Referent ştiinţific : Prof.dr.Viorel Arnãutu , Univ.Al.I.

Cuza – Iaşi

BIANCA CRUŢ

APLICAŢII ALE POLINOAMELOR DE INTERPOLARE

2

Cuvãnt înainte

Cartea de faţã prezintã câteva tipuri de polinoame de interpolare cãt şi metode de aplicare a lor în analiza de liceu . Lucrarea conţine proiecte didactice referitoare la aplicaţii de tip numeric în materia menţionatã . De asemenea am conceput programe în Turbo Pascal pentru diverse polinoame de interpolare şi aproximãri ale funcţiilor . In ultima parte am prezentat un model de aplicare a polinoamelor de interpolare în practicã unde se poate vedea legãtura strânsã a matematicii cu alte domenii . Aş dori sã mulţumesc profesorului dr. Viorel Arnãutu de la Universitatea Al.I.Cuza Iaşi pentru îndrumare . Autoarea

3

Noţiuni generale 1. volumelor .lungimii graficului 3.Metodele numerice în programa şcolară de liceu .1 Aplicaţii ale integralei definite – aproximare numerică a ariilor .Interpolare polinomială 2.3 Alte polinoame de interpolare 2.4Cea mai bună aproximare a unei funcţii în raport cu o seminormă 2.2 Proiecte didactice 4.5 Interpolarea funcţiilor de două variabile 3.3 Polinoame ortogonale 1.4 Interpolare Hermite 2. Programe de aplicare a metodelor numerice pe calculator 4 . 3.2 Polinomul de interpolare Newton 2.1 Polinomul de interpolare Lagrange 2.Cuprins 1.1 Diferenţe divizate şi proprietăţile lor 1.2 Diferenţe finite şi proprietăţile lor 1.

x3 ] f [x3 .1 Diferenţe divizate şi proprietăţile lor Fie f: [a.. Definiţii : 1.Capitolul 1 Noţiuni introductive 1.. xi +3 .. x3 . xi .. x1 . x3 . x1 . x1 ] f [x1 . x 4 ] f [x0 . Se numesc diferenţe divizate de ordinul 1 mărimile : f xi . Se numesc diferenţe divizate de ordinul k+1 mărimile : f [xi −1 .. n − k Tabloul diferenţelor divizate se construieşte de obicei astfel : xi f( xi ) De ordin 1 f [xi .. x 2 . xi +1 . x 4 ] x2 f [x 2 . xi + 2 .. xi + k −1 ] xi + k − xi −1 pentru i = 1.. xi + 2 ] De ordin 3 f [xi .b] → R o funcţie cunoscută doar într-un sistem de noduri {xi }in=0 ∈ [a. x3 ] f [x 2 . pentru i ≠ j ) numite şi noduri de interpolare . xi +1 .. xi + k ] − f [xi −1 .. x 2 . xi + 2 . xi + k ] = f [xi . x3 .i = 0... xi . x1 . x 2 ] f [x1 . x 2 ] f [x0 . b] distincte ( xi ≠ x j . xi + k −1 . x 2 . x 4 ] x3 x4 5 . x 4 ] f [x1 . xi +1 .. xi +1 ] De ordin 2 f [xi . x 2 . xi + 4 ] x0 x1 f( x0 ) f( x1 ) f( x 2 ) f( x3 ) f( x 4 ) f [x0 . pentru. n − 1 2. xi +1 . xi +3 ] De ordin 4 f [xi . xi +1 . x3 ] f [x0 . x j = [ ] f ( xi ) − f ( x j ) xi − x j ...

. xi +1 .(x j − x j −1 )(x j − x j +1 )..... Pentru k = 1 avem f [xi . xi + l −1 ] = (ip.Proprietăţi ale diferenţelor divizate : P1. xi +1 .... xi − x j xi +1 − xi xi +1 − xi Presupunem formula adevărată pentru k = l − 1 şi să arătăm pentru k = l f [xi .(x j − xi + k ) f (x j ) Demonstraţie : Prin inducţie după k . xi + l ] − f [ xi .. xi +1 ] = f ( xi ) f ( xi +1 ) f ( xi +1 ) − f ( xi ) + = ....inductiva) = x i + l − xi ⎫ ⎧ ⎪ ⎪ i + l −1 ⎪ ⎪ i +l f (x j ) f (x j ) ⎪ 1 ⎪ = ⋅ ⎨ ∑ i+l − ∑ i + l −1 ⎬= xi + l − xi ⎪ j =i +1 j =i ∏ ( x − xm ) ∏ ( x j − xm ) ⎪ ⎪ ⎪ m =i +1 j m =i ⎪ ⎪ m≠ j m≠ j ⎭ ⎩ ⎧ ⎤⎫ ⎡ ⎪ ⎥⎪ ⎢ i + l −1 ⎪ ⎥⎪ ⎢ f ( xi + l ) f ( xi ) 1 1 1 ⎪ ⎪ = ⋅ ⎨ i +l − i + l −1 + ∑ f ( x j ) ⋅ ⎢ i +l − i + l −1 ⎥⎬ xi + l − xi ⎪ ⎢ ∏1( xi+l − xm ) ∏ ( x j − xm ) j =i+1 ∏ ( x − xm ) ∏ ( x j − xm ) ⎥ ⎪ ⎥⎪ ⎢ m =i +1 j ⎪ m =i + m =i m =i ⎪ m≠ j ⎥⎪ ⎢ m≠ j m≠ j m≠ j ⎦⎭ ⎣ ⎩ Expresia din paranteza pătrată devine : x j − xi − x j + xi + l = ∏ (x m =i m≠ j i +l j − xm ) ∏ (x m =i m≠ j i +l x i + l − xi j . xi + k ] = ∑ j =i i+k (x j − xi ). f [xi . − xm ) 6 . xi + l ] = f [ xi +1 . xi +1 .........

Pentru k>n diferenţa divizată este 0 ... α i ≥ 0. Presupunem că are loc formula : f [xi . k 7 . xi +l ]= = f ( x + l) i+l m =i m ≠i +l ∏ (x i +l + f ( xi ) − xm ) ∏ (x m =i m ≠i i +l + i + l −1 j =i +1 i − xm ) ∑ f (x j ) i +l j ∏ (x m =i m≠ j − xm ) =∑ j =i i +l f (x j ) ∏ (x m =i m≠ j i +l j − xm ) ceea ce trebuia demonstrat . xi +1 . Demonstraţie : Prin inducţie după k ..Diferenţa divizată de ordinul k a lui x k pentru x < n este un polinom omogen de gradul n-k ( în argumentele sale ) cu coeficienţii egali cu 1 . să demonstrăm pentru k+1 .... Pentru k = 1 f [ xi . x n este exact diferenţa divizată de ordinul n a funcţiei f.... Pentru k=n diferenţa divizată este 1 . Consecinţe : i) Diferenţa divizată este simetrică în argumentele sale ii) Diferenţa divizată a unei sume de funcţii este egală cu suma diferenţelor divizate a funcţiilor iii)Diferenţa divizată a unui produs dintre un scalar şi o funcţie este egală cu produsul dintre scalar şi diferenţa divizată a funcţiei iv)Coeficientul lui x k din polinomul de interpolare construit pentru funcţia f cunoscută în nodurile x0 .. (∀)i = 0..Deci f[ xi ...+ k = n − k ∑αx α 0 ⋅ xiα+11 ⋅ .... ⋅ xiα+kk . xi +1 ] = xin+1 − xin = ∑ xiα 0 ⋅ xiα+11 xi +1 − xi α 0 +α1 = n −1 Presupunem adevărată relaţia pentru k. P2. x1 . xi + k ] = şi considerăm i α 0 +α1 +.

.c.... f [x0 ...+α k = n − k ⎝ i + k +1 − xi = ∑ xiα 0 ⋅ xiα+11 ⋅ .. xi + k ] = ip.. xi + k ] − f [ xi . x j +1 ..... x2 ... ⋅ xiα+kk − i α 0 +α1 +. xi + k ] P4.. xi + k +1 ] − f [ xi .. Pentru n = 2 : 8 . x n ] f ⋅g = ∑ [x1 ...+ = = ∑α k =n−k xiα+0k +1 ⋅ xiα+11 ⋅ . xi +1 . xi +1 ..d..f [ xi . xi + k +1 ] = = f [ xi +1 ... xn ] = f ( n ) (ξ ) . xi + k ] f = [xi .î..t... b] a.. n! Pentru demonstraţie este necesar să punem condiţii suplimentare pentru funcţie şi pentru noduri ...... x1 . xi + k . x2 .... Diferenţa divizată a produsului a două funcţii [x1 .. xi +1 .. ⋅ xiα+kk ⎜ i + k +1 ∑ ⎜ x α 0 +α1 +. Observaţie : Se poate folosi şi o altă notaţie pentru diferenţa divizată a unei funcţii atunci când nu există pericol de confuzie ( dacă nu apar şi alte funcţii ) : f [ xi .....inductiva = xi + k +1 − xi α 0 +α1 +. ⋅ xiβ+kk = xi + k +1 − xi ⎛ x α 0 − xiα 0 xiα+11 ⋅ xiα+22 ⋅ ...... Legătura dintre diferentele divizate şi derivatele funcţiei : (∃)ξ ∈ [a..+α k +1 = n − k −1 ⎞ ⎟ = cu _ renotare _ de _ exp onenti = ⎟ ⎠ c. x j ] f ⋅ [x j . ⋅ xiα+kk ⋅ xiα+kk++1 1 α 0 +α1 +.. P3..+ k = n − k ∑αxα 0 ⋅ xiα+11 ⋅ ...... xi + k ] = [xi . xn ]g n j =1 Demonstraţia : Prin inducţie după n ....xi + k ] = nu _ conteaza _ ordinea = xi + k +1 − xi f [ xi + k +1 .... xi +1 .....

xi +1 ] De ordin 2 f [xi . xi +1 . xi 0 1 2 3 4 f( xi ) 0 1 1 8 27 64 7 6 19 1 37 9 3 1 0 De ordin 1 f [xi .. f ( x 2 ) g ( x 2 ) − f ( x1 ) g ( x 2 ) f ( x1 ) g ( x 2 ) − f ( x1 ) g ( x1 ) + = x 2 − x1 x 2 − x1 [x2 .. xi + 4 ] 9 . x 2 ] f ⋅ g ( x 2 ) + f ( x1 )[x1 .[x1 . xi +1 . xi +3 . Scriem şi [x1 . Exemplu de calcul al diferenţelor divizate pentru f(x)=x 3 şi nodurile 0. xi + 2 . grupăm termenii şi găsim relaţia de demonstrat .1.4 .. scădem termen cu termen cele două inegalităţi . xi + 2 ] De ordin 3 f [xi . x k +1 ] f ⋅g Presupunem relaţia adevărată pentru k ( k ≥ 2 )şi demonstrăm pentru k+1 ....2. xi +1 . xi +3 ] De ordin 4 f [xi .. x2 ] f ⋅g = = ( fg )( x 2 ) − ( fg )( x1 ) f ( x 2 ) g ( x 2 ) − f ( x1 ) g ( x1 ) = = x 2 − x1 x 2 − x1 = [x1 . x k ] f ⋅ g pentru care sunt valabile formulele corespunzătoare din ipoteza inductivă .3.. împărţim prin x k +1 − x1 . x 2 ]g . xi + 2 .

b] → R o funcţie cunoscută în sistemul de noduri {x } n i i =0 ∈ [a. ( y i = f ( xi ) ) de data aceasta noduri echidistante xi = x 0 + ih. adevărat.Se numesc diferenţe finite progresive de ordinul 2 : Δ2 y i = Δ(Δy i ) = Δy i +1 − Δy i = ( y i + 2 − y i +1 ) − ( y i +1 − y i ) = = y i + 2 − 2 y i +1 + y i pentru i = 0.2 Diferenţe finite şi proprietăţile lor 1.Se numesc difereţe finite progresive de ordinul p+1 : Δ p +1 y i = Δ Δ p y = Δ p y i +1 − Δ p y i . pentru i = 0. n − p − 1 Proprietăţi ale diferenţelor finite progresive. n − 2 . Pentru p = 1 . n (h>0) .Se numesc diferenţe finite progresive de ordinul 1 : Δyi = y i +1 − yi . pentru i = 0. b] distincte . n − 1 . Fie f: [a. avem Δy i = − yi + yi +1 = y i +1 − yi . ( ) Proprietatea (i) k Δ p y i = ∑ (−1) p − k ⋅ C p ⋅ y i + k k =0 p Demonstraţie : Prin inducţie după p.1. i = 1.1 Diferenţa finită progresivă Δ .2. Definiţii : . Presupunem relaţia adevărată pentru p şi o demonstrăm pentru p+1 : k k Δ p +1 y i = Δ Δ p y = Δ p y i +1 − Δ p y i = ∑ (−1) p − k C p y i + k +1 − ∑ (−1) p − k C p y i + k = k =0 k =0 ( ) p p = notăm k + 1 = j la prima sumă = 10 .

n − p 11 . xi + p = Demonstraţie : Prin inducţie după p .k k = ∑ (−1) p − j +1 C p −1 yi + j − ∑ (−1) p − k C p y i + k = j =1 k =0 p +1 p = revenim la notaţia k în prima sumă = p +1 p k k = −∑ (−1) p − k C p −1 y i + k − ∑ (−1) p − k C p yi + k = k =1 p k =0 k k = −∑ (−1) p − k C p −1 + C p y i + k + yi + p +1 − (−1) p yi = k =1 k k k = avem _ formula : C p −1 + C p = C p +1 .... xi +1 .. avem [ ] Δp yi p!⋅h p pentru i = 0.deci = k p +1 0 = ∑ (−1) ( p +1) − k C p +1 y i + k + (−1) ( p +1) −( p +1) C p +1 yi + ( p +1) +(−1) ( p +1) −0 C p +1 y i + 0 = k =1 k = ∑ (−1) p +1− k C p +1 y i + k k =0 p +1 p [ ] adică formula de demonstrat pentru p + 1 Proprietatea (ii) Δ (Δ p yi ) = Δ p (Δy i ) Demonstraţie : k Δ Δ p yi = Δ p y i +1 − Δ p y i = ∑ (−1) p − k C p y i + k +1 − k =0 k k k − ∑ (−1) p − k C p y i + k = ∑ (−1) p − k C p ( y i + k +1 − y i + k ) =∑ (−1) p −k C p (Δy i + k ) = Δ p ( y i ) k =0 k =0 k =0 p p p ( ) p Proprietatea (iii) : Legătura dintre diferenţele divizate şi diferenţele finite progresive f xi . Pentru p = 1 .

pentru i = 1.. Consecinţe : 1.... xi + p . Diferenţa finită progresivă a unei combinaţii liniare de funcţii este combinaţia liniară corespunzătoare a diferenţelor finite progresive a funcţiilor. xi + p +1 − f xi . xi + p xi + p +1 − xi [ ] [ ]= Δ p y i +1 Δ p y i − Δ p +1 y i Δ p (Δy i ) p!h p p!h p Δ p y i +1 − Δ p y i = = = = ( p + 1)h ( p + 1)!h p +1 ( p + 1)!h p +1 ( p + 1)!h p +1 ceea ce trebuia demonstrat ... xi + p +1 = [ ] f xi +1 .2. dăm următoarele Definitii : ... xi +1 ] = Δy i f (xi +1 ) − f ( xi ) = y i +1 − y i = xi +1 − xi 1!⋅h1 Presupunem relaţia adevărată pentru p şi o demonstrăm pentru p + 1 f xi .f [xi . n Se observă imediat că ∇y i = Δy i +1 .Se numesc diferenţe finite regresive de ordinul 1 : ∇y i = y i − y i −1 . 1. n 12 .. 2. Diferenţa finită progresivă de ordinal n pentru x n este o constantă iar diferenţa finită progresivă de ordin mai mare ca n este 0.. Cu acestea se pot defini diferenţe finite regresive de ordinul 2 prin : ∇ 2 y i = ∇(∇y i ) = ∇y i +1 − ∇y i = ( y i − y i −1 ) − ( y i −1 − y i − 2 ) = = y i − 2 y i −1 + y i − 2 pentru i = 2. xi +1 ..2 Diferenţa finită regresivă ( ∇ ) În aceleaşi ipoteze ca la Δ ..

Pentru p = 1 avem : ∇1 y i = y i − y i −1 = Δy i −1 . xi +1 .. putem defini ∇ p +1 y i = ∇(∇ p y i ) = ∇ p y i − ∇ p y i −1 Proprietăţi ale diferenţelor finite regresive Proprietatea (i) Demonstraţie : ∇ p yi = Δ p yi− p Prin inducţie după p . xi + p = [ ] ∇ p yi+ p 1. f xi .. Presupunem relaţia adevărată pentru p şi o vom demonstra pentru p+1 ..3 Diferenţa finită centrată ( δ ) În unele studii se defineşte diferenţa finită centrată . cunoscând ∇ p y i .Pe lângă ipotezele iniţiale n −1 ⎧ ⎫ anterioare se mai consideră şi un sistem de seminoduri ⎨ x 1 ⎬ ∈ [a. b] .În general . în care funcţia ⎩ i + 2 ⎭ i =0 ⎛ ⎞ este cunoscută y 1 = f ⎜ x 1 ⎟ ⎜ i+ ⎟ i+ 2 ⎝ 2⎠ 13 . Vom avea : ∇ p +1 y i = ∇(∇ p y i ) = ∇ p y i − ∇ p y i −1 = ipoteza = Δ p y i − p − Δ p y i − p −1 = = Δ(Δ p y i −( p +1) ) = Δ p +1 y i −( p +1) Din proprietăţile deduse la diferenţe finite progresive avem : ∇ p yi = ∑ (−1) j C ip yi − j j =0 p şi p!⋅h p precum şi celelalte consecinţe deduse la diferenţe finite progresive . adevărat .2..

. xi + p = p [ ] δ py i+ p 2 p!⋅h p k δ p yi = ∑ (−1) p −k C p y k =0 i+k − p 2 14 . Presupunem relaţia adevărată pentru p şi o demonstrăm pentru p + 1 : δ p +1 yi = δ p y = Δp y⎛ p⎞ 1 ⎜ i − ⎟+ ⎝ 2⎠ 2 i+ 1 2 −δ p y i− 1 2 = ipoteza = Δ p y = Δ p +1 y i− p +1 2 i− p −1 2 − Δp y i− p +1 2 = − Δp y⎛ p⎞ 1 ⎜ i − ⎟− ⎝ 2⎠ 2 adică are loc egalitatea .Definim diferenţele centrate de ordinul 1 prin : δyi = y şi în general i+ 1 2 −y i− 1 2 pentru i = 1. xi +1 . Din definiţiile anterioare şi din relaţiile de legătură de mai sus mai putem deduce şi următoarele relaţii : δ p yi = ∇ p y i+ p 2 f xi . Demonstraţie : Inducţie după p .. Pentru p = 1 avem δy i = y i+ 1 2 −y i− 1 2 = Δy i− 1 2 ... n − 1 −δ p y δ p +1 yi = δ (δ p y i ) = δ p y i+ 1 2 i− 1 2 Proprietăţi ale diferenţelor finite centrate Proprietatea (i) δ p yi = Δp y i− p 2 ( presupunând că am definit diferenţa finită progresivă şi diferenţa finită regresivă pe întreg ansamblul de noduri echidistante cu pasul h/2 .

pe care avem definit un produs scalar ) . .precum şi concluziile trase la celelalte diferenţe divizate .. Definiţii : . complet . dacă produsul lor scalar este 0 : (f.g)=0.. adica f = ( f .4 Operatorul de mediere ( μ ) În aceleaşi condiţii avem : μy i+ 1 2 = y y i +1 + y i 2 1 2 μy i = i+ +y 2 i− 1 2 Δp y μΔ y i = p i+ 1 2 + Δp y 2 i− 1 2 şi toate celelalte concluzii . ϕ 2 . liniar independent . Dacă ϕ1 . ϕ n este un sistem de elemente din spaţiul Hilbert H . g 2 . Procedeul de ortogonalizare Teoremă ... normat ... 1. atunci se poate construi un sistem ortonormat g1 .Două elemente se numesc ortogonale . Un sistem ortonormat este întotdeauna liniar independent deoarece are determinantul Gramm egal cu 1 . Fie H un spaţiu Hilbert ( spaţiu liniar .. f ) = 1 Sistemul este ortonormat dacă este un sistem ortogonal şi cu elementele normate . 1.3 . g n astfel 15 ..2. Polinoame ortogonale .Elementul f ∈ H se numeşte normat dacă f = 1.

ϕ 2 . Pentru polinoamele ortogonale se stabilesc relaţii de recurentă utile de forma : α n +1 ⋅ Qn +1 ( x) + (α n − x ) ⋅ Qn (x ) + α n −1 ⋅ Qn −1 ( x ) = 0 unde α n −1 = ∫ p(x ) ⋅ x ⋅ Q a b a b n −1 ( x) ⋅ Qn ( x )dx 2 n −1 ∫ p(x ) ⋅ Q (x )dx αn = ∫ p(x ) ⋅ x ⋅ Q (x )dx 2 n a b ∫ p(x ) ⋅ Q (x )dx 2 n a b 16 . Procedeul de ortogonalizare ne permite să constrium în L 2 ( p )[a.. b ] sistemul de polinoame ortogonale Q0 . x1 . Aceasta are loc pentru că funcţiile 1. Qn unde Qn este polinom de gradul n . Aici vom lua drept produs scalar ( f .. ϕ n ... unde 2 a b p (x ) este o funcţie fixată numită pondere care este pozitivă pe [a. iar combinaţiile liniare ale lor formează polinoame .1 Sisteme de polinoame ortogonale Luăm drept H = L 2 ( p )[a. b] dat şi cu ponderea p ( x ) dată .. 1. b] ... sunt liniar independente pe [a. b ] . x n .. sau ca acest coeficient să fie pozitiv şi norma polinomului să fie 1 .3.. Se arată că până la înmulţirea cu un scalar acest sistem este unic .. b] vom obţine diferite sisteme de polinoame ortogonale . de exemplu ca să avem coeficientul dominant 1 .. şi invers .. atunci sistemul de polinoame ortogonale pe intervalul [a. adica un sistem de polinoame pentru care au loc relaţiile : a b ∫ p( x)Q a b k ( x)Ql ( x)dx = 0.încât elementele lui să fie combinaţii limiare de elemente ale sistemului ϕ1 . Q1 . Dacă introducem condiţii suplimentare asupra polinoamelor ortogonale . g ) = ∫ p( x) f ( x) g ( x)dx .. x 2 .. b] . va fi unic cu această proprietate .. spaţiul funcţiilor reale pentru care există ∫ p( x) f (x )dx . Este clar că dacă schimbăm ponderea p (x ) sau intervalul [a. pentru _ k ≠ l .

.1.. α n . < x nn ) < x nn +1) +1 1. iar dacă punem prin convenţie că Q−1 ( x) ≡ 0 .. Qn (x) are pe intervalul [a.Ecuaţia diferenţială pe care o verifică polinoamele ortogonale Presupunem că ponderea p(x ) satisface următoarea ecuaţie diferenţ ială : p ' ( x) a + bx astfel încât p( x) ⋅ (c + dx + ex 2 ) să se anuleze în = 2 p ( x) c + dx + ex [a. pentru _ i = 0. < x nn +1) sunt rădăcinile polinomului Qn +1 ( x) atunci +1 n n ( ( x1( n +1) < x1( n ) < x 2 +1 < x 2 < . şi notând cu α i .α n +1 = ∫ p(x ) ⋅ x ⋅ Q a b a b n ( x) ⋅ Qn +1 ( x )dx 2 n +1 ∫ p(x ) ⋅ Q (x )dx ∫ p( x)Q a b 2 i Dacă Qi (x) este ortonormat . dispare numitorul .n − x ) ⋅ Qn ( x ) + α n −1 ⋅ Qn −1.. < x nn ) sunt rădăcinile polinomului Qn (x) şi ( ( x1( n +1) < x 2n +1) < .3.. Dacă ( ( x1( n ) < x 2n ) < . b] exact n rădăcini distincte .2. 1.3. 17 .. relaţia de recurenţă are loc şi pentru n = 0 ..n ( x ) = 0 ...2 Proprietatea rădăcinilor polinoamelor ortogonale . α n +1 se simplifică .n +1 ⋅ Qn +1 ( x) + (α n . pentru n ≥ 1 . a b formula de recurenţă pentru polinoame ortonormate devine α n . adică expresiile ( x)dx = 1.k = ∫ p( x) ⋅ x ⋅ Qi ( x) ⋅ Qk ( x)dx . α n −1 . b] (limitarea este puternică dar este satisfăcută pentru capetele intervalului principalele polinoame ortogonale ). deci pentru orice n ≥ 0 .3.

3 … n!⋅2 n dx – ortogonale pe [− 1.Ecuaţia diferenţială pe care o verifică este atunci " ' (c + dx + ex 2 )Qn ( x) + [(a + d ) + (b + 2e )]Qn ( x) − α n Qn ( x) = 0 ( α n se determină prin egalarea cu 0 a coeficientului lui x n ) .1] cu ponderea (−1) n dn α +n ⋅ (1 − x) −α ⋅ (1 + x) − β ⋅ n (1 − x ) ⋅ (1 + x) β + n . β ) ( x) = . q ) = ∫ x p −1 ⋅ (1 − x) q −1 dx = 0 1 Γ( p ) ⋅ Γ(q ) Γ( p + q ) 1. Pentru prezentarea cazurilor particulare de sisteme de polinoame ortogonale avem nevoie de funcţiile Γ( p ) şi B( p.4. Cazuri particulare de polinoame ortogonale (i)Polinoamele lui Jacobi p( x ) = (1 − x) α (1 + x) β sunt : Pn(α . β > −1 n n!⋅2 dx [ ] Ln ( x ) = [ ] 18 .2.1.3. Deci polinoamele lui Legendre sunt : 1 dn ⋅ n ( x 2 − 1) n pentru n= 0. q ) Γ( p ) = ∫ x p −1 ⋅ e − x dx = ( p − 1)! 0 ∞ şi B( p. cuα . Nu insistăm asupra lor decât într-un caz particular şi anume : (ii) Polinoamele lui Legendre sunt cazuri particulare ale polinoamelor lui Jacobi şi anume când α = β = 0 rezultând ponderea p( x ) ≡ 1 .

m = n −1 ⎪ n!⋅(2n + 1) ⋅ Γ(n + 1) 2n + 1 ⎩ 1 Facem observaţia că polinoamele de grad par conţin numai puteri pare ale lui x .... Dând lui n valorile 0 şi 1 ........ pentru n= 0......... şi apoi folosind formula de recurenţă obţinem cazurile particulare : L0 ( x) = 1.3…..... Formula de recurenţă este : (n + 1) Ln +1 ( x) − (2n + 1) ⋅ x ⋅ Ln ( x) + nLn −1 ( x) = 0 Ecuaţia diferenţială pe care o satisfac este : d ⎡ 2 dLn ( x ) ⎤ ⎢(1 − x ) dx ⎥ + n(n + 1) ⋅ Ln ( x) = 0 .. m = n = 0 ⎪π dx = ( x = cos t ) = ∫ cos nt ⋅ cos mtdt = ⎨ .1..m ≠ n π 19 ..... L2 ( x) = 1 1 1 (3 x 2 − 1)...... dx ⎣ ⎦ Pentru ele are loc formula lui Laplace : Ln ( x ) = (x − π∫ 0 1 π x 2 − 1 ⋅ cos θ ) n dθ ... n = m ≠ 0 0 ⎪2 ⎩ 0. cu ponderea 1 sunt : p ( x) = 1− x2 Tn = cos(n ⋅ arccos x). 8 (iii) Polinoamele lui Cebâşev de specia întâi – ortogonale pe ... Avem relaţia : 1 −1 ∫ Tn ( x) ⋅ Tm ( x) 1− x2 ⎧π .⎧ 0.. L4 ( x) = (35 x 4 − 30 x 2 + 3). L3 ( x) = (5 x 3 − 3x).. L1 ( x) = x..... iar cele de grad impar conţin numai puteri impare ale lui x .. deci cu x < 1 . m ≠ n ⎪ Avem : ∫ 1 ⋅ Ln ( x) ⋅ Lm ( x)dx = ⎨ 2 ⋅ Γ(n + 1) ⋅ Γ(n + 1) = 2 .......2. 8 2 2 1 L5 = (63x 5 − 70 x 3 + 15 x).

pentru n=1. cu coeficientul dominant 2n . Pentru aflarea rădăcinii facem Tn ( x) = 0 adică π (2m + 1)π . făcând substituţia θ = arccos x .… Se obţine relaţia cos(n + 1)θ = 2 cos θ ⋅ cos nθ − cos(n − 1)θ . n − 1 . Se observă deci că Tn ( x) este un polinom de grad n . n=0.k = i ⎩ Făcând derivata lui Tn+1 ( x) obţinem : 20 .2.1] şi cu ponderea p( x) = 1 − x 2 .1. sunt : U n ( x) = sin[(n + 1) arccos x ] 1− x2 . ele sunt distincte şi din intervalul [− 1. Ecuaţia diferenţială pe care o satisfac este : (1 − x 2 )Tn" ( x) − xTn' ( x) + n 2Tn ( x) = 0 T0 ( x) = 1.3. 2 n −1 care se numesc şi polnoamele cele mai apropiate de zero (deci care se abat cel mai puţin de la 0 ).2. k ≠ i ⎪ 1 − x 2 ⋅ U k ( x) ⋅ U i ( x)dx = ( x = cos t ) = ∫ sin( k + 1)t ⋅ sin(i + 1)tdt = ⎨π 0 ⎪2 . Tn ( x) .… Avem : −1 ∫ 1 π ⎧ 0.1] (iv) Polinamele lui Cebâşev de specia a doua . T1 ( x) = x T2 ( x) = cos(2 arccos x) = cos 2 (arccos x) − 1 = 2 x 2 − 1 celelalte obţinându-se prin relaţia de recurenţă . pentru cos(n ⋅ arccos x) = 0 ⇒ n arccos x = (2m + 1) ⋅ ⇒ x m = cos 2 2n Au fost studiate şi polinoamele Tn ( x) = m = 0.Formula de recurenţă este : Tn +1 ( x) = 2 xTn ( x) − Tn −1 ( x) . deci cu coeficientul dominant 1 . ortogonale pe [− 1.

care sunt : L0 ( x) = 1.. L2 ( x) = x 2 − 4 x + 2. cu ponderea p ( x) = e − x Sunt date de : H n ( x) = (−1) n ⋅ e x Avem : ∞ −∞ 2 2 [ ] " [ ] ' d n − x2 (e ) ... (vi) Polinoamele lui Hermite –ortogonale pe [− ∞.1.3...2. L1 ( x) = x − 1. pentru n=1.. Sunt date de relaţia : L(nα ) ( x) = (−1) α ⋅ x −α ⋅ e x Formula de recurenţă este : L(nα+)1 ( x) − ( x − α − 2n − 1) L(nα ) ( x) + n(α + n) L(nα−)1 ( x) = 0 . m = n Formula de recurenţă este : H n +1 ( x) − 2 xH n ( x) + 2nH n −1 ( x) = 0 ..U 1 ( x) = 2 x...3...Tn'+1 ( x) = (n = 1) sin[(n + 1) arccos x ] ⋅ 1 1− x2 Formula de recurenţă pentru specia a doua este : = (n + 1)U n ( x) ⇒ U n ( x) = 1 Tn'+1 ( x) n +1 pentru n=1.3. pentru n=0.. (v) Polinoamele lui Laguerre –ortogonale pe [0. ∞ ] cu ponderea p ( x) = x α ⋅ e − x . ∞ ] .… dx n x L(nα ) ( x) + (α + 1 − x) ⋅ L(nα ) ( x) + nL(nα ) ( x) = 0 Tot polinoame Laguerre se numesc uneori şi cazurile particulare când α = 0 şi deci p( x) = e − x .2. ∞ ] ... pe intervalul [0.. cu α > − 1. U 2 ( x) = 4 x 2 − 1..… Ecuaţia diferenţială pe care o satisfac este : d n α +n − x ( x ⋅ e ) .U 3 ( x) = 8 x 2 − 4 x.… dx n ∫e − x2 ⎧ 0.1.. pentru n=0.… 21 .3. pentru n=1...m ≠ n ⋅ H m ( x) ⋅ H n ( x)dx = ⎨ n ⎩2 ⋅ n!⋅ π .2.3… Ecuaţia diferenţială pe care o satisfac este : " ' (1 − x 2 )U n ( x) − 3 xU n ( x) + (n 2 − 4n)U n ( x) = 0 cu : U o ( x) = 1.2.2..

avem : cos x = 1 − 1 ⎡1 ⎤ 1 ⎡1 ⎤ ⎢ 2 (T0 + T2 )⎥ + 4! ⎢ 8 (3T0 + 4T2 + T4 ⎥ 2! ⎣ ⎦ ⎣ ⎦ Neglijând acum pe T4 care contribuie în mai mică măsură la formarea sumei (şi pentru că dorim un polinom de gradul doi ). Din aceste relaţii se pot scoate uşor puterile lui x în funcţie de aceste polinoame ale lui Cebâşev ...Ecuaţia diferenţială pe care o satisfac este : " ' H n ( x) − 2 xH n ( x) + 2nH n ( x) = 0 Cazuri particulare : H 0 ( x) = 1. T6 ( x) = 32 x 6 − 48 x 4 + 18 x 2 − 1. 2 4 8 1 1 x 5 = (10T0 + 5T3 + T5 ). T1 ( x) = x.. f : [a. H 3 ( x) = 8 x 3 − 12 x. b] .. H 1 ( x) = 2 x. pe care dorim să o De exemplu . avem : cosx ≈ T0 − cosx ≈ 144 44 191 88 2 T0 − T2 . x = T1 . T3 ( x) = 4 x 3 − 3 x. Pentru cosx avem dezvoltarea x2 x4 x6 x 2n + − + . luăm funcţia aproximăm printr-un polinom de minimax de gradul 2 . b] → R. 1 = T0 .. H 2 ( x) = 4 x 2 − 2.. T4 ( x) = 8 x 4 − 8 x 2 + 1. x 3 = (3T1 + T3 ). x 6 = (10T0 + 15T2 + 6T4 + T6 ). + (−1) n ⋅ + . Aplicaţii Primele şase polinoame Cebâşev de specia întâi sunt : T0 ( x) = 1. x ∈ R 2! 4! 6! (2n)! şi folosind puterile lui x scrise cu polinoamele lui Cebâşev de specia întâi . 16 32 Se demonstrează că dacă f(x) este continuă pe [a. astfel încât abaterea Δ min max = f ( x) − Pn ( x) .. de grad n (numit şi polinom de minimax ). să fie minimă . T2 ( x) = 2 x 2 − 1. f ( x) = cos x . x 4 = (3T0 + 4T2 + T4 ). sau cos x ≈ − x 192 192 192 192 22 . există un polinom Pn (x) unic. T5 ( x) = 16 x 5 − 20 x3 + 5 x... x 2 = 1 1 1 (T0 + T2 ).

Cea mai bună aproximare a unei funcţii în raport cu o seminormă Obiectivul acestei lucrări este de a expune o serie de tehnici de aproximare a unei funcţii oarecare prin funcţii simple . x. 191 ≈ 0. care duce [0. b] în [− 1. b] . cu proprietăţi 23 .1] 2 1 (2 x − b − a) . se transformă în 1 f ( x) = ( x 2 + 2 x + 1) definită pe [− 1.1] în [− 1. duce [a. x cu polinoamele Cebâşev şi avem : 1 ⎡1 4 1 ⎤ 3 f ( x) = ⎢ (T0 + T2 ) + 2T1 + T0 ⎥ = T0 + T1 + T2 4 ⎣2 8 8 ⎦ 8 z= Renunţând la T2 (pentru că dorim aproximarea cu un polinom de gradul unu ) avem : 3 4 3 4 f ( x) ≈ T0 + T1 = + x 8 8 8 8 Revenind la intervalul [0.1] . b] în [− 1.1] .00521 . deci avem o eroare de 0. Pentru x = 0 .1] .o aproximare destul de bună a funcţiei cos printr-un polinom de gradul doi .99479 . b] .1] în [a. 8 8 8 1.1] . şi invers . uşor de implementat în calculator . aproximaţia este 192 Observaţii : Dacă funcţia este definită pe [a.1] 4 2 Înlocuim din nou 1 . duce [− 1.4. avem : F ( x) ≈ 3 4 1 + (2 y − 1) = y − care este aproximarea cerută . Rezolvare : Se face transformarea x = 2y-1 .ar trebui făcute mai întâi transformări care să ducă intervalul [a. b−a De exemplu : Să se aproximeze funcţia F ( y ) = y 2 . cu un polinom de minimax de gradul unu pe [0. iar F ( y ) definită pe [0.1] . Aceste transformări sunt : x= 1 [(b − a) x + (b + a)].

în spaţiul de funcţii infinit dimensional este definită o normă sau măcar o seminormă . ∀α ∈ R. ∀f ∈ X (4) f + g ≤ f + g . 24 . toate fiind echivalente cu convergenţa pe componente . ∀f ∈ C ( D) x∈D Axiomele normei sunt uşor de verificat în acest caz şi convergenţa în raport cu această normă este convergenţa uniformă a şirurilor de funcţii . ca fiind o funcţie . funcţii polinomiale pe subintervale . este convergent în norma . polinoame trigonometrice de ordin limitat – sunt subspaţii finit dimensionale .2. în timp ce mulţimile de funcţii în care se caută aproximarea . care satisface axiomele : (1) f ≥ 0. polinoame trigonometrice . k →∞ Este cunoscut faptul că .1 Spaţii liniare normate şi seminormate . X este un spaţiu liniar normat .4. în cazul infinit dimensional convergenţa în raport cu o normă nu induce neapărat convergenţa în raport cu altă normă . ∀f ∈ X (2) f = 0 ⇒ f = 0 (3) α ⋅ f = α ⋅ f .. Pentru a preciza însă noţiunea de aproximare şi a putea aprecia eroarea care apare dacă înlocuim obiectul aproximării prin elementul aproximant . Astfel problema abstractă care stă la baza acestor tehnici este aceea a aproximării elementelor unui spaţiu infinit dimensional prin reprezentanţi ai unui subspatiu finit dimensional . Acest rezultat este însă specific spaţiilor finit dimensionale.Norma induce o convergenţă în spaţiul X : un şir { f k }. Mulţimea funcţiilor reale este un spaţiu liniar infinit dimensional . este necesar să presupunem că . Se defineşte norma pe un spaţiu liniar real X .bune de regularitate : polinoame algebrice .b]. g ∈ X Dacă pe spaţiul X este definită o normă . b] . într-un spaţiu finit dimensional . este un interval închis şi mărginit pe axa reală . convergenţa în raport cu o normă implică convergenţa în raport cu orice altă normă .. ∀f . În continuare vom enumera principalele spaţii liniar normate care ne vor fi utile . etc. Dacă n = 1 şi D = [a. 1. 1) Spaţiul funcţiilor continue pe o mulţime compactă D ⊂ R n Se notează cu C(D) şi este înzestrat cu norma lui Cebâşev : f = sup f ( x) . . : X → R .. k = 1. vom nota spaţiul funcţiilor continue pe un compact cu C[a.polinoame algebrice de grad limitat. la f ∈ X dacă lim f k − f = 0 .

iar D0 f = f . f 2 ∈ L p [a. Pentru a dovedi axioma triunghiulară (iv) din definiţia normei . c ≥ 0. b 1 p 1 25 . Fie acum funcţiile f ∈ L p [a. vom dovedi mai întâi inegalitatea : a p bq 1 1 ab ≤ + . care devine egalitate pentru a=b . Dacă n = 1 şi D = [a.1 ≤ p < ∞ . f ∈ C m ( D) i =0 n ∂i f Di f = i .∂ in x n k =1 în care normele derivatelor sunt cele ale lui Cebâşev . al funcţiilor f de variabilă reală definite aproape peste tot în [a. şi este înzestrat cu norma : f = max Di f . cu + = 1 p q p q cp 1 + − c. i = ∑ ik ∂ 1 x1∂ i2 x 2 . ţinând seama că (p-1)q =p .b] . care poate fi şi nemărginit . se notează cu C m (D) . integrabile ( în sens Lebesque ) pe intervalul [a. b] acest spaţiu . se poate înzestra cu norma : f = ( ∫ f dx) p a b p 1 p p . obţinem inegalitatea de mai sus . b]. şi Luând minimul funcţiei ϕ (c) = p q punând c = ab 1 ( p −1) −1 ( p −1) . b] . m 3) Spaţiul L p [a. b] ..Luând în inegalitatea de mai sus : a= f ( x) f p .b] măsurabile şi cu puterile f . care este 0 pentru c = 1 . pentru orice două funcţii f1 . notăm cu C m [a. ∫ f ( x) g ( x) dx ≤ ⎜ a ⎟ ⎟ ⎜ a ⎠ ⎠ ⎝a ⎝ Cu ajutorul acestei inegalităţi se poate obţine acum .2)Spaţiul funcţiilor de m ori derivabile cu derivatele continue pe o mulţime compactă D ⊂ R n . b > 0. b] şi g ∈ Lq [a. ∀a. b] . b= g ( x) g q şi integrând ambii membri de la a la b obţinem inegalitatea lui Hölder : ⎞ q ⎞ ⎛b ⎛b ⎜ ∫ f ( x) p dx ⎟ ⎜ ∫ g ( x) q dx ⎟ .. Convergenţa şirurilor faţă de această este echivalentă cu convergenţa uniformă a funcţiilor şi a derivatelor lor până la ordinul n .


a

b

f 1 ( x) + f 2 ( x) dx ≤ ∫ f 1 ( x) ⋅ f 1 ( x) + f 2 ( x)
p a 1 p q ( p −1) ⎛b ⎞ ⎜ f ( x) + f ( x) ⋅ ∫ 1 dx ⎟ 2 ⎜a ⎟ ⎝ ⎠ 1 q

b

p −1

dx + ∫ f 2 ( x) ⋅ f1 ( x) + f 2 ( x)
a

b

p −1

dx ≤
1 q

⎛b ⎞ p ≤ ⎜ ∫ f1 ( x) dx ⎟ ⎜ ⎟ ⎝a ⎠

⎛b ⎞ p + ⎜ ∫ f 2 ( x) dx ⎟ ⎜ ⎟ ⎝a ⎠

1

p

⎛b ⎞ q ( p −1) ⋅ ⎜ ∫ f 1 ( x) + f 2 ( x) dx ⎟ ⎜ ⎟ ⎝a ⎠

de unde urmează inegalitatea lui Minkovski : f1 + f 2 p ≤ f1

Convergenţa unui şir de funcţii în raprot cu norma din L p [a, b] se numeşte convergenţă în medie de ordin p . În cazul p = 2 este vorba de convergenţă în medie pătratică . Este uşor de văzut că un şir de funcţii uniform convergent este şi convergent în medie de orice ordin , dar reciproca nu este adevărată . O clasă importantă de spaţii liniare o formează cele cu produs interior . Într-un spaţiu liniar X se spune că s-a definit un produs interior dacă există o aplicaţie care duce fiecare pereche de elemente f , g ∈ X într-un număr real notat ( f , g ) cu proprietăţile : (a) ( f , g ) = ( g , f ), ∀f , g ∈ X (b) (α 1 f1 + α 2 f 2 , g ) = α 1 ( f1 , g ) + α 2 ( f 2 , g ), ∀α 1 , α 2 ∈ R, ∀f1 , f 2 ∈ X (c) ( f , f ) ≥ 0, ∀f ∈ X (d) ( f , f ) = 0 ⇒ f = 0 Produsul scalar vectorial din R n , ( f , g ) = f1 g1 + f 2 g 2 + ... + f n g n ,este un exemplu

p

+ f2

p

de produs interior. Dacă ( f , g ) = 0 ,se spune , ca şî în spaţiul R n , că cele două elemente sunt ortogonale . Din axiomele produsului interior rezultă că , pentru orice f , g ∈ X şi α ∈ R avem relaţia : (*) 0 ≤ ( f + αg , f + αg ) = ( f , f ) + 2α ( f , g ) + α 2 ( g , g ) de unde

( f , g )2 − ( f , f )(g , g ) ≤ 0, sau ( f , g ) ≤ ( f , f ) 12 ⋅ (g , g ) 12
care este inegalitatea lui Schwarz. Aceasta permite să dovedim că :
f = ( f , f ) 2 , ∀f ∈ X este o normă pe X.
1

Într-adevăr axiomele (1),(2),(3) ale normei rezultă din cele ale produsului scalar cu uşurintă , iar inegalitatea triunghiulară rezultă cu ajutorul inegalităţii lui Schwarz :

= ( f + g , f + g ) = f + 2( f , g ) + g ≤ f + 2 f ⋅ g + g = ( f + g ) Deci am definit o normă , care se numeşte norma indusă de produsul interior . Dacă în inegalitatea triunghiulară de mai sus are loc egalitatea pentru anumiţi f , g ∈ X , g ≠ 0 ,atunci din relaţia (*) găsim :
f +g
2 2 2 2 2 2

26

f + αg şi luând α =
− f

2

= ( f +α g

)

2

, obţinem f + αg = 0 adică f + αg = 0 g În general se spune că o normă este strictă dacă are loc implicaţia :

f , g ∈ X , f + g = f + g ⇒ ∃α 1 , α 2 ∈ R, α 1 + α 2 ≠ 0, α 1 f + α 2 g = 0.

Din cele arătate mai sus rezultă că norma indusă de produsul interior este strictă . − f iar când g = 0 luăm Într-adevăr , dacă g ≠ 0 putem lua α 1 = 1, α 2 = α = g Un exemplu de spaţiu cu produs interior este spaţiul L2 [a, b] definit mai sus . Produsul interior se poate defini în acest caz prin

α 1 = 0, α 2 = 1 .

( f , g ) = ∫ f ( x) g ( x)dx
a

b

Axiomele (a),(b),(c),(d) sunt uşor de verificat , cu observătia că funcţia nulă este aici funcţia egală cu zero a.p.t.(aproape peste tot – adică este nenulă pentu o mulţime numărabilă sau finită de elemente ). Norma definită mai sus în L2 [a, b] este evident norma indusă de acest produs interior . O generalizare naturală a acestui produs este

( f , g ) p ( x ) = ∫ p( x) f ( x) g ( x)dx
a

b

, unde p(x) este o funcţie fixată numită
b

pondere cu proprietăţile : p( x) ≥ 0, ∀x ∈ [a, b]; ∫ p( x)dx > 0 .
a

Norma indusă de acest produs interior este : pentru p( x) ≡ 1 găsim f
2

f

p( x)

= ( ∫ p ( x) f ( x) 2 dx) 2 , iar
a

b

1

.

În teoria aproximării funcţiilor este sufucientă în multe cazuri o ipoteză mai slabă decât cea a existenţei unei norme pe spaţiul X. Vom spune că pe spaţiul X s-a definit o seminormă , dacă există o funcţie . : X → R care satisface axiomele (1),(3),(4) ale normei .Evident că o normă este în acelaşi timp şi seminormă , dar dacă efectiv axioma (2) nu este satisfăcută pentru anumiţi x ∈ X ,vom spune că . este o seminormă proprie. Pentru o seminormă proprie , deşi 0 = 0 ,după axioma (3) , există şi elemente x ≠ 0 care au
x = 0 .Dacă pe spaţiul X este definită o seminormă , se spune că spaţiul X este

un spaţiu liniar seminormat . Exemple de spaţii seminormate vom întâlni în paragrafele următoare . O clasă de seminorme o formează cele induse de semi-produs interior , adică o aplicaţie pe X×X → R , care satisface numai axiomele (a),(b),(c) ale unui produs interior. 27

Inegalitatea lui Schwarz rămâne valabilă şi în acest caz , ceea ce permite demonstrarea inegalităţii triunghiulare . De asemenea , pe aceeaşi cale se arată că o seminormă indusă de un semi-produs interior este strictă , ceea ce înseamnă că are loc implicaţia puţin modificată :
∃f , g ∈ X , f + g = f + g ⇒ ∃α 1 , α 2 ∈ R, α 1 + α 2 ≠ 0, α 1 f + α 2 g = 0.

Din axiomele seminormei urmează imediat inegalitatea : (**) x − y ≤ x − y , ∀x, y ∈ X Dacă Y ⊂ X este un subspaţiu al spaţiului liniar seminormat X, Y la rândul lui este seminormat cu seminorma definită ca restricţie la Y a seminormei date pe X .
1.4.2 Definiţia celei mai bune aproximări

Fie acum pe spaţiul de funcţii infinit dimensionale X , definită o seminormă , . şi fie X m un subspaţiu liniar al lui X , finit dimensional , cu dim X m = m .Să precizăm noţiunea de aproximare a unei funcţii f ∈ X prin funcţii din X m . Pentru fiecare funcţie g m ∈ X m , f − g m ≥ 0 este o măsură a erorii care s-ar face dacă în locul funcţiei f am folosi funcţia g m .Este natural atunci să spunem că g m este o cea mai bună aproximaţie în X m a lui f , în raport cu seminorma dată , dacă are loc egalitatea : (***) f − g m = inf f − g m = d m
g m ∈X m

Din definiţia aceasta nu rezultă că există totdeauna cea mai bună aproximaţie în raport cu o seminormă şi nici că este unică . De aceea existenţa şi unicitatea trebuie studiate pentru fiecare caz în parte . De asemenea o problemă deosebită este şi calculul efectiv al celei mai bune aproximaţii în cazul în care există şi este unică . În anumite situaţii această problemă este ea însăşi o chestiune dificilă care necesită la rândul ei aproximaţii. De importanţă deosebită este şi evaluarea erorii . Dacă seminorma este proprie , marginea inferioară d m din (***) poate fi şi zero , ceea ce înseamnă că

f − gm

nu este o evaluare potrivită a erorii . Mai adecvată este estimarea erorii

punctuale sau restului R( x) = f ( x) − g m ( x) ,adică a erorii într-un punct fixat x.Uneori se pot obţine evaluări într-o normă mai puternică decât seminorma dată . O altă problemă se referă la convergenta aproximării , adică la cercetarea condiţiilor în care , lăsând dimensiunea m a subspaţiului X m să crească la infinit , şirul celor mai bune aproximaţii g m converge la funcţia f pe care o aproximăm , în sensul unei norme pe X . Dacă are loc această convergenţă , de va justifica în practică determinarea unor aproximări g m din ce în ce mai bune odată cu creşterea lui m şi oprirea calculelor atunci când diferenţa a a două aproximări succesive este neglijabilă . Vom lua un exemplu . Fie X spaţiul funcţiilor de n ori diferenţiabile într-o vecinătate a unui punct x0 , pe care definim seminorma :

28

. Este ştiut că evaluarea restului într-un punct fixat x poate fi făcută de exemplu . Demonstraţie : 29 . dacă presupunem în plus diferenţiabilitatea încă o dată a funcţiei şi continuitatea în x0 a derivatei de ordinul n+1 . : X → R definită pe spaţiul X . Teorema 1 Fie seminorma . g m ( j) ( x0 ) = f ( j ) ( x0 ).. + ( x − x0 ) .. ∀f ∈ X . Să luăm drept spaţiu finit dimensional X m . cuξ = ξ ( x. adică poate avea loc şi pentru funcţii neidentic nule .. care are pe x0 ca rădăcină de multiplicitate n+1 este polinomul identic nul . j =0 n în care f = f iar ceilalţi termeni sunt derivatele lui f . spaţiul polinoamelor de grad cel mult n . care au pe x0 ca rădăcină de multiplicitate cel puţin n+1 .. (n + 1)! avem g m ( x) = f ( x0 ). căci singurul polinom de grad cel mult n . în raport cu seminorma dată . = f ( n ) ( x0 ) = 0 .3 Teoreme generale de existenţă şi unicitate Vom prezenta aici două rezultate generale de existentă şi unicitate a celei mai bune aproximaţii care acoperă majoritatea situaţiilor concrete . Dacă în plus d m = 0 (pentru o seminormă proprie ).f = ∑ f ( j ) ( x0 ) . j = 1. ∀g m ∈ X n +1 . x 0 ) în vecinătatea lui x0 .4.. n adică : f − g m = 0 ≤ f − g m .. pentru fiecare f ∈ X există măcar o cea mai bună aproximaţie în X m . Atunci . este o normă . (n + 1)! Convergenţa aproximării lui Taylor când n → ∞ are loc pentru funcţii analitice. cu dim X m = m . Luând în particular polinomul lui Taylor : f ( n +1) (ξ ) ' g m ( x) = f ( x0 ) + f ( x0 )( x − x0 ) + . cu dimensiunea m=n+1 . Deci d m = 0 şi cea mai bună aproximaţie în sensul acestei seminorme este polinomul lui Taylor g m . Restricţia seminormei de mai sus la acest subspaţiu este o normă .2. Aceasta este o seminormă proprie pentru (0) că f =0 implică f ( x0 ) = f ' ( x 0 ) = . În această ipoteză : f ( n +1) (ξ ) ( x − x0 ). cea mai bună aproximaţie este unică .. cu proprietatea că restricţia ei la subspaţiul X m ⊆ X . R ( x) = f ( x) − g m ( x) = 1.3.

.. ⎝ i =1 ⎠ gm Atunci avem . g mm ) ) = ( ( = f − ∑ ( g mi ) + ε ( i ) )ei − f − ∑ g mi ) ei ≤ i =1 i =1 n m ∑ ε ( i ) ei ≤ e ∑ ε ( i ) i =1 i =1 m m unde am notat cu e=max { e1 . σ (gm 0 1 30 . g m2 ) . g m2 ) . ∑ hmi ) i =1 i =1 ⎩ 2 ⎫ = 1⎬ ⎭ care este evident mărginită şi închisă .....ca funcţie continuă .. Să notăm acum cu S m mulţimea din X m dată de : m m ⎧ ( ( S m = ⎨hm ∈ X m / hm = ∑ hmi ) ei .. Norma . pentru f ≡ 0 .. e2 . g m2) .. i =1 Avem . este mărginită pe S m şi îşi atinge marginile . cu f ∈ X fixată .Aceasta arată că funcţia ϕ este continuă .. ar rezulta hm = 0 ∈ S m (pentru că în X m restricţia seminormei este normă ) ceea ce este absurd după definitia lui S m de mai sus . cum există hm ∈ S m . căci dacă ar fi nulă . cu ρ m = hm .....să considerăm funcţia de m variabile : ( ( ( ( ϕ ( g m1) . em }. g m2 ) + ε ( 2) . hm ∈ S m } ≥ 0 De fapt ρ m > 0 .. ( ( ( Fie e1 . em funcţii care formeză o bază în X m .. evident ∈ S m şi deci : σ (gm ) f − gm ≥ gn − f = σ (gm ) gm − f ≥ σ (g m )ρ m − f . Avem atunci : ρ m = inf { hm . e2 . deci compactă în spaţiul finit dimensional X m .. ⎛ m ( 2⎞ 2 Fie acum g m ∈ X m oarecare ( g m ≠ 0 ) şi să notăm σ ( g m ) = ⎜ ∑ g mi ) ⎟ . g mm ) coordonatele în acestă bază a unei funcţii g m ∈ X m . g mm ) ) = f − g m = f − ∑ g mi ) ei n ....Pentru a dovedi existenţa vom căuta să aplicăm teorema lui Weierstrass care arată că o funcţie continuă pe o mulţime compactă îşi atinge infimumul ... Notând cu g m1) .obţinem şi continuitatea normei din X . din (**) : ( ( ( ( ( ( ϕ ( g m1) + ε (1) .. g mm ) + ε ( n ) ) − ϕ ( g m1) . In particular .

Dacă d m = 0 . avem atunci : (1 ( ( ( ( ( d m = inf ϕ ( g m ) .. f + dm ρm are loc Notând cu Σ n = {g m ∈ X m / σ ( g m ) ≤ R} . Ipoteza d m = 0 care asigură unicitatea nu este însă întotdeauna îndeplinită în cazuruile concrete care vor urma . să fie o normă .De aici rezultă că pentru toate funcţiile g m ∈ X m cu σ ( g m ) > R = inegalitatea : ( ( ( d m < ϕ ( g m1) . Presupunem că ar exista două funcţii condiţia : f − gm = f − gm = dm = 0 . dar în toate cazurile concrete pe care le vom studia . avem că g m − g m = 0 . contrar presupunerii făcute . există şi este unică .. cu dim X m = m .... care verifică Atunci inegalitătile : 0 ≤ g m − g m ≤ f − g m + f − g m = 2d m = 0 .. g mm ) ) = inf ϕ ( g m1) . astfel încât restricţia ei la subspaţiul finit dimensional X m ⊆ X . Atunci cea mai bună aproximaţie a oricărie funcţii f ∈ X . O altă condiţie care asigură unicitatea celei mai bune aproximaţii se referă la un anumit tip de seminormă – seminorma strictă . demonstrează că g m − g m = 0 şi cum pe X m seminorma este o normă . g mm ) ) = f − g m . Cu aceasta teorema este complet demonstrată . g m2 ) . 31 . Deci cea mai bună aproximaţie este unică . să demonstrăm unicitatea prin reducere la absurd. Teorema 2 Fie pe spaţiul liniar X definită o seminormă strictă . .. g m ∈ X m . în X m .. în raport cu seminorma dată . ipotezele de existentă din această teoremă sunt îndeplinite . Existenţa celei mai bune aproximaţii are loc şi în condiţii mai generale decât cele din teorema 1 ... distincte . g m2) . g m2 ) ... g m . g m ∈X m g m ∈Σ m Teorema lui Weierstass se poate aplica atunci funcţiei continue ϕ pe mulţimea compactă Σ n şi aceasta asigură existenţa celei mai bune aproximaţii . g mm ) ) .

α1 + α 2 ceea ce conduce . dupa demonstraţia de la teorema 1 la unicitate . rezultă existenta numerelor reale α 1 . deci g m = g m . Pentru a demonstra unicitatea presupunem că ar exista astfel încât : g m . deci avem unicitate . Deci în ambele cazuri este contrazisă presupunerea existenţei a două cel mai bune aproximaţii . g m − g m = 0 . 32 . deci din nou se contrazice presupunerea făcută . obţinem : 0 ≤ dm ≤ f − α1 g m + α 2 g m = 0 deci d m = 0 . Dacă α 1 + α 2 = 0 .Demonstraţie : Existenţa rezultă din teorema precedentă . contrazice Vom considera două cazuri posibile . α 2 care nu sunt ambele nule astfel ca : (****) α1 ( f − g m ) + α 2 ( f − g m ) = 0 . g m ∈ X m distincte . Cum seminorma este strictă . împărţind la α 1 + α 2 în inegalitatea (****). Atunci din inegalităţile : dm ≤ f − ≤ gm + gm 1 = 2 f − (gm − gm ) ≤ 2 2 1 1 1 1 f − gm + f − gm = dm + dm = dm 2 2 2 2 vom avea : 2 f − (gm + gm ) = f − gm + f − gm . În cazuri concrete este posibil ca nici una din cele două ipoteze de unicitate prezentate de noi să fie verificate şi să fie necesar să demonstrăm direct unicitatea . f − gm = f − gm = dm . Dacă α 1 + α 2 ≠ 0 . din (****) rezultă că presupunerea .

n şi se pune problema aproximării funcţiei f în acest punct x . Problema interpolării polinomiale constă în aproximarea funcţiei f în acest punct x printr-un polinom : p k ( x) = ∑ a j ⋅ x j j =0 k unde k să fie maxim ... a n ) cu determinantul sistemului : n 1 x 1 ..Capitolul 2 Interpolare polinomială Considerăm o funcţie sistem de n + 1 noduri {xi }in=0 f : [a.. n≥i > j ≥0 n 1 x 1 . . a1 . Atunci sistemul devine : ∑a j =0 n j ⋅ x j = y i . b] → R . a k ) . în funcţie de valorile cunoscute din tabel . n Adică un sistem liniar neomogen de n+1 ecuaţii cu n+1 necunoscute (a 0 .. n adică un sistem liniar neomogen de n+1 ecuaţii cu k+1 necunoscute (a 0 . b] . .. în care cunoaştem valorile funcţiei y i = f ( xi ) . Rămâne cazul n ≥ k şi cum noi dorim să avem k maxim . Deci acest sistem are soluţie unică şi deci polinomul de interpolare este unic şi de grad n ( dacă a n = 0 va fi de grad < n ) 33 . pentru i = 0. Dacă n<k sistemul poate fi : compatibil ( dar nu cu soluţie unică ) sau incompatibil . i = 0. i = 0. n . p k (x) unic determinat astfel încât y i = f ( xi ) = p k ( xi ) . i = 0.... x ≠ xi ... a1 . ambele cazuri sunt neinteresante .. iar pe intervalul [a. luăm un distincte . . pentru că nodurile sunt distincte ( este un ... pentru i = 0..... b]. n adică avem tabelul : xi f ( xi ) x0 =a y0 x1 y1 x2 y2 … … x n −1 y n −1 xn = b yn Se dă un punct x ∈ [a. x0 0 1 1 x1 .. x n n determinant Vandermonde ) .. continuă . x1n = ∏ (xi − x j ) ≠ 0 . alegem k=n ... Aceasta înseamnă că avem : ∑a j =0 k j ⋅ x j = y i .

..Notaţia folosită este p n ( f . n . luăm un sistem de n + 1 noduri {xi }in=0 distincte oarecare . unde : ⎧1. de grad cel mult n . i ≠ j Cu aceste notaţii rezultă că nodurile x0 . 2... există un polinom li (x) . pentru i = 0. continuă . pentru orice i = 0.. xi +1 .( xi − x n ) Acest polinom este polinomul fundamental Lagrange . notaţia poate fi şi p n ( f .( xi − xi −1 ) ( xi − xi +1 )... x1 . care satisface ecuaţia li ( x j ) = δ ij pentru j = 0.... x1 .( xi − x n ) ( x − x 0 )( x − x1 ). pentru i = 0. punem condiţia l i ( xi ) ≡ 1 ..( x − xi −1 ) ( x − xi +1 ). i = j li ( x j ) = δ ij = ⎨ ⎩0.( xi − x n ) = ∏ ( xi − x k ) ⇒ k =0 k ≠i n ci = 1 ⇒ ( xi − x0 )( xi − x1 ). n ... x n sunt rădăcini ale lui li (x) .. deci avem relaţia : l i ( x) = ci ( x − x0 )( x − x1 ). în care cunoaştem valorile funcţiei y i = f ( xi ) .Polinomul de interpolare Lagrange Fie o funcţie f : [a... n .. b] → R .( x − x n ) = ∏ ( x − xi ) . n ..... x) iar dacă nodurile sunt fixate .( x − x n ) li ( x) = ( xi − x0 )( xi − x1 )..1..( x − xi −1 ) ( x − xi +1 ).( x − x n ) = ∏ ( x − x k ) k =0 k ≠i n Pentru a determina şi constanta ci .( xi − xi −1 ) ( xi − xi +1 )... Notăm cu : ω n +1 ( x) = ( x − x0 )( x − x1 ). x) .. un polinom de i =0 n grad n+1 şi convenim ω 0 ( x) ≡ 1 ( se numeşte polinom fundamental Newton). Demonstraţie : Vom demonstra mai întâi că .. x n . b] .. iar pe intervalul [a. deci vom obţine : 1 = ci ( xi − x0 )( xi − x1 ).. x0 .( xi − xi −1 ) ( xi − xi +1 ).. Teoremă de existenţă şi unicitate Există un polinom unic P de grad cel mult n şi care satisface P( xi ) = f ( xi ) . xi −1 .. 34 ....

. oricare ar fi polinomul Q(x) . de grad cel mult n şi se anulează în nodurile x0 .. de asemenea . i =o n Pentru a dovedi unicitatea acestui polinom . Acest unic polinom este polinomul de interpolare Lagrange : Ln ( f ..... xi −1 . x) + ω n +1 ( x) ⋅ Q( x) . x1 ... ' ( x − xi )ω n +1 ( xi ) Dacă nu impunem condiţia ca gradul polinomului să fie cel mult n se poate găsi o infinitate de polinoame care au valorile cerute în nodurile date .( x − x n ) = ∏ ( x − xi ) .... rezultă că : R ( x) ≡ 0 ⇒ P ≡ Q . dar se obţine atunci un polinom de grad cel puţin n+1 . x1 . x n . x0 . presupunem că ar exista două polinoame P.( xi − x n ) n i =0 Ln ( f . x 0 .. x1 . .. Atunci R=P-Q este . x n ... astfel încât : Rn ( x ) = f ( n +1) (ξ ) ( x − x0 )( x − x1 ).....( xi − x n ) n = ∑ f ( xi ) ⋅ ∏ i =0 j =0 j ≠i n n x − xj xi − x j Considerând acum polinoamele fundamentale Newton ω n +1 ( x) = ( x − x 0 )( x − x1 ).. .. adică mai mare ca n. este uşor de demonstrat deoarece luăm Pn ( xi ) = ∑ f ( xi ) ⋅ l i ( x) . x0 .... x) = ∑ f ( xi ) ω n +1 ( x) . b]) şi x ∈ [a.... x n ..2 Eroarea în interpolarea Lagrange Eroarea cu care este aproximată funcţia f(x) prin polinomul de interpolare este : Rn ( x) = f ( x) − Ln ( f . de exemplu polinomul : Ln ( f ... atunci există un punct ξ situat în cel mai mic interval care conţine punctele x.1. x n .( x − x n ) ( xi − x0 ). avem că : i =0 ω deci Observaţii : ' n +1 ( xi ) = ( xi − x0 )( xi − x1 )... x1 ...Existenţa unui polinom de grad cel mult n şi care în noduri verifică condiţia P( xi ) = f ( xi ) .. Deoarece cele n+1 zerouri ale lui R au fost presupuse diferite . xi +1 . x) Teoremă : Dacă f ∈ C 2 n+1 ([a. x1 . x) = ∑ f ( xi ) i =0 n ( x − x0 )..( x − x n ) 4 3 (n + 1)! 1444 24444 ω n +1 ( x ) 35 . ... x n .. x0 .Q de grad cel mult n şi care în noduri satisfac condiţiile de mai sus . b] . 2..

atunci x∈[a .. până se obţine o aproximare convenabilă în punctul x dat . b] → R prin ϕ ( z ) = f ( x) − Ln ( f . f ( x ) − Ln ( f . pentru _ i = 1. Aplicăm succesiv aceeaşi teoremă funcţiilor ϕ ' ( z ). z ) − c.. b].b ] M n +1 ⋅ ω (x ) .. unde k este o constantă ce va trebui determinată . z ) − k ( z − x0 )( z − x1 ). 36 .b] în punctele x. x fiind punctul în care facem aproximarea... rezultă că ϕ ( n+1) ( z ) se anulează o dată pe [a.. a. ϕ ( n ) ( z ) .d. x ) ..( z − x n ) = Rn ( z ) − k ⋅ ω n +1 ( z ) . deoarece funcţia este cunoscută doar pe câteva noduri . iar ca aceste să fie minim ar trebui ca nodurile x0 . ϕ " ( z ).. prin procedeul AitkenNeville. În practică se pot calcula valorile diverselor polinoame Lagrange în mod iterativ ... Din expresia lui ϕ (z ) avem : ϕ ( n +1) ( z ) = f ( n +1) ( z ) − k ⋅ (n + 1)! f ( n +1) (ξ ) Luăm aici z = ξ pentru k : k = (n + 1)! Deci : ϕ ( z ) = f ( x ) − Ln ( f . x ) ≤ (n + 1)! n+1 Utilizarea practică a acestei relaţii este foarte restrânsă .t.Demonstraţie : Definim funcţia ajutătoare ϕ : [a.. deci există un punct ξ ∈ [a. deci nu se ştie nimic de funcţie şi mai ales de derivatele ei . x1 . Inseamnă că funcţia ajutătoare ϕ (z ) se anuleaza de n+2 ori pe [a.. = ϕ ( x n ) = 0 şi că este de clasă C n+1 ([a.( x − x n ) ⇒ Rn ( x) = ⋅ ω n +1 ( x) (n + 1)! (n + 1)! Observaţii : 1.b] . x0 . ϕ ' ( z ) se anulează de n+1 ori pe [a.. n) deci Rezultă că : k= ( x − x 0 )( x − x1 ). x n să fie alese ca zerourile polinoamelor Cebâşev . Conform teoremei lui Rolle .( x − x n ) numitorul este diferit de 0 . x n .i. ( x ≠ xi . . b]) . obţinem : f ( x ) − Ln ( f ..c..b] . x1 .. Dacă vrem ca diferenţa f ( x ) − Ln ( f . Dacă f ( n+1) ( x) este mărginită pe [a. Să determinăm k astfel încât ϕ ( x) = 0 .b] şi notăm cu M n +1 = sup f ( n +1) ( x ) . 3.. 2.ϕ ( n +1) (ξ ) = 0 . Este evident că ϕ ( x 0 ) = ϕ ( x1 ) = . f ( n +1) (ξ ) f ( n +1) (ξ ) ( x − x0 )( x − x1 )... x ) să fie minimă . ne putem ocupa de ω n +1 ( x ) ..

...2. i = k + 1. n Pornind de la aceste polinoame y 0i ( x) se pot construi : ajutorul formulei de recurenţă : x − xk y 012. n y 0i ( xi ) = f ( xi ). pentru j = 0. In plus . cu ....1. i = 1. x0 .....k ( x) y 01i ( x).. n)... xi2 .ik ( x) polinomul de interpolare Lagrange pentru funcţia f . i = 1.ki ( x) dat de formula (1) este chiar polinomul de interpolare Lagrange pe nodurile x. k − 1 x j − xk y 012.. Notăm cu y i1i2 .Procedeul Aitken-Neville Se calculează polinomul de interpolare Lagrange în mod iterativ .. avem că ...3.. n)etc.( k −1)..n + ( xi − x k ) f ( xi ) ⎪ y 012.( k −1).2.ki ( x) = = f ( xi ) ⎪ xi − x k ⎩ Din cauza unicităţii polinomului lui Lagrange de interpolare rezultă că y 012. i = 1.. y 012i ( x). (i = 2. Polinoamele de gradul I şi anume y 0i ( x). xik (k ≤ n).ki ( x) = x − xi x .ki ( x k ) = xi − x k ⎪ De asemenea : ⎨ .. 37 .... n xi − x k Presupunând că y 012. deja calculate sunt polinoame de interpolare de grad k în (1) y 012..k ( x) . n se calculează uşor cu : y 0i ( x ) = Evident y 0i ( x) = f ( x 0 ) x − x0 x − xi f ( x0 ) f ( xi ) xi − x 0 . (i = 3..ki ( x) este polinom de grad k+1 .3.. xi . rezultă din formula de mai sus că y 012.k ( x) y 012...( k −1) ki ( x j ) = = xi − x k x j − xi f (x j ) f (x j ) = f (x j ) ⋅ x j − xk x j − xi 1 1 = f (x j )(x j − x k − x j + xi ) xi − x k xi − x k = f (x j ) − ( x k − xi ) f ( x k ) ⎧ = f ( xk ) ⎪ y 012. construit pe nodurile xi1 .. x1 ..( k −1). i = k + 1.. x k .

i = k + 1.. x1 = 4..n y 01 y 02 y 012 y 04 y 014 y 0124 y 01234 Observaţie : Procedeul este şi mai bun dacă nodurile sunt aranjate în ordinea depărtării lor faţă de x f în care se face aproximarea . x 4 = 7 Construim astfel polinomul de interpolare Lagrange . 6 .. i = 0. Exemplu : Dacă nodurile ar fi 1 .. Să se afle polinomul de cel mai mic grad care trece prin punctele : x1 (0. deci doar vectori . n se află y 012. Deci la etapa k se pune : ((x − xk ) yi − (x − xi ) y k ) yi = . Calculul se poate chiar opri înainte de a ajunge la n . n vom avea : y 0 .Deci formula de recurenţă (1) ne permite calculul polinoamelor y 012.. k = 1. n Înaintea etapei k . n . i = k + 1. i = 1. pentru un x fixat ( x f ) se rezervă în memorie locaţii doar pentru nodurile xi şi valorile funcţiei y i . astfel : yi = ((x − x0 ) yi − (x − xi ) y 0 ) xi − x0 .147) 38 .... Cu formula (1) se calculează y 012..2).12).. x3 (2. n xi − x k Astfel .. y 012 . i = k .1 . n. y 012. x 2 = 1. în locaţiile y i . nu matrici . din ce în ce mai bune.. x3 = 6. Grafic avem : xi f ( xi ) x0 y0 x1 y1 x2 y2 x3 y3 y 03 y 013 y 0123 x4 y4 … … … … … … xn yn y0n y 01n y 012 n y 0123n M y 0123. ordinea nodurilor ar fi : x0 = 3. x 4 (5. x 2 (1.ki ( x).n care reprezintă de fapt aproximări ale funcţiei f în punctul x f dat .ki ( x ) cu i = k + 1. iar aproximarea s-ar cere în 3. n care se păstrează tot în vectorul y. În prima etapă a algoritmului se calculează y 0i .kn ( x) . dacă diferenţa dintre două aproximări succesive în modul este mai mică decât un ε fixat de noi . ob obţinând în final Ln ( x) = y 012. y 01 .3).( k −1)i ( x) . în urma celor n etape . 3. La programarea pe calculator . 4 ... i = 0.1 . în locaţiile y i . i = 1. n − 1 .. 7 . 3 . n .

5...1. x0 ] − f [x 0 . intervalul [a.... x n ] 39 .xi f ( xi ) Iar polinomul este : 0 2 1 3 2 12 5 147 (x − 1)(x − 2)(x − 5) (x − 0)(x − 2)(x − 5) (x − 0)(x − 1)(x − 5) + 3⋅ + 12 ⋅ + (0 − 1)(0 − 2)(0 − 5) (1 − 0)(1 − 2)(1 − 5) (2 − 0)(2 − 1)(2 − 5) (x − 0)(x − 1)(x − 2) 1 3 + 147 ⋅ = − (x − 1)(x − 2 )(x − 3) + x(x − 2 )(x − 5) − 2 x(x − 1)(x − 5) + (5 − 0)(5 − 1)((5 − 2)) 5 4 L3 ( f . x1 .. x1 ] − f [x0 . x1 ] + ( x − x1 ) f [x. x 2 ] x − x2 f [x. x1 ] x − x1 f [x. x0 . cunoscută doar în sistemul de noduri oarecare şi distincte Construim diferenţele divizate în aceste puncte x..2.b] .b] o funcţie f : [a.2 Polinomul de interpolare Newton Îl vom prezenta în trei variante . x0 ] = f [x0 . x0 ] = f [x.. x1 ] = f [x. x1 . x1 . x0 . x0 ]( x 0 − x) + f ( x 0 ) x − x0 f [x.. x n ] + ( x − x n ) f [x. x1 ] ⇒ f [x.... x n ] = f [x. x n −1 ] − f [x0 . continuă . 2. x 2 ] ⇒ f [x....x n ] ⇒ x − xn f [x.. x0 .2. x0 . x1 .. x1 .. x1 . x n din {xi }in=0 ∈ [a.. x1 . x0 .. x1 . x1 . x1 ] = f [x0 . x 2 ] = M f [x. x 2 ] + ( x − x 2 ) f [x.0.. x1 . x0 . x n −1 ] = f [x0 ... x0 . x) = 2 ⋅ + 49 x(x − 1)(x − 2 ) = x 3 + x 2 − x + 2 20 2.Cu ajutorul diferenţelor divizate Presupunem că avem de aproximat în punctul x din intervalul [a. x1 . x0 ... b] → R . f ( x) − f ( x0 ) ⇒ f ( x) = − f [x. b] . x0 .1.. x0 .. x0 .

n . x1 . x 2 ] f [x. După reduceri găsim : + f [x0 . x1 .. x 2 ] − f [x0 ...( x − x n −1 ) + f [x.... x0 .. x 0 . x 2 ] − f [x0 . P ( x1 ) = f ( x0 ) + f [x0 . Trebuie să verificăm dacă P( xi ) = f ( xi )... a treia cu ( x − x0 )( x − x1 ) . x1 . x 2 ] + ( x − x 2 ) f [x. x1 .... x1 ] f ( x1 ) − f ( x0 ) ( x 2 − x0 ) + ( x 2 − x0 )( x 2 − x1 ) = x 2 − x0 x1 − x0 [ f ( x1 ) − f ( x0 )]( x2 − x0 ) + ⎛ f ( x2 ) − f ( x1 ) − ⎜ [ f ( x1 ) − f ( x0 )]( x2 − x0 ) + f ( x x1 − x0 x1 − x0 ⎜ ⎝ x 2 − x1 2 f ( x1 ) − f ( x0 ) ( x 2 − x0 ) + ( f [x1 .... x n ] Înmulţim a doua egalitate cu ( x − x0 ) . x1 . x n ]( x − x0 ). x 2 ]( x 2 − x0 )( x 2 − x1 ) = f [x1 . x n ] + ( x − x n ) f [x. x 2 ]( x − x0 )( x − x1 ) + . x1 ]( x − x0 ) + f [x0 . x 0 ] = f [x 0 . x1 ])( x 2 − x1 ) = x1 − x0 f ( x1 ) − f ( x0 ) ⎞ ⎟( x 2 − x1 ) = ⎟ x1 − x0 ⎠ x1 − x0 ) − f ( x1 ) − [ f ( x1 ) − f ( x0 )]( x2 − x1 ) = = f ( x0 ) + f ( x 2 ) − f ( x1 ) + [ f ( x1 ) − f ( x0 )]( x2 − x0 + x1 − x2 ) = x1 − x0 40 .. x 0 .. x 0 ]( x − x 0 ) f [x. x n ] ⋅ ω n +1 ( x) f ( x) = f ( x0 ) + f [x0 . x 0 ...( x − x n −1 ) şi adunăm .... x n −1 ] = f [x 0 . x1 . x1 . x1 ]( x1 − x0 ) = f ( x0 ) + = f ( x0 ) + f ( x1 ) − f ( x0 ) = f ( x1 ) = f ( x0 ) + = f ( x0 ) + = f ( x0 ) + = f ( x0 ) + f ( x1 ) − f ( x0 ) ( x1 − x0 ) = x1 − x0 P ( x 2 ) = f ( x0 ) + f [x0 . Evident că P( x 0 ) = f ( x0 ) .Am obţinut deci : f [x.. Vom arăta că acest P(x) obţinut este tocmai polinomul de interpolare care ne interesează în nodurile x0 .. x1 ] M f ( x) = f ( x 0 ) + f [x. x1 . x1 . ultima cu ( x − x0 )( x − x1 ). x n .. + Ultima egalitate obţinută este de forma : f ( x ) = P ( x ) + Rn ( x ) unde P(x) este un polinom de grad cel mult n . x 0 . i = 0. x1 ] = f [x 0 . x1 ] + ( x − x1 ) f [x. x1 .. … . x 0 . x1 ]( x 2 − x0 ) + f [x0 .....

... x1 . x n ] ⋅ ω n +1 ( x) .. x1 . x1 .. Cu ultima relaţie scrisă anterior se poate da un înţeles şi diferenţelor divizate în cazul în care două sau mai multe argumente coincid . lucru care se poate demonstra şi altfel : Pn ( f . x n . x 2 ...... x 0 ] = f ' ( x0 ) . Astfel f [x0 . dar şi resturile coincid . x 0 .. x n ] = n! (aşa cum am văzut anterior la legătura dintre diferenţele divizate şi derivatele funcţiei ). x0 ] = ..... = f ( x0 ) + f ( x 2 ) − f ( x1 ) + [ f ( x1 ) − f ( x0 )]( x1 − x0 ) = Deci relaţia scrisă anterior este o formulă de interpolare şi anume formula de interpolare Newton... f [x0 ..( x − x n −1 ) Relaţia devine : f ( x) = Pn ( f . înseamnă că ultimul termen este restul la aproximarea funcţiei cu polinomul de interpolare Newton . x 0 . x 0 . x1 ..... x n −1 . x n . etc. 41 . x 2 ]( x − x0 )( x − x1 ) + . x) = f ( x0 ) + f [x0 . (n + 1)! dacă am impune condiţia f să fie de clasă C n+1 ([a. x n −1 . x) + f [x. x0 + h] = lim k +1ori Cu ajutorul polinomului de interpolare Newton putem da acum o altă definiţie diferenţie divizate de ordin n .. deci : f ( n +1) (ξ ) f [x. x0 . x0 .. x 2 . Renunţând la x s-ar obţine că există un punct η în cel mai mic interval ce coţine nodurile aşa că : f ( n ) (η ) f [x0 . + f ( x 0 + h) − f ( x 0 ) = f ' ( x0 ) h→0 h →0 h " f ( x0 ) f ( k ) ( x0 ) f [x0 .. x0 ] = 14243 4 4 2! k! f [x0 .. x1 . b]) . x0 .x−x = f ( x0 ) + f ( x 2 ) − f ( x1 ) + f ( x1 ) − f ( x0 ) = f ( x 2 ). x 0 ] = lim f [x0 ... ca fiind coeficientul lui x n din polinomul de interpolare . x1 . x1 .. + f [x 0 . x n −1 .... x n ]( x − x0 )( x − x1 )... şi cum polinomul de interpolare Newton coincide cu polinomul de interpolare Lagrange .. x n ] ⋅ ω n +1 ( x) = .. x1 ]( x − x 0 ) + f [x0 .

x0 ..... x) = p k −1 ( f . x) + f [x0 .. Teoremă Polinoamele de interpolare şi diferenţele divizate relative la o funcţie f satisfac relaţia de recurenţă : p k ( f ..... x k . x1 ..( x − x k −1 ) . x k ] (k ) = Din cele două relaţii pentru Rk( k ) ( x ) deducem că a k = f [x 0 .. adică avem relaţia de recurenţă enunţată în teoremă . x1 . x k .În acest caz . 42 .. x1 ... relaţia de recurenţă pe care am dat-o la definiţia diferenţelor divizate (în capitolul anterior ) rezultă din relaţia de recurenţă pe care o satisfac polinoamele de interpolare şi pe care o vom da în continuare . x) − p k −1 ( f .. x1 .... deoarece coeficientul lui x k din p k ( f . x k ]ω k ( x) Demonstraţie : Ne interesează diferenţa : (1) p k ( f ... x k −1 . k − 1 Deci : Rk ( x) = a k ( x − x0 )( x − x1 ). x k ] .... x) − p k −1 ( f . x 0 . x0 . x k −1 .. k −1 ⎣ ⎦ (k ) = p k ( f .... x k ... x1 . x1 .. x1 . unde a k este o constantă pe care trebuie să o determinăm . x 2 . Derivăm relaţia precedentă de k ori şi găsim : Rk( k ) ( x) = a k ⋅ k! Derivăm acum şi în (1) şi avem : ⎡ ⎤ Rk( k ) ( x) = ⎢ p k ( f . x k . ∀j = 0. x1 .... x) = Rk ( x) . x k . x k −1 . x0 .. x1 . x1 .. not Rk (x) este un polinom de grad ≤ k . x0 ... x k −1 . şi satisface condiţiile : Rk ( x j ) = 0.. x) − 0 = k!⋅ f [x 0 . x 2 .. x k . x)⎥ 144424443 ⎥ ⎢ gradul . x k .. x1 . x k ] .. x0 .. x k −1 . x) este f [x 0 .. x0 .....

..... x0 .... x 2 ]( x − x 0 )( x − x1 ) p 2 ( f . x 0 . (conventie) Aceste polinoame formează un sistem liniar independent şi orice polinom de grad n se va putea scrie ca : p n ( z ) = ∑ ai ⋅ ω i ( z ) i =0 n Rămâne să găsim constantele ai astfel încât f ( xi ) = p n ( xi )..... x1 ..... x k −1 ...( x − x n −1 ) care este formula Newton a polinomului de interpolare . x 0 ... x k .n 43 ... x 0 ..... x1 ..k = 0. x) + f [x0 ... i = 0.. x1 . x0 .. x0 . x n ]( x − x0 )( x − x1 ).. x 2 . x 2 ]( x − x 0 )( x − x1 ) = f ( x0 ) . x k −1 .. n p k ( f ....2...... x1 .....2... x) = p k −1 ( f . x 2 ]( x − x0 )( x − x1 ) + + .......... x0 ... 2... x k .... x1 .. p n ( f .... pornind de la polinoamele fundamentale Newton . .. + f [x0 .... x 2 .2 Cu ajutorul relaţiei de recurentă pe care o satisfac polinoamele de interpolare şi diferenţele divizate relative la o funcţie f Scriem relaţia din aproape în aproape : k = 1.. x) = p1 ( f ..... x n .....2......... x1 .. x) = p 0 ( f ..... x k ]ω k ( x) p1 ( f .. x1 ]( x − x0 ) 14243 = f ( x 0 ) + f [x 0 ... x1 .........3 Cu polinomele fundamentale Newton La polinomul de interpolare Newton se poate ajunge cum am făcut la polinomul de interpolare Lagrange .. x k −1 .. x1 ... x 2 . x1 .......... care sunt : ω k +1 ( x) = ∏ ( x − x j ). x1 .. x) = f ( x 0 ) + f [x 0 . x1 ]( x − x 0 ) + f [x 0 .. x1 ]( x − x0 ) + f [x 0 . x) + f [x0 ....... n j =0 n ω 0 ( x) ≡ 1.... x1 .. x) + f [x 0 ..

x1 . x 2 ...z = x0 ⇒ p n ( x0 ) = f ( x0 ) = a 0 ⇒ a0 = f ( x0 ) z = x1 ⇒ p n ( x1 ) = f ( x1 ) = a 0 + a1 ( x1 − x0 ) = f ( x0 ) + a1 ( x1 − x 0 ) ⇒ ⇒ a1 = f ( x1 ) − f ( x0 ) = f [x 0 ... etc... i =0 n care este chiar polinomul de interpolare Newton Pn ( f . x 0 . xi ] ⋅ ω i ( z ) . x1 .. x1 .... vom avea : a n = f [x0 . x) = ∑ f [x 0 .. x 2 ]. x1 .. Adică : p n ( z ) = ∑ f [x0 . x n ]. xi f ( xi ) 0 0 1 6 1 2 1 2 1 1 0 Facem tabloul diferenţelor divizate : 44 . x1 ... xi ] i ( x) ω i =0 n Exemplu : Să se aproximeze funcţia f ( x) = sin πx pe [0. x1 ] x1 − x0 f ( x1 ) − f ( x 0 ) ( x 2 − x 0 ) + a 2 ( x 2 − x1 )( x 2 − x1 ) ⇒ x1 − x0 z = x 2 ⇒ p n ( x 2 ) = a 0 + a1 ( x − x0 ) + a 2 ( x − x0 )( x − x1 ) ⇒ f ( x 2 ) = f ( x0 ) + a2 = = = f ( x2 ) − f ( x0 ) f ( x1 ) − f ( x 0 ) − = ( x 2 − x0 )( x 2 − x1 ) ( x1 − x0 )( x 2 − x1 ) ⎡ ⎤ f ( x2 ) f ( x1 ) 1 1 − − f ( x0 )⎢ + ⎥= ( x 2 − x0 )( x 2 − x1 ) ( x1 − x0 )( x 2 − x1 ) ( x 2 − x0 )( x1 − x 0 ) ( x1 − x0 )( x 2 − x1 ) ⎦ ⎣ f ( x0 ) f ( x2 ) f ( x1 ) + + ⇒ ( x 2 − x0 )( x 2 − x1 ) ( x1 − x0 )( x1 − x 2 ) ( x 0 − x1 )( x0 − x 2 ) conform primei proprietăţi de la diferenţe divizate avem : a 2 = f [x0 .. x 2 ..1] printr-un polinom de gradul trei . Deci . x1 ] ⇒ a1 = f [x0 . x n .

xi 0

f ( xi ) 0

Ord1 Ord2 3

Ord3

1/6 1/2 3/2 1/2 1 Avem : 1

-3 -6/5 -21/5

0

-2

1⎞ 6 1 ⎞⎛ 1⎞ ⎛ ⎛ P3 ( f ; x) = 0 + 3( x − 0) − 3( x − 0)⎜ x − ⎟ − ( x − 0)⎜ x − ⎟⎜ x − ⎟ = 6⎠ 5 6 ⎠⎝ 2⎠ ⎝ ⎝ 6 x(6 x − 1)(2 x − 1) x 6 x ⎛ 6 x − 1 ⎞⎛ 2 x − 1 ⎞ 7 x = 3x − 3x 2 + − ⎜ − 3x 2 + = ⎟⎜ ⎟= 2 5 ⎝ 5 ⎠⎝ 2 ⎠ 2 60 7x 7x 6 4 6 11 17 x x = − 3 x 2 − (12 x 2 − 8 x + 1) = − 3x 2 − x 3 + x 2 − = − x3 − x2 + x 2 10 2 5 5 10 5 5 5 care este polinomul dorit .

2.2.4. Polinomul de interpolare Newton progresiv sau ascendent Considerăm nodurile echidistante xi = x0 + ih, i = 1, n; h > 0 pasul . Pn ( f ; x) = f ( x0 ) + f [x0 , x1 ]( x − x0 ) + f [x0 , x1 , x 2 ]( x − x 0 )( x − x1 ) +

+ ... + f [x0 , x1 ,..., x n ]( x − x0 )( x − x1 )...( x − x n −1 ) În relaţia f xi , xi +1 ,...xi + p =

[

]

Δp yi găsită în capitolul anterior luăm i = 0 , şi avem : p!⋅h p

f x0 , x1 ,...x p

[

]

Δp y0 = p!⋅h p

iar cu schimbarea de variabilă x = x 0 + th avem :
45

t t (t − 1) 2 t (t − 1)...(t − n + 1) n Pn ( f ; x 0 + th) = y 0 + Δy 0 + Δ y 0 + ... + Δ y0 , 1! 2! n! care este polinomul de interpolare Newton progresiv ( pentru că se iau nodurile în ordinea x0 , x1 , x 2 ,..., x n ) utilizabil pentru 0 < t <1 , adică dacă x în care se face aproximarea este mai aproape de x0 deci x − x 0 < h .

2.2.5. Polinomul de interpolare Newton regresiv sau descendent Se iau nodurile echidistante în ordinea :
x n , x n −1 = x n − h, x n −2 = x n − 2h,..., x1 , x 0 adica → x n −i = x n − ih, i = 0, n

Scriem polinomul astfel : Pn ( f ; x) = y n + f [x n , x n −1 ]( x − x n ) + f [x n , x n −1 , x n − 2 ]( x − x n )( x − x n −1 ) +

+ ... + f [x n , x n −1 ,..., x 0 ]( x − x n )( x − x n −1 )...( x − x1 ) Dar f [x n , x n −1 ] = f [x n −1 , x n ] =

Δy n −1 , nu contează ordinea la diferenţe divizate : 1!⋅h1 Δ2 y n −2 f [x n , x n −1 , x n −2 ] = f [x n − 2 , x n −1 , x n ] = ,..., 2!⋅h 2 Δn y 0 f [x n , x n −1 ,..., x0 ] = f [x0 , x1 ,..., x n ] = n!⋅h n

Cu schimbarea de variabilă x = x n + th , avem : Pn ( f ; x n + th) = y n + t (t + 1) 2 t (t + 1)...(t + n − 1) n t Δy n −1 + Δ y n − 2 + ... + Δ y0 1! 2! n!

care este polinomul de interpolare Newton regresiv , utilizabil pentru -1 < t <0 , adică dacă x în care se face aproximarea este mai aproape de x n , deci x n − x < h . Deoarece între diferenţele finite Δ, ∇ au loc relaţiile :
Δk y n − k = ∇ k y n , k = 0, n este mai uşor de scris formula polinomului de intrepolare Newton regresiv cu ∇ Si avem :

46

t t (t + 1) 2 t (t + 1)...(t + n − 1) n Pn ( f ; x n + th) = y n + ∇y n + ∇ yn ∇ y n + ... + 1! 2! n! Evident dacă am considera nodurile echidistante :
x0 , x −1 , x − 2 ,...x − n adica → x −i = x0 − ih, i = 1, n polinomul de interpolare Newton regresiv este :

+ ... + f [x0 , x −1 ,..., x − n ]( x − x0 )( x − x −1 )...( x − x − n +1 ) Tinând cont de faptul că : schimbarea de variabilă

Pn ( f ; x 0 , x −1 , x − 2 ,..., x − n ; x) = f ( x 0 ) + f [x 0 , x −1 ]( x − x0 ) + f [x 0 , x −1 , x −2 ]( x − x0 )( x − x −1 ) +

f x0 , x −1 ,..., x − p = f x − p , x − p +1 ,..., x0 =

[

] [

]

Δp y − p p!⋅h p

şi făcând

x = x 0 + th , obţinem :

t t (t + 1) 2 t (t + 1)...(t + n − 1) n Pn ( f ; x 0 + th) = y 0 + Δy −1 + Δ y − 2 + ... + Δ y −n 1! 2! n!

2.3

Alte tipuri de polinoame de interpolare

2.3.1 Polinomul de interpolare Gauss progresiv Fie
f : [a, b] → R , iar pe intervalul

[a,b] sistemul de noduri echidistante

x ±i = x 0 ± ih, i = 0, n, h>0 pasul şi f ( x ±i ) = y ±i .

Luăm nodurile în ordinea x0 , x1 , x −1 , x 2 , x − 2 ,..., x n , x − n .Scriem polinomul Newton de interpolare pe aceste noduri (în număr de 2n+1 ) , adică + f [x0 , x1 , x −1 , x 2 ]( x − x0 )( x − x1 )( x − x −1 ) + ... + P2 n ( f ; x) = y 0 + f [x0 , x1 ]( x − x0 ) + f [x0 , x1 , x −1 ]( x − x0 )( x − x1 ) +

+ f [x0 , x1 , x −1 , x 2 ,..., x n , x − n ]( x − x0 )( x − x1 )( x − x −1 )...( x − x n )

47

x n ]( x − x0 )( x − x −1 )( x − x1 ). x − 2 . x n ( 2n+1 noduri ) . x 2 . x1 ... x0 .Dar ordinea nodurilor nu contează . x −2 . x1 . x0 . x1 ]( x − x0 )( x − x −1 ) + + f [x0 ... x −k ] = f [ x − k .. x − k + 2 .3. x −1 . x −1 .Polinomul de interpolare Gauss regresiv În aceleaşi ipoteze luăm acum nodurile în ordinea : x0 ... x k ] = Iar : f [ x0 .. x − 2 ... x1 . x) = y 0 + f [x 0 ... x k −1 . x −1 .. t 2 − (n − 1) 2 2 n −1 t (t 2 − 1).. + 1! 2 2! 3! 2 + t (t 2 − 1).. x − n .. x −1 . x − 2 . 2... x −n ... x −1 .. x − 2 ]( x − x0 )( x − x −1 )( x − x1 ) + . + 1! 2! 3! t (t 2 − 1)...2. Deci vom avea polinomul : + f [x0 .. x1 .. 2 2 Facem schimbarea de variabilă x = x 0 + th şi polinomul devine : t t (t − 1) 2 t (t 2 − 1) 3 P2 n ( f . y 1 ). x − k +1 . x1 .... x0 + th) = y 0 + Δy 0 + Δ y −1 + Δ y −1 + . x0 + th) = y 0 + δy 1 + δ y0 + δ y 1 + . t 2 − (n − 1) 2 (t − n) 2 n + Δ y − n +1 + Δ y −n (2n − 1)! (2n)! ( ) ( ) care este polinomul de interpolare Gauss progresiv. x 2 .. x −1 .. x −1 ]( x − x0 ) + f [x0 . x −1 .. x k . x 2 ...... + P2 n ( f ... x1 .. x 2 ..( x − x − n ) 48 ... t 2 − ( n − 1) 2 2 n −1 t (t 2 − 1)... deci : f [ x0 . x −1 .. t 2 − ( n − 1) 2 (t − n) 2 n y1 + δ δ y0 (2n − 1)! (2n)! 2 k− p 2 ( ) ( ) Ţinând cont de legătura dintre δ şi Δ : δ p y k = Δ p y avem : t t (t − 1) 2 t (t 2 − 1) 3 P2 n ( f ... x − k +1 . x1 . x k ] = f [x − k +1 . x k ] = δ 2k y0 (2k )!⋅h 2 k δ 2 k −1 y 1 2 (2k − 1)!⋅h 2 k −1 (am introdus formal şi x 1 ..

x k −1 .. x −1 .. Polinomul de interpolare Stirling Este semisuma dintre polinomul de interpolare Gauss progresiv şi polinomul de interpolare Gauss regresiv . x − k +1 .. t − (n − 1) t (t 2 − 1)... x1 .. − t (t − 1) + (t + 1)t 2 t (t − 1) 2 2 ⋅ + ..... x0 + th) = y 0 + Δy −1 + Δ y −1 + Δ y − 2 + ..... x 0 + th) = y 0 + ⋅ 1! δ1 +δ 2 − 1 2 + 2 δ 3 y1 + δ 3 y 1 ( ) ( ) 49 . x k ] = f [ x − k . x k −1 ] = Facem schimbarea de variabilă x = x 0 + th şi avem : t t (t + 1) 2 t (t 2 − 1) 3 P2 n ( f . x1 .. x0 . + 1! 2! 3! t (t 2 − 1). x −1 . x 2 . x k ] = f [ x − k . x 0 + th) = y 0 + δy 1 + δ y0 + δ y 1 + ... t 2 − (n − 1) 2 (t + n) 2 n y 1+ δ δ y0 − (2n − 1)! (2n)! 2 ( ) ( ) Schimbând δ cu Δ găsim : t t (t + 1) 2 t (t 2 − 1) 3 P2 n ( f .. x − k ... x −2 .... t 2 − (n − 1) 2 (t − n + t + n) 2 n 2 2 + ⋅ + δ y0 (2n − 1)! 2 (2n)!⋅2 t P2 n ( f . t 2 − (n − 1) 2 (t − n) 2 n + Δ y −n + Δ y −n (2n − 1)! (2n)! ( ) ( ) care estse polinomul de interpolare Gauss regresiv . x1 . x0 .... x − k +1 .. x k ] = Iar : δ 2k y0 (2k )!⋅h 2 k δ 2 k −1 y f [ x0 ..3. + δ y0 + 2 2!⋅2 3! 2 δ 2 n −1 y 1 + δ 2 n −1 y 1 2 2 2 − t (t − 1)..... 2. x 2 .3. t 2 − (n − 1) 2 2 n −1 t (t 2 − 1).....Acum avem : f [ x0 . + − 1! − 2 2! 3! 2 − (2k − 1)!⋅h 1 2 2 k −1 + t (t 2 − 1).. x k −1 . x −2 .... x −1 . x −1 . x1 .. t 2 − (n − 1) 2 2 n −1 t (t 2 − 1)..

t − (n − 1) t (t − 1).. t 2 − (n − 1) 2 2 n ⋅ μΔ2 n −1 y 1 + Δ y −n −n+ (2n − 1)! (2n)! 2 ( ) ( ) 2..4... + − − 1! 2! 3! 2 2 + t (t 2 − 1).. t 2 − (n − 2) 2 (t − (n − 1))(t − n) 2 n −1 t (t 2 − 1).. x1 + t ' h) = y1 + δy 1 + δ y1 + δ y 1 + ... + 1! 2! 3! 2 2 2 2 t (t − 1).. t 2 − (n − 1) 2 2 n 2 n −1 y0 + δ y0 + ⋅ μδ (2n − 1)! (2n)! ( ) ( ) sau : t t2 t (t 2 − 1) P2 n ( f ... t 2 − (n − 1) 2 (t − n) 2 n y1 + δ δ y1 + (2n − 1)! (2n)! 2 Facem semisuma dintre această formulă şi formula polinomului de interpolare Gauss progresiv de mai înainte şi avem : ( ) ( ) 50 . x0 + th) = y1 + t −1 t (t − 1) 2 t (t − 1)(t − 2) 3 δy 1 + δ y1 + δ y 1 + .. + 1! 2! 3! 2 2 t (t 2 − 1)..... x − x1 x − ( x0 + h) x − x 0 − h x − x0 Deci : = t' = = = − 1 = t − 1 ⇒ t ' = t − 1 şi îl h h h h înlocuim în P2 n : P2 n ( f .3.. t ' 2 −(n − 1) 2 2 n −1 t ' (t ' 2 −1)...sau : t t2 t (t 2 − 1) P2 n ( f ..... + 3! 1! 2 2! 2 + t ' (t ' 2 −1). Polinomul de interpolare Bessel Este semisuma dintre polinomul de interpolare Gauss progresiv care începe cu x0 (cel dat anterior ) şi polinomul Gauss regresiv începând cu x1 . x0 + th) = y 0 + ⋅ μΔy 1 + Δ2 y −1 + ⋅ μΔ3 y 3 + . x0 + th) = y 0 + ⋅ μδy 0 + δ 2 y 0 + ⋅ μδ 3 y 0 + . t 2 − (n − 1) 2 t (t 2 − 1). t ' 2 −(n − 1) 2 (t '+ n) 2 n y1 + δ δ y1 (2n − 1)! (2n)! 2 ( ) ( ) Am făcut transformarea : x = x1 + t ' h .. pe care va trebui să-l deducem t' t ' (t '+1) 2 t ' (t ' 2 −1) 3 P2 n ( f .

x 0 + th) = μy 1 + μΔ y 1 + 0 −1 − 1! 2! 3! 2 2 t− 1 t (t 2 − 1). M y −5 y −4 y −3 y −2 y −1 y0 y1 y2 y3 y4 y5 M M Δy −5 Δy −4 Δy −3 Δy −2 Δy −1 Δy 0 Δy1 Δy 2 Δy 3 Δy 4 M M Δ y −5 2 2 2 M M Δ y −5 3 M M Δ y −5 4 4 Δ y −4 Δ y −3 Δ2 y − 2 Δ2 y −1 Δ2 y 0 Δ2 y1 Δ2 y 2 Δ2 y 3 M M Δ5 y −5 Δ5 y − 4 Δ5 y −3 Δ y −2 5 5 5 Δ3 y −4 Δ3 y −3 Δ y −2 3 3 3 3 3 M M Δ6 y −5 Δ6 y − 4 Δ6 y −3 Δ6 y − 2 Δ6 y −1 Δ y −4 Δ4 y −3 Δ4 y − 2 Δ4 y −1 Δ4 y 0 Δ4 y1 Δ y −1 Δ y0 Δ y1 Δ y2 Δ y −1 Δ y0 M M M M M M M 51 . x0 + th) = μy 1 + 1 1 1! 2! 3! 2 2 2 2 t− 1 t (t 2 − 1). t 2 − (n − 2) 2 (t − (n − 1))(t − ) t (t 2 − 1).. altfel scris : 1 1 t (t − 1)(t − ) t (t − 1) 2 2 Δy + 2 Δ3 y + . t − (n − 1) (t − n) μδ 2 n y + 1 1 (2n − 1)! (2n)! 2 2 ( ) ( ) care este polinomul de interpolare Bessel .. + P2 n ( f ..1 1 t (t − 1)(t − ) t (t − 1) 2 δy + 2 δ 3 y + . t 2 − ( n − 2) 2 (t − (n − 1))(t − ) 2 2 2 2 δ 2 n −1 y + t (t − 1)..5. + μδ 2 y 1 + P2 n ( f .. sau .. Diagrama lui Fraser Este un tablou construit cu ajutorul diferenţelor finite ....3.... t 2 − (n − 1) 2 (t − n) 2 n 2 Δ2 n −1 y + μΔ y 1 − n +1 + −n+ ( 2n − 1)! (2n)! 2 ( ) ( ) 2.

1! 2! 3! Dacă plecarea este în jos mai întâi şi apoi în zig-zag se obţine polinomul de interpolare Gauss ascendent : t t (t − 1) 2 t (t 2 − 1) 3 y 0 + Δy 0 + Δ y −1 + Δ y −1 + ... 1! 2! 3! Dacă plecarea este din y 0 şi se merge pe diagonală se obţine polinomul de interpolare Stirling : t t2 t (t 2 − 1) y 0 + ⋅ μΔy 1 + Δ2 y −1 + ⋅ μΔ3 y 3 + . − − 1! 2! 3! 2 2 Dacă plecarea este dintre y 0 şi y1 şi se merge pe diagonală se obţine polinomul de interpolare Bessel (la plecarea dintre 2 elemente de pe prima coloană .... + Δ y0 1! 2! n! Începând de la y 0 în sus se obţine polinomul Newton regresiv : t t (t + 1) 2 t (t + 1).... μy 1 + −1 0 1 − 1! 2! 3! 2 2 t− 52 ...(t − n + 1) n y 0 + Δy 0 + Δ y 0 + ... se obţine polinomul de interpolare Gauss descendent : t t (t + 1) 2 t (t 2 − 1) 3 y 0 + Δy −1 + Δ y −1 + Δ y − 2 + . valoarea iniţială este semisuma elementelor dintre care se pleacă ) 1 1 t (t − 1)(t − ) 2 Δy + t (t − 1) μΔ2 y + 2 Δ3 y + .. dar la plecare în sus ..Incepând de la y0 în jos se obţine polinomul de interpolare Newton ascendent sau progresiv : t t (t − 1) 2 t (t − 1)..(t + n − 1) n y 0 + Δy −1 + Δ y − 2 + .. + Δ y −n 1! 2! n! Incepând de la y 0 şi mergând în zig-zag pe laturile romburilor în sus şi în jos .

.6.3.Convergenţa aproximării prin interpolare La aplicarea practică a interpolării Lagrange ca mijloc de aproximare a funcţiilor . b] . x 2n ) . O funcţie reală f(x) este analitică dacă se poate dezvolta în serie Taylor în jurul oricărui punct x0 : f ( x) = a 0 + a1 ( x − x0 ) + a 2 ( x − x0 ) 2 + . Problema convergenţei aproximării prin interpolare este mult studiată .. Creşterea erorii devine foarte rapidă când ieşim în afara celui mai mic interval care conţine toate nodurile . x) pe aceste noduri satisfac lim Ln ( f .Deci orice drum în această diagramă Fraser care începe de pe prima coloană este polinom de interpolare construit cu valorile care au stat la baza diagramei .. x) = f ( x) n →∞ atunci se spune că aproximarea prin interpolare este convergentă . eroarea este mai mică dacă punctul în care se vrea aproximarea este foarte aproape de unul dintre nodurile de interpolare dar nu în afara celui mai mic interval care conţine toate nodurile . 53 . x1( n ) .. chiar dacă se află în vecinătatea nodului extrem . polinoamele Lagrange Ln ( f . serie uniform şi absolut convergentă . 2. este important să ştim cum se comportă polinoamele Lagrange atunci când numărul de noduri tinde la infinit . cu convergenţa uniformă pe intervalul [a.b] . x nn ) din intervalul [a .. dar cel mai cunoscut rezultat se referă la funcţiile analitice . Restul la interpolare este minim atunci când x se află în vecinătatea mijlocului celui mai mic interval care conţine toate nodurile de interpolare şi creşte odată cu depărtarea de acea vecinătate .. care trebuie evitat. acest caz se numeşte caz de extrapolare .. ( ( ( Dacă pentru orice şir de noduri x0n ) . + a n ( x − x0 ) n + .. Evident .

construind polinomul de interpolare Lagrange cu valorile H ( xi ) obţinute . n H ' ( xi ) = f ' ( x i ) Fiind 2n+1 condiţii . b] . iar H ( x ) un polinom de gradul n care va trebui determinat . în care cunoaştem valorile funcţiei f ( xi ) şi valorile derivatei f ' ( xi ) .1 Construirea polinomului Hermite de interpolare Fie o funcţie f : [a. pentru i = 0. n . Căutăm polinomul H(x) de grad minim care să satisfacă condiţiile de interpolare Hermite : H ( xi ) = f ( xi ) pentru i = 0. iar H ( x) îl vom determina din relaţia acum : H ' ( xi ) = f ' ( xi ) .( x − x n ) polinoamele fundamentale Newton . i = 0. b] → R . vom putea determina în mod unic un polinom de grad 2n+1 cu această proprietate. i = 0. punem H ' ( xi ) = f ' ( xi ) şi rezultă : ~ ~ f ' ( xi ) = Ln ' ( xi ) + ω n +1 ' ( xi ) ⋅ H ( xi ) + ω n +1 ( xi ) ⋅ H ' ( xi ) = ~ = Ln ' ( xi ) + ω n +1 ' ( xi ) ⋅ H ( xi ) + 0 ⇒ f ' ( x i ) − Ln ' ( x i ) ~ H ( xi ) = . ~ H ( x) = Ln ( x) + ω n +1 ( x) ⋅ H ( x) Luăm : cu ω n +1 ( x) = ( x − x0 )( x − x1 ). continuă şi derivabilă .4 Interpolare Hermite 2. n ω n +1 ' ( xi ) ~ ~ Cunoscând cele n+1 valori H ( xi ) . n . unic ~ determinat . Avem : Iau ~ ~ H ' ( x) = Ln ' ( x) + ω n +1 ' ( x) ⋅ H ( x) + ω n +1 ( x) ⋅ H ' ( x) x = xi . construim j =0 xi − x j j ≠i polinoamele : Ln ( x ) = ∑ f ( x i ) ⋅ l i ( x ) i =0 n şi n f ' ( x i ) − Ln ' ( x i ) ~ H ( x) = ∑ ⋅ l i ( x) ω n +1 ' ( xi ) i =0 54 .. luăm un sistem de n + 1 noduri {xi }in=0 distincte oarecare . Ln (x) ~ polimomul de interpolare Lagrange .4. iar pe intervalul [a.. n x − xj Având polinoamele fundamentale Lagrange l i ( x) = ∏ . n .2. i = 0. putm construi pe H ( x) ca polinom de grad n . n . Cu această alegere H(x) satisface condiţiile de interpolare impuse până ~ H ( xi ) = f ( xi ) pentru i = 0.

+ t1 ( x1 − x0 ) + x0 ⇒ dy = ( x n − x n −1 )dt n şi notăm : y 0 = t n −1 ( x n −1 − x n − 2 ) + . astfel încâ să avem : f ( x) − H ( x) = f ( 2 n + 2) (ξ ) ( x − x0 ) 2 ( x − x1 ) 2 .( x − x n ) 2 (2n + 2)! Calculul polinomului de interpolare Hermite după formula (1) nu este aşa de convenabil în practică ... atunci pentru fiecare x ∈ [a. + t1 ( x1 − x0 ) + x0 şi y1 = t n −1 ( x n − x n −1 ) + .. a < ξ < b . x1 ] ceea ce trebuia. 2. Pentru n = 1 .. x1 . Se poate da o schemă mai convenabilă .... facem substituţia y = t1 ( x1 − x 0 ) + x 0 ⇒ dy = ( x1 − x0 )dt1 şi avem ∫ 0 1 1 f ( x1 ) − f ( x0 ) 1 f '(t1 ( x1 − x 0 ) + x 0 )dt1 = ⋅ ∫ f '( y )dy = = f [x 0 .. b] diferit de nodurile de interpolare . aşa cum vom vedea în continuare . Atunci diferenţa divizată pe aceste noduri pentru funcţia f se poate exprima şi prin : (2) f [x0 .4. b]) .Deci polinomul de interpolare Hermite va fi : ~ (1) H ( x) = Ln ( x) + ω n +1 ( x) ⋅ H ( x) = f ' ( x i ) − Ln ' ( x i ) ⋅ l i ( x) ω n +1 ' ( xi ) i =0 i =0 În condiţii mai puternice de regularitate a funcţiei f(x) se poate da un rezultat privind evaluarea restului (fără demonstraţie ) şi anume : = ∑ n f ( xi ) ⋅ l i ( x) + ω n +1 ( x)∑ n Teoremă : Dacă f ∈ C 2 n + 2 ([a. b]) .. + t1 ( x1 − x0 ) + x0 55 . x n ] = ∫ dt1 ∫ dt 2 ... b] şi fie f ∈ C n ([a. există un ξ = ξ ( x).. ∫ f ( n ) [t n ( x n − x n −1 ) + . x 2 .. + t1 ( x1 − x0 ) + x 0 ]dt n 0 0 0 1 t1 t n −1 Demonstraţie : Inducţie după n ..2 Diferenţe divizate pe noduri nedistincte Teoremă : n Fie {xi }i =0 sistemul de noduri distincte din intervalul [a... Facem substituţia : y n = t n ( x n − x n −1 ) + . x1 − x0 x0 x1 − x 0 x Presupunem formula adevărată pentru oricare n noduri şi o demonstrăm pentru n+1 noduri .

a ≤ ξ ≤ b astfel încât : f [x0 . x n ] = f ( n ) (ξ ) n! Demonstraţie : Cum f ∈ C n ([a. + t1 ( x1 − x0 ) + x0 )dt n = y 1 f ( n −1) ( y1 ) − f ( n −1) ( y 0 ) 1 (n) = ⋅ ∫ f ( y )dy = x n − x n −1 y0 x n − x n −1 Deci intergrala din teoremă (din (2) ) devine : t n −1 tn − 2 t1 1 ⎡ 1 t1 ⎤ 1 ( n −1) ( y 0 )dt n −1 − ∫ dt1 ∫ dt 2 .. Teoremă : Pentru diferenţa divizată pe noduri nedistincte definită prin (2) .. M n = max f ( n ) ( x) ⎪ x∈[a . x0 . x1 .. x n − 2 . Proprietăţile diferenţelor divizate pe noduri distincte se pot extinde şi la această diferenţă divizată generalizată . x1 . x1 . b]) .. x n −1 ... x n −1 ] = = x n − x n −1 = f [x 0 . ∫ f x n − x n −1 ⎢ 0 0 ⎥ 0 0 0 0 ⎣ ⎦ = conform ipotezei inductive = 1 ⋅ { f [x0 ...... b]) ⎧mn = min f ( n ) ( x) x∈[a .c.d ..b ] ⎩ Atunci din (2) avem : mn ⋅ ∫ dt1 ∫ dt 2 ... diferenţa divizată şi la astfel de noduri . ∫ dt n 0 0 0 0 0 0 1 t1 t n −1 1 t1 t n −1 56 . c. Ţinând cont de faptul că integralele care apar în formula (2) au sens şi pentru noduri nedistincte . nedistincte .. x1 ..... x n −2 . x1 . x1 ...b ] ⎪ fie ⎨ .. definind-o ca în (2). există ξ .... putem extinde .. x n −1 ]} = = x n − x n −1 = nu contează ordinea nodurilor = f [x n ... x n − 2 ... x0 .. x n − 2 . x n ] − f [x0 . x1 .Atunci avem : t n −1 ∫f 0 ( n) (t n ( x n − x n −1 ) + ... ∫ dt n ≤ f [x0 . x n ] ≤ M n ⋅ ∫ dt1 ∫ dt 2 . x n − 2 ] − f [x 0 ... x n −1 ] = f [x n ... x1 . ∫ f ( n −1) ( y 0 )dt n −1 ⎥ = = ⋅ ⎢ ∫ dt1 ∫ dt 2 .. în cazul când f ∈ C n ([a... x n ]...t.

Din continuitatea diferenţelor divizate generalizate ca funcţii de noduri . n .. c. Folosind proprietatea lui Darboux pentru f ( n ) ( x) ⇒ ∃ξ ∈ [a. x1 .( x − x n −1 ' )( x − x n ) + + f [x0 . x n . + f ( x) = f ( x0 ) + f [x0 .. x1 ' .. x 0 ' . (3) f [x. x n ' . rezultă că pentru xi ' → xi ... x 0 ' ..d n! Dacă în particular . în plus. x0 ']( x − x 0 ) + f [x0 .. Pentru aceasta considerăm pe lângă nodurile vecinătatea nodurilor xi şi distincte de acestea . x1 ']( x − x0 )( x − x0 ' )( x − x1 ) + . x n ] = f ( n ) ( x) . = x n = x . x n ] ⇒ f [x0 . x. x0 ' . x n −1 ' . din (2) rezultă şi continuitatea lor ca funcţii de noduri . x1 ..( x − x n )( x − x n ' ) În ipoteza în care în care lucrăm au loc formule de tip (2) pentru toate diferenţele divizate implicate .. x1 ]( x − x0 )( x − x0 ' ) + ne dă + f [x0 .. x n ']( x − x 0 )( x − x0 ' ). x1 ..... x n −1 ' . x1 ' . b] astfel încât : f ( n ) (ξ ) = n!⋅ f [x0 . x0 ' ..( x − x n −1 )( x − x n −1 ' ) + + f [x0 ... Astfel .... b]) şi dăm o nouă expresie pentru polinomul lui Hermite (1) .. luăm aici x0 = x1 = . x ] = 2. atunci obţinem : n! mn ≤ n!⋅ f [x0 . x n ]( x − x0 )( x − x 0 ' ).....t. ∫ dt 1 2 0 0 0 1 t1 t n −1 n = 1 . i = 0.. {xi }in=0 şi nodurile xi ' în Formula polinomului de interpolare Newton pentru cele 2n+2 noduri împreună cu restul : + f [x0 . x n −1 .c. x 0 ' .. x n .. x ]( x − x0 )( x − x0 ' )... x1 ..... x1 ' .. rezultă că : f ( n ) ( x) n! Se constată că toate proprietăţile de la diferenţe divizate pe noduri distincte se extind şi la diferenţe divizate pe noduri nedistincte şi .3 Formule Newton-Hermite Să considerăm f ∈ C 2 n + 2 ([a. x1 ..şi cum ∫ dt ∫ dt .. se obţin diferenţe divizate cu noduri nedistincte în sensul dat mai sus .. x n ] ≤ M n .4.. x1 . x1 . la limită găsim : 57 ..

x0 .. x ]( x − x0 ) 2 . x 0 . x1 .. x n ]( x − x0 ) 2 . x1 ] f [x1 .( x − x n −1 ) 2 ( x − x n ) + + f [x0 . x1 . xi +1 ] se calculează după formula obişnuită ... x1 . x0 ... x 0 . xi + 2 ] x0 x0 x1 f( x0 ) f( x0 ) f( x1 ) f [x0 . în care repetăm de câte două ori fiecare nod şi fiecare valoare a funcţiei . x1 ] = f ' ( x0 ) 1! f [x0 .( x − x n ) 2 Prin compararea cu formula restului dată anterior se obţine o evaluare a diferenţelor divizate generalizate . x0 .. x 2 ] = x2 f( x 2 ) f ( x 2 ) − f ( x1 ) x 2 − x1 58 . x1 .. x1 . x n .. x 0 .. Pe prima coloană a diferenţelor divizate de fiecare dată când sunt nodurile egale . x n . Pe coloanele următoare a diferenţelor divizate se foloseşte formula de recurenţă obişnuită de la diferente divizate care a fost extinsă şi în cazul în care nodurile se repetă .+ f [x0 . x n . x n . x1 . x n . x1 . x 0 ] se ia după formula (3) . iar când sunt noduri distincte diferenţa divizată f [x0 . xi +1 ..( x − x n ) 2 care este formula Newton – Hermite .. x1 ] f [x 0 . x1 .... x n −1 . xi +1 ] De ordin 2 f [xi . şi anume : f ( 2 n + 2 ) (ξ ) (2n + 2)! Pentru calculul diferenţelor divizate care intervin în formula Newton-Hermite se face un tabel asemănător cu cel făcut la diferenţe divizate pe noduri distincte .. x1 .. x ]( x − x0 ) 2 .. Avem : xi f( xi ) De ordin 1 f [xi . x0 ]( x − x0 ) + f [x0 . x1 . x n −1 . x n −1 .. x n ]( x − x0 ) 2 ( x − x1 ) 2 . x1 .. x n ... x1 ] = f [x1 . Ultimul termen îl reprezintă restul . + f ( x) = f ( x0 ) + f [x0 . adică : f ( x) − H ( x) = f [x0 .. x 0 .. x 2 . x n ...( x − x n −1 ) n + + f [x0 .. x 2 ] f ( x1 ) − f ( x 0 ) x1 − x0 f ' ( x1 ) 1! x1 f( x1 ) f [x1 .. x1 ]( x − x0 ) 2 + + f [x0 . x0 . x1 . diferenţa divizată de forma f [x0 .. x0 ] = f [x0 .. x1 ]( x − x0 ) 2 ( x − x1 ) + . x ] = f [xi .

Exemplul : Să se construiască polinomul de interpolare Newton –Hermite pentru tabloul : xi f( xi ) 0 1 2 3 793 -2 -1 4 f’( xi ) 1 Avem : xi 0 0 1 1 2 2 3 3 f( xi ) Ord 1 -2 1 -2 1 -1 -3 -1 5 4 77 4 789 793 2329 793 -3 77 2329 Ord 2 Ord 3 Ord 4 Ord 5 Ord 6 Ord 7 0 -4 -4 6 8 64 72 320 712 828 1540 254 128 63 29 33 10 5 12 7 1 Scriem polinomul : p 7 ( x) = −2 + x − 4 x 2 ( x − 1) + 5( x − 1) 2 x 2 + 12 x 2 ( x − 1) 2 ( x − 2) + + 7 x 2 ( x − 1) 2 ( x − 2) 2 + x 2 ( x − 1) 2 ( x − 2) 2 ( x − 3) = = x 7 − 2 x 6 + x 5 − 3x 4 + 2 x 3 + x 2 + x − 2 59 .Coeficienţii din formula Newton – Hermite sunt cei de pe primele două locuri în fiecare coloană .

Prin derivarea succesivă a relaţiei pentru H m (x) în nodurile xi . (i = 0.. ( j) (α − 2 ) (α − 2 ) 60 . iar H m − n −1 ( x) este un polinom de gradul m-n-1 . nu mai conţine nici o derivată şi aici calculul se încheie . H m − n −1 1 ( x1 ) = z1 1 ……………………………………………………………………… (α − 2 ) (α − 2 ) H m − n −1 ( x n ) = z n . H ' ( x n ) = f ' ( x n ). tabelul de valori care rămâne este de tip Lagrange . şi atunci pentru unicitate polinomul Hermite corespunzător va avea gradul m= α 0 + α 1 + α 2 + . H m − n −1 ' ( x0 ) = z 0 ' . H m − n −1 n ( x n ) = z n n unde valorile z i sunt cele găsite mai sus . H (α 0 −1) ( x0 ) = f (α 0 −1) ( x 0 ) H ( x1 ) = f ( x1 ). …. …etc. H (α n −1) ( x n ) = f (α n −1) ( x n ) Numărul acestor condiţii este α 0 + α 1 + α 2 + .Interpolare Hermite generală Interpolarea Hermite se poate defini pentru oricâte derivate cunoscute în fiecare nod . + α n .. ω n+1 ( x) este polinomul fundamental Newton care are rădăcinile xi . …. H m − n −1 ' ( x n ) = z n ' . (i = 0. H ' ( x1 ) = f ' ( x1 ). In acest mod am impus condiţiile de interpolare de pe prima coloană a tabelului anterior . H m − n −1 0 ( x0 ) = z 0 0 α i − 2 în H m − n −1 ( x1 ) = z1 .. x) + ω n +1 ( x) ⋅ H m − n −1 ( x) unde Ln ( f . n) . …. n) .4.. adică vom şti valorile polinomului H m − n −1 ( x) şi ale derivatelor sale până la ordinul xi . în general . Astfel . x) este polinomul de interpolare Lagrange pe nodurile xi . (i = 0. + α n -1 . H (α1 −1) ( x1 ) = f (α1 −1) ( x1 ) ……………………………………………………………………… H ( x n ) = f ( x n ). Vom nota atunci polinomul de interpolare Hermite cu H m (x) şi îl vom căuta sub forma : H m ( x) = Ln ( f . H ' ( x0 ) = f ' ( x 0 ). Condiţiile de interpolare .1. se pot da sub forma tabelului următor : H ( x0 ) = f ( x0 ). ….2. n) . polinomul H m − n −1 ( x) este polinomul de interpolare Hermite pentru tabelul de forma : (α − 2 ) (α − 2 ) H m − n −1 ( x0 ) = z 0 . …. …. (i = 0. n) găsim : f ' ( xi ) = H m ' ( xi ) = Ln ' ( xi ) + ω n +1 ' ( x) ⋅ H m − n −1 ( x) f " ( xi ) = H m " ( xi ) = Ln " ( xi ) + ω n +1 " ( x) ⋅ H m − n −1 ( x) + 2ω n +1 ' ( xi ) ⋅ H m − n −1 ' ( x) . H m − n −1 ' ( x1 ) = z1 ' . Lui H m − n −1 ( x) îi aplicăm acum acelaşi procedeu . În final .

. + ⎡ ⎤ ⎡ ⎤ + f [x0 .. x0 . x0 ... b]) . formulele : f ⎢ 1x..( x − x n ) α n (m + 1)! m +1 ipoteza că f ∈ C ([a. x0 ]( x − x0 ) α 0 −1 + f ⎢ x 0 ..... x n ⎥ ( x − x 0 ) α 0 ( x − x1 ) α1 ... x0 .. unde trebuie făcută Ca mai înainte găsim şi formula Newton-Hermite generală : f ( x) = f ( x0 ) + f [x0 ...... x n .... obţinem evaluarea restului : f ( m +1) (ξ ) f ( x) − H ( x) = ( x − x 0 ) α 0 ( x − x1 ) α1 .. x0 ...... 61 ....... iar a < ξ = ξ ( x) < b . x1 ...( x − x n ) α 2 4 3 4 4 ⎢ 1α24 1α ori3 1 ⎣ 0ori 14 4 ⎥ 2 3 α n ori ⎦ 0 1 ⎡ ⎤ n Calculul diferenţelor divizate pe noduri nedistincte care intervin se fac ţinând cont de ⎡ ⎤ f ( n ) ( x) şi de formulele de recurenţă prezentate anterior . 23 n! ⎢ n +1ori ⎥ ⎣ ⎦ Exemplu : Să se construiască polinomul de interpolare Hermite pentru : xi f( xi ) f’( xi ) 0 3 1 -3 3 741 -3 -16 1980 -32 - f’’( xi ) 4 Construim tabelul diferenţelor divizate ... x1 .. x1 ... x1 . x 0 ... x ⎥( x − x 0 ) α ( x − x1 ) α .... x0 ]( x − x0 ) 2 + ... x n . ..( x − x n ) α n −1 + 2 4 4 4 4 1 24 ⎥ 4 3 ⎢ 1α2 3 1α ori3 α n ori 1 ⎣ 0ori ⎦ + f ⎢ x 0 . ...... x0 ]( x − x0 ) + f [x0 ....... x1 ⎥ ( x − x 0 ) α 0 + f ⎢ x 0 . x1 ......Teorema referitoare la rest se extinde şi aici . + f ⎢ x0 ... x n . x 0 . x ⎥ = x4 4 . x1 ⎥ ( x − x0 ) α 0 ( x − x) + 14243 4 4 4 4 4 4 ⎢ 1α2 3 ⎥ ⎢ 1α2 3 ⎥ α 0 ori ⎣ 0ori ⎦ ⎣ 0ori ⎦ ⎡ ⎤ + ..

n .xi 0 0 0 1 1 1 3 3 f( xi ) Ord 1 3 -3 3 -3 3 -6 -3 -16 -3 -16 -3 -372 741 1980 741 Ord 2 Ord 3 Ord 4 Ord 5 Ord 6 Ord 7 2 -5 -3 -7 -10 -6 -16 105 194 305 804 100 37 21 1 12 3 -2 3 3 0 Scriem polinomul : H ( x) = 3 − 3 x + 2 x 2 − 5 x 3 − 2 x 3 ( x − 1) + 3x 3 ( x − 1) 2 + 3x 3 ( x − 1) 3 + 0 ⋅ x 3 ( x − 1) 3 ( x − 2) = = 3 x 6 − 6 x 5 + x 4 − 3 x 3 + 2 x 2 − 3x + 3. y ) . un polinom de x şi y care are aceleaşi valori cu funcţia f într-un număr dat de puncte de interpolare din plan . y j ) i =0 j =0 m n 62 . m. În general este greu de scris expresia polinomului de interpolare pentru o dispunere oarecare a punctelor de interpolare . Să presupunem mai întâi că sunt date valorile funcţiei f ( x. Astfel vom putea numi polinom de interpolare pentru funcţia f ( x. j = 1. adică un număr egal cu cel al condiţiilor de interpolare . Interpolarea funcţiilor de două variabile Ideea interpolării se poate extinde şi la funcţii de două sau mai multe variabile . Prin analogie cu formulele de la interpolare Lagrange pentru o variabilă acest polinom va fi de forma : (1) L( x. y ) în punctele unei reţele dreptunghiulare de coordonate ( xi .Vom considera două dispuneri particulare a acestor puncte care apar deseori în problemele practice . i = 0.5. y ) de gradul m în x şi de gradul n în y . y j ). care are (m+1)(n+1) coeficienţi . 2. Vom găsi un polinom de interpolare L( x. y ) = ∑∑ X i ( x)Y j ( y ) f ( xi .

. x n −1 . i = 0. y n . y 0 .m+1 .... y ]( x − x0 )( x − x1 )....... y ] diferenţele divizate ale funcţiei f ( x. y ]( x − x0 )( x − x1 ) + .. diferenţele divizate f [x0 .. Înlocuind în (3) obţinem : [ ] se obţine prin calculul diferenţelor pe nodurile [ ] + wn +1 ( y )∑ v k ( x) ⋅ f [x0 . n x − xk xi − x k este un polinom de grad n în y n proprietatea că Y j ( y l ) = δ jl . y ) = ∑ v k ( x) ⋅ f [x0 . x1 . x1 ... y ) = ∑∑ v k ( x) ⋅ w j ( y ) ⋅ f x0 ..( y − y j −1 ). y ] în care k =0 m f [x0 . x1 .. vom scrie pe scurt : (3) f ( x..unde X i ( x).. x1 ... x k . y j (4) f ( x.. x1 . y ) + R ( x . Lăsând acum să varieze pe y .. x1 . x k −1 .. x k ... y ] . m este un polinom de gradul m în x . y1 . y ] = ∑ w j ( y ) ⋅ f x0 . x k ... w0 ( y ) = 1 . x k . x k −1 .…. n ..( x − x m ) f ( x.. Pentru y fixat . cu proprietatea că cu X i ( x k ) = δ ik . y 0 ... i = 0.. x. y ) = f ( x 0 . y1 ... j = 1. x1 .. y1 .. y ) şi de asemenea o evaluare a restului se pot obţine folosind formula polinomului de interpolare Newton. y n . x k −1 .. j = 0.. x. iar diferenţele divizate f x0 ... y ) 63 .. v0 ( x) = 1 . k = 1. x k . x k .. + în care am notat f [x0 .2. y ] = k =0 = L ( x. x k . y j + + wn +1 ( y ) ⋅ f [x0 ....... y j + k =0 j =0 m m n n [ ] j =0 y 0 . x k −1 . obţinând : f [x0 ..n + 1... x k ... y ] + v m +1 ( x) ⋅ f [x 0 .. x1 ....... j = 0. y ] în care w j ( y ) = ( y − y 0 )( y − y1 ). x1 . y1 . x 2 . x1 .. x k .... y ]( x − x0 ) + f [x 0 ....... x1 .... m .. această formulă ne conduce la : + f [x0 . y 0 . x k . x k −1 .. x n . y ) după x pentru y fixat .... y n . y ] + v m +1 ( x) ⋅ f [x 0 .. şi m Y j ( y )..2... x1 .. x1 . y ) + f [x0 .. y ) ... y ] = f ( x0 .. x m .. y1 ..( x − x k −1 ) . y 0 .. y ] sunt funcţii de cărora formula de interpolare Newton li se poate aplica pe nodurile y 0 . y j ale funcţiei de y f [x0 . y1 .. Aşadar : (2) X i ( x) = ∏ k =0 k ≠i şi Y j ( y) = ∏ l =o l≠ j y − yl y j − yl O formă mai avantajoasă a polinomului L( x. y 0 . x m . x1 . Cu notaţiile : v k ( x) = ( x − x0 )( x − x1 ).

.. dar diferenţele f [x0 . x k ... x k ...m. x.. + (m + 1) = f [x0 . x1 ... x m : f [x. y m −k ... y n .. y ) = ∑ ∑ bkj x k y j k =0 j =0 m m−k Pentru a determina în mod unic coeficienţii bkj în număr de (m + 1)(n + 1) . y 0 . x1 .... y ] . y ] + + v m +1 ( x) ⋅ f [x 0 .. ca funcţii de y .η ) ⋅ (m + 1)! (n + 1)! ∂x m +1∂y n +1 O altă dispunere a punctelor de interpolare se cere dacă polinomul de intepolare L( x..... y1 .. x k −1 ...... x k .. y ) = wn +1 ( y ) f [x0 . x k . y ] + v m +1 ( x) ⋅ f [x0 . y ] j =0 m−k [ ] 64 .1. y1 ... y 0 . folosind formule cu derivate pentru diferenţele divizate .... x1 . y ) se poate scrie şi altfel dacă folosim formula de interpolare Newton pentru funcţia de x dată de f [x.. y1 . y j + + wm −k +1 ( y ) ⋅ f [x0 ..... y 0 . x1 . y n .. x m .. y j ) cu 2 i + j = 0..... y ] R ( x... y ) este de grad n în cele două variabile simultan : L( x.. x.. y ] k =0 m Restul R( x. y n −1 . se poate exprima restul sub forma : R ( x.. x1 . y ] pe nodurile x0 .. y n .. x m . y 0 . y ) = wn +1 ( y )∑ v k ( x) ⋅ f [x0 .. y ] = ∑ v k ( x) ⋅ f [x0 ....2... x m . y ] = ∑ w j ( y ) ⋅ f x0 ... y 0 ... y 0 . y 0 .. y n . y ) = wn +1 ( y ) ∂ n +1 f ( x. y1 . x) − + ⋅ (n + 1)! ∂y n +1 (m + 1)! ∂x m +1 (7) − v m +1 ( x) wn +1 ( y ) ∂ m + n + 2 f (ξ .. x.... y1 . x.. vor fi interpolate de data aceasta numai pe nodurile y 0 . x1 .. y 0 ... y n .cu (5) : R ( x.. x k . y ] k =0 m Înmulţind-o cu wn+1 ( y ) şi scăzând-o din (5) obţinem pentru rest formula : (6) − v m +1 ( x) wn +1 ( y ) f [x0 ...η ) v m +1 ( x) ∂ m +1 f (ξ . Pentru y fixat formula lui Newton ne dă ca mai înainte expresia (3) . x k .. y n ... x k −1 ... y ] − Dacă există derivatele corespunzătoare . y n ... vom alege punctele de interpolare ( xi . x1 . y1 .. x m ... y ] + v m +1 ( x) ⋅ f [x.. y m − k : 1 + 2 + .. x1 . x1 . y1 . y 0 ... x1 .. y n −1 ..

x1 . ca mai sus . x1 ...n. i=0.. x1 . j= 0. în caz că există ..1. sunt în ordine crescătoare . y ] k =0 m Prima sumă (dublă ) din (8) este polinomul de interpolare ...Dar cum ordinea nu este esenţială la interpolare ... y m − k ...…m şi respectiv y j . y 0 . y ) = ∑ ∑ v k ( x) ⋅ w j ( y ) ⋅ f x0 . x m ..1. iar celelalte sunt termenii restului . x k . y1 . Dacă xi . y ] + v m +1 ( x) ⋅ f [x0 .Înlocuind în (3) şi (4) obţinem : (8) f ( x.….... punctele de interpolare sunt dispuse în punctele reţelei dreptunghiulare situate sub diagonală (triunghiul inferior ). se pot obţine orice alte dispuneri ale punctelor .... 65 . y j + k =0 j =0 m m−k [ ] + ∑ v k ( x) wm − k +1 ( y ) ⋅ f [x 0 .. x k .. x. y1 . y 0 . care se pot exprima prin derivate ..

de fapt . 3.1 Aplicaţii ale integralei definite – aproximare numerică a ariilor . In liceu sunt câteva aplicaţii asemǎnǎtoare metodelor numerice şi anume la aproximarea ariei determinate de graficul unor funcţii . lungimii graficului În cazul analizei matematice se recurge adeseori la metode de aproximare pentru diverse mǎrimi . Spunem cǎ mulţimea A are arie dacǎ : a) existǎ douǎ şiruri de mulţimi elementare ( E n ) şi ( Fn ) astfel încât : E n ⊂ A ⊂ Fn . Aceste aplicaţii sunt date în clasa a XII –a ca fiind aplicaţii ale integralei definite . dacǎ E = U Di . b] → R o funcţie continuǎ şi pozitivǎ . unde Di i =1 n sunt dreptunghiuri cu laturile respectiv paralele cu axele de coordonate . Teoremǎ : Fie f : [a. Considerente metodice 3. la calcularea lungimii graficului unei funcţii . la calculul volumelor unor corpuri de rotaţie . împǎrţirea intervalului în mai multe subintervale . dar . volumelor . i =1 n 2) Fie A o mulţime mǎrginitǎ din plan . aria este : aria ( E ) = ∑ aria ( Di ) . Atunci : 66 . ∀n ∈ N b) şirurile de numere reale pozitive (aria ( E n ) ) şi (aria ( Fn ) ) sunt convergente şi au aceeaşi limitǎ .1.1 Calculul ariei unei suprafeţe plane Definiţii : 1) O mulţime E ⊂ R × R se numeşte elementarǎ .Capitolul 3 Metodele numerice întâlnite în programa şcolară de liceu . n →∞ n →∞ def Cu aceste elemente pregǎtitoare vom descrie o metodǎ numericǎ de determinare a ariei unei suprafeţe plane folosind calculul integral . In acest caz : aria(A) = lim aria ( E n ) = lim aria ( Fn ) . ele utilizeazǎ metode specific analizei numerice precum aproximarea graficului (deci a funcţiei ) cu ajutorul reuniunii de segmente (deci prin funcţii de gradul întâi ) . În acest caz. iar oricare douǎ dreptunghiuri au în comun cel mult o laturǎ . iteraţia etc.

0 ≤ y ≤ f ( x)} are arie . xi( n ) ]} n f (vi( n ) ) = M i( n ) = sup{ f ( x) / x ∈ [ xi(−1) .b] cu lim Δ n = 0 . b) Aria este datǎ de : aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx a b Demonstraţie : ( (n) ( Fie (Δ n ) . mi( n ) ] n Gi( n ) = [ xi(−1) .. Conform teoremei lui Weierstrass ..a) Mulţimea Γ f = {( x. y ) / a ≤ x ≤ b. u i( n ) ) . care i =1 def k n verificǎ relaţiile : E n ⊂ Γ f ⊂ Fn (1). xi( n ) ]} n Se considerǎ dreptunghiurile cu baza xi( n ) − xi(−1) şi înǎlţimea mi( n ) respectiv M i( n ) . n Avem : Di( n ) = [ xi(−1) .b] . < x kn −1 < x kn ) = b) un şir de diviziuni ale n intervalului [a. Se constituie mulţimile elementare : E n = U Di( n ) i =1 def k n . n În consecinţǎ . vi( n ) ∈ [ xi(−1) . xi( n ) ] × [0. xi( n ) ] × [0. respectiv Fn = U Gi( n ) . xi( n ) ] . este continuǎ pe fiecare subinterval [ xi(−1) . xi( n ) ] astfel încât : n f (u i( n ) ) = mi( n ) = inf{ f ( x) / x ∈ [ xi(−1) . xi( n ) ] . f este mǎrginitǎ şi îşi atinge marginile pe fiecare n interval [ xi(−1) . respectiv i =1 i =1 kn kn 67 . n →∞ n Funcţia f fiind continuǎ pe [a. M i( n ) ] . existǎ u i( n ) . Δ n = (a = x0n ) < x1( n ) < . Se mai iau : n n aria ( E n ) = ∑ mi( n ) ( xi( n ) − xi(−1) ) = ∑ f (u i( n ) )( xi( n ) − xi(−1) ) = σ Δ n ( f .

g : [a. deci ⎪ x 2 − x.2] → R. vi( n ) ) . Rezolvare : Dupǎ explicitarea modulului avem : ⎧ x 2 − x. g = {( x. f ( x) = x 2 − x . f ( x) = x + 1 . Rezultǎ cǎ subgraficul Γ f are arie şi : aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx = ∫ 0 0 3 3 2 x + 1dx = ∫ ( x + 1) ⋅ ( x + 1)'dx = ( x + 1) 2 3 0 3 1 2 3 3 = 0 14 .aria ( Fn ) = ∑ M i =1 kn (n) i (x (n) i −x (n) i −1 n ) = ∑ f (vi( n ) )( xi( n ) − xi(−1) ) = σ Δ n ( f . se obţine cǎ mulţimea Γ f are arie şi aria (Γ f ) = ∫ f ( x) dx . Funcţia este continuǎ şî pozitivǎ pe intervalul dat . Sǎ se arate cǎ mulţimea Γ f are arie şi sǎ se calculeze aceastǎ arie . x ∈ [−1. Rezolvare : Funcţia f este continuǎ şi pozitivǎ pe intervalul [0. astfel încât f ( x) ≤ g ( x). f ( x) ≤ y ≤ g ( x)} cuprinsǎ între graficele funcţiilor f.b] . y ) / a ≤ x ≤ b. Atunci mulţimea Γ f . x ∈ (0.1) . f este integrabilǎ pe [a. (∀)x ∈ [a.3] → R. b] → R . 3 Exemplul 2 : Sǎ se determine aria mulţimii Γ f pentru f : [−1. +⎜ − ⎟ ⎜ 3 ⎟ 2 ⎠1 6 3 ⎠0 ⎝ ⎝ 2 1 2 Consecinţǎ la teoremǎ : Fie f .3] . a Exemplul 1 : Fie funcţia f : [0.2] ⎩ mulţimea Γ f are arie şi : ⎛ x3 x2 aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx = ∫ ( x − x)dx + ∫ ( x − x )dx + ∫ ( x − x)dx = ⎜ − ⎜ 3 2 ⎝ 0 1 −1 −1 2 0 1 2 2 2 2 ⎞ ⎟ + ⎟ ⎠ −1 0 ⎛ x2 x3 ⎞ ⎛ x3 x2 ⎞ 11 ⎜ ⎟ +⎜ − ⎟ = . x ∈ [1. vi( n ) ) = aria ( E n ) = aria ( Fn ) (2).0] ⎪ f ( x) = ⎨ x − x 2 . are arie şi : 68 .b] şi astfel : ∫ f ( x)dx = lim σ a n →∞ b Δn ( f . b]. n →∞ b Din relaţiile (1) şi (2) şi aplicând definitia mulţimii care are arie . şi dreptele x = a .g. i =1 kn Fiind continuǎ pe [a. x = b . funcţii continue . u i(n ) ) = lim σ Δ n ( f .

a b Observaţie : 1)dacǎ nu ştim ordinea funcţiilor .1] → R. g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx = ∫ (− x − x + 2)dx = ⎜ − ⎜ 3 ⎟ 2 ⎝ ⎠ −2 2 −2 −2 Exemplul 2 : Sǎ se calculeze aria mulţimii cuprinse între curbele de ecuaţie y = 3x 2 şi y = 2 x + 1 .aria (Γ f . iar apoi explicitǎm modulul . g : [−2. g ) = aria (Γg ) − aria (Γ f ) . putem uşor generaliza formula folosind modulul : aria (Γ f . Rezolvare : 69 . aria (Γ f . b] atunci aria (Γ f . g ) = ∫ g ( x) − f ( x) dx . 2)dacǎ 0 ≤ f ( x) ≤ g ( x). (∀)x ∈ [a. f ( x) = x 2 + 1.1] . (∀)x ∈ [−2. desfacem în sumǎ a b de integrale (aditivitatea la interval a integralei definite ) şi calculǎm fiecare integralǎ în parte . Se observǎ cǎ 0 ≤ f ( x) ≤ g ( x).1]. Rezolvare : Reprezentǎm geometric graficele celor douǎ funcţii pe acelaşi sistem de axe de coordonate şi obţinem mulţimea Γ f . 1 ⎛ x3 x2 ⎞ 9 − + 2x ⎟ = . g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx . g (zona haşuratǎ ). g ( x) = − x + 3 . g . Exemplul 1 : Sǎ se determine aria Γ f . dacǎ f . iar f şi g Rezultǎ cǎ : 1 1 2 sunt continue pe [-2.

⎟ . 1 Se observǎ cǎ f ( x) ≤ g ( x). corpul obţinut prin rotirea subgraficului acesteia in jurul axei Ox . y. piramida . Definiţie : Se numeşte corp de rotaţie determinat de funcţia f . 27 3. ⎝ 3 3⎠ 1 Se considerǎ funcţiile f . f ( x) = 3x 2 . Corpul de rotaţie determinat de funcţia f se noteazǎ C f şi este mulţimea C f = {( x. Rezulta cǎ : 3 aria (Γ f . Se obţin soluţiile (1.1] .Se determinǎ întâi punctele de intersecţie ale celor doua curbe rezolvând sistemul ⎛ 1 1⎞ format din cele douǎ ecuaţii ale lor . b] → [0. g : [− .1] → R. z ) ∈ R 3 / y 2 + z 2 ≤ f ( x). 70 . (∀)x ∈ [− .1. g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx = ∫ (−3x 2 + 2 x − 1)dx = x 2 + x − x 3 − 1 3 − 1 3 1 1 ( ) 1 − 1 3 = 32 . ⎜ − . care pentru funcţii corespunzǎtor alese sǎ conducǎ la formulele cunoscute deja . Fie f : [a.+∞) o funcţie pozitivǎ.3). a ≤ x ≤ b}. conul etc. În acest paragraf se va indica o cale de a determina volumul acelor corpuri obţinute prin rotirea subgraficului unei funcţii pozitive în jurul axei Ox folosind calculul integral .2 Volumul corpurilor de rotaţie Din studiul geometriei în spaţiu sunt cunoscute o serie de corpuri geometrice pentru care se ştie formula de calcul pentru volum : prisma . g ( x) = 2 x + 1 cu reprezentǎrile 3 geometrice de mai jos . cilindrul .

xi ] adicǎ f ( x) = ci .. (figura de mai sus din stânga ) Acest corp reprezintǎ un cilindru cu raza bazei r . astfel încât f este constantǎ pe fiecare subinterval [ xi −1 . şi generatoarea (înǎlţimea b-a ). Volumul acestei mulţimi elementare este dat de formula : Vol (C f ) = π ∑ ci2 ( xi − xi −1 ) i =1 n Cu ajutorul mulţimilor cilindrice elementare se va define volumul unui corp de rotatie determinat de o funcţie pozitivǎ pe un interval [a.b] .. n . a ≤ x ≤ b}. y.2... orice mulţime care se obţine prin rotirea subgraficului unei funcţii constante pe porţiuni în jurul axei Ox. Se spune cǎ funcţia este constantǎ pe porţiuni ... z ) ∈ R 3 / y 2 + z 2 ≤ r . Fie acum funcţia f : [a.Cel mai simplu corp de rotaţie se pbţine prin rotirea subgraficului funcţiei constante pozitive f ( x) = r . (∀)[ xi −1 . < x n −1 < x n = b) o diviziune a intervalului [a. 71 . x ∈ [a. xi ]. Se noteazǎ C r = {( x. Definiţie : Se numeşte mulţime cilindricǎ elementarǎ .b] . i = 1. Se ştie cǎ volumul cilindrului este : Vol (C r ) = πr 2 (b − a) . b] în jurul axei Ox . b] → R şi Δ = (a = x 0 < x1 < .

< x kn−1 < x kn ) = b) n n n →∞ un şir de diviziuni ale intervalului [a.. Conform teoremei lui Weierstrass .b] . În acest caz volumul corpului C f este : vol (C f ) = l . b] → [0.. (∀)n ∈ N b) lim vol (G n ) = lim vol ( H n ) = l .(∀)x = xi .... cu lim Δ n = 0 .. vom descrie o metodǎ oferitǎ de calculul integral şî de metodele numerice iterative pentru determinarea volumului unui corp de rotatie . xi( n ) ). Teoremǎ : Fie f : [a.. existǎ u i( n ) . xi( n ) ] astfel încât : n f (u i( n ) ) = mi( n ) = inf{ f ( x) / x ∈ [ xi(−1) ..Definiţie : Fie f : [a. xi( n ) ]} n f (vi( n ) ) = M i( n ) = sup{ f ( x) / x ∈ [ xi(−1) . Atunci : a) C f are volum b) vol (C f ) = π ∫ f 2 ( x)dx ... b] → R .. astfel încât : a) Gn ⊂ C f ⊂ H n ... Δ n = (a = x 0n ) < x1( n ) < . Pentru fiecare n ∈ N se definesc funcţiile constante pe porţiuni : n ⎧mi( n ) = f (u i( n ) ). n Funcţia f fiind continuǎ pe [a...0 ≤ i ≤ k n n ⎧M i( n ) = f (vi( n ) ).b] .. este continuǎ pe fiecare subinterval [ xi(−1) .. x ∈ ( xi(−1) ..1 ≤ i ≤ k n hn ( x ) = ⎨ (n) ⎩ f ( xi ). n→∞ n →∞ def Cu aceste elemente pregǎtitoare ..... vi( n ) ∈ [ xi(−1) . Corpul C f are volum dacǎ existǎ douǎ şiruri (Gn ) şi ( H n ) de mulţimi cilindrice elementare ..1 ≤ i ≤ k n g n ( x) = ⎨ (n) ⎩ f ( xi )...... x ∈ ( xi(−1) . xi( n ) ] . b] → [0. n În consecinţǎ .0 ≤ i ≤ k n 72 . xi( n ) ). f este mǎrginitǎ şi îşi atinge marginile pe fiecare n interval [ xi(−1) .. xi( n ) ]} .(∀)x = xi .. hn : [ a.... xi( n ) ] . a b Demonstraţie : Fie ( ( ) ( (Δ n )..+∞) o funcţie continuǎ şi C f corpul de rotaţie determinat de f ..+∞) şi C f corpul de rotaţie determinat de funcţia f .... asociate funcţiilor constante pe porţiuni g n .

(∀)n ∈ N n (2) vol (G n ) = π ∑ f 2 (u i( n ) )( xi( n ) −xi(−1) ) = σ (πf 2 . Δ = (a = x0 < x1 < . Lungimea graficului unei funcţii derivabile cu derivata continuǎ Fie funcţia f : [a.Corpurile de rotaţie (Gn ) şi ( H n ) generate de cele douǎ funcţii de mai sus sunt mulţimi cilindrice elementare cu proprietǎţile : (1) G n ⊂ C f ⊂ H n . b] şi π ∫ f 2 ( x)dx = limσ (πf 2 . n .2. f Δ : [ a..3. u i( n ) ) i =1 kn n vol ( H n ) = π ∑ f 2 (vi( n ) )( xi( n ) −xi(−1) ) = σ (πf 2 . vi( n ) ) = vol ( H n ) (3). u i( n ) ) = vol (G n ) = lim σ (πf 2 . rezultǎ cǎ C f are volum şi vol (C f ) = π ∫ f 2 ( x) dx .(3) şî definitia corpurilor care au volum . vi( n ) ) . n f ( xi ) − f ( xi −1 ) ( x − xi −1 ). xi − xi −1 se numeşte funcţia poligonalǎ asociatǎ funcţiei f şi diviziunii Δ . rezultǎ cǎ şi πf prin urmare : b 2 este continuǎ .. a n →∞ n →∞ Din (1).(2). deci integrabilǎ pe [a . xi ] .2. i =1 kn Funcţia f fiind continuǎ .b] şi punctele Ai ( xi . b] → R o funcţie continuǎ .1. f ( x) = 2 x − 3 . x ∈ [ xi −1 .3] → R.. f ( xi )).. < x n −1 < x n = b) o diviziune a intervalului [a... a b Exemplul 1 Sǎ se calculeze volumul corpului de rotaţie deteriminat de funcţia f : [2... ⎛ x3 ⎞ 13π x2 vol (C f ) = π ∫ f ( x)dx = π ∫ (2 x − 3) dx =π ∫ (4 x − 12 x + 9)dx = π ⎜ 4 − 12 + 9 x ⎟ = ⎜ 3 ⎟ 2 3 ⎝ ⎠2 2 2 2 3 3 3 2 2 2 3 3. i = 1.. Definiţii : 1)Funcţia i = 1.. b] → R f Δ ( x) = f ( xi −1 ) + 73 .

3 Rezolvare : Funcţia este derivabilǎ pe intervalul de definiţie . b]} . b] → R are lungime finitǎ dacǎ existǎ o constantǎ M ≥ 0 astfel încât l ( f Δ ) ≤ M . Atunci : a)graficul funcţiei are lungime finitǎ b) l ( f ) = ∫ 1 + [ f ' ( x)] 2 dx . b] → R o funcţie derivabilǎ .diviziune[a. Teoremǎ : Fie f : [a. cu derivata continuǎ . şi derivata sa f ' ( x) = x este continuǎ pe acelaşi interval . f ( x) = 2x x . Ai ) se numeşte lungimea graficului funcţiei f Δ . numǎrul real pozitiv l ( f ) = sup{l ( f Δ ) / Δ. Calculul lungimii graficului unei funcţii derivabile . i =1 n 3)Graficul funcţiei continue f : [a. cu ajutorul integralei definite este dat de urmǎtorul rezultat . În acest caz .2)Numǎrul pozitiv l ( f Δ ) = ∑ d ( Ai −1 . cu derivata continuǎ . a b Exemplul 1 :Sǎ se calculeze lungimea graficului funcţiei f : [3.8] → R. În aceste condiţii avem : l ( f ) = ∫ 1 + [ f ' ( x)] dx = ∫ 2 3 3 8 8 2 38 1 + x dx = (1 + x) 1 + x = 3 3 3 8 74 . se numeşte lungimea graficului funcţiei f .

Evaluare Observarea sistematicǎ a elevilor. PII Metode utilizate: explicaţia.3. activitǎţi frontale şi individuale. expresia F(b)F(a) şi notǎm Resurse Manual Teora. Stabilirea unor proprietǎţi ale calculului integral prin analogie cu proprietăţi ale calculului diferenţial. descoperirea.5. Aplicaţii. 1) Proprietatea de liniaritate. Aplicarea unor algoritmi specifici calculului integral în rezolvarea de probleme practice. Proprietăţi ale integralei definite. C. C. C.3. conversaţia euristică. 3h/ sapt. C. Identificarea cu ajutorul tabelelor de derivate a unor primitive uzuale. Reamintim că : Orice funcţie continuǎ admite primitive. culegere de M. Numim integrala definitǎ de la a la b a lui f.2. culegere pag. Verificarea elevilor în ora următoare prin tema pentru acasa. Fie f : [a. C. ex.1. conversaţia.. folosind calculul integral şi compararea cu rezultatele obţinute prin aplicarea unor formule geometrice cunoscute anterior.1. Competenţe specifice vizate Activitǎţi de învăţare Definiţie.Iasi Disciplina: Matematică _ Elemente de Analizǎ Matematică Profesor: Cruţ Bianca Clasa XII. ex. Proiectul unitǎţii de învăţare: INTEGRALA DEFINITĂ Competenţe specifice vizate C. Exprimarea calitativă sau cantitativă a variaţiei ariei subgraficului unei funcţii prin determinarea primitivei sau a integralei funcţiei.2. b] → R . Proprietăţi ale integralei definite. problematizarea. ∫ f ( x)dx = F (b) − F (a) a b (formula lui Leibniz-Newton). Tema pentru acasă: manual pag.164. exerciţiul. b Notaţia: F (b) − F (a) = F ( x) a (citim:”F(x)luat între a şi b). b] şi F o primitivă a lui f .2. M1-2. o funcţie care admite primitive pe [a. Aplicarea calculului diferenţial sau integral în probleme practice sau specifice unor domenii applicative. 17. C. Proiecte didactice Acum voi prezenta un proiect al unitǎţii de învǎţare « Aplicaţii ale integralei definite ». Determinarea ariei unui domeniu sau a volumului unui corp. Ganga. C. 75 .3. 5-10. Nr. alocate: 8 ore Conţinuturi ale unităţii de învăţare 1) Integrala unei funcţii continue. 15.6. Formula lui LeibnizNewton. Grup Şcolar Stefan Procopiu . aprecierea verbală a activitǎţii lor la clasă.4. C.

este o funcţie pozitivă şi continuǎ. neabordate sau ex. man. 1-4. •Integrarea prin părţi -Formula de integrare prin părţi. b] → R este o funcţie continuǎ. Definiţie. a c c b (proprietatea de aditivitate la interval). atunci -Aplicaţii. abordate greşit) Aprecierea răspunsurilor primate de la 76 . atunci punem prin definiţie: ∫ a a f ( x)dx = 0 . atunci ∫ a b f ( x)dx = ∫ f ( x)dx + ∫ f ( x)dx . Dacă a≤b şi f : [a.C. descoperirea. 3) Dacă f .c] şi [c. b] → R .3 . b] → R şi c ∈ (a..1. b] . atunci ∫ f ( x)dx ≤ ∫ g ( x)dx .b]. ∀x ∈ [a. b a 2)Metode de calcul a integralelor definite. atunci: a) ∫ [ f ( x) + g ( x)]dx = ∫ f ( x)dx + ∫ g ( x)dx a a a b b b b) ∫ λf ( x)dx = λ ∫ f ( x)dx . Teoremă. a a b b a b (proprietatea de monotonie a integralei). ∫ a b f ( x)dx = − ∫ f ( x)dx . b ] → R sunt funcţii continue şi λ ∈ R . conversaţia. conversaţia euristică. sunt două funcţii derivabile cu derivate continue. Aplicaţii calcul de integrale ex.corect area temei la tabla (dacă sunt ex. Dacă f . activitǎţi frontale şi Verificarea temei pentru acasǎ prin sondaj. b] → R . problematizar ea. g : [a. C. culegere Metode utilizate: explicaţia. C.6. 164.2. g : [a.Dacă f . exerciţiul. ∫ f ( x) g ( x)dx = fg ' a b b a − ∫ f ' ( x) g ( x)dx a b (formula de integrare prin părţi) Aplicaţii: calcul de integrale definite utilizând formula de integrare prin părţi Manual. a a b b 2) Dacǎ f : [a. Dacǎ restricţiile lui f sunt continue pe [a. b ) . b] → R sunt funcţii continue cu proprietatea: f ( x) ≤ g ( x).C. atunci ∫ f ( x)dx ≥ 0 . 4) Fie f : [a. g : [a. pag.

b]) .4. ∀x ∈ [a. ex.1. culegeri.C. problematizar ea. graficul 77 Fişe de lucru (4 modele). man. conversaţia. exerciţiul. pozitivă ( f ( x) ≥ 0. Tema pentru acasǎ Aprecierea rǎspunsurilor primite de la elevi si analiza comparativă a lor. Teora Culegere Ganga. Tema.C. Teoremă. descoperirea.0 ≤ y ≤ f ( x) { } este subgraficul lui f. Metode utilizate: explicaţia.5.5. Teora Ex. f : I → R. pag.Aplicaţii. ex.Calculul ariilor unor suprafeţe plane. culegere Ganga Calcul de integrale definite.C. descoperirea. ex. 5) Aplicaţii ale integralelor in geometria planǎ.8/165 man. explicaţia.1. .. aprecierea răspunsurilor primate de la elevi.7. b] → R este o funcţie continuă .corect area temei la tabla (dacă sunt ex. Ex.6. Manual . problematizar ea.3 1) f continuă pe I. pag. ( I ⊆ R) .iar Γ f = ( x. Atunci C.4.7.2. conversaţia euristică. a b Observaţii: 1) Dacă f ( x) ≥ 0 . 3)••Schimbarea de variabilă. .3.1. y ) ∈ R 2 a ≤ x ≤ b.6. 168. Teora individuale. neabordate sau ex. 165. b] → I . Fise de lucru. Verificarea temei pentru acasǎ prin sondaj. descoperirea. 2) ϕ este derivabilă..6. elevi.3.ex. Metode utilizate: explicaţia. rezolvarea la tablǎ a exerciţiilor care n-au fost abordate sau rezolvate correct. Verificarea temei pentru acasǎ prin sondaj.6. activitǎţi frontale şi individuale si pe grupe. două funcţii cu proprietăţile: C. problematizar ea. abordate greşit) Aprecierea răspunsurilor primate de la elevi. Teoremă. 2. 48. conversaţia.Dacă f : [a. exerciţiul.4 culegere pag. activitǎţi frontale şi individuale. Fie ϕ : [a.2.10/pag. conversaţia euristică. ∫ a b f (ϕ (t )) ⋅ ϕ ' (t )dt = ∫ f ( x)dx ϕ (a) ϕ (b ) 4)Integrale definite. 1-4/pag. C. b] . atunci mulţimea Γ f are arie şi aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx .48. 168.5. conversaţia euristică. (formula de schimbare de variabilă) Aplicaţii: calcul de integrale definite utilizând formula de schimbare de variabilă. man. cu derivate continuă pe [a. 1. -Formula de schimbare de variabilă. 43. exerciţiul. 2.ex. Aplicaţii. I interval. Temă pentru acasă. . man. conversaţia. pag. activitǎţi frontale şi individuale.6.

3) Aplicaţii. b] .2. Activitatea individuală. 171. 2) Dacă f . Teora Ex. 2)Dacă f ( x) ≤ 0 .3/pag.6.1.2. exerciţiul. Metode:proble matizarea.man.lui f este situate deasupra axei Ox ⇒ aria (Γ f ) ≥ 0 . conversaţia. g = ( x. Calculul ariilor unor suprafeţe plane.1. Observarea activitǎţii elevilor . explicaţia.b)/pag.C. atunci mulţimea Γ f . Aplicaţii. b a ex.C. y ) ∈ R 2 a ≤ x ≤ b. Fişe de lucru. 4) Test grilǎ. Observarea sistematicǎ a elevilor.1. Evaluarea sumativǎ a unitǎţii de învaţare.6. aprecierea capacitaţii elevilor de a parcurge paşii lecţiei. Lecţie în AEL. descoperirea. g : [a.3/169.con versaţia. exerciţiul. culegere Ganga 1) Aria subgraficului unei funcţii. 7) Calcul de arii C.1. pe două variante de subiect.C. graficul lui f este situate sub axa Ox ⇒ aria (Γ f ) = − ∫ f ( x)dx . 2) Aria determinatǎ de graficul a două funcţii. Ex. Calculatorul si softul educaţional cu continutul ştinţifiic şi practic aferent temei abordate.86. 1. problematizar ea. man. 2. b ] → R sunt funcţii continue astfel încât f ( x) ≤ g ( x). activitǎţi frontale şi individuale si pe grupe.a). C. a b 6) Ariile suprafeţelor plane.6. conversaţia euristicǎ. C.analiza comparativǎ a rezultatelor primate de la elevi şi aprecierea lor calitativǎ 8) Integrala definitǎ.5 /169. Fişe de lucru. 78 . g ) = ∫ [g ( x) − f ( x)]dx . f ( x ≤ y ≤ g ( x { are arie şi aria (Γ f . Test de evaluare sumativă. ∀x ∈ [a. conversaţia euristică.Test de evaluare sumativǎ. Metode utilizate: explicaţia.

COMPETENTE SPECIFICE CS1 Identificarea cu ajutorul tabelelor de derivate a unor primitive uzuale. M1-2 ( 3h/sǎpt. prin integrarea cunostintelor din diferite domenii. CG2 Descoperirea ( alegerea ) algoritmilor optimi care permit prelucrarea datelor matematice. 79 . Elemente de analizǎ matematicǎ CLASA a XIIa C. CS3 Aplicarea unor algoritmi specifici calculului integral în rezolvarea de probleme practice. CG4 Exprimarea cu ajutorul datelor matematice a unor situatii concrete si a algoritmilor de prelucrare a acestora. CG6 Modelarea matematica a unor situatii concrete.Aşa cum se poate observa în proiectul unitǎţii de învǎţare . prin parcurgere de soft educational. COMPETENTE GENERALE CG1 Identificarea corecta a unor date matematice si interpretarea în functie de contextul în care au fost definite. ariile suprafeţelor plane . pentru consolidarea cunoştintelor se poate apela cu succes la calculator . CG5 Interpretarea rezultatelor unor actiuni concrete exprimabile matematice.) UNITATEA DE ÎNVATARE: Aplicatii ale integralei definite. CS4 Exprimarea calitativa sau cantitativa a variatiei ariei subgraficului unei functii prin determinarea primitivei sau a integralei functiei. Existǎ în pachetul de lecţii AEL . Voi arǎta mai jos un plan de lecţie AEL cu aceastǎ temǎ . una pentru aplicaţii ale integralelor definite . TIPUL LECTIEI: Fixare de cunostinte. TITLUL LECTIEI: Arii suprafete plane DURATA: 50 min. GRUP SCOLAR Stefan Procopiu -Iasi Profesor: Cruţ Bianca PROIECT DIDACTIC DATA : 22 – III 2007 OBIECTUL: Matematica. şi anume . LOCUL DESFASURARII: Cabinetul de Informatica. CG3 Utilizarea algoritmilor pentru rezolvarea unor probleme practice. CS2 Stabilirea unor proprietati ale calculului integral prin analogie cu proprietati ale calculului diferential.

L. folosirea simtului tactil în toate actiunile ce deruleaza informatiile cuprinse în programe de calculator. .CS5 Determinarea ariei unui domeniu. . E.Principiul participarii si învatarii active.calculatorul si soft – ul educational cu continut stiintific specific temei abordate. E. întrebari. privirea formelor cuvintelor. 2)Metode de învatamânt: . Stilul auditiv de învatare va fi favorizat de ascultarea altor persoane care redau sau explica informatiile.Explicatia . Stilul vizual de învatare va fi favorizat de vederea informatiilor în forma tiparita.Problematizarea 80 . folosirea culorilor.Principiul asigurarii progresului gradat al performantei. folosind calculul integral si compararea cu rezultatele obtinute prin aplicarea unor formule geometrice.Conversatia .Exercitiul . EXPRIMAREA PROPRIILOR CONCLUZII – generarea de idei si concluzii privind continutul soft – ului educational. în ordinea în care au fost predate. . generalizari.testul grila cu o singura varianta de raspuns correct.Frontala .Principiul conexiunii inverse.Investigatia stiintifica. CS6 Aplicarea calculului diferential dau integral în probleme practice sau specifice unor domenii aplicative. 4)Forme de evaluare: .Problematizarea .Fise de lucru. .Aprecierea 5)Resurse materiale : . efectelor de animatie. în vederea informatiilor în programul A.Observatia . STRATEGII DIDACTICE 1)Principii didactice . convertirea informatiilor în benzi desenate.Conversatia euristica .Pe grupe/perechi.Descoperirea dirijata prin studiu de caz 3)Forme de organizare . cunoscute anterior.Individuala . 6)Resurse procedurale: . Stilul practic de învatare va fi favorizat de scrierea informatiilor în programul A. L. TRANSFERUL CONCLUZIILOR – realizarea de conexiuni. .

variabile ca pozitie pe dreapta: y = x( C si D sunt punctele în care paralele prin A si B. cu diviziuni(10 min) o Aria determinata de graficul a doua functii(10 min) o Aplicatie(10 min) o Test final(10 min) III Rezolvarea problemei. B(b. f . Punctul A se confunda cu punctul B. Comentarii: x2 b2 a2 a) ∫ f ( x)dx = ∫ xdx = (conform formulei Leibnitz – Newton) = − 2 a 2 2 a a b) Mutând pozitiile punctelor A.0 ≤ y ≤ f ( x )} . Reperul cartezian xOy. Se dau: Functia f:R → R.0) variabile ca pozitie. Reactualizarea Parcurgerea soft – ului educational în sistemul A..Rezolvarea de probleme/situatii problema. adica: aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx a b Se studiaza mai multe cazuri: Punctul A variabil pe axa xx’ si B fix. are arie. y ) / a ≤ x ≤ b. o Aria subgraficului functiei f(x) = x(10 min) o Sume de arii(10 min) o Integrala functiei impare f(x) = sinx(10 min) o Integrala functiei f(x) = sinx.0). notat cu Γ f = {( x.Observarea sistematica a elevului . continua si pozitiva. intersecteaza dreapta: y = x) Se va arata ca subgraficul functiei. Punctele: A(a. L. Punctul A fix si B variabil pe xx’. b b b 81 . Prezentarea situatiei/problema si formularea temei de lucru: Profesorul informeaza elevii asupra continutului soft – ului. B pe axa xx’ . ETAPELE LECTIEI I. cu continut stiintific. Punctele C si D. pe axa xx’( a<b). 1) Aria subgraficului functiei f(x) = x. este egala cu aria subgraficului functiei f: b c) Fise de lucru. Punctul A se confunda cu originea O a sistemului de axe. E. se constata ca aria trapezului ABDC. la tema: “Arii suprafete plane” II.

prin A. Se dau: Functia f: [. B. Punctele: D. C pe axa xx’. Diviziunea 4 evidentiata. a ] → R. C variabil pe axa xx’. Punctele A si C fixe.2) Sume de arii. o functie continua. adica: aria(Γ f ) = ∫ f ( x)dx = ∫ f ( x)dx + ∫ f ( x)dx a a b c b c Se vor studia mai multe cazuri: Punctul A variabil pe axa xx’ si B si C fixe. 0). continua si pozitiva. E si F variabile ca pozitie pe dreapta: y = x(sunt punctele. Punctele A si B fixe. 3) Integrala functiei impare f(x) = sinx. B. p ] .a .0).0) variabile ca pozitie pe axa xOx’. B variabil pe axa xx’. A4(a4. sin a). 0) si B( a. Se va arata ca subgraficul functiei f are arie. intersecteaza dreapta: y = x). continua si pozitiva. Punctul A se confunda cu punctul B.0) fixe pe axa xx’ . Reperul cartezian xOy. B(b. se constata ca aria trapezului ACDF este egala cu suma ariilor subgraficelor trapezelor: ABEF si BCDE. A2(a2.c] → R. A ’ ( a. Se dau: Functia f: [a.0) si C(c. C. Se va arata ca: a −a ∫ f ( x)dx = ∫ [ f ( x) + f (− x)]dx 0 a 0 a a Adica: −a ∫ sin xdx = 0 (deoarece funcţia sinx este imparǎ = ∫ [sin x + sin(− x)]dx = 0 ) −a Verificare: este parǎ) ∫ sin xdx = −cos x a a −a = −(cos a − cos(−a)) = −(cos a − cos a) = 0 (funcţia cos 4) Integrala functiei: f(x) = sinx cu diviziuni. Se dau: Functia f:R → R. c) Fise de lucru. în care paralelele la axa Oy. Punctul A se confunda cu originea O a sistemului de axe. Reperul cartezian xOy. care determina numarul de diviziuni ale intervalului: [0.0). 82 . A3(a3.0).0) si A5(a5. Punctele: A( a . E si F variabile ca pozitie pe dreapta: y = x. Punctele: A1(a1. Comentarii: a) ∫ a c f ( x)dx = ∫ f ( x)dx + ∫ f ( x)dx a b b c b) Mutând pozitiile punctelor A. Punctele: D. Punctele: A(a. B ’ ( a. Reperul cartezian xOy.0). sin(a)) fixe.

b] → R este o functie integrabila negativa. f ( x) = x 2 + 2 functie continua. Se cauta aria multimii cuprinsa între graficele functiilor f si g si dreptele paralele la Oy. 0). g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx = ∫ ( x 2 + 2 − x 2 − 1)dx = x −1 = 1 − (−1) = 2 1 a −1 b 1 c) Sau: aria(Γ f . Se cauta numarul minim de patrate ce trebuie adaugate la grafic. Se dau: Functia f:R → R. b] atunci multimea: Γ f .g:[a. şi reprezinta aria suprafetei hasurate . 1) Daca f:[a. g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx a b b) Asadar: aria(Γ f . f ( x) = x 2 + 1 functie continua. astfel încât: f(x) ≤ g(x). g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx = ∫ g ( x)dx − ∫ f ( x)dx = a −1 −1 1 b 1 1 14 8 6 − = =2 3 3 3 6) Aplicatii: Sa se calculeze ∫ e x dx f olosind metoda aproximarilor.7374.Reperul cartezian xOy. 5) Aria determinata de graficul a doua functii. + a4 ∫ f ( x)dx .. Reperul cartezian xOy..7374 − 1 = 1. din π ∫ 0 f ( x)dx = ∫ 0 f ( x)dx + a1 ∫ f ( x)dx + . f ( x ) ≤ y ≤ g ( x )} are arie si avem cǎ : aria(Γ f . Functia f:R → R.b] → R sunt functii continue. care taie axa Ox în punctele de coordonate: ( 1. atunci: a) ∫ f ( x)dx ≥ 0 a a 83 . ∀x ∈ [ a. 0 Se dau: Functia f:R → R. 7) TEST INTERACTIV. astfel încât aria subgraficului functiei f. Comentarii: a) Vom aplica Consecinta: daca f.π Se va arata ca: figura: π a1 ∫ f ( x)dx a a2 este aproximativ egala cu suma ariilor celor 5 trapeze. g = {( x. y ) / a ≤ x ≤ b. f(x) = e x . sa fie aproximativ egala cu valoarea exacta a integralei: ∫e 0 1 x dx = e1 − e 0 = 2. 0) si ( 1.

dacǎ f este imparǎ b 3) Γ f subgraficul lui f are arie şi aria sa este egalǎ cu integral lui f pe intervalul [a. b] a b (elevii trebuie sǎ aleagǎ un singur rǎspuns – în funcţie de corectitudine . dacǎ f este imparǎ. g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx . a a 2)Se dǎ f : [− a. g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx . g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx . b] a b d) aria(Γ f . (∀)x ∈ [a.b) c) ∫ f ( x)dx = 0 a a ∫ f ( x)dx ≤ 0 . îndeplineşte condiţia ∫ cos xdx = sin b − sin a dacǎ : a b a)nu este integrabilǎ pentru orice x b)este integrabilǎ pe orice interval [ a. b] a b c) aria(Γ f . dacǎ f ( x) > g ( x).b] . 0 a −a ∫ f ( x)dx = 0 . Atunci : a) b) −a a ∫ a f ( x)dx = 2∫ f ( x)dx . dacǎ f ( x) ≤ g ( x).dacǎ f ( x) < g ( x). b] a b b) aria(Γ f . a ] → R continuǎ . vor primi punctaj) 84 . dacǎ f ( x) ≥ g ( x). (∀)x ∈ [a. aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx dacǎ : a a)f continuǎ b)f crescǎtoare 4)Funcţia f(x0=cos x . (∀)x ∈ [a. b] ⊂ R . (∀)x ∈ [a. g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx . 5)Aria mulţimii cuprinse între graficele a douǎ funcţii continue este datǎ de : a) aria(Γ f .

corectiv. Se evalueaza capacitatile elevilor de a calcula aria subgraficului unei functii. în conditii precizate. Se evalueaza capacitatile elevilor de a calcula aria unei suprafete plane. OP3 Modul în care elevul aplica proprietatile integralei definite.IV Evaluarea rezultatelor si stabilirea concluziilor: Se evalueaza capacitatile elevilor de a determina subgraficul unei functii continue. CONCLUZII 1) Se vor face aprecieri individuale si collective asupra activitatii elevilor. 2) Tema pentru acasa. a trapezului dreptunghic). 85 . în realizarea unui feed – back continuu. permanent. OP2 Daca elevul recunoaste ca aria unei suprafete plane. în conditii date. prin/cu diviziuni. Se evalueaza capacitatile elevilor de a calcula aria unei suprafete plane. Se evalueaza capacitatile elevilor de a aplica proprietatile integralei definite. Se evalueaza abilitatile elevilor în a calcula aproximarilor. folosind metoda OP1 Daca elevul recunoaste ca integrala unei functii pozitive este un numar pozitiv. OP4 Când subgraficul unei functii are arie si formula de calcul a ariei subgraficului. OBIECTIVELE TESTELOR - ∫e 0 1 x dx . pozitive. Se evalueaza capacitatile elevilor de a calcula o integrala definita. de forma Γ f . Momentele de evaluare faciliteaza munca profesorului. cu ajutorul integralei definite. geometric( cu aria triunghiului. Se evalueaza capacitatile elevilor de a calcula aria unei suprafete plane cu ajutorul integralei definite si a compara rezultatul obtinut. OP5 Daca elevul stie formula pentru calcularea ariei unei multimi de forma Γ f . este un numar pozitiv.

0)). B( 40. Cruţ Bianca 86 . b= 60. 3) a = 0 .0). B( 40. 0). B( 50. 5) a =20.B(60. B(30.0)) 4) A variabil si B fix: · a = 20. c = 100( A.0 ). c ] avem formula : ∫ a c f ( x)dx = ∫ f ( x)dx + ∫ f ( x)dx a b b c Aplicati formula de mai sus. c ) . 0 ). C fixe: A(20. C fixe. Daca restrictiile lui f sunt continue pe: [ a . 0)) · a = 60.C(80.0). 4) a = 10. B.0). ( A( 0. b = 40 ( A( 20. B( 10 . [ b . b=60 (A(40. f ( x ) = x în cazurile urmǎtoare şi verificaţi geometric rezultatul . · a = 40. C( 100. C( 50.0)) Prof. 0) ). 0). b = 50 .0)).0).0)). 3) A fix . c ] → R si b ∈ ( a . 0)). B( 20. b] → R.B( 20. B variabil: A(0. b = c = 30( A fix. C coincide cu B: A(10. ce se constata? Prof. C(30.0). 0).0). c = 40 ( A se confunda cu originea: A( 0. b=80 (A(40.0. b = 20.0)) a”)a=40 . 0). b = 40 ( A( 40. iar B variabil: a’)a=40 .0). Cruţ Bianca Fisa de lucru – 2 Sume de arii Fie f: [ a . b = 20 . b ] . b = 40 ( A( 60.C( 40.0). 2) A se confunda cu B: a = b = 10. în cazurile: 1) a = 0.B(60. c = 50 ( A se confunda cu B: A (10.0)). 2) a = b = 10. B( 40.Fisa de lucru – 1 Aria subgraficului functei f(x) = x Determinati aria subgraficului functiei: f : [a.0).0). 1) A se confunda cu originea: a = 0. 0)). B ( 10. ( A( 10.0)).B(80. c= 80( A variabil pe axa xx ’ .

j-1]-DD[i – 1 .yint. end .1.. uses crt . for j : = 3 to n + 1 do for i : = j .factor :real . writeln(‘Introduceţi tabelul’) .0 . writeln(‘Punctul în care vrem aproximarea =’) .1 to n do DD[i .n : integer . i + 1] *factor .’]=’) . write(‘Introduceţi nr.readln(DD[i. 87 . DD :matrice . j . for j : = i – 1 downto 1 do factor : = factor *(xint – DD[j . type matrice=array[1.xint :8 :4.1]) .10. yint :=DD[1 .yint :9 :5) . writeln(‘Valoarea în punctul ‘. 1]-DD[ i – j +2 . begin clrscr . 1]) .readln(DD[i.i.Capitolul 8 Programe de aplicare a metodelor numerice pe calculator Program Interpolare_Newton . yint : = yint +DD[i .1])/(DD[i .9] of real .. xint.i.readln(n) . end . 1]) . 2] for i :=2 to n do begin factor : = 1. var i .2]) . j .readln(xint) . end.’ este ’. readln . de puncte de interpolare n=’) .’]=’) . write(‘y[‘. for i :=1 to n do begin write(‘x[‘. j] :=(DD[i .

i.’]=’) . end . 88 .10] of real .x[j]) .i.y :vector . writeln(‘Punctul în care vrem aproximarea =’) . type vector=array[1. end. yint : = 0. writeln(‘Introduceţi tabelul’) .xint :8 :4.n : integer . xint.’]=’) . j : = 1 to n do begin if (i<>j) then factor : = factor*(xint – x [j])/(x[i] . end .. uses crt . yint : = yint + y [i]*factor .readln(xint) .Program Interpolare_Lagr . for i : = 1 to n do begin factor : = 1.factor :real .’ este ’. write(‘y[‘. var i . de puncte de interpolare n=’) .0 . j . x. readln .readln(x[i]) .readln(y[i]) .yint. end . write(‘Introduceţi nr.0 . for i :=1 to n do begin write(‘x[‘.readln(n) .yint :9 :5) . writeln(‘Valoarea în punctul ‘. begin clrscr .

function f(x :real) : real .100] of real . t : = t + c*f(x[i]).n : integer . write(‘Daţi limitele de integrare b =’) . 89 . begin write(‘Daţi limitele de integrare a =’) . i.a) / n . end. a. t:=0 for i :=0 to n do begin if (i = 0 ) or (i = n ) then c:=h else c:=h. Type vector = array[1. for i : = 0 to n do x [i] : = a + i*h .h.c.b. readln . write (‘Rezultatul este ‘ .Program Integrare-Trapez . Var x : vector .t : real . readln(b) . readln(a) . write(‘Daţi numǎrul de intervale n =’) . readln(n) h = (b .. begin f : = 4*x*x*x+3*x*x+2*x+5 . t:10:5). end . end.

write(‘Daţi limitele de integrare b =’) .s : 10 :5) . write(‘Daţi nr. write(‘Rezultatul este I(f)=’. readln(a) . k.readln . begin write(‘Daţi limitele de integrare a =’) .s : real .. 90 . for k : = 1 to m do begin s : = s+(h/3)*(f (x[2*k-2]+4*f(x[2*k-1])+f(x[2*k])) .c.a) / n . end .m : integer . a. Type vector = array[1. s:=0. Var x : vector .h. primele două programe prezintă modul de utilizare al polinoamelor de interpolare Lagrange şi Newton pentru funcţii oarecare când cunoaştem valorile funcţiei într-un număr de puncte precizate .Program Integrare-Simpson . function f(x :real) : real .n.100] of real . end. readln(b) . pentru funcţii care se pot schimba în program datorită creării unui subprogram care se poate modifica după necesităţi . m := n /2 . end . Al treilea şi al patrulea program prezintă metodele trapezului de integrare şi metoda Simpson .b. Cum se poate observa mai sus . begin f : = 1/(1 + x ) . readln(n) h = (b . de intervale de discretizare (par) n =’) . for k : = 0 to n do x [k] : = a + k*h .

0 3. pag 223). S-au obţinut următoarele valori : x 0 0.5 4 y 1.0 1.0 2.[13] . Totuşi doza variază după poziţia în aparat ( distanţa faţă de punctul de bază ) .Bineînţeles că se poate calcula y în orice altă valoare intermediară a lui x dorită .54 cm) y = doza de radiaţii (10 5 razi / oră ) Cum se observă în tabel . adică p ( xi ) = f ( xi ). de exemplu . Să se determine o funcţie p cu proprietatea că interpolează pe f în punctele xi .Motivul acestei cerinţe este faptul că .98 3. în timpul experimentului unii din senzorii care măsoară radiaţia se pot defecta iar repetarea experimentului ar putea fi costisitoare . n .n ∈ [a. Vom folosi următoarea problemă de interpolare : Fie f : [a.b] → R şi punctele distincte {xi }i =o.20 ? 3. Cunoaştem valorile y i = f ( xi ).98 2. Exemplu : În studiul proceselor de polimerizare induse prin radiaţii se utilizează o sursă de raze γ pentru a produce doze prescrise de radiaţii . Folosind polinomul de interpolare Lagrange se găseşte p(2.Teoria interpolării poate fi utilizată în rezolvarea unor probleme practice interesante . ne interesează y în x = 2. b] .39 2. În continuare voi prezenta programul de calcul care foloseşte polinomul lui Lagrange pentru rezolvarea problemei de mai sus . 91 . 1 inci = 2.5 .20 2. n . (vezi bibl.90 2.5 3. i = 0.29071 .5)=3. rezultat care dovedeşte motivul unei eventuale defecţiuni ale senzorului ( este valoarea maximă care poate să determine « prăjirea » acestuia ) .71 2.74 x = distanţa faţă de punctul de bază ( în inci .5 2.5 1. i = 0.

P ). End . n := m-1 . j : integer . END . BEGIN Write(‘nr. Write ( ‘ Mai doriţi un calcul (d/n) ? : ‘ ) . ‘ : ‘ ) . Readln(x[i] .Program LAGRANGE .. Readln(z). dn : char . n. m. Readln (m) . l : real . y : array[0. i.x[j]) / (x[i] – x[j]) . { Calculăm P = L(z) } P := 0.nmax] of real . i : 2 . Var x. Label READZ . 92 .0 . P := P+ l* y[i] End . P.pas} Const nmax = 40 . y[i] ) End . de noduri : ‘) . For i : = 0 to n do begin l := 1. If ( dn = ‘d’) or ( dn = ‘D’ ) then goto READZ . For i :=0 to n do begin Write ( ‘ ‘ : 3 . Readln (dn) . READZ : Write ( ‘ z : ‘ ) . Writeln(‘Funizaţi datele’) . Writeln . {Interpolare Lagrange . For j := 0 to n do begin if j <> i then l := l * ( z.0 . z. Writeln ( ‘ L(z) = ‘ .

For j := 0 to n do If j <> i Then l := l *(x[i] – x[j]): w[i] : = l End . For j := 0 to n do if j <> i then l := I * ( z. Putem introduce astfel .0 .x[j] ). P := P + l * y[i]/w[i] End .0 .0 . Calculul lui P se modifică : P := 0. Vom avea astfel următorul program modificat : 93 . calculul produsului de la numitor : n wi = ∏ (x j =0 j ≠i i − xj) . For i := o to n do begin l : = 1. i = 0…n În program vom introduce urmtoarea porţiune : For i := 0 to n do begin l := 1. înainte de READZ .Pentru creşterea vitezei de calcul putem modifica programul după următoarele observaţii : numitorii polinomului li nu se modifică deci pot fi calculaţi o singură dată .

x[j]). j : integer . If ( dn = ‘d’) or ( dn = ‘D’ ) then goto READZ ..0 . Writeln ( ‘ L(z) = ‘ . For i := 0 to n do begin l := 1. m. z. For i :=0 to n do begin Write ( ‘ ‘ : 3 . n. { Calculăm P = L(z) } P := 0. de noduri : ‘) . Label READZ . Readln(x[i] . i. Var x. Readln (m) . l : real . For j := 0 to n do begin if j <> i then l := l * ( z.nmax] of real . Write ( ‘ Mai doriţi un calcul (d/n) ? : ‘ ) . n := m-1 . Readln(z). Writeln(‘Funizaţi datele’) . {Interpolare Lagrange } Const nmax = 40 . W : array[0 . y[i] ) End . For i : = 0 to n do begin l := 1. P ). 94 . For j := 0 to n do if j <> i then l := l *(x[i] – x[j]): w[i] : = l End . END .0 . Writeln . End . ‘ : ‘ ) .0 . nmax] of real . P. dn : char . READZ : Write ( ‘ z : ‘ ) . y : array[0. BEGIN Write(‘nr.Program LAGRANGE .. P := P+ l* y[i]/w[i] End . Readln (dn) . i : 2 .

T.I.T.Ghe. Bucureşti .Iaşi .Iorgulescu . 1996. 340 p . 3. Addison-Wesley . Reading . 351p. 1984 95 .I.C.266 p. Multiplicat Univ. 6.Ignat.Marinescu. 2.Wheatley . 5.Bibliografie : 1.C.C.C.201p.: Metode numerice .1992. Curtis F .Beu.Burdujan.Titus:Calcul numeric în Turbo Pascal.Infotec. A .Bîrsan.Multiplicat Inst. Patrik O .Ed.1999.Partea I. 302p.:Analizǎ numericǎ . 8. I.: Analizǎ numericǎ şi programe .Jucan.:Metode numerice şi programe Pascal .Bucureşti . 4. Vol I-II .Al.Microinformatica.:Elemente de informaticǎ şi calcul numeric .Chiruţǎ.Partea II. 7.Ilioi. 1989. 1982 . Mass . Multiplicat Univ. 413-163 p. 1989.Politehnic Iasi. 240 p .C.Cluj.Editura academiei.Univ. Multiplicat Univ.:Analizǎ numericǎ.Applied Numerical Analysis .Vrabie.:Analizǎ numericǎ .Iaşi.Ilioi. Ed.Iaşi . Ed. 9.Gerald . 1983 . Cuza – Iasi. 1974.Ilioi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful