cu luvisolurile albice, şi planosoluri asociate primelor dar
prezente mai ales în depresiunile din Oltenia, pe terase sub păduri termofile.

Cambisolurile ocupă suprafeţe extinse mai ales la curbură şi în sud pe gresii şi


conglomerate paleogene bogate în elemente bazice, acolo unde precipitaţiile mai
bogate favorizează o puternică spălare a coloizilor. Ca subtipuri amintim solurile
brune eumezobazice şi solurile brune acide.

Rezervatiile

Subcarpaţii Moldovei:

Pădurea Runc (fl) – langă Buhuşi – fagi seculari

Dealul Pechiu şi punctul fosilifer Runc langă Oneşti

Puncte fosilifere în conglomeratele de Pietricica

Codrii de Aramă şi Codrii de Argint – pe Dealul Filiorul lângă Văratec Quercus


petraea (gorun) şi mesteceni (Betula pendula) seculari . Fac parte din parcul
Vânători-Neamţ

Rezervaţia de zimbri
Parcul Natural Vânători-Neamţ

Subcarpaţii de Curbură

Vulcanii noroioşi “Pâclele mici şi Pâclele mari” dezvoltaţi pe anticlinalul Berca-


Berciu- Arbănaşi (18 km lungime). Rezervaţie geologică dar este în fapt complexă.
Crustele de sare sunt mediu favorabil pentru dezvoltarea plantelor halofile (Nitraria
schoberi)

Sarea lui Buzău (izvoare sărate, evaporare, pojghiţă de sare, plante indicatoare),
Blocurile de calcar de la Bădila (calcare de Stramberg cu iviri in brecia sării) –
comuna Vipereşti

Platoul Meledic – doline simple, îngemănate, avenuri profunde, lapiezuri pe sare,


peşteri pe valea Meledic afluentă a văii Slănicul de Buzău

Pădurea “lacurile Bisoca” pe teritoriul comunei cu acelaşi nume în apropiere de


oraşul Râmnicul Sărat – pădure de pin – ca relict

Pădurea de tisă (Taxus baccata) din comuna Chiojdu

Piatra Albă la Grunj – pe teritoriul comunei Mânzăleşti – tufuri dacitice (alb-verzui)


prinse în strate de marne şi gresii cu poziţie aproape verticală

Chihlimbarul de Buzău – comuna Colţi pe valea Sibiciului– peste 160 de nuanţe de


chihlimbar în strate oligocene. Singurul muzeu al chihlimbarului din ţară.

Muntele de sare de la Slănic Prahova – pe locul celei mai mari mine de sare care se
afla chiar în axul sinclinalului de Slănic în depozite badeniene. Lacul Baia Baciului s-
a format chiar într-o exploatare de tip clopot. La fel lacul Miresei.

Focul viu de la Andreiaşu (com. Andreiaşu de Jos) pe valea Milcovului. Iviri de gaz
metan pe fracturile din zona Caşin-Bisoca.

Pădurea Cenaru (com. Andreiaşu de Jos) cu exemplare gigantice de fag (Fagus


sylvatica), brad (Abies alba) şi tisă (Taxus baccata)

Pădurea Reghiu – Scruntaru (de la 125 ha în anii 70 la 95 ha în prezent) se află în


bazinul Milcovului în comuna Reghiu – adăposteşte elemente central europene şi
submediteraneene (mojdrean), depozite fosilifere paleogene, elemente
geomorfologice (cascade, jgheaburi formate în gresii). Se află la doar 4 km de Focul
Viu de la Andreiaşu

Subcarpaţii Getici

Microrelieful carstic de la Cetăţeni

Relieful pe gips de la Nucşoara- neoficial


Valea Vâlsanului – complexă între văile Muşăteşti şi Brăduleţ pentru asprete
(Romanichtys valsanicola) endemism.

