UNIVERSITATEA DIN ORADEA Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării

Lector. dr. Florin Ardelean

INTRODUCERE ÎN TEORIA MASS-MEDIA
curs

ORADEA 2009

1

2

Conceptul de comunicare
Comunicarea, în cazul fiinţei umane, este un fenomen de relaţie, un proces ce influenţează însăşi realitatea, dar în acelaşi timp este un mod exemplar de expresie a umanităţii generice. Lipsa comunicării, acolo unde sunt prezenţi doi sau mai mulţi oameni, indică un viciu substanţial de standard, un handicap în urma căruia identitatea sau amprenta umană sunt de nerecunoscut. În fapt, absenţa comunicării, oriunde se manifestă persoane, ne poate trimite spre un nonsens, câtă vreme cădem în paradox – lipsa oricărei comunicări este, prin sine, un mesaj. Ca verb, a comunica, a marcat evoluţia speciei umane, procesul comunicaţional fiind o componentă esenţială a rafinării spiritului şi a raţionalităţii, declanşând transformările care ne-au adus din preistorie în contemporaneitate. Etimologic, a comunica, are o extracţie latină. Communicatio, care este un substantiv de genul feminin, are două semnificaţii1: a. împărtăşire (communicatio consilii – împărtăşirea unui proiect; communicatio sermonis tecum – conversaţia cu tine însuţi; communicatio utilitatum inter homines – comunitatea de interese dintre oameni). Împărtăşirea, însă, nu este una care să presupună un anume ritual religios, o împărtăşanie prin care să se urmărească măntuirea de păcate sau o spovedanie în perspectiva absolvirii în urma contaminării cu Răul. Împărtăşirea se referă la gestul de a relata, de a face cunoscut altuia sau altora un anume fapt, un lucru sau o trăire – înseamnă a transmite un mesaj; b. comunicaţie – într-o accepţiune retorică – figură prin care oratorul cere părerea auditoriului. Din această perspectivă, communicatio este o formă de adecvare ce survine în actul de relaţie dintre doi sau mai mulţi interlocutori. Verbul tranzitiv communico are, la rândul lui mai multe accepţiuni2:
1 2

G. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureştu, 1983, p. 221. Idem.

3

a. a face comun, a împărţi (ceva cu cineva), a repartiza egal; a împărtăşi cuiva (communico de aliqua re – a se întreţine, a discuta, a se sfătui); b. a pune în comun; c. a împărţi (luând asupra sa), a lua asupra sa (mecum inimicitias communicasti – ai împărtăşit cu mine duşmăniile); d. a avea raporturi, a fi în legătură cu cineva pentru o anumită chestiune. Gestul comunicaţional poate fi regăsit într-o paletă infinită de modalităţi, practic fiecare fiinţă umană având o identitate comunicaţională, un anume fel inconfundabil de a se exprima pe sine sau de a formula mesaje pentru alţii. Comunicăm în funcţie de interese sau de trăirile afective. O putem face în modalităţi foarte simple sau, dimpotrivă, făcând apel la canale de comunicare sofisticate, astfel încât mesajul nostru să fie recepţionat întrun fel spectaculos. A comunica simplu nu înseamnă nicidecum a comunica rudimentar. Întreaga evoluţie a comunicării - de la formele minimale, pentru care erau suficiente două persoane (comunicarea interpersonală are nevoie, pentru a se efectua, de două condiţii: prezenţa în acelaşi loc şi timp a comunicatorilor, dar şi capacitatea de a înţelege ceea ce se comunică, de a surprinde mesajul în autenticitatea sa cât mai apropiată de intenţiile comunicatorului), până la formele maximale (complexe), printre care comunicarea de masă are o extensie planetară - întregul efort de adecvare prin modalitatea relaţiei de tip emiţător-receptor revendică atributul cunoaşterii. A şti şi a înţelege sunt cele două ipostaze în care omul se raportează la sine, dar mai ales la tot ceea ce-l înconjoară. Din acest punct de vedere, modernitatea a stârnit orgoliile experţilor în producerea pachetelor cu mesaje, le-a supralicitat tot mai mult străduinţele şi energiile, în tentativa mereu repetată de a arunca limitele comunicării până dincolo de închipuirile şi idealurile cele mai îndrăzneţe. Astăzi, mass-media, în diferitele lor ipostaze au o ofertă remarcabilă, adresată consumatorilor feluriţi, atât ca pregătire şi educaţie, cât şi ca situare geografică. Marea problemă, aflată în actualitatea zilelor noastre, nu este aceea a lipsei mesajelor, ci a luxurianţei acestora, astfel încât la fel de important este să ştii să descifrezi un mesaj cu activitatea de selecţie a acestora.

4

De ce comunicăm?
Orice mesaj este purtătorul unui sens (aspectul prin intermediul căruia un anumit nume sau enunţ se referă la denotatul său, adică la acel lucru sau fenomen al realităţii pe care îl reflectă formal) şi al unei semnificaţii (funcţie a semnelor de a reprezenta ceva independent de ele, de a avea un anume înţeles, o anume corespondenţă cu realitate semnificativă): „orice semn lingvistic reprezintă o realitate cu două feţe, una materială, cealaltă imaterială. Aspectul material îl constituie semnificantul, aspectul imaterial, semnificatul. Semnul lingvistic este rezultatul asocierii dintre un semnificant şi un semnificat, iar limba este un sistem de semne”3. Orice mesaj este construit cu un anume scop. Primul şi cel mai important este acela de a ajunge la un destinatar dinainte ţintit. Gestul comunicaţional este plin de consecinţe şi are drept temei faptul că omul este o fiinţă socială, gata mereu de interacţiuni cu alte fiinţe la fel ca şi el sau cu o realitate de contact. Astfel, comunicarea este o modalitate cotidiană de punere în expresie a individului, de survenire a sa ca persoană publică, de identificare a sa şi de valorizare implicită pe o piaţă în care mesajele înseamnă ştiinţă, putere, oportunitate şi responsabilitate. Chiar dacă este o fiinţă socială, irelevantă sau chiar recesivă cultural şi educaţional în ipostaza unei existenţe solitare foarte îndelungate, singurătatea nu anulează utilitatea, plăcerea şi estetica actului comunicaţional, ci doar îl face mai profund şi specific. Solilocviul este, astfel, un îndelung şi delicat dialog cu sinele, o ipostază în care gândul se instigă pe el însuşi într-o tentativă de a surmonta lipsa, mai mult sau mai puţin efemeră, a altcuiva. Claustrarea, voluntară sau impusă, izolarea cea mai severă nu pot anula tentaţia prealabilă a construirii cu premeditare a mesajelor, nu pot duce la extincţie o funcţie a creierului care ne distinge net de restul biologicului terestru – discursul interior, acel flux al gândurilor prin care ne punem în ordine (uneori în dezordine!) propria fiinţă.

3

Jean Lohisee, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom, Bucureşti, 2002, p. 46. unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai limbajului, sub forma Semioticii, a fost Ferdinand de Saussure.

5

Comunicarea cu eul interior face ca mesajul să poată face abstracţie, uneori, de un adresant exterior, să aibă relevanţă chiar şi într-o formă eliptică, în care dualitatea constitutivă a comunicării să se transforme într-o unicitate autosuficientă. O altă ipostază-limită este aceea în care comunicăm prin apelul la profunzimile terifiante sau serafice ale tăcerii. Grea precum plumbul, apăsătoare ori dimpotrivă, adiată de farmecul trăirilor parfumate, tăcerea are o putere uluitoare în a resemnifica, în a acredita un mesaj în chiar lipsa mesajului. Ordinul călugărilor trapişti a trasformat tăcerea în canon, câtă vreme păcatul se poate insinua la adăpostul unui limbaj ce nu poate filtra cuvintele predestinate conotaţiilor cu potenţial vulgar sau senzual. Comunicăm simultan în trei orizonturi sau putem identifica patru componente ale oricărui mesaj sau enunţ: 1. Orizontul raţionalităţii sau reflexivităţii. Logica formală „dirijează”, corijează sau reglementează toate procesele cognitive care ajung să fie verbalizate, redate sub forma unor semne sau transformate în text ori imagine. Nici un mesaj nu poate să fie sustras canonului riguros al regulilor ce impun discursul raţional, construit pe severitatea conceptelor şi noţinilor, dar şi pe normele de omologare a inferenţelor, pe baza unor judecăţi cu grade diferite de validitate. Nu putem comunica în lipsa raţiunii, pentru că golim de sens orice semn sau enunţ, iar pe de altă parte derapăm dincolo de semnificaţiile acceptate şi în conformitate cu care ne reprezentăm lumea, de la obiectele şi persoanele din jur, până la univers, în toată vastitatea sa. Componenta reflexivă a mesajului îi conferă acestuia soliditate şi conformitate. Acelaşi înţeles al unui enunţ, pentru o altă persoană, pentru cinci, o sută sau un milion de potenţiali adresanţi ar fi imposibil de asigurat în lipsa validităţii cognitive, a acelei coerenţe de structură, a omogenităţii semantice potrivit căreia un cod de semne poate fi descifrat în acelaşi fel, indiferent de mulţimea publicului destinatar, cu condiţia ca fiecare în parte să aibă aceiaşi cheie şi acelaşi mod de operare. Capacitatea de acum a sistemelor informaţionale de a secreta, simultan, miliarde de mesaje cu potenţiali adresanţi imposibil de evaluat cu exactitate, tocmai datorită luxurianţei canalelor de distribuţie a mesajelor, se datorează faptului că specialiştii în comunicare, aceste comunităţi de profesionişti media, au sporit indicele raţional-reflexiv al fiecărui mesaj, astfel încât perturmaţiile de semnificaţie să tindă spre zero. Patologiile comunicaţionale datorate unor disfuncţii

6

logice au scăzut semnificativ, chiar dacă nu acelaşi lucru se poate spune despre strategiile de dezinformare sau acelea care se ocupă de difuzarea unor produse cu scop de manipulare. Un caz aparte este acela al comunicării de tip poetic. Folosind metafore, epitete sau comparaţii, resemnificând obiecte şi lucruri, astfel încât acestea să-şi modifice semnificaţia sau să o disloce din locul în care ea a fost fixată de înţelesul tuturor comunicatorilor, poetul îşi permite să „relateze”, să comunice, într-un mod aparte, printro „logică” în care decriptarea mesajului se face într-o grilă unică şi originală a sensului şi semnificaţiilor, chiar a limbajului utilizat. 2. Orizontul afectiv. Nici un mesaj nu este unul absolut raţional. Comunicarea este un fenomen profund uman, implicit colorat de toate trăirile pe care le putem avea, contextual sau permanent. Putem, aşadar, comunica din entuziasm, precum o facem de atâtea ori sub imboldul spaimei sau fricii. Ipostaza cea mai terifiantă este aceea în care spaima nu are nici chip şi nici motivaţie, ci se constituie într-o angoasă paralizantă, determinată, pe de o parte, de ceea ce te poate aştepta într-un viitor incert şi dominat de perspectiva morţii, iar pe de altă parte de ceea ce ai lăsat într-un trecut sub forma remuşcărilor. Strivit între cele două spaime, comunici dintr-o pornire mântuitoare, din dorinţa de a te adecva măcar la clipă, la ceea ce poate depinde acum şi aici de performanţa într-o lume a şanselor, iluziilor, deznădejdilor şi a eternei speranţe4. În ce priveşte frica, ea poate paraliza comunicarea, o poate distorsiona şi chiar compromite. Sistemele totalitare au experiementat frica în regim colectiv, tocmai pentru a putea face fiabilă minciuna, pentru a putea asigura un randament experimentului şocant al dresajului social. Actul comunicaţional avea structura unei porunci, iar mesajul putea avea impactul unui linşaj. Vulnerabil şi la dispoziţia ideologiilor în marş forţat spre fericirea promisă în orizontul utopiilor fără consistenţă, individul a fost obligat la un efort al duplicităţii asumate. Dubla măsură, dubla trăire şi dublul adevăr au fost standardele unei existenţe în care comunicarea interpersonală se consuma într-o intimitate vinovată şi de multe ori maculată, iar comunicarea de masă dădea anvergura unui spectacol al aparenţelor,
4

În volumul Scrisori către fiul meu (Humanitas, 2008, p. 94-100), Gabriel Liiceanu teoretizează, pe urmele lui Martin Heidegger şi a lui Eugen Ionesco, asupra manifestării angoasei (spaima fără chip) sub cele două forme ale sale: angoasa din perspectiva viitoare a morţii şi angoasa ivită din remuşcările trecutului: „suntem în fiecare clipă, produsul acestei întâlniri, suntem în fiecare clipă prinşi la mijloc între remuşcare şi moarte”.

7

minciunii în celofan şi supunerii la un discurs oficial şi mitologic (cel mai scump mit era cel al personalităţii, închinat conducătorului). Realitatea regimului totalitar a impus modul schizoid al comunicării – dubla măsură. Mesajele erau scindate în două sfere perfect etanşe, fără puncte de atingere sau de interferenţă: mesajul public (laş, contrafăcut, retorizat) şi mesajul de grup (esopic, clandestinizat, cu vagi accente de răzvrătire în genunchi). Componenta afectivă face mesajul atracţios sau, dimpotrivă, poate determina respingerea lui, chiar dacă structura raţională îl recomandă. Orice formă de propagandă recurge la instigarea unor resorturi ale afectivităţii, ori de câte ori încearcă să convingă, să influenţeze un public receptor eclectic, predispus la rumori şi entuziasme, în dauna lucidităţii şi discernământului critic. Limbajul poetic, prin specificitatea sa, apelează la cuvinte în măsura în care acestea sunt pline de trăiri şi sentimente. Mesajele lirice transmit stări contemplative, elegiace sau exuberante, fiind druimul cel mai vizibil al sufletului către celălalt (în poem sufletul comunică). 3. Orizontul persuasiv. Nu comunicăm doar pentru a transmite informaţii sau trăiri de ordin afectiv, ci fiecare mesaj elaborat are o componentă prin care se încearcă influenţarea destinatarului. Conceptul de persuasiune defineşte „activitatea de influenţare a atitudinii şi comportamentului unei persoane, în vederea producerii unor schimbări care sunt concordante cu scopurile sau interesele agenţiei iniţiatoare; persuasiunea se realizează în condiţiile în care se ţine seama de caracteristicile de receptivitate şi reactivitate ale persoanei influenţate”5. Persuasiunea ţine de capacitatea comunicatorului de a fi convingător, folosind mijloace retorice sau diferite forme ale artei seducţiei. În formele mai elaborate, în care intenţiile pot avea structura unor strategii şi tactici bine puse la punct, persuasiunea devine propagandă sau manipulare. 4. Orizontul instinctual. Putem admite un prealabil, o intenţionalitate care premerge oricărei comunicări. Fiinţa umană este imposibil de conceput în afara orizontului comunicaţional, la fel cum lumea în care trăim ar avea cu totul alţi parametri de existenţă şi de semnificaţie în lipsa mesajului construit cu scop şi în vederea unei distribuţii cât mai extinse cu putinţă (acest aspect, al distribuţiei extinse nu se aplică serviciilor secrete de
5

Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, apud Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Polirom Bucureşti, 2007, p. 98.

8

informaţii, câtă vreme pragmatica mesajelor într-o astfel de situaţie este cu totul diferită de cea a instituţiilor publice şi a operatorilor media). Omul este o fiinţă curioasă. În toate stadiile vieţii lui consumă mesaje, chiar de la vârsta la care acestea nu au un regim discursiv, ci unul intuiţionist, adecvat limbajelor nonverbale. Un câmp dinamic al intereselor determină consumul şi selecţia mesajelor, precum şi efectele de adecvare la acestea. Doar indiferenţa absolută ar putea fi considerată drept punctul în care instinctul comunicării interumane păleşte, diminuează sau chiar dispare. Totdeauna, însă, indiferenţa este relativă şi situaţională, aşa încât comunicarea se insinuează şi dislocă, până la urmă, mica insulă de non-comunicare. Nu toţi indivizii au acelaşi trafic comunicaţional. Direct spus, instinctul comunicării diferă gradual, de la un om la altul, astfel încât unul poate fi situat spre un climax al comunicării incontinente şi pătimaşe, iar un altul poate stărui în puncte de indiferenţă încăpăţânate, greu de cucerit. Însuşi momentul biblic al Facerii, al zămislirii omului de către Dumnezeu, din humă, este unul plin de sens şi de semnificaţii, deci un act de comunicare. Făcându-l pe om, Pancreatorul a transmis un mesaj, a dat contur unei fiinţe cu totul excepţionale, dar şi extrem de capricioase, supusă deopotrivă măreţiilor admirabe, dar şi păcatelor abominabile. Luând fiinţă într-un astfel de chip miraculos, omul s-a văzut, aşadar, într-un prealabil al comunicării, într-o ipostază în care chiar sosirea lui în lume s-a întemeiat ca mesaj. Istoria lumii şi a umanităţii nu este decât discursul acestui prim mesaj întemeietor.

Concepte cheie: comunicare, mass-media, semn, semnificaţie

9

Forme de comunicare
Atributele comunicării
Fiind chiar o dimensiune a existenţei umane, comunicarea se manifestă într-o diversitate de forme, utilizate în funcţie de oportunitate, eficienţă şi discernământul comunicatorului, pe de o parte, iar pe de altă parte de nevoile publicului sau destinatarilor. Totdeauna mesajul elaborat şi transmis va fi împărtăşit în legătură directă cu scopul pentru care actul comunicaţional a fost iniţiat şi consumat. La limită, scopul poate fi condiţionat de o gratuitate, de o intenţie hrănită din nevoia de exprimare estetică, fără nici o ţintă materială. Înainte de trecerea în revistă a formelor de comunicare este obligatoriu de stăruit asupra unor atribute ale comunicării: 1. caracterul profund uman al comunicării – indivizii umani sunt actorii, beneficiarii, iar uneori chiar victimele actelor de comunicare, multiplicate ameţitor în fluxul mai fiecărei zile. În lipsa, temporară, a comunicării omul ia decizii, prelucrează, analizează şi sintetizează cunoştinţe acumulate în relaţii comunicaţionale anterioare. El este, însă, într-o continuă pândă, în aşteptarea şi chiar în momente de preluare, de intrare în noi relaţii de comunicare, pe diverse paliere şi din motivaţii dintre cele mai neaşteptate. O lipsă îndelungată de mesaje noi, îi poate afecta procesul de adecvare sau de acomodare la realitate sau la mediul de incidenţă proxim; 2. caracterul procesual – comunicarea se realizează în flux. Continuitatea şi discontinuităţile pasagere sunt atributele acestuia, ceea ce dă atât dinamica, precum şi portanţa comunicării. Procesul ca atare, are o anumită configuraţie, dată de strategiile şi tacticile utilizate de către comunicatori, astfel încât randamentul comunicării să se maximizeze, iar capacitatea pachetului cu mesaje de a fi înţeles simultat, de cât mai mulţi consumatori, să fie optimă. Ideea de continuitate

10

instituie caracterul permanent al comunicării, ceea ce are consecinţe directe asupra modului de viaţă a fiecăruia, de la naştere până la moarte; 3. caracterul secvenţial – sintagma „mijloace de comunicare” se referă la interferenţa în cadrul comunicării a mai multor secvenţe, care au caracter de succesiune. Primul dintre ele este constituit din sistemul lingvistic şi de coduri, care constituie materia primă, depozitul la care se apelează pentru a elabora enunţul. În al doilea rând, este vorba de procesul din ce în ce mai profesionalizat de elaborare a mesajului, din sunete, cuvinte, simboluri, imagini, precum şi codificarea acestora astfel încât să devină un produs integrat de semne, dotat cu sens şi cu semnificaţii. Al treilea sistem este alcătuit din tehnologii şi echipamente sofisticate, prin intermediul cărora mesajul este transmis sau distribuit către consumatori vizaţi şi „cercetaţi” în mod prealabil, ca urmare a strategiilor de marketing comunicaţional. Cel de-al patrulea pas, cel final, menit să evalueze însăşi pragmatica actului de comunicare se referă la „servirea” mesajului, la decodificarea lui sau la punerea în funcţiune a echipamentelor ce deservesc utilizatorul, astfel încât enunţul transmis să poată fi recepţionat cu fidelitate şi în condiţii de confort. Acest caracter de algoritm al comunicării îi conferă trăsătura de activitate de tip industrial; 4. caracterul instrumentalizat – comunicarea s-a tehnicizat în mod constant. Instrumentarul pus la dispoziţia comunicatorului sau a receptorilor cunoaşte acum grade de sofisticare în funcţie de care realitatea materială, cosmosul nostru uzual, să poată fi conlocuit de o realitate virtuală, elaborată exclusiv din conţinuturi comunicate. La finalul secolului XIX6, presa scrisă a ajuns la aşa-zisa „vârstă de aur” şi graţie tehnologiilor tipografice făcute posibile de maşinismul rezultat ca proces al industrializării. Astfel mass-media au devenit o forţă, putând să aspire legitim la statutul onorant dar şi provocator de cea de-a patra putere în stat. Achiziţiile ştiinţei, precum şi aplicaţiile tehnice din prima parte a secolului XX au permis apariţia jurnalismului radiofonic, iar mai apoi a televiziunii, pentru ca finalul secolului trecut să „inventeze” internetul sau cyberspaţiul. Comunicarea este intim legată de vârful tehnologiilor de laborator. Instrumentalismul are o
6

Pierre Albert, Istoria presei, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 60.

11

pondere tot mai însemnată în sfera comunicării, riscând chiar să determine o dependenţă a consumatorului faţă de canalul de distribuţie, ori chiar ca echipamentele să devină mai importante decât mesajul; 5. caracterul instituţionalizat – comunicarea este un produs de echipă. Jurnalismul are o prioritate în câmpul comunicaţional, în raport cu alte instituţii care manevrează mesaje, tocmai prin faptul că redacţia constituie un atu. Caracterul ierarhizat al acestora, distribuţia sarcinilor, protocolul luării deciziilor, conexiunile realizate, precum şi posibilitatea de a livra mesajele sincron cu evenimentele constituie tot atâtea beneficii care indică faprul că actul comunicării a devenit o activitate birocratizată, supusă unor reguli de conduită şi de tehnologie a fabricaţiei. Statutul fiecărui element din structura redacţională este conexat cu rolurile pe care le are de îndeplinit; 6. caracterul concurenţial – comunicarea a devenit o afacere, o formă de comerţ. Conceptul de piaţă determină modul în care sunt manageriate instituţiile media. Se poate afirma că în fiecare clipă se dă o adevărată bătălie pentru întâietatea la informaţie. Rapiditatea cu care mesajele sunt elaborate, codificate şi distribuite a crescut constant, sincron cu pofta consumatorului de a devora produse media proaspete şi senzaţionale. Tirajul şi ratingul constituie parametrii de excelenţă în sfera comunicării instituţionalizate, de prea multe ori în dauna calităţii şi decenţei. Succesul cu orice preţ dictează într-o lume în care ştirea şi divertismentul au ajuns să se atingă nepermis. O inventariere a formelor cumunicării directe sau interpersoanle trebuie să înceapă cu modalitatea cea mai des întâlnită de adresare şi care indică, de altfel caracterul profund uman al actului de comunicare – limbajul. Considerat a fi „un fapt universal al societăţii omeneşti, care are esenţial aceleaşi caracteristici în toate manifestările sale”7, limbajul are origini obscure, precum şi o evoluţie sau metamorfoze dictate de ritmul vieţii cotidiane. El ne urmăreşte precum o umbră a lucrurilor pe care le desemnează şi contribuie masiv la definirea personalităţii fiecărui individ, precum şi la procesul de coerenţă şi de construcţie a spaţiului public. Cele mai importante caracteristici ale limbajului sunt8: sistemicicitatea sau guvernarea în acord cu regulile stricte; capacitatea de a crea diferenţe
7 8

Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 72. Ibidem, p. 72, 73.

12

şi contraste, astfel încât un grup de sunete sau semne să distingă între obiecte ale realităţiiu; caracterul arbitrar care afirmă lipsa oricăror relaţii de necesitate între obiecte şi unităţile lingvistice care le desemnează, precum şi caracterul convenţional, în acord cu care orice limbă este funcţională doar prin acordul formal al utilizatorilor de a resprecta un sistem de reguli gramaticale, sintatice şi lexicale. Un concept de bază al semioticii este cel de semn, câtă vreme Ferdinand de Saussure definea limba ca fiind „un depozit de semne”. Ca fenomen complex, semnul face legătura dintre o imagine acustică şi un concept sau obiect semnificat, fiind „un cuvânt sau o combinaţie de cuvinte dintr-o limbă” care „indică sau se referă la un obiect exterior sau la o idee exterioară”9. Raymond Firth10 distinge între următoare tipuri de semne aflate în afara limbajului: indexul – indică o legătură directă cu semnificatul (urma lăsată de un picior pe o suprafaţă moale) semnalul – accntul cade pe ceea ce urmează să se petreacă, după ce un stimul a fost creat în vederea unui răspuns iconul – tot ceea ce prin imagine sugerează o similitudine dintre un produs şi obiectul din realitate care a consituit modelul (în pictură, sculptură sau muzică) simbolul – un comples de semne care indică în mod convenţional anumite gânduri, emoţii sau evenimente.

Comunicarea şi limbajul
Toate aceste moduri de comunicare care utilizează sisteme de semne ies din zona limbajului, constituind forme speciale de comunicare, definite drept non-verbale, extralingvistice sau paralingvistice, considerate ca fiind „totalitatea trăsăturilor nonverbale (vocale sau nu), pe care participanţii le utilizează în conversaţie”11. Comunicarea de tip non-verbal apelează la codurile pe care o comunitate le poate institui, semnificând în mod specific un semn, conferindu-i astfel o putere de sugestie
9

Ibidem, p. 74. apud Denis McQuail, op. cit. p. 74. 11 Denis Mc Quail, op. cit. p. 86, 87.
10

13

comunicaţională, în acord cu anumite coduri de comportament şi cu sedimente culturale recognoscibile în tradiţii. De altfel, conţinuturile de comunicare paralingvistice sunt identificabile în memoria colectivă şi pot determina cutume sau chiar influenţa evoluţia unor comunităţi. Comunicarea non-verbală se poate împărţi în două categorii, după criteriul acustic12: comunicare non-verbală vocală: râsul, strigătul, mormăitul, oftatul, căscatul, tipuri de intonaţie, calitate a vocii, accent – toate acestea indicând o stare, făcând cunoscută o atitudine; comunicarea non-verbală non-vocală – ţine de aşa-zisul limbaj al corpului – de la expresia facială, gestică, poziţia mâinilor şi picioarelor, contactul vizual, contactul corporal (strângerea mâinii, sărutul, bătaia pe umăr. Întregul orizont al comunicării non-verbale are un pregnant rol indicial, adică „transmite un element esenţial despre sine, pe care emiţătorul doreşte să-l prezinte altcuiva”13. Modul în care se poate realiza acest transfer de semn, menit să avertizeze şi să pună în lumină un anumit emiţător, este deosebit de elastic, depinzând în mod direct de cel care doreşte să comunice în acest fel. De exemplu, utilizarea unor insigne sau a unor uniforme sunt modalităţi de identificare, de semnalizare a apartenenţei la un anume grup privilegiat sau cu o anumită pregnanţă publică. Pe aceeaşi linie se înscrie stilul de îmbrăcăminte, coafura sau machiajul, precum şi mobilierul, decorarea casei ori marca de maşină cumpărată, toate având scopul de a indica o anumită poziţie socială, eventual de a marca distanţa şi a sublinia identitatea. Un moment aparte al comunicării este reprezentat de către simboluri. Având o carieră strălucită în istoria umanităţii, acestea s-au constituit într-un veritabil meta-limbaj, gata să încorporeze semnificaţii şi să le sublimeze în stări de-o expresivitate plină de emoţie şi trăire profundă. Având acces la paradigmă şi mit, „simbolismul acţionează ca un mod de comunicare în acele sfere în care limbajul şi paralimbajul sunt prea restrânse la experienţa senzorială, prea exacte, prea formalizate, sau prea inadecvate emoţional, prea puţin cunoscute pentru a servi ca vehicul sensului”14. Simbolul transcende comunicării obişnuite, reclamând un standard special al manifestărilor şi al comportamentelor, dictate
12 13

Ibidem, p. 88. Idem. 14 Ibidem, p. 92.

14

de atitudini ceremoniale. Astfel, în creştinism, simbolul crucii constituie un metatext, o emblemă şi o modalitate extatică de comuniune prin „termenul mediu” al sacrificiului, la fel cum steagul naţional indică un „obiect” capabil să stârnească trăirea patriotică şi solidaritatea naţională. Alte simboluri sunt binecunoscute şi fructificate cultural sau artistic, cum ar fi mitul renaşterii asociat miticei păsări phoenix, leul – întruchipare a puterii sau pelicanul ca model de sacrificiu al sinelui. Aflate la o anumită distanţă pe drumul ce se ridică din realitate spre mit, simbolul este destul de ambiguu pentru a refuza orice întruchipare concretă, dar şi destul de aluziv pentru a motiva comportamente aflate sub semnul excepţionalităţii. Jurnalismul însuşi, ca adevărat copil teribil al modernităţii a reuşit să-şi revendice dreptul la libertatea de expresie, pe care a transformat-o într-un simbol al oricărei forme media, temeiul însuşi al gazetăriei, dar şi punctul de pornire de la care se coagulează orice carieră de ziarist, privit în mod generic. Lumea modernă apelează la simbol, dar nu mai are acces la mit, ceea ce obligă fenomenul comunicării la un proces de reflexivitate aplicat la mai toate produsele de „fabricaţie” ale civilizaţiei şi culturii, aflate sub impactul vanitos al tehnologismului. Fenomenul de „depoetizare” a informaţiei este încheiat, iar comunicarea se revendică la parametrii actualităţii situate în chiar orizontul faptului ce tocmai se consumă. Comunicarea interpersonală a rămas o constantă a faptului de a transmite informaţii. Este adevărat, modul în care o facem a evoluat sub raport tehnologic, dar şi sub impactul apariţiei, evoluţiei şi explodării comunicării de masă, specifică societăţii moderne. Din prima perspectivă, a echipamentelor folosite în actul comunicării între două persoane, a dispărut condiţia ca indivizii aflaţi în act comunicaţional să mai fie în acelaşi loc fizic. Telefonul, videofonul, interfaţa realizată de internet pot constitui modalităţi prin care mesajele dintre două persoane să fie posibile la mare distanţă, cu sau fără vizualizarea comunicatorilor. Din a doua perspectivă, mass-media au transformat actul comunicării într-un spectacol la domiciliul consumatorului. Mesajele sunt recepţionate personal, dar distribuţia lor se face pentru uzul unor comunităţi întregi. Consumatorul nu mai poate avea orgoliul ca mesajul să-i fie adresat exclusiv, iar atenţia expeditorului să-i fie rezervată în chip privat. Cât priveşte paralimbajul, acesta se perfecţionează constant, inclusiv prin apariţia şi dispariţia mesajelor sub formă simbolică, sub impactul civilizaţiei şi a culturii, a

15

tradiţiilor şi a spiritului nonconformist. Totul în jurul nostru semnifică sau dă sens unui anume fel de indiciu sau mesaj. Recepţia acestora pretinde pricepere, interes şi o anumită nevoie de a le utiliza. Concepte cheie: mesaj, limbaj, semn, semnal, icon, simbol, verbal, non-verbal, paralimbaj

Comunicarea de masă

16

Factori ai comunicării de masă
Comunicarea de masă a reprezentat un salt uriaş, de la forma interpersonală (directă), spre cea instituţionalizată şi puternic tehnologizată (mediată), în contextul în care societatea omenească a ajuns la caracteristicile sale moderne de civilizaţie şi cultură. Acest fenomen s-a reflectat puternic în modul în care comunităţile comunicau. Factorii care au determinat acest salt, de la individ la mulţime, de la discursul sau mesajul adresat unui interlocutor prezent, la cel propus unui destinatar statistic, absent dar conectat, sunt: apariţia condiţiilor în care canalul de transmisie să facă posibilă autonomia dintre comunicator şi adresant. Aceste condiţi sunt legate direct de capacităţile tehnologice tot mai bine puse la punct, începând cu inventarea tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea, continuând cu perfecţionarea constantă a echipamentelor tipografice şi ajungând la oferta secolului XX, prin radio, televiziune şi internet; procesul de emancipare socială şi culturală. Început cu Renaşterea şi continuat apoi, după secolul al XVI-lea, mai ales în Apusul Europei, fenomenul a dus la configurarea unui nou tip de societate şi la coagularea unui nou tip de individ. Conceptele de libertate, spaţiu public, cetăţean, solidaritate, participare au fecundat o mentalitate ce renunţa la clasicitatea întemeiată pe atemporalitate, ierarhie socială strictă şi identificarea lui Dumnezeu cu singurul reper al vieţii. Modernitatea a transformat factorul timp într-un criteriu de performanţă, descoperind astfel competiţia sau concurenţa în termeni de profit, pragmatism şi succes. Timpul, ca noţiune, îşi modifică semnificaţia. Lumea şi societăţile ce o compun descoperă importanţa de a ajunge primul, de a realiza un lucru în termenii duratei celei mai mici cu putinţă; societatea burgheză, tot mai consolidată economic, modifică termenii „jocului” politic. Absolutismul monarhic dispare în favoarea contractualismului teoretizat de Jean - Jacques Rousseau, trezind din amorţire imense comunităţi de indivizi. Programul educaţional, consolidat de iluminism şi instituţionalizat prin şcolile care vor prolifera în secolele XVIII şi XIX, va asigura o instrucţie minim necesară

17

acestor mulţimi, pe cale de a se coagula în mari aglomerări urbane (ca urmare a procesului de industrializare), dar va mai realiza un lucru esenţial: transformarea presei, din „capriciu” destinat elitelor, în principalul vehicul al informaţiilor şi nutrimentelor spirituale produse pentru cei tot mai mulţi. Această masă în formare va face posibilă comunicarea de tip nou; ziarul se substituie cărţii. Cultura de tip clasic rămâne la nivelul unui privilegiu pentru cei foarte puţini, iar chioşcul de ziare va deveni cu mult mai tentant decât biblioteca. Conceptul de lume se jurnalizează. Evenimentele ce se petrec, filtrate de media şi oferite pentru consumul de masă vor creiona, zi după zi, această nouă realitate livrată prin hârtie şi cerneală tipografică. Industriile culturale vor acredita spiritul popular, produsele digerabile pentru o minte medie, capabilă să înţeleagă mesajul simplu şi atracţios; o anumită bunăstare materială relativă, făcută posibilă mai ales în societăţile pornite pe calea industrializării, crează pentru prima dată condiţiile apariţiei timpului liber, pentru mulţime. Realitate nouă şi bulversantă, acest buget al timpului liber va modifica parametrii zilnici de viaţă, ba chiar va genera noi ritualuri, de data aceasta sub impactul modernităţii. Un astfel de ritual va fi acela al citirii, zilnice, a ziarului, iar mai apoi, a consumului media, în toate formele în care acestea au devenit posibile. Divertismentul va fi noua religie a maselor, modalitatea prin care se vor adecva la o lume în care mesajele vor deveni exponenţiale ca număr şi cuceritoare ca putere de influenţă.

Diferenţe între comunicarea interpersonală şi comunicarea de masă
Trecerea de la comunicarea directă, interpersonală, cea care conservă contextul dialogului, întreaga bogăţie de amănunte care însoţeşte comunicarea, dincolo de conţinutul strict al mesajului, la comunicarea de masă – caz în care adresantul se

18

depersonalizează, iar comunicatorul se instituţionalizează, presupune o serie de diferenţe, în funcţie de caracteristicile specifice cumunicării de masă. Potrivit lui Denis McQuail15 cele mai importante diferenţe dintre cele două tipuri fundamentale de comunicare sunt: 1. Actorii actului comunicaţional, atât în ceea ce priveşte sursa mesajului, cât şi destinatarul, nu sunt indivizi. Din acest punct de vedere, comunicatorul este, de regulă, o organizaţie, un colectiv care are anumite caracteristici, dintre care cele mai importante ar fi: grad înalt de profesionalizare în privinţa construirii de mesaje, coerenţă şi aplicaţie maxime în direcţia scopurilor şi obiectivelor, ierarhizare strictă şi control asupra procesului de elaborare a mesajului, percepţie avizată şi studiată privind ţintele actului de comunicare. Cât priveşte consumatorul, acesta este unul colectiv, fie că este vorba despre o comunitate compactă, uşor de identificat într-o anumită zonă geografică, fie că este vorba de un receptor răspândit la scară mondială şi imposibil de identificat sub raport cultural sau etnic. Acest receptor nu are deloc structura şi coerenţa comunităţii de comunicatori, ci reacţionează fără un scop comun, la nivelul fiecărui individ, în funcţie de nivelul de instrucţie şi de efectul mesajului: „Relaţia tipică de comunicare în acest caz este o relaţie asimetrică, neechilibrată, avantajul fiind de partea comunicatorului, atâta timp cât sunt asigurate anumite condiţii pentru atragerea atenţiei auditoriului”16; 2. interpunerea unui canal de transmisie, între comunicator şi audienţă, prin care se realizează fluxul de mesaje, de regulă unidirecţionat – dinspre comunicator spre mulţimea consumatorilor. Acest aspect ţine de o diferenţă esenţială, de acel lucru în acord cu care cei doi actori ai comunicării, priviţi generic, pot fi complet detaşaţi, autonomi, fără nici un contact fizic. Canalul este un produs al ştiinţei şi tehnicii, mereu perfecţionat, dar trebuie remarcat şi faptul extrem de important că „tehnologia comunicării de masă este costisitoare şi restrictivă, accesul la ea fiind limitat la cei care îşi pot permite s-o cumpere sau reuşesc s-o utilizeze” 17. Acest ultim aspect ridică, în privinţa comunicării de masă, numeroase aspecte de ordin
15 16

Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p 173-175. Ibidem, p. 173. 17 Ibidem, p 174.

19

etic, mai cu seamă selecţia drastică a celor care au acces la privilegiul de a comunica în masă, în funcţie strictă nu de calitate sau competenţă, ci de potenţa materială şi influenţa publică; 3. caracterul relaţiilor dintre transmiţător şi receptor. „Comunicatorul şi auditorul îşi construiesc fiecare câte o imagine despre celălalt pe care o modifică şi o investesc cu sens. Dar fac aceasta într-o manieră autistă, fără interrelaţie şi operând cu stereotipuri, comunicatorul cu un stereotip al audienţei, auditorul cu concepţii strereotipe despre ce se aşteaptă de la mass-media”18. Distanţa spaţială considerabilă, lipsa unor mijloace uzuale de feedback, evaluarea atât de aproximativă a celuilalt determină apariţia unor erori sau distorsiuni în procesul comunicării dintre specialistul în mesaje şi beneficiarul muncii lui. Aceste distorsiuni nu ţin direct de calitatea sau conţinutul mesajului, ci de componenta psihologică a comunicării realizate, de relaţia „oarbă” ce se instituie între cele două extreme ale actului comunicaţional, de un stres ce parvine din aşteptări confirmate sau nu, din deziluzii şi tensiuni ce se pot transforma chiar în frustrări, la ambele capete; 4. sensul însuşi al comunicării de masă diferă de cel al comunicării interpersonale din perspectiva caracterului public al mesajului, în primul caz, raportat la caracterul intim sau personal al mesajului, în al doilea caz. Din această perspectivă, s-a deschis în câmpul larg al teoriei comunicării sau în cel specific al jurnalismului, problema deontologică a raportului dintre staţiul public şi cel privat. Orice informaţie care este difuzată în masă începe să aibă consecinţe imposibil de controlat de către o persoană sau alta, mai ales de către acelea care sunt vizate de informaţia sau ştirea respectivă. De regulă, dezvăluirile în presă sunt posibile tocmai prin forţarea zonei sensibile aflată la interferenţa dintre intimitatea persoanei şi ceea ce transformă un fapt personal în lucru de interes public. Lumea modernă este o vitrină cu prea puţine „obiecte” angelice sau serafice, dar doldora de monstrozităţi şi surprize pândite de senzaţionalism, frivolitate şi agresivitate. Tot această a patra diferenţă discerne între o instituţie media şi una dedicată sau profilată în culegerea de informaţii în regim secret. Cea
18

Ibidem, p. 175

20

din urmă, îşi găseşte utilitatea şi îşi confirmă forţa sau influenţa doar în ipostaza în care poate asigura confidenţialitatea informaţiilor obţinute şi plasarea lor în acele situaţii convenabile celor care conduc aceste servicii. Dimpotrivă, media îşi recoltează gloria din rumoarea publică, din impactul de masă al mesajelor pe care le aruncă în consum.

Comunicarea în „lumea” virtuală
Expansiunea, proliferarea şi diversificarea formelor de comunicare în masă este o realitate pe care omul contemporan nu doar o savurează, dar, mai nou, o suportă, graţie unui bombardament continuu şi nemilos cu mesaje doar în parte utile. Capacitatea de a selecta mesajele şi de a accesa doar acele produse ale industriilor culturale care sunt credibile şi folositoare sunt caracteristici ale utilizatorilor antrenaţi şi educaţi în spiritul discernământului critic al consumului media. Mai multă informaţie nu înseamnă mai bine, nu angajează un progres de la sine amorsat, la fel cum navigatorii lumii virtuale de astăzi, având la dispoziţie posibilitatea de a interacţiona sincron cu producătorii şi distribuitorii de mesaje, nu înseamnă în mod automat că devin comunicatori. Fenomenul forumurilor deschise de către comunităţile ziarelor electronice sau de către posesorii blog-urilor este afectat de un acut simdrom al lipsei responsabilităţii în actul de comunicare. Sub pavăza anonimatului proliferează înjurătura, vulgaritatea şi mitocănia, în sosul opac al unui pseudodialog între cei care participă, simultan, la configurarea mesajului deschis. Asistăm, astfel, la o relativizare a graniţei dintre comunicator şi consumator, la realizarea mult-visatului feedback, a acelui răspuns aşteptat, în vederea confirmării sau a infirmării succesului în comunicare, a măsurării efectelor. Din păcate, preţul plătit este mult prea mare. Lumea virtuală a ajuns să fie mai murdară decât lumea reală, tocmai pentru că nu respectă principiul responsabilităţii, specific comunicării de tip clasic: identitatea cunoscută a comunicatorului este o condiţie a responsabilizării acestuia pentru mesajele care devin bun public (în primul rând este vorba de o răspundere morală, dar poate fi

21

vorba şi de una juridică, inclusiv penală). Cyberspaţiul a anulat premisa identitară a comunicatorului, astfel încât mesajul riscă, în absenţa paternităţii, să devină irelevant sau sfidător. Pe de altă parte, a comunica poate fi sinonim cu un hobby sau chiar cu un capriciu, dacă nu cumva atinge, punctual, zona patologică a delirului de personalitate din partea unor cârtiţe, pe cât de vehemente şi vindicative, pe atât de oarecari.

Jurnalismul ca formă a comunicării de masă
Cea mai simplă schemă a comunicării de masă este binară şi ia în calcul un emiţător (A) şi un destinatar (B), între care se interpune canalul prin care pachetul cu mesaje circulă. Atât A, cât şi B nu sunt indivizi, ci instituţii, respectiv mulţimi. În privinţa instituţiilor, cele media au, astăzi, răspândirea şi pregnanţa cea mai mare, ţinând cont de totalitatea comunicatorilor. Jurnalismul a devenit un domeniu de activitate complex, în care ocupaţia de bază este aceea de a colecta, elabora şi difuza pachete cu mesaje. Din acest punct de vedere, comunicarea de masă şi-a găsit în ziaristul standard activistul cel mai sagace şi interesat. Reperul, acel spiritus loci care dă contur meseriei de gazetar este redacţia, la fel cum spiritul religios îşi găseşte lăcaşul în biserică, iar cel consumist în supermarket. Sanctuar al ştirilor, spaţiul magic în care evenimentul petrecut în lumea reală se transformă în eveniment media, printr-o serie de ajustări şi metamorfoze subsumate ideii de editare, redacţia este noul axis mundi, câtă vreme tot ceea ce există are o şansă de a fi perceput şi băgat în seamă numai şi numai în situaţia în care scapă de „paznicul barierei”, de cel ce triază între ceea ce are drept de existenţă în sumarul unui ziar sau în cel al ştirilor de radio şi televiziune, pe de o parte, şi ceea ce cade sub această demnitate, pe de altă parte. Lumea care ajunge la consumator, graţie comunicării de masă, este o lume secundă, triată în elementele sale nu după criterii morale, ci exclusiv după capacitatea de a şoca, a distra, a seduce măcar o zi interesul mulţimilor. Din acest punct de vedere, orice redacţie din lume are privilegiul de a fi, la anvergură modestă sau marcantă, strecurătoarea severă a faptelor şi personajelor

22

dintr-un oraş, un ţinut, regiune, ţară, continent sau chiar la scara lumii. Lumea editată a devenit incomparabil mai importantă decât lumea existentă. Redacţia este acel loc în care muncesc, scriu şi aspiră la notorietate noii „evanghelişti” ai modernităţii. O diferenţă imensă, de semn, îi desparte, însă de cei patru evanghelişti ai creştinătăţii – faptul că ei aduc zilnic doar vestea cea rea! O fac nu dintr-un puseu de perversitate, ci pentru că ştirea bazată pe un fapt detestabil se vinde mult mai bine decât ştirea despre gesturile măreţe. Comunicarea de masă a transformat comunicarea însăşi în afacere. Fiecare instituţie a comunicatorilor funcţionează ca o societate comercială, ca o mai mică sau mai mare întreprindere economică. Succesul este asigurat de tirajul vândut sau de punctul de rating (la rândul lui, acesta dictează preţul secundei din calupul de reclamă şi publicitate). Costul influenţează direct activitatea de comunicare, mai ales atunci când ne referim la instituţiile media, pentru că vânzarea trebuie să fie atât de bine efectuată, graţie unui marketing agresiv şi profesionist, încât să stingă toate costurile prilejuite de elaborarea şi distribuirea mesajului, să ofere resurse financiare pentru plata ziariştilor şi personalului auxiliar, dar şi să asigure fondurile necesare dezvoltării. Tot acest proces are loc în condiţiile unei concurenţe acerbe între comunicatori, disputele pentru o cât mai extinsă „piaţă de desfacere” fiind fără odihnă, iar mai nou şi fără reguli ale decenţei.

Atributele comunicării de masă
Astăzi, comunicarea de masă are câteva atribute prin care îşi evidenţiază atât forţa, cât şi slăbiciunile: caracterul standardizat al mesajelor. Pentru a putea fi înţelese şi, eventual, urmate de un număr cât mai mare de indivizi-receptori, mesajele trebuie să fie redactate simplu, într-o modalitate cât se poate de atractivă, într-un stil care să suscite interesul şi să conserve sau să sporească şi mai mult curiozitatea. Enunţul sau imaginea trebuie să poată fi decriptate de oricare consumator potenţial, din orice regiune a planetei, trecându-se peste barierele culturale, peste tradiţii şi

23

obişnuinţe ale locului. Consumul aceloraşi mesaje asigură o legătură invizibilă între inşi aparţinând unor comunităţi profund diferite, dar mijloceşte şi o posibilă solidaritate. Caracterul universalist al mesajului asigură impact, după ce instituie siguranţă în privinţa înţelegerii lui. Între cuvânt şi imagine, totdeauna va fi preferată imaginea (efentual simbolul), graţie puterii de sugestie şi unui atu remarcabil: nu presupune o traducere prealabilă; urgenţa elaborării şi transmiterii mesajului. Între (t), înţeles ca timp în care s-a petrecut un eveniment şi (tt), reprezentând timpul în care mesajul despre eveniment a ajuns la consumator, diferenţa de durată trebuie să fie cât mai mică dacă se poate (t) să fie identic cu (tt). Astăzi, de altfel, se practică pe scară extinsă, în radio şi televiziune, transmisiunile live, care asigură sincronicitatea evenimentului cu recepţia acestuia ca mesaj needitat. Criza în care se află presa scrisă şi care a determinat redacţiile să apeleze la ediţiile electronice ale diferitelor jurnale îşi are originea în această diferenţă imensă de timp, între efeniment şi mesajul despre eveniment ajuns la consumator. Tiparul, efectuat de regulă noaptea, aşează între ştirea ajunsă la public şi faptul ce a generat-o un interval de cel puţin 12 ore, ceea ce este imens şi tot mai de nesuportat sau neadmis în comunicarea de masă de acum; caracterul imperial al comunicării de masă. Nici o altă formă de comunicare nu poate rivaliza, ca randament şi impact, cu comunicarea de masă. Echipamente ultrasofisticate, comunităţi ale comunicatorilor capabile de expertize infailibile, o politică a seducerii unui număr copleşitor de consumatori ai miliardelor de mesaje contribuie, în fiecare clipă, la succesul pe care comunicarea de masă îl savurează. Comunicăm în ritmul în care respirăm, avem beneficii sau, dimpotrivă, înregistrăm daune după modul în care ştim să ne racordăm la magistralele comunicaţionale. Cale de a te sustrage nu există, decât cu riscul de a cădea într-o perifrază a existenţei, de-a sta parcat, uitându-te cum lumea trece, ameţitoare, pe lângă tine. Comunicarea este un spectacol cu milioane de protagonişti simultani. Fiecare în parte vrea să fie văzut şi să fie influent. Caracterul imperial al comunicării de masă furnizează fiecăruia, dacă nu certitudinea, atunci amăgirea că prin gestul comunicării ajunge sau e pe care să ajungă la împlinirea visată. Asta în

24

mod permanent, pentru ca în fiecare zi totul să pornească de la capăt. Fără odihnă, la dimensiuni şi mai mari... Modernitatea, aşa cum se înfăţişează acum, este o consecinţă a comunicării de masă. La rândul ei, comunicarea de masă se hrăneşte din spiritul modernităţii: competiţie, criza tot mai acută a timpului şi savoarea inegalabilă a succesului. Massmedia pare a fi regina neîncoronată a tărâmului comunicaţional. Ele sunt cele care au transformat mesajul în marfa cea mai vandabilă a planetei. Concepte cheie: comunicator, receptor, consumator, mesaj, lume virtuală, cyberspace, comunicare interpersonală

Societatea de masă
Caracteristicile masei
25

Antropologii culturii, sociologii, dar şi filosofii au luat în discuţie şi analiză un fenomen aparent straniu, petrecut spre finalul secolului XIX şi începutul secolului XX. Este vorba de transformarea omului sub impactul modernităţii, mai ales sub cel al capitalismului ajuns spre o primă fază a maturizării sale. Individul se „masifică”. Dintrun personaj cu o identitate şi un contur cât se poate de precise şi destul de constante pe parcursul unei întregi vieţi, acesta ajunge la o uniformizare cu semnificaţie statistică. Modificări structurale se înregistrează în cadrul personalităţii sale, atât în raport cu sine însuşi, cât şi cu mediul social. Sociatatea de masă se constituie ca o sumă a acestor indivizi „modificaţi” mentalitar, cultural, social şi educaţional. Potrivit lui Mihai Coman19, conglomeratul uman obţinut se defineşte prin: dispersia spaţială a membrilor săi. Tipul de comunitate specific rural dispare, făcând loc marilor aglomerări urbane, în care indivizii se pierd ca identitate şi profil. Sentimentul solidarităţii umane se pierde, fiind înlocuit cu un sentiment acut al însingurării; masificarea se manifestă prin lipsa unor forme de organizare şi structurare civică. Abandonat fiind unei vieţi fără idealuri şi fără trecut, individul masificat bălteşte într-un „suc” social tulbure, fiind dispus la orice aventură care îi poate promite un proiect convenabil; absenţa tradiţiilor, valorilor şi credinţelor comune, fapt care duce la o depersonificare a individului. Amputat de rădăcinile specifice comunităţilor restrânse, omul-masă rămâne la dispoziţia unor oferte de substitut. Noile religii care îl ademenesc sunt ideologiile, care stârnesc pasiuni, promit împlinirea unor idealuri şi invită la trăiri tot mai fanatizate. Noua solidaritate va fi mediată de aceste provocări de ordin politic. Secolul XX a experimentat cu succes manipularea ideologică, punând în mişcare batalioanele anonimilor atomizaţi, adică a inşilor masificaţi. În frunte, personaje fals-mesianice, din care se vor personifica marii dictatori ai expremelor, de stânga şi de dreapta; anemierea instituţiilor publice, care îşi pierd din autoritate, comparativ cu o resurecţie a agresivităţii indivizilor „mutanţi”. Societatea de masă este una a violenţelor, mistificărilor şi propagandei agresive, în care individul-masă devine
19

Mihai Coman, op. cit., p. 19.

26

protagonistul unui joc din care nu înţelege nimic, urmând să execute totul pe baza relaţiei primitive şi non-reflexive poruncă – acţiune; coagularea progresivă a societăţii de consum, bazată pe bunuri eteroclite, venite din afara comunităţii consumatorilor. Acesta este efectul imediat al societăţii de tip industrial şi al constituirii marilor aglomerări urbane. Viaţa fiecărui individ devine un pretext pentru a consuma bunuri de toate felurile. Sub raport cultural, noile bunuri oferite vor fi produsele mass-media. În primul rând, ziarul va constitui „hrana” spirituală zilnică a omului depersonalizat şi înregimentat în mulţimea fără formă, dar cu tot mai mult instinct al puterii. Înstrucţia sumară, educaţia la nivelul alfabetizării, vor constitui pojghjţa de spirit a masificării; izolare, alienare şi căutarea disperată a unei speranţe. Orizontul de aşteptare al indivizilor masificaţi este unul foarte îngust. Inşi fără trecut, având spaima unui viitor deloc ofertant, indivizii-masă se vor livra integral clipei, acelui prezent din care vor încerca să extragă un minimum al supravieţuirii. Lupta pentru existenţă declanşează dispute şi se duce în limitele unei disperări surde şi mute. Cei mulţi nu mai cred în fericire şi băgăţie, nu mai cred nici în bunătatea semenului. Succesul este un deziderat în numele căruia eşti în drept să faci apel la orice mijloace.

Epoca modernă şi societatea de masă
Un diagnostic foarte precis, în privinţa maladiilor masificării, pune C. A. Rootes, după ce constată decadenţa tradiţiilor, a comunităţilor structurate etnic, religios şi lingual, în favoarea societăţii moderne birocratizate şi tot mai impersonală: „societatea de masă este caracterizată ca una în care populaţia este o masă nediferenţiată, ruptă de rădăcinile ei comunitare, de tradiţie şi de moralitatea arhaică, incapabilă să aibă gusturi culturale elevate sau clarviziune politică; în consecinţă ea este supusă influenţelor afective sau stărilor de moment şi este uşor de manipulat de politicieni fără scrupule”20. O astfel de masă poate fi caracterizată drept instinctuală şi puternic gregarizată, fără o vertebrare
20

apud. M. Coman, op. cit., p. 18

27

interioară minimală, fără nevoi spirituale, animată doar de dorinţa de a se pune în slujba oricui oferă ceva. Analizînd acelaşi fenomen al masificării, dar din perspectiva tehnicilor de propagandă politică, Jean-Marie Domenach insistă pe mutaţiile sociale specifice capitalismului de la cumpăna dintre secolele XIX şi XX şi descrie, în condiţiile dublării populaţiei lumii, între anii 1800 – 1900 şi a creşterii populaţiei Europei cu 165%, între 1800 şi 1932, procesul de dizolvare a comunităţilor mici în favoarea comunităţilor de tip conglomerat21. Raportul dintre individ şi masă este doar aparent unul disjunctiv. Dimpotrivă, individul se naşte a doua oară, pe străzile marilor oraşe, după ce a scăpat din chingile morale şi comportamnetale ale aşezărilor mici, iar masa se constituie doar în măsura în care aceşti indivizi devin vocali, violenţi şi gata să se fanatizeze la contactul cu ideologia: „dispocarea vechilor cadre, progresul mijloacelor de comunicare, constituirea glomerărilor urbane, nesiguranţa condiţiei industriale, ameninţările crizei şi războiului, la care se adaugă factorii multipli ai uniformizării progresive a vieţii moderne (limbaj, îmbrăcăminte etc.), toate acestea contribuie la crearea maselor avide de informaţii, influenţabile şi susceptibile de reacţii colective şi violente”22. Tehnicile de propagandă vor găsi material uman în belşug sau chiar în exces, astfel încât să poată fi puse în aplicare marile utopii ale secolului XX, sfârşite toate în carnagii, războaie civile şi dictaturi dezintegrate doar spre finele veacului (masa reziduală a acestor dictaturi continuă să producă efecte în societăţile post-comuniste, iar demasificarea şi destructurarea mentalităţilor afectate de serviciile îndelungi ale propagandei se produc lent şi uneori chiar contradictoriu). Societatea de masă a permis experimente de manipulare la scara unor naţiuni întregi pentru că noul individ se afla în pasaj: cu o identitate abandonată şi pe cale de a fi repudiată, fără a fi pus în loc ceva care să confere un echilibru şi o viziune minimală cu privire la ziua de mâine. Castrat de istorie, omul masificat a sfârşit prin a deveni carnea de tun a activiştilor politici. Ruinat interior, el îşi va pune la bătaie viaţa pe baza unui ideal închiriat. Din nefericire, cele mai tentante astfel de chirii iluzorii erau oferite de leninism şi hitlerism. Seminţele ce au germinat la debutul secolului XX au dat roadele unui Rău imens. Cel care l-au făcut posibil şi necesar a fost chiar omul-masă. Contactul lui cu istoria a fost unul nefast, materializat în cele mai
21 22

Jean-Marie Domenach, Propaganda politică, Institutul European, Iaşi, 2004, p. 24. Ibidem, p. 25

28

terifiante experimente sociale, în cadrul cărora oameni fără vină au avut de îndurat efectele unor ideologii criminale.

Critica omului-masă
De altfel, o analiză clasică a acestei tipolagii umane a fost oferită de Jose Ortega y Gasset, în cel de-al treilea deceniu al secolului trecut, sub titlul cărţii Revolta maselor, pe cât de celebră, pe atât de actuală. Eseistul spaniol constată că, dintr-o dată, lumea s-a umplut de ...lume: oraşele sunt ticsite de persoane, la fel - casele, hotelurile, trenurile, cafenelele, cabinetele medicale, plajele, sălile de spectacole; în sfârşit - era din ce în ce mai greu de-a găsi un loc 23! După momentul de stupoare, vine şi explicaţia – omul-masă şi-a făcut intrarea pe scena istoriei. Cine sau ce l-a făcut posibil? Prin ce mecanisme? Autorul studiului consideră că responsabile sunt trei principii ale secolului XIX: „democraţia liberală, experimentul ştiinţific şi industrialismul. Ultimele două se pot rezuma într-unul singur: tehnica” 24. Portretul acestor „geamanduri în derivă”, cum fericit le numeşte y Gasset, a oamenilormasă, aşadar, porneşte de la o constatare, de la o frustrare a acestora: omul-masă „simţindu-se mediocru, proclamă dreptul la mediocritate şi refuză recunoaşterea unor instanţe superioare lui”25, după modelul popoarelor-masă, gata să atenteze la destinul marilor popoare creatoare. Dar iată cum este descris omul-masă, aşa cum a fost el înţeles la începutul veacului care i-a desăvârşit gloria şi drama: „este omul golit în prealabil de propria istorie, fără măruntaiele trecutului (...). Nu este un om, ci mai degrabă o carapace de om, construită din simple idola fori26; este lipsit de un ,înăuntru’, de o intimitate
23

Jose Ortega y Gasset, Revolta maselor, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 42. Ironia autorului este implicită, atunci când constată că mulţimea a devenit vizibilă. Compară acest lucru cu faptul, deloc stimabil, că soliştii au fost înlocuiţi de cor. Mulţimea devenită personaj principal pare a fi o contradicţie în termeni, o ciudăţenie ce nu prevesteşte nimic bun. 24 Ibidem, p. 82 25 Ibidem, p. 155. 26 Idola fori sau idolii cetăţii au fost teoretizaţi de către filosoful englez Francis Bacon, în lucrarea sa intitulată Novum organum, apărută la 1620. alături de idolii cetăţii, Bacon mai identifică alţi trei idoli care afectează cunoaşterea adevărată, introducând prejudecăţi şi iluzii acolo und ear trebui să fie cunoaştere verificată prin metode ştiinţifice, inductive: idolii tribului (ţin de natura umană), ai peşterii (produşi de educaţie defectuoasă) şi idolii teatrului (determinaţi de doctrinele filosofice anterioare şi nefaste. Idolii cetăţii relevă neconcordanţa dintre limbaj sau mesajele comunicate şi realitatea de fapt sau viaţa reală.

29

inexorabil şi inalienabil a sa, de un eu irevocabil”27. Un tablou deloc măgulitor, o radiografie a nimicului înzestrat cu instinct şi capabil ca, prin multiplicare, să devină o forţă, un tăvălug, un braţ coordonat de o minte exterioară. De altfel, prezenţa tot mai sâcâitoare a omului mediu peste tot unde se petrece un fapt public este asociată, după o vorbă a lui Rathenau, cu „invazia verticală a barbarilor”28, ceea ce sugerează haos şi vitalitate. Omul-masă este un profitor. El se consideră în drept de a fructifica avantajele capitalismului, mai ales o oarecare relaxare materială, dispariţia obsesiei legată de ce va mânca a doua zi. Popoarele statelor aflate în plin proces de industrializare tocmai îşi trăiau primul confort, din punct de vedere istoric, tihna de-a avea o autonomie economică, dar şi talentul de-a consuma. Omul-masă, potrivit lui Jose Ortega y Gasset, este exponentul acestei bucurii sociale, astfel încât profilul său psihologic se întemeiază pe câteva trăsături: (1)viaţa este uşoară şi îmbelşugată, lipsită de orice limitare tragică; (2) dominaţia omului-masă este un fapt de la sine înţeles, ba chiar o normalitate, atitudinile şi comportamentele sale urmând a deveni model pentru o societate omogenizată la standardele sale; (3) va interveni activ acolo unde punctul său de vedere mediocru poate fi auzit29. Acest profil creionează o filosofie de viaţă la baza căreia stă dreptul omuluimasă de a fi activ şi decisiv la nivelul vieţii publice, de a se impune şi a profita de forţa pe care i-o dă numărul şi vitalitatea. O forţă brută, aşadar, lipsită o cultură sau de o tradiţie care să o motiveze şi să-i dea identitate. Analiza laborioasă a omului-masă, a societăţii timpului său, abia ieşită din experienţa primului război mondial, îl va conduce pe eseistul spaniol la o concluzie extrem de critică, la depistarea carenţei societăţii de masă. Este vorba despre o chestiune dramatică, prin consecinţe: „Europa a rămas fără morală. Nu pentru că omul-masă ar dispreţui o morală învechită, în favoarea alteia, în formare, ci pentru că centrul regimului său vital constă tocmai în aspiraţia de a trăi fără a se pleca în faţa vreunei morale” 30. Masificarea înseamnă eterogenitate31. Ansamblul conglomerat de oameni se bucură de „calitatea” de a fi nevertebrată valoric şi în afara oricărei normativităţi etice. În lipsa responsabilităţii
27 28

Jose Ortega y Gasset, op. cit., p. 15. Ibidem, p. 79 29 Ibidem, p. 119. 30 Ibidem, p. 203. 31 Mihai Coman, op. cit., p. 19

30

asumate faţă de efectele în spaţiul public a acţiunilor întreprinse la comandă, corpusul social suferă de un handicap de raţionalitate şi de incapacitatea de a-şi gestiona destinul: „Omul-masă nu-şi înfige trainic picioarele în fermitatea de neclintit a destinului său; dimpotrivă, el vegetează suspendat fictiv în spaţiu”32. Înstrăinat în raport cu fiinţa sa generică, fără tradiţii, fără morală, omul-masă este la discreţia hazardului, incapabil să facă faţă noului standard de calitate civică pe care tocmai a fost invitat să-l asume, anume trecerea de la ipostaza de simplu individ, fără drepturi şi fără orizont politic, la aceea de cetăţean. Stingher la început, elementul mulţimii masificate va deveni violent imediat ce va îmbrăca uniforma ideologică. Ameţit de adierea amăgitoare a puterii, va deveni biet purtător al poverilor utopice. Ziarul, care îi ţine loc de profesor şi confident, îi va întredeschide ochii, punându-i sub priviri o lume nevrotică, plină de crime, călăi sau, dimpotrivă, de profeţi şi zâne. Instrucţia sumară, alfabetizarea în condiţiile urgenţei şi îndoctrinării, vor determina profilul echivoc şi reactiv al omului-masă, gata pentru acţiune în haită.

Masificarea, astăzi
Mihai Coman susţine că experienţa traumatizantă a masificării, generatoare de înstrăinare, însingurare şi înregimentare în batalioanele sub stindard ideologic şi propagandistic nu mai este de actualitate. Lumea de astăzi are alte caracteristici: „Societatea ,post-modernă’ s-a demasificat – în cadrul marilor aglomeraţii urbane au fost reconstruite noi grupuri şi, implicit, noi criterii identitare (...); aceste reţele comunitare au spart ,masa’ în numeroase tipuri de ,public’ şi au devenit sursa unor curente de opinie, generatoare nu de mişcări iraţionale şi impredictibile, ci de acţiuni concertate planificate”33. E adevărat, curentele asociative, organizaţiile civice sau sportive au reuşit să fie o alternativă la masificare, la societatea de masă, atomizată şi amorfă, în care indivizii să se bucure doar de libertatea aventurii în proximitatea propagandei şi ideologiilor. Societatea post-modernă s-a re-vertebrat, dar numai parţial.
32 33

Jose Ortega y Gasset, op. cit., p 127. Mihai Coman, op. cit., p. 19, 20.

31

Rutele care duc înspre tradiţii au rămas complet obturate, însingurarea se manifestă ca o formă de alienare a celor fără ideal, iar consumul de bunuri se face tot întro formă reificată34, omul fiind sau devenind un simplu obiect, actor într-o piesă în care rolul său este dinainte distribuit, fără putinţă de alegere. Cât priveşte mass-media, acestea încearcă să se insinueze ca o marfă ce face parte din acelaşi tip de consum, adecvată mereu unui ins standardizat, inactiv, dispus mereu să înghită mesajele ce i-au alterat demult pragul psihic de excitabilitate, graţie terapiei de şoc la care îl supun editorii şi producătorii diverselor pachete cu sunete, imagini şi cuvinte. Presa a fost un factor care a favorizat masificarea, prin faptul că a oferit mesaje de comunicare în masă, elaborate simplist şi seducător, pentru a fi înţelese de toţi şi pentru a constitui începutul unei influenţe care apoi se va accentua, luând forma propagandei ideologice. Destructurarea masei este tot un efort pe care şi-l asumă, în bună măsură, media, printr-o altfel de ofertă – mesaje cât mai personificate ori distribuite spre grupuri-ţintă mici, cu profile profesionale, culturale şi afective specifice.

Concepte cheie: omul-masă, masificare, modernitate, ideologie, propagandă, societate de masă, tradiţii

Cultura de masă

Conceptul de cultură

34

Formă a înstrăinării omului, prin faptul că obiectele şi fenomenele lumii materiale şi sociale ajung să pună stăpânire pe viaţa, acţiunile, atitudinile şi comportamentele oamenilor. Din subiecţi ai vieţii, aceştia devin obiecte manipulabile, manevrabile, la discreţia hazardului.

32

Dualitatea creată de asocierea comunicării de masă cu societatea de masă, reclama închiderea într-o triadă, prin apelul la un al treilea concept specific modernităţii – cultura de masă. O primă aproximaţie, în tentativa de a defini cultura de masă, ne trimite spre percepţia diseminării unor produse ale spiritului uman în direcţia comunităţilor extinse, astfel încât aceste opere distribuite să fie consumate, eventual înţelese şi asumate (integrate în coduri atitudinale, comportamentale şi de personalitate). Înainte de a discuta pe larg despre cultura de masă, se impune să definit, într-o manieră funcţională, pentru a ne servi drept reper, conceptul de cultură. Astfel prin cultură vom înţelege un ansamblu de manifestări, procese şi produse ale spiritului, ale raţionalităţii şi afectivităţii umane, cu mare incidenţă creativă, destinate uzului public sun formă de produse numite opere. Termenul a cunoscut o extensie foarte mare, putând înţelege prin cultură inclusiv cultura viermilor de mătase, să discutăm despre culturi de viruşi sau de cultura mare, din agricultură. Oricum, sensul tare al conceptului ne trimite spre un „obiect” creat ca urmare a unei investiţii de inteligenţă, ingeniozitate şi originalitate, spre domenii ale artei, literaturii, filmului, muzicii – spre ceea ce înţelegem prin operă: un artefact, o născocire sub zodie faustică, un bun spiritual destinat desfătării, dar şi criticii, răsfăţului intelectual, dar şi analizei, plăcerii, dar deopotrivă şi înţelegerii profunde şi, de multe ori, plurivoce. Produsul cultural nu se constituie într-o trebuinţă sub forma mărfurilor ce ne asigură subzistenţa. Dimpotrivă, el este consumat selectiv, de către cei ce au un imbold intelectual, o tentaţie spre o anumită operă. Satisfacţiile obţinute în urma consumului de produse culturale sunt strict spirituale.

Tipologii culturale
O dihotomie se impune, terminologic, cel puţin – discernerea între cultura elitelor şi cultura de masă. Mihai Coman distinge în spaţiul cultural modern mai multe forme de „agregare” ale produselor spiritului35: 1. cultura de elită. Apanaj al celor instruiţi, ar cuprinde produsele culturale ale profesioniştilor din sfera artelor şi literaturii, teatrului sau filmului. Aceste creaţii sunt apoi analizate critic de specialişti ai discursului cultural elitar, pentru că, de
35

Mihai Coman, op. cit., p. 20, 21

33

multe ori, publicul receptor nu reuşeşte să înţeleagă singur semnificaţiile profunde ale „obiectului” cultural consumat ca text sau ca spectacol. Cele mai reprezentative opere culte constituie un canon, adică un eşantion care determină valoarea şi reprezentativitatea dintr-un domeniu cultural sau altul. Canonul se obţine prin selecţia drastică a acelor opere care legitimează la nivel superlativ valoarea, constituind apoi un criteriu normativ, aplicat altor opere care doresc o validare riguroasă şi indiscutabilă; 2. cultura folclorică. Este specifică satului, folosind tradiţiile şi experienţele atribuite şi subsumabile comunităţii, valorile şi normele unei existenţe simple, dar autentice, al cărui grad de împărtăşire este unul comunitar; 3. cultura populară. Creată sau nu de către profesionişti ai culturii, această categorie de produse ale spiritului se bucură de o largă receptare, chiar în pofida respingerii lor critice de către specialişti. Aceste producţii culturale se bucură de succes pentru că găsesc drumul cel mai simplu spre gustul „poporului”. Ele nu au nimic de a face cu ceea ce se cheamă cultură artizanală sau tradiţională ţărănească, ci cu faptul că produsele acestei culturi se bucură de consumatori diverşi şi numeroşi; 4. cultura de masă. Este produsă de către profesionişti, în instituţii specializate, urmând a fi livrată, sub forma unor artefacte, spre consumul celor mulţi. Caracteristicile acesteia ar fi: sunt produse pe principiul benzii rulante; sunt puternic standardizate, tocmai pentru că sunt produse în serie; distanţă socială în creştere între producătorii acestor bunuri şi consumatori; valorizarea acestor produse nu se face prin criterii estetice (ca în cazul culturii de elite), ci prin comensurarea profitului economic; caracterul simplificat al conţinutului intelectual al acestor produse, în favoarea unor conţinuturi afective, de impact emoţional; 5. existenţa unor subculturi sectoriale; religioase, profesionale, alternative, etnice.

Cultura clasică şi cultura de masă
Decăderea culturii de tip clasic este un fenomen ce s-a accelerat în secolul XIX, o dată cu expansiunea aproape explozivă a jurnalismului specific presei scrise şi cu

34

declanşarea industriilor culturale. Modernitatea de tip capitalist şi-a impus, treptat, regulile şi în domediile spiritului, obligând la schimbarea felului însuşi în care era perceput faptul cultural, mentalitatea creatorilor, precum şi pe cea a consumatorilor. Dacă prin cultură clasică înţelegem dominaţia absolută a cărţii ca document de studiu şi a bibliotecii ca spaţiu cultural prin excelenţă, dar şi o viziune cu totul specială, prin care omul de spirit este cărturarul sau înţeleptul, cultura de masă a operat o revoluţie, acreditând revuistica şi publicaţiile ca instrumente predilecte, mai degrabă ale nevoii de-a te informa, decât a aceleia de-a te cultiva. Un întreg cod determinat de aplicaţiile spiritului şi raţiunii creatoare a fost abandonat, în favoarea unui alt cod, adecvat vremurilor şi intereselor dictate atât de dezideratele comunicării de masă (obsedată de standardizare şi rapiditatea distribuirii mesajului elaborat cât mai simplu cu putinţă), cât şi de interesele societăţii de masă, în mod specific ale omului masificat, exprem de interesat în a se orienta şi a se informa într-un mediu social ostil, dinamic şi impredictibil. Ziarul, chioşcul cu publicaţii tot mai diverse şi mai colorate, vor prelua sarcina de informare curentă şi sumară, pe care cultura clasică o oferea în variantă non-actuală, dar profundă, vor adăuga alte ingrediente unui produs cultural tot mai popular şi de impact. Ştirea va spulbera eseul, iar reportajul va arunca în desuetudine romanul foileton, câtă vreme pungaşul din prima pagină a ziarului va deveni un personaj mult mai gustat decât Raskolnikov sau chiar Jean Valjean, personaje celebre ale literaturii. Viaţa cu mizerii, crime şi nenorociri – aşa cum o vor ilustra tot mai convingător mass-media, îşi va lua treptat revanşa împotriva aristocratismelor culturilor elitare. Din acest punct de vedere, cultura de masă este un succes al vulgului asupra rafinamentului de salon, aşa cum poate fi el perceput din romanul În căutarea timpului pierdut, a lui Marcel Proust. În spaţiul cultural modern, audienţa lui Jack Spintecătorul este incomparabilă cu cea a lui Don Quijotte. Este cultura de masă o pseudocultură? Sau, chiar mai grav, o modalitate de proliferare a inculturii? Răspunsul la ambele întrebări este negativ. Cultura nu se poate reduce la grupul subţire, la propriu şi la figurat, al elitelor, în primul rând al acelora umaniste. Formele de manifestare şi de obiectivare ale spiritului creator sunt diverse, cu grade diferite de complexitate. La fel cum poemul Joc secund, a lui Ion Barbu, nu epuizează substanţa poetică, nu reduce plăcerea şi rafinamentul liric la ermetism, cultura elitelor nu

35

acaparează întregul spaţiu al gândului, nu înseamnă toată noosfera. Adecvarea spiritului la realitate, a raţiunii la timpul trăit au dus la modificarea substanţială a însăşi codului cultural. Acesta este, astăzi, mult diferit faţă de cel din debutul de veac XX, dar mai cu seamă se modifică accelerat, cu privire la viitor.

Caracteristicile culturii de masă
Noul cod, specific culturii de masă, are o serie de caracteristici care îi dau specificitatea şi modul de manifestare. Lumea modernă a consolidat aceste atribute, le-a rafinat şi modificat în funcţie de reacţiile consumatorilor, în diverse perioade de timp. Dintre acestea, cele mai importante sunt: randamentul. Suntem martorii unui timp în care viteza de reacţie şi durata cât mai scurtă în care un lucru poate fi realizat constituie criterii de bază ale succesului. În zona culturii, acest adevăr se păstrează. Banda rulantă acţionează, producând două efecte: standardizarea şi rapiditatea. Înserierea produselor culturale a permis răspândirea lor şi consumul pe arii geografice vaste, de către comunităţi dintre cele mai diverse. Unicitatea nu mai este o virtute, ci a rămas o vanitate de colecţionar. O bandă rulantă specială este specifică producerii unei ediţii de ziar, câtă vreme avem de-a face cu un tip de activitate definit drept birocraţie nerutinieră36. Totul pare a fi făcut în cea mai mare grabă, sub pecetea unei urgenţe, ca şi când umanitatea s-ar fi plictisit, irevocabil, de ea însăşi; instituirea modei. Prin modă nu se înţelege doar fenomenul limitat la fashion, la industria veşmintelor şi a designului vestimentar de top, ci la faptul că toate produsele culturale de masă au o existenţă specifică efemeridei. Într-un răgaz foarte scurt, un „obiect” este achiziţionat şi consumat, după care este abandonat, tocmai pentru că nu mai satisface gustul posesorului, mereu atent să fie în acord cu ceea ce este cool. Valoarea nu mai pare a fi atributul permanent al unei calităţi a produsului, ci ea devine variabilă, depreciindu-se în raport cu durata. Fenomenul ţine de un efect al consumismului, de faptul că producătorii produselor culturale au tot interesul să accelereze absorbţia la nivelul pieţei de desfacere. O discuţie
36

În fiecare zi, într-o redacţie, se derulează aceleaşi activităţi, în mod formal, chiar dacă evenimentele realităţii determină un conţinut diferit al publicaţiei.

36

aplicată la caracterul suveran al modei este purtată de către Horia-Roman Patapievici, în Omul recent. După ce Emil Cioran a spus că detestă civilizaţia pentru că a discreditat lacrima37, Patapievici supune modernitatea unei critici a fundamentelor şi manifestărilor sale culturale. Omul recent este ceea ce au ajuns, după 80 de ani de rătăciri, acele „geamanduri în derivă” despre care vorbea Ortega Y Gasset, în Omul revoltat, este omul-masă ajuns în post-modernitate. Omul recent poate fi, la fel de bine, jurnalistul, cel care este angajatul unui trust de presă, gata în fiecare zi să secrete, asemenea albinei, acea miere pe post de lume gata editată, dichisită şi împachetată, pe gustul consumatorului din fotoliu. Înfăţişarea acestui ipochimen nu trezeşte respectul sau simpatia. Iată cum îl vede cel ce i-a dibuit identitatea: „Omul recent este omul care, oricât timp ar trece peste el şi oricâtă vreme l-ar şlefui, tot rudimentar rămâne (...); acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existenţa vreunul suflet, nici al lui şi nici al lumii, el nu mai are resursele de a întemeia nici tradiţii şi nici măcar datini” 38. El este asemenea lui Gregor Samsa, personajul nefericit al lui Kafka, trezit într-o dimineaţă în ipostază de gândac uriaş. Urmaşul insului masificat adoră moda, pentru că nu are nici o consistenţă interioară, doar nenumărate deghizamente care îl fac să fie ceea ce are un succes momentan, el însuşi fiind produs al modei, al acelor transformări ce survin pentru că progresul este o fatalitate. Singurul principiu care este respectat este acela că totul se schimbă, că nimic nu merită o atenţie dincolo de aspectul psihologic al curiozităţii. O filosofie heracleitică39 hrăneşte acest mod de a exista, mereu altfel, mereu pe valul excepţionalităţii de context. Media, mai ales televiziunile, au îmbrăţişat principiul inconsistenţei de structură provocat de mentalitatea modei şi l-au transformat în factor de audienţă. Totul are vocaţia sezonului; impunerea divertismentului. Cultura de masă s-a pliat pe directivele industriilor culturale, aşa cum au fost acestea teoretizate, iniţial, în 1947, de către Theodor Adorno şi Max Horkheimer (făcând parte dintr-un curent de gândire cunoscut sub sintagma Şcoala de la Frankfurt), în cartea Dialectica iluminismului, definind
37 38

Emil Cioran, Caiete I, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 76. H. –R. Patapievici, Omul recent, Humanitas, Bucureşti, 2001. 39 Heracleitic este cel mereu schimbător, după numele filosofului Heraclkit din Efes, cunoscut pentru sintagma Panhta rei – totul curge.

37

astfel procesul prin care, utilizându-se tehnici performante, operele culturale pot şi produse şi reproduse la scară industrială, pentru a putea fi consumate în masă40. Apariţia radioului, a televiziunii, dar mai cu seamă a cinematografului, pe de o parte, diversificarea modalităţilor prin care muzica putea fi ascultată, după imprimare, dar şi diversificarea tipurilor de spectacole aduce omul-masă în ipostaza de a savura, de a se dedica divertismentului. Mass-media vor acorda fenomenului atenţia cuvenită, asistând, constant, la promovarea divertismentului ca producţie şi funcţie a jurnalismului. Lumea însăşi a ajuns să fie percepută numai când şi cum a reuşit să se înfăţişeze ca un spectacol. Cultura de masă îşi împlineşte astfel destinul. Desprinsă de cultura elitelor, pentru care are un dispreţ tot mai suveran, şi-a găsit în frivolităţile modei şi divertismentului formele de fiinţare exemplară. Totul are şarm, orice poate stârni un hohot de râs, din mai nimic se poate născoci o plăcere; impactul economicului. Înainte de a avea o valoare, produsul cultural trebuie să se vândă. De altfel, studiul pieţei, marketingul produselor culturale destinate maselor au determinat o selecţie a „obiectelor” culturale în funcţie de capacitatea acestora de-a fi pe placul unor „ţinte” (grupuri de indivizi predispuşi la un anume consum cultural, în funcţie de vârstă, profil profesional, sex şi nivel de instrucţie). Spaţiul public este invadat de kitsch, făcut posibil din cauza inculturii de masă. Un exemplu al kitsch-ului aflat în rut este, în domeniul muzicii, maneaua. La fel, producţiile tv se întrec în a propune, graţie unui rating uriaş, emisiuni în care vulgaritatea, mitocănia şi violenţa formează reţete ale succesului. Tot ce se vinde are prioritate, tot ce aduce bani intră în grila de programe, tot ce stârneşte sau provoacă scandal este bun de subiect de ştire; marginalizarea socială şi periferizarea omului de cultură. Cultura de masă nu este creată de către profesioniştii culturii. Aceştia s-au retras demult în „turnul de fildeş” al spiritului elitar, într-un fel de refuz a ceea ce se petrece în spaţiul public extins41. Operele lor au un circuit închis şi o recunoaştere limitată la specialiştii
40

P. Brooker vorbea despre industriile culturale ca despre „organizaţiile particulare şi de stat care au ca obiectiv producţia, sponsorizarea, expunerea şi distribuţia de bunuri şi servicii culturale” – apud Mihai Coman, op. cit, p. 78. 41 Unii au preferat, dimpotrivă, să facă acea concesie necesară pentru a reuşi să supravieţuiască, devenind şi ei fabricanţii produselor la modă.

38

artelor şi literaturii, la acei foarte puţini care impun canonul într-un gen cultural sau altul. În rest, amatorismul face legea, talentaţii şi inspiraţii de moment, de cele mai multe ori impostori42 recunoscuţi prin agresivitatea cu care doresc să se impună, au oferte „culturale” adecvate consumatorilor fără educaţie estetică. Incultura ce proliferează asigură o piaţă de desface mereu generoasă şi întreţine astfel o modă (singura modă care rezistă mai multe sezoane!) a kitsch-ului perpetuu. Creatorul autentic, discret şi ruşinat, nu are altceva de făcut decât să intre în „şomaj tehnic”, să refuze contaminarea cu ceea ce detestă în premise. Invalidarea culturii profesioniste în lumea de astăzi este un indiciu că modernitatea şi-a atins plafonul de standarde. Legitimarea pseudoculturii este argumentul suprem al superiorităţii cifrei statistice în faţa singularităţii spiritului faustic şi intolerant la mediocritate. Spectacolul şi divertismentul sunt reginele neîncoronate ale tridentului ce defineşte cel mai elocvent modernitatea: comunicarea de masă – societatea de masă – cultura de masă. Omul masificat, conglomeratul în care individul se manifestă ca un ins fără rădăcini, dar cu aspiraţii tulburi, este cetăţeanul de succes al zilei. Consumator frenetic al mass-media, el nu este decât produsul de concepţie al acestora. Concepte cheie: cultură, cultură clasică, cultura elitelor, cultură populară, kitsch

Triada mass-media

De la comunicare interpersonală la cyberspace

42

Un singur exemplu de impostor notoriu – Pavel Coruţ.

39

Tot mai mult, comunicarea de masă, ca proces, este identificat cu fenomenul mass-media, adică este asimilat practicilor prin care, într-o formă instituţională, prin intermediul unor „organizaţii formale, care implică mari cheltuieli” 43 se produc (pe baza unei precise diviziuni a muncii) şi se difuzează pe scară largă, folosind suporturi diferite, mesaje destinate consumului personal din partea unor comunităţi şi mulţimi mari de indivizi. În acest fel, comunicarea se defineşte prin complexitate şi flux. Instituţionalizarea comunicării, la polul în care mesajele sunt fabricate şi difuzate, permite utilizarea unor tehnologii de ultimă oră, combinarea „industriilor mass-media cu industriile calculatoarelor şi cu sistemele de telecomunicaţii, pentru realizarea unei noi galaxii de comunicare”44. Acest mecanism al „convergenţei”, aşa cum este el definit de Nicholas Negroponte, a permis apariţia unor modalităţi noi de comunicare, lărgind foarte mult sfera media, înspre sistemele „on-line”, jocuri electronice, teletext, imagini şi spectacole holografice, televiziunea şi presa scrisă digitale, magistralele informaţionale şi realităţile virtuale45. Caracteristicile acestor sisteme induc ideea de mass-media, câtă vreme utilizarea lor atrage audienţe extrem de mari, dezvoltă viteze mari de transmisie a mesajelor, au aceleaşi modalităţi de finanţare ca şi instituţiile media clasice, dar au şi atribute care le apropie de comunicarea interpersonală, dar mediată electronic (fără ca indivizii ce comunică între ei să se afle în acelaşi loc sau să-şi cunoască identităţile; de exemplu – serviciul messenger). Această apropiere între cele două forme de comunicare – de masă şi interpersonală – indică tocmai progresul remarcabil pe care tehnologiile informatice l-au adus în sfera actului comunicaţional. Bariere ce păreau de netrecut cad în cyberspace. De altfel, tabloul noilor media este unul cât se poate de interesant, în primul rând datorită interferenţei factorilor de definiţie46: convergenţa mediilor – obligă profesionistul media să stăpânească tehnici din sfera presei scrise, radio, televiziune, blog etc.;

43

C. Wright, Functional Analysis and Mass Communication, în Lewis Anthony Dexter, David M. White (ed), Society ans Mass Communication, Macmillian, New York, 1964, - apud. Mihai Coman, op. cit. p. 22. 44 Mihai Coman, op. cit., p. 23. 45 Ibidem, p. 26. 46 Idem.

40

-

hypermedia – posibilitatea de a naviga de la un link la altul, într-o „călătorie” care se afundă în mesaje aflate pe o spirală infinită; practic, acest joc sau drum te aruncă mereu în noi orizonturi şi niveluri de mesaje

-

interactivitatea – capătul până acuma „mut”, inactiv, al gestului comunicaţional se „trezeşte”, intervine în mesajul difuzorului, fie pe calea oferită de forumurile de dezbatere, fie generând texte, pe blogurile unor persoane;

-

fragmentarea şi personalizarea mesajelor – „textul” producătorului de mesaje poate fi difuzat diferit, în funcţie de ţintă şi de particularităţile acestuia. Astfel, acelaşi comunicator va edita mesaje diferenţiate, pornind de la aceeaşi temă iniţială.

Scheme ale comunicării de tip mass-media
Mentalitatea de a comunica şi-a modificat, de asemenea, „paradigma”. Mass-media experimentează formule mereu noi, care coabitează cu acelea deja clasicizate, într-o tentativă de a spori, pe de o parte, atractivitatea în chiar actul comunicării (posibilitatea mereu încercată de a-l transforma în spectacol, în divertisment foarte captivant)), iar pe de alta, încercarea de a obţine randament dintr-o activitate circumscrisă tot mai mult sferei comerciale, a activităţilor economice bazate pe un profit antecalculat. În esenţa sa, însă, procesul comunicării de masă, aproape identificat cu mass-media, are aceleaşi fundamente sau date de pornire. Modalităţile se pot diversifica, dar temeiurile rămân aceleaşi. Din acest punct de vedere, o analiză a mass-media nu poate face abstracţie de modelul clasic. Unul dintre cele mai des citate şi discutate este acela propus de H. Westley şi M. S. MacLean. Schema acestora, construită în trei puncte nodale, indică atât mecanismul intim al comunicării, cât şi complexitatea lui47.

47

Denis McQuail, op. cit., p. 176.

41

Modelul Westley & MacLean

A – „susţinătorul” B – un membru al publicului sau audienţei C – organizaţia mass-media şi agenţii săi care controlează canalul de difuzare a mesajelor X – orice eveniment sau fapt din sfera A, B sau C şi care devine obiectul-sursă al comunicării F – feedback sau funcţia de răspuns după ce mesajul şi-a făcut efectul

Fenomenul de sublimare
O analiză făcută pe acest model de comunicare specific mass-media surprinde, într-o primă ipostază un dublu fenomen de sublimare. Mesajul x’, care se obţine de către organizaţia media, în urma unui prim mesaj al „susţinătorului” (în cadrul formal al unei

42

conferinţe de presă sau într-o altă modalitate formală sau informală – eventual prin contactarea unor surse din sfera lui A, de către un agent de comunicare din C) a suferit deja o primă „editare”, astfel încât textul rezultat diferă mai mult sau mai puţin de modul în care evenimentul s-a petrecut. Totdeauna „susţinătorul” va face public un anume mesaj, care să-i fie favorabil, să escamoteze aspectele care nu convin şi care ar putea aţâţa interesul agentului de comunicare. Spre exemplu, într-o conferinţă de presă convocată la Primărie, având ca temă o rectificare de buget negativă propusă Consiliului Local, pentru fondurile alocate protecţiei sociale, susţinătorul întâlnirii cu media va căuta explicaţiile cele mai plauzibile, astfel încât gestul executivului să fie perfect motivat, ba, mai mult, să vizeze interesul public. Acest mesaj (x’) se poate, aşadar, abate de la adevărul faptelor, aşa cum este dorit de media, poate conţine erori de informaţie sau chiar minciuni (semnificaţii strecurate cu intenţie, în scopul de a induce în eroare dintr-un interes ascuns). Interpunerea unui „susţinător” între eveniment şi organizaţia comunicatorilor în masă poate facilita, pe de o parte accesul la informaţie, dar pe de altă parte, riscă să distorsioneze chiar informaşia, fapt care va perturba grav gestul comunicaţional. Acesta este motivul pentru care C va privi mereu cu reţinere „comunicatele” sosite din A, încercând să verifice fiecare informaţie în parte şi să facă, la rându-i, o selecţie a mesajelor. Astfel se petrece al doilea moment al sublimării, în urma căruia se obţine mesajul x’’. Acesta poate avea sau nu conţinuturi ale mesajului x’, poate fi identic, dar şi perfect contradictoriu cu acesta. De altfel, rolul lui C este acela de a fi un gatekeeper, adică un „paznic al barierei” – să trieze mesajele şi să le stopeze pe cele care nu prezintă interes public sau conţin informaţii care trebuie verificate din alte surse. Profesionalismul instituţiei de comunicare în masă se verifică tocmai în capacitatea de a depista şi de a înregistra mesajele cu problemă, pe baza identificării interesului pe care A l-ar putea avea, astfel încât informaţia să ajungă în sfera lui B, adică a consumatorilor, într-un conţinut convenabil lui, dar neadecvat în raport cu realitatea de fapt. De asemenea, extrem de importantă este şi sublimarea de gradul doi, prin care se obţine mesajul secund, din perspectiva în care editorii intervin în conţinutul mesajului, astfel încât să-l adecveze, pe de o parte realităţii, iar pe de altă parte interesului propriu – acela de a fi un mesaj percutant, pe care consumatorul să-l bage în seamă şi chiar să producă efecte.

43

Un caz aparte este acela în care evenimentul nu este unul anunţat, iar responsabilii „canalului de transmisie” trimit jurnaliştii chiar la faţa locului, acolo unde evenimentul sa petrecut. În acest caz, factorii de distorsiune scad, dar nu dispar, astfel încât mesajul nu este automat unul aflat sub pecetea adevărului. În cazul unui grav accident rutier, de exemplu, soldat cu victime, jurnalistul poate rata mesajul către audienţă dacă nu este capabil să înregistreze corect datele realităţii, să observe şi să constate singur care sunt elementele care definesc subiectul ştirii. Pe de altă parte, chiar la faţa locului fiind, agentul de comunicare va apela, tocmai pentru că nu este un specialist în domeniu, la declaraţiile unor oficiali (medici, poliţişti, procurori, experţi în circulaţie etc.) şi martori oculari. Mesajul obţinut va ţine cont de aceste relatări, chiar dacă jurnalistul nu este în măsură saă califice veridicitatea lor (niciodată jurnalistul nu va reuşi să identifice sau să intuiască interesele care pot fi specifice unui caz relatat decât printr-o minuţioasă documentare şi investigare prealabilă consumării faptului). După cele două momente ale sublimării (editării), mesajul care ajunge la consumator poate fi unul contrafăcut. De altfel, Denis McQuail indică acest pericol: „Modelul implică totuşi în mod clar o activitate de selectare şi editare ca o componentă esenţială în procesul comunicării de masă şi aceasta o diferenţiază de cele mai multe forme de comunicare în mare contactul nu este imediat”48. Totdeauna va exista o anumită marjă în care mesajul să se abată de la ceea ce am putea numi standardul optim al comunicării, stabilit în raport cu faptele realităţii nemijlocite. Nici în comunicarea de masă nu se poate atinge adevărul în sine, ca o corespondenţă perfectă între realitate şi relatarea despre realitate.

Virtuţile şi servituţile transmisiunilor live
O modalitate tot mai des întâlnită de a evita orice distorsiune intervenită prin momentele de sublimare este aceea a transmisiunilor în direct, posibile prin media audiovizuale. În acest caz, C îndeplineşte doar rolul de canal de transmisie, iar A devine
48

Ibidem, p. 177, 178.

44

comunicator direct pentru un B care nu mai are şansa de-a consuma mesajul după ce acesta a fost în prealabil pregătit de către specialişti. Gradul de verosimilitate al mesajului nu creşte, din păcate. Dimpotrivă, absenţa „termenului mediu”, a comunicatorului profesionist, care nu mai poate îndeplini funcţia de gate-keeper, îi permite comunicatorului primar să-şi dezvolte mesajul aşa cum crede de cuviinţă şi să transmită numai şi numai ceea ce îi convine, fără a fi tulburat sau corijat imediat. Practica tot mai des întâlnită a televiziunilor este aceea de a folosi carele de transmisie prin satelit, zilnic, la cele mai importante evenimente anunţate, de regulă, din sfera politică sau a întâmplărilor conflictuale (sociale, în care sunt implicate personalităţi publice, sportive etc.). Interesul este sporit, tocmai pentru că audienţa are impresia că este martora directă şi nemijlocită a evenimentului relatat în timp real, fără momente de sublimare. Reporterul are menirea doar de a veghea, eventual intervenţia sa limitându-se la un stand up, prin care anunţă începutul şi finalul transmisiunii. Prin astfel de procedee, mass-media îşi exibă doar capacităţile tehnice spectaculoase, dar abdică de la funcţia de informare şi interpreatre (mai ales), în favoarea celei de simplu transmiţător de mesaje. Intervenţia sa ulterioară, prin comentarii ale experţilor, nu poate fi o revenire eficientă, care să „editeze” post-factum mesajul deja transmis în direct. Se ştie că un mesaj gata transmis şi recepţionat, mai ales dacă are impact public, nu mai poate fi „recuzat” – efectele la public sunt deja produse, iar comunicatorul îşi pierde din credibilitate în momentul în care recunoaşte că a greşit în ipostaza iniţială. Privit ca proces triangular, fenomenul mass-media are, simetric, trei abordări diferite - din perspectivă mass-media este vorba de un continuu proces de selectare a comunicatorilor primari şi a mesajelor acestora, astfel încât propriul mesaj elaborat să ajungă şi să aibe efecte la consumatori; din perspectiva „susţinătorilor” interesul este acela de a junge la canalul de comunicare adecvat, astfel încât mesajul pe gustul lor să poată fi receptat de audienţă; din perspectiva consumatorilor, a publicului, intenţia este aceea de a obţine utilitatea de care au nevoie în nevoia zilnică de a se adecva profitabil la realitatea cât mai bine „scanată”49. Modelul Werstley&MacLean reprezintă doar o secvenţă ruptă dintr-un flux multidimensional. În fiecare clipă, avem de-a face cu o mulţime de „susţinători” (A) sau
49

Ibidem, 178, 179.

45

de surse care emit informaţii către mai mulţi comunicatori sau organizaţii de comunicare în masă (redacţii) (C), astfel încât B este supus unui tir neîntrerupt. Acelaşi tir poate afecta activitatea din C, capacitatea de a selecta mesajele fiind o caracteristică sine qua non a unei topos media performant. Imaginea sau sugestia unui turn Babel, în condiţiile societăţii moderne, supertehnologizate, nu este una departe de adevăr, pe fundalul luptei pentru exclusivitate şi a proceselor de editare care fac concesii mari senzaţionalismului. Capcanele în comunicarea de masă sunt pretutindeni, iar consumatorii, publicul receptor, ar trebui reciclat la un curs intensiv (pur imaginar!) de cum se poate trăi bine informat, prin refuzul strategic al înghiţirii mesajelor de flux. Cel mai grav pericol pentru individ este acela ca, o dată trecut cu brio prin experienţa masificării (traumele şi sechelele n-au dispărut încă!) să cadă pradă serviciului pe care media îl fac „dezinteresat” – să admită şi să asume totul, instant, asemenea unui aliment semifabricat şi vidat, în detrimentul experienţei şi gândurilor proprii.

Concepte cheie: hypermedia, convergenţă media, sublimare, paznic al barierei (gatekeeper), organizaţie mass-media, public, audienţă, canal

Comunicatorul

46

Comunicatorul este primul element al triadei mass-media, cel responsabil cu producţia (documentare, redactare, editare) pachetelor cu mesaje, dedicate consumului public. Dacă ne situăm la nivelul general al comunicării, atunci fiecare om de pe planetă este un comunicator, de când se naşte şi până moare, în contexte dintre cele mai diverse şi la niveluri diferite în privinţa capacităţii de a elabora mesaje sau de a înţelege mesajele recepţionate. În ceea ce priveşte, însă, comunicarea de masă, problema comunicatorului se restrânge, se aplică la o profesiune şi se insitutuţionalizează.

Roluri ale comunicatorului
Comunicatorii din mass-media tind să monopolizeze sfera comunicării masificate. Rolul lor este acela de a transforma lumea în mesaj. Prin „lume” se poate înţelege aici suma evenimentelor care atrag atenţia, a acelor fapte, întâmplări, procese ce trebuiesc cunoscute pentru că au semnificaţie publică. Ce este un eveniment? La nivelul comunicării de masă, evenimentul se referă la o realitate ce iese cu pregnanţă din şirul monoton, repetitiv sau normal al existenţie cotidiene. Protagoniştii unui fapt cu rezonanţă pot fi personalităţi cunoscute (ceea ce măreşte şi mai mult gradul de interes) sau oameni obişnuiţi, pe care soarta sau anumite motivaţii i-au plasat în situaţii prin care devin „vedetele” unui fapt ce apucă să suscite ineresul de cunoaştere a consumatorilor de mesaje media. Indivizii care compun societatea au diverse preocupări şi îndeletniciri, astfel încât a apărut necesitatea ca de aceste lucruri care ies din normalul zilei, şi care trebuiesc făcute cunoscute prin comunicare, să se ocupe oameni specializaţi în tehnica stabilirii faptului care are statutul de eveniment - observarea lui, verificarea temeinică a surselor care asigură informaţii, redactarea unui text despre acel eveniment, transformarea acelui text în mesaj, prin colaborarea unor colegi de breaslă care s-au ultraspecializat în componente ale muncii jurnalistice (astăzi, nomenclatorul meseriei de jurnalist conţine specializări dintre cele mai diverse: cameraman, editor imagine, editori sunet, producător de ştiri, specialist în informatică, tehnicieni de platou, specialişti în telecomunicaţii prin satelit etc. Acest fapt indică o tehnicizare a profesiunii, mai ales în domeniul audiovizual). Comunicatorul este, într-un fel, cel ce stă de veghe, un fel de

47

„planton” care trebuie să reacţioneze atunci când în spaţiul real se petrec anumite „perturbaţii” de la normal, mici „cutremure” în privinţa a ceea ce trece drept firesc şi admisibil. El are, aşadar, atributul unui mesager, caracterizat prin vigilenţă continuă şi aptitudini de a face o relatare. Comunicatorul este asemenea lui Hermes, din mitologia greacă. Printre altele, acesta era mesagerul zeilor, întruchiparea iscusinţei şi a şireteniei, posesorul caduceului, a pălăriei cu borurile late şi a sandalelor din aur cu aripi50. Hermes era cel ce le tălmăcea oamenilor de rând vorbele, poruncile şi îndemnurile zeilor din Olimp, într-un efort permanent de a fi „termenul mediu” într-o relaţie de decodificare a mesajelor şi de recompunere permanentă a lor. Avea şi alte calităţi51, chiar dacă era socotit un zeu de rang inferior, printre care şi pe aceea, oarecum stranie, dar plină de sugestii, de a îndrepta spre oameni visele premonitorii ale lui Zeus (în plus, era paznicul sacru al drumurilor şi porţilor de acces – gatekeeper?!). Un Hermes modern este jurnalistul, aflat şi el în interfaţa care trebuie să asigure fluxul de informaţii dinspre sfera decizională, a puterii politice şi administrative, înspre mase, dar şi să se preocupe de feedback-ul acestui proces.

Comunicatorul şi activitatea instituţionalizată
Activitatea într-o instituţie a comunicatorilor nu prea lasă loc pentru inprovizaţie, algoritmul muncii fiind foarte strict standardizat, astel încât produsul obţinut – pachetul cu mesaje – să necesite cel mai scurt timp cu putinţă şi, în al doilea rând, dar la fel de important, să fie elaborat în limbajul cel mai accesibil. Mihai Coman surprinde exact aceast „ritual” al actului comunicaţional, afirmând că „mesajele sunt produse de echipe de oameni specializaţi în căutarea şi procesarea informaţiei, pe de o parte, şi conceperea şi fabricarea divertismentului, pe de altă parte; aceşti specialişti lucrează în structuri organizaţionale complexe, bazate pe o diviziune accentuată a muncii, pe ierarhii clare, pe

50 51

x x x , Dicţionar enciclopedic, vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 66. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 222.

48

norme şi proceduri de lucru standardizate”52. Munca de tip birocratic poate afecta calitatea procesului de realizare a mesajului, un standard foarte ridicat delegitimând entuziasmul jurnaliştilor, tentativele de ieşire din şablon, căutarea acelei originalităţi care să salveze substanţa unui mesaj, să-i confere acel ceva care să-l facă dorit şi apreciat. Acum, ziaristul şi-a pierdut alura boemă, aerul excentric, nonconformismul şi apetitul pentru o anume agresivitate faţă de cutume, îmbrăţişând stereotipiile funcţionăreşti, cu tot adaosul de plictis şi banalitate inerent. Munca în echipă, preocuparea de a respecta termenul de predare al „materialului”, nevoia de a nu ieşi din „stilistica” impusă de specificul instituţiei de comunicare îl determină pe comunicator să se conformeze tot mai mult, să devină un model al căii de mijloc. În acest decor, în care fiecare zi pare a semăna cu cele ce au trecut, dar şi cu cele ce vor veni, redacţiile sunt ameninţate de pericole. Două sunt aproape permanente, constituind neajunsuri ce afectează produsul comunicaţional53: înfundarea sitei care cerne în fluxul permanent de informaţii, astfel încât evenimente care să merite un loc privilegiat în sumarul ediţiei să fie ignorate. Acest neajuns care ţine de calitatea de gatekeeper a jurnalistului poate compromite obţinerea imaginii optime a realităţii obiective, dar poate, de asemenea, prejudicia instituţia, câtă vreme instituţiile concurente vor avea o ofertă mult mai tentantă, aplicată în mod spectaculos pe întâmplările bine evidenţiate. Soluţia pentru acest inconvenient care apare ca un factor extern, la nivelul contactului dintre mediul comunicaţional exterior şi mecanismul funcţionăresc al comunităţii de comunicare în masă, este o bună repartiţie a sarcinilor în cadrul colectivului redacţional; comportamentul prea liber al specialiştilor angrenaţi în confecţionarea mesajului, neglijarea algoritmilor de muncă, căutarea unor soluţii originale acolo unde s-ar impune aplicarea seacă a standardului poate duce la compromiterea mesajului prin depăşirea termenului de realizare (a dead-line-ului). În acest caz, viciul intervenit este acela al nesocotirii virtuţilor activităţii de tip birocratic, care asigură eficienţa sau randamentul realizat pe baza raţionalizării muncii.

52 53

Mihai Coman, op. cit., p. 27 Ibidem, p. 263.

49

Mesajele şi „banda rulantă”
Spectrul birocratic nu este unul care să provoace doar neajunsuri. Dimpotrivă, standardizarea, rolul decizional al experţilor, ierarhiile şi ariile de competenţă delimitate strict, algoritmizarea procesului productiv sau eliminarea improvizaţiei în favoarea procedurilor verificate sunt tot atâtea beneficii care îşi fac simţită prezenţa şi în cazul instituţiilor de comunicare. Totuşi, efectul de „bandă rulantă” poate anestezia complet sau parţial apetitul jurnalistului pentru căutarea acelui fapt care să dea personalitate zilei şi interes ediţiei de ziar sau a jurnalului de ştiri. Denis McQuail insistă asupra acestui clivaj dintre spontaneitate şi rutină: „se cere subliniată marea presiune sub care se află comunicatorii din mass-media pentru a ţine sub control ,realitatea’ despre care relatează publicului(...). Limita ficţiunii este rar atinsă, dar redactorii de ştiri probabil invidiază uneori puterea pe care scriitorii de ficţiune o au asupra materialului lor”54. Într-adevăr, obligativitatea de a fi doar servantul credincios al faptelor poate fi şi frustrantă, nu doar monotonă.

Atitudini şi comportamente ale comunicatorilor
Oricât s-ar strădui să fie neutral în raport cu informaţiile pe care le utilizează pentru a construi mesajul destinat consumului public, comunicatorul, în mod special jurnalistul, are anumite atitudini care îi motivează comportamentele. Aceste comportamnete nu sunt nici reci, nici inocente în raport cu publicul sau cu ceilalţi comunicatori. Un studiu efectuat asupra lucrătorilor de la BBC55 cu privire la atitudinea lor faţă de public (un client se aşteaptă din partea celui care îi face un serviciu plătit să îi satisfacă aşteptările, să-l mulţumească, după principiul vulgar „clientul nostru – stăpânul nostru!”, ceea ce poate fi frustrant pentru cel care prestează serviciul) a avut concluzii interesante. Astfel, jurnaliştii s-au diferenţiat, ca atitudine, în trei categorii56:
54 55

Denis McQuail, op. cit., p. 192. Studiul a fost efectuat de către Burns, în anul 1969. 56 Denis McQuail, op. cit., p. 183.

50

a. atitudinea „responsabilă” sau „platonică”, în acord cu standardele instituţionale, cu raţiunea profesională şi tradiţiile breslei. În acest caz, jurnalistul nu este influenţat de aşteptările publicului, ci îşi face meseria aşa cum ştie mai bine, pe deplin încrezător în misiunea sa şi în prestigiul instituţiei pe care o reprezintă. El decide ceea ce este bine şi util de a fi comunicat, astfel încât acestea să fie bune şi utile şi pentru consumatori. Avem de-a face cu o personalitate puternică, stăpână şi conştientă de calităţile sale şi de rolul pe care îl are de îndeplinit în calitate de jurnalist; b. atitudinea „pragmatică”, în acord cu care jurnalistul va redacta mesajul având permanent în minte ceea ce crede el că ar vrea publicul să primească. Mesajul va fi conceput în raport cu aceste expectaţii, cu profilul statistic al publicului. Recunoaştera va consta tocmai în mulţumirea pe care mesajul o va provoca din partea celui pentru care s-a făcut toată munca. Personalitatea acestui ziarist va fi una îndemnată spre obedienţă şi validarea muncii sale de către cei care se folosesc de munca sa; c. atitudinea „profesională”, dictată de reacţia breslei. În acest al treilea caz, jurnalistul se va orienta după „aplauzele” venite din partea confraţilor, ca o recunoaştere a valorii sale în funcţie de standardele calitative ale produsului realizat. Criteriul abordat este exclusiv unul al meritului izvorât din meşteşug, din capacitatea de a satisface normele şi principiile formale ale profesiunii. Atât publicul, cât şi board-ul instituţiei media vor fi ignorate. În acest caz, avem de-a face cu o personalitate tentată spre narcisism. Comunicatorul nu este o maşină de produs mesaje. El are interese proprii, scopuri care depăşesc cu mult pura activitate comunicaţională. De multe ori, comunicatorul speculează poziţia sa privilegiată în raport cu anumite sfere ale puterii şi îşi formulează pretenţii privind posibilele venituri materiale pe care le-ar putea obţine. De aceea, produsele realizate pot avea ţinte „colaterale”: „adesea comunicatorii din mass-media nu au drept scop explicit comunicarea, iar atunci când o au, nu comunică în mod necesar în primul rând cu ceea ce se înţelege de obicei prin auditoriu, ci cu categorii foarte speciale, alcătuite din patroni, alţi jurnalişti, potenţiali agenţi publicitari sau membri ai altor

51

instituţii”57. Problemele cele mai grave intervin atunci când comunicatorii au interese aflate în divergenţă cu politicile redacţionale ale instituţiei în care activează, fiind puşi să acţioneze astfel încât să provoace disfuncţii, blocaje sau să inducă mesaje contradictorii (este vorba despre aşa-numitele cârtiţe). Performanţele pe care un comunicator le obţine nu obligă automat şi la o vizibilitate publică. De cele mai multe ori, marii profesionişti sunt anonimii care muncesc în „catacombe”, în culisele şi în departamentele tehnice şi de producţie. Rolul de vedetă nu are foarte multe în comun cu truda şi vocaţia comunicării, cât cu performanţa de a fi expresiv sub raport fizic sau al „rolului” pe care eşti pus să-l joci. Este cazul crainicilor, animatorilor şi realizatorilor de programe tv, mai ales, cei care se bucură de prestigiu social şi de statutul vedetei, lăsând în umbră pe cei care realizează condiţiile sau mediul în care vedeta să strălucească. Din acest punct de vedere, jurnalismul este nemilos, împărţind rolurile nu neapărat după onestitatea, calitatea şi devotamentul celui implicat în complexul proces al comunicării, din care o parte are toate atributele actoriei şi mai nimic din arta şi ştiinţa comunicării de masă.

Atribute ale comunicatorului
Privit în toată aura lui de ins indispensabil vremurilor sale, comunicatorul are mai multe atribute care îi dau un statut şi îi conferă un rol proeminent în contemporaneitate. Cele mai importante dintre acestea sunt: 1. devotament sau fidelitate faţă de faptele realităţii. Ca un adevărat Hermes postmodern, jurnalistul rămâne principalul salahor al acestui travaliu cu accente ritualice (se repetă, neobosit, zi după zi, în mod continuu, fără sincope) prin care inventariază tot ceea ce ar putea fi oglinda reprezentativă a lumii, într-un segment de realitate şi într-o secvenţă de timp. Mesajele pe care le produce ţin locul evenimentelor, în cazul consumatorilor aflaţi departe, aşa încât relatarea trebuie să fie realizată în orizontul actualităţii imediate, prin obţinerea efectului de impact. Intenţia de a falsifica (prin exagerare), uneori, cu scopul de a spori indicele de
57

Ibidem, p. 185.

52

senzaţional constituie o racilă. Nici un cod deontologic şi nici o conştiinţă hipercorectă nu vor reuşi să o anihileze complet; 2. profesionalismul. În acest domeniu, al comunicării de masă, provocările sunt tot mai mari şi continue. Competiţia acerbă obligă la găsirea soluţiilor astfel încât să fii de cele mai multe ori primul, de a avea sursele cele mai bune, mesajul trimis spre consumator să fie realizat în condiţii de timp minimale, iar efectele obţinute să motiveze şi să stimuleze efortul jurnalistului. De asemenea, apariţia unor profile tot mai tehnice în cadrul profesiunii de comunicator în masă obligă la o adecvare, la învăţarea din mers a ceea ce a survenit ca noutate. Reporterul stăpâneşte acum şi deprinderi de fotoreporter sau de cameraman, la fel cum trebuie să fie familiarizat cu tehnicile specifice tehnoredactării computerizate sau accesului la cyberspace. Astăzi, comunicatorul este un expert policalificat; 3. activitatea în echipă. Redacţiile sunt spaţii media în care activităţile au un caracter legat, produsul unuia devenind materie primă pentru un alt specialist, astfel încât se pot activa foarte multe „noduri” până când produsul finit să poată fi difuzat. E adevărat, pe de altă parte, că uneori activitatea în echipă nu este distribuită uniform, unii având privilefiul de-a se bucura de eforturile celorlalţi (este cazul vedetei, care „parazitează” munca performantă, dar anonimă a echipei); 4. credibilitatea. Un produs media necredibil este un rebut, indiferent de cantitatea de muncă pe care o depozitează, de intenţiile sau aşteptările comunicatorilor sau de bunele lor intenţii. Notorietatea nu este tot una cu credibilitatea, de multe ori prea multă vizibilitate fiind un factor de expunere negativ, ducând la deprecierea credibilităţii. Lumea media este, oricum, în mod prealabil suspectată de frivolitate, ceea ce constituie un factor agravant. Capacitatea de a păstra sau spori credibilitatea constituie o strategie de imagine pentru fiecare instituţie sau organizaţie de comunicare în masă. Capacitatea umanităţii de a înţelege lucrurile de la sine, imediat ce se petrec, este strict limitată. Dimpotrivă, posibitatea sau probabilitatea de a le înţelege eronat, în funcţie de zvonuri şi prejudecăţi este mereu prezentă şi activă, uneori seducătoare. Rolul

53

comunicatorului va spori, câtă vreme nevoia de comunicare este în expansiune, chiar dacă bombardamentul cu mesaje a devenit nu doar sâcâitor, ci contraproductiv. Vedete sau simpli anonimi, jurnaliştii au de suplinit rolul lui Hermes, câtă vreme legendarul Olimp s-a metamorfozat în cancelarie politică, primărie, sediu de partid sau locul în care se petrec catastrofe, iar poporul şi-a cultivat pâna la stadiul de capriciu plăcerea de a şti, fără ca neapărat să şi înţeleagă.

Concepte cheie: comunicator, birocraţie, mesaj, instituţie mass-media, redacţie, banda rulantă, standardizare

Canalul în comunicarea de masă

54

Mijlocul de comunicare este cel de al doilea element al triadei mass-media. El se referă la un „ansamblu de tehnologii controlate de numeroase instituţii specializate” şi „permite ameliorarea calităţii comunicării, creşterea ariei de difuzare şi a vitezei cu care circulă mesajele respective”58. Intrat în discuţiile despre teoriile de comunicare sub denumirea de canal de transmisie a mesajului, mijlocul prin care gestul comunicaţional ajunge de la emiţător la receptor a cunoscut o perfecţionare continuă, astfel încât astăzi, canalul constituie o problemă centrală, un factor de competiţie între organizaţiile producătoare ale fluxurilor cu mesaje.

Mesajul şi suportul
Comunicarea interpersonală nu presupunea intercalarea unui dispozitiv între cei doi subiecţi aflaţi într-o relaţie de comunicare. Debitul vocal, gestica specifică unui context al sugestiilor, distanţa mică între actanţi, cunoaşterea codurilor de limbaj erau condiţiile suficiente pentru ca mesajul să poată fi articulat, transmis, recepţionat şi înţeles. Marea problemă era însă aceea a eficienţei comunicării, câtă vreme mesajul trebuia repetat pentru a ajunge să fie recepţionat de o mulţime. Prin repetare, enunţul iniţial risca să fie viciat, din cauza multiplicării emiţătorilor, dar şi mai grav, din cauza repetărilor succesive timpul necesar actului comunicaţional se dilata uneori până la a face superflu mesajul. A apărut nevoia găsirii unor soluţii prin care mesajul să fie multiplicat sau fixat astfel încât să poată fi lecturat sau văzut de cât mai multe persoane. Un prim pas s-a făcut în momentul în care mesajul a fost transmis prin intermediul unui suport exterior emiţătorului. Astfel, problema suportului a devenit una centrală în tehnologiile de comunicare. Pereţii peşterilor (Altamira), stelele funerare, zidurile templelor sau ale cetăţilor au fost primele suporturi pe care mesajele au fost puse, devenind fapte publice. Marele neajuns era acela că destinatarul mesajului trebuia să vină, să călătorească pentru a putea intra în contact cu mesajul, iar partea bună era aceea că mesajul avea un suport extrem de solid, putând fi văzut de generaţii succesive şi permiţând, astăzi, istoricilor să îl
58

Mihai Coman, op. cit., p. 28.

55

folosească drept izvor în recompunerea vieţii antice pe baza vestigiilor şi urmelor ce au dăinuit după ce imperiile şi civilizaţiile antice s-au stins. Un alt pas înainte, extrem de important a fost acela prin care suportul mesajului a devenit mobil. La început, tăbliţele din lut, dar apoi utilizarea papirusului şi a pergamentului au permis constituirea primelor depozite cu mesaje – bibliotecile. Acestea vor fi, pe de o parte instituţiile care vor permite cunoaşterea pe baza experienţei mediate, a documentelor scrise de alţii, iar pe de alta, vor căuta să conserve aceste bunuri informaţionale, devenind spaţii ale memoriei scrise. Toate aceste forme permit mesajului să existe numai graţie suportului material. Acesta din urmă va deveni tot mai manevrabil, dar şi mai fragil, hârtia având handicapul de a se deteriora mult mai repede decât peretele unui templu. Scribii antichităţii vor fi primii angajaţi ai unei industrii care astăzi a ajuns la dimensiuni uriaşe – comunicarea de masă. Preocuparea constantă pentru perfecţionarea mijloacelor prin care comunicarea să crească în privinţa performanţei indică importanţa mesajului în societatea antică, faptul că acesta asigura buna funcţiune a celorlalte departamente ale vieţii publice: religie, administraţie, comerţ, război etc. Sfera de circulaţie a acestor mesaje se restrângea însă la cei care aveau capacitatea de a decripta enunţurile, de a cunoaşte codul de acces (limbajul, regulile de compunere ale semnelor), la cancelariile puterii politice, a sacerdoţilor responsabili cu ritualurile religioase şi a cercurilor de conducere ale armatei. Până acum, ne-am referit la formele (1) pre-clasice ale modului prin care mesajul se foloseşte de un suport pentru a ajunge la consumator. Momentul prin care se trece la (2) canalul clasic este marcat de apariţia tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea, datorită lui Guttenberg59. Se sfârşeşte astfel epoca îndelungată a scribilor sau copiştilor, pentru a face loc competiţiei prin care dispozitivele tipografice se vor perfecţiona, permiţând multiplicarea tot mai multor exemplare dintr-un document, în unitatea de timp. Până în secolul XIX, tipăriturile se vor înmulţi, atât în ceea ce priveşte producţia de carte, cât şi publicaţiile (almanahuri, periodice sau cotidiene). Suportul va fi hârtia pe care au fost imprimate mesajele sub forma unor texte. Sistemul de distribuţie se va pune la punct, prin folosirea poştalioanelor, iar mai apoi a transportului pe calea ferată. Apariţia maşinii cu
59

„Între 1438 şi 1454, Guttenberg creează, la Strasbourg şi apoi la Mainz, maşina de tipărit, invenţie care se răspândeşte destul de rapid în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea. Acesta permite rapida copiere a aceluiaşi text şi oferă scrisului şansa unei difuzări pe care manuscrisul nu o avea” – Pierre Albert, Istoria presei, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 12.

56

aburi va duce la explozia tirajelor, în prima jumătate a secolului XIX, iar apoi tehnicile tipografice se vor perfecţiona, inclusiv prin folosirea unor consumabile de tot mai bună calitate (cernelurile tipografice, de exemplu). În tot acest interval de timp, mesajul va rămâne în acelaşi corp comun cu suportul, asistând doar la o înmulţire remarcabilă a suporturilor şi la o repartiţie a acestora, în solidaritate cu mesajul, pe o suprafaţă geografică extrem de extinsă. Consumatorul utiliza suportul pentru a ajunge în posesia mesajului, având la dispoziţie posibilitatea de a depozita, de a păstra şi conserva suporturile achiziţionate, astfel încât să aibă posibilitatea de a reveni la mesaj ori de câte ori avea nevoie. Acest atribut al reversibilităţii este specific tuturor mesajelor care coexistă cu suportul care le susţine. De asemenea, consumatorul avea un contact vizual cu mesajul, dar şi unul tactil, ceea ce crea o legătură psihologică aparte. Cititul ziarului a devenit un ritual, la fel cum cărţile citite nu erau aruncate, ci deveneau un bun faţă de care posesorul avea un ataşament aparte.

„Dispariţia” suportului
Secolele XIX şi XX au făcut posibile (3) canalele moderne de comunicaţie. Caracteristica foarte importantă a acestora este aceea că asistăm la dematerializarea mesajului, suportul modificându-şi spectaculos relaţia cu textul sau imaginea. Acest lucru a fost făcut posibil de marile descoperiri din fizica teoretică (studiul electromagnetismului şi a undelor hertziene, printre altele), precum şi de aplicaţiile din tehnologiile care au permis transmiterea la distanţă a semnalului sonor, iar apoi a celui video. Mesajele nu mai aveau nevoie de un „însoţitor” permanent, de o realitate secundă materială cu care să se îngemâneze. Sunt puse la punct de către primii tehnicieni din telecomunicaţii echipamente şi instalaţii prin care sunetul, iar apoi imaginile sunt înregistrate, transmise şi retransmise prin relee care amplifică semnalul. Consumatorul avea acasă un alt subansamblu al circuitului prin care mesajul era transportat, un decodor al acelui semnal, prin acţiunea căruia sunetul şi imaginile înregistrate iniţial erau reproduse pentru uzul personal sau familial al consumatorului.

57

Tehnologiile specifice acestui canal media s-au perfecţionat continuu, făcând posibil, la un moment dat, transmiterea semnalului fără o înregistrare prealabilă, astfel încât consumatorul să aibă posibilitatea de a recepţiona live un anume eveniment (concert, spectacol muzical sau sportiv, discuţie/ dezbatere etc.). Canalele moderne asigură rapiditatea remarcabilă a transportului mesajului, dar nu pot conserva conţinutul acestuia. Reversibilitatea, posibilitatea receptorului de a reauzi sau revedea mesajul dispare. Pentru ca mesajul să fie conservat sunt necesare echipamente speciale de înregistrare (benzi magnetice, videorecordere, cd-uri ori dvduri). De asemenea, consumatorul nu mai are o relaţie tactilă cu mesajul, nu mai este un proprietar al unui anume exemplar din cantitatea, din ediţia întreagă a unui pachet cu mesaje. Mesajul este unul instantaneu, afectat de o efemeritate care poate fi contracarată doar prin modalităţi tehnice suplimenatre. Canalele moderne au reuşit performanţa să transforme comunicarea în fenomen planetar, iar mass-media în spectacol. Performanţele tehnice ale celor care asigură drumul mesajului dinspre comunicator spre consumatorii eterogeni au permis, de asemenea, aruncarea pe piaţa media a unei cantităţi de produse care satisface orice gust, dar, în acelaşi timp, este imposibil de consumat.

Spaţiul virtual
Cea de-a patra categorie de canale, specifice comunicării de masă se referă la (4) spaţiul virtual. Finalul de secol XX, a făcut posibilă o reţea informatică şi a facilitat tuturor posesorilor de calculatoare şi softuri specifice să devină comunicatori, parteneri ai unui dialog în cyberspace, aparent fără limite şi în mod evident fără reguli precise şi standarde profesionale omogene. Posturile TV şi radio de pe internet, ediţiile online ale publicaţiilor de toate felurile, site-uri dedicate muzicii, sportului, divertismentului, sexului, modei, celor mai ciudate capricii şi îndeletniciri umane au transformat lumea virtuală într-o alternativă la realitate.

58

Canalul virtual are în componenţă sisteme şi echipamente electronice, informatice şi de programare, magistrale cu informaţii şi centri sau motoare de căutare, care au stocate miliarde de informaţii. După ce comunicarea a început între doi indivizi, a urmat apoi bucla creată de mijloacele de comunicare în masă, pentru ca tehnologiile virtuale să readucă, chiar dacă nu faţă în faţă, ci prin intermediul a două webcam, alţi doi indivizi, dintr-un alt timp, aflaţi în spaţii diferite, într-o cumunicare personalizată, intermediată de o întreagă istorie a tehnologiilor şi ştiinţelor aplicative.

Tipologii ale mijloacelor de comunicare
Diferiţi cercetători, specialişti în comunicare, au oferit o multitudine de tipuri în care canalele şi mijloacele de comunicare pot fi împărţite şi catalogate, fiind folosite criterii variabile, dar reductibile la modalităţile prin care mesajul este creat, transportat şi consumat. Astfel, Francis Balle, preluat de către Mihai Coman, propune o tipologie a canalelor de comunicare împărţită în trei categorii60: a. media autonomă. În acest caz, mesajul este conţinut în suportul de transmitere. La rândul ei, media autonomă se subdivede în două categorii: cea care nu presupune echipamente de decodare a mesajului, fiind de ajuns ca publicul să cunoască limbajul în care mesajul a fost redactat (cărţi, reviste, ziare, afişe) şi cea care are nevoie de echipamente de decodare (media autonomă electronică) pe care receptorul le utilizează pentru a ajunge să vizualizeze şi să audă mesajul (casete, cd-uri, receptoare tv sau radio); b. media de difuzare. Singurul rol al canalului este acela de a transporta mesajul de la sursa de creaţie spre indivizii ce compun publicul consumator. Este vorba de reţeaua de relee terestre, sateliţiii geostaţionari şi echipamentele de cablu care oferă pachetele cu programe cumpărate de la furnizorii de servicii audio şi video; c. media de comunicare. Este formată din echipamentele prin care se reuşeşte un dialog la distanţă, fie între indivizi, fie între grupuri comunicaţionale: telefonie, poşta tradiţională sau poşta electronică.
60

Mihai Coman, op. cit., p. 29.

59

Denis McQuail priveşte canalul de comunicare dintr-o perspectivă legată strict de utilizatorii comunicării şi de consecvenţa în administrarea mesajelor: „Acolo unde comunicarea dintre indivizi sau dintre roluri tinde să se repete, putem vorbi de existenţa unui canal de comunicare – un contact folosit în mod repetat. Este o noţiune abstractă, deşi poate fi reprezentată de o conexisune fizică: un cablu, un drum, o bandă de frecvenţă, un tub acustic etc.”61. De asemenea, acelaşi teoretician leagă direct libertatea accesului la un canal de comunicare în masă de structura comunităţilor şi indivizilor care au anumite interese în promovarea unui anume tip de mesaj62.

Exigenţele canalului de transmisie
O istorie a comunicării poate indica rolul funcţional pe care canalele de transmisie a mesajelor l-a avut, într-o competiţie a celui mai bun, care, automat, a devenit şi cel mai satisfăcut sub raport financiar sau a poziţiei privilegiate în ordine socială şi politică. Progresul a fost constant şi a făcut necesare programe laborioase de cercetare, achiziţionarea de tehnică de vârf şi de resurse umane supercalificate. Un canal perfecţionat a însemnat contracte cu marii producători de programe comunicaţionale, cu reţelele media influente. Din acest punct de vedere, caracteristicile care au propulsat competiţia între deţinătorii magistralelor pe care circulă mesajele sunt: 1. garantarea fidelităţii sau acurateţei mesajului. Pe drumul de la producător spre consumator, mesajul poate suferi distorsiuni sau chiar poate fi compromis. Frecvent, exemplare din conţinutul unei ediţii de ziar au vicii fizice, pagini rupte sau lipsă, din cauza sistemului de tipografiere sau de transport, a manipulării stocului în momentul distribuirii către chioşcuri. Sunt posibile, de asemenea, căderi ale conexiunilor pe sateliţii de telecomunicaţii, fie din cauza condiţiilor atmosferice, fie din motivaţii care ţin de proasta funcţiune şi monitorizare a echipamentelor. Toate aceste blocaje şi complicaţii tehnice denaturează mesajul,
61 62

Denis Mc Quail, op. cit., p. 21. Ibidem, p. 22: „Canalele, reţelele şi cercurile sociale sunt rezultatul existenţei unei infrastructuri fizice, a unei similarităţi a participanţilor în termeni sociali, sau a unor teme comune, pe marginea cărora indivizii pot comunica”.

60

provoacă o sincopă, aşa încât consumatorul poate fi prejudiciat de dreptul şi plăcerea de a consuma produsul media solicitat. De aceea, posesorii canalelor de comunicare în masă au o preocupare constantă din a folosi tehnici şi instalaţii performante, care să asigure fidelitatea mesajului – textuală, audio sau prin imagini; 2. rapiditatea transportului de mesaje. Cele mai noi canale sunt concepute astfel încât să poată satisface nevoia transmiterii în direct a evenimentelor de top, cele care suscită interesul major al publicului. Este vorba despre evenimentele intempestive (catastrofe naturale, scandaluri şi crize etc.), competiţiile sportive, manifestările cultural-muzicale sau dezbaterile pe teme politice. O problemă este aceea a acoperirii geografice, a ajungerii cu tehnica de transmisie în locuri greu accesibile, dar în ultima vreme s-au făcut progrese tehnice remarcabile şi din acest punct de vedere; 3. securizarea mesajului. Este o problemă delicată, un aspect care ţine de prestigiul unui brand din branşa comunicatorilor. Posibilitatea ca altcineva decât producătorul să penetreze un canal şi să afecteze mesajul aflat în proces de livrare obligă posesorii mijloacelor de comunicare să intervină şi să remedieze situaţia; 4. asigurarea comodităţii consumatorului în momentul recepţionării mesajului. Este o problemă care ţine de civilizaţia comunicaţională, de pretenţiile tot mai mari ale utilizatorilor. De aceea, receptoarele tv sau audio, precum şi echipamentele informatice sunt astfel fabricate încât asigură maximum de plăcere în momentul în care mesajul soseşte la consumator. Viitorul în domeniul mijloacelor de comunicare este deschis oricărei surprize. Comunicarea rămâne o îndeletnicire străveche, însă vehiculele care o fac posibilă ţin de ultima generaţie din tehnologiile înalte. Competiţia în curs, între marii posesori ai canalelor de distribuţie media nu poate fi decât şi mai acerbă. Cel care câştigă se bazează, invariabil, şi pe lenea consumatorului sau pe capriciile care uneori indică o doză ridicată de snobism.

Concepte cheie: mesaj, suport, canal, fidelitate, spaţiu virtual, receptor

61

Publicul sau audienţa

Cel de-al treilea element al triadei mass-media – publicul – confirmă sau infirmă, prin felul cum se raportează la mesaj, întregul proces comunicaţional. Comunicatorii au făcut o adevărată obsesie din a încerca să afle sau să intuiască preferinţele publicul pentru un anume mesaj sau reacţiile acestuia la oferta făcută. De cele mai multe ori, răspunsurile nu au venit sau au fost destul de obscure astfel încât obsesia să se menţină. Măsurarea, 62

însă, a cantităţii şi calităţii audienţei nu este doar o problemă de confirmare sau infirmare a valorii profesionale a comunicatorilor, ci are un impact financiar direct, câtă vreme producţiile media sunt difuzate doar în măsura în care se vând sau atrag sponsori.

Reacţii şi atitudini
Un consumator potenţial de mesaje poate avea următoarele reacţii în momentul în care intră în contact cu mesajul oferit: ignorarea mesajului. Faptul de-a ignora ţine de voinţa şi de atitudinea fiecăruia, neputând fi anihilată formal, ci doar prin capacitatea organizaţiilor media de-a livra produse care, prin conţinut şi prezenţă, să suscite instantaneu curiozitatea şi interesul. Pe de altă parte, refuzul mesajului poate avea şi alte cauze decât lipsa de calitate a acestuia. O astfel de motivaţie posibilă poate sta în supraoferta de produse media. Consumatorul se vede confruntat cu o problemă: supraabundenţa mesajelor. O posibilă şi chiar probabilă reacţie este una de apărare, tradusă în refuzul oricărui produs oferit. Oricum, capacitatea de selecţie trebuie să fie, deacum, o calitate a oricărui consumator educat, altfel va deveni victima stresată a comunicării de masă. Aceasta îl va hărţui psihic în mod constant, cu un portofoliu ameţitor de mesaje inutile, dar sclipitoare; consumarea mesajului. Este, cel puţin aparent, soluţia optimă, pentru toţi cei implicaţi în procesul comunicaţional. Marketingul pieţei cu mesaje s-a dezvoltat constant, astfel încât comunicatorii ştiu precis care sunt acele produse care au cele mai mari şanse de a fi validate prin interesul manifest al publicului: „mesajele transmise prin sistemele comunicării de masă sunt accesibile (puţin specializate), atrăgătoare, intime, mereu inedite”63. Reacţia faţă de mesaj, manifestată de prezumtivul consumator poate fi foarte diferită: (a) aprobarea mesajului, ba chiar entuziasm faţă de mesaj, în acord cu aşteptările şi cu codurile culturale şi educaţionale ale acestuia (există în acest caz o convergenţă maximă între punctele de margine ale actului comunicaţional . comunicator, respectiv consumator; (b)
63

Mihai Coman, op. cit., p. 30.

63

refuzul la fel de net, dezaprobarea şi reacţia vehementă, prin care consumatorul pune în divergenţă clară propria opţiune, în raport cu aceea avansată de organizaţia comunicatorilor; (c) acceptarea critică a mesajului, analiza conţinutului acestuia şi preluarea unor date considerate utile, în raport cu altele considerate demne de a fi repudiate; (d) ignorarea mesajului, dar de data aceasta după ce el a fost parcurs de către consumator (în cunoştinţă de cauză, aşadar). O critică a consumatorului de mesaje specifice comunicării de masă nu poate face abstracţie de impactul masificării asupra profilului publicului.

Consumatorul ca masă
Un prim aspect al acestui fenomen ţine de caracterul profund eterogen al acestei mulţimi consumatoare: „audienţa este constituită dintr-o multitudine de oameni, risipiţi în plan geografic, eterogeni din punct de vedere socio-cultural” 64. Capacitatea comunicatorului de a-l tenta pe un consumator cu produsul oferit de el ţine de strategii bine puse la punct, prin care seducţia mesajului se traduce în simplitate şi impact. Orice membru al unei comunităţi media este, implicit un propagandist, un agent de vânzări disimulat într-un făcător de mesaje irezistibile: „comunicatorul de masă nu este decât furnizorul originar al unui produs de consum util, iar relaţia auditorului cu el nu se deosebeşte de cea a utilizatorului unei maşini cu firma producătoare”65. Acest aspect al utilităţii mesajului pentru consumator a fost teoretizat de către cei care s-au ocupat sau care se ocupă de efectele provocate de mesaj asupra consumatorului. Un astfel de efect are loc sub formă de „utilizări şi gratificaţii”66, despre care Mihai Coman afirmă că are două premise: (1) caracterul activ al publicului, care îşi formulează obiective clare, pragmatice, în momentul interacţionării cu produse media şi (2) rezolvarea unor nevoi şi obţinerea unor satisfacţii de către public în relaţia cu presa.. De aici o concluzie logică:
64 65

Idem. Denis McQuail, op. cit., p. 197. 66 Potrivit lui Denis Mc Quail, „utilizările şi gratificaţiile” compun o pragmatică a publicului, orientat mereu spre ceea ce ar putea să-l satisfacă, spre anumite nevoi. Aceste nevoi „includ nevoia de informare, de evaziune, de eliberared de tensiune şi anxietate, de securitate şi protecţie, de companie, de sprijinire a interacţşiunii sociale, de menţinere a unei stări de spirit, de furnizare a unui cadru activităţilor sutiniere zilnice ş.a.m.d.” – Denis Mc Quail, op. cit., p. 196, 197.

64

„eficacitatea mesajelor mass-media depinde de aşteptările publicului; acesta selectează diferite conţinuturi şi le utilizează în manieră activă, în funcţie de trebuinţele sale concrete (...). În consecinţă, fiecare canal din audiovizual, fiecare publicaţie, fiecare emisiune ori articol este ,evaluat’ pe baza capacităţii sale de a acoperi anumite nevoi sau de a oferi anumite satisfacţii”67. Orice comunicator are, aşdar, un interes major, ba chiar vital pentru prosperitatea economică a afacerii sale cu mesaje media – să aibă parte de un consumator mulţumit, care vede utilităţi irepresibile în fluxul lui comunicaţional. Un alt aspect legat de masificarea publicului, ar putea fi formulat astfel – comunităţile de receptori sunt infuzate nu cu individualităţi, ci cu inşi. Aceştia sunt dispuşi să fie „măturaţi”, zilnic, de o sumedenie extrem de eteroclită de mesaje, fără a fi interesaţi de credibilitatea surselor, ci doar de plăcerea pe care o resimt când, în mod pasiv, din fotoliu, de regulă, vin în contact cu producţiile media.

Consumatorul „dedublat”
Consumatorul trăieşte un straniu efect de dedublare. Identitatea sa cotidiană, suma de trăsături care îi dau personalitatea şi îl fac să acţioneze în virtutea unor seturi de convingeri şi atitudini se atrofiază până la extincţie, pentru a face loc unei identităţi de substitut, obţinută prin mexajul unor situaţii şi personaje „întâlnite” în complicitate cu tubul catodic. Un alt om se „destupă”, o altă identitate se „zideşte”, temerară şi efemeră, prin asumarea unei existenţe mijlocite de universul comunicaţional în care intră. De vreme ce, aşa cum se ştie, televiziunea oferă cel mai ieftin divertisment, consumatorul acestuia profită de oportunitatea pentru a ieşi, în fiecare seară sau noapte, din pielea cenuşie a omului banal, prins în vârtejul anodin şi sâcâitor al fiecărei clipe, pentru a intra în epiderma parfumată şi fascinatorie a eroilor din telenovele sau a protagoniştilor din show-uri: „individul caută, susţin numeroşi teoreticieni, să se expună la media pentru a uita sau pentru a compensa imperfecţiunile anumitor roluri sociale. Alienarea ar produce nevoia de evaziune, iar media ar servi ca instrument pentru a satisface această dorinţă” 68. La mijloc este tot un fel de „utilizare şi gratificaţie”, dar dusă până la abandonarea
67 68

Mihai Coman, op. cit., p. 174. Marian Petcu, Sociologia mass media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 49.

65

consumatorului sau publicului în „beţia” sau în drogul ce acţionează ca substitut al unei condiţii umane resimţită ca precară şi, poate nemeritată, în raport cu autoevaluarea pe care şi-a face individul.. Mihai Coman observă, totuşi, eforturile producătorilor din audiovizual de a destructura această masă a cărei solidaritate se rezumă la „calitatea” de-a fi o turmă, un ansamblu gregar: „dezvoltarea noilor tehnologii de comunicare a condus la o anumită ,demasificare’ a acestor audienţe; astfel, transmisiunile de televiziune prin satelit sau cablu au multiplicat oferta de programe şi au permis fragmentarea ,masei’ în numeroase publicuri specializate: pentru filme (...), sport (...), modă, istorie, ştiinţele naturii, informaţii, muzică”69. Programele de nişă au darul de a „colora” peisajul, de a oferi fiecăruia în funcţie de gusturi şi pregătire profesională, eventual în funcţie de nivelul cultural şi educaţional atinse. Publicul recepţionează bine astfel de iniţiative, angajânduse în direcţia de unde vine oferta. Oricum, însă, nota dominantă o dă divertismentul, de multe ori având o calitate foarte joasă, dacă nu de-a dreptul frivolă sau vulgară, ceea ce însemnă că „instinctul” de masă acţionează şi produce efecte care motivează comunicatorii să facă prea dese concesii mediocrităţii.

Audienţa şi rating-ul
Astăzi, rating-ul dictează! Motivaţiile economice, pur mercantile, faptul că publicitatea sau contractele de reclamă se obţin în funcţie de punctul de rating atins de o producţie sau alta (de altfel, existenţa într-o grilă cu programe tv a unei emisiuni este condiţionată iarăşi de punctul de rating) afectează politicile editoriale ale posturilor de televiziune sau de radio, diminuează drastic calitatea conţinutului mesajelor difuzate, dar în primul rând face concesii inadmisibile gustului îndoielnic, aplecat spre hazul grimasat şi trăirea hormonală, nesubstanţializată reflexiv, a celei mai mari părţi din public. În sfârşit, măsurarea audienţei scoate din tăcere un colos care poate influenţa masiv chiar opţiunile comunicatorilor, indiferent de influenţa lor sau de nivelul de performanţă profesională. Acest colos este chiar masa, publicul. Primele efecte ale acestei prezenţe
69

Mihai Coman, op. cit., p. 31.

66

stresante sunt vizibile: mesajele ţin tot mai mult cont de preferinţele audienţei, de mofturile, modele şi succesele clipei, în detrimentul valorii intrinseci. Puterea acestei mulţimi pare a fi una paradoxală, câtă vreme „cei care ascultă un post de muzică rock, urmăresc un program tv de sport sau citesc o revistă consacrată afacerilor imobiliare nu au nimic în comun, în afara interesului pentru acel domeniu, prea multe valori socio-culturale, nu trăiesc în aceeaşi zonă, nu aparţin aceloraşi organizaţii şi instituţii socale”70, astfel încât eterogenitatea nu mai pare a fi un handicap, ci tocmai o forţă, cel puţin pe piaţa comunicaţiilor de masă. În privinţa măsurării audienţei, acest factor esenţial, atât de mult invocat în media de acum, Denis McQuail atrage atenţia că, uneori, consumul media nu este ceea ce pare a fi, astfel că, dincolo de regularitatea şi predictibilitatea măsurătorilor „apare suspiciunea că se măsoară un comportament care are o diversitate de semnificaţii, pe care forma de adunare a datelor nu reuşeşte să le surprindă”71. Este vorba de cei care doar aparent consumă mesaje sau programe media, dar de fapt se află în circumstanţe care induc în eroare: nu orice aparat de radio deschis în prezenţa unor indivizi înseamnă că aceştia ascultă o emisiune radiodifuzată, precum nu oricine stă în faţa unui televizor este conectat la ceea ce se petrece pe micul ecran. De multe ori, consumatorii media sunt doar fictivi. Ei nu consumă mesaje, ci îşi omoară timpul, lasă radioul deschis pentru atmosferă sau pentru a lăsa impresia că este cineva acasă. Acelaşi fenomen îl observă şi Mihai Coman atunci când semnalează că „adeseori, consumul mesajelor media nu este ocupaţia principală”72. Alteori, însă, consumul media ne acaparează complet, fie că urmărim un program în compania unor prieteni sau a unor inşi, pe o terasă (un meci de fotbal, să zicem), fie că ne izolăm complet, la modul individual, în faţa televizorului sau calculatorului 73. Fuga de realitate este o consecinţă a faptului că imaginile despre realitate au devenit cu mult mai tentante decât aceasta însăşi. Captivi clipei, suntem consumaţi noi înşine, de către chiar mesajele oferite spre devorare.

70 71

Idem. Denis McQuail, op. cit., p. 195. 72 Mihai Coman, op. cit., p. 30 73 Idem.

67

Feedback şi limitele lui
Procesul cvasi-universal al comunicării impune, totuşi, două limite, atunci când abordăm problema relaţiei dintre comunicatori şi consumatori sau a relaţiilor dintre aceştia din urmă. În primul rând este vorba despre faptul că „receptorii nu pot comunica direct cu emiţătorii”74, chiar dacă mai sunt deschise unele „ferestre”, cum ar fi telefoanele luate în direct în cadrul unor emisiuni sau dorinţele muzicale exprimate în cadrul unor programe radio. Aceste „ferestre” nu asigură însă un mod de comunicare constant şi eficient, astfel încât să modifice parametrii tehnici ai mesajului construit de emiţător. În al doilea rând, „receptorii mesajelor mass-media nu sunt legaţi între ei printr-un sistem de comunicare complex”75, ceea ce îi împiedică să analizeze sau să judece anumite mesaje. Sigur, acest fapt este posibil doar în microgrupuri, cum ar fi familia sau anturajul. Publicul, iată o masă aflată de un secol sub un bombardament mediatic intens. El poate fi găsit acum oriunde pe suprafaţa planetei. Ceea ce a făcut pe intervalul unui secol – să primească, să consume şi să reacţioneze la mesaje – nu-i mai este pe plac. Nu mai vrea să adere la o formă de umilinţă ce i-a provocat, pesemne, prea dese frustrări. Tot mai mult este ispitit să reacţioneze, să devină, poate, un public-comunicator. Asemenea unui zoon communicans, receptorul consumă, selectează sau ignoră mesaje. O face zilnic, fără să obosească sau să aibă clipe de plictis. În plus, sunt momente în care are iluzia că a ajuns şi el la „butoane”. Modernitatea i-a găsit vocaţia.

Pătratul torsionat
Un model al relaţiilor complexe care se pot institui în cadrul procesului comunicaţional de tip mass-media a fost elaborat de către Pierre Schaeffer, coordonator, în anul 1970, al serviciului de cercetare din cadrul Organizaţiei de Radio şi Televiziune din Franţa. Schema conţine toate cele trei elemente media, dar mai ales dinamica unor raporturi, vizibile sau nu, între comunicatori, proprietarii canalelor de distribuţie a

74 75

Ibidem, p. 31 Ibidem, p. 32.

68

mesajelor, public, structuri de conducere din organizaţii media sau grupuri de putere politică sau din administraţie.

Modelul pune în centru un anume tip de comunicator, Mediatorul, „elementul uman responsabil cu buna funcţionare a maşinăriei”76, care este un comunicator cu atribuţii de răspundere, cu vizibilitate şi relaţii. Totul se bazează pe „dialogurile care se angajează între actorii aflaţi în vârfurile patrulaterului şi mediatorul care este un fel de termen mediu, capabil să decupeze şi să se afle în vârful unor triunghiuri care îi cuprind, succesiv, pe ceilalţi membri ai procesului comunicaţional. Triunghiul (MAP) instituie trei dialoguri: „între mediator şi autor (mediatorul-producător acceptă sau refuză un proiect, dă comanda, iar autorul o negociază); între autor şi public, în timpul difuzării(...); între mediator şi public (stilul prezentatorului, feeling-ul lui despre public”77. Acelaşi mediator se află, însă, în dialoguri ascunse cu Grupurile autorizate („forţe politice, financiare, sponsori, grupuri artistice, de
76

Jean Lohisse, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom, Bucureşti, 2002, p. 94. 77 Idem.

69

presiune, care deţin autoritatea în plan financiar, moral, politic, de competenţă” 78) şi Grupurile de programare (tehnicieni, cei ce activează în departamentele de programe). Astfel apare triunghiul (Ga, Gp, M), având un caracter mai puţin vizibil, specific culiselor - de negocieri şi înţelegeri realizate în afara ariei perceptibile din media. Mediatorul „joacă” pe cele două axe sau diagonale (una a puterii şi alta a profesiunii), poziţia sa modificându-se, în funcţie de rolul asumat: unul mai apropiat publicului, altul dedicat inereselor dictate de grupurile de autoritate sau de către cele care asigură sau refuză programarea proiectului. În raport cu acest „joc” la patru capete, pe care mediatorul îl face în mod curent, pătratul iniţial îşi schimbă conturul, se deformează, determinând ca triunghiurile să nu mai fie de tip isoscel. Cu cât pătratul este mai torsionat, cu atât relaţiile de comunicare între actorii care gravitează în jurul mesajului sunt mai complexe. Modelul elaborat de Pierre Schaeffer sugerează dinamica, complicităţile, disputele, solidarităţile, trădările, negocierile, abdicările, oportunităţile, compromisurile care pot interveni în mediul comunicării de masă. Concepte cheie: public, dedublare, mesaj, feedback, rating

Influenţe şi efecte în comunicarea de masă
Comunicarea de masă nu este una inocentă, în sensul în care intenţia comunicării este totdeauna energizată de numeroase scopuri, unele transparente, altele ascunse. În mod evident, conform tuturor cercetărilor sociologice întreprinse începând cu debutul secolului XX, are loc un proces de influenţare a publicului în momentul în care un mesaj este recepţionat şi consumat . Nu este vorba doar de un proces personal de adecvare a insului care a primit o informaţie la conţinutul acelei informaţii, ci de procese complexe, uneori liniare, alteori contradictorii prin care receptorii interacţionează cu mesajul, în acord sau disonant faţă de aşteptările comunicatorului. În funcţie de intenţia prealabilă dorită, audienţa poate avea reacţii diverse sau să nu aibă niciuna: „există grade diferite ale
78

Ibidem, p. 95

70

prezenţei sau absenţei intenţionalităţii şi un continuum al tipurilor de efecte, variind de la cele deliberate şi neambigue, până la cele mai imprevizibile şi aleatorii”79. Înţelegând prin influenţă „rezultatul co-orientării transmiţătorului şi receptorului în cadrul procesului de comunicare”80, Denis McQuail merge pe urmele lui Max Weber şi constată prezenţa a trei elemente în orice proces de influenţare, în raportul dintre consumatorul de mesaje şi putere: ideea de relaţie (în absenţa unui contact informaţional influenţa nu se poate manifesta), intenţia cuiva de a dobândi un control asupra comportamentelor şi atitudinilor altcuiva şi faptul că niciodată relaţia de influenţare nu are un rezultat cert, ci doar unul probabilist.

Caracteristicile fenomenului de influenţă
Totdeuna influenţa va fi exercitată de un comunicator care are anumite atribute, valori şi pârghii de putere, în raport cu un consumator de mesaje cu un anume grad de disponibilitate la influenţă (acest grad este determinat de parametrii de personalitate ai individului), dar care poate fi considerat suficient de ridicat, în contextul procesului durabil şi continuu al masificării. Denis McQuail distinge cinci puncte de pornire prin care agentul de influenţă (comunicatorul) poate interveni asupra consumatorului mesajelor sale, aceste cinci puncte fiind, de altfel, factorii de putere de care acesta se serveşte81: puterea recompensatoare. Pe baza promisiunilor, a satisfacerii unor dorinţe nutrite de auditoriu, cel ce exercită influenţa se poate aştepta la un răspuns favorabil, în consonanţă cu mesajul; puterea coercitivă. Cel ce nu acceptă mesajul se poate aştepta la represalii, la o pedeapsă, în locul premiului sau răsplatei; puterea referenţială. Mizează pe dorinţa receptorului de a se identifica sau a se afilia agentului sau comunicatorului, în baza unui prestigiu sau a puterii pe care

79 80

Denis McQuail, op. cit., p. 147. Ibidem, p. 149. 81 Ibidem, op. cit., p. 154, 155

71

acesta o are. De obicei, personajele cunoscute din mass-media constituie modele care sunt imitate; puterea legitimă. Mereu cineva este în ipostaza de profesor, iar altcineva în aceea de elev. Ca atare, cineva este legitim să ceară să fie ascultat, pentru că alminteri ar putea fi „rău”; puterea expertului. Agentul de influenţă se identifică în mod constant cu expertul, cu acela care acţionează în conformitate cu lucrurile bine ştiute şi cu un plan gândit temeinic, menit să aibă succes.

De la influenţă la efecte
Discutând despre influenţa care se poate exercita prin presă asupra unor grupuri sau indivizi eterogeni şi despre efectele mesajelor construite într-o „grilă” mai mult sau mai puţin propagandistică (propaganda fiind, în sine, un proces abil de influenţare a opiniilor), Mihai Coman82 distinge, în ordinea tăriei acesteia, trei forme de influenţă: (a) acordul – „acceptarea conştientă a influenţei unui mesaj”83, pe baza convergenţei dintre valori, principii şi opţiuni între agentul de influenţă media şi consumator; (b) identificarea – „asumarea valorilor promovate de sau prin sursa mass-mediei şi, în consecinţă, imitarea comportamentului promovat de acestea”84 (spre exemplu, mulţi tineri poartă vestimentaţia vedetelor rock promovate în emisiunile de divertisment ale televiziunilor); (c) internalizarea – „asimilarea valorilor, semnificaţiilor şi modelelor de comportament difuzate de mass-media şi topirea lor în valorile care constituie concepţia despre lume şi în modul de comportament al indivizilor”85. Influenţele mesajelor produc efecte. Acestea au fost analizate şi în jurul lor s-au construit trei categorii distincte de teorii. Înainte de a le inventaria, să punctăm câteva observaţii cu carcater general în privinţa efectelor media, aşa cum le-a identificat Denis McQuail86:
82 83

Mergând pe urmele lui Kelman. Mihai Coman, op. cit., p. 151. 84 Ibidem, p. 152. 85 Idem. 86 Denis McQuial, op. cit., p. 166 – 170.

72

-

modificările pe care un mesaj media le va provoca receptorilor va fi cu atât mai mare cu cât sursele de mesaj sunt mai puţine sau cu cât monopolul sursei respective este mai ridicat (în regimurile de dictatură, mesajele au impactul cel mai mare, pe când în regimurile democratice, în care opiniile se confruntă pe o plajă a punctelor de vedere, influenţa diminuează);

-

efectele cresc în situaţia în care mesajul este în consonanţă cu aşteptările consumatorului. Mesajele pot întări o opinie, dar nu o pot disloca; comunicarea este eficientă şi îşi atinge obiectivele mai ales în zonele de periferie ale concepţiilor publicului ţintă, nu în nucleele seturilor de convingeri şi atitudini; receptorii asimilează mesajele cu cei care le emit, astfel încât credibilitatea enunţului transmis va fi direct proporţional cu prestigiul emiţătorului.

În afara acestor patru situaţii, se poate enunţa încă o observaţie: capacitatea de influenţă pe care comunicatorii o pot pretinde este invers proporţională cu nivelul de instrucţie şi de educaţie ale consumatorilor. Astfel persoanele simple, neinstruite, cu un standard social şi cultural reduse vor fi cu mult mai expuse mesajului, mai dispuse la influenţă decât persoanele cu standard ridicat. Marian Petcu87, alături de alţi cercetători, distinge trei categorii de efecte ale masmedia asupra audienţei, în funcţie de mărimea acesteia: microefecte (care se consumă la nivelul persoanei), mezoefecte (detectabile la nivelul grupurilor şi micilor colectivităţi) şi macroefecte (având o extensie la nivelul grupurilor mari, naţionale, continentale sau mondiale), iar în funcţie de durata sau de intervalul temporal în care efectele sunt active şi eficiente putem distinge între „efecte pe termen scurt (până la 6 zile), mediu (între 7 şi 30 zile) şi lung (peste 30 de zile)”88. În funcţie de credinţa cercetătorilor cu privire la impactul mesajelor media asupra consumatorilor, teoriile despre efectele mass-media se împart în trei mari categorii. Acestea au fost elaborate în timp, începând cu anii de după primul război mondial şi au continuat în paralel cu ascensiunea interesului pentru politică, mai ales în perioada campaniilor electorale. Teoriile au fost aprofundate şi mai mult după anii ’60, pe fundalul influenţei tot mai crescânde a mediei în planul vieţii publice, din ipostaza de-a 4-a putere în stat, capabilă să concureze de la egal la egal cu primele trei.
87 88

Marian Petcu, Sociologia mass media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 52. Idem.

73

1. Teoriile efectelor puternice
Teoriile privind efectele puternice ale mesajelor asupra consumatorului sunt elaborate începând cu anii ’20, în contextul creşterii influenţei propagandei, a regimurilor de dictatură interesate direct în procesul de „dresaj ideologic” exercitat prin media obedientă sau transformată în instituţie aservită propagandei şi manipulării. La baza acestora stau mai multe cercetări întreprinse în domeniul sociologiei şi psihosociologiei, direct intreresate de comportamentele grupurilor şi persoanelor masificate la contactul cu mesajele având mare încărcătură afectiv-emoţională, elaborate cu scopul prealabil de a influenţa opiniile consumatorilor. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele semnate de Gustav Le Bon (Psihologia maselor), Scipio Sighele, Gabriel Tarde, americanul H. D. Lasswell sau germanul Serge Tchakhotine (Violul mulţimilor prin propaganda politică). Atenţia celor care au studiat fenomenul comunicaţional dintre cele două războaie a insistat asupra spectaculozităţii reacţiilor sau efectelor „proceselor de contagiune, de sugestie şi de halucinaţie, în sens mai larg, asupra posibilităţilor de manipulare a mulţimilor prin exaltarea sentimentelor şi inhibarea gândirii”89. Principalele teorii cu privire la posibilitatea ca mesajele să aibă un efect puternic asupra receptorilor pot fi grupate astfel: Înţepătura hipodernică sau „glonţul magic”. Se bazează pe o percepere a comunicării de tipul stimul – răspuns, pe o agresivitate a componentei emoţionale a mesajului şi pe crisparea sau deruta consumatorului, într-un câmp social dominat de frică şi de exaltările ideologice (promovarea propagandei de stat într-o formă agresivă, chiar violentmilitaristă, ca în cazul fascismului italian, a hitlerismului sau stalinismului). Mihai Coman insistă asupra faptului că „mesajele ajung la receptor nefiltrate de vreun factor social sau cultural”90, fapt pentru care teoria mai poartă numele de flux într-un singur pas. Sintagma „înţepătura hipodermică sugerează că mesajul are un impact major asupra individului, că îi „fecundează” conştiinţa, modul de a gândi sau acţiona, astfel încât
89 90

Ibidem, p. 54. Mihai Coman, op. cit., p. 154.

74

reacţiile determinate de mesaj au caracter instant, imediat subsecvent „înţepăturii, pe când sintagma „glonţ magic” are o altă sugestie, anume că mesajul acţionează ca un factor care vrăjeşte, care subjugă graţie unor mecanisme care depăşesc puterea de înţelegere raţională; Spirala tăcerii. Teoria a fost elaborată de Elisabeth Noelle-Neumann, care porneşte de la premisa că fiecare membru al societăţii vrea să fie unul cu o cât mai mare vizibilitate sau ca opiniile lor să fie legitimate de vectorii de imagine importanţi. Presa are un impact major câtă vreme poate legitima sau delegitima aşteptările indivizilor, le poate accentua frica faţă de căderea în „tăcere” (părerile lor nu contează şi nu au cotă de audienţă) sau le anulează această frică prin faptul că oferă un câmp de interes faţă de opţiunile lor. Tăcerea sau supunerea la insignifianţă prin refuzul de-a fi băgat în seamă poate da naştere la minorităţi tăcute, dacă anumite grupuri se simt izolate şi refuzate, sau chiar la majorităţi tăcute91, dacă mass-media promovează puncte de vedere ale unor personaje influente (din politică, grupuri de interese sau media), fără ca acestea să fie acceptate de majoritate. Bineînţeles, fiecare individ caută să evite căderea în astfel de zone ale tăcerii şi lipsei de relevanţă publică. În consecinţă va alege şi va adera la acele mesaje care validează grupurile vizibile şi influente; Teza imperialismului cultural. Teoria a fost lansată de către Herbert Schiller, în 1969, observând că statele mai puţin dezvoltate suportă o permanentă presiune din partea statelor dezvolatte sau a superputerilor industrializate, inclusiv prin faptul că produsele culturale ale celor bogaţi devin obiectul de interes şi al dorinţei de imitaţie din partea celor săraci. Astfel „imperialismul cultural” se bazează pe faptul că „valorile culturale importate din alte ţări (SUA, în special) sub formă de divertisment sau de alte genuri de programe nu numai că pot polua cultura locală, îndeosebi când este vorba de ţări mici sau în curs de dezvoltare, ci pot fi surse de influenţă, deci comunicarea de masă a devenit un mecanism eficient de dominaţie culturală a lumii”92. Alte teorii bazate pe ideea unor efecte puternice ale mesajelor media asupra audienţei pornesc de la teza industriilor culturale care dezvoltă o dependenţă a
91 92

Ibidem, p. 161 Marian Petcu, op. cit., p. 62, 63.

75

receptorilor faţă de mesaje prin capacitatea acestora de seducţie şi manipulare culturală (Şcoala de la Frankfurt, reprezentată de Adorno şi Horkheimer) sau de la modelul „hegemonic”, potrivit căruia „clasele dominante îşi exprimă puterea, în momentele de stabilitate economică şi socială, nu atât prin măsuri represive, cât prin mijloace persuasive de tip cultural-simbolic” 93.

2. Teoriile efectelor limitate
Studiile tot mai aprofundate privind fenomenul media, dar mai ales impactul mesajelor asupra comunităţilor de receptori, realizate mai ales după anul 1940, au relevat faptul că efectele nu sunt directe şi puternice, ci cunosc o diferenţiere în funcţie de caracteristicile consumatorilor sau de contextele comunicaţionale, precum şi o configuraţie în trepte. Noua generaţie de cercetători, reprezentată prin Paul Lazarsfeld, B. Berelson, H. Gaudet sau Elihu Katz a lansat alte teorii privind efectele mass-media, mult mai nuanţate şi adecvate noilor vremuri postbelice. Teoria sau modelul în doi paşi (Fluxul în doi paşi). Calea mesajului către public nu este una directă, prin care mesajul comunicatorului să fie transmis liniar către consumator, urmând ca acesta din urmă să constate şi să înţeleagă semnificaţiile mesajului. Dimpotrivă, drumul este unul fragmentar, în trepte sau etaje: „în drumul său către public, mesajul presei este filtrat de un factor intermediar, care a căpătat în literatura se specialitate apelativul de ,lider de opinie’”94. Factor intermediar decisiv pentru înţelegerea mesajului, liderul de opinie este produsul fragmentării grupului masificat al publicului în microgrupuri. Fiecare astfel de microgrup are un lider care este capabil să desluşească tainele mesajului, să-l interpreteze şi să-l facă abordabil într-un sens mult mai profund. Caracteristicile care determină ca un individ să devină lider de opinie sunt: credibilitatea, notorietatea şi relaţiile cu mediul exterior grupului, reprezentativitatea sau capacitatea de a interioriza şi exprima caracteristicile grupului. Teoria „fluxului în doi paşi” – sintagmă care îi aparţine lui E. Katz – modifică percepţia despre efectele mass-media, care „nu
93 94

Mihai Coman, op. cit., p. 157. Ibidem, p. 163.

76

poate exercita o influenţă imediată, uniformă şi totală; efectele acţiunii sale asupra receptorilor sunt parţiale, ating publicul treptat şi cunosc o mare varietate de forme”95. Modelul cultivării. Teoria a fost lansată de Georg Gerbner, un sociolog american care a constatat, în urma cercetărilor empirice, faptul că se crează o dependenţă a persoanelor care consumă mesaje media, mai ales a acelora care petrec mult timp în faţa ecranului televizorului, faţă de comunicarea de masă. Lumea însăşi devine, pentru un astfel de consumator, o imagine, un şir de mesaje care îi parvin şi care devin substituienţii realităţii şi a vieţii. De asemenea, programele tv devin sursă pentru interiorizarea unor comportamente agresive sau excentrice, la fel ca acelea văzute la eroii preferaţi. Modelul „agendei”. În viaţa de zi cu zi, fiecare individ acţionează în conformitate cu anumite strategii pe care şi le elaborează în funcţie de scopurile, intenţiile şi motivaţiile cele mai importante. Altfel spus, fiecare avem o agendă, un anume calendar al opţiunilor, urgenţelor şi activităţilor pe care ni le propunem spre îndeplinire. Teoria „agendei” susţine cu argumente faptul că mass-media are capacitatea de a impune o anume agendă publică, prin mesajele pe care le promovează. Astfel, ea configurează un anume mod de viaţă şi de percepţie privind evenimentele realităţii: „valorile, ierarhiile şi normele pe care presa le promovează, înţelesurile pe care ea le sugerează ar putea influenţa modul de gândire şi ,harta’ cognitivă a indivizilor şi a colectivităţilor. Altfel spus, aceasta ar însemna că mass-media funcţionează în calitate de ,creatoare de agendă’, de făuritoare de ,ordine de zi’, de clarificări şi priorităţi pentru indivizii care compun audienţa lor”96. În funcţie de agendele publice existente (media, politică, a consumatorului de mesaje) pot interveni următoarele situaţii, ca urmare a „ciocnirii” agendelor97: mass-media are o acţiune directă asupra agendei publice, a modului ei de a se forma; agenda publică influenţează agenda politică; agenda media influenţează agenda politică; sunt situaţii în care agenda politică are o influenţă puternică asupra agendei media (vezi situaţia crizelor politice sau a campaniilor electorale);
95 96

Ibidem, p. 165. Mihai Coman, op. cit., p. 167. 97 Marian Petcu, op. cit. p. 84.

77

-

agenda media este influenţată puternic de sursele care indică evenimentele din planul realităţii.

Agenda setting este un model sau o teorie care pune în valoare rolul social pregnant al media, faptul că jurnalistul are o anume responsabilitate în momentul în care propune atât subiectul, precum şi în maniera în care îl abordează. În fiecare zi, lectura ziarului sau urmărirea emisiunilor informative radio – tv constituie modalităţi prin care o masă imensă de consumatori se conectează la realitate şi îşi formulează opinii despre aceasta. Triunghiul public – media – politică acţionează în interconexiune, astfel încât agenda finală a fiecărui grup este o sumă a scopurilor şi acţiunilor proprii, la care se adaugă scopuri şi acţiuni induse de ceilalşi doi „parteneri” ai spaţiului public.

3. Teorii ale efectelor slabe sau complexe
Noile tehnologii media, înmulţirea ofertelor din partea unor comunicatori tot mai sofisticaţi şi mai atenţi faţă de receptori, dar mai ales strategiile de curtuazie şi de ademenire a publicului au dus la un al treilea tronson al teoriilor cu privire la efectele mass-media. Acestea ţin cont de o anume „emancipare” sau câştigarea unei oarecari autonomii a publicului în relaţiile cu comunicatorii. Între cele două elemente ale actului comunicaţional intervine o negociere prin care fiecare se înfăţişează cu oferte şi pretenţii. Potrivit lui Daniel Dayan98, postulatele pe care se întemeiază efectele slabe sunt: (1) receptorul este o persoană interesată, motivată şi activă; (2) receptorul este intregrat în mediul său cultural, în agregatul socio- economic şi politic, precum şi în setul valorilor tradiţionale; (3) nu totdeauna sensul textului este imanent, ci se poate afla şi în exterior, eventual la cei care îl consumă; (4) receptorii pot vedea în text şi altceva, un alt cod, decât cel pus de comunicatorul ce l-a creat; (5) mesajul se redefineşte în momentul receptării, în funcţie de context şi receptor, nu doar faţă de mesajul ca atare. Acest accent pus pe receptori, descoperirea unui partener în actul de comunicare ce şi-a abjurat pasivitatea, constituie punctele de pornire în reevaluarea teoriilor despre efectele massmedia.
98

Daniel Dayan, Raconter le public, în Hermes, nr. 11-12, 1993, apud. Mihai Coman, op. cit., p. 173

78

Utilizări şi gratificaţii. Este vorba despre o teorie la care am mai făcut referire când am vorbit despre publicul cunsumator de mesaje specifice comunicării de masă. Utilizarea şi gratificaţiile indică un efect limitat al fluxului de mesaje în sensul în care receptorii „caută să-şi satisfacă fie nevoi inconştiente de contact social sau de evaziune, fie obţinerea unor informaţii anume”99, ori de câte ori se află în ipostaza de a consuma produse elaborate de organizaţiile de comunicare în masă. Concluzia este una pozitivă: „mass-media acţionează în sensul stabilităţii sociale, protejează structurile sociale existente faţă de insatisfacţiile care ar putea deveni surse de instabilitate socială. În plus, publicul participă activ şi chiar determină conţinuturile media prin alegerile lor”100. Analiza receptării. Propune a abordare şi mai nuanţată, care reuşeşte să focalizeze atenţia cât se poate de limpede pe fiecare categorie sau grup de receptori în parte. Masa publicului este percepută demasificat, structurată, activă şi reactivă la mesaje, în stare să modifice mesajul în funcţie de „filosofia vieţii” unui grup sau a unei culturi specifice. Lectura mesajului apare astfel diferenţiată, în funcţie de multe caracteristici ale lectorului, ceea ce a determinat cercetări pe două direcţii101: studierea situaţiei în care receptorii au propria versiune asupra mesajului, după analiza critică a semnificaţiilor acestuia; dezbaterile din interiorul grupurilor mici (familie, anturaje) prin care indivizii ajung la interpretări proprii privind valoarea şi însemnătatea mesajului. Prin aceste modalităţi, receptorii îşi schimbă radical statutul, se „răzvrătesc” împotriva catalogării lor drept o entitate amorfă şi gregară, fără instinctul opţiunii proprii. Efectele mesajelor devin, efectiv, complexe, imposibil de anticipat în momentul în care comunicatorii le lansează pe piaţă. Dincolo, însă, de acest rol activ în procesul comunicaţional, în care pot opera negocieri în sfera semnificaţiilor mesajului şi se pot opune acelor semnificaţioi care vin din partea grupului hegemonic (cel care poate impune structura şi conţinutul mesajului), consumatorii media rămân prinşi în regulile jocului comunicării: „nu pot interveni în actul de producere a mesajelor, nu pot contribui la
99

Marian Petcu, op. cit., p. 67. Ibidem, p. 69. 101 Mihai Coman, op. cit, p. 177.
100

79

construcţia lor, sunt şi rămân, orice ar face, consumatori ai unor produse create de instituţii şi persoane aflate în afara sferei lor de acţiune socială”102. Oricum, teoriile efectelor slabe indică faptul că receptorul mesajelor a evoluat, în ton cu rafinarea organizaţiilor de comunicatori şi cu dezvoltarea tehnologică informatice pentru a face faţă avalanşei mesajelor. Indiferent de teoria care încearcă să aproximeze efectele mesajelor asupra receptorilor, ori de tipul în care aceasta se înscrie (puternice, limitate sau slabe), impactul comunicării de masă nu poate fi negat, ignorat sau relativizat. Omul contemporan este un produs al civilizaţiei comunicaţionale, atât în privinţa puterilor pe care le are, cât şi în ceea ce priveşte slăbiciunile sau carenţele de care dă dovadă. Tot ce ne atinge şi tot ceea ce înţelegem, ne afectează şi ne influenţează. Chiar şi ceea ce nu înţelegem are o influenţă prin recul, prin însuşi faptul că neînţelegerea declanşează o stare de căutare şi de punere în situaţie de a cunoaşte. a instrumentarului comunicării – canale de distribuţie care fac apelul la sateliţi şi tehnologii

Concepte cheie: influenţă, efect, putere, receptor, comunicator, industrii culturale, lider de opinie, agendă

102

Ibidem, p. 179.

80

Funcţiile mass-media
Dacă privim societatea umană într-o manieră structuralistă103, constatăm faptul că ea este compusă dintr-un şir întreg de subsisteme, care interacţionează între ele, sub presiunea zilnică a oamenilor mânaţi de scopuri şi de interese. Mass-media au devenit o componentă, un element sau un subsistem foarte important al corpusului social global, având un rol important în mecanismul vieţii contemporane şi răspunzând unor necesităţi pregnante şi precise. Astfel, media îndeplineşte anumite funcţii, se dovedeşte a fi utilă în anumite direcţii, exercitând un rol pe care comunitatea jurnaliştilor l-a asumat. De altfel, cercetătorii, sociologii şi antropologii care s-au interesat constant de expansiunea fenomenului mass-media, au acordat o atenţie specială teoriilor sau modelelor funcţionaliste, ca fiind abordări ce pornesc de la premisa că „un sistem se autoreglează în raport cu finalităţile sale, iar elementele care îl compun sunt constituite, selectate, modificate, în acord cu cerinţele derivate din funcţionarea sistemului”104. Mass-media acţionează ca sisteme funcţionale, elementele lor respectând regula indicată mai sus. Încercând să definească funcţiile cele mai importante pe care mass-media le exercită, cercetătorii au venit cu propuneri deverse, marcate de timpul în care au fost formulate şi de maniera în care a fost abordat chiar sistemul media.
103

Prin structuralism se înţelege teoria care concepe obiectele în forma unor sisteme, adică ansambluri cu caracter organizat de elemente aflate într-o anumită structură. Aceste sisteme se caracterizează prin integralitate şi ordine. 104 Marian Petcu, op. cit., p. 41, 42.

81

Mihai Coman discută despre cinci funcţii, mai mult pentru a răspunde rigorilor didactice, simplificând astfel problema şi prezentând-o într-o manieră riguroasă şi discursiv-logică. 1. Funcţia de informare Este, poate, cea mai importantă funcţie pe care jurnalismul şi-o asumă. Zilnic, aflăm ceva despre lumea din jurul nostru, de la mai mică sau de la mai mare distanţă. Unele ştiri ne privesc direct, în măsura în care avem anumite sarcini de îndeplinit, altele doar ne semnalează evenimentele petrecute în proximitatea temporală. Acest flux zilnic de ştiri, care vine pe mai multe direcţii (presa scrisă, audio, video şi internet) constituie un fel de mediu permanent şi însoţitor, de care nu putem face abstracţie. Informaţii ce ne parvin pot fi structurate după mai multe criterii. Astfel în funcţie de timpul în care sunt utile avem: informaţii de utilitate imediată - de care ne servim pentru a ne orienta şi adecva la realitatea de contact; informaţii de utilitate pe termen mediu (câteva zile, până la o săptămână) – pot fi acele ştiri care urmăresc derularea unui eveniment pe mai multe zile; informaţii de utilitate pe termen lung sau permanent – sunt informaţii sau ştiri pe care le stocăm sau le reţinem, pentru că apelul la ele ne poate fi favorabil în situaţii care pot surveni oricând.

Tipuri de informaţii
Mihai Coman distinge trei tipuri de informaţii pe care mass-media ni le furnizează105: a. informaţii generale. Utilitatea acestora este permanentă, raportată la o categorie mare de fapte, sectoare sau evenimente ale realităţii. De fapt, importanţa lor creşte enorm în momentul în care constatăm că tot ceea ce aflăm din media, fără a avea o semnificaţie de urgenţă sau de aplicaţie imediată, ne serveşte pentru a ne adecva, pentru a ne armoniza şi
105

Mihai Coman, op. cit., p. 111-114.

82

a reacţiona optim la contactul cu realitatea. Ele ne formează interior, ne asigură o sumă de cunoştinţe: „între noi şi lume se insinuează treptat un mediator, o instituţie care adună informaţia, o selectează, o ambalează în forme accesibile şi o difuzează, facilitând, prin chiar efortul ei de mediere, accesul nostru la realitate, ceea ce înseamnă că un număr din ce în ce mai mare de oameni, grupuri sau chiar colectivităţi enorme depind de massmedia pentru a stăpâni, înţelege şi judeca lumea înconjurătoare”106. E adevărat, pe de altă parte, că informaţiile ne fac, de cele mai multe ori, doar să ştim, nu şi să înţelegem, ceea ce a fost sesizat în momentul în care funcţia de informare devine o disfuncţie, fie din cauza unui consum enorm de informaţii, care nu mai lasă loc analizei critice, fie chiar din apatia şi indiferenţa care devin efecte perverse ale bombardamentului mediatic permanent: „disfuncţiile media pot fi identificabile atât la nivel individual, cât şi la cel al grupurilor (...). Abundenţa informaţională poate antrena o anumită izolare în sensul că individul îşi îndreaptă interesul spre universul privat, asupra căruia are control. O disfuncţie importantă ar fi cea numită ,de narcotizare’ – expunerea la informaţiile difuzate poate duce la apatie”107; b. informaţii instrumentale. Sunt acele informaţii de serviciu sau de utilitate, care ne fixează indicii precişi pentru anumite servicii publice sau evenimente anunţate: datele meteo obişnuite, mersul mijloacelor de transport în comun, orarul unor instituţii, anunţurile unor expoziţii, lansări de carte, concerte sau alte manifestări culturale, numerele loto câştigătoare, programele TV şi radio, dar şi anunţurile de mică publicitate, inclusiv decese, reţete culinare, oferte de shopping etc. Astfel de informaţii sunt în continuă expansiune cantitativă, dar şi ca diversitate. Ele ne ajută să fim eficienţi, punctuali, să nu ratăm din ignoranţă ceea ce ne-ar putea interesa din „afişul” zilei; 3. informaţii de prevenire. Se referă la orice ar putea perturba bunul mers al activităţilor într-o comunitate sau la nivelul indivizilor ce o compun. Aceste informaţii încearcă să ne pună în gardă cu ceea ce ar putea deveni un pericol: datele meteo care anunţă o furtună, anunţuri privind pericolul unor epidemii sau boli de sezon, modificarea, suspendarea sau anularea unor trasee ale mijloacelor de transport în comun, probleme privind circulaţia pe
106 107

Ibidem, p. 111, 112. Marian Petcu, op. cit., p. 45, 46.

83

drumurile publice şi riscul unor accidente, modificări ale modului de funcţionare al unor instituţii publice de impact. Din aceeaşi categorie fac parte informaţiile cu rol avertizor privind catastrofe naturale, probleme grave de mediu, accidente, explozii, incendii sau crize din sfera financiar-bancară, căderea bursei sau, şi mai grav, ameninţări teroriste, riscul unui război, crize politice cu impact destabilizator la nivel macrosocial. Mihai Coman sesizează două disfuncţii care port interveni când media relatează sau difuzează astfel de ştiri: minimalizarea sau chiar ignorarea lor sau, dimpotrivă, exagerarea până la intrarea în panică şi transformarea angoasei în groază. 2. Funcţia de interpretare Ar avea drept menire să transforme informaţiile în date înţelese, să asigure transferul de la evenimentul întâmplat, la evenimentul priceput, desluşit în semnificaţiile lui profunde. Interpretarea are loc la două paliere. Pe de o parte, prin faptul că jurnaliştii asigură o triere, o selecţie a subiectelor care constituie oferta de publicare, dar şi o ierarhizare a ştirilor, în funcţie de importanţa lor şi de domeniul la care se referă. Acest demers este similar cu acela prin care cineva dă dreptul la viaţă sau, dimpotrivă, aruncă în neant un proiect aflat în concurenţă cu altele, altfel spus „implică atât o judecată de valoare, cât şi un proces, nu totdeauna perfect conştientizat, de interpretare a realului în funcţie de un ansamblu de norme, reprezentări, simboluri, principii etc.”108 Pe de altă parte, interpretarea se realizează prin chiar luarea de atitudine, prin formularea unor comentarii sau elaborarea unor opinii în legătură cu subiectele cele mai importante din portofoliul realităţii. Sigur, totul se face respectându-se un principiu, potrivit căruia faptele au prioritate în raport cu orice comentariu sau analiză109. Despărţirea netă, în spaţiul editorial al unui ziar sau emisiuni radio-tv, a ştirii de opinie ţine de o regulă sacrosantă a jurnalismului, chiar dacă, de la o ţară sau alta, se mai fac unele concesii: Pierre Albert caracterizează astfel tagma din care face parte: „Jurnalismul francez a fost întotdeauna un jurnalism de expresie decât unul de observaţie (...). Pe lângă expunerea faptelor, el a fost preocupat şi de expunerea ideilor; pe lângă analiza situaţiilor, a fost preocupat şi de critica intenţiilor. Prin aceasta, el este fundamental deosebit de
108 109

Mihai Coman, op. cit., p. 116. Acest lucru a fost foarte plastic formulat de G. P. Scott, editor la The Guardian: „Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere” – apud. Mihai Coman, op. cit., p. 117.

84

jurnalismul anglo-saxon pentru care ştirea a avut întotdeauna prioritate în faţa comentariului”110. Din nefericire, jurnalismul românesc, mai ales cel din anii ’90, a ignorat uneori cu bună ştiinţă nevoia de a separa ştirea de comentariu, astfel încât a riscat să compromită tocmai funcţia de interpretare. Pentru a reuşi să-ţi faci o imagine, cât de cât exactă, despre un eveniment, era necesară lectura unui număr considerabil de ziare sau ascultarea şi vizionarea programelor de ştiri radio-tv. De multe ori, citind comentariile, puteai avea senzaţia că reporterii respectivelor ziare au fost prezenţi la evenimente cu totul diferite. Cele mai importante genuri jurnalistice prin care faptele pot fi interpretate sunt: editorialul, comentariul sau opinia, cronica, pamfletul, caricatura. O mare amploare a luat, ca gen de televiziune, talk-show –ul, în care dezbaterea pe un subiect nu are totdeauna intenţia de a lămuri o problemă, ci doar de a face spectacol, complicând şi mai mult chestiunea. De regulă, funcţia de interpretare este asigurată de persoane notorii, specialişti sau experţi în domeniul la care se aplică opinia. 3. Funcţia de legătură Produsele media pot şi chiar sunt consumate sincron de către indivizi sau comunităţi disparate, care nu comunică, de regulă unele cu altele. Totuşi, un mod de comunicare, un canal al înţelegerii reciproce între cei ce-şi sunt, în mod curent, străini, se poate realiza în momentul în care se găseşte o referenţialitate comună. Această şansă poate fi oferită chiar de faptul că străinii ajunşi la contact au consumat sau consumă produse media identice. Fie că este vorba despre un film, un personaj celebru din showbiz sau din sport, un om politic unanim cunoscut, se crează o punte de comunicare acolo şi atunci când persoane care nu s-au văzut niciodată nu par avea nimic în comun. De asemenea, prin aceste fire invizibile care unesc datorită aceluiaşi consum mediatic, oameni răsfiraţi pe întreg mapamondul pot intra într-o relaţie de solidaritate pe baza unui proiect lansat de instituţii media, fie că este vorba despre salvarea unor comunităţi de la malnutriţie, fie de declanşarea unor acţiuni comune împotriva unor flageluri sau ameninţări palnetare: încălzirea globală, consumul de narcotice, comerţul cu carne vie etc.
110

Ibidem, p. 117.

85

Puterea mass-media vine din capacitatea lor de a mobiliza indivizi care aparent nu au interese comune, dar care se pot regăsi pe aceeaşi baricadă, graţie unor campanii declanşate în scop umanitar: „Astfel, presa se dovedeşte a fi o ,creatoare de public’, deci o făuritoare de reţele sociale, adesea mai ample şi mai active decât cele uzuale”111. Într-o lume globalizată, dar în care, paradoxal, omul trăieşte în bună măsură atomizat şi însingurat, media pot interveni cu succes pentru a reconecta un dialog ce pare a fi compromis: relaţia cu cel de lângă tine care are, datorită aceloraşi mesaje accesate, un gând ce-ţi poate suscita interesul. Iar astăzi, sintagma „cel de lângă tine” poate avea un cu totul alt înţeles decât mai alaltăieri, datorită „ţesăturii” din cyberspace. 4. Funcţia de culturalizare Mass-media are capacitatea, prin mesajele pe care le administrează, să contribuie, alături de familie, şcoală, instituţii religioase, rude şi prieteni, la una dintre operaţiunile cele mai delicate, dar cu atât mai specifice umanităţii: administrarea codurilor de comunicare, a normelor sociale, a tradiţiilor şi cunoştinţelor despre lume, a valorilor şi interdicţiilor către cei mici, către copiii aflaţi la vârsta învăţării şi asumării de roluri sociale şi culturale tot mai complexe. Timpul petrecut în faţa unui televizor a crescut foarte mult, similar cu scăderea vârstei de la care copiii consumă programe media – doi sau trei ani. De aceea, comunităţile celor care elaborează mesajele sunt interesate în a oferi programe care să-i integreze pe cei aflaţi în proces de socializare. De asemenea, sunt vizate toate categoriile de posibili consumatori, indiferent de vârstă sau profesiune, de sex şi standard cultural, oferta având grijă să satisfacă toate cerinţele imaginabile. Fiind o instituţie cu un impact major asupra vieţii fiecăruia, media, prin mesajele difuzate are „funcţia de a confirma, de a întări normele unei societăţi, chiar şi atunci când prezintă comportamente deviante şi acţiuni de încălcare a normelor curente”112. Funcţia de culturalizare a mass-media nu înseamnă faptul că ziarul, programul de radio sau tv asigură întreaga cantitate de cunoştinţe ori promovează eficient strategii paideice (de învăşare şi asimilare a codurilor prin care se ajunge la un nivel de spiritualitate optim). Biblioteca rămâne locul privilegiat în care formarea intelectuală se

111 112

Ibidem, p. 120. Ibidem, p. 121.

86

produce, e drept, prin efort şi învăţare. Media rămâne doar o soluţie de completare, nicidecum de substituire. O miză exclusivă pe culturalizarea realizată prin consumul de mesaje difuzate în masă poate avea efecte contrare scopului iniţial. Chiar dacă „transmiterea valorilor prin intermediul mass-media contribuie la realizarea stabilităţii sociale şi la menţinerea în timp a structurilor culturale”113, rutele clasice de formare şi de consolidare a performanţelor spirituale şi intelectuale trebuie să fie urmate cu stăruinţă. Este vorba despre şcoală, lectură şi stimularea gândirii creative. 5. Funcţia de divertisment Divertismentul a devenit o industrie care are cel mai scăzut cost în momentul în care devine bun comunicat în masă. Adevărată megafuncţie, divertismentul prin media doboară record depă record, în privinţa audienţei. Spectacolele de toate felurile, întrecerile sportive, concursurile, evenimentele cu rezonanţă planetară, programele de popularizare de tip Discovery sau National Geographic, tirajele de milioane de exemplare ale publicaţiilor de toate genurile sau succesul fulminant al cărţilor care îl au drept erou pe Harry Potter, toate acestea atrag atenţia asupra faptului că oamenii adoră să se distreze, să trăiască febril timpul lor liber, utilizând cu predilecţie telecomanda televizorului. Aproape orice poate fi transformat în divertisment, ceea ce devine deja o problemă, semnalată cum se cuvine de Neil Postman: „Problema esenţială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului (...). aceasta înseamnă că divertismentul devine supra-ideologia oricărui discurs al televiziunii”114 Nevoia de senzaţional se pliază perfect pe nevoia hohotului de râs, dar şi pe senzualitatea provocată de trăirile în faţa televizorului, seară de seară. Mihai Coman observă: „consumul de divertisment nu răspunde numai dorinţei de relaxare şi refacere, după oboseala unei zile de activitate; din altă perspectivă, el satisface şi nevoia omului de a scăpa de sub presiunea cotidianului, de a evada şi de a găsi refugiu într-o lume imaginară”115. Fie că sunt numite „experienţe vicariale”116, fie că sunt tratate drept „trăiri
113 114

Ibidem, p. 122. apud. Mihai Coman, op. cit., p. 125. 115 Ibidem, p. 124. 116 Idem.

87

prin procură” de către Jean Cazeneuve117, toate aceste „derapaje” din realitatea imediată spre interiorul, spre ceea ce se află, iluzoriu, dincolo de sticla televizorului constituie modalităţi prin care consumatorii de divertisment se reidentifică sau încearcă tentative de „năpârlire”, de ieşire din epiderma şi identitatea fără expresie şi anvergură publică. De altfel, Marian Petcu vorbeşte chiar de o funcţie de evaziune118 specifică massmedia, mai ales televiziunii care a juns să fie un „narcotic social”, având puterea de a deturna publicul spre o lume imaginară, prin utilizarea de către consumatorii divertismentului a unor „proiecţii” şi „identificări”. O proiecţie este „operaţia prin care un subiect ,expulzează’ din sine şi localizează în altul calităţi, sentimente, dorinţe pe care nu le cunoaşte ori le refuză în sine însuşi”119. Cât priveşte identificarea, aceasta urmăreşte traseul prin care un individ îşi modifică personalitatea prin interiorizarea unor caracteristici şi atribute găsite într-un model (acest model este un personaj îndrăgit din lumea divertismentului tv). Fuga de sine, de un sine nu atât deplorabil, cât valorizat ca fiind banal, îl aruncă pe consumatorul produselor comunicării de masă cu specific de divertisment într-o experienţă repetitivă, dar fără o împlinire majoră. Descentrarea de sine nu provoacă mulţumiri decât efemere şi parţiale, iar recentrarea nu mai are loc sau atunci când se produce regăseşte un loc spiritual sau sufletesc devastat, puţin primitor şi incapabil de proiecte care să-l reclădească. Televizualul românesc tocmai trăieşte efervescenţa megafuncţiei de divertisment. Din nefericire, acesta este de foarte multe ori nu doar de proastă calitate, ci chiar penibil şi deplorabil. Producţii precum Vacanţa Mare, Ceao, Darwin!, Folclorul contraatacă, Trăsniţi din NATO , Acces direct sau reality-show-uri de tip „Big Brother” aduc divertismentul tv în zona vulgarităţii de lupanar şi a mediocrităţii ce frizează oligofrenia. Diferiţi autori au identificat alte funcţii ale mass-media. Printre cele mai cunoscute propuneri sunt următoarele120: Charles Wright – funcţiile de supraveghere, corelare, transmitere culturală, divertisment; Roland Cayrol – funcţiile de informare, exprimare a
117

Acesta vorbeşte despre funcţia trapeutică sau cathartică a media, din cauza faptului că oferă experienţe imaginare unor indivizi care astfel se eliberează de frustrări, pulsiuni şi nemulţumiri. 118 Marian Petcu, op. cit., p. 48. 119 Ibidem, p. 49. 120 apud Marian Petcu, op. cit., p. 46, 47.

88

opiniilor, economică şi de organizare socială, divertisment, psihoterapeutică, instrument de identificare şi apartenenţă socială, ideologică; Francis Balle – funcţiile de inserţie socială, recreere, purificare sufletească; Michel Mathien – funcţiile de evaziune, coeziune socială, distribuire a cunoştinţelor, depozitare a actualităţii, ghid al actualităţii, recreere, purificare; Leo Thayer121 - funcţiile de socializare, identitate, mitologizare, compensare, informare, divertisment şi educaţie; M. Wiley – funcţiile de a furniza informaţii, de a le analiza, de a oferi un cadru general pentru cunoaştere, de a distra, de a difuza o cunoaştere enciclopedică122. Unele funcţii, potrivit lui R. K. Merton, au caracter manifest, iar altele latent, adică sunt „consecinţe neaşteptate, imprevizibile şi greu de identificat la o privire superficială”123. Mass-media îndeplineşte un rol social decisiv în procesul prin care omul şi comunităţile pe care le compune încearcă să se raporteze prin cunoaştere la lume. Funcţiile ce îi sunt specifice asigură sincronizarea individului la realitatea din care face parte, inclusiv la propria lui personalitate. Dinamica acestora urmează transformările şi adecvările petrecute în chiar mecanismele de reproducere ale mass-media.

Concepte cheie: funcţie, mass-media, informaţie, culturalizare, comentariu, opinie, divertisment, evaziune

121 122

apud Mihai Coman, op. cit., p. 110 Idem. 123 Ibidem, p. 108.

89

Tipologii mass-media
Mass-media se prezintă, astăzi, ca un ansamblul de instituţii, având structuri diferite, modalităţi de lucru specifice, formate din specialişti în comunicare pe care îi numim jurnalişti (mai pot fi numiţi gazetari, ziarişti), care îşi desfăşoară activitatea în locaţii speciale. Acestea se numesc redacţii. O redacţie este o structură de comunicare în masă, în care se realizează procesul de producţie al pachetelor cu mesaje, ierarhizată strict şi divizată pe tipuri de activitate. Ca spaţiu, o redacţie este formată din încăperi dotate cu echipamente şi instalaţii care facilitează munca zilnică axată pe comunicare.

Principii ale mass-media
Principiile după care funcţionează instituţiile mass-media sunt: profesional – jurnaliştii sunt acele persoane care îndeplinesc sarcinile de serviciu având ca finalitate mesajele cu destinaţie publică. Ei au o pregătire de specialitate şi experienţă, astfel încât activitatea desfăşurată să aibă randament şi pregnanţă; concurenţial – piaţa comunicării de masă este disputată concomitent de mai multe instituţii specializate în producţia şi difuzarea de mesaje. Lucrul acesta influenţează major chiar modalitatea în care se desfăşoara munca de jurnalist, în primul rând conţinutul mesajelor; comercial – fiecare instituţie mass-media este o societate comercială, care îşi desfăşoară activitatea pe baza balanţei de venituri şi cheltuieli. Primul criteriu care apreciază favorabil sau negativ totalitatea operaţiunilor de comunicare este

90

profitul. Mediul jurnalistic a fost şi este marcat de apariţia a numeroase instituţii noi, precum şi depariţia prin faliment a altora; deontologic – profesioniştii din media se ghidează în activitatea lor de un cod deontologic. Acesta conţine o sumă de prevederi care trebuie respectate pentru a asigura funcţiunea normelor eticii într-un domeniu marcat de responsabilitate şi putere de impact public. O structură care poate chema la „judecată” ziariştii care au încălcat deontologia profesiunii de jurnalist este Consiliul de Onoare din cadrul Clubului Român de Presă, o structură formată din patronii unor publicaţii şi posturi de radio-tv. Eventualele sancţiuni aparţin strict, ca aplicabilitate, mediul sau tagmei jurnalistice, fiind cu totul diferite de alte sancţiuni, pe baza legii, în penal sau civil, din cauza unor fapte reclamate în contul unor gazetari, pe baza materialelor publicate de aceştia; ierarhic – o redacţie este construită prin distribuţia unor roluri, îndeplinite de către toţi cei care concură la realizarea obiectivelor profesionale, statutul fiecăruia fiind determinat de atribuţiile ce îi revin. Funcţiile sunt de decizie şi de execuţie, structura redacţională fiind despărţită de structura managerială. Redacţia este condusă de un director sau redactor-şef, cel care are în subordine un colectiv specializat pe roluri comunicaţionale.

Mass-media comerciale şi non-profit
Mihai Coman124 procedează la o tipologizare a instituţiilor de presă, având ca punct de pornire diverse criterii. Varietatea tipologică este determinată de multitudinea de modalităţi prin care mesajele sunt elaborate, de forma de prezentare a acestora şi de experimentele care au loc permanent în instituţiile de presă scrisă şi audiovizuală. Impactul internetului a fost şi este imens, modificând substanţial chiar forma de prezentare a mesajului. Un prim criteriu de tipologizare este economic, vizând profitul. Astfel, instituţiile media se împart în comerciale şi non-profit sau de serviciu public. Primele, au luat fiinţă
124

Mihai Coman, op. cit., p. 34-42.

91

din dorinţa expresă a patronilor de a obţine profit prin distribuţia de bunuri de comunicare în masă. Ele nu depind de anumite surse de finanţare atrase, ci se descurcă financiar din produsele pe care le vând. Din acest punct de vedere, ar trebui să se bucure de o anumită independenţă editorială, câtă vreme singura instanţă care ar trebui să valideze activitatea jurnalistică a instituţiilor comerciale este publicul, consumatorul. Modalităţile prin care beneficiarul mesajelor difuzate sancţionează sau nu activitatea firmelor comerciale media este de două feluri: „în mod direct (prin creşterea sau scăderea vânzărilor unui produs) sau indirect (prin creşterea sau scăderea ofertelor de publicitate, a căror valoare este nemijlocit legată de mărimea audienţelor)”125. În ultimii ani, am asistat la un fenomen accelerat de integrare a instituţiilor media comerciale. Consecinţa acestui fenomen a fost apariţia şi consolidarea trusturilor de presă. Fenomenul de integrare s-a făcut pe orizontală şi pe verticală. Pe orizontală, prin multiplicarea instituţiilor media avute în componenţă de către un trust de presă, fie că este vorba de redacţii de presă scrisă, audio sau video, iar pe verticală, prin integrarea unor instituţii media diferite ca formă de difuzare a mesajelor – media scrisă, vorbită şi video (uneori, integrarea a pornit de la posturi de televiziune spre cele de radio, iar apoi spre redacţiile de ziare şi alte publicaţii – este vorba despre trusturile Media Pro şi Impact, alteori – cum este cazul trustului intitulat Centrul Naţional Media, patronat de fraţii Micula – integrarea a început de la publicaţii spre radio şi apoi posturi tv). Din nefericire, statutul de posturi comerciale, deci care au drept ţintă obţinerea de profit financiar, graţie unei activităţi comunicaţionale caracterizate prin credibilitate şi profesionalism, a cunoscut modificări de substanţă. Lucrul acesta a fost posibil în momentul în care au devenit patronii unor trusturi media oameni implicaţi direct în lupta politică (chiar lideri de partide politice) sau care şi-au pus instituţiile de presă la dispoziţia unor forţe politice. Consecinţele au fost extrem de neplăcute, afectând chiar deontologia profesiunii de jurnalist, care îşi face din echidistanţa politică o normă de credibilitate. Criteriul profitului financiar a fost eludat, în favoarea altor profituri – avantaje politice prin distribuirea unor roluri în executivul administraţiei centrale, sume de bani orientaţi către aceste trusturi sub formă de publicitate de stat, constituirea în grupuri de presiune menite să influenţeze sau chiar să determină politicile publice etc..
125

Ibidem, p. 34.

92

Complicităţile dintre structurile patronale ale trusturilor şi instituţiile politice şi guvernamentale au fost alimentate de interesele survenite din ambele părţi, în contextul în care, la sfârşitul ultimuluii deceniu din secolul trecut şi debutul anilor 2000, mai multe trusturi de presă aveau imense datorii la stat, provenite din taxele şi impozitele neplătite. În acest context, prea multe instituţii media au devenit aservite editorial unor structuri politice, motiv pentru care şi-au văzut afectat prestigiul, pierzându-şi chiar bunul sau valoarea care întemeiază profesiunea de jurnalist – dreptul sau libertatea de expresie. În ceea ce priveşte instituţiile media non-profit sau aflate în serviciu public, acestea atrag surse de finanţare de la instituţii publice, începând cu partidele politice, structuri ale statului, ale societăţii civile sau ale mediului de afaceri. Baza în care sunt atrase fondurile financiare necesare exercitării funcţiunii jurnalistice sunt proiectele de utilitate şi anvergură publică, având drept ţintă beneficiul cetăţeanului. Instituţii cu rol de control supraveghează respectarea condiţiilor în care instituţiile non-profit activează. Începând cu perioada numită vârsta de aur a presei scrise (finalul secolului XIX, începutul secolului XX – până la primul război mondial) şi până în prezent, trecând prin momentele în care au apărut presa radio, cea tv şi apoi cyberspace-ul mass-media nu a încetat să se adapteze, să parcurgă perioade de prosperitate şi avânt, punctate apoi de acelea de criză şi de degringoladă. Redacţia a fost locul în care s-au pus la punct strategiile noilor media, sub impactul schimbărilor provocate de însăşi evoluţia societăţii umane. Factorul care a influenţat cel mai mult mutaţiile din structurile de mesaje media a fost divertismentul, adaptarea jurnalismului la loisir, câtă vreme presa a devenit obiectul de interes nu doar a elitelor, ci în primul rând a imenselor mulţimi şi comunităţi urbanizate.

Presa serioasă şi tabloidul
Nevoia de a distra şi de a şoca a a dus în câmpul jurnalistic spectacolul în care au fost „distribuite” senzaţionalul, macabrul, carnavalescul, burlescul sau violenţa şi sexul. În raport cu acest criteriu, al negocierii dintre staţiul acordat ştirilor şi informaţiilor de interes public şi spaţiul acordat divertismentului, scandalului, senzaţionalului, sportului şi

93

vedetelor de tot felul, presa se poate împărţi în mai multe categorii. Printre alţii, Colin Sparks126 distinge între 5 tipuri de media, tocmai disociind între presa care acordă importanţă lucrurilor serioase şi cea de scandal, adică tabloidele (acestea sunt o categorie de publicaţii care îşi recrutează cititorii din categoriile medii şi joase ca instrucţie, pe baza subiectelor de scandal, a sportului, divertismentului şi a ilustraţiilor de cele mai multe ori cu o tentă erotică cel puţin implicită): 1. presa serioasă – se axează asupra subiectelor de interes, asupra actualităţii politice, economice, sociale şi culturale, radiografiind principalele subiecte ale spaţiul comunitar propriu, dar şi a celui mondial. Sunt respectate regulile profesionale, dar mai ales cele ale codului deontologic, printre acre şi aceea a dreptului persoanei la intimitate. Ca exemple: Wall Street Journal, Financial Times, New York Times, Le Monde (din spaţiul publicistic românesc – Ziarul Financiar, Cotidianul, Gândul); 2. presa semi-serioasă – păstrează interesul pentru subiectele serioase, dar alocă spaţiu mai mare ilustraţiilor, faptului divers, articolelor de tip soft şi feature. Este interesată şi de subiecte care ar putea ţinti persoanele aflate în vacanţă sau care îşi petrec timpul finalului de săptămână. Ca exemple: Times şi The Guardian (din România, România liberă sau Gardianul); 3. presa serioasă-populară – se axează masiv pe subiectele ce ţin de industria divertismentului, de scandalurile din sferele societăţii „înalte” şi pe foarte mult sport. Actualitatea este exploatată în regim de reportaj şi interviu, cu insistenţă pe subiectele conflictuale şi care au posibilitatea de a fi exploatate în grilă senzaţională. În paralel, acest tip de presă acordă spaţiu ştirilor serioase, compensând astfel balanţa ofertei. Ca exemple: Daily Mail, Daily Express, USA Today, iar de la noi Evenimentul Zilei şi Jurnal Naţional; 4. presa tabloidă de chioşc – este presa ce se vinde la chioş, alături de cea serioasă. Se bazează aproape exclusiv pe divertisment, sport şi scandal. Ştirile serioase sunt puţine şi tratate într-un registru popular. Subiectele politice pot fi prezente, dar cu o mare încărcătură de can-can, cu accentul pus pe culise, zvonuri şi viaţa

126

apud. Mihai Coman, op. cit. p. 35.

94

personală a oamenilor politici (aventuri picante). Ca exemple: Sun, Daily Mirror, Bild, iar dintre cele autohtone Libertatea, Click; 5. presa tabloidă de supermarket – sunt publicaţiile care fac cele mai mari concesii vulgarităţii, scandalului şi subiectelor mondene, fiind mereu în căutarea unor subiecte prin care să fie compromise persoane influente în spaţiul public. Apelează la serviciilor de tip paparazzi. Ca exemplu: Can-can şi Atac la persoană. Fiecare astfel de presă îşi are sectoarele de public pe care mizează atunci când îşi stabilesc politicile editoriale, forma şi conţinutul mesajelor. În ultima vreme, la noi, în spaţiul românesc al mass-media, a sporit interesul pentru publicaţiile gen tabloid, lucru facilitat şi de caracteristicile spaţiului public – numărul crescut de contexte scandaloase, personalităţi publice dubioase, apetenţa pentru vulgaritate, bălăcăreala, înjurătura şi pamfletul care de cele mai mujlte ori nu are nimic de a face cu specia literară, ci cu atacul la persoană. În ultimii ani, posturile comerciale de televiziune au programat tot mai multe emisiuni care se înscriu în categoria presei de tip neserios, fie că este vorba de talk-showuri de felul celui programat de Antena 1 – Un show păcătos, fie de emisiunea de pe B1TV – Interzis.

Ziarul şi audiovizualul
O altă tipologie se inspiră de la suportul pe care este fixat mesajul în actul comunicării. Din acest punct de vedere, media se împarte în: A. Presa scrisă. Este forma clasică prin care presa s-a afirmat şi s-a impus ca a patra putere sau în calitate de „câine de pază al societăţii civile”. Termenul de „ziarist” a fost consacrat prin faptul că jurnaliştii au fost, aproape în mod automat, cel puţin până în urmă cu 80 de ani, angajaţii unor publicaţii. Şi în privinţa presei scrise avem de-a face cu o diversitate de situaţii, lucru care a fost determinat de tentativele fiecărei redacţii de a-şi optimiza veniturile şi de-a câştiga competiţia cu ziarele concurente. De aceea, în funcţie de câteva criterii vom putea diferenţia între tipuri de presă scrisă.

95

În funcţie de format, putem discerne între (1) formatul tip ziar, în care oferta este sub forma unei pagini mari, A2 (în ultima vreme, tot mai multe ziare au renunţat la formatul mare, printre excepţii putând enumera România liberă), (2) formatul tip „tabloid” sau A3, la care au aderat cele mai multe dintre cotidiane şi săptămânale, (3) formatul A4 este specific doar câtorva publicaţii, mai ales celor care merg expres pe divertisment (cum ar fi cele dedicate integramelor). În funcţie de aria de răspândire, publicaţiile sunt ; locale, metropolitane (specifice marilor aglomerări urbane), regionale, naţionale şi internaţionale. Dacă în Germania sau Franţa sunt foarte influente titlurile regionale127, în Italia sau SUA au prioritate titlurile metropolitane, pentru ca în România cele mai influente cotidiane să aibă circulaţie naţională. În privinţa conţinutului: publicaţii generaliste – publică ştiri şi materiale de presă care acoperă întreaga plajă a realităţii, încercând să fie un barometru al actualităţii şi evenimentelor de cel mai mare interes; publicaţii specializate – sunt mai degrabă cu apariţie săptămânală, chiar dacă putem avea cotidiane de mare tiraj din categoria publicaţiilor specializate (în România – Ziarul Financiar, Bursa, Prosport, Gazeta Sporturilor, iar în alte ţări – La Gazetta dello Sport, L’Equipe, Financial Times, Il Solle-24, Handelsblatt, Wall Street Journal, La Croix, Christian Science Monitor. În privinţa săptămânalelor, Roland Cayrol128 propune următoarea tipologie: publicaţii de informare politică şi generală (The Observer, Stern, L’Expresso, Paris-Match, L’Express, Newsweek – în România nu avem exemple de această categorie), publicaţii economice (The Economist, L’Expansion, Capital), presa feminină (care se subdivide în presa de informare şi divertisment, presa casei şi a familiei şi presa sentimentală), presa pentru copii şi adolescenţi, presa confesională şi presa de divertisment (cu o foarte largă paletă – presa hobby, sportivă, de vulgarizare ştiinţifică, erotică etc.). În funcţie de ora de apariţie, presa scrisă se împarte în publicaţii de dimineaţă, de prânz şi de seară. În ceea ce priveşte presa românească, publicaţiile de dimineaţă sunt

127 128

Ibidem, p. 38. apud. Mihai Coman, op. cit. p. 39.

96

cvasicopleşitoare. Concurenţa televiziunii şi a radioului, care anunţă cu promptitudine tot ce se întâmplă pe parcursul unei zile, a făcut inutilă presa scrisă de amiază şi de seară. B. Audiovizualul. Radioul a apărut imediat după primul război mondial, iar televiziunea a început să se extindă şi să depăşească stadiul experimental de la mijlocul secolului trecut. Practic, astăzi, acestea deţin o bună parte din totalul schimburilor simbolice sub forma mesajelor comunicării de masă. Mai ales televiziunea s-a extins, devenind mai mult decât o formă de comunicare, spre a fi un mod de existenţă, o componentă permanentă a vieţii omului, din copilărie până la moarte (au fost semnalate decese din cauza extenuării unor persoane dependente de televizor). Audiovizualul se poate clasifica şi el după mai multe criterii129: a. după zona de acoperire: posturi locale, regionale, naţionale, internaţionale, planetare; b. după conţinut: generaliste şi specializate (amploarea acestora din urmă a crescut, putând fi vizionate astăzi posturi tv de nişă – pentru ştiri, filme, desene animate, muzică de toate felurile, modă, ştiinţă, informaţii financiare, feministe, erotice). Folosirea pe scară tot mai extinsă a spaţiului virtual făcut posibil de softurile tot mai performante ale calculatoarelor şi de aplicaţiile de net a dus la tentativele reuşite ale unor redacţii din presa scrisă, radio şi tv de a instala şi administra site-uri. În spaţiul jurnalistic local (Oradea), constatăm existenţa unor cotidiane cu pagini web, ce sunt vizitate de zeci de mii de consumatori media: Jurnal bihorean a fost primul care a avut iniţiativa de a pune la dispoziţia cititorilor site-ul www.bihon.ro, urmat fiind imediat şi de alte publicaţii: Crişana şi Realitatea bihoreană. Săptămânalul Bihoreanul a făcut acelaşi lucru, în 2008, fiind site-ul cel mai aplicat pe realitate şi eveniment local, fireşte în grila consacrată de săptămânal, aceea de tabloid. În anul 2005, a luat fiinţă un ziar electronic fără corespondenţă pe un alt suport. Este vorba de www.contrastonline.ro. Tendinţa este aceea de a se renunţa la instituţiile din presa scrisă pe suport de hârtie, în favoarea ediţiilor electronice, mult mai puţin costisitoare din punct de vedere material şi financiar. Criza economică anunţată pentru 2009 poate amplifica şi urgenta acest proces.

129

Ibidem, p. 41.

97

Concepte cheie: redacţie, ziar, tabloid, non-profit, serviciu public, trust de presă, presa electronică, audiovizual

Jurnalismul – vocaţie şi profesiune
Riscul de a intra pe un teren friabil sau pe nisipuri mişcătoare atunci când întreprindem tentativa de a afla ce este un jurnalist este foarte mare. De cel puţin trei secole, jurnalistul a pornit pe lungul drum spre profesiune. Un drum anevoios, presărat cu multe succese, dar şi cu eşecuri. De pe margine, publicul, beneficiarul muncii lui, l-a privit mai tot timpul cu neîncredere, cu un anume dispreţ, poate din cauza faptul că profesiunea de jurnalist a fost asociată, nepermis (?!), cu aceea de bârfitor cu un scop malefic, de îndeletnicire puţin onorabilă, prin care erau răspândite zvonuri, minciuni şi fapte senzaţionale, care nu rezistau unei verificări simple. Având această „zestre” deloc onorabilă, în lipsa unui statut care să-l legitimeze, jurnalistul a intrat în era mass-media cu dorinţa de a fi, în sfârşit, ceea ce şi-a dorit dintotdeauna – un profesionist recunoscut ca atare de toată lumea.

Jurnalism sau jurnalisme?
O analiză temeinică a profesiunii de jurnalist surprinde, la început, câteva caracteristici prin care se măreşte dificultatea de a putea răspunde univoc la întrebarea ce este acela jurnalism? În privinţa atribuţiilor pe care le îndeplinesc, jurnaliştii acoperă o plajă mare de activităţi şi roluri, fapt pentru care nu pot fi reuniţi sub un numitor comun.

98

O primă concluzie este aceea că nu putem vorbi de jurnalism, ci de jurnalisme130, câtă vreme: 1. s-au impus diferenţe majore între jurnalismul din presa scrisă, radio şi televiziune, în privinţa redactării şi prezentării ştirilor, a evenimentelor şi manifestărilor de interes public; 2. ritmul de lucru şi abordarea materialelor de presă sunt diferite, în funcţie de tipul de presă scrisă în care jurnalistul activează – cotidian sau săptămânal (amploarea materialului jurnalist, conceperea lui, formele de prezentare diferă spectaculos); 3. ca tematică, munca unui jurnalist diferă în funcţie de domeniul în care îşi exercită meseria – actualitate, sport, divertisment etc.; 4. activităţile dintr-o redacţie din sfera presei locale diferă de acelea dintr-un mare cotidian metropolitan sau naţional. De altfel, indiferent în care mediu jurnalistic te-ai afla, s-ar presupune că ai statutul de jurnalist, egal pentru toţi. Ca influenţă, dar şi ca mod de a acţiona, există diferenţe enorme între un reporter care lucrează pe eveniment la un ziar local şi editorul ştirilor din departamentul de politică externă a cotidianului New York Times, spre exemplu. Această diferenţă implică moduri cu totul diferite în care fiecare jurnalist se aplică asupra regulilor, principiilor, normelor şi protocoalelor prin care se exercită profesia de jurnalist. Relaţiile pe care cei doi le au sunt cu totul disproporţionate, la fel cum este în cazul influenţei sau prestigiului de care se bucură. Mihai Coman observă slaba identitate socială a gazetarilor, câtă vreme, deşi sunt cei mai importanţi comunicatori în masă, încă nu este foarte clar dacă îşi consideră îndeletnicirea lor o profesie, o activitate, o îndeletnicire sau o artă: „dacă ei consideră educaţia academică şi cultura ca avantaje sau dezavantaje în exercitarea muncii; dacă promovează valori stabile precum competenţa, responsabilitatea, experianţa profesională sau valori imprecise precum flerul, norocul, inspiraţia”131. Subminaţi interior de o anume doză de vag, jurnaliştii glisează între aplicarea standardelor tehnice prin care ajung să-şi exercite atribuţiile într-o redacţie media, pe de o parte, şi apelul la vocaţie, la o anume tentaţie interioară, hrănită eventual de talent, poate chiar de o chemare irepresibilă spre munca de comunicator de masă.
130 131

Afirmaţia îi aparţine lui Remy Rieffel. Apud Mihai Coman, op. cit. p. 235. Mihai Coman, op. cit. p. 237.

99

Vocaţie sau profesiune?
Aflat la punctul de intersecţie a mai multor profesiuni care interferează parţial, jurnalismul se revendică, în privinţa apartenenţei, atât de la grupul profesiunilor liberale (cu care are în comun însăşi structura mesajului, ca text), cât şi de la grupul profesiunilor tehnice, câtă vreme jurnalistul este un fel special de muncitor la „banda rulantă” prin care se asigură fluxul comunicaţional, relaţia dintre redacţie şi consumatorii media. Din acest punct de vedere, Denis Ruellan insista asupra naturii duble a profesiunii de jurnalist – „liberală în spirit şi salarială în practica ei”132. Dificultatea de a contura mai precis ce anume se poate înţelege prin practica jurnalismului – o meserie, o artă, un hobby, o vocaţie? – devine şi mai evidentă în momentul în care încercăm să definim termenul de jurnalism. Toate tentativele vor demonstra caracterul tautologic sau redundanţa logică a acestora. Nici o definiţie nu reuşeşte să limpezească ambiguităţile structurale, să lumineze ce este, în esenţa sa, meseria de jurnalist. Termenul de jurnalist a apărut pentru prima dată în secolul al XVII, în publicaţia Journal des Savants, pentru ca mai apoi să se lărgească tot mai mult, înglobând activităţi tot mai diferite, dar subsumabile procesului prin care anumite comunităţi constituite legal pregăteau, editau, împachetau şi distribuiau mesaje destinate consumului unui public cât mai extins. O dată cu creşterea în anvergură a fenomenului comunicaţional, cu impunerea presei ca un adorabil copil din flori al modernităţii, „jurnalismul nu a reuşit să delimiteze un corp clar de competenţe specifice: el oscilează constant între un set de tehnici privind scrierea şi editarea şi un corp de cunoştinţe în măsură să legitimeze misiunea şi responsabilitatea socială a jurnaliştilor. Altfel spus, atributele profesionale oscilează între elemente cu caracter mai degrabă subiectiv şi conjunctural şi elemente cu caracter ştiinţific şi sferă largă de generalitate”133. Pare a fi un blestem, profesiunea de jurnalist putându-şi-l alege pe Ianus drept simbol. Toate tentativele de acreditare a unei imagini univoce, stabile, cristaline, menite să inspire credibilitate se izbesc de subminările provocate de caracteristicile aproximative, negociabile şi mai puţin transparente ale
132 133

apud Mihai Coman, op. cit. p. 238 Mihai Coman, op. cit., p. 240

100

activităţilor specifice. Oricât s-ar strădui, jurnalistul nu pare suficient de putincios pentru a ajunge, în sfârşit, la el însuşi. Drumul autocunoaşterii şi legitimării pare a fi unul fără sfârşit. Dar, cel puţin, putem spune că are un anume folos...

Definiţii ale jurnalismului
Câteva dintre definiţiile date jurnalismului134. Conform Statutului Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor, jurnalistul este „orice personaă care, în mod regulat şi pe bază de remuneraţie, depune o activitate care constă în a contribui prin cuvânt sau imagine la una sau mai multe forme mass-media”. În anul 1980, sub egida UNESCO, a fost redactat şi adoptat un Protocol al Jurnaliştilor prin care noţiunea de jurnalist „desemnează orice persoană, indiferent de naţionalitate, care are un serviciu plătit şi regulat de editor, reporter, fotograf, cameraman sau tehnician de presă scrisă, radio sau televiziune, care îşi exercită profesia în acord cu principiile etice şi cu normele stabilite de profesie; activitatea sa profesională constă în căutarea sau distribuirea informaţiilor, opiniilor, ideilor, studiilor sau comentariilor pentru publicaţii periodice, agenţii de presă, servicii de radio-televiziune sau ştiri filmate”. Enciclopedia Internaţională a Ştiinţelor Sociale se referă la jurnalist ca la „o persoană a cărei ocupaţie principală constă în strângerea, scrierea şi editarea unor materiale care, în general, prezintă şi interpretează evenimente curente” iar Enciclopedia Britanică este de părere că jurnalistul se ocupă de „strângerea, scrierea şi editarea ştirilor”. Toate tentativele de a depăşi caracterul tautologic imanent sau redundanţa privind semnificaţiile şi sensul noţiunii de jurnalism sunt sortite eşecului. Jurnalismul însuşi se sustrage prinderii sale într-un concept. Poate că de vină sunt chiar practicile jurnalistice însele. O naliză sumară a câmpului jurnalistic românesc, în ultimii 19 ani, ne poate aduce unele lămuriri, prin caracteristicile care îi sunt specifice presei post-decembriste: o recrutare haotică, fără criterii a celor care au exercitat profesiunea. Fenomenul a fost accentuat în anii ’90, pe un fundal al exploziei numărului de publicaţii şi a lipsei unor instituţii de tip academic prin care să fie legitimaţi
134

Ibidem, p. 240, 241.

101

lucrătorii din presă. În aceste condiţii, redacţiile au fost umplute că toţi cei care credeau că au vocaţie, cu toţi iluminaţii şi justiţiarii de context, cu patrioţii care erau gata să debiteze texte fără capăt pentru a-şi exprima ataşamentul faţă de „noua democraţie” şi, apăsat, faţă de duşmanii care complotau împotriva „poporului martir”. Ziarişti au devenit, apoi, primii şomeri, iar patroni de presă primii milionari din tranziţie; lipsa unei experienţe în profesiune. Presa românească a anilor ’90 s-a caracterizat prin amatorism, impostură şi un expresionism dat de avalanşa scandalurilor găzduite de paginile publicaţiilor. Îndrăzneala, ataşamentul faţă de înjurătură, atacul la persoană decis, perseverenţa în polemici suburbane au constituit „calităţi” jurnalistice prin care au fost suplinite atributele jurnalismului, etica profesiunii şi nevoia de studiu pentru a afla, după primele experienţe gazetăreşti, care sunt regulile şi normele meseriei; lipsa unor forme de validare profesională. Dacă statutul Societăţii Ziariştilor, constituită ca instituţie sindicală, în anul 1883, avându-i ca membri fondatori, printre alţii, pe Hasdeu, Eminescu, Delavrancea şi C. A. Rosetti, prevedea că puteai deveni jurnalist „relativ uşor, printr-o practică profesională de minimum trei ani şi se menţinea prin fidelitatea faţă de profesie şi printr-un profil moral fără pată”135, după 120 de ani, acelaşi statut putea fi obţinut infinit mai uşor şi păstrat fără nici un impediment, chiar dacă jurnalistul neofit îşi demonstra cu asupra de măsură incompetenţa. Acest fapt a provocat o decredibilizare a presei româneşti, caracterizată prin avânt şi mai puţin respect faţăd e profesiune. Abia spre finalul anilor ’90, prin redacţiile mass-media apar şi angajaţi cu studii de specialitate; slaba coerenţă a organizaţiilor structurate în interiorul tagmei jurnaliştilor. Fie că a fost vorba despre Societatea Ziariştilor Profesionişti sau de Asociaţia Ziariştilor Români sau de alte organizaţii cu anvergură naţională sau locală, acestea nu s-au preocupat de curăţarea branşei de elementele care au compromiso, ci s-au mărginit să conserve un statut şi o autoritate a jurnaliştilor, în disputele cu factorii de decizie din politică şi sfera puterii judecătoreşti. O luptă continuă s135

Luminiţa Roşca, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Politom, Bucureşti, 2000, p. 82.

102

a dat în contra promulgării unei legi a presei, din cauza, legitimă, a temerii ca astfel să nu fie afectată libertatea de expresie. Pe de altă parte, lipsa reglementărilor sau persistenţa în Codul Penal a articolelor ce încriminau insulta calomnia sau defăimarea au provocat deservicii tendinţei de legitimare a jurnaliştiloc drept profesionişti ai comunicării de masă; apariţia târzie a unui cod deontologic şi lipsa unor măsuri eficiente pentru ca el să fie respectat. Clubul Român de Presă nu a reuşit să rezolve situaţiile de criză intervenite în sânul ziariştilor, cu ocazia unor cazuri de încălcare a eticii de presă, chiar dacă s-au luat poziţii şi s-au exprimat puncte de vedere în favoarea respectului faţă de norme. S-a manifestat mereu o teamă faţă de posibilele intruziuni în problemele interne ale presei din partea unor forţe ostile sau interesate să blocheze libertatea de expresie, ceea ce a determinat o reacţie de solidarizare nediferenţiată.

Ce este o profesie?
Interogaţia cu privire la faptul dacă jurnalismul este sau nu o profesie a primit răspunsuri diferite. Încercând să cuantifice criteriile care pot certifica o profesie, R. A. Beam136 a găsit următoarele atribute: ocupaţia se constituie pe baza unui corpus de teorii şi deprinderi, care pot fi învăţate în medii academice acreditate şi apoi experimentate într-o practică sau perioadă de stagiatură; cei ce îndeplinesc ocupaţia respectivă au dreptul la libertatea de a o practica, în măsura în care îşi asumă şi responsabilităţi; profesia evoluează şi îşi asumă o „cultură profesională” proprie – valori, norme şi simboluri care sunt interiorizate de cei care practică meseria, de la o generaţie la alta; cei ce practică profesiunea ajung să o idealizeze, subliniindu-i importanţa, utilitatea şi impactul public, capacitatea de a contribui la salvgardarea binelui comun;
136

apud Mihai Coman, op. cit. p. 242.

103

-

colectivul dintr-o profesiune îşi propune să exercite ocupaţia, pentru care fiecare membru al colectivului şi-a demonstrat aptitudinile, pe o durată lungă de timp.

În ceea ce priveşte profesiunea de jurnalist, aceasta nu îndeplineşte primul criteriu, al treilea şi ultimul, ceea ce ridică semne de întrebare cu privire la statutul de profesiune în cazul mass-media.

Profesionalizarea jurnalistului
Putem vorbi de un proces lent, dar consecvent prin care jurnaliştii, prin activităţile practicate, prin apelul la responsabilitate, norme şi valori au transformat jurnalismul dintr-o ocupaţie problematică, într-o profesiune pe cale de acreditare. Acest fenomen al profesionalizării reprezintă „o formă complexă, de maturizare, în dezvoltarea diferitelor ocupaţii umane, în trecerea lor de stadiul de îndeletniciri la cel de meserii şi profesii” 137. Lumea modernă a admis jurnalismul ca o formă predilectă a comunicării de masă, în pofida deficienţelor care nu o califică plenar drept o profesiune. Nevoia zilnică de informaţii, dependenţa de ştiri sunt motivaţii tari ale compromisului potrivit căruia sunt declaraţi competenţi să editeze şi să difuzeze mesaje specifice unor domenii cum sunt educaţia, ştiinţa, societatea, cultura, sănătatea, mediul, investigaţia şi ancheta oameni care nu au o pregătire de specialitate în domeniile respective, dar se bucură de statutul de jurnalişti – un „cetificat în alb” care le conferă dreptul de a fi comunicatori profesionişti. Mihai Coman admite că jurnalistul se află la mijloc, într-o ipostază ambivalentă: pe de o parte, afectat de modelul non-profesional – „bazat pe talent, individualism, slabă coerenţă organizaţională, absenţa unui cod etic unanim acceptat”138, pe de altă parte, tentat de modelul profesional – „bazat pe tehnici academice de formare şi de transmitere a deprinderilor, pe spiritul corporatist, pe structuri organizaţionale clare, pe instaurarea şi aplicarea unor reglementări general acceptate etc.”139. Oricum, în câmpul de manifestare al comunicării de masă jurnalistul s-a perfecţionat şi şi-a însuşit o experienţă uriaşă, cel puţin de mai bine de o sută de ani. Lucrul acesta
137 138

Mihai Coman, op. cit., p. 249. Idem. 139 Idem.

104

diminuează mult din ceaţa care a stat multă vreme cantonată în redacţii şi anunţă profesionalizarea unei meserii care a avut o „copilărie” îndelungată şi zburdalnică. Cât priveşte vocaţia, aceasta nu contravine, ca principiu, regulilor care trebuie să consolideze o instituţie riguroasă. Mereu de veghe pe graniţele altor profesiuni, jurnalistul mai speră să-şi construiască un blazon profesional fără cusur. De foarte mare ajutor îi poate fi faptul că a devenit indispensabil într-o lume în care comunicarea a devenit standard de succes şi de existenţă.

Concepte cheie: meserie, profesie, vocaţie, jurnalism, jurnalist, profesionalizare

105

Jurnaliştii: reporterul şi editorul
Este greu de stabilit, acum, care ar fi cel mai important departament dintr-o instituţie mass-media. Fiecare pare a avea o importanţă strategică: (1) departamentul jurnalistic este centrul nervos, creierul unei organizaţii care trebuie să asigure în flux continuu, standardizat, după reguli şi norme precise, mesaje pentru mase, (2) departamentul tehnic (secretariat de redacţie, tipografie, serviciile de producţie din audiovizual) condiţionează posibilitatea ca mesajul elaborat să fie omologat şi difuzat, iar (3) departamentul economic (publicitate, marketing, contabilitate) realizează modalităţile prin care întreprinderea mediatică respectă condiţiile necesare pentru ca societatea comercială să poată funcţiona cu profit. O instituţie media este una integrată, în care componentele funcţionează pe bază de roluri şi strategii, de asumare a algoritmului specific în urma căruia produsul este obţinut în condiţii de performanţă. Diviziunea muncii este cheia ce face posibilă această integrare. Din acest punct de vedere, Lars Engwal consideră că o redacţie de presă are două mari componente140: cea normativă – este asigurată de munca jurnaliştilor propriu-zişi, a celor care au abilităţile de a stabili condiţiile de realizare şi de a obţine efectiv produsul mediatic oferit spre consum; cea utilitară – compusă din totalitatea celor care asigură profitabilitatea instituţiei (patronat, manageri), dar şi condiţiile tehnologice ale fluxului de mesaje. Din prima categorie fac parte reporterii şi editorii, cele două mari specializări ce dau imaginea meseriei de jurnalist.
140

apud Mihai Coman, op. cit., p. 276.

106

Reporterul
Este cel care ar putea fi asemuit cu soldatul, cu acel infanterist aruncat în luptă pentru a cuceri, per pedes, teritoriile vizate de ofensiva unei armate. Indiferent dacă lucrează în domeniul presei scrise, audio sau video, el dă sens meseriei de jurnalist prin faptul că realizează condiţiile elementare şi concrete prin care mesajul este cu putinţă. Principala lui datorie este aceea de a fi mereu disponibil, capabil şi suficient de priceput pentru a face faţă provocărilor, stimulilor şi chemărilor realităţii, de a răspunde prezent, indiferent de circumstanţe atunci când evenimentul stă să se petreacă.

Reporterul şi munca de teren
Zona de competenţă a reporterului este actualitatea, indiferent de domeniul în care este specializat: eveniment, social, politică, sănătate, economie, cultură sau sport. Potrivit lui G. Bohère, reporterul trebuie să fie capabil să identifice, să colecteze şi să redacteze informaţii de interes public, în condiţii de timp şi de calitate. Pentru a reuşi acest lucru, operaţiunile pe care el trebuie să le realizeze sunt141: a. deplasarea pe teren, acolo unde s-a petrecut un fapt sau un eveniment de interes public; b. adunarea de la faţa locului a tuturor informaţiilor şi detaliilor pe baza cărora să poată descrie fidel faptul; colectarea de mărturii şi documentarea din toate sursele posibile în legătură cu faptele petrecute, cu persoanele implicate şi contextele care au favorizat producerea evenimentului; c. verificarea temeinică, din mai multe surse, a dovezilor şi mărturiilor colectate; d. să redacteze un document scris pe baza observaţiilor, mărturiilor, documentării şi verificării informaţiilor.

141

Ibidem, p. 277.

107

Precum se poate vedea, reporterul este un om de teren. Principala lui activitate nu se desfăşoară în redacţie, la birou sau în faţa calculatorului, ci în priză directă cu realitatea: „scriitura jurnalistică, fără a fi o simplă ,oglindă’ a realului, rămâne totuşi, în chip esenţial, ancorată în dimensiunea referenţială: ea pleacă de la şi trimite la o realitate concretă, verificabilă, certă”142. Capacitatea unui reporter de a fi eficient în colectarea datelor de la faţa locului, din teren, este condiţionată de mai multe calităţi. Una este adecvarea la context. Modul în care se petrec lucrurile este diferit, de la caz la caz. Reporterul trebuie să aibă stăpânirea de sine şi discernământul de a identifica repede contextul: fluxul celor petrecute, cauzele, consecinţele şi actorii principali ai faptelor. Spiritul de observaţie, cumpătul şi prezenţa de spirit sunt calităţi care sunt indispensabile unui reporter, iar când este vorba despre un reporter de televiziune, la acestea se mai adaugă spontaneitatea, câtă vreme transmisiunile live au sporit considerabil, din dorinţa de a exacerba tensiunea şi atractivitatea mesajelor. Chiar la faţa locului, reporterul trebuie să verifice informaţiile pe care le are, în primul rând a mărturiilor. De foarte puţine ori, reporterul ajunge în teren chiar când evenimentul este în desfăşurare. De aceea, el trebuie să procedeze mai mereu la o reconstituire a faptelor pe baza mărturiilor acelora care au asistat la derularea întâmplării. De multe ori, adevărul este greu de stabilit pe loc, deoarece se poate ca martorii să aibă anumite interese în raport cu persoanele implicate şi faptele consumate. Problema devine cu adevărat dificilă când avem de înfruntat episoade conflictuale, iar mărturiile sunt contradictorii. În astfel de situaţii, atitudinea cea mai înţeleaptă, dar şi profesionistă, este aceea de a aştepta clarificarea datelor, eventual din partea organelor speciale, implicate în rezolvarea cazului. Orice hazardare poate fi contraproductivă, deoarece aparenţele sunt de cele mai multe ori înşelătoare143. Dar există şi un moment prealabil plecării pe teren. Este acela în care o informaţie (de la surse, de cele mai multe ori) soseşte în redacţie, anunţând faptul ce urmează a deveni subiectul ştirii. Capacitatea de discernământ în astfel de momente este extrem de
142 143

Mihai Coman, op. cit. p. 277. Nu de puţine ori, reporterii de televiziune ajunşi la locul în care se derulau conflicte, fiind puşi să transmită în direct, deveneau fără să vrea susţinătorii sau partizanii unei părţi din conflict, deoarece nu cunoşteau contextul şi cauzele. Astfel de dezinformări generate de pripeală şi pe setea de senzaţional au produs momente penibile.

108

importantă. Reporterul trebuie să se consulte cu editorul sau şefii redacţiei pentru a lua decizia plecării sau nu pe teren. Niciodată munca unui reporter nu este o aventură decisă din proprie iniţiativă, ci o misiune redacţională, realizată în echipă, aflată sub comanda editorului, cel care va decide cum şi ce să devină subiect de ştire.

Calităţile şi obligaţiile unui reporter
Credibilitatea surselor este, iarăşi, un aspect decisiv în operativitatea misiunii redacţionale şi în succesul ei. Acesta este motivul pentru care o bună parte din munca unui reporter, mai ales în privinţa subiectelor de actualitatea şi a evenimentelor de impact, depinde de capacitatea acestuia de a recruta şi de a întreţine legături durabile şi serioase cu sursele aflate în locuri cheie, în instituţii de contact cu realitatea în parametrii cei mai dinamici ai acesteia. Mobilitatea unui reporter este factorul necesar care poate asigura rapiditatea cu care îşi îndeplineşte munca. Acest atribut trebuie însoţit de colocvialitate. Aceasta se referă la măiestria cu care un reporter ştie să dezlege limbile martorilor, ale celor care au ceva semnificativ de spus în legătură cu faptele întâmplate: „cel mai adesea, jurnalistul de teren îşi strânge informaţiile dialogând cu actorii sau martorii evenimentuliui pe care l-a ratat. Altfel spus, textul său este ,povestea unei poveşti’”144. În legătură cu acest spirit colocvial, mai trebuie spus că el trebuie însoţit de un bun-simţ continuu. Nu de puţine ori, reporterii ajung la evenimente cu efecte tragice. Se impune, tocmai pentru a nu deranja operaţiunile de salvare care tocmai pot avea loc, dar şi pentru a respecta suferinţa umană, ca reacţiile reporterului să fie foarte bine cumpănite, să fie rezervat şi discret, să nu încerce să stabilească dialoguri în momente nepotrivite (de multe ori, se dă o luptă în chiar interiorul, în gândurile reporterului cu privire la oportunitatea unor gesturi, de dragul de a obţine un material senzaţional. Reacţia cea mai nimerită este, în toate aceste cazul, o rezervă demnă şi respect faţă de victime). Verificarea informaţiilor este o operaţiune strict necesară, care continuă şi după ce au fost adunate probele şi mărturiile de pe teren. Din acest punct de vedere, reporterul
144

Mihai Coman, op. cit. p. 278.

109

trebuie să aibă alte calităţi, cum ar fi:curiozitatea, capacitatea de a face asociaţii de idei, spiritul analitic, deprinderea de a lucra pe calculator şi de a folosi arhivele şi punctul de documentare din redacţie, eventual colaboratorii care pot furniza informaţii suplimentare în legătură cu un caz sau altul. O chestiune delicată apare în relaţia cu sursele: de multe ori s-a verificat în practică faptul că sursele au manipulat reporterii, în scopul de a obţine anumite foloase în urma publicării materialelor de presă îndreptate împotriva unor persoane, pe baza mărturiilor sursei. De aceea, verificarea informaţiilor oferite de către acestea trebuie făcută de fiecare dată cu maximum de minuţiozitate. În al doilea rând, este bine ca reporterul să dea dovadă de prudenţă şi să nu forţeze publicarea unui material, chiar cu riscul de a pierde exclusivitatea, atunci când verificările indică dubii sau când este în joc onorabilitatea unor persoane. După ce toate elementele sunt clare, după ce s-a documentat şi edificat asupra aspectelor principale privind subiectul pe care urmează să-l transforme în text jurnalistic, reporterul redactează o primă formă a materialului, în redacţie. O face sub indicaţiile editorului, care îl avertizează asupra lungimii articolului sau ştirii şi a condiţiilor în care va fi publicat sau difuzat. Reporterul ştie că textul lui iniţial poate suferi modificări şi acceptă acest lucru pentru că este constient de faptul că aceste ajustări vor mări calitatea jurnalistică a mesajului, îi vor conferi impact şi vizibilitate în raport cu alte materiale de presă conţinute în aceeaşi ediţie de ziar sau emisiune informativă. Jurnalismul clasic a impus imaginea reporterului aflat mai tot timpul pe teren, în căutarea subiectului care să-l propulseze spre celebritate sau, de ce nu?, către premiul Pulitzer. Mutaţiile intervenite în presă, în redacţiile unor instituţii media, dar mai ales posibilităţile multiple prin care informaţia circulă au determinat o diminuare a muncii de teren a reporterului în favoarea redactării subiectelor din redacţie, pe baza informaţiilor culese din surse multiple: internet, agenţii de presă, alte instituţii media. Acest fapt, deloc profitabil, apropie nepermis munca reporterului de aceea a editorului, dar, mai grav, anihilează prospeţimea mesajului, acel lucru care îi dă o anumită aplicaţie la concret. Ofensiva „jurnaliştilor de birou”145 nu face decât să crească vertiginos cantitatea mesajelor, dar în detrimentul valorii sau calităţii lor. Un reporter fără munca de teren este o contradicţie în termeni.
145

Ibidem, p. 279.

110

Cum trebuie să fie un reporter bun? Răspunsul este dificil. Un reporter bun nu este, neapărat, un ziarist cu aplomb şi cu energie debordantă. Succesul nu poate veni, decât la nimereală, în cazul în care reporterul face economie de raţiune şi inteligenţă. De aceea, reţeta unui reporter bun nu poate fi dată, ci doar se poate construi crochiul unuia pe care să şi-l dorească editorii şi redactorii-şefi. Acesta ar fi, bărbat sau femeie, o persoană cu calităţi profesionale dovedite (cunoştinţe din domeniul media, respect pentru codul deontologic, experienţă), calităţi personale (devotat profesiunii, ambiţios, cu putere de muncă, sănătos), calităţi moral-volitive (pasiune pentru meserie, onestitate, perseverenţă, o personalitate formată şi nefluctuantă), calităţi spirituale (o cultură generală solidă, plăcerea lecturii, spirit analitic şi de sinteză, tentaţia către autoperfecţionare) – la toate acestea ar mai trebui să se adauge o calitate: cel de-al şaselea simţ - cel al evenimentului.

Editorul
Este cel de-al doilea element care dă substanţă jurnalismului sau, altfel spus, complementaritatea care, împreună cu reporterul, dă sens unei redacţii. Dacă ne-am referi la tandemul reporter-editor prin prisma filosofiei lui Aristotel care distingea între patru cauze, atunci reporterului i-ar putea atribui cauza eficientă, iar editorului cauza finală (legată de scop).

Diferenţe reporter - editor
Am definit, fireşte, metaforic, reporterul drept acel soldat sau mărşăluitor prin terenurile şi spaţiile în care realitatea dă contur concret faptelor şi personajelor. Ei bine, prin contrast, editorul este, la figurat, stâlpul de rezistenţă al redacţiei, acel strateg ce-şi mână în „luptă” legiunile, pentru a putea obţine victoria prin care realitatea se sublimează în ştiri, materiale de presă, mesaje, producţii informative, reportaje şi interviuni, medalioane, opinii şi editoriale, adică produsele de consum media. Dacă am propune o comparaţie mai puţin belicoasă, atunci editorul ar putea fi asemuit unui diriginte de şantier, veghind şi monitorizând fiecare etapă a unei contrucţii, aprovizionându-se cu 111

materiale şi materii prime necesare temeliei, pereţilor şi acoperişului, finisajelor şi mobilierului. Produsul media îi datorează spiritul reflexiv, gândirea aplicată, discernământul. Editorul este un birocrat. Toate operaţiunile prin care mesajul se încheagă şi ia formă i se datorează, într-un fel sau altul. Primele şi unele dintre cele mai importante operaţiuni pe care le face, în ritm zilnic, sunt selecţia (îndeplinirea rolului de gatekeeper) materialelor, a subiectelor şi iniţiativelor redacţionale, în funcţie de interesele instituţiei şi de pregnanţa ofertei, iar în al doilea rând, ierarhizarea subiectelor pe pagini şi, în cazul emisiunilor tv, identificarea head line-urilor. Materia brută începe să prindă contur de ştire sub mâinile şi în raport de gândirea editorului: să fie şlefuită, să i se dea expresia cea mai tentantă, să surprindă cât mai limpede semnificaţiile detaliilor sau sensul ce duce spre adevăr. Într-o redacţie, avem două categorii de editori: cei de departament şi editorii de instituţie (redactori-şefi, redactori-şefi adjuncţi, secretari de redacţie, directori şi manageri). În ceea ce priveşte prima categorie, a editorilor de departamente, potrivit lui Mihai Coman, aceştia pot fi grupaţi pe mai multe tipologii: după domeniul pe care activează: economic, politic, social, eveniment, sănătate, cultură, educaţie, sport, divertisment; după produsele media pe care le realizează: ediţii de dimineaţă, de prânz sau seară ale unor instituţii locale, municipale, regionale, naţionale sau internaţionale; după tipul de activitate: editori de grafică, fotografie, stilistică sau gramatică (copy-editor).

Atribuţii ale editorului
Principalele atribuţii pe care editorii le au în calitate de gatekeepers, în viziunea lui G. Bohère146, sunt: a. să direcţioneze şi să monitorizeze activiattea reporterilor de teren;

146

apud Mihai Coman, op. cit., p. 280, 281.

112

b. să opereze, în funcţie de linia editorială a instituţiei mass-media, între materialele primite de la reporteri, colaboratori sau din alte surse, astfel încât să rezulte articole sau produse media bune de tipărire sau de difuzare; c. să ţină legătura cu diverşii colaboratori, să stabilească temele articolele de opinie şi să medieze eventualele conflicte între punctele de vedere redacţionale şi acelea ale colaboratorilor; d. să stabilească precis care este locul fiecărui material în pagină sau în sumarul emisiunilor informative; e. să redacteze, atunci când este solicitat sau când crede că este nevoie, articolele redacţionale (editorialele), ce reflectă poziţia instituţiei în subiecte de actualitate. Atribuţiile pe care le are transformă editorul în omul cel mai vizibil dintr-o redacţie. În fiecare moment el trebuie să fie apt pentru următoarele obligaţii: să conceapă forma ediţiei, în colaborare cu staff-ul redacţional şi după ce s-a consultat cu managerul instituţiei media. Această responsabilitate este de prim ordin şi asigură succesul întregii activităţi sau, dimpotrivă, poate aduce prejudicii materiale şi de imagine în cazul în care se fac greşeli de strategie sau activitatea de gatekeeper a fost făcută defectuos; să vegheze la buna desfăşurare a activităţii. Din acest punct de vedere, editorul este un negociator. El este cel care reprezintă interesele fiecărui reporter în parte, dar şi a echipei redacţionale, în totalitate. Astfel, fiecare jurnalist ar vrea ca articolul scris de el să fie articolul de atac al primei pagini, iar jurnaliştii de televiziune ţin ca ştirea propusă să facă parte din headline. În acelaşi timp, editorul susţine în faţa managerilor şi patronilor dorinţele şi opţiunile reporterilor147 sau intervin atunci când au de-a face cu un conflict de conştiinţă (în cazul în care un reporter refuză să semneze un articol modificat de editor, sau alţii din staff-ul instituţiei, pe motiv că nu reflectă punctul său de vedere). O instituţie media este bună, competitivă sau lipsită de performanţă, în funcţie de capacitatea editorului de a-şi motiva echipa;
147

La fel cum reporterul trebuie să-şi protejeze sursele, editorul este obligat moral să-şi apere colegii din subordine în faţa persoanelor superioare ierarhic. Un editor responsabil, îşi va asuma consecinţele unei greşeli de colectiv, mai degrabă decât să o arunce pe umerii echipei. Atunci, însă, când o vinovăţie este flagrantă, din partea unui reporter, editorul nu trebuie să o muşamalizeze, ci să stabilească responsabilitatea pentru fapta comisă şi să propună o pedeapsă.

113

-

să ia decizii ori de câte ori se impune. O redacţie este un loc al deciziilor în cascadă. Pe parcursul unei zile pot interveni situaţii dificile, conflictuale chiar, astfel încât mintea cea mai lucidă, care are planul strategic al întregii activităţi de producere a pachetelor cu mesaje, trebuie să intervină. Această atribuţie îi revine editorului. Cea mai proastă opţiune este aceea de a întârzia luarea unei decizii. Faptul îi va atrage blamul şefilor, dar şi dezaprobarea subalternilor. În cazul în care a luat o decizie, iar mai apoi a constatat că o alta ar fi fost mai bună, are datoria de a recunoaşte că a greşit şi de-a înlocui decizia iniţială cu aceea considerată optimă;

-

să respecte şi să vegheze ca întreaga echipă să ţină cont de codul deontologic al profesiunii de jurnalist. Editorul este imaginea instituţiei. Sunt momente în care provocările şi tentaţiile în direcţia forţării notei, a căutării senzaţionalului cu orice preţ sau a urgenţei de a publica materiale neverificate sunt mari sau chiar imposibil de ţinut în frâu. Interesele instituţiei media, ale patronatului, pot fi, câteodată, în dezacord cu normele profesiunii de jurnalist (de exemplu, a prefera să opreşti de la tipărire o anchetă jurnalistică, în favoarea unui contract de reclamă!). Editorul trebuie să acţioneze astfel încât compromisurile să fie cât mai mici sau chiar să nu fie admise.

Editorul – un personaj
Toţi cei care studiază fenomenul mass-media admit că editorul este o personalitate care îşi pune amprenta pe instituţia în care lucrează şi că, uneori, felul lui de a fi şi de a munci devine un brand: „instituţiile mass-media poartă pecetea personalităţii editorilor, care le imprimă o direcţie şi un stil, adeseori inconfundabile” 148. Un editor de prestigiu este un model. Calităţile care l-au impus devin tipare pentru cei care visează să parcurgă treptele profesiunii de jurnalist cât mai sus posibil. Tenacitatea, dorinţa de a se perfecţiona, experienţa de teren, relaţiile de bună calitate din spaţiul public, raporturile bazate pe respect şi profesionalism din interiorul instituţiilor media sunt atributele care îi
148

Mihai Coman, op. cit., p. 281.

114

pot permite unui reporter să spere că într-o zi va ajunge editor, mai ales că în această calitate nu ajungi prin absolvirea unei şcoli, ci prin dovedirea unor competenţe. Pe e altă parte, nu totdeauna un editor este un personaj public marcant, o vedetă media şi nici măcar un om cu influenţă deosebită în mediile politice. Asta pentru că nu toate publicaţiile din lume au acelaşi calibru cu The Guardian, spre exemplu. Mai ales la nivelul presei locale, editorii nu sunt ceea ce cheamă a fi o persoană de succes sau un model. Mai degrabă obscuri, obsedaţi de dificultăţile pe care le au de înfruntat în fiecare zi, unele din cauza tirajului care nu este la nivelul pretenţiilor patronului, altele din cauza reporterilor nemulţumiţi pe motivul salariilor proaste şi sosite cu întârziere, editorii multor publicaţii din România se mulţumesc cu foarte puţin, chiar dacă, într-un fel, au puterea de a impune, la ziarele, posturile de radio sau tv la care lucrează acea imagine a lumii pe care o doresc. O putere colosală, un statut de invidiat, hrănite, poate, doar cu un covrig şi eterna speranţă că banii le vor ajunge până luna viitoare, în ziua de leafă. Care ar fi calităţile cele mai importante care pot da profilul unui editor? Înainte de toate, un editor bun trebuie să fie un om bun! În sensul în care personalitatea sa să fie alcătuită armonios, nebântuită de orgolii, vanităţi şi bovarisme. Iluziile care îl animă trebuie să fie construite într-un orizont al probabilităţii, dacă nu în acela al certitudinii viitoare. Foarte important este ca îndemnul de a face rău cuiva, cu intenţie, să fie reprimat, în favoarea ideii de solidaritate şi bună cuviinţă. Ideea ziaristului crud, feroce, care nu are nici mamă nici tată, gata să execute moral mai pe oricine şi să-şi folosească poziţia jurnalistică pentru a se răfui cu duşmanii este tot ce poate fi mai rău şi necuvenit. Adevărul spus nu trebuie să fie nici scuipatul şi nici lovitura aplicată celui deja în genunchi. Un editor bun trebuie să aibă cultură generală, o experienţă cât mai bogată, energie inepuizabilă, generozitatea de a munci fără limite de program, precum şi naivitatea de a crede că, nesmintit, ziua de mâine va aduce în ochii celor de care depinde soarta lui profesională zâmbetul candid al mulţumirii.

Concepte cheie: presa, reporter, redacţie, surse, munca de teren, documentare, redactare, editor,

115

Jurnalişti sau (doar) comunicatori?
Tagma jurnaliştilor are, am văzut, un defect de identitate. Cu foarte mulgă greutate am putut stabili ce însemană a fi jurnalist, dar a fost aproape imposibil de dovedit dacă avem sau nu de-a face, când ne referim la jurnalism, cu o profesiune riguroasă. Lucrul acesta poate genera o oarecare iritare, dacă nu de-a dreptul o stare de nemulţumire sau frustrare, câtă vreme cei mai importanţi comunicatori de masă ştiu că meseria lor are standarde de îndeplinit, norme de aplicat, etici de dovedit şi o utilitate mai presus de orice discuţie. O modalitate prin care se exprimă această trăire nefirească, această „disonanţă profesională”, este hotărârea sau vehemenţa cu care jurnaliştii, cei ceşi desfăşoară strict activitatea într-o redacţie de presă scrisă, audio sau video, fiind ocupaţi cu construirea mesajelor pentru consumatori, îşi apără „teritoriul”. Toţi cei care atentează, într-un fel sau altul, la calitatea de jurnalist, fără a îndeplini standardul redacţional enunţat mai sus sunt supuşi unui gest de sancţionare, prin refuzul de a fi atestaţi în branşă. Sunt vizaţi cei ce dau târcoale profesiunii, anumiţi comunicatori care pot intra în coliziune de interese cu jurnaliştii sau cei ce participă la activitatea de produccere a mesajelor, dar au de îndeplinit sarcini tehnice, colaterale şi disjunse de operaţiunile specifice elaborării acestora. Relaţiile care se stabilesc între jurnaliştii cu „legitimaţie de presă” şi alte categorii de comunicatori înrudiţi sau implicaţi în construirea unor mesaje cu rol de distribuţie în masă sunt de multe ori tensionate, inamicale sau conotate masiv de o indiferenţă care, de fapt, ascunde o vigilenţă continuă. Să vedem care sunt aceste ocupaţii comunicaţionale care interferează cu jurnalismul, dar mai degrabă disfuncţional, decât armonios. Colaboratorii media Este vorba despre cei care, fără a avea o pregătire jurnalistică sau intenţia de a se manifesta ca jurnalişti, au o activitate de presă reflectată şi obiectivată în anumite rubrici, 116

materiale sau producţii de radio-tv. De regulă, în această categorie se înscriu anumiţi specialişti din domenii cum ar fi sportul, politica, literatura sau alte domenii ale spiritului, cei care compun jocuri logice sau cuvinte încrucişate, cei care dau sfaturi medicale, juridice sau redactează rubricile de horoscop. Colaboratorii nu intră în schema redacţională a unui cotidian sau periodic la categoria „salariaţi”, nu îndeplinesc sarcini redacţionale zilnice şi nu au veleităţi de reporteri obligaţi la o monitorizare atentă a actualităţii. Rolul lor este mai degrabă unul auxiliar, (dar nu periferic, totuşi!), de adjuvant editorial. Uneori, putem avea situaţii în care anumite rubrici (de regulă, de opinii) să fie susţinute de personalităţi, de oameni cu nume greu într-un anumit domeniu, ceea ce poate suscita interesul din partea consumatorilor fixaţi pe rubrica respectivă şi mai puţin pe conţinutul redacţional al publicaţiei. Este cazul analiştilor şi specialiştilor în politică, prezenţe obişnuite în pagilile ziarelor sau în studiourile tv. De asemenea, sunt numeroase situaţiile în care un cotidian apelează la serviciile sezoniere – eventual cu ocazia unui eveniment competiţional – ale unui reputat om de sport, altul decât reporterul de specialitate, tocmai pentru a spori prestigiul publicaţiei. Nu totdeauna cooptarea unor colaboratori este văzută cu ochi buni de către titularii unor domenii, din redacţiile media, tocmai pentru că îşi văd ameninţate poziţiile şi prestigiul faţă de consumatori sau ceilalţi membri ai breslei. Freelancers sau pigistes149 Sunt jurnalişti ca formaţie, dar care nu sunt legaţi de un anumit patron sau instituţie mass-media, ci preferă să-şi vândă mesajele pe care le realizează, în funcţie de cine oferă mai mult sau se declară interesat de serviciile acestora. Pentru a avea calitatea de jurnalist independent (freelancer) trebuie ca respectivul comunicator să obţină din presă cel puţin jumătate din totalul veniturilor sale. O astfel de calitate sau de situaţie în care se poate afla un ziarist maschează de fapt o posibilă sincopă profesională – ipostaza de şomer. Numeroşi freelancers au avut, în trecut, calitatea de angajaţi ai unor organizaţii mass-media, calitate pierdută, fie prin renunţarea jurnalistului la slujba respectivă, fie în urma unui conflict cu patronatul sau cu conducerea executivă a instituţiei.
149

Denumirea este valabilă în spaţiul anglo-saxon, respectiv în Franţa

117

Numărul celor care prestează pe cont propriu a crescut. Astfel, în Franţa150, numărul acestora era, în anul 1980 de 1121, pentrru ca până în 1990 să crească de aproape 3 ori (la 3213 pigistes (procentual, prezenţa lor a crescut de la 6,7%, la 12%). Personalul tehnic Redacţiile sau instituţiile media sunt tot mai pline, mai ales în departamentele tehnic, economic şi de marketing, cu tot mai mulţi non-jurnalişti, specialişti în tehnici informatice, editare imagine sau sunet, cameramani, tehnicieni de platou, producători (în cazul televiziunilor şi radiourilor), specialişti în distribuţia mesajelor (inclusiv prin sateliţi), economişti, agenţi de vânzări. Acest tablou este un efect direct al tehnicizării formelor media, al nevoii ca mesajul să ajungă în termeni de timp record la consumatori şi în parametri de fidelitate impecabili. Între segmentul jurnalistic al redacţiilor şi componentele non-jurnalistice se iscă, mult prea des comflicte. Izvorul lor poate fi unul pueril sau cât se poate de serios, subsumat următoarelor interogaţii: cine e mai important, reporterul sau cameramanul, editorul sau producătorul, secretarul de redacţie sau redactorul?; a cui muncă este mai importantă din punct de vedere comercial – a segmentului de producţie editorială sau a celui de vânzări şi marketing?; cine este cu adevărat jurnalist şi cine este doar un tehnician obligat la un service cu rol adiacent?; cine este indispensabil? Rezolvarea acestor dispute sau tensiuni este obligatorie, riscul fiind acela de-a fi afectat produsul mediatic, imposibil de realizat altfel decât printr-o muncă de echipă solidară, competentă. Purtătorii de cuvânt (specialişti PR) Poate cele mai nevralgice situaţii se produc la „ciocnirile” dintre jurnalişti şi specialiştii PR, cei ce lucrează în birourile de presă ale unor instituţii cu care media are raporturi zilnice, pentru că au expunere publică majoră. Reticenţele apar din raţiuni
150

Mihai Coman, op. cit., p. 254.

118

obiective sau din manifestarea unor complexe. Astfel, destui purtători de cuvânt au ajuns în aceste poziţii de invidiat (din interiorul unor instituţii cum ar fi poliţia, primăriile, prefecturile, ministerele etc) după ce au lucrat în redacţiile din presă, fiind racolaţi în urma unor promisiuni de prosperitate materială sau alte avantaje. Aceştia se cunosc de cele mai multe ori cu jurnaliştii care vin la întâlnirile anunţate sau care scotocesc, incognito, respectivele instituţii pentru a afla informaţii de interes public, dar care în numeroase ocazii sunt ascunse tocmai de specialiştii PR şi de cei care îi plătesc. S-a ajuns în situaţia în care, pentru a scăpa de interesul stânjenitor al presei, numeroase instituţii publice au înfiinţat birouri de presă pentru a cosmetiza informaţiile sau pentru a le transforma în mesaje credibile, deşi conţin minciuni şi falsuri. Un jurnalist cu experienţă se va feri de birourile de presă, pentru a se axa pe exploatarea unor surse din interiorul respectivelor instituţii, tocmai pentru a nu risca să fie manipulat. Relaţia jurnalişti – vedete media Animatorii şi prezentatorii au invadat producţiile radio-tv, indicând încă o dată rolul crescut şi în continuă expansiune a divertismentului. Aceştia au o componentă jurnalistică, dar în bună măsură îşi asigură succesul şi ajung vedete în primul rând prin calităţile specifice unui bun actor. De altfel, destui actori lucrează cu deosebit succes în audiovizual, iar prima mare vedetă proiectată şi zămislită în laboratoarele postdecembriste ale tubului catodic a fost un actor – Florin Călinescu. De asemenea, alte vedete, cu impact deosebit la public sunt prezentatoarele şi prezentatorii principalelor emisiuni informative ale posturilor de televiziune. Puţini ştiu sau şi mai puţini stau să se gândească la faptul că o echipă numeroasă a realizat un produs de calitate pentru care recompensa cea mai puţin meritată o ia cel ce devine o imaginebrand pe sticla televizorului: „pentru vedete, prestigiul profesional este sincron cu celebritatea. Iar celebritatea nu vine dintr-o performanţă jurnalistică, ci din ,seducţie’, din personalizarea şi afectivizarea informaţiei, din procedeele teatrale care vizează emoţionarea şi atragerea publicului”151. Animatorii sau moderatorii dezbaterilor de tip talk-show au, de asemenea, momentul lor de glorie. Televiziunile comerciale au pus la punct producţii în care au atras
151

Ibidem, p. 257.

119

personalităţi charismatice, oameni cunoscuţi şi îndrăgiţi de public, showman-i capabili să devină vedete şi să atragă puncte de rating. De cele mai multe ori, aceştia au cunoştinţe sumare din profesiunea de jurnalist sau sunt de-a dreptul lipsiţi de cunoştinţe şi deprinderi elementare, dar compensează prin arta actoriei sau prin excelenţa într-un domeniu de impact la public. Echipele din spatele unor producţii tv în care „caimacul” notorietăţii îi revine exclusiv animatorului sau moderatorului au frustrări pe care şi le reprimă cu greu, dar care pot izbucni, uneori, în conflicte deschise. De multe ori, vedetele şi profesioniştii din media se sfidează reciproc sau chiar se dispreţuiesc. Cei câştigaţi sunt animatorii, care au contractele cele mai mari, cele mai bine plătite, din întreg audiovizualul mondial. Reporterii speciali Sunt la bază, de regulă, reporteri sau jurnalişti de investigaţie. Nevoia de a şoca, reţeta evenimentelor transformate în fapte senzaţionale i-au determinat pe producătorii emisiunilor informative să apeleze la un truc: prezenţa într-un spaţiu exotic şi potenţial periculos, în care se petrec fapte la cald (de cele mai multe ori violente), a unor jurnalişti în regim special. Câteva nume s-au impus: Cătălin Radu Tănase, Cristian Zărescu sau Adelin Petrişor. Aceştia sunt folosiţi în emisiunile de ştiri pe post de eroi ai contextelor. Totdeauna, realitatea este scenografiată astfel încât să se obţină efectul maxim, iar reporterii speciali să înfrunte o situaţie ce poate deveni periculoasă sau să scape de sub control. Fiecare riscă sau mimează riscul. Putem exemplifica prin cel puţin trei situaţii în care reporterii speciali au mimat riscul, căzând chiar în ridicol. La începutul anilor 2000, Cătălin Radu Tănase a îndeplinit rolul de reporter special într-un context ridicol: undeva pe Valea Trotuşului, lângă o cabană , s-a consumat un viol urmat de uciderea victimei de către agresor. Reporterul special al Pro TV a intrat în direct, arătând telespectatorilor, după ce a încercat să dramatizeze contextul, piatra cu care agresorul i-a zdrobit capul victimei (e penibil să faci pe reporterul special de la locul unui viol)! O altă situaţie situaţie s-a petrecut în vara anului 2006, cu ocazia inundaţiilor. Cristian Zărescu a fost trimis la Aiud, unde se aştepta ca oraşul să fie acoperit de ape. Producătorul l-a pus însă pe reporterul special într-o situaţie stânjenitoare în momentul în care acesta s-a căznit să inducă panica, deşi apa nu trecea de glezna de la picior. A treia situaţie s-a consumat în

120

iarna dintre anii 2008/ 2009, când deşi a fost lipsă cronică de zăpadă, s-a întâmplat să ningă, totuşi, câteva ore. Acesta a fost prilejul unui producător tv să trimită un reporter special în zona montană, să-l pună sub reflectoare, având grijă să fie complet acoperit de zăpadă, ca şi când s-ar fi petrecut o catastrofă, iar toată România ar geme sub omăt. Efectul a fost unul comic!

Bovarismele jurnalistului
Numeroşi gazetari dezvoltă ceea ce am putea numi personalităţi fictive, consumând steril idealul de-a fi sau de a deveni ceea ce nu le stă în putinţă să fie. Aşa cum se ştie, jurnalismul este înrudit cu multe profesiuni, dar nu se confundă cu ele, ci se păstrează doar în limitele faptului comunicaţional. Mânat de elan, se poate întâmpla ca un jurnalist (să nu uităm că Hermes avea în picioare sandale prevăzute cu aripi din aur!) să experimenteze roluri care nu-i sunt proprii sub raport profesional sau să exibe apucături specifice boemei. Astfel de trăiri nu fac decât să dezvăluie bovaricul ce zace uneori în cei care doresc cu orice preţ să pară ceea ce sunt. Relaţia jurnalist-sociolog Jurnalistul şi sociologul au în comun foarte multe lucruri care ţin de exercitarea profesiunii: observarea atentă a realităţii, a comportamentelor şi atitudinilor, relaţia cu mulţimile şi inventarierea unor mărturii. Practic, sociologul şi jurnalistul vizează descrierea cât mai fidelă a fenomenelor sociale, a faptelor de viaţă, într-o stilistică sobră, marcată de narativitatea având drept scop descrierea exactă a unor întâmplări şi personaje. Totul trebuie să se subsumeze obiectivităţii, cu cât mai puţine elemente de subiectivitate epatantă şi de emotivitate. Dar asemănările se opresc aici. Jurnalistul se desparte de sociolog prin faptul că motivaţiile muncii lor sunt complet diferite: dacă sociologul încearcă să descrie o realitate pentru a o aduce la concept, la o paradigmă menită să modeleze o realitate prin noţiuni şi

121

teorii, jurnalistul are drept obiectiv doar concretul sau „evenimentul pentru calitatea sa de a fi unic şi relevant”152. Relaţia jurnalist – istoric Asemănările sunt numeroase, poate cu atât mai mult cu cât ne simţim cu toţii atraşi de istorie, în măsura în care ne fascinează episoadele marcate de eroism şi personalităţi proeminente. Iată cele mai importante locuri în care istoricul şi jurnalistul consonează: aplicaţia la eveniment. Fiecare în parte, istoric şi jurnalist, vânează acel fapt extraordinar, capabil să fixeze timpul şi să determine mersul lucrurilor. Istoricul o face decupând „felii” mari de timp, iar jurnalistul savurând durata clipei; amândoi caută mecanismele care au declanşat fenomenele sau evenimentele, ce se află în spatele aparenţelor, cauzalităţile şi resorturile intime ale faptelor; şi istoricul şi jurnalistul folosesc surse şi trebuie să citeze riguros atunci când fac trimiteri la mărturii. Scopurile investigaţiilor pe care le fac istoricul şi jurnalistul sunt, însă, complet diferite: primul este asemenea unui arpentor care „măsoară” umbrele trecutului, încercând să afle adevărul, iar cel de-al doilea este fascinat exclusiv de actualitate, de pecetea proaspătă a prezentului. De notat este, totuşi, faptul că presa este un izvor valoros pentru istoric, o sursă prin care poate ajunge la adevărul trăit, la „murmurul” vieţii din spatele evenimentelor tratate doct şi obiectivist, în litera şi spiritul tratatului de istorie. Relaţia poliţist (procuror, detectiv, agent secret) – jurnalist O anume aură romantică şi spiritul aventurii pot înfiripa în gândul jurnalistului ipostaza de justiţiar. De aici până a se crede un Superman nu este de multe ori decât ceva mai puţin decât o trăire stânjenitoare. Mai multe „fire” pot lega detectivul de jurnalist: amândoi sunt în căutarea informaţiei. A o obţine presupune, de multe ori, apelul la mijloace mai puţin ortodoxe, la „stoarcerea” unor surse, la folosirea unor inşi plantaţi în locuri periculoase, puşi apoi să „toarne”: „detectivul şi jurnalistul preiau (la modul real, dar mai ales la cel simbolic) o parte din atributele specifice
152

Ibidem, p. 338.

122

eroului justiţiar, fie el cavaler medieval, haiduc, domnitor iluminat, procuror incoruptibil sau lider spiritual”153; amândoi sunt dispuşi să-şi asume riscuri şi să stabilească în nume propriu ce este binele şi răul. Investigaţia devine scop în sine, fiind folosite toate mijloacele pentru a o duce la capăt, uneori riscând viaţa unor oameni sau demnitatea altora; ignorarea dreptului la viaţă intimă a persoanei. Ceea ce-i deosebeşte este însă esenţial: scopul investigaţiei jurnalistice este unul public, pe când agentul de informaţii foloseşte datele culese pentru a le păstra departe de ochii şi urechile publicului, fiind furnizate doar unor instituţii de drept. În plus, mijloacele pe care le au la dispoziţiei oamenii legii, pe de o parte, şi jurnalistul, pe de alta, în exercitarea anchetei sunt profund diferite: jurnalistul nu poate apela la forţă şi nu poate lipsi de libertate persoanele pe care le intervievează, nu poate pedepsi şi nu poate constrânge prin nici un gest contrar voinţei celui aflat în investigaţie. Relaţia scriitor – jurnalist Este, de departe, cea mai delicată şi fecundă relaţie, pentru că între literatură şi jurnalism pare a se subîntinde o reţea invizibilă de canale de comunicare şi complicităţi. Oricum, sute de ani, istoria presei poate sta mărturie!, mari sriitori au fost şi jurnalişti, chiar dacă nu reporteri de investigaţie, cel puţin au colaborat la mari publicaţii, în care au inserat numeroase articole de opinie sau roman-foiletoane. Este vorba, printre alţii, de Johnathan Swift, Voltaire, Balzac, Daniel Defoie, W. Faulkner, Camus, T. Capote, J. P. Sartre, Zola, Hugo, iar de la noi Eminescu, Ion Heliade Rădulescu, Ioan Slavici, Mircea Eliade, Constantin Noica, Eugen Ionesco etc. Dincolo, însă, de aparenta asemănare dintre scriitor şi jurnalist, nimic nu pare a-i lega în afară de literele alfabetului! Dimpotrivă, totul pare a-i despărţi: mod de lucru, calitatea şi semnificaţia textului elaborat, relaţia dintre text şi creatorul lui. Astfel, scriitorul se bazează pe calitatea autoreferenţială a creaţiei sale, pe când textul jurnalistic este unul strict referenţial. Referenţialitatea se stabileşte în acord cu semnificaţiile textului. Literatul se bazează pe imaginar şi ficţiune pentru a propune o realitate expresivă, dar alternativă la realitatea naturală, cu care poate avea în comun
153

Ibidem, p. 340.

123

câteva aspecte şi situaţii, personaje şi contexte, dar, în ansamblu, opera literară este autoreferenţială (mecanismele ei de producere ţin intim de gândul liber al scriitorului). Jurnalistul ţine cont de realitate, rămâne lipit de ea, pentru a obţine o referenţialitate mereu verificabilă, demonstrabilă şi cât mai convingător mărturisită. Scriitorul este profund subiectiv, ludic, dispus la fantezii şi improvizaţii dintre cele mai incredibile, dar care să aibă forţă de seducţie, în schimb jurnalistul este analitic, obiectiv, lucid şi responsabil de veridicitatea celor relatate. În al doilea rând, opera literară se realizează printr-un proces în care scriitorul se abstrage în sine, se izolează pe o perioadă mare de timp, încercând să se situeze într-o lume alternativă; textul jurnalistic este construit în mustul sau în febra actualităţii, necesitând minute sau cel mult ore pentru a fi terminat. În al treilea rând, opera literară nu se verifică decât la nivel estetic, standardele pe care trebuie să le îndeplinească fiind strict stilistice şi narativ-creatoare; textul jurnalistic este supus mereu validării prin surse şi mărturii. Şi regimul proprietăţii este diferit. Opera literară aparţine scriitorului, care o poate vinde, personal sau prin utilizarea unor impresari, caselor de editură interesate. Textul jurnalistic aparţine instituţiei media, nu celui care l-a redactat. Acesta primeşte salariu pentru activitatea pe care o prestează, conform unor dispoziţii contractuale. În sfârşit, textul literar şi cel jurnalistic mai are specifică o mare deosebire. Aceasta ar putea fi formulată în raport cu canonul timpului lecturii. Textul jurnalistic care apare publicat într-un cotidian are o „viaţă” lungă de doar 24 de ore. După acest interval, textul se perimează acut. Devine inactual, fanat, fără putinţă de a trezi interesul cuiva (un individ care citeşte un ziar vechi de o săptămână poate risca să fie declarat dement!). Textul literar nu are moarte. Valoarea lui se transmite, prin lectură şi analiză critică, de la o generaţie sau alta, fără a fi diminuată d etimp. Dimpotrivă!. Astfel Cervantes sau Dostoievski, Proust ori Joyce sunt citiţi oricând, graţie plăcerii estetice a lecturii, nu nevoii de informaţie. Jurnalistul nu are nici un motiv să fie bovaric, să aibă frustări sau nostalgia unui scriitor neîmplinit. E suficient să fie ceea ce este! Gloria îl poate găsi şi pe el. Iar dacă nu se petrece lucrul acesta prea des, cel puţin jurnalistul are bucuria de a fi, ca notorietate, mult

124

mai vizibil decât poliţistul, istoricul, sociologul sau chiar scriitorul. În zilele noastre, reportajul este mult mai gustat decât proza scurtă, iar investigaţia de presă trezeşte mai multă curiozitate decât romanul de aventuri.

Concepte cheie: colaborator, personal tehnic, freelances, animator, vedetă, bovarism, istoric, detectiv, scriitor, referenţialitate, autoreferenţialitate

125

Birocraţia de tip jurnalistic
Instituţiile de presă se văd confruntate, zilnic, cu numeroase dificultăţi care provin din tipul de activitate pe care îl desfăşoară: transformarea informaţiilor despre realitate în mesaje pentru consumul de masă.

Cauze de stres şi presiune
Responsabilii cu fluxul de producţie specific mass-media au de suportat presiuni mari, stres şi spaima de-a nu reuşi să facă faţă solicitărilor şi mai ales pretenţiilor consumatorilor. Materia primă pe care o folosesc – informaţiile despre cele petrecute întrun interval de timp şi pe o anumită suprafaţă geografică – nu este porţionată astfel încât în fiecare moment un număr determinat şi planificat de informaţii să intre pe „banda rulantă” la care comunicatorii lucrează pentru a elabora pachetele cu mesaje. Dimpotrivă, realitatea rezervă surprize: sunt zile cu un volum mare de informaţii dintre cele mai importante şi diverse (uneori, două sau trei evenimente sunt anunţate simultan, determinând probleme în alocarea resurselor umane pentru rezolvarea tuturor situaţiilor ivite), precum sunt destule zile în care nimic nu pare să se întâmple. Indiferent, însă, de ceea ce se petrece sau nu în câmpul realităţii, instituţiile media trebuie să producă. O redacţie este asemenea unei mori care trebuie să macine continuu. Pe de o parte, editorii trebuie să-şi facă treaba de gatekeepers, selectând mesajele în funcţie de amplitudinea lor şi de interesul public pe care l-ar putea determina, iar pe de altă parte, reporterii sunt nevoiţi să găsească singuri sau prin sursele pe care le au subiectele de impact. În plus, angrenajul redacţional, prin toate departamentele sale, este obligat să funcţioneze, iar această funcţionalitate să fie legitimată de calitatea mesajelor realizate şi distribuite consumatorilor.

126

Din toate aceste motive, activitatea într-o redacţie sau instituţie media este organizată după un model industrial, astfel încât randamentul să fie asigurat. Tipul de organizare specific acestui mod de producţie, tipic capitalist (orientat spre profit, spre maximizarea randamentului şi optimizarea efortului) este cel birocratic. Fundamentală este posibilitatea de standardizare a operaţiile efectuate de către cei implicaţi în fluxul productiv: „instituţiile mass-media sunt organizaţii complexe care produc mesaje în ritm industrial; în consecinţă ele trebuie să aplice tehnici de raţionalizare a producţiei, bazate pe standardizarea produselor şi a procedeelor de fabricaţie şi pe birocratizarea aparatului de producţie”154. Consecinţa este una care obligă organizaţiile media să se supună unor reguli, norme şi proceduri de raţionalizare strictă: „jurnaliştii lucrează în organizaţii birocratice, caracterizate prin ierarhie, diviziune şi rutinizare a muncii, pe baza unor reguli şi proceduri relativ standardizate. Scopul acestora este eficienţa în strângerea, scrierea şi transmiterea informaţiilor”155. Nevoia de a reuşi să se alinieze unor pretenţii privind randamentul şi ritmicitatea activităţilor comunicaţionale determină managerii instituţiilor media să aplice normele birocratice, astfel încât: (1) administrarea departamentelor (jurnalistic, tehnic şi economic) are loc prin folosirea unor specialişti şi experţi; (2) redacţia este subîmpărţită în secţii şi segmente, în baza diviziunii muncii, conduse de alţi experţi şi profesionişti; (3) redacţia se ghidează după un regulament de ordine interioară, potrivit căruia întreaga organizare este algoritmizată, relaţiile între departamente şi angajaţi sunt strict determinate, (4) criteriile raţionale stau la baza selectării informaţiilor şi a felului cum este finisat mesajul, iar (5) deciziile se iau în conformitate cu procedurile de rutină implementate. Privit astfel, jurnalismul nu mai are nimic în comun cu improvizaţia, inspiraţia de moment, instinctul care îţi spune unde şi cum este ştirea, iar jurnalistul are figura unui funcţionar aplicat asupra procesului de fabricare a mesajelor, mai degrabă decât sufocat de grija ca nu cumva să-l părăsească muza în momentul redactării unui text. Modelul „benzii rulante” a schimbat substanţial câmpul ziaristicii, tocmai pentru a face faţă provocărilor concurenţiale şi din punctul de vedere al reacţiei eficiente, în interiorul
154

Jean Charron, Les medias, les sources et la production de l’information, Gaetan Morin Edition, Quebec, 1991, apud. Mihai Coman, op. cit., p. 270. 155 David Paletz, Entman Robert, Media Power and Politics, Macmillan, New Zork, 1981, apud Mihai Coman, op. cit., p. 270.

127

instituţiei, în diverse momente ale fluxului de activitate, la impulsurile din exterior: „organizarea birocratică a instituţiilor de presă derivă, deci, din confruntarea permanentă cu fluxul inconstant de informaţii care asaltează redacţiile şi care reprezintă o sursă permanentă de imprevizibil” 156. Organizarea de tip birocratic din media nu este însă la fel de rigidă precum în ramurile industriale, ci avem de-a face cu o aplicare a birocraţiei profesionale, nu mecanice, care apelează la competenţe, nu la reguli inflexibile, aplicabile indiferent de context. Punând în relief tocmai specificul muncii într-o comunitate de comunicatori de masă, sociologul englez Jeremy Tunstall157 vorbeşte despre faptul că unor astfel de instituţii le este specifică o „birocraţie nebirocratică”, tocmai datorită imposibilităţii de a păstra standardele şi rutina, când avem de-a face cu jurnalişti şi cu operaţiunile greu de uniformizat prin care mesajele sunt construite şi difuzate. Într-adevăr, zilnic rutina muncii pare să fie aceaşi, doar că informaţiile care stau la baza activităţii sunt mereu altele, au alt conţinut, în funcţie de întâmplările lumii reale. A aplica orbeşte mereu aceeaşi schemă, poate duce la o anumită eficienţă, dar standardizarea se transformă în şablon, ceea ce sărăceşte până la monotonie caracteristicile mesajelor. Aşa cum se ştie, jurnaliştii nu au deloc siguranţa zilei de mâine, la fel cum patronii unor instituţii media nu sunt niciodată siguri că din punct de vedere economic profitul va fi realizat. Mediul din presă este unul cât se poate de instabil şi imposibil de prevăzut în evoluţie, astfel încât incertitudinea este un motiv de stres permanent. În plus, asupra oricărei instituţii media, potrivit lui Mihai Coman, acţionează mai mulţi factori de presiune. Aceştia îşi pun amprenta asupra echipei sau colectivului, ca ansamblu, dar şi asupra fiecărui jurnalist sau tehnician în parte. 1. Presiunea exercitată de fluxul de informaţii Informaţiile nu se găsesc sub formă de zăcământ natural, aşteptând doar să fie exploatate. Dimpotrivă, cele mai multe dintre informaţiile cu care lucrează o instituţie de presă trebuie să fie căutate, astfel încât reporterii au pus la punct strategii laboriaose în

156 157

Mihai Coman, op. cit., p. 272. Ibidem, p. 274.

128

urma cărora să poată intra în posesia acelor informaţii care vor amorsa „ştirea bombă” sau măcar cu care vor intra pe prima pagină ori în headline-ul ştirilor de televiziune. Goana după informaţii este specifică întregii echipe redacţionale, pentru că orice sincopă în aprovizionarea cu această „materie primă” atât de preţioasă produce disfuncţii majore, afectând chiar existenţa instituţiei media sau a factorului uman care îi dă consistenţă şi prestigiu. Toţi editorii din lume vor încerca să procure informaţii astfel încât să lucreze cu o supraofertă de ştiri. Doar aşa vor putea fi „paznici ai barierei” copetitivi, în stare să decanteze din noianul de ştiri al zilei ceea ce are valoare şi percutanţă la consumatori. Informaţiile au grade diferite de importanţă şi relevanţă jurnalistică. Cele mai căutate sunt informaţiile bine ascunse, care o dată dezvăluite pot declanşa o serie de ştiri şi materiale de presă incendiare. Acestea dau naştere, de regulă, la ceea ce se cheamă scandalul de presă sau investigaţia jurnalistică. Ele nu vor fi obţinute niciodată în cadrul conferinţelor de presă şi nici nu vor fi conţinute în comunicatele pe care toate redacţiile le primesc din diverse puncte şi birouri instituţionale. De obicei, astfel de informaţii au regim de exclusivitate şi sunt obţinute „pe surse”158, adică sunt rezultatul muncii reporterilor care folosesc persoane influente din toate mediile (politice, administrative locale sau centrale, servii secrete, poliţie etc.) pentru a da de urma unor documente, mărturii sau indicii pe baza cărora să se declanşeze scandalul. Cel mai mare stres redacţional este acela provocat de faptul că media concurentă are informaţii pe care tu nu le ai. Starea se tensionează, editorii intră în panică, iar reporterii pleacă să afle ceea ce poate ziarul rival ştie deja. Din fericire, astfel de informaţii sunt relativ rare, astfel că ediţia de ştiri a televiziunilor precum şi paginile publicaţiilor se umplu cu ştiri şi materiale de presă cu regim normal, care sunt elaborate pe baza unui flux informaţional specific întregii media. Potrivit lui Mihai Coman, cele mai uzuale surse sunt: 158

agenţiile de presă, bibliotecile, arhivele, institutele de cercetare a opiniei publice şi centrele de documentare; instituţiile mass-media; materialele aduse de angajaţii instituţiei media; oferta colaboratorilor permanenţi sau ocazionali;

Prin surse, F. Balle înţelege „ansamblul mijloacelor la care recurg jurnaliştii pentru a fi la curent cu evenimentele” – apud Mihai Coman, op. cit. p. 266.

129

-

tot ceea ce se primeşte de la cititori sau persoane ocazionale; materialele difuzate de birourile de presă ale unor instituţii publice.

O redacţie bine echilibrată şi suficient de elastică în privinţa secţiile ce o compun îşi va construi modalităţi prin care să aibă un flux continuu de ştiri şi informaţii şi îşi va pune la punct un sistem prin care exclusivităţile să îi dea acea pregnanţă care să îi susţină credibilitatea şi influenţa la publicul ţintă. Indiferent însă, cât de bine va fi pus la punct acest mecanism, stresul provocat de informaţie va fi unul permanent. Important este ca el să nu devină acut. 2. Presiunea factorului economic Orice instituţie mass-media este o societate comercială. Ea acţionează pe un câmp în care se manifestă cu putere interesul material şi financiar. În ceea ce o priveşte, interesul său este acela de a obţine profit în urma activităţii desfăşurate. În consecinţă, mesajele, în totalitatea şi în diversitatea lor, sunt marfă, în sensul economic al noţiunii. În media, a produce marfă pe stoc înseamnă a edita publicaţii sau a difuza emisiuni care nu aduc reclamă sau care nu au audienţă la public. Departamentul de vânzări a crescut ca însemnătate în toate organizaţiile de comunicare în masă. Agenţii ce lucrează aici fac tot posibilul pentru a vinde marfa, adică mesajele produse de echipa redacţională. Fireşte, calitatea mărfurilor condiţionează direct cumpărarea lor. Lucrul acesta funcţionează şi în media, dar nu tocmai ca în toate celelalte societăţi comerciale. Contractele de reclamă şi de publicitate vin, de regulă, direcţionate pentru anumite pagini, în presa scrisă sau pentru anumite producţii radio sau tv. Se poate întâmpla ca, din pricini greu de anticipat, firma sau societatea comercială care a făcut contract de reclamă să dorească rezilierea lui din cauza faptul că ziarul respectiv i-a adus prejudicii (ştiri sau alte materiale care au pus firma într-o lumină nefavorabilă) sau pentru că în emisiunea vândută şi în care este difuzat sportul de reclamă au fost inserate mesaje care nu au convint. În aceste situaţii, instituţia media are de ales între a opri difuzarea emisiunii sau a mterialelor de presă incriminate sau de a pierde banii din contractul de publicitate. De cele mai multe ori, managerii firmelor media preferă prima variantă. Motivul – nici în mass-media banii nu au miros!

130

3. Presiunea factorului politic Mediul politic exercită o presiune continuă asupra mediului jurnalistic. Motivul este cât se poate de clar: presa este interfaţa dintre liderul politic şi mulţime. Interesul este acela ca imaginea pe care o are în media un politician sau altul să fie cât mai bună cu putinţă, iar, dacă se poate, imaginea adversarilor să fie cât mai negativă. Această raţiune determină o curtuazie din partea mediului politic faţă de redacţiile de presă ori faţă de anumiţi exponenţi ai acestora, care sunt consideraţi lideri de opinie. Adevărate strategii de imagine sunt puse la punct, nu doar în timpul sau în preajma campaniilor electorale, ci în mod permanent Conducerile publicaţiilor, posturilor de radio şi de televiziune au contacte oficiale, discrete şi ascunse cu mediul politic, în primul rând cu forţele de la putere, acolo unde se administrează banul public şi se pot obţine favoruri. În funcţie de politicile editoriale avute, anumite instituţii media sunt considerate pro-guvernamentale sau pro-opoziţie, dar niciodată lucruile nu stau pe loc ci evoluează. Sunt cunoscute cazuri în care anumite organe de presă sau anumiţi ziarişti şi-au schimbat atitudinea faţă de unii lideri politici sau faţă de anumite partide, înainte sau după alegeri159. Existenţa unor instituţii media este influenţată de mediul politic, mai ales în cazul democraţiilor neconsolidate sau în contexte de criză şi instabilitate economică şi socială. Acesta este motivul pentru care şefii instituţiilor media sunt foarte atenţi la relaţiile pe care le au cu mediul politic, cu factorii de putere şi centrele de putere informală, încercând să se pună la adăpost de eventuale reacţii adverse. Pe de altă parte, instituţiile de presă se spionează între ele, denunţând atunci când au probe complicităţile dintre mediul politic şi cel comunicaţional. Astfel a fost declanşat, în anii 2003-2004, scandalul legat de publicitatea sau reclama de stat pe care unele ministere din guvernul Adrian Năstase le-a perfectat cu posturi de televiziune şi redacţii din presa scrisă, pentru a obţine favoarea de-a nu fi obiectul unor investigaţii de presă sau relatări în notă critică. La rândul lor, jurnaliştii au relaţii pe cont propriu şi fac jocuri în interes personal cu anumiţi politiceni sau cu segmente ale puterii administraţiei de stat. Acest fapt pune
159

Astfel, în anul 1996, Evenimentul Zilei a fost un cotidian pro-Emil Constantinescu şi pro-CDR, pentru ca imediat după alegere, Ion Cristoiu să intre în „opoziţie” şi să declanşeze o campanie anti-CDR şi antiConstantinescu. Un alt exemplu – cotidianul Ziua şi-a schimbat atitudinea faţă de PD şi Traian Băsescu, în ianuarie 2005, din cauza acutizării conflictului dintre Băsescu şi Dinu Patriciu.

131

serios în umbră deontologia profesiunii şi anulează chiar obiectivitatea acestora în momentul în care formulează mesaje despre administraţie şi politică. Credibilitatea lor are de suferit, dar acest neajuns este copios contrabalansat de avantajele şi beneficiile ce decurg din acest joc „la două capete”. Relaţia politicii cu jurnalismul este mereu negociabilă. Interesul de a supravieţui este unul de prim rang, indiferent de ce instituţie media discutăm. Pe de altă parte, politica există doar câtă vreme mesajele ei sunt colportate de media şi până când imaginea liderilor apucă să fie difuzată în eter sau să aibă savoarea cernelii tipografice. 4. Presiunea reprezentată de audienţă Publicul a ajuns să deţină un control indirect asupra instituţiilor media, prin faptul că măsurătorile de audienţă au devenit un criteriu de bază în privinţa evaluării produselor de presă. Ziarele există doar dacă au tiraj, iar producţiile tv rămîn în grila de programe doar dacă strâng suficiente puncte de rating. Convine sau nu, gustul consumatorului de produse de comunicare în masă a ajuns să legitimeze munca jurnaliştilor chiar mai mult decât calitatea mesajelor pe care aceştia le produc: „generalizarea sistemelor şi tehnologiilor moderne de măsurare a audienţei (îndeosebi în audiovizual) transformă publicul în ,arbitru’, dacă nu al valorii, cel puţin al succesului de moment”160. Punctele de rating sunt importante pentru că în funcţie de ele ce obţin tarifele de reclamă şi publicitate. În acest fel, „alianţa” dintre publicul consumator şi omul de afaceri care cumpără în audiovizual spoturile de reclamă este factorul care influenţează cel mai mult evoluţia presei, determinând „populismul” acesteia: senzaţionalul ieftin, vulgaritatea, apetitul pentru violenţă şi precaritatea funciară a programelor de divertisment. Presiunea pe care audienţa o exercită asupra fiecărui om care lucrează în media este continuă. Succesul ar trebui să fie echivalent cu munca bine făcută, cu profesionalismul şi talentul. Criteriile de performanţă validate de consumatori şi cumpărătorii de reclamă nu mai ţin de cont de valoarea şi calitatea muncii prestate, ci de capacitatea produsului de a stârni buna dispoziţie, de a distra.

160

Mihai Coman, op. cit., p. 268.

132

Lumea modernă a născut multe paradoxe. Unul dintre acestea se petrece în massmedia: deşi lumea în care trăim, şi care se află într-un progres accelerat, determinat de munca echipelor de cercetare ştiinţifică şi tehnologică formate din oameni de ştiinţă şi experţi, aşadar, această lume a excelenţei în cercetare şi inventică este reflectată, într-o imagine cât mai completă de către mass-media, printr-o sită a deciziilor luate, în funcţie de rating, de către omul mediocrităţii în rut. Plăcerile lui, gustul, expectaţiile şi mulţumirile sunt criteriile de care ţin cont editorii şi producătorii, cei care determină profilul şi conţinutul mesajelor. 5. Factorul de presiune internă Nici o instituţie nu este pe deplin armonizată şi astfel articulată încât să nu fie posibile, accidental sau uneori din motive obiective, disfuncţii. Acestea se pot manifesta sub forma unor presiuni sindicale sau în contexte individuale, ca tensiuni în cadrul colectivelor redacţionale şi tehnice.. În media s-au înfiripat, deşi a existat o opoziţie în acest sens, manifestată clar de patronat, atât organizaţii sindicale, cât şi profesionale, având drept scop apărarea intereselor salariaţilor sau promovarea excelenţei profesionale a jurnaliştilor de top. Acestea pot constitui, de asemenea, factori de presiune asupra angajatorilor, a acelora care au interese legate de o piaţă a muncii, în care oferta să fie cât mai generoasă şi ieftină. Fenomenul de trustizare a presei a accentuat stresul şi presiunea pe care o resimt jurnaliştii. Locul de muncă, într-o instituţie de producere a comunicării de masă, este cu totul nesigur, resursele umane cunoscând un rulaj mare, din cauza celor care pleacă în căutarea unui loc de muncă mai puţin solicitant, dar mai sigur. Nu doar presiunea este resimţită, ci jurnaliştii mai trebuie să facă faţă şi provocărilor sau tentaţiilor la care sunt supuşi de către cei care au interese în legătură cu conţinutul şi forma mesajelor pe care instituţia le difuzează. Câteodată, subiecţii acestor interese se află în relaţii de adversitate sau chiar concurenţă cu patronii jurnaliştilor aflaţi la mijloc, într-un joc al trădării şi al onestităţii. Atmosfera dintr-o redacţie este mereu tensionată. La factorii de stres deja menţionaţi se pot adăuga amatorismul şi impostura, care au făcut, mai ales în prima parte a anilor ’90 casă bună cu numeroase medii jurnalistice autohtone. Eliminarea lor nu s-a putut face

133

printr-o operaţiune de curăţire a celor care nu aveau nimic în comun cu profesionalismul din media. De multe ori, nepricepuţii sunt camuflaţi în oameni plini de energie, solicitudine şi talente rare dar bine ascunse. Factorii de presiune acţionează concertat, având momente de puseu şi de acalmie. Reglarea tensiunii este o necesitate permanentă, care se realizează prin sporirea acelor factori ai „birocraţiei nebirocratice” care măresc standardizarea produselor, randamentul şi monitorizarea personalului, dar care asigură şi un anume indice de libertate a personalităţii jurnaliştilor şi câmp de manifestare pentru originalitate şi iniţiativă.

Concepte cheie: birocraţie, birocraţie nebirocratică, stress, presiune, flux, informaţie, audienţă

134

Ce este jurnalistul?
Despre docilitate şi revoltă
Filosofii, antropologii, sociologii, oamenii de cultură din diferite specializări au încercat să definească omul, să-l găsească şi să-l fixeze printr-o anumită trăsătură, să-l pună în expresia sa maximă, specifică şi inalienabilă. Aristotel, Pascal, Leibniz, Heidegger, Sartre sunt doar câţiva gânditori, dintr-un lung şir al cărui capăt încă nu pare a se vedea care l-au văzut pe om în relaţie cu atribute fundamentale, cum ar fi libertatea, gândirea, politica, moartea, creaţia. Modernitatea a avut puterea şi dorinţa să-l acrediteze pe homo viator drept cel mai performant comunicator din toate timpurile. Măreţia lui nu a fost niciodată mai deplină, iar suferinţa aproape o imposibilitate. Ca fiinţă dotată cu spirit şi sentimente, individul este suma experienţelor sale: a faptelor, atitudinilor, comportamentelor, percepţiilor, iluziilor, idealurilor, angoaselor, în sfârşit, suma trăirilor pe care le-a experimentat, mai frugal ori pe îndelete. Două spirite, percepute drept caracteristici fundamentale sau tipare de existenţă l-au modelat ca personalitate astfel încât să-i confere conturul unei identităţi inconfundabile – i-au dat forma şi l-au pus în expresie. Este vorba despre spiritul revoltei şi spiritul docilităţii. În raport cu aceste două tipare, deopotrivă caracteriale şi comportamentale, de atitudine şi de personalitate, omul poate fi definit ca fiinţa condamnată să rătăcească între două repere ce ţin intim de condiţia umană: docilitatea şi revolta. Civilizaţia umană este o construcţie la temelia căreia găsim lucrarea celor două spirite. Istoria însăşi se plămădeşte din îngemănarea şi rivalitatea inconturnabilă dintre cultura revoltei şi cultura docilităţi. Născute şi hrănite de către cele două spirite, culturile respective se constituie în arhetipuri, în matrici prin care fiinţa fiecăreia se exprimă. Nimic din ceea ce este uman nu pare a se putea sustrage pentru a exista într-un spaţiu şi un timp în care revolta şi docilitatea să lipsească. Cum am putea defini revolta absolută? Ca pe negativitatea însăşi. Este drumul direct de la realitate la neant, înseamnă distrucţia cataclismică, acel factor care poate afecta în mod fatal chiar destinul nostru, ca specie. A fi revoltat, în termeni relativi, de data aceasta, înseamnă a fi omul refuzului continuu, ce-l ce nu-şi are locul în nici un spaţiu şi în nici un adevăr. Mereu exilat, revoltatul fuge de tot ceea ce e ademenit în 135

repaus. Supărat pe lume şi resentimentar prin ideologie, revoluţionarul este revoltatul exaltat. Heracliteian în esenţă, el este chiar aventurierul şi singuratecul prin vocaţie (revolta nu se practică în cor!); este omul nesupus şi instigator, cel cu scânteia sau cu pata gata pusă. Nu are răgazul de-a-şi argumenta cauza, ci numai râvna declamării acuzei. Gata oricând de arţag, revoltatul este mercenarul fără simbrie al cauzelor de pripas şi al idealurilor în care nimeni nu investeşte nimic, dar mai toţi au speranţa ascunsă a unui câştig. La modul propriu, el nu are ţeluri, ci doar instinctul conflictului. Dacă a fi să-i atribuim un ideal, atunci acesta ar fi nimicul devastat, ceea ce ar exista atunci când tot ce există acum ar fi făcut praf şi pulbere. Docilul este insul aşternut în regulă, cel care şi-a făcut din respectul normei o religie, iar din viaţă un pretext pentru siestă. Singura metafizică validă este aceea care se ţese în jurul ideii absolute cu privire la temeiurile a ceea ce se cuvine. Conciliat până spre laşitate şi tolerant până la a-şi negocia onoarea, insul docil amână la infinit luarea unei decizii. Face asta din conştiinţa faptei bune, adică din circumspecţie faţă de propriile sale posibile dorinţe de neoprit. Fericirea lui se ţese precum pânza unui păianjen în intervalul dintre două fapte. Se simte perfect acunci când este învăluit în tăcere şi se declară gata să parieze oricând pe înţelepciunea celui ce nu face nimic. Nutreşte scârbă de orice gest şi are oroare de indiferent ce se înfăţişează ca nou. Cel mai adorat concept este cel de ordine şi preferă oricând să fie un oportunist improvizat decât să tranşeze între două fleacuri concurente. Vocaţia lui nemărturisită este aceea de a fi administratorul unei lumi ce nu a început încă. Eleat în substanţă, inert din cauza spaimei de-a nu-i fi deranjat confortul, docilul nutreşte spaimă faţă de asocierea nepotrivită dintre două litere: „N” şi „U”. El este avântat doar în somn, atunci când îşi permite răscolitoare vise războinice, pentru ca imediat ce se trezeşte să facă penitenţă şi să se căiască fără limite. Fără ocolişuri spus, docilul este omul-preş. Din fericire, nu putem întâlni în lumea ce ne conţine docili şi revoltaţi în stare pură. Aşa cum sunt prezentate mai sus, cele două arhetipuri, rod a două culturi şi întrupare a două spirite, sunt două abstraţii, produsele unui efort pur mental. Indivizii pe care îi cunoaştem şi cu care ne întâlnim zilnic, în ipostaze curente, sunt amestecuri în proporţii şi dozaje diferite ale spiritelor revoltei şi docilităţii. În fiecare este pusă o cantitate, pe care nimeni nu ştie cine a hotărât-o, din ceaunul cu substanţa revoltei şi din

136

căldarea cu elixirul docilităţii. Aproape niciodată cele două nu construiesc un echilibru perfect. De fiecare dată, după natura fiecărui ins, fie docilitatea, fie revolta se află într-o cantitate cu ceva mai mare, astfel încât un spirit sau altul precumpănesc. Rar, foarte rar se poate întâmpla ca ecuaţia să fie complet dezechilibrată. Sunt tocmai acele situaţii în care inşi aleşi de soartă prind expresie, se întrupează ca purtători de spirit revoltat sau docil. Istoria lumii s-a mişcat în ritmul în care astfel de încurcături şi dezechilibre au fost posibile.

Jurnalistul şi cele două spirite
La fel ca şi omul, jurnalistul este greu de definit. Profesia lui nu este clar încă dacă se înfăţişează doar ca o îndeletnicire, ca o activitate specifică sau prin ceea ce se cheamă, mai nou, job. Paradoxal, însă, lumea este în genunchi aproape în faţa sa, este adulat sau temut, lins ori cumpărat. Nimeni nu-l priveşte cu indiferenţă. Mai ales în ultimii 100 de ani, a ştiut cum să-şi chivernisească existenţa, cam de când comunicarea de masă a devenit un atribut al preaumanului. Nu şi-a pierdut timpul prin biblioteci şi nici nu a buchisit etica imperativului categoric. Este dexter pe intervale definite în minima moralia, se simte excelent în ipostază de vedetă, iar companion predilect îi este omul politic. A învăţat repede eticheta marilor saloane, s-a luat la trântă cu James Bond cam de când investigaţiile jurnalistice au luat locul foiletoanelor prin gazete ori mazete şi i-ar plăcea să se creadă despre el că face şi desface prin cancelariile politice, de pe aici şi de aiurea. De mult nu mai are complexe, dar nici ruşinări. Din moftangiu, maţe-fripte, scârţa-scârţa pe hârtie, iată, a ajuns o personalitate a lumii moderne. Nu-l putem defini exact, dar este cineva! Lunecos, asemenea unui peşte, când cutezăm a-l valoriza şi pune în canon profesional, jurnalistul poartă în sine cele două spirite şi este un produs târziu al culturii revoltei şi docilităţii. Să şi demonstrăm... Jurnalistul, ca tipologie umană, pare a se revendica din stirpea omului revoltat. El este un iconoclast prin definiţie. Pus pe scormonit şi pe căutat, ziaristul face mai orice pentru a ajunge la acele informaţii prin care să amorseze ştirea de scandal, la acel lucru neştiut şi care dezvăluit să-i aducă lui foloase şi notorietate, iar comunităţii iluzia că

137

dreptatea nu este vorbă în vânt. La fel ca revoltatul, şi jurnalistul este într-un război necurmat cu ordinea, cu ceea ce stă aşezat în matca lui şi pare a fi armonios, drept şi bine întocmit. Instinctul îi spune, însă, că fisuri nevăzute alterează ordinea de fapt, că răul este înşurubat în feţele obscure ale oamenilor, faptelor şi lucrurilor. Este treaba lui, deşi nimeni nu l-a investit expres cu aceasta, de a demasca această lume secundă şi hâdă, de a deconspira marea, poate chiar cosmica diversiune, prin care fapta cea rea atentează şi trânteşte la pământ fapta cea bună. Doar Feţi-frumoşii şi ziariştii se mai iau la trântă dreaptă cu Zmeii, în timp ce poliţiştii, procurorii şi judecătorii preferă să admire la bară evoluţiile Ilenei Cosânzeana. Numai că vremurile nu mai sunt precum acelea din poveşti, la fel cum şi Zmeii şi Feţi-frumoşii s-au reprofilat.

Critica şi opinia
Jurnalistul nu este un revoltat lipsit de măsură. El nu este asemenea revoluţionarului, gata să răstoarne lumea, în numele unor idealuri politice, cu arma în mână, pe baricadele înălţate cu fanatism şi disperare, punându-şi la bătaie viaţa pentru a învinge. Mai puţin impetuos, lucid şi mereu calibrat raţional, jurnalistul a căutat şi a găsit o armă redutabilă, pe care o poate folosi fără a fi acuzat că atentează la ordinea de drept. Noul revoltat, cel pentru care modernitatea a fost ocazia unei cariere fulminante, a abandonat pistolul şi steagul de dragul criticii. Aceasta este marea lui descoperire. O armă care nu ucide, chiar dacă poate fi devastatoare, căci prin critică sunt posibile doar execuţiile morale! Pentru destui jurnalişti, revolta este un camuflaj. Libertatea de expresie, care întemeiază dreptul la viaţă profesională pentru orice angajat din presă, este cea care dă sens şi substanţă criticii, în numele revoltei faţă de minciună, sperjur, impostură şi fărădelege. Revoltaţi în premise, destui jurnalişti cochetează vârtos cu docilitatea cea mai dezinvoltă. Înţelegeri subterane scurtcircuitează uneori vocaţia rebelă a jurnalistului şi substituie cu gloanţe de manevră muniţia de război a criticii. Apostazia prin care rebelul se transformă în docil constituie una dintre maladiile sau patologiile la zi ale mass-media. Docilii din presă sunt estropiaţii cu simţ gospodăresc.

138

Cealaltă patologie ţine de o altă poză mult îndrăgită de jurnalişti – ipostaza de revoltă cruntă, dusă până în pânzele albe. Şi aceasta este o formă de a-ţi trăda condiţia. Critica, în ipostaza de armă a jurnalistului, nu este un exerciţiu estetic (critica de presă nu este critică literară!), dar nici nu trebuie transformată în atac la persoană. Cinismul, înverşunarea, spiritul de revanşă sau de răzbunare sunt tot atâtea trăiri de rău augur pentru un jurnalist care nu pare să accepte că reversul admisibil şi firesc al libertăţii de expresie este responsabilitatea. Aceasta trebuie asumată pentru că mesajele elaborate şi difuzate au un impact public şi pot afecta imaginea şi viaţa unor persoane Critica, în calitate de instrument al adecvării binelui la spaţiul public, este o invenţie a lumii burgheze, o modalitate originală de a domestici omul revoltat. Naşterea societăţii civile a fost posibilă în momentul în care o reglare de conturi prin apelul la soluţia unui duel dintre doi oameni de onoare a fost înlocuită cu dreptul fiecăruia la opinie, în cadrul unui proces menit să stabilească dreptatea şi adevărul. Aparent, a fost posibilă o minune - revoltatul s-a docilizat! O anumită viziune a conflictului, cea eroizantă, în care combatanţii se supuneau cu orgoliu probei vitejiei şi morţii a căzut în desuetudine. Brusc, omul modern şi-a dat seama că vitejia nu mai rentează. Nu aducea profit! Noua lume reclama un alt fel de negociere a adevărului – prin confruntarea sau înfruntarea opiniilor. Astfel, monitorul vivace al acestei lumi, jurnalistul, cel ce putea depune mărturie în numele criticii că lucrurile stau într-un fel sau altul, se recentra, ca personalitate, într-un rebel sârguincios şi calculat. Lumea nu merita efortul de-a fi trecută prin foc şi sabie pentru a da naştere unei alte lumi care să cadă apoi pe mâna rentierilor revoltei – nişte docili administratori ai ordinii şi legii. Mult mai spectaculos era ca lumea să fie supusă zilnic probei elegante, inteligente şi nemiloase a criticii. Aşa s-a născut ziarul – un produs de concepţie al revoltaţilor cu scaun la cap şi conturi în bănci. În redacţiilor acestora trudesc nişte inşi ce par docili. Asta pentru că nu mai au apucăturile boemilor de altădată. Şi nici nu mai sunt boemi! Jurnalistul romantic şi risipitor cu viaţa sa a lăsat locul birocratului eficient. Învăţând de la docil, revoltatul a înţeles cum este să fii util. Ce este un jurnalist? Poate nu ştim atât de bine ce este, dar cu certitudine ştim ce face. În intervalul dintre docilitate şi revoltă el pare a-şi fi găsit, în sfârşit, nu odihna, ci

139

locul. Un jurnalist este sau ar trebui să fie, astăzi, prin profesie şi educaţie, un revoltat bine temperat!

Concepte cheie: revolta, docilitatea, formă, expresie, jurnalist, critică, opinie, libertate de expresie

Bibliografie

140

Albert, Pierre, Istoria presei, Institutul European, Iaşi, 2002 Bertrand, Jean-Claude, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Polirom, Bucureşti, 2001 Briggs, Asa; Burke Peter, Mass-media. O istorie socială – de la Gutenberg la internet, Polirom, Bucureşti, 2005 Charaudeau, Patrick; Ghiglione, Rodolphe, Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit, Polirom, Bucureşti, 2005 Collin, Simon, Dicţionar de multimedia, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2001 Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, Bucureşti, 2007 Coman, Mihai, Manual de jurnalism, vol. I şi II, Polirom, Bucureşti, 2001, Coman, Mihai, Mass-media în România post-comunistă, Polirom, Bucureşti, 2003, Coman, Mihai, Mass media, mit şi ritual – o perspectivă antropologică, Polirom, Bucureşti, 2003 Domenach, Jean-Marie, Propaganda politică, Institutul European, Iaşi, 2004 Dumistrăcel, Stelian, Limbajul jurnalistic, Istitutul European, Iaşi, 2006 Gaillard, Philippe, Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2000 y Gasset, Jose Ortega, Revolta maselor, Humanitas, Bucureşti, 1994 Guţu, G., Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983 Hartley, John, Discursul ştirilor, Polirom, Bucureşti, 1999 Kapferer, Jean-Noël, Zvonurile, Humanitas, Bucureşti, 2006 Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989 Liiceanu, Gabriel, Scrisori către fiul meu, Humanitas, Bucureşti, 2008 Lohisse, Jean, Comunicarea – de la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom, Bucureşti, 2002 McQuail, Denis, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999 Mucchielli, Alex, Arta de a comunica, Polirom, Bucureşti, 2005 Palmer, Michael; Ruellan, Denis, Jurnaliştii – vedete, scribi sau conţopişti, Editura Triton, Bucureşti, 2003 Patapievici, H. –R., Omul recent, Humanitas, Bucureşti, 2001 Petcu, Marian, Sociologia mass media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

141

Petcu, Marian, Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi, 2000 Pop, Doru, Mass media şi democraţia, Polirom, Bucureşti, 2001 Pop, Doru, Introducere în teoria media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002 Popescu, Cristian Florin, Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002 Randall, David, Jurnalistul universal, Polirom, Bucureşti, 2007 Roşca, Luminiţa, Formarea ientităţii profesionale a jurnaliştilor, Polirom, Bucureşti, 2000 Runcan, Miruna, A patra putere – legislaţie şi etică pentru jurnalişti, Editura Dacia, ClujNapoca, 2002 Severin, Werner; Tankard, James, Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, Polirom, Bucureşti, 2004 x x x, Dicţionar de filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978

Cuprins
142

Conceptul de comunicare........................................................................................... 3 Forme de comunciare................................................................................................10 Comunicarea de masă................................................................................................17 Societatea de masă.................................................................................................... 26 Cultura de masă......................................................................................................... 33 Triada mass-media......................................................................................................40 Comunicatorul.............................................................................................................47 Canalul în comunicarea de masă.................................................................................55 Publicul sau audienţa..................................................................................................63 Influenţe şi efecte în comunicarea de masă................................................................71 Funcţiile mass-media..................................................................................................82 Tipologii mass-media..................................................................................................91 Jurnalismul – vocaţie şi profesiune.............................................................................99 Jurnaliştii: reporterul şi editorul................................................................................107 Jurnalişti sau (doar) comunicatori?...........................................................................117 Birocraţia de tip jurnalistic........................................................................................127 Ce este jurnalistul?....................................................................................................136 Bibliografie...............................................................................................................142

143

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful