You are on page 1of 14

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

ARTA POETICĂ

Arta poetică este o operă literară în care autorul îşi exprimă propriile
convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia.
Autorul îşi exprimă în mod direct concepţia despre poezie (principiile de
creaţie: elemente de laborator poetic, surse de inspiraţie, teme, modalităţi de creaţie
şi de expresie; rolul social al poeziei) şi despre rolul poetului (relaţie poet-
creaţie/inspiraţie; raportul poetului cu lumea sau cu divinitatea; rolul său social).
La nivel ideatic, artele poetice se axează asupra doi termini: poezia şi poetul.
În funcţie de termenul care deţine rolul determinant, ne aflăm în faţa unei arte poetice
clasice (cum este poezia?) sau moderne (care este relaţia poetului cu lumea şi cu
opera sa?).
Prima artă poetică din literature universală este “Poetica” a lui Aristotel din
secolul al IV-lea î.H. În această lucrare se definesc doi termini: mimesis şi catharsis.
Aristotel spune că arta este MIMESIS, adică imitaţia imitaţiei realităţii, un joc prin
care realitatea este transfigurată în funcţie de viziunea subiectivă a creatorului.
Pentru prima dată el vorbeşte despre efectul purificator al artei (adică despre puterea
creaţiei de a anula suferinţe, preocupările individului şi de a-l face să trăiască în
lumea ficţiunii) –CATHARSIS.
Mai târziu, Horaţiu consideră că orice creaţie exprimă partea cea mai bună a
personalităţii artistului.
În istoria literaturii universale, fiecare secol a adăugat idei interesante; o
metamorfoză spectaculoasă a înregistrat atitudinea lirică.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga face parte din seria
artelor poetice ale literaturii române din perioada interbelică. Poezia este aşezată în
fruntea primului său volum, “Poemele luminii”(1919), şi are rol de program (manifest
literar), realizat însă cu mijloace poetice.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale
Universului: cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin
iubire.
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea
poetică transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii
(mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la
persoana I singular, adjectivul posesiv la persoana I, verbele de present, persoana I
singular, alternând spre diferenţiere cu persoana a III-a; topica afectivă/cezura.
. Lucian Blaga a avut o preocupare intensă pentru filozofie mai ales în legătură
cu problema cunoaşterii (cea paradisiacă şi cea luciferică). Alternanţă între persoana
I singular şi persoana a III-a plural denotă caracterul filosofic al acestei poezii, care
reprezintă metaforic opoziţia dintre cunoaşterea luciferică (“eu”) şi cunoaşterea
paradisiacă (“alţii”).Cunoaşterea paradisiacă este pentru Blaga logică, raţională, în
schimb ce cunoaşterea luciferică nu are ca scop desluşirea misterului ci
amplificarea/adâncirea acestuia.
Titlul acestei poezii este o metaforă revelatorie care exprimă idea cunoaşterii
luciferice. Pronumele personal “eu” este aşezat orgolios în fruntea primei poezii din
primul volum, adică în fruntea operei. Plasarea sa iniţială poate corespunde
influenţelor expresioniste (exacerbarea eului- trăsătură expresionistă) şi exprimă

1

de obicei. Această opoziţie este marcată şi grafic. Sensul incipitului este imbogăţit prin lanţul metaforic şi completat prin versurile finale: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/…. Dedublarea luminii este redată prin opoziţia dintre metafora “lumina altora” (cunoaşterea de tip raţional) şi “lumina mea” (cunoaşterea poetică. iar rolul poetului este adâncirea tainei care ţine de o voinţă de mister specific blagiană. verbul la persoana I singular. iar iubirea o cale de cunoaştere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a formelor concrete. sugerează cunoaşterea sau instrumentul cunoaşterii. nu sugrumă.atitudinea poetului filozof de a proteja misterele lumii. prin ideea de cerc. Verbul capătă o semnificaţie metafizică. În poziţie mediană sunt plasate cel mai scurt (“dar eu”) şi cel mai lung vers al poeziei („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină“). nu striveşte. Conjuncţia adversativă “dar”. “lumina mea” – “lumina altora”. mai amplă. Poezia înseamnă intuirea în particular a universalului. Sfârşitul discursului liric exprimă participarea la misterul universal. izvorâtă din iubire. emblematice pentru opera poetică a lui Lucian Blaga. Compoziţional. Metaforele revelatorii ale luminii./căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă. Prima secvenţă exprimă concentrat. nu ucide. imagine a perfecţiunii. cu ajtorul verbelor la formă negativă: “nu strivesc”. 2 . de tip intuitiv). Începutul este reluat din titlu şi porneşte ex-abrupto. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creaţiei poetice. Întreaga operă este motivată prin iubire. inclusă în titlul volumului de debut. poezia are trei secvenţe marcate. “iubeşte” . reluarea pronumelui personal “eu”. Pompiliu Constantinescu reduce tehnica poetică la “o amplă comparaţie. A doua secvenţă. cu rol conclusiv. Dezmărginirea este o trăsătură expresionistă. Lirismul generează o emoţie de tip intelectual. cu un termen concret. Metafora revelatorie “corola de minuni a lumii”. “sporesc a lumii taină”. eul liric delimitându-se astfel de poeţii de tip raţionalist. afirmă opţiunea poetică pentru un mod de cunoaştere – “cu lumina mea” – şi atitudinea faţă de misterele lumii. “îmbogăţeşte”. “nu ucid (cu mintea)” atitudinea poetică faţă de tainele lumii – refuzul cunoaşterii logice. “ucide” (nu sporeşte. şi un termen spiritual de transparentă înţelegere”. în acest context verbul “a iubi” capătă o altă semnificaţie decât la romantici. Conjuncţia advrsativă “dar” subliniază diferenţa dintre cele două tipuri de cunoaştere. a absolutului. semnifică misterele universale. deşi exprimată prin raportul de cauzalitate (“căci”). Poezia este un act de creaţie. adică “striveşte”. imaginate ca petalele unei corole imense care adăposteşte misterul lumii: “flori” – viaţa/efermitate/frumosul. forma afirmativă. “măreşte”. raţionale. Verbul la forma negativă “nu strivesc” exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică. iar “lumina mea” “sporeşte”(a lumii taină). de puternic imagism. ontologică. nu îmbogăţeşte. Verbele se asociază metaforei “calea mea” (destinul poetic absumat). nu iubeşte). înseamnă a cunoaşte. “buze” – iubirea/rostirea poetică. “morminte” – tema morţii/eternitatea. pentru că versul liber poate reda fluxul ideatic şi afectiv. se construieşte pe baza unor relaţii de opoziţie: eu – alţii. prin scrierea cu iniţială majusculă a versurilor. “ochi” – cunoaşterea/contemplaţia poetică a lumii. de întreg. Sintagmele poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice: “lumina altora” “sugrumă”(vraja). Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie (“tot…se schimbă…sub ochii mei”) şi de iubire (“căci eu iubesc”).

a lumii taină. ne-nţelesuri şi mai mari. nu îl reduce. Apare o opoziţie între adjectivul posesiv “mea” şi adjectivul nehotărât “altora”. sporindu-le. Discursul liric se organizează în jurul acestor cuvinte. . sunt redate propriile idei despre poezie (teme. Poezia blagiană. ne-nţeles. Creaţia este un mijlocitor între eu(conştiinţa individuală) şi lume. care implică principiul contrar. întunericul. Ideiile sunt continuate dintr-unul în mai multe versuri. deoarece autorul îşi exprimă crezul liric (propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia) şi viziunea asupra lumii. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. care dă oncreteţe faptului. „Pietre pentru templul meu”). “noapte”. La nivel fonetic sunt prezente pauze redate de cezură şi de dispunerea versurilor cu măsură inegală. cu esenţa lumii. Creaţia este o răscumpărare a neputinţei de a cunoaşte absolutul: „Omul trebuie să fie creator. Întreg discursul liric are o curgere solemnă. Se cultivă cu predilecţie metafora revelatorie. este o artă poetică. Elementele de recurenţăîn poezie sunt. Misterul şi motivul luminii. ci sugerează. Prin mijloacele artistice. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii. poetul desemnează propria „cale”: adâncirea misterului şi protejarea tainei prin creaţie. Apar cuvinte ale imaginarului poetic blagian: “lună” . modalităţi de creaţie şi de 3 . câmpul semantic al “misterului” realizat prin termeni/structuri lexicale cu valoare de metafore revelatorii: tainele. este redată de seriile verbale antonimice. cu esenţa lumii. Rolul poeziei este acela ca. La nivel lexico-semanitic apare terminologia abstract. gravă. utilizată în trei poziţii. ce se face între termeni abstracţi şi concreţi.de aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea absolutului” (Lucian Blaga. Din punct de vedere stilistic se remarcă comparaţia amplă. “fiori”. fiin însă considerată mai puţin valoroasă. La nivel morfosintactic se remarcă repetarea de şase ori a pronumelui personal “eu” ce susţine caracterul confesiv al operei. Prepoziţia “cu”. Actul poetic este acela de contopire cu misterele universale. Actul poetic converteşte misterul. “mister”. întunericata zare. Atitudinea poetului faţă de cunoaştere poate fi explicată cu ajutorul terminologiei filozofice ulterior constituite. Optând pentru al doilea tip de cunoaştere. de raportare a eului poetic în lume. Ea nu clarifică. limbaj metaforic. “zare”. ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează. Măsura variază între versul de două silabe şi el amplu. Opţiunea poetică pentru o formă de cunoaştere. Misterul este substanţa originară şi esenţială a poeziei: cuvântul originar. prin mit şi simbol. mijloacele de cunoaştere a luminii. dar şi metafora plasticizantă. El face distincţie între cunoaşterea paradisiacă şi cea luciferică. în funcţie de ritmul interior. Prozodia este modernă: ingambamentul dă fluiditate ideilor poetice. marchează funcţia sintactică de complement circumstanţial instrumental – semnificând căile. Iar cuvântul poetic nu înseamnă. Sensul termenilor folosiţi este cel conotativ. Conjuncţia “şi” conferă cursivitate discursului liric şi accentuează ideile cu valoare gnomică. Opoziţia lumină-întuneric relevă simbolic relaţia:cunoaşterea poetică-cunoaşterea logică. elemente specifice imaginaţiei. care caută să reveleze misterul esenţial pentru însuşi conţinutul faptului. Luna are o altă semnificaţie decât la romantici. Termenul “minune” devine cuvânt-cheie în discursul liric. cu adânceşte misterul. creatorul să pătrundă în tainele Universului. Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale. care stă sub semnul misterului. sfânt mister. Verbele la timpul prezent şi modul indicativ duce la conturarea prezentului etern şi prezentului gnomic – eul liric este plasat într-o relaţie definită cu lumea. nepătrunsul ascuns.

prin problematică şi mijloace artistice. integrată apoi în ciclul Uvedenrode din volumul Joc secund (1930). 4 . Scenariul epic este dublat de caracterul dramatic şi de lirismul de măşti.expresie) şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea şi creaţia. vei avea în vedere: • explicarea conceptului modernism. „Luceafăr întors". în care întâlnirea are loc în plan oniric (ca în Luceafărul). • relevarea rolului expresiv al nivelurilor textului poetic ales. însă răstoarnă conceptul tradiţional. în realizarea eseului. Structura narativă implică interferenţa genurilor. realizându-se în viziune modernă. DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR Titlul baladei trimite cu gândul la marile poveşti de dragoste din literatura universală. RGUMENTE Poemul pare un cântec bătrânesc de nuntă. personajele având semnificaţie simbolică. dar este o poveste de iubire din lumea vegetală (asemenea altui poem al etapei. IPOTEZA Riga Crypto şi lapona Enigel este subintitulată „Baladă". problematica cunoaşterii). ca un amplu poem de cunoaştere şi poem alegoric. o baladă fantastică. pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie. Publicată iniţial în 1924.Riga Crypto şi lapona Enigel Scrie un eseu în care să demonstrezi că o poezie scrisă de Ion Barbu aparţine modernismului. După melci). Eseu: Ion Barbu . Modernismul. Este o artă poetică modernă. poemul prezintă drama cunoaşterii şi incompatibilitatea dintre două lumi/ regnuri. Sugestii de redactare Pentru realizarea eseului se valorifică textul poeziei Riga Crypto şi lapona Enigel de Ion Barbu. • prezentarea structurii textului poetic ales. Riga Crypto şi lapona Enigel. anunţă dezvoltarea ulterioară a poeziei lui Barbu. • evidenţierea specificului limbajului şi a expresivităţii textului poetic.

poezia este alcătuită din două părţi. în ordine: descrierea. Numele Enigel are sonoritate nordică şi susţine originea ei. Partea a doua. personaje romantice cu calităţi excepţionale. „inimă ascunsă". modificată în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălariţa. apa şi pământul. iar Enigel e „prea-cuminte"). „mai aburit ca vinul vechi. fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: una consumată. stăpână a regnului animal. liniştită". ceea ce determină ruperea lui de lumea cotidiană. spaţiu impur al amestecului elementelor primordiale. 22). nunta povestită. pentru Crypto. dar şi mişcarea de transhumantă care ocazionează popasul în ţinutul rigăi: „în noul an. lapona îşi conduce turmele de reni spre sud. pe care 1-a zis „cu foc" acum o vară. Formula compoziţională este aceea a povestirii în ramă. pedepsirea rigăi în finalul baladei (strofele 23-27). Numele Crypto. în raport cu norma comună (Crypto e „sterp? şi „nărăvaş/ Că nu voia să înflorească". reprezentanţi a două regnuri distincte. Modurile de expunere sunt. Nuntaşul îl roagă să zică „încetineV „un cântec larg". caracteristic spaţiului romantic apusean) e îmbiat să cânte despre nunta ratată dintre doi parteneri inegali. însă la Ion Barbu. în timp ce lapona vine „din ţări de gheaţă urgisită". Primele patru strofe constituie rama viitoarei poveşti şi reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntaşul fruntaş". sugerează apartenenţa la familia ciupercilor (cripto-game) şi postura de rege (rigă) al făpturilor inferioare. îi este fatală. di- alogul şi naraţiunea. împlinită. cea mai evoluată a regnului (omul -„fiară bătrână"). în debutul părţii a doua (expoziţiunea). membrii cuplului sunt antagonici (fac parte din regnuri diferite). „mult îndărătnic". este umezeala perpetuă: „în pat de râu şi humă unsă". Tristan şi Isolda. cele trei chemări ale rigăi şi primele două refuzuri ale laponei (strofele 11-15). întâlnirea dintre cei doi (strofa 10). Singura lor asemănare este statutul superior în interiorul propriei lumi. 9). deosebirea dintre ei fiind elementul care va genera intriga. Spaţiul definitoriu al existenţei. iniţiatică. dar cu modificarea tonalităţii. povestită. El este bârfit şi ocărăt de supuşi. sunt realizate prin antiteză portretele membrilor cuplului. Riga Crypto. „laponă mică. locurile natale şi oprirea din drum a laponei Enigel (strofele 8.poet este fixat prin trei epitete: „trist. din regnul vegetal. a poveştii în poveste (nuntă în nuntă). Prologul conturează în puţine imagini atmosfera de la „spartul nunţii trăite. de la pol şi trimite probabil la semnificaţia din limba suedeză „înger" (din latinescul „angelus"). cel tăinuit. dar negative. La nivel formal. / Ea poposi pe muşchiul crud/ La Crypto. un bard. spaţiu rece. este craiul bureţilor. Portretul menestrelului .Romeo şi Julieta. tot mai la sud. mirele poienii. ceea ce explică aspiraţia ei spre soare şi lumină. iar invocaţia este repetată de trei ori. portretul. Menestrelul (un trubadur medieval. „nărăvaş" şi „nu voia să înflorească". răspunsul laponei şi refuzul categoric cu relevarea relaţiei dintre simbolul solar şi propria condiţie (strofele 16-20). căruia dragostea pentru Enigel. „Enigel şi riga Crypto". „inimă ascunsă". cadru al celeilalte nunţi. ea reprezintă ipostaza umană. intrarea în starea de graţie necesară zicerii acelui „cântec larg". să-şi ducă renii/ Prin aer ud. este realizată din mai multe tablouri poetice: portretul şi împărăţia rigăi Crypto (strofele 5-7). în timp ce ea îşi recunoaşte 5 . pentru că e „sterp". Repetarea sugerează un ritual al zicerii unei poveşti exemplare. încheierea întâlnirii (strofele 21.

/ Cu măsălariţa ori. Membrii cuplului nu-şi pot neutraliza diferenţele în planul real.statutul de fiinţă solară: „Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e vărul drept. Imaginii de fragilitate a lui Crypto. ea desfăşurându-se în visul fetei. elemente ale existenţei sale vegetative. dar opţiunea lui e fermă şi merge până la sacrificiul de sine. pune în evidenţă relaţia individuală a fiecăruia cu universul. incompatibilitatea peste care nici unul dintre ei nu poate trece fără să se piardă pe sine. adică spre sud. gol la drum să iasă. ca în Luceafărul. prin indicele spaţial „mai la vale". cu rezonanţe de incantaţie magică./ începi. ies lumine. Opoziţia „copt-„necopt. Enigel/ Scade noaptea. Soarele este simbolul existenţei spirituale./ Se oglindi în pielea-i chială". rogu-te. Refuzul laponei îl pune într-o situaţie dilematică. dar care aici capătă conotaţii erotice. rigă Crypto. în a doua chemare: „Enigel. dar rolurile sunt inversate. ca în Luceafărul. Crypto îşi îmbie aleasa cu „dulceaţă şi cu „frag?. ce refuză nuntirea dorită de Crypto „în somn fraged şi răcoare". Finalul este trist./ Dacă pleci să culegi. Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere. cu rezonanţe de incantaţie magică. Riga Crypto se transformă într-o ciupearcă otrăvitoare. cu toate că tentaţia iubirii este copleşitoare: „Rigă Crypto. ce se întoarce în mod brutal asupra celui care 1-a rostit şi-1 distruge. Povestea propriu-zisă se dovedeşte a fi fantastică. Darul lui este refuzat categoric de Enigel: „Eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale". Atributele luminii despre care vorbeşte Enigel au efect distrugător asupra lui Crypto. rogu-te. fără sfială. ea desfăşurându-se în visul fetei. reluată în al treilea refuz prin antiteza soare-umbră. Depăşirea situaţiei dilematice rămâne apanajul laponei. cade victimă neputinţei şi îndrăznelii de a-şi depăşi limitele. Povestea propriu-zisă se dovedeşte a fi fantastică. lapona refuză descântecul rigăi. Primul refuz sugerează tentaţia solară./ Dacă pleci să culegi. dar care aici capătă conotaţii erotice. ies lumine. 6 . pe care riga o refuză în favoarea existenţei instinctuale. dar rolurile sunt inversate. în prima chemare-descântec. obligat să nuntească cu ipostaze degradate ale propriului regn: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toame- n lume aurul. Făptura firavă e distrusă de propriul vis. vegetative. Refuzul laponei îl pune într-o situaţie dilematică. comunicarea se realizează în plan oniric. „plăpând. dar opţiunea lui e fermă şi merge până la sacrificiul de sine. Crypto îşi îmbie aleasa cu „dulceaţă şi cu „frag?./ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/ Eu de umbră mult mă tem". necopt. elemente ale existenţei sale vegetative./ începi. lapona îi opune aspiraţia ei spre absolut („Mă-nchin la soarele-nţelept)./ Mă-nchin la soarele-nţelepf. opunându-i argumentele modelului ei existenţial. cu mine". în prima chemare-descântec./ Să-l toace. sterile. Enigel/ Scade noaptea. Riga este cel care rosteşte descântecul de trei ori. Darul lui este refuzat categoric de Enigel: „Eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale". în a doua chemare: „Enigel. opunându-i argumentele modelului ei existenţial. Depăşirea situaţiei dilematice rămâne apanajul laponei. de a încerca să intre într-o lume care îi este inaccesibilă. Oglindirea ritualică produce degradarea: „De zece ori. cu mine"./ Din umbYa deasă desfăcută. ce refuză nuntirea dorită de Crypto „în somn fraged şi răcoare". Al doilea refuz este susţinut de enumerarea atributelor lui Crypto: „blând.

adică spre sud. riga Crypto. „aer ud". configurat prin cele două simboluri . Primul conotează sensurile raţiunii ale cărui atribute sunt „soarele-nţelepf şi „sufletul fântână". al cercetării.Primul refuz sugerează tentaţia solară. Soarele este simbolul existenţei spirituale./ Se oglindi în pielea-i chială". pe care riga o refuză în favoarea existenţei instinctuale./ Să-l toace. prin indicele spaţial „mai la vale". cade victimă neputinţei şi îndrăznelii de a-şi depăşi limitele. ci doar «carnea». pune în evidenţă relaţia individuală a fiecăruia cu universul. apoi sufletul trebuie să mai urce o treaptă. Atributele luminii despre care vorbeşte Enigel au efect distrugător asupra lui Crypto. trepte ale iniţierii. se soldează cu victoria raţiunii asupra instinctului. nuntirea în „cămara Soarelui/ Mareluf. crescând pe măsură ce căldura dată este mai mare. obligat să nuntească cu ipostaze degradate ale propriului regn: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toame- n lume aurul. cu cât această «roată se măreşte». incompatibilitatea peste care nici unul dintre ei nu poate trece fără să se piardă pe sine. vegetative. mai pur. sunt ale cercului Venerii. Itinerarul trece prin cercul Venerii (iubirea ca „energie degradată" reduce omul la ipostaza de fiinţă instinctivă). „plăpând. Oglindirea ritualică produce degradarea: „De zece ori. rigă Crypto. fără sfială. 7 .„fiară bătrână" şi „făptură mai firavă"./ Cu măsălariţa-mireasă. Făptura firavă e distrusă de propriul vis. gol la drum să iasă. ce se întoarce în mod brutal asupra celui care 1-a rostit şi-1 distruge./ Să-i ţie de împărăteasă". iniţierea completă are loc prin adevărata „nuntă" a trupului şi spiritului cu însuşi focarul vieţii. «La umbră nu cresc afectele». Finalul este trist. Soarele (cunoaşterea absolută). cercul lui Mercur. sterile. Drumul spre sud al laponei are semnificaţia unui drum iniţiatic. Impactul dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto). Trăirea sufletească va fi cu atât mai completă. de a încerca să intre într-o lume care îi este inaccesibilă. Al doilea refuz este susţinut de enumerarea atributelor lui Crypto: „blând. lapona Enigel întruchipează gândul eliberat prin aspiraţia spre lumină şi cunoaştere de ispitele instinctuale simbolizate de somn şi umbră. Frigul ţinutului polar. este înfăţişată înaintarea sufletului prin trei etape cosmice. cu toate că tentaţia iubirii este copleşitoare: „Rigă Crypto. reluată în al treilea refuz prin antiteza soare-umbră./ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/ Eu de umbră mult mă tem". al nunţii şi al oglinzii. în Ritmuri pentru nunţile necesare. Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere. Trei mituri fundamentale de origine greacă sunt valorificate în opera poetului: al soarelui (absolutul). simbolizând aici materia vegetativă. încercarea fiinţei inferioare de a-şi depăşi limitele este pedepsită cu nebunia. necolindată de fiorii emoţiei umane"3. Riga Crypto se transformă într-o ciupearcă otrăvitoare. „Roata reprezintă refracţia soarelui în fântâna sufletului. al intelectului. până la desăvârşirea spirituală. lapona refuză descântecul rigăi. lapona îi opune aspiraţia ei spre absolut („Mă-nchin la soarele-nţelept). necopt. iar chemările personajului alegoric. perfecţiunea geometrică a apei cristalizate configurează treapta raţiunii pure. în timp ce impuritatea din cercul Venerii e sugerată de spaţiul în care se amestecă elementele primordiale: „humă unsă". iar popasul în ţinutul rigăi este o probă. Dincolo de înflăcărările impure ale dragostei şi de atmosfera mai curată a inteligenţei. Imaginii de fragilitate a lui Crypto. Aspiraţia solară a laponei sugerează faptul că aceasta se află pe treapta lui Mercur. trecută prin respingerea nunţii pe o treaptă inferioară. Opoziţia „copt-„necopt.

Arta poetica este o creatie in versuri prin care autorul isi exprima prin mijloace artistice specifice operei literare.alaturi de "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de Lucian Blaga si "Joc secund" de Ion Barbu.despre menirea literaturii si despre rolul artistului in societate. etc.deoarece autorul isi exprima propriile convingeri despre arta literara.deoarece in cadrul ei apare o tripla problematica.la pers.inegal de versuri."Epigraf". INCIPITUL.In poezie eul liric apare in diferite ipostaze:eu/noi.intre strabuni si urmasi."eu"."strabunii mei". in care sunt concentrate invataturile proorocilor si apostolilor adresate omenirii."am ivit".T. 8 . I sg.".eul liric.Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat/dialog imaginar intre tata si fiu. adj. si are rol de program (manifest) literar. TITLUL poeziei are o dubla acceptie: una denotativa si alta conotativa. I sg. "TESTAMENT" de Tudor Arghezi -arta poetica moderna- Poezia "Testament" de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii romane din perioada interbelica."un nume adunat pe-o carte". Poezia "Testament" este prima dintre artele poetice publicate in diferite volume:"Flori de mucigai".Astfel creatia argheziana devine o mostenire spirituala adresata urmasilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului. "Cuvinte potrivite"(1927)..In sens figurat(conotativ). Este o arta poetica moderna.cu metrica si ritmul variabile. alternand spre diferentiere cu pers. Conditia poetului este concentrata in versul:"decat un nume adunat pe-o carte".transmisa in mod direct si la nivelul expresiei prin marcile subiectivitatii(marci lexico-gramaticale prin care se evidentiaza eul liric):pronume personal la pers. a III- a.posesive la pers.estetica uratului.In sens propriu(denotativ).cuvantul face trimitere la cele doua mari parti ale Bibliei:V.conceput ca o adresare directa a eului liric catre un fiu spiritual. Poezia "Testament" de Tudor Arghezi este o arta poetica.raportul dintre inspiratie si tehnica poetica."cartea mea".iar poezia apare ca bun spiritual si peren:"Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte.contine ideea mostenirii spirituale. Textul poetic este structurat in 6 strofe cu nr.specifica liricii moderne:transfigurarea socialului in estetic.topica afectiva(inversiuni si dislocari sintactice). si N. Poezia este asezata in fruntea primului volum arghezian. Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tata unui fiu spiritual caruia ii este lasata drept unica mostenire "cartea".tot atatea ipostaze pt.cuvantul-titlu desemneaza un act juridic intocmit de o persoana prin care aceasta isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi indeplinite dupa moarte. TEMA poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug.intre rob si Domn.eu/tatal-fiul etc..metonimie care desemneaza opera literara.creatie lasata mostenire unui fiu spiritual. vb. I si a II-a sg. Discursul liric avand un caracter adresat."Frunze pierdute".in legatura cu transmiterea averii sale.T.care devine simbol al identitatii obtinute prin cuvant.realizat insa cu mijloace poetice.conceptia despre creatie sau despre menirea creatorului. "sa urci".. lirismul subiectiv se realizeaza prin atitudinea poetica.

Formula de adresare.si al acumularilor strabatut de inaintasi.Poetul poate face ca versurile sale sa exprime imagini sensibile.creatie elaborata cu truda de poet. Ultima strofa evidentiaza faptul ca muza.popor decat clasica lira: "Durerea noastra surda si amara/Ogramadii pe-o singura vioara.prin urmare.dar si moralizatoare.un truditor al condeiului si se afla in slujba cititorului.in mod simbolic.arta contemplativa.a lucra pamantul.prin faptul ca durerea.generatiile viitoare valoarea unui document fundamental. Ideea centrala din cea de-a treia strofa este transformarea poeziei intr-o lume obiectuala.ca poetul devine un nascocitor.care se leaga de generatiile viitoare.Domnul o citeste” . artistul este un “rob”. Metafora "seara razvratita" face trimitere la trecutul zbuciumat al stramosilor.mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi".poetul identificandu-se." Arghezi introduce in literatura romana estetica uratului.cat si al mestesugului.al harului divin “slova de foc”.in "cuvinte potrivite".revolta sociala sunt concentrate in poezie.concept pe care il preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire:"Din bube. Enumeratia "rapi si gropi adanci".un nascocitor care transforma "graiul lor cu-ndemnuri pt.simbolizata prin "vioara". Conditia poetului este redata in versul “Robul a scris-o.ca si versul urmator "Suite de batranii mei pe branci".cand sa-njure".fiind un element de recurenta.prin "carte". In concluzie putem afirma ca poezia “Testament” de Tudor Arghezi este o arta poetica.unealta folosita pt.”pierde" in favoarea mestesugului poetic: “Intinsa lenesa pe canapea.si nu ca inspiratie divina.iar "brazda" devine "calimara".datorita afirmatiilor prezentate mai sus.arta avand functie cathartica.vite". Metafora "carte" . In strofa a doua.desemneaza un potential cititor.instrument mul mai reprezentativ pt.vocativul "fiule" .dar si sa stigmatizeze raul din jur ("sa-njure").are un loc central in aceasta arta poetica."cartea". In strofa a cincea apare ideea transfigurarii socialului in estetic."Cartea"-"hrisov" are pt.Astfel "sapa".iar poezia presupune mestesugul.este numita "hrisovul vostru cel dintai". “Domnul”.metafora ce desemneaza poezia ca mestesug.dar si pt.cartea de capatai a urmasilor.cu un tata. Poezia este atat rezultatul inspiratiei.ca un mentor al generatiilor viitoare.ca truda./Domnita sufera in cartea mea”. "Domnita".Arghezi si un mijloc de razbunare a suferintei inaintasilor:"Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte/Si izbaveste-ncet pedepsitor/Odrasla vie-a crimei tuturor".devine"condei". Strofa a patra debuteaza cu o confesiune lirica:"Am luat ocara si torcand usure/Am pus-o cand sa-mbie.asemeni Bibliei.unealta de scris.al trudei poetice “slova faurita”: “Slova de foc si slova faurita/Imperecheate-n carte se marita”. 9 .sugereaza drumul dificil al conoasterii.Poetul este.poetul aplicand asupra cuvintelor aceeasi truda transformatoare prin care plugarii supuneau pamantul.truda creatorului. Poezia reprezinta pt.

ori. din epocile anterioare. dinspre prozodie. harfe zdrobite. În „deschiderea“ Testamentului arghezian. Cuvinte potrivite. din anul 1927. parnasianismul. compoziție. Comparațiunea din poezia mea cade în defavorul generației noi și – cred – cu drept. epigonismul contemporanilor săi. O veritabilă ars poetica a romantismului. „transferate“ în ființa poetului. spre a releva. urâte.. Eminescu ne încredințează: „Ideea fundamentală e comparațiunea dintre lucrarea încrezută și naivă a predecesorilor noștri și lucrarea noastră trezită. Predecesorii noștri credeau în ceea ce scriu. stilistică –.. În scrisoarea însoțitoare a poemului- manifest. dar rece. cu «poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere». inimi bătrâne. fără credință în ceva. paradoxismul etc. poate. Poetului necunoscut. mari de patimi.. prin antiteză.. un poem esențial pentru întregul său program estetico-literar realist. și-a artei strălucire. Flori de mucigai. concis și sprinten în orice povestire. Pentru ilustrarea principiilor estetice ale clasicismului. Incertitudine. din anul 1674: „. Cuvânt. ci cartea-tezaur întru cunoaștere a neamului său din temelia piramidei 10 . puse bine pe-un caracter inimic». Prima Poetică a fost semnată de Aristotel. Tatăl-poet lasă moștenire fiului nu orice fel de carte. Ion Heliade Rădulescu («Regulile sau Gramatica poeziei»). Conachi («Meșteșugul stihurilor românești»). în prim-hrisov «al robilor cu saricile pline de oseminte» „vărsate“. în orizontul anului 330 î. Epigonii. În prima parte a amplului poem-manifest. // Dar noi ce ne supunem la legea rațiunii. // (. franceză l’art poétique) ori poetica este un concept cu normativ caracter. cum Shakespeare credea în fantasmele sale. Rugă de seară. realismul. În „fruntea“ volumului de debut. poetul elogiază «zilele de-aur a(le) scripturelor române». tehnica literaturii – cu abordări dinspre genuri sau specii literare. în partea a doua. simbolismul. în general. / mici de zile. în funcție de doctrinele și dogmele curentelor înregistrate în plan diacronic: clasicismul. o zi anume și-un singur fapt deplin / Vor ține pân' la urmă tot teatrul arhiplin.. a. Alte celebre arte poetice – pentru literaturile antice – au ca autori pe Horațiu (Epistola către Pisoni). suprarealismul. romantismul. cel mai important manifest poetic din secolul al XIX-lea. H. celebră este Arta poetică de Nicolas Boileau. figuri de stil. / Vrem arta să îndrepte și-un mers al acțiunii. se află în Epigonii de Mihai Eminescu. «simțiri reci. specific esteticii ce desemnează un ansamblu de norme sau reguli privind „nașterea“ sau „facerea“ poeziei. Epigraf. / Un loc.Iubiți deci rațiunea și pentru-a voastre lire / Din ea luați frumosul.) // Fii clar.Arta poetică (din latină ars poetica..” Literatura română a fost înzestrată cu arte poetice de C. a. ” Tudor Arghezi este autorul a numeroase arte poetice: Testament.. Tudor Arghezi și-a pus cea mai interesantă dintre artele sale poetice. pentru care Patria este «o frază» etc. Horă de poeți etc.. Quintilian ș. Testament. cartea – ca bun testamentar transmis fiului – se relevă simbolic în treaptă întru cunoaștere veridică. expresionismul. Eminescu ș. către Iacob Negruzzi (de la revista «Convorbiri literare»). axându-se pe conceptul de mimesis («arta – imitare a naturii»).» [1]. / măști râzânde. dadaismul.. pentru care Dumnezeu este o «umbră».

” La Octavian Goga întâlnim o artă poetică mesianic-poporanistă chiar în „deschiderea“ volumului de Poezii. rafinarea. mormântul – punct terminus al vieții.” Volumul de debut în poezie al lui Lucian Blaga. în care se oglindește și faimoasa potențare a misterului. publicat în anul 1905. spațiu al metamorfozelor ens-ului uman. Poemele luminii (1919). Rostul cărții este clar expus: „Ca să schimbăm. datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim. îndeosebi. condiție sine qua non a poeziei expresioniste. grotescului. este schimbarea a tot ce-i neînțeles în «ne-nțelesuri și mai mari». destinată celor din baza piramidei sociale.. printre plăvani. sau „vară“. întâia oară. nu robi ca până acum. ochiul – bază a receptării întru reflectare. «urmașilor stăpâni». loc al ocultării. / Lăsând întreagă dulcea lui putere. un răscolitor de mase. rod al luminii cunoașterii „luciferice“. cu fragranța vieții. Arta poetică argheziană constă în valorificarea.. prin „râpile“ / „gropile adânci“ ale istoriei. ci să-l adâncim așa de mult încât să-l prefacem într-un mister și mai mare». / Veninul strâns l-am preschimbat în miere. „primăvară“. exprimată totodată și în registrul aforismului. Catharsis-ul blagian este rezultatul trăirii în tot mai «largi fiori de sfânt mister». a elementelor ce aparțin apoeticului. sămănătorist etc. din anul 1932: „Eu. răsar «cuvinte potrivite și leagăne. Am văzut în scriitor un semănător de credințe și un semănător de biruințe. căci realul vizat prin sinecdocă are patru cardinale repere: floarea – ca punct inițial. / Sudoarea muncii sutelor de ani. desigur. și torcând ușure / Am pus-o când să-mbie. Bătrânii-au adunat. prin iubire de «flori și ochi și buze și morminte»” Enumerarea nu este întâmplătoare. întru cunoaștere de orizonturi. 11 ... / Am luat ocara. «din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite». este vorba despre poezia Rugăciune. al „transcenderii“ etc. un mare pedagog al neamului din care face parte. Lamura mesianismului se relevă nu numai în Rugăciune. am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător. al trecerii din «Țara-cu-Dor» în «Țara-fără-Dor». când să-njure.. Am văzut în scriitor un element dinamic. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. a exprimării sinelui etc.». sublimarea tuturor elementelor ce intră în sfera realității pure. din Pietre pentru templul meu (din același an): „Câteodată. De aceea. neînfrumusețate romantic. ori „toamnă“. buzele – „treaptă“ a senzorialului / carnalului. un revoltat. ori „paradisiace“. urâtului. „epifanic“. se deschide cu o remarcabilă ars poetica a expresionismului. infernalului / monstruosului etc. acum. Rostul / misia poeziei expresioniste.. ci și în Mărturisiri literare. carte oglindind «seara răzvrătită» a strămoșilor ce au urcat «pe brânci».sociale. ” În astfel de carte argheziană. un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și le transformă într-o trâmbiță de alarmă. „garoafă“ a rostirii.: „Făcui din zdrențe muguri și coroane. un deschizător de drumuri. grație structurii mele sufletești. / Sapa-n condei și brazda-n călimară.

al cosmosului nostru. «calma creastă». constituit de adâncul. „în două părți“: 1. are menirea ca.. / Tăind pe înecarea cirezilor agreste.. se transformă în două kilograme de cenușă. arta poetică a liricului: Poezia (adâncul acestei calme creste) este o ieșire (dedus) din contingent (din ceas) în pură gratuitate (mântuit azur).. / Ori lauda grădinii de îngeri. mai întâi «apărută cu titlul Apropiat.. al realului / istoriei.Poezia Din ceas.” .. «în mântuit azur». zenitul. precum / Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare. să oglindească măreția lumii. a humei despuiare / Și unda logodită sub cer. Desigur. spre a proiecta-o în sfera înaltă a spiritului sacru. istoria ens-ului uman. simetric. joc secund. restul evaporându-se. prin incinerare. din prezent / «din ceas». când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum. dedus. rețea de cristale ale Logosului. un corp uman de o sută de kilograme.” Cu privire la „prima parte“ de ars poetica. în «grupurile apei». în vectorizare paradoxist-geometric- lirico-semantică.. ca imaginea cirezii resfrântă în apă. și polul minus („minus-infinit“). 1. Este infinitul cunoașterii în plan diacronic. Din ceas. / În grupurile apei. publicat de Ion Barbu în 1930. dar și opusu-i. e un nadir latent. «nadirul latent». se constituie într-o barbiană artă poetică hermetic- parnasiană. («Timbru»): „Cimpoiul veșted luncii. o sublimare a vieții prin retorsiune» [2]. Poezia pură. cele două catrene din „deschiderea“ Jocului secund fiind «o cugetare clară. și poezia secundă a acestui volum. la moarte. însemnând evoluție între două „repere“ de care suntem conștienți ca grupuri ale apei (se știa și în perioada interbelică faptul că. adică prezentului. să-i deducă întreaga istorie / viață.. la mijlocul axei spațio-temporalității. un joc secund. astfel. această primă parte a artei poetice barbiene grăiește despre faptul indiscutabil că Poetul și Poezia aparțin sferei ceasului. vor spune – cum ? // Ar trebui un cântec încăpător. o oglindire a zenitului în apă. Numai astfel «Poetul ridică însumarea de harfe resfirate». utilizând un material poetic din 1920».. / Dar piatra-în rugăciune. în limbaj dificil. «compusă în toamna lui 1929. // Nadir latent ! Poetul ridică însumarea / De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi / Și cântec istovește: ascuns cum numai marea. George Călinescu evidențiază că «hermetismul lui Ion Barbu e adesea numai filologic». («Din ceas. / Intrată prin oglindă în mântuit azur. se deduce ușor că ființele umane sunt sublime „grupuri ale apei“). „zborul“ dinspre tinerețe spre bătrânețe. între polul plus („plus-infinit“). «nadirul latent». zenitul. mai pur. sumă de trăiri și „harfe“ (metonimie / sinecdocă: Poet / Poezie) ce pot fi pierdute în „sborul invers“. mai tare. Timbru. când se îneacă / dispare „animalitatea planetară“ / „spiritul de turmă din junglă“ («cirezile agreste») prin „umanizare“. sau fluierul în drum.. dedus. devenirea Ființei. dedus. din noiembrie 1926». sugerat de calma creastă..»): „Din ceas. „ca o piramidă cu vârful în jos“. sau „creasta inversă“. dinspre 12 ... / Durerea divizată o sună-încet. / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi. jocul secund.. chiar „tăind“ nodul gordian existențial ca Alexandru Macedon. cu care se deschide volumul Joc secund. „fiind apă“ / „compuși ai apei“. dedus adâncul acestei calme creste. în Sburătorul.

ci. / să tai munților / pintenii țanțoși. cimpoiul și fluierul (metonimie / sinecdocă: Poet / Poezie) sunt instrumentele specifice rapsozilor pelasgo-daco-thraci / valahi (dacoromâni-arhaici). atoatecuprinzător. pura poezie. de la căutarea inertă la descoperirea sacadată. dinspre lumină spre întuneric. și cea abstractă.. de la sămânță la plantă. «a humei despuiare» („arta ceramică“). surprinzând un aspect fundamental al esteticii stănesciene.. se continuă ars poetica parnasiano-hermetică barbiană.. trăind / cunoscând profund marea vieții. corporală. ori ca imnul edenic al îngerilor din clipa în care Dumnezeu a făurit pe Eva din coasta bărbătească a lui Adam.) Poezia este explozia sentimentului extrem al poetului. „sarea tuturor marilor idei“. În catrenul al doilea suntem atenționați asupra dimensiunilor imponderabile: „ea nu avea greutate“. a fost publicată în revista craioveană. numai în acest chip istovitor. „naște“ semnificatul. de un reprezentant al disipativ- grupului: «La țărmii freneziei și în solstițiile sale. misia Poetului / Poeziei este de a cânta «durerea divizată».!» [3]. / de lângă periferia / sentimentelor. angajând holopoemul („poemul perceperii întregului cosmic din care suntem parte“). să strig. de la substanțele întunericului la germenii luminii.. când pipăi săgețile graiului. ca «foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare». nici paradă. fertilizându-le. ci și «piatra în rugăciune» („statuile“).. Desigur. ori – după cum ne încredințează în alt context chiar poetul – chipul decurgerii materiei din Cuvânt.. una „râzândă“ și cealaltă „plângândă“ cu lacrimi mari. Se mai prezintă cu două fețe. dintr-o „limbă moartă“. (. În Evocare. e vorba despre proaspăt-născuta Poezie. asemenea transparentelor meduze ivindu-se dintr-o foșnire mătăsoasă a clorurii de sodiu. / potrivit vârstei mele. modul în care semnificantul „atrage“. durerea lumii întregi din fiecare ens / ins al ei. să mă fac auzit de toată lumea. «unda logodită sub cer». dar nu numai omul este demn de cântare. de la atom la sistemul solar. / Nu-mi stă-n fire asemenea lucru. revolta sublimă a semnificantului împotriva semnificatului. Două dimensiuni lirico- semantice se evidențiază: cea concretă. În Timbru. ca și la nou-născut. echilibrând îndrăzneala cu fortăreața chiar în momentul când Praxiteles și-a terminat proiectul sub chenarele privirilor Frineii.». dar încă o dată: habent sua fata..) Că totuși.. palpabilă. ori cântare a Genezei. e vorba de un „ospăț al spiritului“. de la gâlgâitul izvorului de munte la imensele scurgeri oceanice. / permiteți-mi să scot baltagul / de crom și fulgere. "Prima" ars poetica a paradoxismului. dar are gust ca sarea atât de „slăvită la ospețe de barbari“. la care se consumă Poezia. întregului neam al orfeicilor. se naște veritabila poezie. Poezia trebuie să fie «cântec încăpător». Nichita Stănescu a publicat și poezia Evocare. mai degrabă. a umbrei ideii.viață spre moarte. mai mult decât „ianusbifrontice“. ființarea poeziei se certifică prin strigăt. În Operele imperfecte (1979). descrierea Iubitei / Poeziei. (. / să trăsnesc / coifurile-mbâcsite / de egoism. nobile.. fiind ca aerul respirat.) Poezia este imensul miraj al sevelor efervescente ce traversează sufletul de la imperceptibil la grandiosul obiectiv. a ideii. (. În 13 . Poezia pură în accepțiunea barbiană se vrea holo-cântec. vreau să- mi proptesc mâna pe umărul Parângului. natura întreagă. / de lângă călcâiele / unde zvâcnește artezian / sângele inimii / modeste.. Peristylium. / Nu vreau să fac nici ars poetic. trăirile s-au condensat. adică toată creația dumnezeiască.. în numele unei dialectici a viului. identificându-se în iubirea absolută a protagonistului liric: «Ea era frumoasă ca umbra unei idei – / a piele de copil mirosea spinarea ei.. a întregului cosmos. să dau drumul cântecelor / încântecelor mele – păsări sincere de aur – să zboare-n largurile câmpurilor. din 15 septembrie 1966. «Ramuri».

2000. idee / gând proiectat(ă) ca într-o cosmogeneză. în care substituie ideea cu gândul – «ea era frumoasă ca umbra unui gând» –.distihul „conclusiv“. Nichita Stănescu și paradoxismul. Aethicus. numai ea era pământ. 107 / 155 sqq. Nichita Stănescu reia aserțiunea-vers din „deschidere“.» (v.). p. Ed. 14 . ca într-o naștere a pământului „între apele primordiale“: «Între ape. Ion Pachia Tatomirescu.