Piramidele de la Valea Stăncioiului – comuna Goranu lângă Rm. Vâlcea. Cele de la


Slătioara în comuna cu acelaşi nume

Rezervaţia Ocnele Mari

Locuri fosilifere la Buzeşti şi Săuleşti

Valea Sodomului – Com. Săcelu

Valea Ibanului – Com. Scoarţa

Izvoarele minerale de la Săcelu

Locul fosilifer Suslăneşti (p) în Depr. Câmpulung

Grade de antropizare a peisajului subcarpatic

A. Peisaj moderat antropizat: Subc. Moldovei, ai Curburii şi Getici (între văile


Dâmboviţei şi Olteţului)

Fragmentarea ecosistemelor forestiere

Modificarea structurii şi compoziţiei floristice

Mod de utilizare dominat de pădure, pajişti/fâneţe şi livezi pe suprafeţe reduse

În cadrul acestora există regiuni puternic dezechilibrate, afectate de procese de


degradare

B. Peisaje puternic antropizate Subcarpaţii Neamţului, Bistriţei unde presiunea


antropică e mare (aşezări mari şi cu densitate mare, culturi agricole în depresiuni
mari)

C. Peisaje foarte puternic antropizate ocupă areale relativ reduse: Bistriţa, Trotuş,
subcarpaţii externi ai Prahovei, Valea Oltului, Depresiunea Târgu Jiu – Câmpu Mare.
Ele cuprind aşezări mari, cu numeroase obiective industriale, bazine miniere. În
imediata lor apropiere agricultura are caracter intensiv.

Forme de dezechilibru: poluarea componentelor naturale ale mediului prin emisii,


deşeuri, dejecţii, schimbarea folosinţei terenurilor (pădure-culturi, culturi-halde,
pădure/culturi – spaţii construite)

C4
Populaţia şi aşezările în Subcarpaţi
Date de geografie istorică

În S. Se prelungesc drumurile transcarpatice pe văi

Potenţial de habitat foarte favorabil

Aşezări neolitice (culturile de Criş, Boian, Sălcuţa)

Aşezări din epoca bronzului şi din perioada geto-dacică (Cândeşti, Călimăneşti, Pietroasele, Gura
Vitioarei, Ocniţa)

Aşezări din epoca daco-romană dar şi castre romane (Bumbeşti, Cozia, Jiblea, Drajna de Sus), o reţea de
drumuri care le legau mai ales in lungul râurilor Olt şi Jiu

Se remarcă o concentrare a populaţiei pe văi, la contactul cu muntele şi în locurile unde existau resurse
minerale (sare)

Din sec. XIV sunt consemnate primele oraşe Câmpulung – prima capitală a voievodatului lui Basarab I şi
Curtea de Argeş – capitala Ţării Româneşti

Până în secolul XIX numărul de aşezări a crescut continuu. Erau aşezări mici, concentrate pe văi, în
depresiuni, pe terasele râurilor, sau la contactul cu regiunile vecine (munte, podiş, câmpie)

Începând cu secolul al XIX-lea creşte numărul aşezărilor, numărul de locuitori, se diversifică activităţile
economice (extracţia petrolului, gazelor naturale, cărbuni). Începe modificarea mai agresivă a mediului
natural.

Se detaşează aliniamente de aşezări şi de concentrare a populaţiei:

Aşezări aflate în depresiunile de la contactul cu muntele cu activităţi silvo-pastorale tradiţionale,


exploatare de materiale de construcţie, sare, si în ultima perioada cu funcţii balneo-turistice (Bumbeşti,
Novaci, Horezu, Călimăneşti, Câmpulung, Fieni, Breaza, Comarnic, Slănic, Soveja, Târgu Ocna)

Aşezări aflate în culoarele văilor mari în care se impun oraşe ca centre polarizatoare: Târgu Jiu, Rm.
Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpina, Vălenii de Munte, Oneşti, Piatra Neamţ, Buhuşi, Târgu Neamţ

Aşezări de la contactul S. Cu Câmpia Română şi vestul culoarului Siret dominat cu funcţii agricole

Axe secundare de aşezări individualizate în culoarele văilor secundare sau de-a lungul unor depresiuni
longitudinale (Cracău-Bistriţa) sunt în majoritate sate cu funcţii agricole, dar şi industriale (exploatări de
cărbuni, petrol) sau turistice (Govora, Ocnele Mari, Olăneşti, Bălţăteşti, Oglinzi)

B. Caracteristici demografice

Numărul de locuitori din S. A crescut constant din 1912 (1,3mil) la peste 2,2 mil. În prezent. Ritmul
mediu de creştere a populaţiei e de aproximativ 5%o, dar e diferenţiat pe regiuni
La începutul secolului XX populaţia rurală din Subcarpaţi depăşea 80%, în prezent este de aproximativ
60%.

Cele mai mari oraşe din Subcarpaţi sunt Rm. Vâlcea (107.000 loc. în 2002); Târgu Jiu (96 500 loc)

Dinamica demografică actuală relevă trei direcţii:

Uşoară ascendenţă (bazată pe creşterea naturală în S. Moldovei şi ai Vrancei unde sporul natural este de
peste 10-15%o)

Regres cu dezechilibre importante determinat de o natalitate redusă dar şi de plecări definitive din zonă
(S. Buzăului)

Staţionar sau în creştere uşoară în oraşe unde sporul migratoriu şi natalitatea au reglat pierderile.

Structura pe grupe de vârstă se încadrează în mediile generale pe ţară cu excepţia părţii de est a
Subcarpaţilor unde grupa tânără are o pondere mai însemnată (cel putin scriptic)

Densitatea populatiei în Subcarpaţi e mai mare decât media pe ţară în aproape toate regiunile. În 1912 era
de 79,5 loc./kmp faţă de 53,8 loc./kmp, iar în 1990 era de 136 loc./kmp faţă de 96 loc./kmp. Valorile cele
mai mari sunt în S. Getici (148) şi ai Moldovei (138) în timp ce la Curbură sunt ... doar 125 loc./kmp.

C. Aşezările

Sate apărute în primul mileniu dezvoltate în locuri adăpostite, lângă munte, pe versanţi sau pe văi
secundare

Sate apărute în mileniul al doilea când a început un proces de roire spre culoarele văilor şi depresiunilor
principale şi treptat la contactul cu câmpia

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX au apărut sau s-au dezvoltat aşezările în lungul căilor
de comunicaţie, în vecinătatea oraşelor, în ariile de exploatare a resurselor

Oraşele au apărut începând cu secolele XIV-XVI cu funcţie de reşedinţă (Curtea de Argeş, Câmpulung),
altele ca târguri (Tg. Jiu, Rm. Vâlcea, Piatra Neamţ, Tg. Neamţ). Cele mai numeroase au apărut în ultimii
150 ani.

Extracţia petrolului a stat la baza dezvoltării unor localităţi care au devenit oraşe: Câmpina (1866), Băicoi
(1848), Moineşti (1912).

Exploatarea sării a determinat apariţia oraşelor Târgu Ocna (1846), Slănic (1892), Ocnele Mari (atestat în
1402)

Valorificarea terapeutică a izvoarelor minerale a dezvoltat localităţile Călimăneşti (1927), Băile Govora
(1927), Băile Olăneşti, Pucioasa (1911)

Aşezările urbane după numărul de locuitori:

Peste 100 000 loc. Piatra Neamţ (principalele cartiere rezidenţiale se află în munte) şi Rm. Vâlcea
Târgu Jiu (96 500) şi Oneşti (51 600)

Câmpulung (38 000), Câmpina (38 000), Curtea de Argeş (32 600)

12 oraşe între 10 000 şi 25 000 loc. şi alte 12 sub 10 000 loc.

Majoritatea se află în culoarele mari de vale, iar cartierele lor se desfăşoară pe terase sau pe glacisurile de
la baza versanţilor. Morfologia lor e rezultatul unei evoluţii duble: concentrare pe vale şi evoluţie pe
versanţi

Oraşele mai mici sunt concentrate pe văi secundare, şi păstrează încă aspectele structurale şi texturale ale
aşezărilor rurale

Funcţiile oraşelor din Subcarpaţi:

- complexe (P. Neamţ, Tg. Jiu, Rm. Vâlcea, Câmpulung, Oneşti, Curtea de Argeş, Câmpina)

- industrială şi de servicii (Bumbeşti Jiu, Tg. Neamţ, Tg. Ocna, Pucioasa, Slănic)

- balneo-turistică (Călimăneşti, Băile Olăneşti, Băile Govora, Ocnele Mari)

Aşezările rurale

sunt cele mai numeroase atestate mai ales în secolele XIV-XVI

Concentrează peste 60% din populaţia Subcarpaţilor

Cele mai mari sunt în apropierea marilor oraşe sau în S. Moldovei

Cele mai mari densităţi sunt în depresiunile mari pe văile Bistriţei, Tazlăului, Caşinului

Structura: risipite şi răsfirate, linear (se pot înşirui pe zeci de km) şi răsfirat (pe vesanţi), poligonale
regulate (în depresiuni)

Funcţional: agroindustriale, exploatări de petrol (Balcani, Pârjol, Bereşti, Berca); cărbuni (Aninoasa,
Goleşti, Schitu-Goleşti), materiale de construcţie, etc.

Economia

Caracteristici generale

Până în secolul al XVIII-lea cea mai mare parte a teritoriului Subcarpaţilor era acoperită de păduri de
foioase şi doar în apropierea localităţilor erau culturi agricole. Ocupaţiile dominante erau creşterea
animalelor, agricultura (pe suprafeţe restrânse), dar şi extracţia sării, olăritul, etc.

În următoarele două secole au fost extinse suprafeţele de păşunat, cele cu vii şi livezi, arabile. Începe
exploatarea resurselor de subsol în S.

Apar primele modificări puternice ale peisajului ca urmare a restrângerii suprafeţelor forestiere, dar şi
primele probleme legate de terenuri degradate şi poluate.
În perioada interbelică se extind exploatările de petrol, sare, lemn şi se diversifică industria prelucrătoare
(textilă, alimentară, prelucrarea lemnului). Se conturează o grupare industrială importantă între Ialomiţa şi
Buzău în care accentul e pus pe exploatarea şi prelucrarea petrolului. Cu mici excepţii (oraşele mici)
restul spaţiului subcarpatic are o puternică amprentă agricolă.

După al doilea război mondial se produc transformări multiple:

în industrie sunt extinse arealele cu exploatări petroliere, sunt valorificate gazele de sondă, sunt deschise
noi cariere de cărbuni (bazinul Gorjului), se amplifică extracţia sării (Slănic, Tg. Ocna, Ocnele Mari – aici
funcţiona sistemul prin saleducte), apar hidrocentralele (pe Bistriţa, Ag, Teleajen, Olt), termocentrale,
rafinării

- în agricultură s-a schimbat iniţial forma de proprietate (din privat în etatizat), s-a trecut la o
agricultură centralizată şi planificată, zootehnia a rămas ramura de bază dar s-au extins şi suprafeţele
cerealiere, de plante tehnice, de livezi şi s-au impus puternic podgoriile (S. De Curbură şi Getici)

- căile de comunicaţie s-au extins nu doar pe culoarele importante de vale cât şi pe cele secundare

- staţiunile balneoclimaterice tradiţionale şi-au extins activităţile

Astfel, în S. S-au conturat areale cu specific economic distinct. Acestea beneficiază de un cadru natural
favorabil (culoare largi de vale, depresiuni largi), de centre polarizatoare (oraşe mari), de căi de
comunicaţie. Se individualizează astfel sectoarele: Prahova-Teleajen, Ialomiţa, Râul Târgului, Argeş,
Buzău, Trotuş-Tazlău, Bistriţa-Neamţ, Olt-Govora, Gilort-Jiu-Motru.

După 1990 s-au înregistrat destul de multe modificări:

Restructurarea industriei, reducerea capacităţii de producţie a unor unităţi poluante (ind. Chimică la
Oneşti şi Piatra Neamţ), limitarea funcţionării unor secţii energofage şi a unor fabrici nerentabile,
închiderea unor exploatări miniere (S. Olteniei), a unor puncte de exploatare a petrolui, conservarea
termocentralelor de la Rogojelu şi Oneşti, privatizarea unor întreprinderi (ciment, alimentară, textilă,
cherestea, mobilă etc.)

În agricultură s-a revenit la proprietatea privată care a dus la fragmentarea terenurilor agricole şi
modificări în stuctura culturilor (reducerea livezilor în favoarea păşunilor şi a fâneţelor).

Reţeaua de căi de comunicaţie intră în proces de degradare sau este supusă reabilitării pe axe importante:
Prahova, Olt, Jiu, Trotuş, Bistriţa

Reabilitarea bazelor de tratament prin privatizările masive din turism sau dezvoltarea formelor de turism
ecologic.

B. Industria

La început a avut un puternic accent tradiţionalist: artizanat, meşteşugărească, pielărie, textilă, extractivă.

Specializarea industrială şi apariţia unor ramuri au stat: resursele de subsol, lemnul exploatat mai ales din
pădurile montane; valorificarea potenţialului hidroenergetic al munţilor, forţa de muncă abundentă şi în
bună măsură calificată pentru ramurile tradiţionale.
Ramurile industriale reprezentate în Subcarpaţi sunt industria energetică, a materialelor de construcţie,
chimică, a construcţiilor de maşini, de exploatare şi prelucrare a lemnului, uşoară, alimentată.

Repartiţia teritorială a unităţilor industriale

Aşezările rurale de sub munte – prelucrarea produselor din creşterea animalelor, prelucrarea lemnului şi a
pietrei

Culoarele marilor văi cu oraşe şi unităţi industriale mari şi diversificate

C. Agricultura

Este principala ramură economică şi include cea mai mare parte a populaţiei.

Condiţiile de mediu şi evoluţia socio-economică i-au impus câteva caracteristici:

O mare dispersie a terenurilor determinată de fragmentaea reliefului

O diferenţiere pe mai multe aliniamente a principalelor forme de activităţi agricole ce se succend dinspre
munte spre exterior

Culoarele de vale ale marilor râuri asigură interferarea celor două fâşii, dar şi legătura cu unităţile externe.

C.1. Modul de utilizare a terenurilor

A suferit modificări importante de-a lungul secolelor

Până acum aproximativ 150 de ani dominau pădurile în Subcarpaţi. Alături de ele păşunile şi fâneţele.

La sfârşitul secolului al XIX-lea au apărut primele degradări de teren ca urmare a defrişărilor.

Creşterea aşezărilor şi implicit a numărului de locuitori a determinat creşterea suprafeţelor agricole


(arabil, păşuni şi fâneţe, apoi vii şi livezi) dar şi a spaţiilor construite

În prezent suprafaţa agricolă ocupă 55% din spaţiul subcarpatic. Din aceasta 50% revine arabilului cu
desfăşurare mai mare (chiar peste 60%) în depresiunile mari. Păşunile şi fâneţele ocupă 35% cu extensie
mare pe versanţi sau pe văile secundare, iar livezile 10% din agricol.

C.2. Culturile agricole: porumb, grâu, secară, orz şi orzoaică. La acestea se adaugă plantele industriale
(mai ales în S. Moldovei).

Pomicultura se practică în tot arealul subcarpatic. Există dominant livezi de meri şi pruni. Prunul domină
în S. Getici între Olt şi Gilort, iar între Olt şi Topolog – mărul. În bazinul Teleajenului domină prunul, iar
între Buzău şi Rm. Sărat mărul are o pondere mai mare.

Viticultura ocupă chiar 35% din suprafeţele arabile ale comunelor de la exteriorul Subcarpaţilor de
Curbură între Teleajen şi Slănicul de Buzău (Dealul Mare-Istriţa cu centre la Pietroasele; Năeni, Breaza,
Valea Călugărească). La est de Slănicul de Buzău sunt podgoriile dezvoltate pe câmpia înaltă de glacis
dezvoltate la Coteşti, Odobeşti, Jariştea, Panciu. În S. Moldovei şi Getici domină culturile pe suprafeţe
mici sau hibride (cum e la vest de Olt).
Legumicultura are o importanţă mai redusă fiind practicată pentru consumul gospodăresc. Există areale
legumicole mai importante pe culoarele de vale, în apropierea centrelor urbane mai importante.

C.3. Creşterea animalelor este subramura agricolă cea mai importantă pentru Subcarpaţi. Aşezările de sub
Carpaţi sunt specializate pe creşterea oilor: Novaci, Polovragi, Baia de Fier, Vaideeni, Padeş, Runcu,
Bumbeşti etc.

În depresiunile mai mari (Neamţ, Cracău, Tazlău, Tg. Jiu), acolo unde baza furajeră e mai diversificată se
cresc bovine.

Pe ansamblu în S. Se poate face o regionare a ariilor agricole:

Aşezările din depresiunile de sub munte având drept bază creşterea animalelor (dominant oi)

Aşezările din depresiunile mari, din cele intracolinare şi de pe culoare largi de vale, cu o economie
agricolă mixtă (creşterea bovinelor, ovinelor pomicultură şi chiar culturi agricole)

Aşezările din lungul văilor secundare şi de pe versanţii dealurilor cu suprafeţe arabile restrânse ce au ca
specific creşterea oilor, caprelor şi o pomicultură limitată

Aşezările de la exteriorul Subcarpaţilor de Curbură şi ai Moldovei unde creşterea animalelor (dominant


bovine) se îmbină cu pomiviticultura şi unele culturi cerealiere.

D. Căile de comunicaţie

Reţeaua este destul de densă şi de bine organizată

S-a concentrat pe văi, în apropierea oraşelor, a zonelor de exploatare

D.1. Reţeaua rutieră

s-a realizat treptat pe drumurile antice (mai ales cele romane) peste pasurile carpatice (Vâlcan, Ursu,
Loviştea, Giuvala, Boncuţa, Bratocea, Buzău, Uz)

La începutul secolului XX s-a constituit pe tiparele actuale

Există o anumită “tramă” a reţelei rutiere pe direcţie transversală şi longitudinală ce urmăreşte fie văile
mari fie depresiunile de sub munte sau intracolinare. La aceasta se adaugă reţeaua de drumuri ce porneşte
radial din localităţile mari (reşedinţe de judeţ) pe văile secundare.

Drumurile secundare, cel mai adesea nemodernizate sunt legate de zonele de exploatare (de resurse de
subsol, forestiere, etc.) şi ele sunt factori favorizaţi pentru declanşarea proceselor de şiroire şi
torenţialitate pe versanţi.

D.2. Reţeaua feroviară este alcătuită din mai multe tronsoane ce aparţin marilor magistrale ale ţării.
Acestea urmăresc culoarele văilor mari trecând din sudul şi estul ţării peste Carpaţi spre Transilvania. La
acestea se adaugă şi căi ferate longitudinale, pe văi mai mici, şi transversale. Construcţia acestora este
legată de asigurarea legăturii cu oraşele mai mari din sudul sau estul ţării dar şi de deservirea zonelor de
extracţie.
D.3. Transporturile speciale cuprind: conducte de gaz metan pe valea Trotuşului şi a Prahovei; conducte
de apă pentru alimentarea oraşelor Tg. Jiu, Rm. Vâlcea, Craiova, Câmpina, Oneşti; saleducte – Ocnele
Mari – Govora; reţeaua electrică

E. Potenţialul turistic

E.1. Obiective naturale

Bazinete cu terase extinse

Defilee şi mici chei tăiate în gresii, conglomerate şi calcare la ieşirea râurilor din Carpaţi (Jiu, Jaleş, Olteţ,
Olt, Argeş, Ialomiţa, Prahova, Teleajen, Bistriţa), sau la secţionarea unor culmi în interiorul Subcarpaţilor
(Doftana, Dâmboviţa la Cetăţeni, Prahova la Nistoreşti)

Martori de eroziune realizaţi prin eroziune diferenţiată (Grunjul de pe Slănic, stâncile de la Mera pe
Milcov, trovanţii de la Costeşti)

Relieful complex dezvoltat prin dizolvarea sării şi sufoziune la Meledic, Ocnele Mari, Bisoca, JItia,
Slănic; vulcanii noroioşi, lacurile sărate, izvoarele minerale (Govora, Călimăneşti, Olăneşti, Bălţăteşti)

Rezervaţiile naturale

E. 2. Obiective antropice