Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga ARTA POETICĂ Arta poetică este o operă literară în care autorul

îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia. Autorul îşi exprimă în mod direct concepţia despre poezie (principiile de creaţie: elemente de laborator poetic, surse de inspiraţie, teme, modalităţi de creaţie şi de expresie; rolul social al poeziei) şi despre rolul poetului (relaţie poetcreaţie/inspiraţie; raportul poetului cu lumea sau cu divinitatea; rolul său social). La nivel ideatic, artele poetice se axează asupra doi termini: poezia şi poetul. În funcţie de termenul care deţine rolul determinant, ne aflăm în faţa unei arte poetice clasice (cum este poezia?) sau moderne (care este relaţia poetului cu lumea şi cu opera sa?). Prima artă poetică din literature universală este “Poetica” a lui Aristotel din secolul al IV-lea î.H. În această lucrare se definesc doi termini: mimesis şi catharsis. Aristotel spune că arta este MIMESIS, adică imitaţia imitaţiei realităţii, un joc prin care realitatea este transfigurată în funcţie de viziunea subiectivă a creatorului. Pentru prima dată el vorbeşte despre efectul purificator al artei (adică despre puterea creaţiei de a anula suferinţe, preocupările individului şi de a-l face să trăiască în lumea ficţiunii) –CATHARSIS. Mai târziu, Horaţiu consideră că orice creaţie exprimă partea cea mai bună a personalităţii artistului. În istoria literaturii universale, fiecare secol a adăugat idei interesante; o metamorfoză spectaculoasă a înregistrat atitudinea lirică. “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice ale literaturii române din perioada interbelică. Poezia este aşezată în fruntea primului său volum, “Poemele luminii”(1919), şi are rol de program (manifest literar), realizat însă cu mijloace poetice. Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului: cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire. Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I singular, adjectivul posesiv la persoana I, verbele de present, persoana I singular, alternând spre diferenţiere cu persoana a III-a; topica afectivă/cezura. . Lucian Blaga a avut o preocupare intensă pentru filozofie mai ales în legătură cu problema cunoaşterii (cea paradisiacă şi cea luciferică). Alternanţă între persoana I singular şi persoana a III-a plural denotă caracterul filosofic al acestei poezii, care reprezintă metaforic opoziţia dintre cunoaşterea luciferică (“eu”) şi cunoaşterea paradisiacă (“alţii”).Cunoaşterea paradisiacă este pentru Blaga logică, raţională, în schimb ce cunoaşterea luciferică nu are ca scop desluşirea misterului ci amplificarea/adâncirea acestuia. Titlul acestei poezii este o metaforă revelatorie care exprimă idea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal “eu” este aşezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, adică în fruntea operei. Plasarea sa iniţială poate corespunde influenţelor expresioniste (exacerbarea eului- trăsătură expresionistă) şi exprimă

1

Prima secvenţă exprimă concentrat. nu striveşte. Sensul incipitului este imbogăţit prin lanţul metaforic şi completat prin versurile finale: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/…. Metafora revelatorie “corola de minuni a lumii”. Poezia este un act de creaţie. 2 . “ochi” – cunoaşterea/contemplaţia poetică a lumii. semnifică misterele universale. “nu ucid (cu mintea)” atitudinea poetică faţă de tainele lumii – refuzul cunoaşterii logice. cu rol conclusiv. Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă. Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie (“tot…se schimbă…sub ochii mei”) şi de iubire (“căci eu iubesc”). înseamnă a cunoaşte. imaginate ca petalele unei corole imense care adăposteşte misterul lumii: “flori” – viaţa/efermitate/frumosul. nu sugrumă. “lumina mea” – “lumina altora”. “ucide” (nu sporeşte. “buze” – iubirea/rostirea poetică. de întreg. “iubeşte” . prin scrierea cu iniţială majusculă a versurilor. adică “striveşte”. a absolutului. izvorâtă din iubire. nu îmbogăţeşte. Lirismul generează o emoţie de tip intelectual. Întreaga operă este motivată prin iubire. Poezia înseamnă intuirea în particular a universalului. de obicei. şi un termen spiritual de transparentă înţelegere”. de tip intuitiv). Conjuncţia advrsativă “dar” subliniază diferenţa dintre cele două tipuri de cunoaştere./căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Verbul la forma negativă “nu strivesc” exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică. Începutul este reluat din titlu şi porneşte ex-abrupto. nu ucide. Sintagmele poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice: “lumina altora” “sugrumă”(vraja). se construieşte pe baza unor relaţii de opoziţie: eu – alţii. emblematice pentru opera poetică a lui Lucian Blaga. raţionale. pentru că versul liber poate reda fluxul ideatic şi afectiv. poezia are trei secvenţe marcate. Verbele se asociază metaforei “calea mea” (destinul poetic absumat). Pompiliu Constantinescu reduce tehnica poetică la “o amplă comparaţie. mai amplă. verbul la persoana I singular. Dezmărginirea este o trăsătură expresionistă. Conjuncţia adversativă “dar”. Sfârşitul discursului liric exprimă participarea la misterul universal. ontologică. iar “lumina mea” “sporeşte”(a lumii taină). nu iubeşte). “îmbogăţeşte”. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creaţiei poetice. în acest context verbul “a iubi” capătă o altă semnificaţie decât la romantici. În poziţie mediană sunt plasate cel mai scurt (“dar eu”) şi cel mai lung vers al poeziei („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină“). Metaforele revelatorii ale luminii. sugerează cunoaşterea sau instrumentul cunoaşterii. prin ideea de cerc. cu ajtorul verbelor la formă negativă: “nu strivesc”. reluarea pronumelui personal “eu”. eul liric delimitându-se astfel de poeţii de tip raţionalist. inclusă în titlul volumului de debut. “morminte” – tema morţii/eternitatea. de puternic imagism. imagine a perfecţiunii.atitudinea poetului filozof de a proteja misterele lumii. “sporesc a lumii taină”. “măreşte”. afirmă opţiunea poetică pentru un mod de cunoaştere – “cu lumina mea” – şi atitudinea faţă de misterele lumii. forma afirmativă. Compoziţional. Dedublarea luminii este redată prin opoziţia dintre metafora “lumina altora” (cunoaşterea de tip raţional) şi “lumina mea” (cunoaşterea poetică. A doua secvenţă. deşi exprimată prin raportul de cauzalitate (“căci”). cu un termen concret. Verbul capătă o semnificaţie metafizică. iar rolul poetului este adâncirea tainei care ţine de o voinţă de mister specific blagiană. iar iubirea o cale de cunoaştere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a formelor concrete. Această opoziţie este marcată şi grafic.

de raportare a eului poetic în lume. Din punct de vedere stilistic se remarcă comparaţia amplă. La nivel fonetic sunt prezente pauze redate de cezură şi de dispunerea versurilor cu măsură inegală. care dă oncreteţe faptului. Prin mijloacele artistice. Poezia blagiană. întunericul. cu esenţa lumii. Elementele de recurenţăîn poezie sunt. Creaţia este un mijlocitor între eu(conştiinţa individuală) şi lume. ne-nţelesuri şi mai mari. Apar cuvinte ale imaginarului poetic blagian: “lună” . nu îl reduce. El face distincţie între cunoaşterea paradisiacă şi cea luciferică. La nivel morfosintactic se remarcă repetarea de şase ori a pronumelui personal “eu” ce susţine caracterul confesiv al operei. Creaţia este o răscumpărare a neputinţei de a cunoaşte absolutul: „Omul trebuie să fie creator. modalităţi de creaţie şi de 3 . deoarece autorul îşi exprimă crezul liric (propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia) şi viziunea asupra lumii.Termenul “minune” devine cuvânt-cheie în discursul liric. este o artă poetică. Prozodia este modernă: ingambamentul dă fluiditate ideilor poetice. “mister”. care caută să reveleze misterul esenţial pentru însuşi conţinutul faptului. gravă. fiin însă considerată mai puţin valoroasă. “noapte”. „Pietre pentru templul meu”). Optând pentru al doilea tip de cunoaştere. La nivel lexico-semanitic apare terminologia abstract. sunt redate propriile idei despre poezie (teme. Apare o opoziţie între adjectivul posesiv “mea” şi adjectivul nehotărât “altora”. a lumii taină. Opoziţia lumină-întuneric relevă simbolic relaţia:cunoaşterea poetică-cunoaşterea logică. care stă sub semnul misterului. câmpul semantic al “misterului” realizat prin termeni/structuri lexicale cu valoare de metafore revelatorii: tainele. care implică principiul contrar. cu esenţa lumii. Ea nu clarifică. sporindu-le. marchează funcţia sintactică de complement circumstanţial instrumental – semnificând căile. utilizată în trei poziţii. Luna are o altă semnificaţie decât la romantici. dar şi metafora plasticizantă. mijloacele de cunoaştere a luminii. Prepoziţia “cu”. Rolul poeziei este acela ca. . Actul poetic converteşte misterul. Discursul liric se organizează în jurul acestor cuvinte. nepătrunsul ascuns. Măsura variază între versul de două silabe şi el amplu. Actul poetic este acela de contopire cu misterele universale. sfânt mister. creatorul să pătrundă în tainele Universului. prin mit şi simbol. este redată de seriile verbale antonimice. poetul desemnează propria „cale”: adâncirea misterului şi protejarea tainei prin creaţie. cu adânceşte misterul. Ideiile sunt continuate dintr-unul în mai multe versuri. ce se face între termeni abstracţi şi concreţi. Misterul şi motivul luminii. Misterul este substanţa originară şi esenţială a poeziei: cuvântul originar. elemente specifice imaginaţiei. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii. Atitudinea poetului faţă de cunoaştere poate fi explicată cu ajutorul terminologiei filozofice ulterior constituite. “zare”. ne-nţeles. “fiori”. Se cultivă cu predilecţie metafora revelatorie. Întreg discursul liric are o curgere solemnă. ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează. Conjuncţia “şi” conferă cursivitate discursului liric şi accentuează ideile cu valoare gnomică. în funcţie de ritmul interior. Iar cuvântul poetic nu înseamnă. Verbele la timpul prezent şi modul indicativ duce la conturarea prezentului etern şi prezentului gnomic – eul liric este plasat într-o relaţie definită cu lumea. ci sugerează.de aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea absolutului” (Lucian Blaga. Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale. limbaj metaforic. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. întunericata zare. Opţiunea poetică pentru o formă de cunoaştere. Sensul termenilor folosiţi este cel conotativ.

în realizarea eseului.expresie) şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea şi creaţia. realizându-se în viziune modernă. Eseu: Ion Barbu . dar este o poveste de iubire din lumea vegetală (asemenea altui poem al etapei. relevarea rolului expresiv al nivelurilor textului poetic ales. 4 . ca un amplu poem de cunoaştere şi poem alegoric. anunţă dezvoltarea ulterioară a poeziei lui Barbu. DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR Titlul baladei trimite cu gândul la marile poveşti de dragoste din literatura universală. în care întâlnirea are loc în plan oniric (ca în Luceafărul). Modernismul. poemul prezintă drama cunoaşterii şi incompatibilitatea dintre două lumi/ regnuri. însă răstoarnă conceptul tradiţional. Este o artă poetică modernă. pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie. prezentarea structurii textului poetic ales. o baladă fantastică. Sugestii de redactare Pentru realizarea eseului se valorifică textul poeziei Riga Crypto şi lapona Enigel de Ion Barbu.Riga Crypto şi lapona Enigel Scrie un eseu în care să demonstrezi că o poezie scrisă de Ion Barbu aparţine modernismului. Riga Crypto şi lapona Enigel. problematica cunoaşterii). IPOTEZA Riga Crypto şi lapona Enigel este subintitulată „Baladă". „Luceafăr întors". personajele având semnificaţie simbolică. RGUMENTE Poemul pare un cântec bătrânesc de nuntă. Structura narativă implică interferenţa genurilor. Publicată iniţial în 1924. Scenariul epic este dublat de caracterul dramatic şi de lirismul de măşti. vei avea în vedere: • • • • explicarea conceptului modernism. evidenţierea specificului limbajului şi a expresivităţii textului poetic. prin problematică şi mijloace artistice. integrată apoi în ciclul Uvedenrode din volumul Joc secund (1930). După melci).

Nuntaşul îl roagă să zică „încetineV „un cântec larg". de la pol şi trimite probabil la semnificaţia din limba suedeză „înger" (din latinescul „angelus"). ceea ce explică aspiraţia ei spre soare şi lumină. cadru al celeilalte nunţi. ea reprezintă ipostaza umană. deosebirea dintre ei fiind elementul care va genera intriga. Tristan şi Isolda. este craiul bureţilor. „Enigel şi riga Crypto". Prologul conturează în puţine imagini atmosfera de la „spartul nunţii trăite. cel tăinuit. Singura lor asemănare este statutul superior în interiorul propriei lumi. din regnul vegetal. în ordine: descrierea. pedepsirea rigăi în finalul baladei (strofele 23-27). Partea a doua. Numele Crypto. Numele Enigel are sonoritate nordică şi susţine originea ei. Menestrelul (un trubadur medieval. Riga Crypto. cea mai evoluată a regnului (omul -„fiară bătrână"). / Ea poposi pe muşchiul crud/ La Crypto. tot mai la sud. „mult îndărătnic". modificată în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălariţa. reprezentanţi a două regnuri distincte. dar şi mişcarea de transhumantă care ocazionează popasul în ţinutul rigăi: „în noul an. în timp ce lapona vine „din ţări de gheaţă urgisită". pentru Crypto. însă la Ion Barbu. căruia dragostea pentru Enigel. lapona îşi conduce turmele de reni spre sud. personaje romantice cu calităţi excepţionale. pentru că e „sterp". dar negative. îi este fatală. spaţiu rece. „inimă ascunsă". dar cu modificarea tonalităţii. Modurile de expunere sunt. El este bârfit şi ocărăt de supuşi. este realizată din mai multe tablouri poetice: portretul şi împărăţia rigăi Crypto (strofele 5-7). „laponă mică. nunta povestită. în raport cu norma comună (Crypto e „sterp? şi „nărăvaş/ Că nu voia să înflorească". mirele poienii.Romeo şi Julieta. întâlnirea dintre cei doi (strofa 10). iar invocaţia este repetată de trei ori. liniştită". Formula compoziţională este aceea a povestirii în ramă. încheierea întâlnirii (strofele 21. dialogul şi naraţiunea. sugerează apartenenţa la familia ciupercilor (cripto-game) şi postura de rege (rigă) al făpturilor inferioare. La nivel formal. Spaţiul definitoriu al existenţei. stăpână a regnului animal. apa şi pământul. povestită. ceea ce determină ruperea lui de lumea cotidiană. răspunsul laponei şi refuzul categoric cu relevarea relaţiei dintre simbolul solar şi propria condiţie (strofele 16-20). să-şi ducă renii/ Prin aer ud. intrarea în starea de graţie necesară zicerii acelui „cântec larg". caracteristic spaţiului romantic apusean) e îmbiat să cânte despre nunta ratată dintre doi parteneri inegali. locurile natale şi oprirea din drum a laponei Enigel (strofele 8. portretul. cele trei chemări ale rigăi şi primele două refuzuri ale laponei (strofele 11-15). Portretul menestrelului .poet este fixat prin trei epitete: „trist. în debutul părţii a doua (expoziţiunea). fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: una consumată. este umezeala perpetuă: „în pat de râu şi humă unsă". „inimă ascunsă". pe care 1-a zis „cu foc" acum o vară. Repetarea sugerează un ritual al zicerii unei poveşti exemplare. poezia este alcătuită din două părţi. împlinită. a poveştii în poveste (nuntă în nuntă). în timp ce ea îşi recunoaşte 5 . membrii cuplului sunt antagonici (fac parte din regnuri diferite). „nărăvaş" şi „nu voia să înflorească". spaţiu impur al amestecului elementelor primordiale. 9). iniţiatică. un bard. iar Enigel e „prea-cuminte"). „mai aburit ca vinul vechi. sunt realizate prin antiteză portretele membrilor cuplului. Primele patru strofe constituie rama viitoarei poveşti şi reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntaşul fruntaş". 22).

Darul lui este refuzat categoric de Enigel: „Eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale". ies lumine./ Să-l toace. Refuzul laponei îl pune într-o situaţie dilematică. pune în evidenţă relaţia individuală a fiecăruia cu universul.statutul de fiinţă solară: „Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e vărul drept. sterile. Primul refuz sugerează tentaţia solară. cade victimă neputinţei şi îndrăznelii de a-şi depăşi limitele. ea desfăşurându-se în visul fetei. Depăşirea situaţiei dilematice rămâne apanajul laponei. reluată în al treilea refuz prin antiteza soare-umbră./ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/ Eu de umbră mult mă tem". dar care aici capătă conotaţii erotice. ce refuză nuntirea dorită de Crypto „în somn fraged şi răcoare". pe care riga o refuză în favoarea existenţei instinctuale./ Cu măsălariţa ori. opunându-i argumentele modelului ei existenţial. lapona refuză descântecul rigăi. cu rezonanţe de incantaţie magică. Al doilea refuz este susţinut de enumerarea atributelor lui Crypto: „blând. elemente ale existenţei sale vegetative. dar rolurile sunt inversate. în prima chemare-descântec./ Dacă pleci să culegi. Soarele este simbolul existenţei spirituale. cu toate că tentaţia iubirii este copleşitoare: „Rigă Crypto. gol la drum să iasă. dar opţiunea lui e fermă şi merge până la sacrificiul de sine. necopt. comunicarea se realizează în plan oniric. incompatibilitatea peste care nici unul dintre ei nu poate trece fără să se piardă pe sine. Membrii cuplului nu-şi pot neutraliza diferenţele în planul real. ce refuză nuntirea dorită de Crypto „în somn fraged şi răcoare". Finalul este trist. Povestea propriu-zisă se dovedeşte a fi fantastică. Opoziţia „copt-„necopt./ începi. „plăpând. ies lumine. în a doua chemare: „Enigel. Enigel/ Scade noaptea. ca în Luceafărul. 6 . adică spre sud. cu rezonanţe de incantaţie magică. ca în Luceafărul. Crypto îşi îmbie aleasa cu „dulceaţă şi cu „frag?. rigă Crypto. dar rolurile sunt inversate. ea desfăşurându-se în visul fetei. fără sfială. vegetative. cu mine". de a încerca să intre într-o lume care îi este inaccesibilă. ce se întoarce în mod brutal asupra celui care 1-a rostit şi-1 distruge. lapona îi opune aspiraţia ei spre absolut („Mă-nchin la soarele-nţelept). Făptura firavă e distrusă de propriul vis. Imaginii de fragilitate a lui Crypto. Refuzul laponei îl pune într-o situaţie dilematică. Enigel/ Scade noaptea. Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere./ Se oglindi în pielea-i chială"./ Din umbYa deasă desfăcută. Darul lui este refuzat categoric de Enigel: „Eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale"./ Mă-nchin la soarele-nţelepf. în a doua chemare: „Enigel. rogu-te. dar opţiunea lui e fermă şi merge până la sacrificiul de sine. în prima chemare-descântec. cu mine". prin indicele spaţial „mai la vale". Riga este cel care rosteşte descântecul de trei ori. Povestea propriu-zisă se dovedeşte a fi fantastică. obligat să nuntească cu ipostaze degradate ale propriului regn: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toamen lume aurul. Riga Crypto se transformă într-o ciupearcă otrăvitoare. Atributele luminii despre care vorbeşte Enigel au efect distrugător asupra lui Crypto. Depăşirea situaţiei dilematice rămâne apanajul laponei./ Dacă pleci să culegi. Crypto îşi îmbie aleasa cu „dulceaţă şi cu „frag?. elemente ale existenţei sale vegetative. rogu-te. Oglindirea ritualică produce degradarea: „De zece ori./ începi. dar care aici capătă conotaţii erotice. opunându-i argumentele modelului ei existenţial.

apoi sufletul trebuie să mai urce o treaptă. vegetative. Aspiraţia solară a laponei sugerează faptul că aceasta se află pe treapta lui Mercur. necopt. Primul conotează sensurile raţiunii ale cărui atribute sunt „soarele-nţelepf şi „sufletul fântână". cu toate că tentaţia iubirii este copleşitoare: „Rigă Crypto. fără sfială. este înfăţişată înaintarea sufletului prin trei etape cosmice. 7 ./ Să-l toace. Trei mituri fundamentale de origine greacă sunt valorificate în opera poetului: al soarelui (absolutul)./ Se oglindi în pielea-i chială". ci doar «carnea». Imaginii de fragilitate a lui Crypto./ Să-i ţie de împărăteasă". al nunţii şi al oglinzii. al intelectului. se soldează cu victoria raţiunii asupra instinctului. ce se întoarce în mod brutal asupra celui care 1-a rostit şi-1 distruge. pe care riga o refuză în favoarea existenţei instinctuale. de a încerca să intre într-o lume care îi este inaccesibilă. iar chemările personajului alegoric. Impactul dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto). lapona îi opune aspiraţia ei spre absolut („Mă-nchin la soarele-nţelept). Opoziţia „copt-„necopt. încercarea fiinţei inferioare de a-şi depăşi limitele este pedepsită cu nebunia. nuntirea în „cămara Soarelui/ Mareluf. trepte ale iniţierii. al cercetării.Primul refuz sugerează tentaţia solară. Atributele luminii despre care vorbeşte Enigel au efect distrugător asupra lui Crypto. până la desăvârşirea spirituală. cade victimă neputinţei şi îndrăznelii de a-şi depăşi limitele. „Roata reprezintă refracţia soarelui în fântâna sufletului. iar popasul în ţinutul rigăi este o probă. sunt ale cercului Venerii./ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/ Eu de umbră mult mă tem". mai pur. prin indicele spaţial „mai la vale". Soarele (cunoaşterea absolută). cu cât această «roată se măreşte». Al doilea refuz este susţinut de enumerarea atributelor lui Crypto: „blând. necolindată de fiorii emoţiei umane"3. crescând pe măsură ce căldura dată este mai mare. incompatibilitatea peste care nici unul dintre ei nu poate trece fără să se piardă pe sine. pune în evidenţă relaţia individuală a fiecăruia cu universul. Drumul spre sud al laponei are semnificaţia unui drum iniţiatic. lapona refuză descântecul rigăi. Itinerarul trece prin cercul Venerii (iubirea ca „energie degradată" reduce omul la ipostaza de fiinţă instinctivă). configurat prin cele două simboluri . Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere. în Ritmuri pentru nunţile necesare. riga Crypto. iniţierea completă are loc prin adevărata „nuntă" a trupului şi spiritului cu însuşi focarul vieţii. în timp ce impuritatea din cercul Venerii e sugerată de spaţiul în care se amestecă elementele primordiale: „humă unsă". Frigul ţinutului polar. Riga Crypto se transformă într-o ciupearcă otrăvitoare. lapona Enigel întruchipează gândul eliberat prin aspiraţia spre lumină şi cunoaştere de ispitele instinctuale simbolizate de somn şi umbră. „plăpând. simbolizând aici materia vegetativă. „aer ud". Făptura firavă e distrusă de propriul vis. Oglindirea ritualică produce degradarea: „De zece ori. Trăirea sufletească va fi cu atât mai completă. gol la drum să iasă. Finalul este trist. Soarele este simbolul existenţei spirituale. «La umbră nu cresc afectele». reluată în al treilea refuz prin antiteza soare-umbră. trecută prin respingerea nunţii pe o treaptă inferioară. sterile. perfecţiunea geometrică a apei cristalizate configurează treapta raţiunii pure. adică spre sud./ Cu măsălariţa-mireasă. rigă Crypto. cercul lui Mercur.„fiară bătrână" şi „făptură mai firavă". obligat să nuntească cu ipostaze degradate ale propriului regn: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toamen lume aurul. Dincolo de înflăcărările impure ale dragostei şi de atmosfera mai curată a inteligenţei.

"Frunze pierdute". Conditia poetului este concentrata in versul:"decat un nume adunat pe-o carte".Astfel creatia argheziana devine o mostenire spirituala adresata urmasilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.contine ideea mostenirii spirituale.topica afectiva(inversiuni si dislocari sintactice)."cartea mea".metonimie care desemneaza opera literara. TEMA poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug.iar poezia apare ca bun spiritual si peren:"Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte.eu/tatal-fiul etc.la pers. in care sunt concentrate invataturile proorocilor si apostolilor adresate omenirii. si are rol de program (manifest) literar.T.despre menirea literaturii si despre rolul artistului in societate."Epigraf". lirismul subiectiv se realizeaza prin atitudinea poetica."un nume adunat pe-o carte". etc.tot atatea ipostaze pt.cuvantul face trimitere la cele doua mari parti ale Bibliei:V. vb. Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tata unui fiu spiritual caruia ii este lasata drept unica mostenire "cartea".conceptia despre creatie sau despre menirea creatorului. INCIPITUL.deoarece autorul isi exprima propriile convingeri despre arta literara.posesive la pers.raportul dintre inspiratie si tehnica poetica.Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat/dialog imaginar intre tata si fiu.. Discursul liric avand un caracter adresat.alaturi de "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de Lucian Blaga si "Joc secund" de Ion Barbu. Poezia "Testament" de Tudor Arghezi este o arta poetica. si N. "sa urci".realizat insa cu mijloace poetice.inegal de versuri.".T. I si a II-a sg. Poezia "Testament" este prima dintre artele poetice publicate in diferite volume:"Flori de mucigai".care devine simbol al identitatii obtinute prin cuvant. "Cuvinte potrivite"(1927). alternand spre diferentiere cu pers. I sg."eu".transmisa in mod direct si la nivelul expresiei prin marcile subiectivitatii(marci lexico-gramaticale prin care se evidentiaza eul liric):pronume personal la pers.In poezie eul liric apare in diferite ipostaze:eu/noi. Textul poetic este structurat in 6 strofe cu nr. TITLUL poeziei are o dubla acceptie: una denotativa si alta conotativa. a IIIa.intre strabuni si urmasi.deoarece in cadrul ei apare o tripla problematica. Arta poetica este o creatie in versuri prin care autorul isi exprima prin mijloace artistice specifice operei literare. Este o arta poetica moderna.intre rob si Domn."am ivit".specifica liricii moderne:transfigurarea socialului in estetic. I sg.estetica uratului.. 8 . Poezia este asezata in fruntea primului volum arghezian.conceput ca o adresare directa a eului liric catre un fiu spiritual..in legatura cu transmiterea averii sale.cu metrica si ritmul variabile. adj.eul liric."TESTAMENT" de Tudor Arghezi -arta poetica modernaPoezia "Testament" de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii romane din perioada interbelica.In sens propriu(denotativ).creatie lasata mostenire unui fiu spiritual.cuvantul-titlu desemneaza un act juridic intocmit de o persoana prin care aceasta isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi indeplinite dupa moarte."strabunii mei".In sens figurat(conotativ).

vite".dar si pt.Poetul poate face ca versurile sale sa exprime imagini sensibile. Strofa a patra debuteaza cu o confesiune lirica:"Am luat ocara si torcand usure/Am pus-o cand sa-mbie.si al acumularilor strabatut de inaintasi.fiind un element de recurenta.prin urmare.ca poetul devine un nascocitor.concept pe care il preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire:"Din bube. "Domnita".dar si sa stigmatizeze raul din jur ("sa-njure").al trudei poetice “slova faurita”: “Slova de foc si slova faurita/Imperecheate-n carte se marita”. Conditia poetului este redata in versul “Robul a scris-o. Ideea centrala din cea de-a treia strofa este transformarea poeziei intr-o lume obiectuala.asemeni Bibliei.a lucra pamantul.Poetul este. “Domnul”.ca si versul urmator "Suite de batranii mei pe branci".cand sa-njure". Formula de adresare.sugereaza drumul dificil al conoasterii.revolta sociala sunt concentrate in poezie.in "cuvinte potrivite". Poezia reprezinta pt.are un loc central in aceasta arta poetica. In strofa a doua.unealta de scris.mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi".cu un tata.un truditor al condeiului si se afla in slujba cititorului.un nascocitor care transforma "graiul lor cu-ndemnuri pt.iar "brazda" devine "calimara".poetul aplicand asupra cuvintelor aceeasi truda transformatoare prin care plugarii supuneau pamantul.iar poezia presupune mestesugul.prin faptul ca durerea.instrument mul mai reprezentativ pt.arta contemplativa.datorita afirmatiilor prezentate mai sus.Domnul o citeste” .si nu ca inspiratie divina. Poezia este atat rezultatul inspiratiei.Arghezi si un mijloc de razbunare a suferintei inaintasilor:"Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte/Si izbaveste-ncet pedepsitor/Odrasla vie-a crimei tuturor".poetul identificandu-se.al harului divin “slova de foc”.care se leaga de generatiile viitoare.metafora ce desemneaza poezia ca mestesug.truda creatorului. Enumeratia "rapi si gropi adanci".arta avand functie cathartica.creatie elaborata cu truda de poet.unealta folosita pt. artistul este un “rob”.desemneaza un potential cititor. Metafora "carte" .este numita "hrisovul vostru cel dintai".Metafora "seara razvratita" face trimitere la trecutul zbuciumat al stramosilor.popor decat clasica lira: "Durerea noastra surda si amara/Ogramadii pe-o singura vioara.simbolizata prin "vioara".prin "carte"."cartea".dar si moralizatoare.cartea de capatai a urmasilor.in mod simbolic. In strofa a cincea apare ideea transfigurarii socialului in estetic.vocativul "fiule" . In concluzie putem afirma ca poezia “Testament” de Tudor Arghezi este o arta poetica. Ultima strofa evidentiaza faptul ca muza.generatiile viitoare valoarea unui document fundamental.devine"condei".ca truda.ca un mentor al generatiilor viitoare. 9 .”pierde" in favoarea mestesugului poetic: “Intinsa lenesa pe canapea."Cartea"-"hrisov" are pt.Astfel "sapa"." Arghezi introduce in literatura romana estetica uratului.cat si al mestesugului./Domnita sufera in cartea mea”.

pentru care Dumnezeu este o «umbră». Eminescu ș. dar rece. spre a releva. Rugă de seară. a. un poem esențial pentru întregul său program estetico-literar realist. se află în Epigonii de Mihai Eminescu. Alte celebre arte poetice – pentru literaturile antice – au ca autori pe Horațiu (Epistola către Pisoni). Cuvinte potrivite. Predecesorii noștri credeau în ceea ce scriu. Tudor Arghezi și-a pus cea mai interesantă dintre artele sale poetice. mari de patimi. axându-se pe conceptul de mimesis («arta – imitare a naturii»). harfe zdrobite. în orizontul anului 330 î.. / Vrem arta să îndrepte și-un mers al acțiunii. poate.. romantismul. urâte. Pentru ilustrarea principiilor estetice ale clasicismului. cartea – ca bun testamentar transmis fiului – se relevă simbolic în treaptă întru cunoaștere veridică. ci cartea-tezaur întru cunoaștere a neamului său din temelia piramidei 10 . În scrisoarea însoțitoare a poemuluimanifest. inimi bătrâne. prin antiteză. O veritabilă ars poetica a romantismului. ori. parnasianismul. H. în funcție de doctrinele și dogmele curentelor înregistrate în plan diacronic: clasicismul. expresionismul. a. / mici de zile. din epocile anterioare.. Flori de mucigai. // (. din anul 1927. În „deschiderea“ Testamentului arghezian. în general. ” Tudor Arghezi este autorul a numeroase arte poetice: Testament.Arta poetică (din latină ars poetica. Prima Poetică a fost semnată de Aristotel.” Literatura română a fost înzestrată cu arte poetice de C. În „fruntea“ volumului de debut. Horă de poeți etc.» [1]. din anul 1674: „. cu «poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere». Tatăl-poet lasă moștenire fiului nu orice fel de carte. Conachi («Meșteșugul stihurilor românești»). și-a artei strălucire. cum Shakespeare credea în fantasmele sale. pentru care Patria este «o frază» etc. concis și sprinten în orice povestire. realismul. În prima parte a amplului poem-manifest. suprarealismul. compoziție. „transferate“ în ființa poetului. Epigraf. Ion Heliade Rădulescu («Regulile sau Gramatica poeziei»). dadaismul. / măști râzânde. fără credință în ceva. simbolismul. în partea a doua. specific esteticii ce desemnează un ansamblu de norme sau reguli privind „nașterea“ sau „facerea“ poeziei.Iubiți deci rațiunea și pentru-a voastre lire / Din ea luați frumosul. Epigonii. Cuvânt. Eminescu ne încredințează: „Ideea fundamentală e comparațiunea dintre lucrarea încrezută și naivă a predecesorilor noștri și lucrarea noastră trezită.) // Fii clar. Testament. în prim-hrisov «al robilor cu saricile pline de oseminte» „vărsate“.. puse bine pe-un caracter inimic». către Iacob Negruzzi (de la revista «Convorbiri literare»). paradoxismul etc. epigonismul contemporanilor săi. o zi anume și-un singur fapt deplin / Vor ține pân' la urmă tot teatrul arhiplin. franceză l’art poétique) ori poetica este un concept cu normativ caracter. «simțiri reci. Quintilian ș. celebră este Arta poetică de Nicolas Boileau. stilistică –.. dinspre prozodie.. tehnica literaturii – cu abordări dinspre genuri sau specii literare. figuri de stil. Poetului necunoscut. cel mai important manifest poetic din secolul al XIX-lea. Comparațiunea din poezia mea cade în defavorul generației noi și – cred – cu drept.. // Dar noi ce ne supunem la legea rațiunii... poetul elogiază «zilele de-aur a(le) scripturelor române». Incertitudine. / Un loc.

întâia oară.. un mare pedagog al neamului din care face parte. sublimarea tuturor elementelor ce intră în sfera realității pure. un revoltat. Am văzut în scriitor un element dinamic. nu robi ca până acum. loc al ocultării.” Volumul de debut în poezie al lui Lucian Blaga.” La Octavian Goga întâlnim o artă poetică mesianic-poporanistă chiar în „deschiderea“ volumului de Poezii. din anul 1932: „Eu. rafinarea.. 11 . căci realul vizat prin sinecdocă are patru cardinale repere: floarea – ca punct inițial. îndeosebi. ci și în Mărturisiri literare. infernalului / monstruosului etc.. „garoafă“ a rostirii. spațiu al metamorfozelor ens-ului uman. / Sudoarea muncii sutelor de ani. și torcând ușure / Am pus-o când să-mbie. ori „paradisiace“. Rostul cărții este clar expus: „Ca să schimbăm. «urmașilor stăpâni». al trecerii din «Țara-cu-Dor» în «Țara-fără-Dor». sămănătorist etc. / Veninul strâns l-am preschimbat în miere. rod al luminii cunoașterii „luciferice“. „primăvară“. ” În astfel de carte argheziană. mormântul – punct terminus al vieții. un răscolitor de mase. „epifanic“. / Am luat ocara.. publicat în anul 1905. grație structurii mele sufletești. un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și le transformă într-o trâmbiță de alarmă. este vorba despre poezia Rugăciune. Am văzut în scriitor un semănător de credințe și un semănător de biruințe. prin iubire de «flori și ochi și buze și morminte»” Enumerarea nu este întâmplătoare.: „Făcui din zdrențe muguri și coroane. ochiul – bază a receptării întru reflectare. neînfrumusețate romantic. Rostul / misia poeziei expresioniste. întru cunoaștere de orizonturi. răsar «cuvinte potrivite și leagăne. am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător.. ci să-l adâncim așa de mult încât să-l prefacem într-un mister și mai mare». Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.».sociale. când să-njure. din Pietre pentru templul meu (din același an): „Câteodată. un deschizător de drumuri. acum. în care se oglindește și faimoasa potențare a misterului. exprimată totodată și în registrul aforismului. este schimbarea a tot ce-i neînțeles în «ne-nțelesuri și mai mari». Poemele luminii (1919). / Sapa-n condei și brazda-n călimară. Lamura mesianismului se relevă nu numai în Rugăciune. datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim. a exprimării sinelui etc. De aceea. ori „toamnă“. grotescului. «din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite». se deschide cu o remarcabilă ars poetica a expresionismului. Bătrânii-au adunat. buzele – „treaptă“ a senzorialului / carnalului. urâtului. prin „râpile“ / „gropile adânci“ ale istoriei. Catharsis-ul blagian este rezultatul trăirii în tot mai «largi fiori de sfânt mister». condiție sine qua non a poeziei expresioniste. destinată celor din baza piramidei sociale. printre plăvani.. / Lăsând întreagă dulcea lui putere. a elementelor ce aparțin apoeticului. sau „vară“. al „transcenderii“ etc. cu fragranța vieții. Arta poetică argheziană constă în valorificarea. carte oglindind «seara răzvrătită» a strămoșilor ce au urcat «pe brânci». desigur.

când se îneacă / dispare „animalitatea planetară“ / „spiritul de turmă din junglă“ («cirezile agreste») prin „umanizare“. 1.. sugerat de calma creastă. Numai astfel «Poetul ridică însumarea de harfe resfirate».. zenitul. / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi. mai pur. chiar „tăind“ nodul gordian existențial ca Alexandru Macedon. și poezia secundă a acestui volum. / Intrată prin oglindă în mântuit azur. în «grupurile apei». «compusă în toamna lui 1929. și polul minus („minus-infinit“). «în mântuit azur».” Cu privire la „prima parte“ de ars poetica. rețea de cristale ale Logosului.. să oglindească măreția lumii. un joc secund. astfel.. în vectorizare paradoxist-geometriclirico-semantică. se transformă în două kilograme de cenușă. în limbaj dificil. prin incinerare. mai întâi «apărută cu titlul Apropiat. constituit de adâncul. sumă de trăiri și „harfe“ (metonimie / sinecdocă: Poet / Poezie) ce pot fi pierdute în „sborul invers“. când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum... dedus. a humei despuiare / Și unda logodită sub cer. dedus. o oglindire a zenitului în apă. are menirea ca. dar și opusu-i. din noiembrie 1926». spre a proiecta-o în sfera înaltă a spiritului sacru. al cosmosului nostru.. / Dar piatra-în rugăciune.Poezia Din ceas. mai tare. un corp uman de o sută de kilograme. însemnând evoluție între două „repere“ de care suntem conștienți ca grupuri ale apei (se știa și în perioada interbelică faptul că.. precum / Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare. devenirea Ființei. se deduce ușor că ființele umane sunt sublime „grupuri ale apei“).” .. publicat de Ion Barbu în 1930. utilizând un material poetic din 1920». zenitul. „fiind apă“ / „compuși ai apei“. în Sburătorul. cele două catrene din „deschiderea“ Jocului secund fiind «o cugetare clară. vor spune – cum ? // Ar trebui un cântec încăpător. să-i deducă întreaga istorie / viață. joc secund.. „ca o piramidă cu vârful în jos“. dinspre 12 . / Durerea divizată o sună-încet.. la mijlocul axei spațio-temporalității. istoria ens-ului uman. la moarte. Timbru. Din ceas. «calma creastă». dedus. simetric. dedus adâncul acestei calme creste. o sublimare a vieții prin retorsiune» [2]. arta poetică a liricului: Poezia (adâncul acestei calme creste) este o ieșire (dedus) din contingent (din ceas) în pură gratuitate (mântuit azur). „în două părți“: 1. «nadirul latent». sau fluierul în drum. jocul secund. restul evaporându-se. («Timbru»): „Cimpoiul veșted luncii. din prezent / «din ceas». / Tăind pe înecarea cirezilor agreste. Este infinitul cunoașterii în plan diacronic. ca imaginea cirezii resfrântă în apă. Poezia pură. // Nadir latent ! Poetul ridică însumarea / De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi / Și cântec istovește: ascuns cum numai marea. Desigur. această primă parte a artei poetice barbiene grăiește despre faptul indiscutabil că Poetul și Poezia aparțin sferei ceasului. «nadirul latent».. sau „creasta inversă“.»): „Din ceas. adică prezentului. George Călinescu evidențiază că «hermetismul lui Ion Barbu e adesea numai filologic». / În grupurile apei. / Ori lauda grădinii de îngeri.. («Din ceas. se constituie într-o barbiană artă poetică hermeticparnasiană. al realului / istoriei. cu care se deschide volumul Joc secund. e un nadir latent. „zborul“ dinspre tinerețe spre bătrânețe. între polul plus („plus-infinit“).

ci și «piatra în rugăciune» („statuile“). dinspre lumină spre întuneric. a umbrei ideii.». trăirile s-au condensat. și cea abstractă. (. durerea lumii întregi din fiecare ens / ins al ei. "Prima" ars poetica a paradoxismului. de un reprezentant al disipativgrupului: «La țărmii freneziei și în solstițiile sale.viață spre moarte. ci. natura întreagă. «Ramuri». de la sămânță la plantă. ca «foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare». a întregului cosmos. Două dimensiuni liricosemantice se evidențiază: cea concretă. Se mai prezintă cu două fețe. / să tai munților / pintenii țanțoși. să mă fac auzit de toată lumea. / Nu-mi stă-n fire asemenea lucru. dar nu numai omul este demn de cântare. / Nu vreau să fac nici ars poetic. misia Poetului / Poeziei este de a cânta «durerea divizată». „sarea tuturor marilor idei“. ori ca imnul edenic al îngerilor din clipa în care Dumnezeu a făurit pe Eva din coasta bărbătească a lui Adam. revolta sublimă a semnificantului împotriva semnificatului. nobile.. palpabilă. În catrenul al doilea suntem atenționați asupra dimensiunilor imponderabile: „ea nu avea greutate“. (. echilibrând îndrăzneala cu fortăreața chiar în momentul când Praxiteles și-a terminat proiectul sub chenarele privirilor Frineii. / de lângă călcâiele / unde zvâcnește artezian / sângele inimii / modeste. adică toată creația dumnezeiască. / permiteți-mi să scot baltagul / de crom și fulgere. modul în care semnificantul „atrage“. trăind / cunoscând profund marea vieții. de la gâlgâitul izvorului de munte la imensele scurgeri oceanice. surprinzând un aspect fundamental al esteticii stănesciene. / potrivit vârstei mele. În Operele imperfecte (1979). asemenea transparentelor meduze ivindu-se dintr-o foșnire mătăsoasă a clorurii de sodiu.. / de lângă periferia / sentimentelor. mai degrabă. fiind ca aerul respirat. din 15 septembrie 1966. atoatecuprinzător. când pipăi săgețile graiului. angajând holopoemul („poemul perceperii întregului cosmic din care suntem parte“). ori – după cum ne încredințează în alt context chiar poetul – chipul decurgerii materiei din Cuvânt.. cimpoiul și fluierul (metonimie / sinecdocă: Poet / Poezie) sunt instrumentele specifice rapsozilor pelasgo-daco-thraci / valahi (dacoromâni-arhaici). În Timbru. În 13 . se continuă ars poetica parnasiano-hermetică barbiană.. se naște veritabila poezie. e vorba de un „ospăț al spiritului“. «unda logodită sub cer». ca și la nou-născut. vreau sămi proptesc mâna pe umărul Parângului... identificându-se în iubirea absolută a protagonistului liric: «Ea era frumoasă ca umbra unei idei – / a piele de copil mirosea spinarea ei. Desigur. fertilizându-le. „naște“ semnificatul..) Poezia este imensul miraj al sevelor efervescente ce traversează sufletul de la imperceptibil la grandiosul obiectiv.) Că totuși. a ideii. e vorba despre proaspăt-născuta Poezie.. în numele unei dialectici a viului. a fost publicată în revista craioveană. ori cântare a Genezei. de la atom la sistemul solar. mai mult decât „ianusbifrontice“. Poezia trebuie să fie «cântec încăpător».. de la căutarea inertă la descoperirea sacadată. dar are gust ca sarea atât de „slăvită la ospețe de barbari“. una „râzândă“ și cealaltă „plângândă“ cu lacrimi mari.. la care se consumă Poezia. numai în acest chip istovitor. (. «a humei despuiare» („arta ceramică“). / să trăsnesc / coifurile-mbâcsite / de egoism. să dau drumul cântecelor / încântecelor mele – păsări sincere de aur – să zboare-n largurile câmpurilor. Poezia pură în accepțiunea barbiană se vrea holo-cântec. să strig. de la substanțele întunericului la germenii luminii. descrierea Iubitei / Poeziei.!» [3]. întregului neam al orfeicilor. nici paradă. Nichita Stănescu a publicat și poezia Evocare. pura poezie. corporală.. dar încă o dată: habent sua fata. dintr-o „limbă moartă“.. Peristylium. În Evocare.) Poezia este explozia sentimentului extrem al poetului. ființarea poeziei se certifică prin strigăt.

p.distihul „conclusiv“. 2000. Ed.» (v. Ion Pachia Tatomirescu. 107 / 155 sqq. Nichita Stănescu și paradoxismul. 14 . numai ea era pământ. Nichita Stănescu reia aserțiunea-vers din „deschidere“. în care substituie ideea cu gândul – «ea era frumoasă ca umbra unui gând» –. idee / gând proiectat(ă) ca într-o cosmogeneză. Aethicus.). ca într-o naștere a pământului „între apele primordiale“: «Între ape.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful