You are on page 1of 4

Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii

Nicoale Steinhardt (n. 1912 – d. 1989) a fost doctor in drept
constitutional, scriitor, publicist si critic literar, originar din Pantelimon,
judetul Ilfov. De origine evreiasca, s-a convertit la crestinism in
inchisoarea de la Jilava, isi ia numele de „fratele Nicolaie” si se
calugareste dupa punerea in libertate.
Condamnarea inlatura „orice dubiu, sovaiala, teama, lene,
descumpanire” si grabeste luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie
1960, in inchisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu il
boteaza intru Iisus Hristos, nas de botez fiindu-i Emanuel Vidrascu, iar
ca martori ai tainei participa Alexandru Paleologu, doi preoti romano-
catolici , unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoti uniti si unul
protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”.
Episodul da nastere cartii „Jurnalul Fericirii”, care reprezinta, dupa
propria-i marturie, testamentul lui literar. Redactat la inceputul anilor
’70, aceasta prima varianta – circa 570 de pagini dactilografiate – este
confiscata de Securitate in 1972 si ii va fi restituita in 1975, dupa
numeroase interventii pe linga Uniunea Scriitorilor. ~ntre timp, autorul
finalizeaza a doua varianta, mai ampla, de 760 de pagini
dactilografiate. „Jurnalul fericirii” este confiscat a doua oara in 1984.
Redactind in tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase
pe ascuns din tara, doua dintre ele ajungind in posesia Monicai
Lovinescu si a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase in samizdat
printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzeaza in serial la
microfonul postului de radio Europa Libera intre anii 1988 si 1989.
Temindu-se de noi interventii din partea Securitatii, N. Steinhardt
face apel la prietenul sau mai tinar Virgil Ciomos pentru a-i salva
manuscrisele. Acesta publica „Jurnalul” in 1991, iar in 1992 cartea
primeste premiul pentru cea mai buna carte a anului.
Titlul, asa cum afirma si Virgil Ierunca, se refera la transformarea
fundamentala a autorului intr-un om religios, unul care a descoperit
constantele spiritualitatii rom=nesti. Transformarea a constituit pentru
acesta „Academie si Altar”. Desi poarta numele unui jurnal, faptele nu
sint scrise in inchisoare, ci reprezinta amintiri proaspete din acea
perioada. Astfel, fiecare capitol este scris intr-un mod aleatoriu, dupa
cum si-a amintit scriitorul. Suferinta existentei umane si bucuria
spirituala nu sint puse in antiteza, ci sint imbinate in asa fel incit sa
arate arate adevaratul spirit al omului.
Pentru a iesi dintr-un univers concentrational, N. Steinhardt
recunoaste si propune trei solutii lumesti: acceptarea deliberata, fara
sovaire, a mortii de catre cel care paseste pragul inchisorii: „de vreme
ce se considera mort, nimic nu-l mai sperie...”, totala neadaptare la
sistem (spre exemplu, individul fara acte nu poate fi santajat, nu i se
poate lua nimic; fiind liber, el poate sfida normele) si asumarea
atitudinii active in fata teoriei istoriei, ceea ce presupune o
extraordinara tarie de caracter.
Citatul din deschidere este preluat din Evanghelia dupa Marcu 9 cu
24 si este considerat de autor ca fiind una din cele mai profunde
afirmatii ale crestinismului: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”
Detentia a avut loc intre 1959 – 1964, si presupusa transformare a
omului de cultura de odinioara intr-un autentic homo-religiosus;
literatura a devenit si ea un model pentru viata. Autorul vorbeste chiar
de functia salvatoare a artei: „Fericiti cei ce stiu poezii”.
Desi titlul cartii este paradoxal, „Jurnalul fericirii” devine o carte a
mintuirii, punctul culminant fiind intruchipat de botez: „Cine n-a fost
crestin de mic copil nu stie ce inseamna botezul”. Pe parcursul intregii
detentii, un lucru ramine important: caracterul. Autorul trece astefel
printr-o proba initiatica dura, aspra, dupa care renaste, simbolic,
dobindind astfel o alta conditie spirituala. Este groaznic cum, prin
nerecunoasterea discutiilor ce s-au purtat in prezenta sa, martorul se
transforma in inculpat si este condamnat sa supravietuiasca in celula
34. Este remarcabil cum, in aceste „Academii ale inchisorii” s-au
format, sau au continuat sa existe, oameni de cultura, portrete care
incercau sa depaseasca teroarea istoriei prin literatura, prin arta,
cultura. Desi cuvintul se degradeaza in vorbe, el este descriptiv, in
inchisoare functionalitatea sa este asigurata de actul comunicarii.
Pentru a putea fi adevarat, cuvintul trebuie sa fie si implinit.
Memoria retine amanunte semnificative ale momentului botezului:
„La repezeala, dar cu aceeasi iscusinta preoteasca unde iuteala nu
stinjeneste dictia deslusita, parintele Mina rosteste cuvintele
trebuincioase, ma inseamna cu semnul Sfintei Cruci, imi toarna pe cap
si pe umeri tot continutul ibricului si ma boteaza in numele Tatalui si al
Fiului si al Sfintului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar, botezul
sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa vierminoasa si din duh
rapid”.
Citeva fragmente ale cartii lasa loc pentru interpretari in ceea ce
priveste aderenta autorului la ideile legionare ale intelectualitatii
perioadei interbelice si a deportarilor in Transnistria: „Printre tigani.
Rasismul este o dementa, dar – cum sa spun? – nerasismul,
contestarea unor rase deosebite, fiecare cu insusirile ei, este o nerozie.
Sint mai ales certareti, rostul vietii lor e gilceava, harta: galagiosi; fara
de larma si taraboi se asfixiaza si pier; pingaritori, au un dar neintrecut
de a terfeli totul; mincinosi, mintin cu totii, dar idealizam realul, la ei e
altfel, ca la antimaterie. Si gasesc de cuviinta sa-si intareasca
minciunile cu juraminte grele: sa-mi sara ochii, sa-mi moara mama, sa
fiu nebun.
Si nu le poti intra in voie. Oricit de frumos le vorbesti: orice umilinta,
orice fatarnicie: deopotriva de inutile. Lenesi, urasc pe cine le cere un
efort, o lene indaratnica, violenta ca instinctul de conservare. Si nu pot
bea in circiumi, numai afara pe strada, cu sticlele insirate alaturi si
puradeii roata; o niaidanofilie, un exhibitionism, o nostalgie a bilciului;
si un jind al ocarii, tipetelor, poalelor date peste cap. Spurcaciunea.
Dracul sordid, dracul poltron, dracul topaitor. Carora Cosbuc le-a gasit
nume atit de potrivite si care-n Infern isi fac din cur o goarna”.
Pentru salvarea din universul concentrationar, N. Steinhardt alege
calea mistica a credintei. Este cea mai dificila, fiindca este si mai
selectiva. Nu oricine poate fi atins de harul divin. ~n testamentul sau
politic, care precede Jurnalul, Steinhardt ofera inca trei solutii de
salvare, care sint strict lumesti, au caracter practic si se infatiseaza ca
accesibile oricui. Toate trei insa propun o forma de viata echivalenta cu
moartea. ~n acest punct el are revelatia ca totalitarismul este mai ales
manifestarea unei ciudate atractii pentru moarte. Dar pentru a alunga
vraja si a iesi din cercul de fier nu-i destul sa iubesti mai mult viata
decit moartea, asa cum o fac cei mai multi, toti cei care refuza
adaptarea la sistem. Moartea trebuie invinsa. Solutia mistica le
inglobeaza pe toate celelalte si le depaseste pentru ca e singura care
dezvaluie taina izbavirii de moarte prin moarte. „Moartea, insa, cine
Singur a invins-o? Cel ce cu moartea a calcat!”