You are on page 1of 132


The doctrine of predestination - John Gill ............................................ 2

The security of the saints - C.D.Cole ............................................... 18
Originea si doctrinele Anabaptistilor din secolul Reformei - RAUL ENYEDI ................... 24
Ecclesiologie 101 - CURTIS PUGH ................................................ 64
How Christ saves sinners - William Tyndale .......................................... 69
Regeneration and conversion - J.P.Boyce ............................................ 73
Who accepts whom - Daniel Chamberlin ............................................ 81
Does this offend you? - Rolfe Barnard .............................................. 86
Election no discouragement to seeking souls - C.H.SPURGEON ............................ 91
God's sovereignty - Ben M.Bogard ............................................... 100
If predestination is true-why pray? - C.H.SPURGEON ................................. 102
Particular redemption - Jerry Dodson,Sr. .......................................... 103
The High Calling - Anonim .................................................... 109
Planul Veacurilor Implinirea Vremilor - David Ilea ................................... 110
De ce a fost nimicită generaţia lui Noe? - Alin Faur .................................... 113
MENTALITATEA SECOND HAND - partea II - LIVIU AVASILOAI ...................... 118
MENTALITATEA SECOND HAND - LIVIU AVASILOAI ............................. 120
FITI RECUNOSCATORI - LIVIU AVASILOAI ..................................... 124
Pentru ce vom da socoteala in ziua judecatii? - Marcu Daniel ............................. 127

The doctrine of predestination

Autor: John Gill, Album: fara album, Tematica: Diverse





In Opposition to Mr. Wesley’s Predestination calmly Considered, with a Reply to the Exceptions of the
said Writer to The Doctrine of the Perseverance of the Saints.

By John Gill

Mr. Wesley having declared himself the author of the Serious Thoughts upon the Perseverance of the
Saints, to which I lately returned an answer; has been pleased to shift the controversy from perseverance
to predestination: contenting himself with some low, mean and impertinent exceptions to a part of what I
have written on the subject of perseverance; not attempting to answer any one argument advanced by me
in vindication of it; and yet he has the assurance in the public papers, to call this miserable piece of his,
chiefly written on another subject, A full answer to Dr. Gill’s pamphlet on perseverance; any other man
but Mr. Wesley would, upon reflection, be covered with shame and confusion; though to give him his
due, in his great modesty, he has left out the word full in some after-papers; as being conscious to
himself, or it may be, some of his friends pointed it to him, that it was an imposition on the public, and
tended greatly to expose himself and his cause since he has left me in tile full possession of all my
arguments; which I will not say are unanswerable, though I think they are; and it looks as if Mr. Wesley
thought so too, seeing he has not attempted to answer one of them; yet this I may say, that as yet they are
not answered at all, and much less is a full answer given unto them.

And now, though I might be very well excused following him in this wild pursuit on the subject of
predestination; since he has not meddled with my argument from it for the saints perseverance; since he
has not pursued that subject, as his title promises; and since throughout the whole he does not argue,
only harangue upon it; and that only a part of it, reprobation, which he thought would best serve his
purpose; yet for the sake of weak and honest minds, lest through his subtlety, they should be corrupted
from the simplicity that is in Christ; I shall endeavour to state the doctrine of predestination, and set it in
a true light according to the Scriptures, with the proofs of it from thence; and take notice of the principal
objections raised by Mr. Wesley in his harangue on that part of it which respects reprobation; and then

close this treatise with a reply to his trifling exceptions to what I have written on the subject of the saints

As to the doctrine of predestination, it may be considered either,

I. In general as respecting all things that have been, are, or shall be, or done in the world; every thing
comes under the determination and appointment of God \"he did, as the assembly of divines say in their
confession, from all eternity, unchangeably ordain whatsoever comes to pass;\" or, as they express it in
their catechism, \"God’s decrees are the wise, free and holy acts of the counsel of his will whereby, from
all eternity, he hath, for his own glory, unchangeably fore-ordained whatsoever comes to pass in time:\"
and this predestination and fore-appointment of all things, may be concluded from the fore-knowledge
of God; known unto God are all his works from the beginning of the world, , from
eternity (Acts 15:18); they were known by him as future, as what would be, which became so by his
determination of them; for, the reason why he knew they would be, is, because he determined they
should be: also from the providence of God, and his government of the world, which is all according to
the counsel of his own will (Eph. 1:11): for he does every thing according to that, or as he has
determined in his own mind. Eternal predestination in this sense, is no other than eternal providence, of
which actual providence in time is the execution. To deny this, is to deny the providence of God, and,
his government of the world, which none but Deists and Atheists will do; at least it is to think and speak
unworthy of God, as not being the all-knowing and all-wise and sovereign ruler of the world, he is once
more the very wonderful thing, prophecy, or foretelling things to come, could not be without a
predestination of them; of which there are so many instances in Scripture such as the stay of the
Israelites in Egypt, and their departure from thence; the seventy years captivity of the Jews in Babylon,
and their return at the end of that time; the exact coming of the Messiah at such a certain time; with
many others, and some seemingly the most casual and contingent; as the birth of persons by name a
hundred or hundreds of years before they were born, as Josiah and Cyrus; and a man’s carrying a pitcher
of water, at such a time, to such a place (1 Kings 13:2; Isa. 44:28; 45:1; Luke 22:10, 13): how could
these things be foretold with certainty, unless it was determined and appointed they should be? There is
nothing comes by chance to God, nothing done without his knowledge, nor without his will or
permission, and nothing without his determination; every thing, even the most minute thing, respecting
his creatures, and what is done in this world in all periods and ages of time, is by his appointment; for
the proof of which see the following passages.

• Ecclesiastes 3:1, 2-To every thing there is a season, and a time to every purpose under the heaven;
a time to be born and a time to die, &c. a time fixed by the purpose of God for each of these.

• Job 14:5-Seeing his days are determined, the number of his months are with thee, thou hast
appointed his bounds that he cannot pass. Chapter 23:14, He performeth the thing that is appointed for
me, and many such things are with him.

• Daniel 4:35-And he doth according to his will in the army of heaven, and among the inhabitants of
the earth, and none can stay his hand, or say unto him, what dost thou?

• Ephesians 1:11-Being predestinated according to the purpose of him who worketh all things after
the counsel of his own will.

• Acts 15:18-Known unto God are all his works from the beginning of the world. Chapter
17:26—and hath determined the times before appointed, and the bounds of their habitation.

• Matthew 10:29, 30-Are not two sparrows sold for a farthing? and one of them shall not fail to the
ground without your Father; but the very hairs of your head are all numbered.

II. Predestination may be considered as special, and as relating to particular persons, and to things
spiritual and eternal; whereas predestination in general respects all creatures and things, even things
temporal and civil.

First, Christ himself is the object of predestination; he was fore-ordained to be the mediator between
God and man; to be the propitiation for sin; to he the redeemer and saviour of his people; to be the head
of the church; king of saints, and judge of the world: hence he is called, God’s elect, and his chosen one;
and whatsoever befell him, or was done unto him, was by the determinate council and fore-knowledge of
God; even all things relating to his sufferings and death in proof of which read the following Scriptures.

Romans 3:5-Whom God hath set forth,  fore-ordained to be a propitiation.

• 1 Peter 1:20-Who verily was fore-ordained before the foundation of the world, that is, to he the
Lamb slain. See chapter 2:4.

• Luke 22:29-And I appoint unto you a kingdom, as my Father hath appointed unto me.

• Acts 18:31-Because he hath appointed a day in the which he will judge the world in righteousness
by that man whom he hath ordained. See also chapter 10:42.

• Isaiah 43:1-Behold my servant, whom I uphold, mine elect, in whom my soul delighteth. See
Matthew 12:18.

• Luke 22:22-And truly the Son of man goeth, as it was determined, but woe unto that man by
whom he is betrayed.

• Acts 2:23-Him, being delivered by the determinate counsel and fore-knowledge of God, ye have
taken, &c. Chapter 4:28—For to do whatsoever thy hand and thy counsel determined before to be done.

Secondly, Angels also are the objects of predestination, good and bad; the blessed angels are chosen
unto life, and to continue in their happy state to all eternity: and their perseverance therein, and eternal
felicity, are owing to the eternal choice of them in Christ their head; I charge thee before God, and the
Lord Jesus Christ, and the elect angels, that thou observe these things (1 Tim. 5:21). The evil angels are
rejected of God, and left in that miserable estate their apostasy brought them into, without any provision
of grace and mercy for them: they are delivered into chains of darkness, to be reserved to the judgment
of the great day; and everlasting fire is prepared for them, according to the determinate counsel and will
of God, (2 Pet. 2:4; Matthew 25:41).

Thirdly, Predestination which the Scriptures chiefly treat of, is what respects men, and consists of two
parts, election and reprobation; the one is a predestination unto life, the other unto death.

I. Election, which is a predestination unto life, is an act of the free grace of God, of his sovereign and
immutable will, by which from all eternity he has chosen in Christ, out of the common mass of mankind,
some men, or a certain number of them, to partake of spiritual blessings here, and happiness hereafter,

for the glory of his grace.

1. The objects of election are some men, not all, which a choice supposes; to take all would be no
choice; called therefore, a remnant according to the election of grace (Rom. 11:3). These are a certain
number, which though unknown to us, how many, and who they are, are known to God; the Lord knows
them that are his (2 Tim. 2:19). And though they are in themselves a great multitude, which no man can
number (Rev. 7:9), yet when compared with those from whom they are chosen, they are but few; many
are called, but few chosen (Matthew 20:16). These are chosen out of the same common mass of
mankind, be it considered as corrupt or pure; all were on an equal level when the choice was made; hath
not the potter power over the clay, of the same lump to make one vessel unto honour, and another unto
dishonour (Rom. 9:21)? these are not whole nations, churches, and communities, but particular persons,
whose names are written in the Lamb’s book of life; Jacob have I loved, &c. salute Rufus chosen in the
Lord: according as he hath chosen us in him &c. (Rom 9:13; 16:13; Eph. 1:4), not a set of prepositions,
but persons; not characters, but men; or not men under such and such characters, as believers, holy, &c.,
but men as having done neither good nor evil; before they had done either (Rom. 9:11).

2. This act of election, is an act of God’s free grace, to which he is not moved by any motive or
condition in the object chosen: wherefore it is called the election grace; concerning which the Apostle’s
reasoning is strong and invincible; and if by grace, then it is no more of works, other wise grace is no
more grace; but if it be of works, then is it no more grace; otherwise work is no more work (Rom. 11:5,
6), it is according to the sovereign and unchangeable will of God, and not according to the will or works
of men; having predestinated us unto the adoption of children by Jesus Christ to himself, according to
the good pleasure of his will (Eph. 1:5), and again, verse 11, being predestinated according to the
purpose of him who worketh all things after the counsel of his own will; hence it stands immutably firm
and sure, even the purpose of God according to election, not of works but of him that calleth (Rom.

3. This act of election is irrespective of faith, holiness, and good works, as causes or conditions of it;
faith flows from it; is a fruit and effect of it, is secured by it, and is had in consequence of it: as many as
were ordained unto eternal life, believed (Acts 13:48), hence it is called the faith of God’s elect (Titus
1:1), and though holiness is a means provided in the act of election, it is not the cause of it; men are
chosen, not because they are, but that they should he holy (Eph. 1:4), good works do not go before, but
follow after election; it is denied to be of them, as before observed, and it passed before any were done
(Rom. 9:11; 11:5, 6), they are the effects of God’s decree, and not the cause of it; God hath fore-ordained
them that we should walk in them (Eph. 2:10),

4. The act of election was made in Christ, as the head, in whom all the elect were chosen, and into whose
hands, by this act of grace, were put their persons, grace, and glory; and this is an eternal act of God in
him; according as he hath chosen us in him before the foundation of the world (Eph. 1:4), and so the
apostle tells the Thessalonians (2 Thess. 2:13), God hath from the beginning chosen you unto salvation;
not from the first preaching of the gospel to them, or from the time of their conversion by it, but from the
beginning of time, even from all eternity, as the phrase is used in Proverbs 7:23, hence nothing done in
time could be the cause or condition of it.

5. What men are chosen unto by this act are, grace here, and glory hereafter; all spiritual blessings,
adoption, justification, sanctification, belief of the truth, and salvation by Jesus Christ. Salvation is the
end proposed with respect to men; sanctification of the Spirit and belief of the truth are the means
appointed and prepared for that end. Ephesians 1:4, 5, Hath chosen us in him,—that we should be holy

and without blame before him in love: having predestinated us unto the adoption of children, &c. 2
Thessalonians 2:13, We are bound to give thanks to God alway for you, brethren, beloved of the Lord;
because God hath from the beginning chosen you to salvation, through sanctification of the Spirit and
belief of the truth. 1 Peter 1:2, Elect according to the foreknowledge of God the Father, through
sanctification of the Spirit unto obedience, and sprinkling of the blood of Jesus Christ. 1 Thessalonians
5:9, For God hath not appointed us to wrath, but to obtain salvation by our Lord Jesus Christ.

6. Both means and end are sure to the chosen ones, since this is an act of God’s immutable will; these are
redeemed by the blood of Christ: he died for their sins, and made satisfaction for them; they are justified
by his righteousness and no charge can be laid against them; they are effectually called by the grace of
God; they are sanctified by his Spirit; they persevere to the end, and cannot totally and finally be
deceived and fall away, but shall be everlastingly glorified: Romans 8:33, Who shall lay any thing to the
charge of God’s elect? it is God that justifieth: Who is he that condemneth! That is, the elect. It is Christ
that died, that died for them. Romans 8:30, Whom he did predestinate, them he also called: and whom
he called, them he also justified: and whom he justified, them he also glorified. Matthew 24:24, For
there shall arise false Christs, and false Prophets, and shall shew great signs and wonders, insomuch that
if it were possible they shall deceive the very elect; but that is not possible.

7. The ultimate end of all this, with respect to God, is his own glory; the glory of all his divine
perfections; the glory of his wisdom in forming such a scheme, in fixing on such an end, and preparing
means suitable unto it; the glory of his justice and holiness, in the redemption and salvation of these
chosen ones, through the blood, righteousness, and sacrifice of his Son; and the glory of his rich grace
and mercy exhibited in his kindness to them through him; and the whole of it is, To the praise of the
glory of his grace, wherein he hath made us accepted in the beloved (Eph. 1:6).

This now is the Scripture doctrine of predestination, or that part of it which is called election; from
whence it appears to be absolute and unconditional, irrespective of any thing in man as the cause and
condition of it. Mr. Wesley believes, that, \"election is a divine appointment of some men to eternal
happiness;\" so that he owns a particular and personal election, and calls it an eternal decree; but
believes that it is conditional: but if it is conditional, the condition is to be named; let him name the
condition of it: let: him point it out to us, and in what passage of Scripture it is; this lies upon him to do,
and I insist upon it, or else he ought to give up his unscriptural notion of conditional election. Mark
16:16. is no expression of this decree, but a declaration of the revealed will of God: and points out to us
what will be the everlasting state of believers and unbelievers: But believers, as such, are not the objects
of God’s decree; it is true, indeed, that they who are real believers, are the elect of God; but then the
reason why they are the elect of God is not because they are believers, but they become believers,
because they are the elect of God; their faith is not the cause or condition of their election, but their
election the cause of their faith; they were chosen when they had done neither good nor evil, and so
before they believed: and they believe in time, in consequence of their being ordained unto eternal life,
from eternity: faith is in time, election before the world was; nothing temporal can be the cause or
condition of what is eternal. This is the doctrine of the Scriptures; if Mr. Wesley will not attend to these,
let him hear the articles of his own church; the seventh of which runs thus:

Predestination to life is the everlasting purpose of God, whereby (before the foundations of the world
were laid) he hath constantly decreed by his counsel, secret to us, to deliver from curse and damnation
those whom he hath chosen in Christ out of mankind, and to bring them by Christ to everlasting
salvation, as vessels made to honour. Wherefore they which be endued with so excellent a benefit of
God, be called according to God’s purpose by his Spirit working in due season: they through grace obey

the calling: they be justified freely: they be made sons of God by adoption: they be made like the image
of his only begotten Son Jesus Christ: they walk religiously in good works, and at length by God’s
mercy, they attain to everlasting felicity.

This is an article agreeable to the Scripture; an article of his own church; an article which he as a true
son of the church, has treacherously departed from; an article which Mr. Wesley must have subscribed
and sworn to; an article which will stare him in the face as long as subscriptions and oaths stand for any
thing with him.

The doctrine of election, as above stated, standing in so glaring a light in the sacred Scriptures, and
appearing with such evidence, as is impossible for all the art and sophistry of men to set aside; the other
branch of predestination necessarily follows, which we deny not, but maintain. Mr. Wesley would have
an election found out which does not imply reprobation; but what election that can be, the wit of man
cannot devise; for if some are chosen, others must be rejected; and Mr. Wesley’s notion of election itself
implies it; for if, as he says, \"election means a divine appointment of some men to eternal happiness;\"
then others must be left out of that choice, and rejected. I proceed therefore,

II. To the other branch of predestination commonly called Reprobation; which is an immutable decree of
God, according to his sovereign will, by which he has determined to leave some men in the common
mass of mankind, out of which he has chosen others, and to punish them for sin with everlasting
destruction, for the glory of his power and justice. This decree consists of two parts, a negative and a
positive; the former is by some called preterition, or passing by, a leaving some when others are chosen;
which is no other than non-election; the latter is called pre-damnation, being God’s decree to condemn
or damn men for sin.

First, Preterition is God’s act of passing by, or leaving some men when he chose others, according to his
sovereign will and pleasure; of which act of God there is clear evidence in the sacred Scripture; as well
as it is necessarily implied in God’s act of election which has such clear and uncontestable proof. These
are , the rest, those that remain unelected whilst others are chosen; the election hath
obtained it; or elect persons obtain righteousness, life and salvation, in consequence of their being
chosen; and the rest are blinded (Rom. 9:7), being left, they remain in their native darkness and
ignorance, and for their sins are given up to judicial blindness and hardness of heart. These are they that
are left out of the book of life, whilst others have their names written in it; of whom it is said, whose
names are not written in the book of life (of the Lamb) from the foundation of the world (Rev. 13:8;

Secondly, Pre-damnation, is God’s decree to condemn men for sin, or to punish them with everlasting
damnation for it: And this is the sense of the Scriptures; and this is the view which they give us of this
doctrine (Prov. 16:4), The Lord hath made all things for himself, yea, even the wicked for the day of
evil. Not that God made man to damn him; the Scripture says no such thing, nor do we; nor is it the
sense of the doctrine we plead for; nor is it to be inferred from it. God made man neither to damn him,
nor save him, but for his own glory, that is his ultimate end in making him, which is answered whether
he is saved or lost: but the meaning is, that God has appointed all things for his glory, and particularly he
has appointed the wicked man to the day of ruin and destruction for his wickedness. Jude verse 4, For
there are certain men crept in unawares, who were before of old ordained to this condemnation: But who
are they? They are after described ungodly men, turning the grace of God into lasciviousness, and
denying the only Lord God, and our Lord Jesus Christ. Hence the objects of this decree are called
vessels of wrath fitted to destruction, that is, by sin (Rom. 9:22). And now what is there shocking in this

doctrine, or disagreeable to the perfections of God? God damns no man but for sin, and he decreed to
damn none but for sin.

Thirdly, This decree, we say, is according to the sovereign will of God, for nothing can be the cause of
his decree but his own will let the object of that part of the decree, which is called Preterition, be
considered either in the corrupt or pure mass of mankind, as fallen or unfallen creatures, they are to be
considered in the same view, and as on an equal foot and level with those that are chosen and therefore
no other reason can he given, but the will of God, that he should take one, and leave another. And
though in that branch of it, which is an appointment of men to condemnation, sin is the cause of the
thing decreed, damnation; yet; it is the will of God that is the cause of the decree itself, for this
invincible reason; or otherwise he must have appointed all men to damnation, since all are sinners: let
any other reason be assigned if it can be, why he has appointed to condemn some men for their sin, and
not others.

Fourthly, God’s end in all this is the glorifying of himself, his power and his justice; all his appointments
are for himself, for his own glory, and this among the rest; What if God willing, to shew his wrath, his
vindictive justice, and to make his power known, in the punishment of sinners for their sin, endured with
much longsuffering the vessels of wrath fitted to destruction! (Rom 9:22).

The doctrine of reprobation, considered in this light, has nothing in it contrary to the nature and
perfections of God. Harsh expressions, and unguarded phrases, which some may have used in speaking
or writing about this doctrine, I will not take upon me to defend: but as it is thus stated, I think it is a
defensible one, equally as the doctrine of election, and is demonstrable by it. The Scriptures are indeed
more sparing of the one than of the other, and have left us to conclude the one from the other, in a great
measure, though not without giving us clear and full evidence; for though reprobation is not so
plentifully spoken of, yet it is clearly spoken of in the sacred writings; wherefore, upon this
consideration we judge it most proper and prudent, not so much to insist on this subject in our discourses
and writing; not from any consciousness of want of evidence, but because of the awfulness of the
subject. This our opponents are aware of; and therefore press us upon this head, in order to bring the
doctrine of election into contempt with weak or carnal men; and make their first attacks upon this branch
of predestination, which is beginning wrong since reprobation is no other than non-election, or what is
opposed to election; let the doctrine of election be demolished, and the other will fall of course; but that
will cost too much pains; and they find a better account with weak minds in taking the other method; a
method which the Remonstrants formerly were desirous of, at the synod of Dort, could it have been
allowed, a method which Dr. Whitby has taken in his discourse of the five points; and this is the method
which Mr. Wesley has thought fit to take, and indeed he confines himself wholly to this subject: for
though he calls his pamphlet, Predestination Calmly Considered; yet it only considers one part of it,
reprobation, and that not in a way of argument, but harangue; not taking notice of our arguments from
Scripture or reason, only making some caviling exceptions to it; such as have the face of an objection,
shall gather up, as well as I can, from this wild and unmethodical performance, and make answer to.

1st, He desires it may be impartially considered, how it is possible to reconcile reprobation with the
following Scriptures: Genesis 3:17 and 4:7; Deuteronomy 7:9, 12; 12:26-28. and 30:15; 2 Chronicles
15:1; Ezra. 9:13, 14; Job 36:5; Psalm 145:9; Proverbs 1:23; Isaiah 65:2; Ezekiel 18:26; Matthew 7:26;
11:20; 12:41; 13:11, 12; 22:8; and chapter 25; John 3:18 and 5:44; Acts 8:20; Romans 1:20; and 2
Thessalonians 2:10 (Predestination Calmly Considered, p. 13). In all which there is not a word that
militates against the doctrine of reprobation; nor is any thing pointed at worthy of consideration: we

know very well, nor is it contrary to this doctrine, that the curse came upon men for sin; and that it is
that which renders them unacceptable to God, and is the reason why at last they shall find none with
him, nor him favorable to them: there is a repentance which may be found in non-elect persons;
instances of that kind do not at all weaken the doctrine. Matthew 13:11 and 12, proves it. The word any,
is not in the original text in Job 36:5. It is certain there are some whom God despises, Psalm 53:5 and
73:20. It is pity but he had transcribed two or three hundred more passages when his hand was in; even
the whole books of Chronicles, and the book of Esther, which would have been as much to his purpose
as those he has produced.

2dly, He proposes the following Scriptures which declare God’s willingness that all should be saved, to
be reconciled to the doctrine of reprobation, Matthew 21:9; Mark 16:15; John 5:34; Acts 17:24; Romans
5:18 and 10:12; 1 Timothy 2:3, 4; James 1:5; 2 Peter 3:9; 1 John 4:14 (Predestination Calmly
Considered, pp. 16, 17). Some of which do not respect eternal salvation at all, but the temporal salvation
of the Jews; and others have nothing to do with salvation in either sense; some speak only of God’s will
to save his elect, to whom he is long-suffering; and others of his will, that Gentiles as well as Jews,
should be saved; and that it is his pleasure that some of all sorts should he saved by Christ; neither of
which militate against the doctrine of reprobation.

3dly, He thinks this doctrine is irreconcilable with the following Scriptures, which declare that Christ
came to save all men; that he died for all; that he atoned for all, even for those that finally perish;
Matthew 17:11; John 1:29; 3:17 and 7:14; Romans 14:15; 1 Corinthians 7:11; 2 Corinthians 5:14; 1
Timothy 2:6; Hebrews 2:9; 2 Peter 2:1 and 1 John 2:1, 2 (Predestination Calmly Considered, pp. 16, 17).
But these Scriptures say not that Christ came to save all that are lost; or that be came to save all men, or
died for all men, for all the individuals of human nature; there is not one text of Scripture in the whole
Bible that says this: that which seems most like it is Hebrews 2:9, That he might taste death for every
man; but the word man is not in the original text; it is only , for every one; for every
one of the sons of God, of the children, of the brethren of Christ, and seed of Abraham a spiritual sense,
as the context determines it. As for the above-cited passages, they regard either the world of God’s elect;
or the Gentiles, as distinguished from the Jews; or all sorts of men; but not all the individuals of
mankind: and those who are represented as such that should perish, or in danger of it, are either such
who only professed to be bought by Christ or real Christians whose peace and comfort were in danger of
being destroyed, but not their persons; and none of the passages militate against the doctrine under

4thly, This doctrine is represented as contrary to, and irreconcilable with the justice of God, and with
those Scriptures that declare it, particularly Ezekiel 18 (Predestination Calmly Considered, p. 19). To
which may be replied, that, that chapter in Ezekiel concerns the people of the Jews only, and not all
mankind; and regards only the providential dealings of God with them, with respect to civil and
temporal things, and a vindication of them from inequality and injustice; and not spiritual and eternal
things: or the salvation and damnation of men; and therefore is impertinently produced. And if any one
does but seriously and impartially consider the doctrine as above stated, they will see no reason to
charge God with injustice, or find any difficulty in reconciling it to his justice. In the first branch of this
decree, called Preterition, let the objects be creatures fallen or unfallen, it puts nothing into them; it
leaves them as it finds them; and therefore does them no injustice: in the other branch of it, appointment
to condemnation, this is only but for sin; is there unrighteousness with God on that account? No surely;
if it is not injustice in him to condemn men for sin, it can be no injustice in him to decree to condemn
them for sin: and if it would have been no unrighteousness in him to have condemned all men for sin,
and to have determined to have done it, as he doubtless might; it can be no ways contrary to his justice

to condemn some men for sin, and to determine so to do; wherefore all that is said under this head is all
harangue, mere noise and stands for nothing. Let the above argument be disproved if it can.

5thly, This doctrine is represented as contrary to the general judgment; and that upon this scheme there
can be no judgment to come, nor any future state of reward and punishment (Predestination Calmly
Considered, pp. 26, 30): but why so? How does this appear? Why, according to our scheme, \"God of
old ordained them to this condemnation:\" but then it was for sin; and if for sin, how does this preclude a
future judgment? It rather makes one necessary; and certain it is, that a future judgment is agreeable to it,
and quite inevitable by it; God decrees to condemn men for sin; men sin, and are brought to the
judgment-seat of God, and are justly condemned for it. The judgment of God takes place, and the just
reward of punishment pursuant to the righteous purpose of God, and according to the rules of justice.
But this writer has the assurance to affirm, that we say, that \"God sold men to work wickedness, even
from their mother’s womb; and gave them up to a reprobate mind, or ever they hung upon their mother’s
breasts.\" This is entirely false; we say no such thing; we, say, with the Scripture, that men sell
themselves to work wickedness as they grow up; and that God gives men up to a reprobate mind after a
long train and course of sinning; and it must be a righteous thing with God to bring such persons to
judgment, and condemn them for their wickedness. But then it is said they are condemned \"for not
having that grace which God hath decreed they never should have.\" This is false again; we say no such
thing; nor does the doctrine we hold oblige us to it; we say, indeed, that the grace of God is his own; and
whether it is the sense of the text in Matthew or no, it matters not, it is a certain truth he may do what he
will with his own grace: we own that he has determined to give it to some and not to others, as we find
in fact he does: but then we say, he will condemn no man for want of this grace he does not think fit to
give them; nor for their not believing that Christ died for them; but for their sins and transgressions of
his righteous law. And is not here enough to open the righteous judgment and proceed upon? Besides the
sovereign decrees of God respecting the final state of men, are so far from rendering the future judgment
unnecessary, that will proceed according to them, along with other things: for with other books that will
be opened then, the book of life will be one, in which some men’s names are written, and others not; and
the dead will be judged out of those things which are written in the books, according to their
works.—And whosoever is not found written in the book of life, shall be cast into the lake of fire (Rev.
20:12, 15); I never knew you, depart from me (Matt. 7:23).

6thly, This doctrine is said to agree very ill with the truth and sincerity of God, in a thousand
declarations, such as these, Ezekiel 18:23, 32:32; Deuteronomy 5:29; Psalm 81:12; Acts 17:30; Mark
16:15 (Predestination Calmly Considered, pp. 31, 33). To which I reply, that some of those declarations,
concern the Jews only, and not all mankind; and are only compassionate inquiries and vehement desires
after their civil and temporal welfare: and at most only shew what is grateful to God, and approved of by
him, and what was wanting in them; with which they are upbraided, notwithstanding their vain boasts to
the contrary. Others only shew what is God’s will of command, or what he has made the duty of man;
not what are his purposes man shall do, or what he will bestow upon him; and neither of them suggests
any insincerity in God, supposing the doctrine of reprobation. The gospel is indeed ordered to be
preached to every creature to whom it is sent and comes; but as yet, it has never been brought to all the
individuals of human nature; there have been multitudes in all ages that have not heard it. And that there
are universal offers of grace and salvation made to all men I utterly deny; nay, I deny they are made to
any; no, not to God’s elect; grace and salvation are provided for them in the everlasting covenant,
procured for them by Christ, published and revealed in the gospel, and applied by the Spirit; much less
are they made to others wherefore this doctrine is not chargeable with insincerity on that account. Let the
patrons of universal offers defend themselves from this objection; I have nothing to do with it; till it is
proved there are such universal offers, then Dr. Watts’s reasoning on that head, will require some

attention; but not till then.

7thly, It is said that the doctrines of election and reprobation least of all agree with the scriptural account
of the love and goodness of God (Predestination Calmly Considered, p. 135). The doctrine of election
surely can never disagree with the love and goodness of God; since his choosing men to salvation is the
fruit and effect of his everlasting love and free grace; the reason why any are chosen is, because they are
beloved of God; election presupposes love: this the apostle points out clearly to us, when he says, we are
bound to give thanks always to God, for you brethren, beloved of the Lord; because God hath from the
beginning chosen you to salvation (2 Thess. 2:13). And the goodness of God greatly appears in
consequence of this decree in the redemption of the chosen ones by Christ, in the regeneration and
sanctification of them by the Spirit, and in bringing them at last to eternal glory and happiness according
to his original design. But it may be, it is the doctrine of reprobation only, though both are put together
by our author, that so ill agrees with the love and goodness of God. It is not inconsistent with his
providential goodness; in which sense the Lord is good to all, and his tender mercies are over all his
works; and notwithstanding this decree, all men have a large share of this goodness of God; and though
they may abuse this goodness, which will be an aggravation of their condemnation; this is their own sin
and fault, and not to be charged on the decree of God, as this writer falsely does; who says, that God,
according to us, gives men this world’s goods on purpose to enhance their damnation; and every one of
their comforts is, by an eternal decree of God, to cost them a thousand pangs in hell; whereas the abuse
of mercies given, which will enhance their damnation, flows not from the decree, but from their own
wickedness. The special mercy and goodness of God is denied to such indeed, which is at his sovereign
will to give to whom he pleases; who will have mercy on whom he will have mercy: the act of election
is an act of God’s love, and flows from it; reprobation indeed flows from his hatred, which is an
appointment to wrath; but then it is from his hatred of sin, which is no ways contrary to his being a God
of love and goodness: besides there is a much greater display of the love, grace, mercy, and goodness of
God in choosing some men to salvation and infallibly securing it unto them, and bringing them safely to
the enjoyment of it, than in the contrary scheme: according to which not one man is absolutely chosen to
salvation; salvation is not insured to any one single person; it is left to the precarious and fickle will of
man: and it is possible, according to that scheme, that not one man may be saved; nay, it is impossible
that any one man should be saved by the power of his own free-will. Let it be judged then, which
scheme is most merciful and kind to men, and most worthy of the God of love and goodness. Upon the
whole, the doctrine of reprobation, though set in so ill a light, and represented in such an odious manner,
is a defensible doctrine when stated and cleared; nor are we afraid to own and maintain it.

This cloven foot does not affright us; so Mr. Wesley calls (Predestination Calmly Considered, p. 11), as
he thinks, beautifully, but most blasphemously, an act of the divine will; nor is this a millstone that
hangs about the neck of our hypothesis, as he no doubt very elegantly expresses it (Predestination
Calmly Considered, p. 77); but let me tell him, it will be his distinguishing mercy, if it is not a millstone
about his own neck. From hence he wanders to free-will and irresistible grace: sometimes he is for
free-will, sometimes for free-grace; sometimes for resistible, and sometimes for irresistible grace. When
he can agree with himself, he will appear in a better light, and may be more worthy of notice. What he
says of free-will on the one side and reprobation on the other, as agreeing or disagreeing with the
perfections of God, may be reduced to one or other of the above objections, where they have had their

It is scarcely worth my while to observe what be says of the covenant of grace (Predestination Calmly
Considered, p. 52); which he owns he has no understanding of; and I believe him, as that \"God the
Father made a covenant with his Son before the world began, wherein the Son agreed to suffer such and

such things and the Father to give him such and such souls for a recompense, in consequence of which
these must be saved.\" And then he asks where it is written? And in what part of Scripture this covenant
is to be found? Now not to inform or instruct Mr. Wesley, but for the sake of such who are willing to be
informed and instructed, read Psalm 40:6-8; Isaiah 49:1-6 and 53:10-12; Psalm 89:3, 4, 28-36, in which
will appear plain traces and footsteps of a covenant, or agreement, of a stipulation and re-stipulation,
between the Father and the Son; in which the Father proposes a work to his Son, and calls him to it, even
the redemption of his people; to which the Son agrees, and says, Lo I come to do thy will, O my God!
and for a recompence of his being an offering for sin, and pouring out his soul unto death; it is promised
he should see his seed and prolong his days, and have a portion divided him with the great, and a spoil
with the strong. And that theme was such a covenant subsisting before the world began is clear; for
could there be a Mediator set up from everlasting, as there was, and a promise of life before the world
began made to Christ and put into his hand, and all spiritual blessings provided, and all grace given to
his people in him, before the foundation of the world; and yet no covenant in being? See Proverbs 8:23;
Titus 1:2; 2 Timothy 1:1, 9 and Ephesians 1:3. The covenant of circumcision made with Abraham, and
that made with the Israelites on mount Sinai, are no instances of the covenant of grace; but are covenants
that are waxen old, and vanished away; and do not so concern us who are not under the law, but under
grace: but however these covenants were conditional to them that were under them; the covenant of
grace is absolute and unconditional to us, being made with Christ our head, who has fulfilled all the
conditions of it.

But I proceed now to vindicate what I have written on the subject of the saints Final Perseverance, from
the exceptions made unto it. Mr. Wesley says (Predestination Calmly Considered, p. 57), \"this is so
pleasing an opinion, so agreeable to flesh and blood, so suitable to whatever of nature remains in those
who have tasted the grace of God, that I see nothing but the mighty power of God, which can restrain
any who hear it from closing with it.\" Strange! that the doctrine of perseverance in grace and holiness,
for no other perseverance do we plead for, should be so pleasing and agreeable to corrupt nature, besides
much who have tasted the grace of God, as they have a principle of grace in them, cannot easily give
into a doctrine which manifestly gratifies corrupt nature, but would oppose and reject it; surely it must
come with very great evidence, that nothing but the power of God can restrain from closing with it; and
which they close with, not to indulge their corruptions, but to encourage their faith and hope, and to
promote holiness of heart and life; to which they are induced both by arguments, from experience, and
from Scripture; the former it seems, weigh but little with those who believe the possibility of falling; and
the latter are not plain and cogent. There are some Scriptures, it is said, against perseverance, and
determine the other way; the arguments from them have been considered in a former treatise; to which
Mr. Wesley has made some exceptions, and to which I shall now make a reply.

The first text produced against the perseverance of the. saints, is Ezekiel 18:24. When the righteous man
turneth away from his righteousness, &c. This passage, and the whole context, I have observed wholly
and solely regard the house of Israel, and is impertinently produced. Mr. Wesley calls upon me to prove
this. What proof would he have? Let him read the chapter, and he will see it with his own eyes; the
house of Israel is mentioned by name, and that only; the addresses are only made to them; the
expostulations and reasonings are only with them; and the exhortations are unto them; the dispute is
between God and them, the charge against God is brought by them; and the answer to it is returned to
them. Let Mr. Wesley disprove this if he can; it lies upon him to point out any other person or persons
than the house of Israel, to whom any passage in the chapter is directed. The righteousness of the
righteous man, spoken of in it, I have affirmed to be his own righteousness, and not the righteousness of
faith nor is there the least hint of the sanctifying grace of the Spirit in the account of it. To disprove this,
Mr. Wesley refers to verse 31. Cast away from you all your transgressions—make you a new heart, &c.

Monstrous! This is a most evident proof that the Jews had no true righteousness; that notwithstanding
their pretensions to it, they had not cast away their transgressions, and were without any inward
principle of grace or holiness. I further observe, that what as said of the righteous man, admitting him
truly righteous, is only a supposition. This Mr. Wesley flatly denies. But if he reads over the chapter to
which he directs, he will find the facts supposed and not asserted, verse 5, If a man be just, &c. verse 10,
if he beget a son—that doth not any of these duties, &c. verse 24, If he beget a son that seeth all his
father’s sins, &c. and in the passage under consideration, verse 24, When the righteous man turneth
away from his righteousness; that is, if he should; and so it is rendered in the Vulgate Latin version, and
by Pagnine, and is the sense of our own translation; for a supposition is as well expressed by when, an
adverb of time, as by the conjunction if: For instance; when Mr. Wesley writes more to the purpose, he
will deserve more attention; that is, if he should. Whereas I explained the death in verse 26, of one and
the same death, a temporal death for sin; it is no unusual thing for one and the same thing to he
expressed by different words; and which may be the case here, without any force upon the text, or
making it speak nonsense; for which I have given a reason that is not taken notice of: and that this death
is a temporal, and not an eternal one, is clear, because it was now upon them, and of which they
complained, and from whence they might be delivered by repentance and reformation; and which, I say
again, cannot be said of eternal death, when a person is once under it. Upon the whole, as this chapter
relates not to eternal salvation or damnation, the passage from it is an insufficient proof of the apostasy
of real saints.

The second text of Scripture brought in favor of the said, doctrine, is 1 Timothy 1:19, holding faith and a
good conscience, which some having put away, concerning faith have made shipwreck: in which I have
observed, that it does not appear, that these men referred to, whose names are mentioned in the next
verse, ever had their hearts purified by faith; but were ungodly men, and so no instances of the apostasy
of true believers. To this no reply is made. I further observe, that putting away a good conscience, does
not necessarily suppose they had it, but rather that they had it not; which I support; by the use of the
same word in Acts 13:46, where the Jews are said to put the word of God from them. This instance Mr.
Wesley says makes full against me, it being undeniable they had the word of God till they put it away.
But this I must deny; they never had it; they never received it, never gave their assent to it, or embraced
it, but contradicted and blasphemed it; and so is an instance of the use of the word to my purpose. It is
owned by him that men may have a good conscience in some sense, without true faith; but such is not
that the apostle speaks of, because he exhorts Timothy to hold it. Be it so; yet it does not appear that
these men had such a conscience that arises from a heart purified by faith; putting it away, we see, does
not prove it; and, besides, it deserves consideration, that it is not said they made shipwreck of a good
conscience, which it does not appear they even had, but of faith which they once professed, even the
doctrine of faith: but that faith means only the doctrine of faith, wants better proof, he says. What proof
would he have? I have shewn that the phrase is never used but of the doctrine of faith, and have pointed
to the places where it is so used; nay have pointed out the particular doctrine of faith they made
shipwreck of. It lies upon him to disprove this. From the whole it appears, that this also is an insufficient
proof of the apostasy of real saints.

The third text of Scripture insisted on as a proof of the doctrine, is Romans 11:17-24, concerning the
breaking off of the branches, and cutting off those that are grafted into the olive-tree; which olive-tree I
understand not of the invisible church, but of the outward gospel-church-state, or the visible
gospel-church. This Mr. Wesley says, I affirm, and he proves the contrary. But though I affirm, yet not
without a reason for it; a reason which he takes no notice of, nor makes any reply to: and how does he
prove the contrary, that it is the invisible church? Why, because it consists of holy believers which none
but the invisible church does. But does not the visible church consist of such? Are there no holy

believers in it? Read over the epistles to the visible churches, and you will find the members of them are
called holy and believer’s, saints and faithful in Christ Jesus. I observe that those signified by the broken
branches, were never the believers in Christ, and so no instances of the apostasy of such. To this he
replies, That he was not speaking of the Jews. Very well, but I was; but of the Gentiles, exhorted to
continue in his goodness, and so true believers; and yet liable to be cut off. So they might be, though it
does not necessarily follow from the apostle’s exhortation; which is to be understood not of the goodness
of love, and favor of God; but of the goodness of a gospel-church state, the ordinances of it, and an
abiding in them, and walking worthy of them; or otherwise they were liable to be cut off from the
church-state in which they were. This is said to be a forced and unnatural construction, and requires
some argument to support it. But what else could they be cut off from? If the olive-tree in which they are
said to be engrafted, is not the invisible, but the visible church, as is proved by an argument not
answered; then the cutting off from the olive-tree, must be a cutting off from that. And whereas there is a
strong intimation that the Jews, the broken branches, may be grafted in again; why may not those be
grafted in again which are cut off, when restored by repentance, which is often the case. It remains then,
that this passage of Scripture does not in the least militate against the final perseverance of the saints.

The fourth text of Scripture quoted as against the doctrine of perseverance, is John 15:1-5, concerning
the branches in Christ the vine, which abide not, are taken away, are cast forth and withered, and are cast
into the fire and burned. I observe that there are two sorts of branches in Christ, the one fruitful, the
other unfruitful; the one in him by regenerating grace, the other only by profession; of the latter are all
the above things said, not of the former. This Mr. Wesley says is begging the question, and taking for
granted the point to he proved: far from it, I answer to the instance alleged, by distinguishing the
different branches in the vine; I prove the distinction from the text and context; as well as illustrate it by
time instances of the churches in Judea and Thessalonica, being said to be in Christ; all the members of
which cannot be thought to be really in him, but by profession. There are some that never bore fruit, and
so never gave any evidence of their being true believers, and consequently can be no instances of the
apostasy of such. There are others that bring forth fruit and are purged, that they may bring forth more
fruit, and whose fruit remain, and are instances of perseverance. Let it be proved, if it can, that any of
those who never brought forth any fruit, that we read of, were true believers in Christ; or ever received
true grace or life from him, that are said to be cast out and burnt; and that any of those who brought forth
fruit and were purged and pruned by the Father of Christ, that they might bring forth more fruit, ever
withered away and were lost. Till this is done, this passage will be of no service for the apostasy, or
against the perseverance of the saints.

The fifth text of Scripture pressed into this argument is, 2 Peter 2:20, 21, concerning those that have
escaped the pollutions of the world through the knowledge of Christ, being entangled therein and
overcome. Of whom I observe, that it does not appear that those persons had an inward experimental
knowledge of Christ; which is what ought to be proved, or else it furnishes out no argument against the
perseverance of real saints. Had it been such, I add, they could not have lost it. This Mr. Wesley calls
begging the question. It might seem so, if my argument had rested here; but I gave reasons why such a
knowledge cannot be lost: which he conceals and takes no notice of; as the promise of God, that such
shall follow on to know him, and the declaration of Christ, that eternal life is inseparably connected with
such knowledge (Hosea 6:3; John 15:3). Escaping the pollutions of the world does not prove the persons
to have such knowledge, or to be real saints, since it signifies no more, I say, that an outward
reformation. Here, he says, I aim at no proof at all. Let him make more of it, if he can. He owns that
these persons might he called dogs and swine before their profession of religion, and after their
departure from it, but not whilst under it: but unless it can he proved that they passed under a real
change, and were truly converted, which their having knowledge and escaping the pollutions of the

world are no proofs of; they might as well deserve the appellation during the time of their profession, as
before and after. If any thing is done to any profession from this instance, it should be proved that these
men had an inward spiritual and experimental knowledge; that from dogs and swine they became the
sheep of Christ, and had the nature of such, and from the sheep of Christ became dogs and swine again;
or it can never be thought to be any proof of the final and total falling away of true believers.

The Sixth text produced in favor of the saint’s apostasy, is Hebrews 6:4-6, which speaks of enlightened
persons, and such that have tasted the heavenly gift, &c. falling away. Upon which I observe, that the
words contain only a supposition, if they fall away. Mr. Wesley says, there is no if in the original. I
reply, though it is not expressed, it is implied, and the sense is the same, as if it was; and that the words
in the original lie literally thus; It is impossible that those who were once
enlightened—, and they falling away, to renew them again to repentance; that
is, should they fall away, or if they fall away. Here Mr. Wesley rises up in great wrath, and asks, \"Shall
a man lie for God? Either you or I do;\" and avers, that the words do not literally lie thus; and that they
are translated by him, and have fallen away, as literally as the English tongue will bear; and calls upon
all that understand Greek to judge between us. I am well content, and extremely desirous they should,
and even willing to be determined by them, which is the most literal version, mine, which renders it as a
participle as it is; or his, which renders it as a verb, which it is not. I am supported in mine by the
authority of the great and learned Dr. Owen (On Perseverance, c. 17), whose knowledge of the Greek
tongue no one will scruple, that is acquainted with his writings: he says, that verbum de verbo, or
literally the words lie in the text, and they falling away, just as I have rendered them. Take some
instances of the participle of the same tense, both in the simple theme of the word, and in other
compounds, as so rendered by our translators; 1 Cor. 14:25), falling down on his face;
(Luke 8:47), falling down before him; (Acts 27:41), falling into a
place where two seas met. Did these learned men lie for God? Mr. Wesley’s quibble is, because the
participle is not of the present but of the aorist: the instances now given are of the same tense. Every one
that has learned his Greek Grammar knows that the aorist or indefinite, as he names it, is so called,
because it is undetermined as to time, being used both of time present, and of time past (Of which see
instances in Dugard’s Greek Grammar, p. 126); and when of the latter, it is left undetermined, whether
just now past, or sometime ago, is meant, but as the circumstances of the place shew: but let it be
rendered either way, either in the present or past, the sense is the same, and the condition is implied; be
it and they falling away, or and they having fallen away; for one or other it must be to render it literally;
that is, should they fall away, or should they have fallen away; or, in other words, if they should. And
now why all this wrath, rudeness, and indecency? Is this the calm Considerer, as the title of his book
promises? The man is pinched and rages. This puts me in mind of a story of a country fellow listening
with great attention to a Latin disputation; which a gentleman observing, stepped to him, and said,
Friend you had better go about your business, than stand here idling away your time to hear what you do
not understand. To which he replied, I am not so great a fool neither, but I know who is angry;
suggesting by the temper of the disputants, one of them being very angry, he knew who had the better,
and who the worst of the argument. And since Mr. Wesley has brought it to this dilemma, that either he
or I must lie for God; I am very unwilling to take it to myself, seeing no reason for it: and therefore
without a compliment, must leave it to him to get out, and off, of it as he can. But to return to the
argument; let it be a supposition or a fact contained in the words; the question is, who these persons
supposed, or said to fall away are, and from what they fell? There is nothing in the characters of them, as
has been observed, which shew them to be regenerated persons, real saints, and true believers in Christ.
This ought to be proved, ere they can be allowed to be instances of the apostasy of such; whereas they
are distinguished from them, and are opposed to them, verses 7-9. There is nothing in the account of
them, but what may be said of a Balaam, who had his eyes open and saw the vision of the Almighty, and

of such who are only doctrinally enlightened; or of a Herod that heard John gladly, and of the
stony-ground hearers, who received the word with joy; or of a Judas who had no doubt both the ordinary
and extraordinary gifts of the Spirit, and a power of performing miraculous works, called the powers of
the world to come, or the gospel dispensation. So that from hence nothing can be concluded against the
perseverance of the saints.

The seventh passage of Scripture brought into this controversy, is Hebrews 10:38. The just shall live by
faith, but if any man draw back, my soul shall have no pleasure in him: But very impertinently; since he
that is said to live by faith, and he that is supposed to draw back, is not one and the same person. Mr.
Wesley asks, \"Who is it then? Can any one draw back from faith, who never came to it?\" To which I
answer, though he cannot draw back from faith he never had, yet he may draw back from a profession of
faith he has made. In order to make it appear, that one and the same person is meant, Mr. Wesley,
finding fault with our translation, renders the words thus: If the just man that lives by faith draws back,
my soul shall have no pleasure in him. This translation I call inaccurate. He desires to know wherein; I
will tell him. , if, is by force removed from its proper place, even from one sentence back to another;
inserting the word that before live is doing violence to the text; rendering , that lives, as if it
was of the present tense, when it is future, and should be shall live. Leaving out , and or but, which
distinguishes two propositions; so confounding them and making them one. And after all, were one and
the same person meant, it is only a supposition, which, I say again, proves no matter of fact; let Mr.
Wesley shew that it does if he can: it is a clear case, that the just man in the text, and he that draws back,
are two sorts of persons; it is most manifest, and beyond all contradiction, that in the original text in
Habakkuk 2;4 the man whose soul is lifted up with pride and conceit of himself, and is not upright in
him, has not the truth of grace in him, is the person who both according to the Apostle and the Seventy is
supposed to draw back; from whom the just man that lives by faith is distinguished, and to whom he is
opposed: and by the Apostle two sorts of persons are all along spoken of in the context, both before and
after; besides, that these two must be different and not the same, is evident, since it is most surely
promised the just man, that he shall live; which would not be true of him, if he drew hack to perdition.
So that this also is an insufficient testimony against the perseverance of the saints.

The eight text of Scripture made use of to prove the Apostasy of true believers, is Hebrews 10:29, Of
how much sorer punishment shall he be thought worthy who hath trodden under foot the Son of God,
and hath counted the blood of the covenant, wherewith he was sanctified, an unholy thing. The stress of
this proof lies upon the person being sanctified with the blood of the covenant, who is supposed to be the
same that trod under foot the Son of God. But I have observed that the antecedent to the relative he is the
Son of God, and so consequently he, and not the apostate, is said to be sanctified with the blood of the
covenant; wherefore the words are no proof of the apostasy of truly sanctified persons. Mr. Wesley says
I forgot to look at the original, or my memory fails. Neither, is the case. However, I have looked again to
refresh my memory, had it failed; and find indeed other words going before, but no other substantive but
, the Son of God, to whom the relative he can refer; and that this does refer to the Son of God in
the clause immediately preceding, is not a singular opinion of mine that learned Dutchman Gomarus
(Comment in Heb. 10:29), and our very learned countrymen Dr. Lightfoot (Harmony, &c. p. 341), and
Dr. Owen (On Perseverance, p. 432), of the last age, and Dr. Ridgley (Body of Divinity, Vol. II, p. 125),
of the present, are of the same sentiment. But admitting that it refers to the apostate, since this may be
understood of his being sanctified or separated from others by a profession of religion, by
church-membership and partaking of the Lord’s Supper, in which the blood of the covenant is
represented; and of his being sanctified by it in his own esteem and in the esteem of others, when he was
not inwardly sanctified by the Spirit; this can be no proof of the apostasy of a real saint. It should be
proved, that this sanctification is to be understood of inward sanctification, or else it proves not the point

in debate. Mr. Wesley thinks it may be so understood, and that for this reason; because the words
immediately following are, and hath done despite unto the Spirit of grace. Surprising; that a man’s
having done despite to the Spirit of grace, should be a proof of his having been inwardly sanctified by
him; which might more reasonably be thought to be a proof of the very reverse. So then it remains, that
this passage also does not militate against the doctrine of the saints final perseverance.

Mr. Wesley has thought fit to add several other texts, which he proposes to consideration, as proving
that a true believer may finally fall; but as he has not advanced any argument upon them, I shall not
enter into any examination of them, and of the weight they bear in this controversy; and besides, they
being such as either do not respect true believers, about whom the question is, or only them falling from
some degree of grace and steadfastness of it, and do not design a total and final falling away; or else they
only intend persons receiving the doctrine of grace and a falling from that, and so are nothing to the
purpose. And unless something more to the purpose is offered, than yet has been, I shall not think myself
under any obligation to attend unto it.

The security of the saints

Autor: C.D.Cole, Album: fara album, Tematica: Diverse


By C. D. Cole

In this article there are three expressions which we shall use interchangeably: The Security of the Saints,
the Preservation of the Saints, and the Perseverance of the Saints. While these are not identical
statements, they do affirm the same thing of saved people, namely, their eternal safety. The preserving
power of God accounts for the perseverance of the saint in faith and holiness: \"For the Lord loveth
judgment, and forsaketh not his saints; they are preserved for ever\" (#Ps 37:28).

There are two doctrines which are mutually exclusive, antagonistic, and destructive. There is no
compromise possible between them. They neither give nor ask quarter. One is true, the other is false.
One is the doctrine popularly called apostasy, which means that a saved person, a saint, one born of
God, made a partaker of the Divine nature, justified by faith in the Lord Jesus Christ, may through sin
forfeit his saintship, become a child of the devil, and be finally and forever lost. The other is known as
the perseverance of the saints, which means that one born of God, made a saint by the effectual call of
the Holy Spirit, justified by faith in the Lord Jesus Christ, may do that which is wrong, grieve the Holy
Spirit, lose the joy of salvation, and bring upon himself the corrective chastisements of the Lord;
nevertheless shall persevere in faith and shall not be lost in the end.

Apostasy is based upon salvation by works in whole or in part; security is based upon salvation by the
grace of God. The one makes salvation a human project; the other makes salvation a Divine undertaking.
If salvation is of man, failure is not only possible but certain; if salvation is of the Lord, it must be a

One of the doctrines is established by Scripture, the other is denied by Scripture. So all arguments pro
and con must be based upon Scripture. Unaided human reason and human experience and observation
have no place in the discussion. \"What saith the Scripture?\" must be our guiding star.


The doctrine we subscribe to is rarely, if ever, correctly stated by those who reject and oppose it. It is
dressed up in a false and ugly garb, then ridiculed and held up to scorn. The opponents build up a man of
straw and then proceed to tear it to pieces. They never deal with the doctrine as it is believed and
preached by its friends.

1. It is no part of the doctrine that all church members are secure and certain to go to heaven.

All church members ought to be saints, but alas, many of them are not. To those who have no other

ground for thinking they are saved than church membership, this doctrine offers no hope or ground of
rejoicing. Security is predicated of saints, born again people, who are justified by faith in Christ. These
are preserved by God and persevere in their attachment to Christ as Lord and Saviour. Persevering faith
in Christ is the grand mark which distinguishes saints from superficial professors.

\"We are made partakers of Christ, if we hold the beginning of our confidence steadfast unto the end\"
(#Heb 3:14). One who has been made a partaker of Christ by faith will persevere in faith until the end of
his days.

\"Then said Jesus to those Jews which believed on him; If ye continue in my word, then are ye my
disciples indeed\" (#Joh 8:31). There is a faith that is temporal, where the root of the matter is not in the
professor, where there has really been no experience of grace. This is the faith of the stony ground
hearer. But real disciples have a Divinely given faith and continue in the word of Christ.

\" They went out from us, but they were not of us; for if they had been of us, they would no doubt have
continued with us: but they went out, that they might be made manifest that they were not all of us\"
(#1Jo 2:19). These were superficial professors, not real professors of the grace of God, and their
departure from the fellowship of the saints made manifest their true character. John plainly says that if
they had been real saints, they would have continued in the fellowship of the saints. This verse
unmistakably supports our doctrine. Judas furnishes an apt illustration of the apostasy of false
professors. Judas was never a real believer, although associated with real believers: \"Jesus knew from
the beginning who they were that believed not who should betray him\" (#Joh 6:64).

2. It is no part of the doctrine that all who are active in religious work shall be saved forever.

Many religious workers are not saved now. They are not saints. They have not been born again. They
have not partaken of the Divine nature. The Saviour says, \"Many will say to me in that day, Lord, Lord,
have we not prophesied in thy name? and in thy name have cast out devils? and in thy name done many
wonderful works? And then will I profess unto them, I never knew you: depart from me ye that work
iniquity\" (#Mt 7:22,23). The flagellants were a religious sect in Italy in the 13th century. They were
active as long as they could parade in the streets and publicly scourge themselves. But when their public
processions were prohibited the sect died out. They could not survive in obscurity. In the time of Christ
there were many who did things to be seen of men for human praise. And there is every reason to
believe that the race of those who love the sound of human praise has not perished from the earth. All
saints should show their faith by their works, but their works should be works of love to Christ, and not
works of love for human acclaim. May this truth probe the hearts of both writer and reader.

3. It is no part of the doctrine that saints may not fall.

Saints have fallen and been sorely bruised by the fall. But every fall does not mean a broken neck, either
physically or spiritually. Many have fallen and lived to tell the story. And so in religious life, saints have
fallen into sin, and who among us dares to deny that he has never fallen into sin? Where is the sinless
person? The sinner was not saved by becoming sinless, and he is not kept saved by living a sinless life.
The sinner was saved by trusting Christ as Saviour, and he is kept saved by the power of God through
faith. He continues as he began; a poor helpless sinner trusting a mighty Saviour. The born-again person
can never be lost, because he will never renounce his faith in Christ and go about looking for another
Saviour or give up in despair. Hearken to the Scriptures: \"Rejoice not against me, O mine enemy; when
I fall, I shall arise; when I sit in darkness, the Lord shall be a light unto me\" (#Mic 7:8). \"A just man

falleth seven times, and riseth up again\" (#Pr 24:16). \"The steps of a good man are ordered by the
Lord: and he delighteth in his way. Though he fall, he shall not be utterly cast down: for the Lord
upholdeth him with his hand\" (#Ps 37:23,24).


Arguments from Scripture are so abundant that one hardly knows where and how to begin in arranging
them. A saint is one who has been elected by God the Father, redeemed by God the Son, and regenerated
by God the Holy Spirit. And so the first reason we shall give for the security of the saint is as follows:

1. All the persons of the Godhead are for him: \"If God be for us who can be against us?\" (#Ro 8:31).

1a) The Father is for us in election: \"Who shall lay anything to the charge of God\'s elect?, \"(# Ro
8:33). He is for us in Predestination: \"For whom he did foreknow, he also did predestinate to be
conformed to the image of His Son\" (#Ro 8:29). He is for us in the effectual call. \"Moreover whom he
did predestinate, them he also called\" (#Ro 8:30). \"But when it pleased God, who separated me from
my mother\'s womb, and called me by his grace\" (#Ga 1:15). He is for us in justification: \"It is God
that justifieth\" (#Ro 8:33). He is for us in the gift of His Son: \"He that spared not his own Son, but
delivered him up for us all...\" (#Ro 8:32). He is for us in His purpose to glorify us: \"and whom he
justified them he also glorified\" (#Ro 8:30).

1b) The Son is for us In redemption \"Christ hath redeemed us from the curse of the law, being made a
curse for us: for it is written, Cursed is every one that hangeth on a tree:\" (#Ga 3:13); in Intercession
\"Who is he that condemneth? It is Christ that died, yea rather, that is risen again, who is even at the
right hand of God, who also maketh intercession for us\" (#Ro 8:34); \"I pray for them: I pray not for
the world, but for them which thou hast given me; for they are thine\" (#Joh 17:9); \"Wherefore he is
able also to save them to the uttermost that come unto God by him, seeing he ever liveth to make
intercession for them\" (#Heb 7:25); in His second coming \"And if I go and prepare a place for you, I
will come again, and receive you unto myself; that where I am, there ye may be also\" (#Joh 14:3); \"So
Christ was once offered to bear the sins of many; and unto them that look for him shall he appear the
second time without sin unto salvation\" (#Heb 9:28); \"For this we say unto you by the word of the
Lord, that we which are alive and remain unto the coming of the Lord shall not prevent them which are
asleep. For the Lord himself shall descend from heaven with a shout, with the voice of the archangel,
and with the trump of God: and the dead in Christ shall rise first: Then we which are alive and remain
shall be caught up together with them in the clouds, to meet the Lord in the air: and so shall we
ever be with the Lord. Wherefore comfort one another with these words\" (#1Th 4:15-18).

1c) The Holy Spirit is for us: In regeneration \"Among whom also we all had our conversation in times
past in the lusts of our flesh, fulfilling the desires of the flesh and of the mind; and were by nature the
children of wrath, even as others\" (#Eph 2:3); in intercession \"Likewise the Spirit also helpeth our
infirmities: for we know not what we should pray for as we ought: but the Spirit itself maketh
intercession for us with groanings which cannot be uttered\" (#Ro 8:26), as a seal \"And grieve not the
holy Spirit of God, whereby ye are sealed unto the day of redemption\" (#Eph 4:30); in our resurrection
\"But if the Spirit of him that raised up Jesus from the dead dwell in you, he that raised up Christ from
the dead shall also quicken your mortal bodies by his Spirit that dwelleth in you\" (#Ro 8:11). Or to go
over the same ground---the birth of the Spirit makes the saint safe. \"Whosoever is born of God doth

not commit sin; for his seed remaineth in him: and he cannot sin, because he is born of God\" (#1Jo
3:9); \"For whatsoever is born of God overcometh the world: and this is the victory that overcometh the
world, even our faith...We know that whosoever is born of God sinneth not; but he that is begotten of
God keepeth himself, and that wicked one toucheth him not\" (#1Jo 5:4,18); \"Being born again, not of
corruptible seed, but of incorruptible, by the word of God, which liveth and abideth for ever\" (#1Pe
1:23); the indwelling of the Spirit makes him secure: \"What? know ye not that your body is the temple
of the Holy Ghost which is in you, which ye have of God, and ye are not your own?\" (#1Co 6:19);
\"And I will pray the Father, and he shall give you another Comforter, that he may abide with you for
ever; \"(# Joh 14:16); and the sealing of the Spirit makes him secure. A seal is a mark of ownership; it is
to secure what is sealed; and it is a guarantee of safe delivery. Haldeman describes a beautiful vase he
once saw. It was almost covered with outer coverings, and had a great seal upon it, and an inscription
which stated that it had been purchased by an Oriental Prince, and was to be delivered to him in his
palace in his capital city. Now the saint bears a seal, a mark, a stamp, and an inscription which declares
that he has been purchased by Jesus Christ. This seal of the Holy Spirit marks us as belonging to Christ
as His purchased possession, guarantees our safety, and also that we shall be delivered safely to His
capital city in heaven. We are still surrounded with the outer covering of sinful flesh, but in that great
day the covering will be taken off and we shall shine as the sun in the kingdom of our Father.

2. The saint is secure because all the attributes of God are for him The will of God is for him: \"And this
is the Father\'s will which hath sent me, that of all which he hath given me I should lose nothing, but
should raise it up again at the last day\" (#Joh 6:39). The power of God is for him: Christ said, \"My
Father... is greater than all and no man is able to pluck them out of my Father\'s hand\" (#Joh 10:29).
\"Who are kept by the power of God through faith unto salvation ready to be revealed in the last time\"
(#1Pe 1:5); \"For the which cause I also suffer these things: nevertheless I am not ashamed: for I know
whom I have believed, and am persuaded that he is able to keep that which I have committed unto him
against that day\" (#2Ti 1:12). The love of God is for the saint. There is nothing able to separate us from
the love of God which is in Christ Jesus \"For I am persuaded, that neither death, nor life, nor angels, nor
principalities, nor powers, nor things present, nor things to come, Nor height, nor depth, nor any other
creature, shall be able to separate us from the love of God, which is in Christ Jesus our Lord\" (#Ro
8:38,39); \"For God so loved the world, that he gave his only begotten Son, that whosoever believeth in
him should not perish, but have everlasting life\" (#Joh 3:16). God\'s mercy is for the saint. God is rich
in mercy: \"But God, who is rich in mercy, for his great love wherewith he loved us\" (#Eph 2.4). It was
mercy that made us alive when we were dead, and mercy will not destroy that which he saves. The
holiness of God is for the saint \"Once have I sworn by my holiness that I will not lie unto David. His
seed shall endure forever, and his throne as the sun before me\" (#Ps 89:35,36). God\'s word and His
oath are given to the one who has fled to Christ for refuge, that he may have strong consolation: \"For
men verily swear by the greater: and an oath for confirmation is to them an end of all strife. Wherein
God, willing more abundantly to shew unto the heirs of promise the immutability of his counsel,
confirmed it by an oath: That by two immutable things, in which it was impossible for God to lie, we
might have a strong consolation, who have fled for refuge to lay hold upon the hope set before us:\"
(#Heb 6:16-18).

God\'s wisdom is for the saint. Wisdom found a ransom: \"Then he is gracious unto him, and saith,
Deliver him from going down to the pit: I have found a ransom\" (#Job 33:24). Christ is made unto us
wisdom. \"But of him are ye in Christ Jesus, who of God is made unto us wisdom, and righteousness,
and sanctification, and redemption:\" (#1Co 1:30). Divine wisdom took into account all contingencies in
the work of salvation. God\'s justice is for the saint. Justice put Christ to death for the believer\'s sins,
and justice will not punish two persons for the same offence. If one died as a substitute for all, then it

follows all died: \"For the love of Christ constraineth us; because we thus judge, that if one died for all,
then were all dead\" (#2Co 5:14). The sin Christ died to was our sin imputed to Him; therefore, His
death to sin was our death to sin, and this led Paul to say, \"Likewise reckon ye also yourselves to be
dead indeed unto sin, but alive unto God through Jesus Christ our Lord\" (#Ro 6:11).

3. The saint is secure because he is not under the moral law as the way of life. One under law would
have to keep the law perfectly or be condemned. If he only broke the law one time in one point, he
would be a lawbreaker, and condemned. The only possible way of escaping condemnation and judgment
is to get out from under the law. And the only way to get out from under the law is to trust Christ, Who
is the end of the law for every believer. \"For Moses describeth the righteousness which is of the law,
That the man which doeth those things shall live by them\" (#Ro 10:5). One cannot get out from under
the law by obeying it. Obedience, if possible, would prevent condemnation, but it would not remove
from under the law. And of course, one cannot get out from under law by breaking it; he only gets in the
toils of it and is punished by it. Nor can one get out from under law by mourning. Mourning does not
satisfy law. Neither can the law be set aside; it must be satisfied. The only way to get out from under the
moral law of God is through faith in Christ Who met its penalty and satisfied its claims against the
sinner by His death on the cross.

The believer is declared to be dead to the law. \"Know ye not, brethren, (for I speak to them that know
the law,) how that the law hath dominion over a man as long as he liveth? For the woman which hath an
husband is bound by the law to her husband so long as he liveth; but if the husband be dead, she is
loosed from the law of her husband. So then if, while her husband liveth, she be married to another
man, she shall be called an adulteress: but if her husband be dead, she is free from that law; so that she is
no adulteress, though she be married to another man. Wherefore, my brethren, ye also are become dead
to the law by the body of Christ; that ye should be married to another, even to him who is raised from
the dead, that we should bring forth fruit unto God\" (#Ro 7:1-4). Paul reminds us that the law has
dominion over a man as long as he liveth. To be saved he must die to the law. He illustrates the thought
by the law of marriage. The law binds the wife to her husband as long as he lives. When he dies
physically, she dies to the law that bound her to that particular man. She still lives as a woman, but not
as a wife. So the believer, says Paul, is dead to the law by the body of Christ. The death of Christ was
the believer\'s death to the moral law of God, and being dead to the law he is no longer under it as the
way of life. Christ said, \"I am the way, the truth, and the life: no man cometh unto the Father but by
me\" (#Joh 14:6).

The believer is \"free from the law of sin and death\" (#Ro 8:2). There is no law by which the one who
trusts in Christ can be condemned. God would have to resort to mob violence in sending a saint to hell.

4. The saint is eternally safe from the danger of hell because he is dead to sin; \"Likewise reckon ye also
yourselves to be dead indeed unto sin, but alive unto God through Jesus Christ our Lord\" (#Ro 6:11).
This is death in the judicial sense and is on the ground of the substitutionary death of Christ. The
believer is not yet dead to sin subjectively, but only objectively. He is not yet dead to sin as an
experience, for he is more sensitive to sin as a saint than when he was a lost sinner. He is dead to the
guilt and penalty of sin because Christ bore the penalty in His own body on the tree.

\"Once I was dead in sin,

And hope within me died;

But now I\'m dead to sin,

With Jesus crucified.

\"O height I cannot reach!

O depth I cannot sound;

O love, O boundless love,

In my Redeemer found!

\"O cold ungrateful heart,

That can from Jesus turn,

When living fires of love

Should on His altar burn.

\"I live--and yet not I,

But Christ that lives in me,

Who from the law of sin

And death hath made me free.\"

Originea si doctrinele Anabaptistilor din secolul Reformei

Autor: RAUL ENYEDI, Album: fara album, Tematica: Diverse

Anabaptistii din secolul Reformei reprezintă unul din cele mai controversate subiecte din istoria
omenirii. Fiecare aspect al existenţei lor – originea, doctrinele, practica, influenţa lor asupra lumii – a
fost afirmată şi contestată într-o mulţime de feluri. Atât apărătorii cât şi acuzatorii lor au descoperit că
păstrarea obiectivităţii, a imparţialităţii în timpul cercetării mişcării Anabaptiste este cel mai greu lucru
posibil. Anabaptiştii erau cunoscuţi ca oameni care urau compromisul, iar poziţiile lor radicale erau fie
iubite, fie urâte, dar nicidecum privite cu indiferenţă.

Considerăm că lumea a ajuns într-un punct, mai ales în mediul religios, în care există o nevoie urgentă
ca doctrinele Anabaptiştilor să fie cunoscute şi proclamate de toţi cei care doresc continuarea existenţei
Creştinismului pur şi al Bisericilor construite după modelul nou testamentar (Epistola lui Iuda, versetul

Trăim într-o epocă în care afirmarea unei identităţi doctrinare sau denominaţionale este considerată a fi o
poziţie demodată. Cineva care susţine identitatea Baptistă este numit „îngust”, „bigot”, „fanatic” sau
„lipsit de bun simţ biblic”. Ca Baptişti, însă, este imposibil să ştim încotro ne îndreptăm dacă nu ne
cunoaştem identitatea istorică. Nici un Baptist nu îşi poate cunoaşte identitatea şi originea, nu poate şti
de unde vine şi încotro se îndreaptă, dacă nu îi cunoaşte pe Anabaptişti.

Anabaptiştii au marcat semnificativ istoria creştinismului şi a lumii. Omul modern care trăieşte într-o
societate ce îi asigură dreptul de a se exprima liber, de a crede ceea ce consideră potrivit, este tributar
Anabaptiştilor secolului XVI. Mulţi dintre ei au pierit prin mâna călăului sau mistuiţi de flăcările rugului
pentru a proclama şi apăra aceste drepturi fundamentale de care se bucură lumea civilizată astăzi.

Anabaptistului persecutat, vânat şi martirizat acum aproape cinci veacuri, baptistul modern îi datorează
existenţa sa, scheletul doctrinar pe care îi este construită biserica şi totodată direcţia pe care o urmează.
Având o asemenea moştenire, orice baptist ar trebui să fie mândru de înaintaşii lui, dar smerit în faţa
unui nor aşa de mare de martori.

Astăzi, însă, baptiştii îi ignoră sau renegă pe Anabaptişti, stânjenindu-se când sunt identificaţi cu ei. Ba
mai mult, sunt unii care îşi spun baptişti, dar mărturisesc deschis că se identifică mai degrabă cu tabăra
Protestantă sau cea Catolică decât cu cea Anabaptistă. Considerăm că această tristă situaţie are două
cauze. Prima – de partea membrilor obişnuiţi – este ignoranţa. A doua – de partea liderilor – este
implicarea în mişcarea ecumenică.

Prima cauză, ignoranţa, deşi nu este lăudabilă, are atuul inocenţei. În limba română sunt puţine materiale
disponibile care tratează istoria Anabaptiştilor, iar de la amvoane nu se mai aude de mult timp învăţătura
despre originile noastre baptiste. Cu toate acestea, avertizăm că fiecare membru este responsabil înaintea
lui Dumnezeu să caute adevărul în orice privinţă, să judece ceea ce se predică – şi ce nu se predică, să
vegheze la puritatea doctrinară şi practică a bisericii din care face parte.

A doua cauză este mult mai dramatică şi deloc inocentă. Majoritatea liderilor baptişti nu mai pot fi
acuzaţi de ignoranţă – nu inocentă, cel puţin. Au trecut vremurile în care baptiştilor nu li se permitea
accesul la învăţământul superior sau la informaţie. Informaţia există şi este disponibilă oricui vrea să

studieze. Învăţătura despre originile baptiste nu se predică nu pentru că nu este cunoscută, ci fiindcă nu
se potriveşte cu programa urmată de forurile baptiste superioare. Aceasta este programa ecumenică
urmată de toate marile denominaţii creştine. Ecumenismul nu priveşte favorabil insistenţa asupra istoriei
denominaţiilor, fiindcă urmăreşte aducerea lor într-o epocă post-denominaţională. Istoria (care inevitabil
subliniază particularităţile denominaţionale) este minimizată sau chiar schimbată de cei din largul cerc

Mai mult decât orice altă denominaţie, Baptiştii au o istorie care nu se încadrează în şabloanele
ecumenice, fiind astfel extrem de incomodă. Nu este de mirare, deci, că odată cu implicarea Baptiştilor
în ecumenism a survenit şi o schimbare în poziţia lor cu privire la propria origine. Întâi s-a renunţat la
„teoria succesiunii” (care afirmă că baptiştii sunt urmaşii creştinilor originali, şi că biserici de tip baptist,
dar cu nume diferite, au existat în fiecare secol de la Cristos încoace); apoi s-a renunţat şi la „teoria
înrudirii Anabaptiste”, deoarece Anabaptiştii erau drastic separaţi atât de Catolici cât şi de Protestanţi şi
erau stigmatizaţi ca fanatici, fiind făcuţi responsabili pentru două episoade tragice din vremea Reformei
timpurii, Războaiele Ţărănimii (1524-1525) şi Împărăţia de la Munster (1535-1536). S-a ales teoria
originii din separatiştii englezi, în 1609, prin John Smyth, cel care s-a botezat singur şi apoi i-a botezat
pe cei care îl însoţeau, organizând astfel prima biserică baptistă din lume. O astfel de teorie este foarte
convenabilă cauzei ecumenice fiindcă îi încadrează pe baptişti în sfera Protestantismului târziu,
devenind continuatori ai Reformei, şi îi separă de evenimentele zbuciumate ale secolului XVI şi de toate
grupările medievale disidente, care s-au împotrivit Catolicismului în mod vehement şi, în cele mai multe
cazuri, până la exterminare.

Scopul acestui articol este să scoată la lumină o mică parte a istoriei Anabaptiştilor timpurii, a viziunii
lor, a doctrinelor lor specifice, a standardului lor de viaţă, a luptei lor pentru păstrarea credinţei, a
suferinţelor şi persecuţiilor prin care au trecut. Având la dispoziţie informaţii esenţiale, citate din surse
originale şi citate din cei mai importanţi cercetători ai Anabaptismului, sperăm că cititorul îşi poate
forma o opinie generală, dar corectă despre Anabaptişti, aşa încât, la sfârşitul lecturii, să fie capabil să
răspundă la două întrebări esenţiale: cine au fost Anabaptiştii? şi ce au crezut ei?

Definirea termenului „Anabaptist”

Numele de Anabaptism a fost dat acelei mişcări ce s-a dezvoltat în timpul Reformei din secolul XVI a
cărei caracteristică generală a fost protestul faţă de botezul pruncilor practicat de Biserica
Romano-Catolică şi de Bisericile Protestante, botez pe care îl considerau nescriptural şi invalid.
Cuvântul „Anabaptist” înseamnă „re-botezător” şi a fost aplicat lor de către duşmani, în sens peiorativ.
Ei niciodată nu au acceptat această poreclă, fiindcă nu se considerau re-botezători. Ei afirmau că botezul
pruncilor nu este un botez validat de Scripturi, de aceea nu poate fi numit botez. Ei considerau că botezul
valid era doar cel aplicat unor persoane suficient de mature pentru a-şi exprima propria credinţă în
Cristos. Între ei, se numeau „fraţi” şi doreau să fie cunoscuţi sub numele de „creştini”. Insistau atât de
mult asupra acestui aspect, încât numele general prin care sunt cunoscuţi între simpatizanţii lor este acela
de „Fraţi” (Fraţii Elveţieni, Fraţii Germani, Fraţii Moravieni, etc.).

Ei susţineau de asemenea Noul Testament ca fiind singura autoritate în materie de credinţă şi practică.
Se opuneau clerului şi credeau în egalitatea tuturor membrilor în biserică. Credeau că urmarea lui Cristos
însemna trăirea unei vieţi de perseverenţă spre sfinţenie. Aveau credinţa că fiecare om este liber să
aleagă ce doreşte să creadă sau în ce biserică să fie membru, indiferent de statul în care se află.

Încă de la început trebuie subliniat că în categoria „Anabaptiştilor”, oponenţii lor au inclus orice grupare
care se opunea botezului pruncilor şi asocierii Bisericii cu autorităţile seculare. Astfel, vom întâlni sub
această denumire atât grupuri paşnice, cât şi revoluţionare; atât grupuri „evanghelice” cât şi fanatice.
Această generalizare nu a fost întâmplătoare, ci intenţionată, cu scopul de a-i face urâţi de oameni. Philip
Schaff, unul din cei mai mari istorici ecleziastici, a afirmat: „Există două feluri de Anabaptişti, moderaţi
şi fanatici. Eşuarea în a face această distincţie a făcut rău şi a cauzat Baptiştii moderni să nege legătura
lor cu Baptiştii Reformei, când de fapt ei sunt descendenţii direcţi ai tipului moderat şi nu au nici un
motiv să fie ruşinaţi de predecesorii lor” (The New Schaff-Herzog Encyclopedia, Vol. 1, p. 370). Vom
încerca în această lucrare să distingem diferitele grupări catalogate drept „Anabaptiste” şi să îi
diferenţiem pe Anabaptiştii „evanghelici” de cei revoluţionari sau fanatici.

Orice istoric se confruntă cu o problemă serioasă atunci când încearcă să studieze obiectiv disidenţa
într-o societate monolitică, totalitară. Istoria este scrisă de cei care au câştigat puterea, iar lucrul acesta
este valabil şi în cazul istoriei Anabaptiştilor. În nici un stat nu au câştigat puterea – de fapt, nici nu
urmăreau acest lucru – iar principiile lor nu au fost puse în practică decât în micile comunităţi pe care le
formau. Schaff observă, „Informaţia referitoare la Anabaptişti este în mare parte derivată din surse
deficiente şi pline de prejudecăţi” (Ibid.). Marea majoritate a izvoarelor istorice provin de la duşmanii
lor, fie de la Catolici, fie de la Protestanţi. Aceştia nu ezitau să le reproşeze cele mai odioase şi mai
monstruoase crime, calomnia fiind considerată ca făcând parte din arsenalul „omului lui Dumnezeu”.
Franklin Littell spune: „…scrierile şi documentele mişcării au fost suprimate cu succes, pe când
polemicile duşmanilor lor aveau o largă circulaţie şi au fost traduse timpuriu în diferite limbi (inclusiv în
engleză)” (The Anabaptist Concept of the Church, p. 148).

Pentru multă vreme istoricii le-au construit o imagine folosindu-se de materialele puse la dispoziţie de
cei care le erau cei mai mari duşmani… Doar urmaşii lor şi puţini dintre cei care nu făceau parte din
cercurile lor nu îi considerau drojdia societăţii, oamenii diavolului, duşmanii lui Cristos şi ai ordinii

În orice vreme, cei ce se identificau cu Anabaptiştii, tânjeau după achitarea acestora. C.H. Spurgeon
spera că „Va sosi probabil timpul în care istoria va fi re-scrisă, iar Baptiştii calomniaţi din Olanda şi
Germania vor fi achitaţi de orice complicitate la delirurile fanaticilor nebuni, şi se va dovedi că ei erau
avangarda armatei pentru libertatea religiei, oameni care au trăit înaintea timpurilor lor, dar a căror
influenţă ar fi putut salva lumea de secole de zbateri în mocirla semi-papalităţii, dacă li s-ar fi permis un
joc cinstit” (Cook, The Story of the Baptists, p. 56).

Vremurile după care tânjea Spurgeon au început demult, dar marea parte a urmaşilor lor nu mai sunt
interesaţi de istoria Anabaptiştilor.

Anabaptiştii şi Reforma radicală

Prin originea şi particularităţile lor, Anabaptiştii s-au deosebit atât de Catolici, cât şi de Protestanţi. Au
format o mişcare distinctă, care nu s-a identificat cu nici una din tabere, rămânând întotdeauna separaţi şi
independenţi de ele. George Williams, unul din cei mai importanţi cercetători ai Anabaptiştilor, a
afirmat: „Din toate privinţele ajungem să recunoaştem în Reforma Radicală o expresie majoră a mişcării
religioase a secolului şaisprezece. Este una la fel de distinctă precum Luteranismul, Calvinismul şi
Anglicanismul, şi este prin comparaţie probabil la fel de semnificativă în ascensiunea Creştinismului
modern” (Spiritualist and Anabaptist Writers, p. 19).

Mişcarea Anabaptistă se încadrează în ceea ce istoricii numesc „aripa stângă a Reformei” sau „Reforma
radicală”. Această aripă cuprindea o largă varietate de idei şi de grupuri între care nu exista cooperare, ci
mai degrabă rivalitate.

Henry Bullinger, secundul lui Zwingli, a încercat o clasificare a lor, sugerând existenţa a treisprezece
grupări diferite (vezi Christian, A History of the Baptists, Vol. 1, p. 87), dar numărul grupărilor era chiar
mai mare. Sebastian Franck, un alt contemporan, nota varietatea existentă printre radicali: „mi se pare că
nu există doi care să fie de acord unul cu altul în toate punctele” (Christian, op. cit., p. 87).

Johann Mosheim a văzut aceasta când a scris, în 1726, Fundamentele istoriei ecleziastice: „Dacă
originea acestei secte discordante care a cauzat atâta pagubă atât în comunitatea civilă cât şi în cea
religioasă trebuie căutată în Elveţia sau în Olanda şi Germania, sau în vreo altă ţară nu este important de
ştiut şi imposibil de determinat pe deplin. În opinia mea, nu se poate afirma decât că în acelaşi timp, –
adică nu mult după începerea Reformei de Luther – s-au ridicat oameni de acest fel în mai multe ţări
diferite. Aceasta se poate deduce din faptul că aproape toţi liderii timpurii de o anumită vază printre
Anabaptişti erau fondatori ai unor secte diferite. Căci deşi toţi aceşti reformatori ai bisericii, sau mai
degrabă, aceşti proiectanţi de biserici noi, sunt numiţi Anabaptişti, deoarece toţi negau că pruncii sunt
subiecţii potriviţi pentru botez şi botezau din nou solemn pe cei ce fuseseră botezaţi în pruncie, cu toate
acestea, chiar de la început, la fel cum este şi astăzi, erau împărţiţi în grupuri variate care se contraziceau
şi disputau asupra unor puncte nu de mică importanţă” (p. 686).

Philip Schaff afirmă: „Trebuie să deosebim cu atenţie clasa mai bună de Baptişti şi Menoniţii de
turbulenţii revoluţionari radicali şi fanatici, asemenea lui Carlstadt, Muenzer şi liderilor tragediei de la
Muenster” (History of the Christian Church, Vol. VII., p. 396).

Fritz Blanke, în Anabaptism and the Reformation spune: „Pe lângă canalul principal al Reformei,
curgeau trei alte curente: Anabaptismul, spiritualismul şi anti-Trinitarianismul. Deşi existau tranziţii şi
fenomene de frontieră între aceste curente, ele pot totuşi fi socotite ca diferite în esenţă. Anabaptismul la
rândul său poate fi împărţit în patru ramuri: Fraţii Elveţieni, Fraţii hutteriţi în Moravia, Melchioriţii,
notorii pentru împărăţia lor apocaliptică de la Munster, 1534-35; şi Menoniţii.” (Hershberger, The
Recovery of the Anabaptist Vision, p. 57).

Mai recent, George Williams a realizat una din cele mai complete catalogări a diferitelor grupări care
formau împreună „aripa stângă a Reformei”. „Toţi participanţii în Reforma Radicală au avut în comun
dezamăgirea faţă de aspectele morale ale Protestantismului teritorial, aşa cum a fost articulat de Luther şi

Zwingli, şi o negare directă a mai multor doctrine şi instituţii ale acestuia. Printre disidenţi în Reforma
Radicală există trei mai grupuri: Anabaptiştii propriu zişi, Spiritualiştii şi Raţionaliştii Evanghelici.”
(Spiritualist and Anabaptist Writings, p. 20)

Raţionaliştii evanghelici erau în mare majoritate unitarieni (anti-trinitarieni). Erau numeroşi în Polonia şi
Transilvania, unde în a doua jumătate a sec. XVI trecuseră la socinianism. Reprezentaţii lor sunt Michael
Servetus, Faustus şi Laelius Socinus, iar în Geneva lui Calvin, îi aveau de partea lor pe Castellius şi
Crellius, unii din cei mai înfocaţi apărători ai libertăţii conştiinţei.

Spiritualiştii erau numiţi astfel deoarece credeau în inspiraţia imediată a Duhului. Puneau accent pe
„cuvântul interior”, considerându-l superior Scripturilor scrise. Urmăreau crearea unei biserici noi, de
credincioşi, dar nu considerau necesară o întoarcere la modelul Noului Testament. Respingeau botezul în
general, la fel ca celelalte sacramente. Se opuneau asocierii Bisericii cu puterea civilă. Erau porecliţi
„Schwarmer”, entuziaşti, fanatici.

Williams indentifică 3 mari tabere între spiritualişti: raţionaliştii (Sebastian Franck este cel mai
reprezentativ); evanghelicii (Caspar Scwenckfeld este cel mai reprezentativ) şi revoluţionarii (Thomas
Muenzer şi Andreas Carlstadt, fostul asociat al lui Luther). Revoluţionarii vesteau sfârşitul iminent al
ordinii sociale şi instaurarea Împărăţiei lui Cristos. Muenzer a devenit liderul religios al Războiului
Ţărănimii (1524-1525), încercând să instaureze cu sabia Împărăţia paşnică a lui Cristos.

Anabaptiştii, la rândul lor, sunt clasificaţi de Williams în 3 mari grupuri: evanghelici, contemplativi şi
revoluţionari. Cu toţii voiau o biserică spirituală. Toţi botezau adulţii. Toţi militau pentru libertate
religioasă. Toţi practicau „ucenicia”, urmarea lui Cristos. Cu toate acestea, cele trei grupări difereau
unele de altele în puncte importante, iar cooperarea dintre ele, în rarele momente când exista, era redusă.

Evanghelicii reprezentau principalul curent al Anabaptismului. Printre liderii lor mai cunoscuţi se
regăseau: în Elveţia: Conrad Grebel (ca. 1498-1526), Felix Manz (ca. 1498-1527), Georg Blaurock (ca.
1492-1529); în landurile germane sudice, Austria şi Moravia: Michael Sattler (ca. 1490-1527), Wilhelm
Reublin (m. după 1559), Balthasar Hubmaier (1480?-1528), Pilgram Marpeck (m. 1556); în Olanda:
Menno Simons (1496-1561), Dietrich (Dirk) (1504-1568) şi Obbe Philips (ca. 1500-1568), în prima
parte a lucrării sale. Erau caracterizaţi de înalte standarde morale, erau paşnici şi lucrativi. Credeau în
libertatea individului de a crede ceea ce îi dicta conştiinţa, credeau într-o biserică constituită din
credincioşi veritabili, separată de stat şi de lumea necredincioasă. Se împotriveau uzului armelor şi
refuzau să jure sau să servească drept magistraţi, deşi se supuneau ordinelor autorităţii civile. Din corpul
principal al Anabaptiştilor evanghelici s-au desprins hutteriţii, un segment important condus de Jacob
Hutter, care practicau comunitarianismul (posesia în comun a tuturor bunurilor comunităţii).Anabaptiştii
contemplativi erau cei care, la fel ca Spiritualiştii, puneau un puternic accent pe iluminarea Duhului.
Priveau „cuvântul interior” şi litera Scripturii ca 2 talere ale aceleiaşi balanţe. Reprezentanţii lor de
seamă au fost Hans Denck (ca. 1500-1527) (pentru un timp el a fost liderul Anabaptiştilor Evanghelici
din Augsburg), Hans Hut (m. 1527), (în ultimii săi ani, însă, a lucrat printre Anabaptiştii evanghelici),
Ludwig Hatzer (1500-1529), Adam Pastor (m. între 1560-70). Denck şi Hatzer au colaborat la
traducerea profeţilor mari din ebraică în germană, anticipând cu cinci ani traducerea lui Luther. Decesul
în exil al lui Denck şi execuţia lui Hatzer au oprit traducerea întregului Vechi Testament.

Anabaptiştii Revoluţionari erau cei care insistau asupra instaurării Teocraţiei lui Cristos pe pământ.
Aceştia se bazau pe profeţiile Vechiului Testament şi pe propria „inspiraţie divină”. Liderii lor, Melchior
Hoffman şi Jan Matthijs se considerau cei doi profeţi din cartea Apocalipsei. Matthijs prevestea venirea

apocalipsului şi a Împărăţiei, care avea să aibă capitala în oraşul german Munster. După ce au reuşit să
pună mâna pe cetate şi să alunge întreaga opoziţie (1534), în aşteptarea venirii lui Mesia, Matthijs şi apoi
succesorul său, Jan Bockold de Leyden au condus oraşul asediat de trupele episcopale şi nobiliare spre
abuzuri grosolane, printre care şi poligamia. După tragicul sfârşit al dezordinilor de la Munster (iunie
1535), atât Catolicii cât şi Protestanţii s-au grăbit să îi identifice pe toţi Anabaptiştii cu acel grup de
fanatici. Rezultatul a fost un teribil val de persecuţie, în urma căruia multe mii de Anabaptişti nevinovaţi
au căzut pradă săbiei călăilor sau focului rugului.

Vastele diferenţe în doctrină şi practică prezente între grupările adunate sub stindardul Reformei radicale
nu au scăpat necunoscute autorităţilor Protestante şi Catolice. Identificarea tuturor Anabaptiştilor cu o
minoritate fanatică şi revoluţionară a fost intenţionată (acest obicei era vechi în rândul Catolicilor), iar
Luther, Zwingli, Calvin şi ceilalţi reformatori nu pot fi achitaţi pentru calomniile lor care au adus valuri
repetate de persecuţii şi execuţii asupra unor Anabaptişti nevinovaţi, care condamnau şi respingeau la fel
de mult ca ei abuzurile unei minorităţi fanatice. „Cu toate acestea, marii Reformatori Protestanţi şi
asociaţii lor au fost cei mai aprigi duşmani şi persecutori ai Anabaptiştilor; şi erudiţii şi polemiştii
Protestanţi, începând cu Martin Luther, Ulrich Zwingi, Phillip Melanchton, John Calvin şi Henry
Bullinger, au desenat şi redesenat un portret compozit al lor ca fanatici şi revoluţionari” (Williams, op.
cit., p. 26).

Varietatea era eticheta veacului. Şi nu doar printre radicali. Tabăra Catolică era împărţită. Mulţi se
opuneau excomunicării lui Luther şi exprimau sentimente asemănătoare lui. Tot mai multe voci, chiar de
pe tronul papal, susţineau nevoia unei reforme morale. Umanismul care cocheta cu filosofia păgână
tindea spre o respingere a superstiţiilor şi „misterelor” Bisericii. Cistercienii continuau vechea lor luptă
ca şi laicii să aibă acces la paharul cu vin din euharist.

Nici în tabăra Protestantă nu exista mai multă unitate. Sub stindardul lui Luther s-a adunat o mulţime
pestriţă care avea interese variate. Hutten, Sickingen şi Rubianus erau mânaţi de naţionalism, nu de
vreun sentiment religios. Alţii doreau o reformare a ordinii sociale şi economice. Unii nobili au trecut de
partea lui fiindcă urau să vadă cum banii germani se scurg spre Roma. Ţăranii şi orăşenii vedeau în
Luther omul care avea să schimbe ordinea socială şi economică, punând punct feudalismului.

Nici în Elveţia nu exista mai multă unitate între Protestanţi. Fritz Blanke a spus: „În 1523-1524 Zwingli
însuşi distingea trei grupuri diferite în rândul populaţiei. Erau oameni în Zurich [în oraş şi canton],
spunea el, care erau Protestanţi din ură pentru Catolicism. Aceea a fost categoria, încă existentă, a
‚Protestanţilor negativi’, care erau Protestanţi fiindcă nu doreau cu nici un chip să fie Catolici.

Al doilea grup era compus din Protestanţi libertini, care nu văd în Evanghelie altceva decât o
oportunitate de a trăi o viaţă şi mai stricată.

Dar mai exista şi un al treilea cerc: cei care ‚lucrează în Cuvântul lui Dumnezeu’, care caută să trăiască
după Cuvânt şi să pătrundă mereu mai adânc în Sfintele Scripturi. Acest ultim grup era grupul lui
Zwingli, ‚cercul restrâns al colaboratorilor săi’” (Hershberger, Ibid., p. 58, 59).

Anabaptiştii evanghelici sunt predecesorii Baptiştilor, Menoniţilor şi Hutteriţilor, de aceea, păstrând în

minte diferenţele dintre toate grupările catalogate „Anabaptiste”, ne vom concerta eforturile pentru a
demonstra că Anabaptiştii Evanghelici nu s-au identificat cu tabăra Protestantă, având o origine, doctrine
şi practici diferite.

Din acest moment, nu vom mai folosi termenul „Anabaptist” în sensul său general, ci, dacă nu se va
menţiona altfel, termenul va fi folosit pentru a desemna „Anabaptiştii Evanghelici”.

Care a fost originea Anabaptiştilor?

Surprinzător, nici un istoric nu poate da un răspuns cert şi definitiv la această întrebare. Există 2 şcoli
principale de gândire, care au formulat 2 teorii. Prima afirmă că Anabaptismul este un „fiu” al Reformei
şi parte integrantă a ei. Acest curent trebuie analizat în contextul Reformei, neavând nici o legătură cu
grupările separatiste medievale, chiar dacă doctrinele şi practicile erau asemănătoare. Principalele
argumente aduse sunt: 1. Nu există dovezi istorice clare care să ateste descendenţa Anabaptiştilor din
Waldenzi, din Fraţii Boemi sau din alte astfel de grupări; 2. marea majoritate a liderilor Anabaptişti au
trecut de la Catolicism la Anabaptism via Protestantism; 3. Anabaptismul s-a răspândit cu succes doar în
zonele în care Reforma câştigase teren (argumentul adus de Fritz Blanke în Anabaptism and the
Reformation); 4. Existau diferenţe de doctrină şi practică între Waldenzii din timpul Reformei şi
Anabaptişti, iar aceştia au trecut de partea Reformatorilor în 1532, nu a Anabaptiştilor. Câţiva
reprezentanţi de seamă ai acestei şcoli au fost: Bender, Blanke, Estep, Littell, Zijpp.

A doua teorie afirmă că Anabaptiştii sunt moştenitorii grupărilor evanghelice medievale. Câţiva
reprezentanţi importanţi ai acestei şcoli sunt istoricii Keller, Vedder, Christian, Jarrel, Verduin. Se
recunoaşte absenţa unor dovezi incontestabile ale unei descendenţe directe din grupările medievale, dar
se subliniază următoarele aspecte care dovedesc o origine mai veche decât 1517 (anul iniţierii

1. Toţi istoricii, chiar cei ce îi încadrează pe Anabaptişti în cercul larg al Reformei recunosc că
Anabaptismul a început deodată, în Elveţia, Germania, Olanda, şi în alte părţi ale Europei occidentale
aparent fără vreo legătură directă între ele. Schaff este un exemplu elocvent: „Opiniile radicale s-au
răspândit cu mare rapiditate sau au apărut simultan, în Berna, Basle, St. Gall, Appenzell, pe tot cursul
superior al Rinului, în partea sudică a Germaniei şi Austria” (op. cit., vol. VIII, p. 58).

Creşterea lor extraordinară nu poate fi explicată decât prin existenţa unui material pregătit anterior.
Istoricul Henry Vedder afirmă: „Apariţia evident bruscă a Anabaptiştilor şi creşterea lor rapidă în
Germania este un fenomen remarcabil – unul din cele mai ciudate lucruri din istorie, dacă refuzăm să
privim dincolo de suprafaţă. Unii istorici insistă că Anabaptiştii nu au avut o existenţă anterioară; că
este în zadar să se privească înapoi dincolo de prima menţionare a lor pentru a le afla originea. Dar
aceasta înseamnă a spune că un eveniment a avut loc fără o cauză adecvată. Nici o sectă sau grupare în
istorie nu a avut o creştere aşa extraordinară ca cea avută de Anabaptişti în primii ani ai Reformei decât
dacă au avut o istorie anterioară… Numele ‚Anabaptist’ nu îl întâlnim ca aplicat vreuneia din aceste
secte înainte de Reformă; dar gruparea Anabaptistă din perioada Reformei şi-a avut rădăcinile în aceste
secte preexistente, şi a găsit în rămăşiţele lor materialele pentru o creştere surprinzătoare” (A Short
History of the Baptists, p. 146, 147).

2. Începutul Anabaptismului nu poate fi atribuit unui singur lider, nici măcar unui grup. Bisericile

Protestante pot imediat să identifice persoana care i-a fondat. Mosheim admite că: „Originea acelei secte
care, de la repetarea botezului primit în alte comunităţi, sunt numiţi Anabaptişti, dar care de asemenea
sunt numiţi Menoniţi… este foarte obscură (într-o altă traducere, expresia este redată prin: „ascunsă în
adâncimile antichităţii”). Fiindcă ei au apărut deodată, în diferite ţări ale Europei sub influenţa unor
lideri cu caractere şi opinii diferite…” (op. cit., p. 384, 385).

3. doctrinele lor specifice nu sunt noi. Schaff spune: „Anabaptiştii nu au inventat opoziţia lor faţă de
botezul pruncilor, fiindcă întotdeauna au existat grupări în Biserică ce au fost antipedobaptiste.” (The
New Schaff-Herzog Encyclopedia, vol. I, p. 370) Translatorul lui Mosheim spune: „Nici Menno şi nici
primii Anabaptişti nu au avut intelecte atât de disciplinate încât să fie capabili să îşi lege sistematic
gândurile. Doctrinele lor au fost avansate cu mult înainte de Reformă, de Catari, Albigenzi şi Waldenzi,
precum şi de Husiţi. Aceasta se poate arăta prin documente incontestabile, din înregistrările Inchiziţiei şi
din Mărturisiri; şi Mosheim însuşi susţine acest fapt în secţiunea 2 din acest capitol. Acele secte au fost
într-adevăr oprimate, dar nu exterminate. Aderenţi ai doctrinelor lor au fost împrăştiaţi pretutindeni în
Germania, Elveţia, Boemia şi Moravia; şi au fost încurajaţi de Reformă să iasă la iveală în mod deschis,
să formeze o uniune mai apropiată între ei şi să facă prozeliţi la doctrinele lor. Din ei au ieşit
Anabaptiştii, ai căror învăţători erau în mare parte oameni fără învăţătură, care au înţeles Scripturile
după literă şi au aplicat cuvintele Bibliei fără deduceri filosofice, conform modului lor pervers de
interpretare, doctrinelor lor particulare despre biserică, anabaptism, războaie, pedepse capitale,
jurăminte, ş.a.m.d. Chiar şi doctrina lor referitoare la magistraţi şi-au derivat-o din Luca 22:25 şi 1
Corint. 6:1, iar maniera în care au fost trataţi de magistraţi ar fi putut avea o influenţă considerabilă
asupra doctrinei lor despre ei” (Mosheim, op. cit., p. 694, notă).

Leonard Verduin spune: „Ceea ce a erupt în cel de-al Doilea Front [aripa stângă, radicală a Reformei] a
fost o resurgenţă a acelor tendinţe şi opinii care existau deja de secole împotriva ordinii medievale; a fost
legată de cercurile antice în care, în ciuda persecuţiei, un corp de opinii şi convingeri antice erau încă în
viaţă. Nu a fost ceva care s-a ridicat, fără o rădăcină mai adâncă, din evenimentele care au avut lor în
1517.” (The Reformers and their Stepchildren, p. 14) „Disidenţa împotriva ordinii medievale era deja
veche de un mileniu şi extrem de răspândită” (Ibid., p. 15). „Stânga Protestantă a fost moştenitoarea
lumii subterane medievale. Avea categorii de gândire şi un vocabular apărut din ereziile medievale
târzii,…, un vocabular care a existat înaintea Reformei şi avea propria-i putere şi propriu-i impuls, cu
totul separat de Luther (Ibid, p. 35-36). „sursele nu disting nici o persoană ca întemeietor al rebotezării
în secolul şaisprezece… Cum a apărut anonim o asemenea practică atât de radicală este mai mult decât
ciudat – dacă se presupune, aşa cum este voga, că Anabaptismul a fost un simplu produs al secolului
şaisprezece. Dar această tăcere în privinţa aceluia care trebuie creditat cu ideea devine întru totul
explicabilă imediat ce se realizează că ceea ce a fost cunoscut ca Anabaptism în timpurile Reformei nu a
fost nicidecum ceva nou… Nimeni nu este creditat cu inventarea Anabaptismului secolului şaisprezece
pentru motivul suficient că nimeni nu l-a inventat” (Ibid., p. 189). „Rebotezarea este tot atât de veche pe
cât constantinianismul [doctrina lui Constantin cel Mare care unea puterea imperială cu cea
ecleziastică]” (Ibid, p. 190).

Argumentul trecerii multor lideri la Anabaptism de la Catolicism via Protestantism nu este unul cu
aplicaţie universală. Este adevărat că lideri precum Grebel, Manz, Blaurock sau Hubmaier au trecut întâi
de partea Protestanţilor, şi apoi au devenit Anabaptişti, dar au existat de asemenea lideri care au trecut de
la Waldenzi la Anabaptişti. Printre ei se numără Hans Hoch, Leonard Meister şi alţii (vezi Thieleman
van Braght, Martyr’s Mirror, p. 413, 416).

Argumentul că Anabaptismul s-a dezvoltat doar în spaţiile în care Protestantismul câştigase proeminenţa

nu este valid. Anabaptismul a fost larg răspândit în Austria, unde Protestantismul a avut puţin succes.
Mai mult, Protestantismul câştigase lupta împotriva Catolicismului în zonele în care „erezia” medievală
era larg răspândită şi acceptată, slăbind astfel autoritatea papală. Anabaptismul, care de asemenea a avut
succes în zonele în care „erezia” medievală era comună, datorează puţin Protestantismului în această

John T. Christian afirmă: „În locurile în care au înflorit Waldenzii, Baptiştii au prins rădăcini adânci.
Această afirmaţie rămâne valabilă în fiecare ţară şi în fiecare oraş” (op. cit., p. 89). Will Durant, marele
istoric al civilizaţiilor, spune: „La început, Anabaptiştii s-au manifestat în Elveţia, unde se poate să se fi
strecurat creştinismul paşnic al valdensilor din Sudul Franţei sau al fraţilor cerşetori din Ţările de Jos”
(Civilizaţii istorisite, vol. 18, p. 85).

Mosheim, istoricul luteran, declară: „În primul rând, eu cred că Menoniţii nu greşesc în totalitate atunci
când se laudă cu o descendenţă dintre acei Waldenzi, Petrobrusieni şi alţii, care sunt de obicei denumiţi
Martori ai adevărului înainte de Luther. Înainte de epoca lui Luther, existau ascunşi în aproape toate
ţările Europei, dar în special în Boemia, Moravia, Elveţia şi Germania, foarte multe persoane, în a căror
minţi era adânc înrădăcinat acel principiu pe care Waldenzii, Wickliffiţii şi Hussiţii l-au susţinut, unii
mai ascuns, alţii mai deschis” (Ibid., p. 385)

La argumentul diferenţei dintre Waldenzi şi Anabaptişti şi al unirii dintre primii cu Reformatorii, se

răspunde că doar Waldenzii piemontezi [cei din regiunea Piemont, din nord vestul Italiei] au acceptat
pactul, şi nu toţi, fiindcă generaţia mai în vârstă de barbi [păstori] au refuzat compromisul,
considerându-l o trădare; au trimis delegaţii la fraţii lor din Strassburg, iar apoi în Boemia şi Moravia
(vezi Verduin, op. cit., p.179). Picarzii [numele dat Waldenzilor care s-au stabilit în aceste zone], Fraţii
Boemi şi Husiţii nu s-au unit niciodată cu Reformatorii.

Reformatorii au recunoscut originea distinctă şi antică a Anabaptiştilor. Christian îl citează pe Zwingli

ca spunând: „Învăţătura Anabaptismului nu este o noutate, ci pentru o mie trei sute de ani a cauzat mare
tulburare în biserică, şi a căpătat aşa putere, încât încercarea în această epocă de a lupta contra ei pare
zadarnică pentru un timp” (Christian, op. cit., p. 86).

Luther afirmă acuzator: „În vremurile noastre doctrina Evangheliei, restabilită şi curăţită, a atras la ea şi
a câştigat pe mulţi care în vremuri mai vechi au fost suprimaţi de tirania Antihristului, a Papei; totuşi, au
plecat de la noi Wiedertaufer, Sacramentschwarmer und andere Rotengeister [Anabaptişti, fanatici în
privinţa sacramentelor şi alţi făuritori de partide]… căci nu erau dintre noi, deşi pentru o vreme au mers
împreună cu noi” (Verduin, Ibid., p. 18).

Într-adevăr, grupările separatiste au salutat acţiunea călugărului augustin şi au sperat într-o mare trezire.
Sola Scriptura erau cuvintele care îi atrăgeau şi i-au determinat să îl sprijine pe Luther. Dar când acesta a
făcut compromisul cu puterea seculară, aceste grupări nu s-au mai identificat cu el, ci l-au condamnat
fiindcă s-a oprit la jumătatea drumului spre o reformă completă.

Robert Barclay, care nu s-a identificat cu Anabaptiştii, a afirmat despre ei: „După cum vom arăta,
ascensiunea ‚Anabaptiştilor’ a avut loc cu mult timp înaintea formării Bisericii Angliei [1534], şi există
de asemenea motive să credem că pe continentul European societăţi creştine mici, ascunse, care
susţineau multe din opiniile ‚Anabaptiştilor’, au existat încă din vremurile Apostolilor. În sensul
transmiterii directe a Adevărului Divin, şi al naturii adevărate a religiei spirituale, pare probabil că aceste
Biserici au o descendenţă sau succesiune mai veche decât cea a Bisericii Romane” (The Inner Life of the

Religious Societies, p. 11, 12).

Anabaptiştii susţineau că aveau o origine mai veche decât cea a Protestanţilor. Reformatorii şi Catolicii
au recunoscut şi ei aceasta. Unii din cei mai mari istorici au recunoscut legătura dintre Anabaptismul
secolului XVI şi grupările disidente medievale. Aceasta este poziţia istorică baptistă, deoarece Baptiştii
au susţinut întotdeauna că traseul lor istoric nu s-a intersectat nici cu cel Catolic, nici cu cel Protestant.

Doctrinele specifice ale Anabaptiştilor, comparate cu doctrinele echivalente Catolice şi Protestante

Diferenţele dintre cele trei tabere sunt cel mai clar vizibile pe terenul doctrinar. Vom încerca să
prezentăm diferenţele teologice (împreună cu aplicaţiile lor practice) dintre tabăra Catolică, cea
Protestantă şi cea Anabaptistă.

1. Autoritatea Scripturilor

Diferenţa fundamentală între Anabaptişti şi celelalte grupări constă în modul în care aceştia percepeau
Scriptura. Toate celelalte diferenţe dintre Anabaptişti, Protestanţi şi Catolici sunt derivate din această
percepţie. La personajele care au avut o perioadă de tranziţie de la Catolicism la Anabaptism via
Protestantism, se poate observa că prima doctrină pe care au crezut-o a fost aceea a suficienţei Scripturii
în materie de credinţă şi practică.

Biserica Catolică nu considera Biblia ca normativă pentru credinţă şi practică, dogmele sale fiind
fundamentate pe tradiţie şi pe decretele conciliilor şi ale papilor (vezi Neander, History of Christian
Dogmas, Vol. II, p. 623, 624). Aceste dogme contraziceau litera Scripturii, de aceea papalitatea a
încercat să îngroape Biblia. Biblia nu era tradusă în limbile vorbite de mase, iar laicilor li se interzicea să
o citească. Nici chiar preoţii nu o cunoşteau. Menno Simons, povestea că, pe când era preot Catolic, se
ferea să citească Biblia, ca nu cumva să fie dus în eroare. „ ‚Biblia este ca ceara moale pe care orice om
o poate modela după cum doreşte’, spunea Glapion, duhovnicul lui Carol V lui Spalatin, capelanul
electorului Frederic, avertizând că nici un sistem de credinţă nu poate fi construit, fără riscuri, numai pe
Biblie” (Durant, Civilizaţii istorisite, vol. 18 p. 38).

Poziţia de început a Protestanţilor a fost similară cu cea a Anabaptiştilor. Ei considerau Scriptura ca fiind
suficientă şi normativă pentru credinţă şi practică. Atunci când Martin Luther a stat înaintea Dietei
imperiale de la Worms, el a cerut să fie judecat cu Scriptura, consimţind să retracteze tot ceea ce scrisese
şi era dovedit ca nefiind conform Scripturii. Johann Eck, reprezentantul Catolic înaintea Dietei i-a

„Martin, cererea ta de a fi judecat după Scripturi este aceea a tuturor ereticilor. Nu faci nimic altceva
decât să repeţi greşelile lui Wyclif şi Huss. Cum poţi pretinde că eşti singurul care înţelege semnificaţia
Scripturilor? Consideri a ta judecată mai presus de a atâtor oameni iluştri şi pretinzi că ştii mai multe
decât ei? Nu ai nici un drept să pui la îndoială sfânta credinţă orânduită de Cristos, legiuitorul desăvârşit,
răspândită în lumea întreagă de apostoli, pecetluită cu sângele martirilor, confirmată de conciliile sfinte,
definită de Biserică … şi despre care papa şi împăratul ne interzic să vorbim, întrucât această discuţie nu
duce la nimic. Te întreb, Martin, şi să răspunzi sincer şi fără ascunzişuri, retractezi sau nu scrierile tale şi
greşelile pe care le conţin?” (Durant, op. cit., p. 41).

Luther a răspuns: „Doar dacă o să fiu convins să o fac prin mărturii din Scriptură sau prin raţiunea
evidenţei (căci nu cred nici în papă şi nici în concilii: este cert că au greşit prea des şi s-au contrazis),
altfel sunt legat prin textele pe care le-am adus; conştiinţa mea este închisă în cuvintele lui Dumnezeu.
Să revoc ceva, nu pot şi nu vreau să o fac. Căci a acţiona împotriva conştiinţei tale este periculos şi nu
este cinstit. Dumnezeu să mă ajute. Amin!” (Febvre, 131).

În anul 1521, Zwingli, în Zurich, sprijinit de consiliul cantonal, le-a cerut preoţilor din jurisdicţie să nu
predice nimic din ce nu se găsea în Sfânta Scriptură (Durant, op. cit. p. 99). Printre tezele apărate de
Zwingli în disputa din 25 ianuarie 1523, se regăseau următoarele: „1. Toţi cei ce spun că Evanghelia nu
valorează nimic fără aprobarea Bisericii greşesc şi Îl hulesc pe Dumnezeu…; 15. Căci crezând
Evanghelia suntem mântuiţi şi necrezând suntem condamnaţi, căci întreg adevărul este clar revelat în ea;
24. Creştinii nu sunt obligaţi să săvârşească nici o faptă care nu a fost poruncită de Dumnezeu…” (Noll,
Confessions and Cathechisms of the Reformation, p. 40-42).

Sola Scriptura! Numai Scriptura! Acesta a fost strigătul Reformatorilor. Întotdeauna au recurs la acest
strigăt în disputele cu Catolicii. Dar atunci când s-au văzut în faţa unei decizii majore, de a păstra sau nu
Tradiţia, Reformatorii au şovăit. Strigătul lor a scăzut în intensitate. Reformatorii au dat înapoi şi s-au
văzut puşi în faţa unei situaţii delicate, fără ieşire. Erau încă legaţi de Tradiţie. Viziunea lor asupra
bisericii şi societăţii nu era cea a creştinismului ante-nicean, ci post-nicean. Nu erau pregătiţi ca în
reforma lor să treacă dincolo de Împăratul Constantin. Atunci şi-a ridicat vocea Anabaptismul, care
apela doar la Biblie şi îi acuza pe reformatori de inconsecvenţă, de oprire la jumătatea drumului. În acel
moment apare separarea clară între Protestanţi şi Anabaptişti. „Martin Luther a spart ulciorul papei, dar a
păstrat bucăţile”, spunea un Anabaptist (Liechty, Early Anabaptist Spirituality, p. xvi).

Protestanţii se vedeau prinşi, fără ieşire, între două fronturi. Schaff spune despre Reforma în Elveţia:
„Aceasta a fost plasată între cele două focuri ale Romanismului şi Ultra-Protestantismului. A fost atacată
din faţă şi din spate, din afară şi dinăuntru, de Romanişti pe baza tradiţiei, de Radicali pe baza Bibliei. În
unele privinţe, pericolul din partea ultimilor era mai mare…” (Schaff, History of the Christian Church,
vol. 8, p. 56). Zwingli însuşi mărturisea că lupta contra Catolicilor era „o joacă de copii” în comparaţie
cu lupta contra Anabaptiştilor (Verduin, op. cit., p. 11).

Samuel Haskell remarcă: „Luther, Zwingle şi alţii, în combaterea corupţiilor papale, au pretins a sta doar
pe cuvântul lui Dumnezeu; dar încercarea lor de a aplica acest principiu a fost doar parţială. Se spunea
despre ei în acea vreme, adevărat şi pe bună dreptate, că atunci când disputau cu Papiştii, ei luau poziţia
Baptistă, dar când disputau cu Baptiştii, treceau la poziţia Romană” (Heroes and Hierarchs, p. 100, 101).

Anabaptiştii nu ezitau să le amintească reformatorilor de poziţia lor de început, de „Sola Scriptura”. În

încercarea lor de a dovedi că nu au abandonat această poziţie şi căutând cu disperare garant scriptural

pentru ceea ce credeau, Reformatorii au ajuns în numeroase cazuri la o hermeneutică ciudată şi elastică
pe care nu o puteau apăra decât cu mare dificultate. Majoritatea Reformatorilor se foloseau mai mult de
legămintele şi teocraţia Vechiului Testament, care le permitea să facă analogii cu propria concepţie
despre biserică şi societate. Însă în încercarea de a formula un sistem doctrinar consecvent, Reformatorii
au ajuns să pună un accent tot mai mare pe tradiţie, ajungând să condamne ceea ce la început susţinuseră
cu tărie.

Anabaptiştii erau „Biblicişti”. Pentru ei, Scripturile reprezentau standardul final pentru credinţă şi
practică, iar după modul în care se raportau la Scripturi, ei judecau dacă persoana este creştină sau doar
aşa-zis creştină.

„Tot aşa cum strămoşii noştri au căzut de la adevăratul Dumnezeu şi de la Cuvântul unic, adevărat,
împărtăşit de toţi, divin şi de la instituţiile divine, de la dragostea şi viaţa Creştină şi au trăit fără legea
lui Dumnezeu şi fără evanghelie în obiceiuri şi ceremonii necreştine, nefolositoare şi omeneşti, şi s-au
aşteptat să obţină mântuirea prin ele, totuşi neajungând nici pe departe la ea, după cum au declarat
predicatorii evanghelici, şi până la un punct încă declară, tot aşa şi astăzi, orice om vrea să fie mântuit
prin credinţă superficială, fără rodul credinţei, fără botezul încercării şi probării, fără dragoste şi
speranţă, fără practici Creştine corecte, şi vrea să persiste în tot felul vechi al viciilor personale, şi în
obiceiurile comune anti-Creştine şi ritualiste ale botezului şi Cinei Domnului, în lipsă de respect pentru
Cuvântul divin şi în respect faţă de cuvântul papei şi al predicatorilor anti-papali, care nu este totuşi egal
cu Cuvântul divin, şi nici în armonie cu el.” (Scrisoarea lui Grebel către Muntzer, Williams, op. cit., p.
74); „…orice nu suntem învăţaţi prin pasaje şi exemple clare trebuie considerat ca interzis…” (Ibid, p.
75), „Nu trebuie să urmăm părerile noastre, nu trebuie adăugat nimic la cuvânt şi nu trebuie scos nimic
din el” (Ibid., p. 76). „Este mult mai bine ca puţini să fie învăţaţi corect de Cuvântul lui Dumnezeu,
crezând şi umblând drept în virtuţi şi practici, decât ca mulţi să creadă fals şi să fie înşelaţi de doctrină
contrafăcută” (Ibid., p. 77).

Pentru Anabaptişti, Noul Testament era normativ. Prescripţiile Noului Testament nu erau doar
recomandabile, dezirabile dar totuşi opţionale, ci obligatorii şi posibile. Ei respingeau teologia
Protestantă a legământului. Vechiul era considerat o umbră, revelaţia considerând-o progresivă. În
disputa de la Berna (1538), Anabaptiştii au declarat: „Noi credem în şi ne considerăm sub autoritatea
Vechiului Testament, atât cât acesta este o mărturie despre Cristos; atât cât Isus nu l-a abolit; şi atât cât
slujeşte scopului trăirii creştine. Noi credem în şi ne considerăm sub autoritatea Legii atât cât aceasta nu
contrazice noua lege, care este Evanghelia lui Isus Cristos. Noi credem în şi ne considerăm sub
autoritatea profeţilor atât cât ei îl proclamă pe Cristos” (Estep, The Anabaptist Story, p.141).

Încă în 1523, în disputa de la Zurich, Balthasar Hubmaier, înainte de a deveni Anabaptist, afirma: „De
asemenea, acele erori care au apărut în legătură cu imaginile şi mesa, trebuie examinate şi corectate după
singura lege a Cuvântului lui Dumnezeu. Mai mult, orice va fi întemeiat pe această voie va ţine pentru
totdeauna; deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este etern şi nemuritor” (Estep, op. cit., p. 141).
Provocându-l pe Eck, fostul său mentor, într-o polemică, unul din articolele pe care Hubmaier anunţa să
le apere era acela că „în neînţelegeri privitoare la credinţă, Scriptura este singurul standard” (Estep, op.
cit., p. 122).

Anabaptiştii considerau litera simplă a Scripturii ca normativă atât pentru viaţa individului, cât şi pentru
cea a bisericii. Această opinie despre autoritatea Scripturilor a fost cauza tuturor celorlalte poziţii
doctrinale şi practice pe care le vom studia.

2. Doctrina mântuirii

A doua mare doctrină care i-a adus pe Anabaptişti în conflict direct cu Catolicii şi cu Protestanţii a fost
doctrina mântuirii.

Catolicismul susţinea că mântuirea este conţinută de Biserică şi era administrată tuturor membrilor prin
intermediul sacramentelor, începând cu botezul pruncilor. Credinţa, în viziunea Catolică, era
încuviinţarea intelectuală a dogmelor formulate de Biserică. Teologia Catolică răspundea sentimentului
de vină datorat păcatului prin doctrinele confesiunii păcatelor şi a penitenţei. Păcătoşii puteau avea acces
la neprihănire şi rai datorită excedentului de merit al sfinţilor şi al lui Isus, excedent care a fost
încredinţat Bisericii pentru administrare. Biserica administra acest surplus celor care îşi împlineau
datoriile faţă de ea. Omul îşi putea, deci, câştiga mântuirea prin faptele sale.

Oricine consideră Scriptura ca fiind normativă, va ajunge să pună la îndoială mântuirea prin sacramente,
prin fapte. La fel a făcut şi Luther. Citirea Scripturii l-a dus spre afirmarea mântuirii prin credinţă, nu
prin fapte, prin har, nu prin merit, aşa cum pretindea Biserica Catolică. Sola fide! Sola gratia! Numai
credinţa! Numai harul! – striga el. Mântuirea este prin har! Justificarea este prin credinţă! Teologia lui
Luther era concentrată asupra eliberării de sub vină. Credinţa era privită în sensul tradiţional, de
acceptare intelectuală a lucrării Cristosului istoric, dar Luther îi adăuga sensul de fide, încredere deplină
în Dumnezeu. Faptele bune, viaţa schimbată, erau o consecinţă dezirabilă a experienţei unui creştin, dar
absenţa lor nu însemna lipsa mântuirii.

Teologia lui Luther conţine o inconsecvenţă majoră, pe care ceilalţi Reformatori au eliminat-o. El privea
botezul pruncilor ca un sacrament mântuitor, în vreme ce afirma că mântuirea este prin credinţă. Estep
remarcă just că „…în Luteranism a existat dintotdeauna o contradicţie ireconciliabilă între teologia
justificării prin credinţă şi susţinerea teologică a botezului pruncilor” (op. cit., p. 145).

Şi pentru Zwingli, credinţa – dar al lui Dumnezeu – putea exista fără fapte. El spune: „Împotriva celor
care acceptă ideea de neconceput că semnele [faptele] confirmă credinţa, putem opune cazul botezului
pruncilor, căci botezul nu poate confirma credinţa în prunci, deoarece pruncii nu sunt capabili să creadă
(Bromiley, op. cit. p. 139).

Anabaptiştii recunoşteau mântuirea prin har, prin credinţă, dar pentru ei credinţa nu era doar o
încuviinţare mentală a anumitor adevăruri, ci sursa unei noi vieţi în Cristos, urmând naşterii din nou a
Duhului. Nu putea exista credinţă în viziunea lor, fără naşterea din nou, acea transformare totală prin
care omul devenea predispus spre sfinţenie, urând păcatul. „Tocmai acest element constitutiv
[necesitatea naşterii din nou] i-a diferenţiat pe Anabaptişti atât de ‚neprihănirea prin fapte’
romano-catolică cât şi de ‚sola fida’ luterană” (Franklin Littell, Ibid., p. 84).

Hubmaier, în articolele sale de credinţă de la Waldshut, face deosebirea între credinţa teoretică a lui
Luther şi credinţa practică a Anabaptiştilor.

„1. Doar credinţa ne face sfinţi înaintea lui Dumnezeu; 2. Această credinţă este o recunoaştere a milei lui
Dumnezeu pe care ne-a arătat-o dându-l pe singurul Său Fiu. Aceasta exclude orice creştini prefăcuţi,
care nu au mai mult decât o credinţă istorică în Dumnezeu. 3. O asemenea credinţă nu poate rămâne
pasivă ci trebuie să erupă (aussbrechen) spre Dumnezeu în mulţumiri şi spre omenire în tot felul de fapte
de dragoste frăţească. Astfel, orice acte religioase deşarte, cum ar fi lumânările, ramurile de palmier şi
apa sfinţită trebuie respinse” (Estep, op. cit., p. 145).

Pentru Anabaptişti, credinţa mântuitoare era o credinţă vie, care producea fapte şi putea fi testată prin
ele. Această credinţă nu producea doar justificarea, ca pentru Protestanţi, ci sfinţirea.

3. Doctrina uceniciei

Opiniile diferite ale celor trei tabere, Catolice, Protestante şi Anabaptiste, cu privire la autoritatea
Scripturii a dus la percepţii diferite asupra felului credinţei şi a rolului ei în mântuire. Percepţiile diferite
ale credinţei au dus la moduri diferite de trăire a vieţii.

Biserica Romei predica virtutea faptelor, dar nu o practica. Laicii erau îndemnaţi spre fapte bune şi trăire
virtuoasă, dar Biserica punea la dispoziţia păcătosului şi mijloacele de a-şi cumpăra sau câştiga dreptul
de a ajunge în rai.

Luther şi ceilalţi reformatori au înlocuit faptele pentru câştigarea mântuirii cu credinţa. Credinţa a fost
centrul teologiei Protestante. Luther a mers atât de departe încât a refuzat să recunoască Epistola lui
Iacov ca inspirată, considerând-o „epistolă de paie” deoarece insista asupra unei credinţe validate prin
fapte. Dar combinaţia doctrinelor incapacităţii omului de a face ceva pentru a se mântui cu credinţa
teoretică mântuitoare a dus la o concepţie nefericită şi la un eşec moral al Protestantismului. „Dacă
cineva are credinţă, adulterul nu este păcat”, spunea Luther în faimoasa sa predică despre căsătorie
(Jarrel, Baptist Church Perpetuity, p. 228).

Luther scria lui Philip Melachton de la Wartburg, într-o scrisoare datată 1 August 1521: „Hai, acceptă!
Fii păcătos! Şi nu păcătui pe jumătate: păcătuieşte de-a dreptul, până la capăt! Păcate făcute pe jumătate?
Nu; ci din cele adevărate, serioase, păcate enorme! (Lucien Lefabvre, Martin Luther, un destin, p. 112).
În 1530, îi scria lui Weller, „Sunt momente în care trebuie să bei un pahar în plus şi să te distrezi, pe
scurt, să comiţi vreun păcat din ură şi dispreţ faţă de diavol, ca să nu-i laşi destul loc pentru prostiile
minuscule din care să facă un caz de conştiinţă… Deci, dacă diavolul vine în faţa ta şi-ţi spune: ‚Să nu
bei!’, răspunde-i imediat: ‚Ba chiar o să beau pentru că tu nu-mi dai voie, şi-o să beau zdravăn!’ Trebuie
întotdeauna să faci ceea ce Satana îţi interzice!” Şi adaugă: „Ce alt motiv crezi că am să beau din ce în
ce mai mult din vinul meu curat, să spun tot mai multe vorbe fără nici o reţinere şi să iau parte din ce în
ce mai des la mese bogate? Ca să-mi bat joc de diavol şi să-l supăr, aşa cum el îşi bătea joc de mine şi
mă supăra odinioară!” Şi apoi, „Oh, dac-aş putea în sfârşit să imaginez un păcat enorm ca să-l
decepţionez pe diavol şi să înţeleagă odată că nu recunosc nici un păcat şi conştiinţa mea nu-mi
reproşează nici unul!” (Ibid, p. 193).

Mesajul lui Luther este şocant, dar chiar dacă ar fi să luăm în considerare argumentul că Luther exagera
doar, cum făcea adesea, o analiză a efectului predicilor sale printre populaţia protestantă va arăta că
aceste lucruri nu se rezumau doar la teorie, dar erau luate în serios şi practicate. Doctrinele voinţei
sclave, supuse naturii păcătoase, a predestinării şi a salvării prin credinţă teoretică a dus în Protestantism
la scuzarea păcatului. Această combinaţie periculoasă a provocat asaltul Anabaptist asupra eticii

Hans Denck scria: „Pe de o parte, unii spun că au libertate a voinţei. Cu toate acestea nu sunt dispuşi să
facă nici cel mai mic lucru pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu. Pe de altă parte sunt cei care spun că nu au
voinţa liberă deoarece văd că nu pot face ce este bine. Cu toate acestea, nu permit cuvântului [adică
cuvântului interior – mărturiei Duhului şi a conştiinţei] să lucreze în ei (Matei 23).

În ele însele, ambele opinii sunt adevărate, dar ambele sunt şi false. Fiindcă ambele vorbesc despre fiinţa
umană ca neexistând altă temelie decât a ei înşişi. Una este lăudăroasă şi arogantă cu privire la libertatea
umană în vreme ce cealaltă caută doar scuze. ‚Dumnezeu este responsabil’.

Prima opinie, aceea că voinţa este liberă, este o pretenţie neruşinată şi prostească ce nu lasă loc pentru
teama de Dumnezeu. Presupune arogant, Pot face ceea ce vreau să fac (Iacov 4, Proverbe 12 şi 28). A
doua opinie este o smerenie ipocrită şi o viclenie care vrea să ne facă să credem că se acordă onoare lui
Dumnezeu şi nu omului. Dar cu siguranţă că nu este o negare a sinelui – de fapt, creşte egoismul.
Aceasta este cea mai înaltă formă de aroganţă şi mândrie” (Liechty, Early Anabaptist Spirituality, p.

„De aceea, întregul creştinism nominal este plin de adulterini, avari, beţivi şi alţii de aceeaşi teapă”
(Williams, op. cit., p. 106). „Cuvântul lui Dumnezeu este deja în tine înainte să îl cauţi, îţi dă înainte ca
tu să ceri, îţi deschide înainte ca tu să baţi. Nimeni nu vine de la sine la Cristos decât dacă îl trage Tatăl,
ceea ce El face cu adevărat, după bunătatea Sa. Cine vrea să vină, ne-tras, din proprie iniţiativă,
presupune că îi dă lui Dumnezeu ceva ce nu a primit de la El. Doreşte să merite ceva de la Dumnezeu,
pentru a nu trebui să Îi mulţumească pentru harul Său … De aceea, nimeni nu se poate lăuda înaintea lui
Dumnezeu pentru faptele sau credinţa sa, fiindcă oricine se mândreşte, are suficientă mulţumire de sine
şi este unul din acei bogaţi pe care Dumnezeu îi izgoneşte. Plinătatea de sine otrăvitoare a firii pe care
omul şi-a asumat-o împotriva lui Dumnezeu şi fără Dumnezeu ar trebui şi trebuie mortificată. Când aşa
ceva a început într-o persoană, iar aceasta şi-o atribuie sieşi, Îl jefuieşte pe Dumnezeu de onoarea
cuvenită şi soarbe otrava şi laptele diavolului, şi mai mult, toate pentru dorinţa sa de a fi cineva înaintea
lui Dumnezeu, ceea ce nu este. Dar oricine nu vrea să îndure această lucrare de mortificare, ci preferă să
practice lucrările întunericului, nu se va putea scuza înaintea nici unei fiinţe, cu atât mai puţin înaintea
lui Dumnezeu” (Ibid, p. 107, 108).

Hubmaier spunea: „Tocmai sub mantia acestor jumătăţi de adevăruri mai sus menţionate, [1. ‚Noi
credem. Credinţa ne mântuieşte. 2. Nu putem face nimic bun, Dumnezeu lucrează în noi voinţa şi
înfăptuirea, nu avem voinţă liberă”] au ajuns să domine toate felurile de răutate, infidelitate şi
nedreptate. Căci după cum toate istoriile demonstrează, lumea este mai rea acum (să ne audă Dumnezeu
plângerea) decât a fost acum o mie de ani. Toate acestea au loc, din păcate, sub aparenţa evangheliei.
Căci imediat ce le spune cineva, este scris (Ps. 37:27): Depărtaţi-vă de rău şi faceţi binele – imediat ei
răspund „Nu putem face nimic bun; toate lucrurile au loc după hotărârea lui Dumnezeu şi din necesitate”
– înţelegând prin aceasta că li se permite să păcătuiască. Dacă cineva spune mai departe: Este scris
(Ioan 5:29; 15:6; Mat. 25:41) că cei ce fac răul vor merge în focul veşnic, imediat ei găsesc un şorţ de
frunze de smochin cu care îşi acoperă infracţiunile şi spun: „Doar credinţa ne mântuieşte, nu faptele

noastre.” Într-adevăr, am auzit de la mulţi oameni că de mult timp nu s-au rugat, nici nu au postit, nici
nu au dăruit din milă deoarece preoţii lor le spun cum faptele lor nu sunt de nici un folos înaintea lui
Dumnezeu şi de aceea ei renunţă imediat la ele” (Williams, op. cit., p. 115).

Hans Hut afirma: „oricine se încrede în ei [în Reformatori] va fi înşelat, căci doctrina lor nu este altceva
decât credinţă, şi nu merge mai departe… Oh, cât de lamentabil înşeală ei întreaga lume în vremurile
noastre… cu credinţa lor falsă şi născocită, o credinţă care nu este urmată de nici o îmbunătăţire morală”
(Verduin, op. cit., p. 105). Michael Sattler îi condamna pe Reformatori pentru acelaşi lucru, spunând că
ei „aruncă faptele fără credinţă atât de mult într-o parte încât construiesc o credinţă fără fapte” (Ibid.).

În nici un alt domeniu nu au ieşit Anabaptiştii mai mult în evidenţă decât în acest aspect practic. Philip
de Hesse, pe ale cărui domenii Anabaptiştii s-au bucurat de mai multă toleranţă decât în celelalte landuri
germane, spunea: „Eu văd cu adevărat mai multă îmbunătăţire morală printre ei decât printre cei care
sunt luterani” (Verduin, op. cit., p. 108). Aşa de mare era diferenţa dintre Anabaptişti şi ceilalţi încât
oricine încerca să ducă o viaţă curată era suspectat de a fi Anabaptist. Harold Bender, în faimosul său
eseu „Viziunea Anabaptistă”, a citat o mărturie pozitivă din partea unuia dintre marii adversari ai
Anabaptiştilor, Franz Agricola: „Printre sectele eretice existente, nu este nici una care în aparenţă duce o
viaţă mai pioasă decât Anabaptiştii. Cât priveşte viaţa lor publică, exterioară, ei sunt ireproşabili. Între ei
nu se găseşte nici o minciună, înşelăciune, înjurătură, ceartă, limbaj respingător, mâncare şi băutură
intemperată, afişare a bunurilor personale, ci umilinţă, răbdare, dreptate, îngrijire, cinste, cumpătare,
sinceritate într-o aşa măsură că s-ar putea presupune că ei aveau Duhul lui Dumnezeu” (Hershberger,
Recovery of the Anabaptist Vision, p. 45).

Chiar şi Reformatorii admiteau aceasta. Capito mărturiseşte că radicalii „se păzeau de viciile ofensatoare
atât de comune printre ai noştri” (Verduin, op. cit., p. 108). Predicatorii Reformaţi din Berna observau:
„Anabaptiştii au asemănarea unei pietăţi exterioare într-un grad mult mai ridicat decât noi sau celelalte
biserici care, în uniune cu noi, îl mărturisesc pe Cristos; şi ei evită păcatele ofensatoare care sunt foarte
comune printre noi” (Verduin, op. cit., 109). Luther recunoaşte aceasta, dar încearcă să scape astfel:
„Doctrina şi viaţa trebuie deosebite una de cealaltă. La noi, conduita este la fel de rea ca cea a papiştilor.
Noi nu ne opunem lor pe baza conduitei. Hus şi Wyclif, care subliniau conduita, nu erau conştienţi de
asta… dar să tratezi doctrina, aceasta înseamnă să faci faţă cu adevărat problemelor” (Verduin, op. cit.,
p. 108).

Caspar Schwenckfeld, discipol al lui Luther, care mai târziu a devenit Spiritualist, afirma: „Sunt
calomniat, atât de predicatori cât şi de alţii, că sunt Anabaptist, la fel cum tuturor celor care trăiesc o
viaţă creştină adevărată, pioasă, li se dă aproape peste tot acest nume” (Hershberger, op. cit., p. 46-47).
„Bullinger însuşi se plângea că ‚există unii care în realitate nu sunt Anabaptişti, dar şi-au pronunţat
aversiunea faţă de senzualitatea şi frivolitatea lumii, prin urmare condamnând păcatul şi viciul, fiind în
consecinţă numiţi sau numiţi greşit Anabaptişti de persoane capricioase.’ Vasta colecţie de materiale
originale Anabaptiste, numită comun Taufer-Akten, care se află în curs de publicare, conţine un număr
de ilustraţii specifice ale acestui fapt. În 1562 un anume Caspar Zacher din Wailblingen în Wittemberg a
fost acuzat că ar fi fost Anabaptist, dar registrele curţii relatează că din moment ce acesta era un om
invidios care nu se putea înţelege cu alţii, şi care începea deseori certuri, făcându-se de asemenea
vinovat de faptul că înjura şi blestema şi avea asupra lui o armă, el nu a fost considerat a fi Anabaptist.
Pe de altă parte, în 1570, un anume Hans Jager din Vohringen în Wurttemberg a fost adus înaintea curţii
sub suspiciunea de a fi Anabaptist în primul rând fiindcă nu înjura şi trăia o viaţă ireproşabilă” (Ibid.).

Anabaptiştii erau dedicaţi teologiei „uceniciei”. Pentru ei, creştinul era mântuit din păcatele sale, nu în

ele. Creştinul putea să cadă în păcat, dar nu putea trăi în el. Cine trăia în păcat nu era considerat a fi
mântuit, indiferent cât de drept era în doctrină. Călăuzirea Duhului nu se rezuma doar la călăuzirea în
adevărata doctrină, ci în aplicarea acesteia în viaţa de zi cu zi. Bender susţine că „Marele cuvânt al
Anabaptiştilor nu a fost ‚credinţa’, ca pentru reformatori, ci ‚urmarea’ (nachfolge Christi)” (Hershberger,
op. cit., p. 43).

Pentru ei, iubirea aproapelui era dovada naşterii din nou. Thomas Manz spunea din închisoare în una din
ultimele sale scrieri: „De aceea, urmându-l pe Cristos pe adevărata cale pe care El Însuşi ne-a arătat-o,
adevăraţii Săi slujitori nu trebuie să urască pe nimeni. Avem înaintea noastră această lumină a vieţii şi ne
bucurăm să mergem pe acea cale. Dar oricine este plin de ură şi invidie, oricine trădează, acuză, bate şi
se ceartă în mod mizerabil, nu poate fi Creştin” (Liechty, op. cit., p. 19).

Acest fel de viaţă le-a atras simpatia şi aderenţa multora. Wenger îl citează pe Sebastian Franck care
scria în 1530: „S-a ridicat din litera Scripturii, independentă de bisericile de stat, o nouă sectă care a fost
numită Anabaptişti… Prin impresia bună a acestei secte şi chemarea lor la litera Scripturii la care ei
aderau strict, şi-au atras în sânul lor multe mii de inimi temătoare de Dumnezeu care aveau zel pentru
Dumnezeu” (Hersberger, op. cit., p. 175). Harold Bender îl citează pe Franck: „Anabaptiştii … au
câştigat în scurt timp o mare mulţime de discipoli… atrăgând multe suflete sincere care aveau râvnă
pentru Dumnezeu, căci ei nu învăţau altceva decât iubirea, credinţa, şi crucea. Se arătau a fi umili,
răbdători sub multă suferinţă; ei frâng pâinea între ei ca dovadă a unităţii şi iubirii. Se ajută cu
credincioşie unii pe alţii şi îşi spun unii altora fraţi… Au murit ca martiri, cu răbdare şi umilinţă
îndurând orice persecuţie” (Hershberger, op. cit., p. 46).

Anabaptiştii se luptau, asemenea grupărilor disidente dinaintea lor, împotriva standardului moral
mediocru comun acceptat în societate/Biserică. Din această cauză au fost identificaţi cu Donatiştii şi

Au fost acuzaţi că se cred sfinţi, fără păcat. Însă ei întotdeauna au respins perfecţionismul. Menno
spunea: „Să nu credeţi că ne lăudăm că suntem perfecţi şi fără păcat. Deloc. Cât despre mine, eu
mărturisesc că deseori rugăciunile mele sunt amestecate cu păcat şi neprihănirea mea cu prihana”
(Verduin, op. cit., p. 103). Hubmaier răspunde aceleiaşi acuzaţii: „Dar acuzaţia că ne lăudăm că nu mai
putem păcătui după botez şi alte asemenea lucruri, este o nedreptate monstruoasă. Fiindcă noi ştim că
atât înainte cât şi după botez, suntem nişte bieţi păcătoşi mizerabili, şi dacă spunem că nu păcătuim,
suntem mincinoşi şi adevărul nu este în noi” (Estep, op. cit., p. 155).

Urmarea lui Cristos, imitarea Lui, le aducea ură, dispreţ, suferinţe, persecuţie şi de multe ori sfârşitul
tragic în mâinile călăilor. Experimentarea „Cristosului amar”, după cum numeau toate aceste suferinţe,
era pentru ei o dovadă incontestabilă a adevăratei ucenicii. Persecuţia şi martirajul le întăreau
convingerea că ei reprezintă adevărata turmă a lui Cristos, care a profeţit că urmaşii Lui vor fi
persecutaţi. Într-adevăr, mulţi au murit cu o rugăciune, o cântare sau un îndemn pentru spectatori pe
buze, demni şi neclintiţi în hotărârea de a-L urma pe Domnul lor până la capăt.

Cele trei mari tabere promovau un „creştinism” diferit nu doar în aparenţă, ci în esenţă. Catolicismul
vede în primirea harului prin intermediul unei instituţii sacramentale-sacerdote esenţa creştinismului.
Protestantismul are ca esenţă experimentarea harului lui Dumnezeu în adâncul fiinţei prin credinţă.
Pentru Anabaptism, esenţa creştinismului este transformarea vieţii prin credinţă, în imitarea lui Cristos.
Aceste trei concepte nu se puteau amesteca.

Standardul moral Anabaptist era cel găsit, prin intermediul Scripturilor, în persoana lui Isus Cristos. Ei
considerau lumea Catolică şi Protestantă ca fiind căzută în păcat şi despărţită de Dumnezeu, fiind deci o
piedică în încercarea lor de a se apropia cât mai mult de standardul lor. De aceea, în încercarea de a
persevera spre sfinţenie, Anabaptiştii promovau o separare a credinciosului de cei necredincioşi. În
Mărturisirea de la Schleitheim, ei declarau:

„IV. Noi suntem de acord [după cum urmează] asupra separării: O separare va fi făcută de răul şi de
ticăloşia pe care diavolul a sădit-o în lume; în acest fel, pentru a nu avea pur şi simplu părtăşie cu ei [cei
răi] şi să nu alergăm împreună cu ei spre mulţimea abominaţiilor lor. Aşa stau lucrurile: Din moment ce
toţi cei care nu umblă în ascultare faţă de credinţă, şi nu s-au unit cu Dumnezeu aşa încât să dorească să
Îi împlinească voia, sunt o mare abominaţie înaintea lui Dumnezeu, nu este posibil ca altceva să crească
sau să iasă din ei decât lucruri abominabile. Căci cu adevărat toate făpturile se găsesc în doar două clase,
buni şi răi, credincioşi şi necredincioşi, întuneric şi lumină, lumea şi cei [care au ieşit] din lume, templul
lui Dumnezeu şi idolii, Cristos şi Belial; şi nici unul nu poate avea parte de la celălalt” (Noll,
Confessions and Catechisms of the Reformation, p. 52, 53).

Deoarece nu credeau într-o izolare a individului de restul oamenilor, doctrina separării i-a condus spre
cea mai mare doctrină „radicală” predicată de ei, doctrina despre biserică.

4. Doctrina despre biserică.

După doctrina despre autoritatea Scripturilor, doctrina despre biserică reprezintă al doilea mare punct de
divergenţă dintre tabăra Anabaptistă şi cea Catolică şi Protestantă. De asemenea, această doctrină ne
ajută să îi diferenţiem pe Anabaptiştii propriu-zişi de restul Radicalilor.

1. Componenţa bisericii. Cu toţii recunoşteau că societatea se împărţea în oameni pioşi şi oameni

necredincioşi. Polemicile izvorau din atitudinea fiecăruia faţă de necredincioşi. Trebuiau aceştia să fie
acceptaţi în biserică şi acolo învăţaţi în speranţa îmbunătăţirii lor? Sau biserica trebuia să fie constituită
doar din credincioşi? În acest punct, existau doar două tabere, deoarece Protestanţii aveau aceeaşi poziţie
cu Catolicii.

Pentru Catolici, nu conta dacă cineva era virtuos sau nu atât timp cât îşi împlinea datoriile faţă de
biserică. Nici o îmbunătăţire a vieţii nu era pretinsă pentru a fi membru în Biserica Romană, ea
recrutându-şi membri încă de la naştere.

Pentru Protestanţi, problema era mai delicată, deoarece ei încercau să îşi construiască bisericile
ajutându-se de Scriptură. Aceasta arăta spre o biserică a credincioşilor în mijlocul unei societăţi
necredincioase. Reformatorii păreau tentaţi de o astfel de perspectivă, dar le era teamă să adopte o
atitudine atât de radicală, căci ar fi pierdut atât susţinerea autorităţilor, cât şi cea a populaţiei. Biserica nu
era pregătită să îi dea afară pe membri necredincioşi. Societatea nu era pregătită să fie dată afară din

Biserică. Au ales varianta acceptării necredincioşilor în rândurile lor – măcar pentru un timp, până vor fi
învăţaţi adevăratul creştinism, se gândea Luther. El avea chiar un proiect în care vieţile membrilor să fie
atent urmărite, iar cei care dovedeau că aveau o conduită creştină să fie trecuţi într-un registru separat şi
să fie adunaţi aparte de restul, pentru un studiu mai atent al Scripturilor. Ecclesiola in ecclesia, propunea
Luther. A fost însă nevoit să abandoneze proiectul, deoarece nu erau destui care să întrunească

Anabaptiştii, care construiau o Biserică după modelul apostolic, pretindeau că doar cei credincioşi sunt
candidaţi potriviţi pentru membralitatea în biserică. Biserica trebuia să fie păstrată curată şi să se purifice
în mod continuu. Aceasta a fost una din cauzele ruperii legăturilor dintre Protestanţi şi Anabaptişti şi a
migrării multor Protestanţi în tabăra radicală.

Datorită luptei lor pentru puritate, atât la nivel de individ cât şi la nivel de biserică, Anabaptiştii au fost
acuzaţi ca fiind Donatişti şi Catari. Justus Menius, asociatul lui Luther şi unul din cei mai mari duşmani
ai Anabaptiştilor, spunea despre ei: „Asemenea Donatiştilor cu mult timp în urmă, ei caută să se rupă de
Biserică deoarece noi permitem oamenilor răi să rămână în Biserică. Ei caută să adune o Biserică pură,
şi oriunde se petrece aşa ceva, este sigur că ordinea publică va fi răsturnată, deoarece o Biserică pură nu
este posibilă, după cum Cristos a menţionat deseori – noi trebuie prin urmare să îi tolerăm” (Verduin,
op. cit., p. 104).

Luther afirma: „De la începutul Bisericii ereticii au menţinut că Biserica trebuie să fie sfântă şi fără
păcat. Deoarece au văzut că unii în Biserică erau servi ai păcatului, de aceea au negat că Biserica era
Biserică, şi au organizat secte… Aceasta este originea Donatiştilor şi a Catarilor… şi a Anabaptiştilor
din vremurile noastre. Toţi aceştia strigă într-un cor mânios că Biserica adevărată nu este Biserică
deoarece văd că păcătoşi şi oameni fără Dumnezeu sunt amestecaţi în ea, şi s-au separat de ea…
Schwarmer [fanaticii], … arată că… prin această sfinţenie prea mare nu sunt nici o Biserică, ci doar o
sectă a diavolului” (Verduin, op. cit., p. 107). Mai târziu, Calvin afirmă acelaşi lucru. „Demult erau două
feluri de eretici, Catarii şi Donatiştii. Aceştia, atât primii cât şi ultimii, se aflau în aceeaşi fantezie în care
sunt şi visătorii contemporani atunci când caută o Biserică în care să nu fie nimic de cenzurat. Ei se
despart de creştinism pentru a nu fi murdăriţi de imperfecţiunile altora… Să fie aceasta o dovadă pentru
noi că vine de la diavolul, care, sub acoperirea zelului pentru perfecţiune ne umflă de mândrie şi ne
seduce prin ipocrizie aşa încât să abandonăm turma lui Cristos… Căci deoarece nu există iertare de
păcate nici vreo mântuire nicăieri altundeva, Fapte 4:12 [Calvin răstălmăceşte acest verset, care afirmă
de fapt că nu există mântuire în afara persoanei lui Isus, nu în afara vreunei biserici]. De aceea, chiar
dacă am avea aparenţa unei sfinţenii mai mult decât angelice, dacă printr-o astfel de presupunere
ajungem să ne separăm de societatea creştină am devenit diavoli” (Verduin, op. cit., p. 102).

Dezvoltând argumentele lui Luther şi Calvin, ajungem la concluzii bizare: dacă trăirea unei vieţi cât mai
imaculate este o dovadă clară că cineva este condus de diavol, atunci şi reciproca trebuie să fie valabilă:
cu cât cineva ar trăi mai murdar, cu atât ar aduce o dovadă mai clară că vine de la Dumnezeu.

Anabaptiştii susţineau opusul în Mărturisirea de la Schleitheim: „De aici ar trebui să învăţăm că orice nu
este unit cu Dumnezeul nostru şi cu Cristos nu poate fi altceva decât o abominaţie pe care ar trebui să o
alungăm şi de care ar trebui să fugim. Prin aceasta se înţelege toate lucrările şi serviciile bisericeşti
Catolice şi Protestante, întrunirile şi participarea la slujbele bisericilor lor, casele de băutură, treburile
civice, jurămintele rostite în necredinţă şi alte lucruri de acest fel, care sunt înălţate de lume, şi cu toate
acestea sunt îndeplinite în contradicţie clară faţă de porunca lui Dumnezeu, în conformitate cu toată
nelegiuirea care este în lume. De toate aceste lucruri noi vom fi separaţi şi nu vom participa la ele, căci

nu sunt decât o abominaţie, şi sunt cauza pentru care noi suntem urâţi înaintea lui Isus Cristos., care ne-a
eliberat din sclavia cărnii şi ne-a pregătit pentru slujirea lui Dumnezeu prin Duhul pe care ni l-a dat”
(Noll, Ibid., p. 53).

În viziunea Anabaptiştilor, biserica adevărată era compusă doar din credincioşi, Îl servea pe Cristos
conform învăţăturii sănătoase şi se purifica în mod continuu pentru a se asemăna tot mai mult cu Capul

2. Natura bisericii

Catolicii afirmau că Biserica lor era singura adevărată, că era universală şi vizibilă şi că individul nu
putea ajunge la Cristos decât prin medierea Bisericii. Neander spune: „Întregul punct de vedere Catolic
se bazează pe aceasta, că relaţia dintre conştiinţa religioasă şi Cristos este făcută a depinde de medierea
efectuată de Autoritatea Bisericii şi astfel aceasta din urmă este făcută a fi punctul capital şi
fundamental” (Ibid., p. 684). Din moment ce nu se putea ajunge la Cristos decât prin Biserică, nu putea
exista mântuire în afara ei; astfel s-a dezvoltat doctrina extra ecclesia nulla salus – nu există mântuire în
afara bisericii.

Când Luther a fost excomunicat din Biserica Catolică, el s-a folosit de vechiul argument pe care
Augustin l-a adus în polemica cu Donatiştii. Luther a afirmat existenţa unei Biserici universale
invizibile, asupra căreia papa nu avea nici o putere. Interpretarea luterană a Ecclesiei Catholica [Biserica
Universală] din Crezul Apostolic a fost următoarea: Biserica era „o comunitate de oameni răspândiţi în
întreaga lume, dar care sunt într-un acord în ce priveşte Evanghelia, care au în comun acelaşi Cristos,
acelaşi Duh Sfânt, aceleaşi Sacramente, fie că adoptă obiceiuri identice sau diferite” (Neander, op. cit.,
p. 686). Zwingli a dezvoltat şi mai mult ideea. El învăţa că Biserica este „comunitatea oamenilor legaţi
împreună de o credinţă şi un duh” (Ibid.). El diferenţiază între Biserica vizibilă, compusă din toţi
credincioşii declaraţi, şi cea invizibilă, compusă doar din credincioşii adevăraţi. Calvin înţelegea că
Biserica era compusă din toţi aleşii care au trăit, trăiesc sau vor trăi vreodată.

În organizarea vizibilă a bisericilor lor, Reformatorii au păstrat formula Catolică. Ei au organizat masele
în biserici teritoriale, compuse din toţi locuitorii teritoriilor respective [Volkskirche]. Bisericile lor
vizibile se asemănau foarte mult cu cea Catolică, exceptând faptul că nu erau „universale”. În statele
Protestante, frontierele administrative erau şi frontierele religioase. Biserica se confunda cu Statul.

Între radicali existau de asemenea opinii diferite în ce priveşte natura bisericii. Spiritualiştii Franck şi
Schwenckfeld vedeau o biserică pur invizibilă, neadunată, spirituală, care nu avea nici un sacrament
extern. Munzer şi mai apoi Anabaptiştii Revoluţionari identificau Biserica cu Împărăţia lui Cristos şi cu
Statul secular. Anabaptiştii hutteriţi vedeau Biserica şi comunitatea ca fiind identice, ei formând
comunităţi închise separate de societate. Anabaptiştii evanghelici se opuneau tuturor acestor concepte.

Anabaptiştii respingeau doctrina „bisericii invizibile”’ (deşi Hubmaier, Philips şi alţii fac referiri la ea).
Franklin H. Littell spune, „Încuviinţez din toată inima denunţarea lui Robert Friedmann a doctrinei
‚bisericii invizibile’ ca străină de Anabaptism. Această învăţătură, care are ca efect şi probabil ca origine
atribuirea unui înţeles spiritual [nu literal] termenului, a fost, din secolul 16 până astăzi principalul tunel
subteran prin care liderii Bisericilor Protestante recunoscute au putut scăpa din locul în care insurgenţa
lor biblică i-a condus la început” (Hershberger, op. cit., p. 122, [notă]).

Bender afirmă: „Mişcarea Anabaptistă originală a respins ideea unei biserici invizibile, care a fost o
invenţie a lui Luther, susţinând căci comunitatea creştină din orice loc anume este la fel de vizibilă pe
cât creştinul, iar caracterul ei creştin trebuie să fie ‚vizibil’” (Mennonite Encyclopedia, capitolul Church,
doctrine of).

În locul Bisericii universale invizibile şi a bisericii maselor [Volkskirche, Corpus Christianum] ei

puneau biserica locală vizibilă, „adunarea credincioşilor” [Gemeinde, Corpus Christi]. Doar cei care
mărturiseau credinţa în Isus aveau dreptul şi onoarea de a fi membri în Biserica Sa. „Accentul
Anabaptismului secolului şaisprezece a fost asupra preocupării Noului Testament pentru adunarea
bisericii celor regeneraţi” (Estep, op. cit., p. 182).

Această biserică vizibilă nu putea fi decât o asociere voluntară a credincioşilor. Anabaptiştii aveau
repulsie faţă de utilizarea forţei. Conceptul de membralitate forţată, de botez forţat (Catolicii şi
Protestanţii practicau botezarea forţată a copiilor evreilor şi Anabaptiştilor) le era complet străin. Hans
Denck spunea: „în materie de credinţă, totul trebuie să fie liber, voluntar şi fără constrângere” (Vedder,
op. cit., p. 160).

Despre Grebel şi grupul său de la Zurich, Fritz Blanke spune: „Ei au căutat o biserică liberă într-un sens
dublu: o congregaţie liberă faţă de stat şi bazată pe o membralitate voluntară. Acesta a fost primul ţel al
Anabaptiştilor” (Hershberger, Ibid., p. 60).

Anabaptiştii au urmat principiul nou testamentar, construind biserici independente, compuse doar din
credincioşi, care se asociau voluntar în jurul a trei mari scopuri comune: închinarea înaintea lui
Dumnezeu, slujirea reciprocă şi continuarea lucrării începute de Cristos.

5. Doctrina despre botez

Mulţi istorici consideră că doctrina principală care i-a marcat pe Anabaptişti ca diferiţi de Catolici,
Protestanţi şi de restul grupărilor radicale a fost doctrina botezului. [notă: Bender, însă, consideră ca
punct culminant ucenicia, iar Estep, biserica. Este opinia autorului că atitudinea lor faţă de Scripturi a
fost caracteristica lor fundamentală. Acceptarea autorităţii supreme a Scripturii şi interpretarea ei literală
a dus logic la toate celelalte diferenţe. Dacă reformatorii ar fi aplicat total, nu doar parţial, principiul
Sola Scriptura – aşa cum au început să o facă în prima parte a lucrării lor – aceştia ar fi ajuns la poziţii
cel puţin asemănătoare cu cele susţinute de Anabaptişti.]

Dar doctrina botezului deriva din cea a bisericii şi era secundară acesteia ca importanţă. „Radicalismul
[în Elveţia] a fost identic cu mişcarea Anabaptistă, dar problema botezului a fost secundară. Implica o
întreagă reconstruire a Bisericii şi a ordinii sociale” (Schaff, op. cit., p. 56). Blanke afirmă că
„Adevăratul lor interes nu era în botez, ci în biserică… Botezul credincioşilor nu era decât cea mai
izbitoare manifestare externă a acestui nou fel de biserică” (Hershberger, op. cit, p. 60). Aceasta a fost
cauza pentru care ei îl considerau atât de important.

Botezul practicat de Biserica Catolică era cel al pruncilor. Era asociat cu mântuirea, deoarece oferea har
participantului. Însemna încadrarea lui în Biserică şi în societate. Clerul Catolic îşi aroga dreptul de a fi
administratorul autorizat al botezului creştin. În Conciliul de la Trent, care marca tactica
Contra-Reformei, canoanele referitoare la sacramentul botezului afirmă:

„3. Oricine va afirma că adevărata doctrină a sacramentului botezului nu este în Biserica Romană, care
este mama şi stăpâna tuturor bisericilor: să fie blestemat.” „5. Oricine va afirma că botezul este
indiferent – adică – nu este necesar pentru mântuire – să fie blestemat” (J. M. Cramp, History of the
Council of Trent, p. 129).

Protestanţii au eliminat ritualurile inutile, saliva, sarea, uleiul, dar au păstrat practica. Deşi puţini îi
dădeau valenţe mântuitoare, cei care se opuneau botezului pruncilor erau acuzaţi că predică pierzania
pruncilor care mureau înainte de a ajunge la maturitate.

Pentru Luterani, botezul era pecetea credinţei, primindu-se har prin intermediul său (vezi Neander, op.
cit., p. 688). Mărturisirea de credinţă luterană de la Augsburg afirmă la Articolul IX: „Despre Botez
învăţăm că este necesar, şi că se oferă har prin el. Copiii de asemenea trebuie să fie botezaţi, căci în
botez ei sunt oferiţi lui Dumnezeu şi devin plăcuţi Lui.

Datorită acestui fapt, Anabaptiştii, care învaţă că botezul pruncilor nu este drept, sunt respinşi” (Noll,
Confessions, p. 90).

Zwingli nu vedea botezul pruncilor ca având rol mântuitor, ci mai degrabă ca un semn al noului
legământ, continuarea circumciziei din vechiul legământ şi făcea aluzie la pasajul din 1 Corinteni 7:14,
în care Pavel discută sfinţenia copiilor credincioşilor.

Anabaptiştii îi cereau lui Zwingli să aducă dovezi scripturale în favoarea botezului pruncilor. Hubmaier
i-a scris: „Ai spus în opoziţie faţă de Faber [vicarul general al episcopului de Constance] că tot adevărul
este clar revelat în Cuvântului lui Dumnezeu. Acum, dacă botezul pruncilor este un adevăr, arată-ne
scriptura în care se găseşte. Dacă nu o faci, vicarul se va plânge că ai folosit împotriva lui o sabie pe care
acum o pui deoparte” (Haskell, Heroes and Hierarchs, p. 101).

În cartea scrisă împotriva Anabaptiştilor, Despre Botezare, Rebotezare şi botezarea pruncilor (1525),
Zwingli a încercat să aducă dovezile cerute. Hermeneutica lui, însă, i-a făcut pe mulţi să privească cu
îndoială spre argumentele sale. Iată un exemplu:

„În Matei 3 citim: ‚În acele zile a venit Ioan Botezătorul, predicând în pustia Iudeii,’ etc. Iar aici ei
[Anabaptiştii] strigă: Nu vedeţi că Ioan a predicat înainte să boteze? Noi nu doar vedem aceasta, ci
admitem deschis. Şi noi înşine urmăm aceeaşi practică, căci noi nu permitem pruncilor să fie aduşi la
botez decât după ce părinţii au fost învăţaţi mai întâi… Noi mărturisim cu convingere că Ioan a învăţat
întâi şi apoi a botezat. Dar nu se poate nega că odată ce ascultătorii săi au fost învăţaţi, ei şi-au botezat
de asemenea şi copiii neînvăţaţi, adică, i-au dedicat lui Dumnezeu în botez… Chiar dacă au fost prezenţi
copii şi ei au fost botezaţi – şi nu putem dovedi aceasta în mod absolut – încă ar fi adevărat că oamenii
şi-au mărturisit păcatele, căci toţi cei care au putut şi au fost suficient de luminaţi să îşi mărturisească
păcatele, au făcut-o, fără îndoială” (Bromiley, op. cit., p. 146, 147).

Pentru a scăpa de problema re-botezării ucenicilor din Efes (Faptele Apostolilor 19), Zwingli inventează

un nou înţeles pentru botez: „Atunci Pavel a spus: ‚În ce aţi fost botezaţi?’ adică, în ce aţi fost instruiţi?
După cum vom vedea mai târziu. Ei au răspuns că au fost instruiţi în botezul, adică în învăţătura lui
Ioan” (Ibid, pag. 173).

Replica lui Hubmaier nu s-a lăsat aşteptată. I-a răspuns lui Zwingli prin Botezul creştin al credincioşilor,
tratat considerat a fi una din cele mai bune apologii pentru botezul credincioşilor scrise vreodată.

„Fiecare creştin pios poate vedea şi înţelege că acela care vrea să se cureţe cu apă trebuie înainte să aibă
o bună înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu, şi o conştiinţă bună faţă de Dumnezeu; adică trebuie să fie
sigur că are un Dumnezeu bun şi plin de har, prin mijlocirea lui Cristos…

De aceea nu botezul în apă este ceea ce curăţă sufletul, ci ‚da-ul’ unei conştiinţe bune faţă de Dumnezeu,
dată în interior de credinţă.

De aceea botezul în apă este numit un botez in Remissionem Peccatorum (Fapte al doilea capitol), adică,
pentru iertarea păcatelor. Nu că prin el păcatele sunt iertate, ci prin virtutea ‚da-ului’ interior, pe care
omul îl mărturiseşte în exterior în supunerea faţă de botezul în apă, spunând că el crede şi este sigur în
inima sa că păcatele sale sunt iertate prin Isus Cristos” (Estep, op. cit., p. 59).

Protestanţii erau, din nou, într-o poziţie delicată. Se aflau între ciocan şi nicovală. Catolicii admiteau
deschis că Scriptura nu oferă fundament pentru botezul pruncilor. Pentru ei, nici nu era nevoie. Ei îşi
bazau argumentaţia pe Tradiţie.

Anabaptiştii susţineau şi ei că Scriptura nu oferă fundament. Bazându-se doar pe Scriptură, respingând

Tradiţia, ei respingeau complet botezul pruncilor.

La început, Protestanţii înclinau spre a-l respinge şi ei. Zwingli se plângea la începutul carierei sale:
„Nimic nu mă întristează mai mult decât faptul că în prezent trebuie să botez copii, fiindcă ştiu că
aceasta nu trebuie făcut.” „Eu las botezul neatins, nu îl numesc corect sau greşit; dacă ar fi să botezăm
după cum Cristos l-a instituit, atunci nu am boteza nici o persoană până nu a ajuns la anii de
discernământ; căci nu găsesc niciunde scris că botezul pruncilor trebuie practicat” (Verduin, op. cit., p.
198, 199). Anabaptiştii nu au ezitat să îi aducă mai târziu aminte lui Zwingli de această poziţie.
Hubmaier îi scria: „Şi tu obişnuiai să susţii aceleaşi idei, le-ai scris şi le-ai predicat în mod deschis de la
amvon; multe sute de oameni le-au auzit din gura ta. Dar acum, toţi cei ce spun asta despre tine sunt
numiţi mincinoşi. Da, spui cu curaj că niciodată nu ţi-au trecut prin minte astfel de idei, şi mergi dincolo
de aceasta, lucruri despre care voi păstra tăcerea pentru moment” (Verduin, op. cit., p. 200).
Răspunzându-i lui Hubmaier, Zwingli admite ezitant, „Pentru un timp eu însumi am fost înşelat de
această eroare [botezul ca semn al credinţei] şi am crezut că este mai bine să nu botez copiii până nu au
ajuns la anii de discernământ. Dar nu eram atât de dogmatic în această opinie încât să iau calea unora de
astăzi, care deşi sunt mult prea tineri şi neexperimentaţi în această problemă, susţin şi afirmă nechibzuit
că botezul pruncilor derivă din papalitate sau de la diavolul sau ceva la fel de lipsit de sens” (Bromiley,
op. cit. p. 139).

Protestanţii au ales să păstreze botezul pruncilor, dar între ei existau opinii diferite în privinţa efectelor
ritului, „…ei au unit anumite beneficii invizibile cu botezul: unii presupuneau că este o curăţare fizică de
păcat; alţii, o transmitere a unor calităţi morale; şi alţii o pecete sau semn al unui contract între
Dumnezeul Atotputernic şi credinciosul şi copiii credinciosului; sau, cum se exprimau ei prin figura
evreiască, sămânţa celor evlavioşi, insinuând că evlavia, şi declarând direct că păcatul, erau ambele

propagate prin generarea naturală” (Robinson, The History of Baptism, p. 478).

Protestanţii se vedeau puşi în situaţia de a justifica cu Scriptura practicarea botezului pruncilor. După ce
argumentele lor au eşuat, Reformatorii şi-au trădat poziţia Sola Scriptura. Luther a afirmat în mod
surprinzător: „Nu există suficiente dovezi în Scriptură pentru justificarea introducerii botezului pruncilor
în vremea creştinilor timpurii de după perioada apostolică… Dar este evident că nimeni nu se poate
aventura cu o conştiinţă bună să respingă sau să abandoneze botezul pruncilor, care este practicat de aşa
de mult timp” (Verduin, op. cit., p. 203, 204).

Oecolampadius le striga Anabaptiştilor în termeni total ne-Protestanţi, „Ştiu prea bine că voi tot cereţi
‚Scriptură! Scriptură!’ după cum doriţi cuvinte clare pentru a ne dovedi punctul… Dar dacă Scriptura
ne-ar învăţa toate lucrurile, nu am mai avea nevoie de ungerea care ne învaţă toate lucrurile” (Verduin,
op. cit., p. 204).

Melanchton a apărat botezul pruncilor cu Tradiţia (vezi Neander, op. cit., p. 693). Zwingli a adus
împotriva Anabaptiştilor argumentul tăcerii Scripturii, afirmând că Scriptura nu interzice în cuvinte clare
botezarea pruncilor. Hubmaier, în numele Anabaptiştilor, îi răspunde într-un pasaj plin de umor

„Este destul de clar pentru cel care ochi să vadă, dar nu este exprimat în aceste cuvinte, literal, ‚nu
botezaţi pruncii’. Poate atunci cineva să îi boteze? La aceasta, eu răspund: „dacă da, eu îmi pot boteza
câinele sau măgarul, sau pot circumcide fete… Pot să îmi fac idoli din Sf. Pavel sau Sf. Petru, pot aduce
pruncii la Cina Domnului, să binecuvântez ramuri de palmier, legume, sare, pământuri sau ape, să vând
Mesa ca jertfă. Căci nicăieri nu se spune în cuvinte exprese că noi nu trebuie să facem aceste lucruri”
(Estep, op. cit., p. 60).

Pentru Anabaptişti, botezul era uşa de intrare în Biserică, în adunarea credincioşilor. Hubmaier a spus:
„Unde nu există botezul în apă, acolo nu există Biserică, nu există frate, nici soră, nici disciplina
frăţească, excludere sau restaurare… Primind botezul, candidatul mărturiseşte public că… s-a supus
fraţilor şi surorilor sale… adică Bisericii” (Ibid., p. 60).

Mărturisirea Schleitheim afirmă:

„I. Observaţi în privinţa botezului: Botezul va fi acordat tuturor celor care au învăţat pocăinţa şi
îmbunătăţirea vieţii, şi care cred cu adevărat că păcatele lor sunt îndepărtate de Cristos, şi tuturor acelora
care umblă în învierea lui Isus Cristos şi doresc să fie îngropaţi împreună cu el în moarte, pentru a fi
înviaţi împreună cu El, şi tuturor celor care cu această semnificaţie ni-l cer [botezul] şi îl pretind pentru
ei înşişi. Aceasta exclude orice botez al pruncilor, cea mai mare şi principala abominaţie a Papei. În
aceasta aveţi temelia şi mărturia apostolilor. Matei 28, Marcu 16, Fapte 2, 8, 16, 19. Aceasta dorim să
susţinem simplu, dar ferm şi cu siguranţă” (Noll, op. cit., p. 51, 52).

Concepând biserica drept adunarea celor credincioşi şi botezul ca uşă de intrare în biserică, pruncii nu
puteau fi consideraţi a fi candidaţi potriviţi pentru acest act. Ei nu găseau nici o aluzie de botezare a
pruncilor în Scripturi, de aceea o condamnau ca o invenţie a diavolului. Nu asociau mântuirea cu
botezul, de aceea nu credeau, aşa cum erau acuzaţi, că pruncii care mor nebotezaţi vor ajunge în iad.
Unii credeau că pruncii care mor merg în rai. Hubmaier lăsa copiii care mureau „în mâinile unui Tată
plin de har”; „În mâinile Sale îi încredinţez.” „Facă-se voia Lui. Şi aici las problema. Fără voia Lui, nu
m-ar ajuta cu nimic să fiu botezat de o mie de ori. Căci apa nu mântuieşte” (Estep, op. cit., p. 158, 159).

Într-adevăr, toţi Anabaptiştii insistau asupra acestui adevăr. „Apa nu mântuieşte”. „A nu fi botezat nu te
condamnă… Dar a nu crede, aceasta condamnă”, spunea Hubmaier (Estep, op. cit., p. 158). Anabaptiştii
insistau că botezul este un semn al credinţei existente, „da-ul” lui Hubmaier faţă de învăţătura lui
Dumnezeu. Pentru ei, botezul era o promisiune faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserica în care intrau, că
vor trăi în ascultare faţă de Cuvintele lui Dumnezeu până la capătul vieţii.

La rândul său, Luther striga: „Cum poate botezul să fie pângărit şi dizgraţiat mai cumplit decât atunci
când spunem că botezul administrat unui necredincios nu este botez bun şi autentic!... Ce, botezul făcut
ineficient deoarece eu nu cred? … Ce doctrină mai blasfematoare şi ofensatoare putea inventa şi predica
diavolul însuşi? Cu toate acestea, Anabaptiştii şi Rotengeister-ii [făuritorii de partide] sunt plini până la
urechi cu această învăţătură. Eu aduc în discuţie următoarea situaţie: Iată un Evreu care acceptă botezul,
după cum se întâmplă destul de des, dar nu crede [Luther se referea la botezurile forţate, când sub
ameninţări, mulţi evrei au acceptat să fie botezaţi], poţi spune că acela nu este botez real deoarece el nu
crede? Aceasta ar fi să crezi ca un nebun, dar mai mult, să îl huleşti şi să îl dizgraţiezi pe Dumnezeu”
(Verduin, op. cit., p. 201).

Anabaptiştii vedeau că, odată cu impunerea acestui botez prin lege, se schimba drastic natura bisericii.
Aceasta nu mai era adunarea celor credincioşi într-o societate necredincioasă, ci o instituţie care
cuprindea întreaga societate, credincioşi şi necredincioşi. Grâul şi neghina din pilda lui Isus nu mai
reprezenta adunarea (grâul) şi societatea (neghina), ci credincioşii şi necredincioşii în Biserica-societate.
Botezul pruncilor devenea un semn nu doar al apartenenţei la Biserică, ci la societate. A-l respinge
însemna a respinge ordinea socială. Grebel şi Manz ştiau bine acest lucru. Grebel afirma că ordinea
medievală „poate fi demolată prin nimic mai eficient decât prin încetarea practicării botezului pruncilor”
(Verduin, op. cit., p. 205). Un Anabaptist, Hans Seckler spunea, „Botezul pruncilor este stâlpul de
susţinere al ordinii papale şi atât timp cât nu este îndepărtat nu poate exista congregaţie creştină” (Ibid.).
Anabaptiştii identificau şi Protestantismul cu această ordine, numind doctrina reformată semi-papalitate.

În gândirea Protestantă, Biserica şi Statul erau una. Pentru ei, dărâmarea din temelii a Bisericii însemna
şi dărâmarea ordinii sociale. „Ei nu vor să audă de botezul pruncilor, nici să îl permită; dar aceasta va
aduce în final sfârşitul conducerii sociale”, spunea un funcţionar public (Ibid.).

Pentru Anabaptişti, Biserica era o facţiune a societăţii, iar botezul era semnul care făcea distincţia dintre
credincioşi şi necredincioşi.

Modul în care era practicat botezul de Anabaptişti a cauzat multă polemică. Istoricii Protestanţi afirmă
că nu exista un mod anumit prescris, că Anabaptiştii insistau asupra candidatului potrivit, nu asupra
modului potrivit, deci este posibil să fi privit cu indiferenţă spre modul administrării (stropire, turnare
sau imersie), la fel ca Reformatorii.

Menoniţii practică turnarea de apă, iar istoricii Menoniţi sunt tentaţi să privească imersia ca fiind o
excepţie de la regula generală. Baptiştii practică exclusiv imersia, iar istoricii Baptişti încearcă să
dovedească faptul că doar acest mod era practicat. Ce ne învaţă istoria?

După ce grupul lui Grebel s-a separat de Zwingli în 17 ianuarie 1525, ei s-au întâlnit la Zollikon, un sat
de lângă Zurich practicând acolo botezul credinciosului, cel mai probabil în 21 ianuarie, noaptea. O

cronică anonimă începută în jurul anilor 1560, numită Marea Cronică a Fraţilor Hutterieni, cunoscută şi
sub denumirea de Cronica Moraviană, menţionează că Blaurock a fost botezat de Grebel prin turnare de
apă, iar la rândul său, Grebel i-a botezat la fel pe cei prezenţi. Acurateţea raportului a fost îndelung
dezbătută. Relatarea a fost scrisă la aproximativ patruzeci de ani după eveniment şi are ca sursă cel mai
probabil tradiţia orală. Trebuie de asemenea observat că relatarea nu este conferită de curentul principal
al Anabaptiştilor Evanghelici, ci o ramură a lor cu care colaborarea era restrânsă. Nu ne-a rămas nici o
mărturie directă a nici unei persoane implicate în acel eveniment.

La o lună după acest eveniment în care Grebel ar fi fost botezat prin turnare – dacă luăm relatarea
Cronicii ca validă – acesta se găsea în cantonul St. Gall, predicând şi învăţând imersia adulţilor pe baza
mărturisirii credinţei ca fiind singurul botez valid. Kessler, predicatorul reformat din St. Gall şi
adversarul lui Grebel, relatează în lucrarea sa, Sabbata, despre „Wolfgang Ulimann, care, fiind învăţat de
Laurenz Hochrutiner împotriva botezului pruncilor, s-a grăbit să facă o călătorie la Schaffhausen, la
Conrad Grebel, şi ajungând prin el la o cunoştinţă atât de înaltă despre Anabaptism, nu a vrut a fi udat
dintr-o farfurie cu apă, ci, complet dezbrăcat de haine şi gol, a fost afundat [lit: tras sub apă şi acoperit]
de Grebel afară în Rin” (vol. I, p. 266). Trebuie notat că nuditatea nu făcea parte din rit, aşa cum au fost
acuzaţi în mod maliţios. A fost practicată, însă, în cazuri izolate, când botezurile erau făcute în râuri, iar
candidaţii nu aveau haine de schimb.

Afundarea este numită aici „cunoştinţă înaltă despre Anabaptism”. În această cunoştinţă, ei respingeau
stropirea şi turnarea. Nu cunoştinţa anterioară a lui Ulimann l-a determinat să nu accepte să fie botezat
prin turnare, ci cunoştinţa pe care a primit-o de la Grebel. Ar fi cel puţin ciudat ca Grebel să respingă
autoritar în februarie ceea ce a practicat în ianuarie. Mai mult, botezul lui Ulimann a avut loc iarna.
Luând în considerare teama omului medieval de apa rece, dacă ei ar fi considerat ca lipsit de importanţă
modul botezului, ar fi ales orice alt mod în afară de afundare în apele reci ale Rinului. De aceea,
înclinăm să ne îndoim că Grebel a fost botezat prin turnare.

Istoricul elveţian Arx scrie despre botezul practicat de Grebel la St. Gall: „Ei [Grebel şi Hochrutiner] au
căutat să îi convingă pe toţi să se lase botezaţi încă o dată şi au predicat în St. Gallen sub teii din
Multerthore, pe câmpuri şi în păduri. Ei au avut aşa succes, încât oamenii din teritoriul St. Gall, din
Appenzell şi din Toggenburg au roit spre oraşul St. Gall întrebând de baptisteriu şi lăsându-se botezaţi
acolo. Numărul convertiţilor a ajuns atât de mare încât mulţimea candidaţilor pentru botez nu mai
încăpea în baptisteriu, iar ei au fost nevoiţi să folosească apele râului Sitter; spre care, în zilele de
duminică, cei care doreau botezul mergeau în număr la fel de mare, marşul lor în procesiune făcându-i
imediat observaţi” (Geschichten des Kantons St. Gallen, vol. 2, p. 501).

Aceste evenimente au avut loc în luna martie. Baptisteriul era un butoi mare de lemn. Christian oferă
următoarea mărturie: „Augustus Naef, Secretar al Conciliului din St. Gall, într-o lucrare publicată în
1850, menţionează succesul mişcării Baptiste. El spune: ‚Ei botezau pe cei care au crezut la fel ca ei în
râuri şi lacuri, într-un butoi mare de lemn în Piaţa Măcelarului înaintea unei mari mulţimi” (op. cit., p.

Zwingli de asemenea depune mărturie în favoarea afundării ca practică a Anabaptiştilor, când le

răspunde sarcastic: „Veste bună! Să mergem toţi pentru o afundare în Limmat!” (Verduin, op. cit., p.
217). Citându-l pe Manz, care vorbea despre botez ca o „intrare sub [apă]”, Zwingli a afirmat: „Cel care
vorbeşte de intrare sub [apă], să intre [de tot]” (Ibid.). Cuvintele lui au inspirat legea dată de magistraţi,
„Qui mersus fuerit mergatur”, „cine afundă va fi afundat”, sub care Manz a pierit înecat în apele
Limmat-ului (Christian, op. cit., p. 122).

În landurile germane sudice, imersia era modul practicat de Anabaptişti. „Liderii Anabaptişti, Hubmaier,
Denck, Hatzer, Hut, au apărut de asemenea în Augsburg şi au adunat o congregaţie de o mie o sută de
membri. Ei botezau prin afundare. Rhegius a întărâtat pe magistrat împotriva lor: liderii au fost aruncaţi
în închisoare, iar unii executaţi” (Schaff, op. cit., vol. VII, p. 377).

Jarrel citează definiţia pe care o dă Hubmaier botezului în Despre botezul creştin al credincioşilor. „A
boteza în apă înseamnă a acoperi mărturisitorul păcatelor sale în apă externă, conform poruncii divine şi
a-l înscrie în numărul celor separaţi pe baza propriei mărturisiri şi dorinţe” (Jarel, op. cit., p. 200).

Menno Simons spune: „după ce vom căuta cu cea mai mare stăruinţă, nu vom găsi un alt botez în afară
de afundarea în apă [doopsel inden water] care să fie primit de Dumnezeu şi susţinut în Cuvântul Său”
(Robinson, op. cit., p. 499).

Deşi Protestanţii priveau cu indiferenţă înspre mod, imersia era preferată. Luther o prescria pentru
serviciul de botezare. Zwingli scria despre înţelesul cuvântului botez: „În primul rând este folosit pentru
afundarea în apă prin care suntem dedicaţi individual vieţii creştine” (Bromiley, op. cit., p. 132).
Mărturisirea de la Schleitheim nu menţionează modul, dar nu fiindcă Anabaptiştii îl priveau cu
indiferenţă, ci fiindcă opoziţia faţă de ei nu se datora acestui punct.

Botezul era atât de important pentru Anabaptişti datorită înţelesului lui. „Botezul unui credincios este un
simbol al scufundării în moartea lui Cristos şi al învierii (‚naşterii din nou’) în învierea Sa. Nimeni nu
poate intra în Împărăţie dacă nu a fost născut din nou (Ioan 3:3), iar acesta era evenimentul spiritual
simbolizat de botezul în apă în comunitate” (Littell, op. cit., p. 84). Imersia era singurul mod care putea
simboliza corect „scufundarea în moartea lui Cristos” şi aducerea la viaţă în învierea Sa. Nici turnarea,
nici stropirea cu apă nu simbolizează exact evenimentul spiritual portretizat de botez.

Dovezile în favoarea imersiei sunt copleşitoare. Dacă au existat într-adevăr excepţii de la regula
botezului prin imersie, acestea au fost sporadice şi s-au datorat perioadei de tranziţie de la Catolicism
sau Protestantism la Anabaptism al persoanelor implicate.

Anabaptiştii considerau că doar adulţii sunt candidaţi potriviţi pentru botez, din moment ce se cerea o
anumită înţelegere a responsabilităţilor unui Creştin; ei învăţau că apa este doar un simbol al spălării şi
curăţirii interioare; considerau imersia ca fiind ilustraţia potrivită a lucrării interioare a Duhului Sfânt în
regenerare; ei considerau că doar bisericile lor botezau corect şi îndeplineau lucrarea lui Cristos.

6. Doctrina disciplinei în Biserică

Disciplina bisericească reprezenta un alt punct important în care Anabaptiştii difereau de oponenţii lor.
În timpul acela, disciplina era o particularitate Anabaptistă, ei fiind singurii care o practicau după
modelul nou testamentar.

Biserica Catolică nu practica decât excomunicarea, prin care înţelegea pierderea mântuirii. Nu exista o
purificare morală în rândurile ei, ci doar una doctrinară. Ereticii erau confruntaţi cu dogma, iar dacă nu
se conformau, erau condamnaţi la moarte, pedeapsă care a fost de cele mai multe ori executată. Nimeni
nu a fost ars însă pentru că a fost depravat şi imoral.

Problema disciplinei între Protestanţi se asemăna cu cea din tabăra Catolică, deşi Reformatorii doreau o
îmbunătăţire a moralităţii. Dar, păstrând viziunea sacrală a societăţii, nu puteau exclude pe cineva din
biserică decât dacă îl excludeau şi din societate. Au preferat să încerce să corecteze acest neajuns din
interior, dar eşecul lor este arhi-cunoscut.

Adunarea credincioşilor era, în viziunea Anabaptistă, reprezentanta lui Cristos în lume, şi de aceea
trebuia păstrată curată. Pentru păstrarea purităţii, ei au recurs la modelul nou testamentar din Matei 18.
Oricine trăia în păcat sau devia de la credinţa biblică era întâi învăţat, iar dacă nu se schimba, era exclus,
„lăsat în pace”, cum spunea Grebel. Excluderea era necesară pentru perseverenţa spre sfinţenie la nivel
de membru şi pentru o conducere spirituală şi scripturală la nivel de biserică.

Mărturisirea de la Schleitheim afirmă:

„II. Noi suntem de acord în privinţa excluderii după cum urmează: Se va recurge la excludere faţă de toţi
cei care s-au dat pe ei înşişi Domnului, să umble în poruncile Lui, şi faţă de toţi cei care au fost botezaţi
în trupul lui Cristos şi care sunt numiţi fraţi şi surori, şi care totuşi au alunecat uneori în eroare şi păcat,
fiind din neglijenţă biruiţi. Acela [care a fost biruit] va fi mustrat de două ori în secret iar a treia oară
disciplinat sau exclus public conform poruncii lui Cristos (Mat. 18). Dar aceasta se va face conform
rânduielii Duhului (Mat. 5) înainte de frângerea pâinii, aşa încât să putem frânge şi mânca o singură
pâine, într-un singur gând şi o singură dragoste, şi să bem dintr-o singură cupă” (Mark Noll, Ibid., p. 52).

Doctrina excluderii aruncă o lumină suplimentară asupra concepţiei Anabaptiste despre biserică. În
primul rând, o astfel de practică arată că Anabaptiştii nu considerau biserica doar ca o părtăşie a
credincioşilor, în care să existe vaste diferenţe doctrinare şi practice. Pentru ei, biserica era un trup, a
cărui unitate şi puritate era păzită de o disciplină strictă. Acesta a fost scopul principal al doctrinei

Scopul secundar al disciplinei era acela al îndreptării celui exclus. Nu se urmărea răzbunarea comunităţii
pe cel căzut în păcat, ci restaurarea lui, ajutându-l să se întoarcă la părtăşia bisericii, pe care a pierdut-o
prin excludere.

Mai târziu, între Menoniţii olandezi, excluderea a ajuns să afecteze nu doar relaţia celui exclus cu
biserica, ci şi cu familia şi cunoscuţii. Se spunea că celui exclus nu trebuia să i se spună nici o vorbă
îngăduitoare, să nu i se arunce nici o privire compătimitoare până nu se căieşte şi se întoarce. Aceasta,
însă, nu a fost practica generală a Anabaptiştilor.

Disciplinarea se făcea public, de întreaga biserică, ce acţiona democratic. Hubmaier spunea „Primind
botezul, candidatul mărturiseşte public că… s-a supus fraţilor şi surorilor sale … adică, Bisericii” (Estep,
op. cit., p. 60).

„În perfecţiunea lui Cristos [în biserică], totuşi, doar excluderea este folosită pentru avertizare şi pentru
excomunicarea celui care a păcătuit, fără ca trupul să fie omorât – doar avertizarea şi porunca de a nu
mai păcătui” (Mărturisirea de la Schleitheim, Noll, op. cit., p. 54).

Disciplina bisericească a fost una din particularităţile Anabaptiste care i-a păzit de păcate grele, şi i-a
ajutat să trăiască o viaţă virtuoasă.

7. Doctrina Cinei Domnului

Pentru Catolici, Euharistul, sau Mesa, era o sacrificare perpetuă a lui Cristos de către preot. Sub
medierea sacerdotului – şi numai a lui, pâinea, sau ostia şi vinul se transformă miraculos în trupul şi
sângele lui Cristos. Această dogmă poartă numele de transsubstanţiere. Congregaţia nu are acces decât la
„trupul” Său, „sângele” fiind consumat numai de preot. Mesa era considerată un sacrament, conferea har
mântuitor participanţilor. Era unul din cele mai importante rituri, deoarece coagula în jurul ei întreaga
societate a cărei graniţe se confundau cu cele ale Bisericii.

Luther a respins doctrina transsubstanţierii, care afirma o „prezenţă reală” a lui Cristos în sacrament, dar
proclama o prezenţă a sa literală alături de elemente. Această doctrină se numeşte consubstanţiere. „La
fel cum într-un fier înroşit focul şi metalul nu îşi pierd identitatea, a explicat el [Luther], aşa este şi
Cristos în, cu şi sub elementele euharistului. Sau, tot aşa cum Dumnezeu şi omul au devenit una în
Cristos, tot aşa elementele şi trupul lui Cristos devin una, totuşi, amândouă reţinându-şi esenţa distinctă”
(Loewen, Luther and the Radicals, p. 41).

Zwingli respingea atât transsubstanţierea Catolică, cât şi consubstanţierea Luterană, acesta fiind unul din
punctele de doctrină datorită cărora luteranii şi zwinglienii nu au colaborat. Pentru Zwingli şi pentru
Reformatorii elveţieni, Cina nu reprezenta decât un simbol, o comemorare a jertfirii lui Cristos. Aceasta
a fost una din doctrinele cu care Zwingli şi-a început Reforma. Una din tezele pe care Zwingli şi
partizanii săi, printre care se numărau şi Hubmaier, Grebel, Manz la acea vreme, le-au apărat în disputa
din octombrie 1523 a fost următoarea: „18. Hristos, care s-a oferit pe Sine, o dată ca jertfă, este pentru
veşnicie o jertfă perpetuă şi suficientă pentru păcatele tuturor credincioşilor. Prin urmare, conchidem că
Mesa nu este o jertfă, ci o comemorare a unicei jertfe şi o pecete a răscumpărării pe care Cristos a
făcut-o pentru noi…” (Mark Noll, Ibid., p. 41). Aceasta a devenit principala caracteristică a teologiei lui
Zwingli. „‚Zwinglianismul’ a ajuns să fie identificat nu cu vreo construcţie pozitivă teologică sau
liturgică, ci cu o negare a prezenţei lui Cristos în Euharist” (Lindberg, The Reformation Theologians, p.
157). Conform lui Zwingli, Cristos este prezent spiritual la Cină, nu fizic. Sacramentul prezintă lucrarea
din trecut a lui Cristos, dar şi cea din prezent. De aici rezultă importanţa ritului. „‚Acesta este trupul
Meu’, adică acesta reprezintă trupul Meu, mâncarea acestei pâini fiind semnul şi simbolul căci Cristos,
adevărata hrană şi mângâiere a sufletului, a fost răstignit pentru noi” (Bromiley, op. cit., p. 226).

Radicalii au respins doctrina prezenţei reale. Cel mai înflăcărat oponent a fost Carlstadt, care a publicat
mai multe tratate împotriva acestei doctrine. „Carlstadt trebuie făcut responsabil pentru iniţierea
aşa-zisei controverse sacramentale ce a cauzat atât de multă dezbinare între Protestanţi. Opiniile lui
Carlstadt despre Cina Domnului au fost împărtăşite, cu mici diferenţe, de majoritatea radicalilor şi de

Anabaptiştii secolului şaisprezece” (Harry Loewen, Luther and the Radicals, p. 40). Unii istorici cred că
Luther nu a renunţat niciodată la doctrina prezenţei reale datorită controversei sale continue cu Carlstadt.
De fapt, această doctrină a fost una din cauzele care l-a transformat pe Luther dintr-un „eretic”
persecutat într-un „papă” persecutor. Toţi care se opuneau acestei doctrine, Protestanţi, Spiritualişti sau
Anabaptişti, au fost persecutaţi de Luther şi de urmaşii săi.

Chiar dacă Anabaptiştii credeau, la fel ca Zwingli şi Carlstadt, în Cină ca memorial, în elemente ca
simboluri, ei mergeau mai departe decât ei. Pentru Anabaptişti, Cina reprezenta atât amintirea morţii lui
Cristos, cât şi unitatea bisericii. Zwingli nu a putut merge mai departe decât a declara că cei care iau
parte fiind „nevrednici”, se condamnă singuri. Mărturisirea de la Schleitheim afirmă:

III. În frângerea pâinii suntem într-un singur gând şi de acord [după cum urmează]: Toţi cei care vor să
frângă o pâine în amintirea trupului frânt al lui Cristos, şi toţi cei care vor să bea o băutură ca amintire a
sângelui vărsat al lui Cristos, vor fi uniţi înainte prin botez în trupul lui Cristos care este Biserica lui
Dumnezeu şi al cărei Cap este Cristos. Căci după cum arată Pavel, noi nu puteam bea în acelaşi timp
cupa Domnului şi cupa diavolului. Adică, toţi cei care sunt în părtăşie cu faptele moarte ale întunericului
nu au nici o parte în lumină. De aceea, toţi cei care îl urmează pe diavol şi lumea nu au nici o parte cu
cei care sunt chemaţi de Dumnezeu din lume. Toţi cei ce zac în răutate nu au nici o parte în bine.

De aceea, este şi trebuie să fie [astfel]: Oricine nu a fost chemat de singurul Dumnezeu la o singură
credinţă, la un singur botez, la un singur Duh, la un singur trup, împreună cu toţi copiii bisericii lui
Dumnezeu, nu poate fi făcut [într-] o singură pâine cu ei, după cum trebuie într-adevăr să se facă, dacă
cineva vrea să frângă pâinea cu adevărat conform poruncii lui Cristos.

Poziţia Anabaptistă implica purificarea bisericii înainte de ritual, prin mustrarea, disciplinarea sau
excluderea celor care nu erau în unitate spirituală cu ei. Unitatea bisericii, atât de mult râvnită de
Protestanţi – dar atât de absentă în bisericile lor – a fost atinsă în cel mai magnific şi simplu mod de
congregaţiile locale ale Anabaptiştilor.

8. Închinarea publică

Închinarea Anabaptiştilor era o parte importantă a vieţii religioase a Anabaptiştilor. Slujirea şi închinarea
lor în cadrul bisericii era drastic diferită de a celorlalte tabere.

Închinarea publică Catolică era un ritual complex, anunţat în comunitate prin tragerea clopotelor.
Locurile de închinare, având o arhitectură unică, şi simbolică, erau decorate cu multe reprezentări ale lui
Dumnezeu şi ale sfinţilor (statui, picturi şi vitralii). Serviciile erau liturgice, adică se desfăşurau conform
unor ritualuri prescrise. Liturghia anuală era dezvoltată pe baza sărbătorilor bisericeşti. Pentru rostirea
rugăciunilor, a anumitor predici şi pentru citirea Scripturilor se folosea incantaţia.

Protestanţii aveau o închinare publică asemănătoare Catolicilor. Ei au păstrat ierarhia clericală, ritul
botezului pruncilor şi sărbătorile. În locurile în care au câştigat majoritatea populaţiei de partea lor, ei au

ocupat clădirile bisericeşti Catolice, păstrând uneori chiar şi imaginile. Liturghia se asemăna cu cea
Catolică, dar incantaţia era respinsă, şi se punea accent mai mare pe predicare decât pe ritual.

Închinarea publică era şi pentru Anabaptişti un element central al vieţii lor bisericeşti. Întrunirile lor nu
erau anunţate de clopote, ci, de cele mai multe ori, erau ţinute în cel mai mare secret, datorită
persecuţiei. Nu au ocupat niciodată abuziv vreo clădire bisericească, ci se întruneau în case particulare,
în păduri, pe câmpuri şi uneori în bărci. Caracterul secret al întrunirilor lor le-a atras porecla de
„Winckler”, adică oameni care se adună într-un colţ, sau într-un loc ascuns. Predicatorii lor erau porecliţi
„predicatori de lângă gard”.

Anabaptiştii se opuneau utilizării reprezentărilor lui Dumnezeu şi nu aveau nevoie de reprezentări ale
sfinţilor, căci respingeau doctrina mijlocirii sfinţilor (susţineau că fiecare credincios are acces direct la
Dumnezeu prin Cristos). Nu aveau o clasă sacerdotală, considerând că fiecare credincios este preot
înaintea lui Dumnezeu.

Se opuneau folosirii incantaţiilor în predici şi rugăciuni, dar obişnuiau să cânte cu întreaga adunare.
Melodiile erau preluate de la piesele populare ale acelor zile. Cântările lor exprimau, poate mai bine
decât tratatele lor doctrinare, starea lor spirituală şi emoţională. Mai multe cântări au fost compuse în
timpul şederii autorului în închisoare, în aşteptarea execuţiei. Cântare din care sunt extrase versurile
următoare este un astfel de exemplu. Aceasta a fost compusă de Annelein din Freiberg. Nu se ştie nimic
despre această femeie în afară de faptul că a fost înecată şi arsă în 1529, unele surse indicând că avea
vârsta de şaptesprezece ani când a fost arestată.

„Tată veşnic din Ceruri,

Te chem cu aşa ardoare,

Nu mă lăsa să mă lepăd de tine,

Păstrează-mă în adevărul tău

Până voi închide ochii.

Oh, Dumnezeule, păzeşte-mi inima şi gura,

Doamne, veghează peste mine în orice vreme

Nu lăsa nimic să mă despartă de tine,

Fie necaz, strâmtorare sau nevoie,

Păstrează-mi curăţia-n bucurie.

Domnul şi Tatăl meu cel veşnic,

Arată-mi şi învaţă-mă

Aşa cum sunt, copil nevrednic,

Să văd drumul şi calea ta.

Aceasta e dorinţa mea.

Să păşesc prin puterea-ţi în moarte

Prin suferinţă, tortură, teamă şi lipsuri,

Susţine-mă în toate,

Oh, Dumnezeule, aşa încât niciodată

Să nu mă despart de iubirea ta. …”

(Snyder şi Hecht, Profiles of Anabaptist Women, p. 199, 200).

Serviciul bisericesc Anabaptist era uimitor de simplu. Era compus din trei elemente: rugăciune, cântare
şi predicarea sau expunerea Bibliei. Cel mai mare accent îl puneau pe ultimul element, deoarece
cunoaşterea Scripturii era necesară pentru a-i putea fi, aşa cum doreau, credincioşi lui Cristos în toate

9. Slujitorii bisericii

Într-o biserică a Anabaptiştilor, toţi membrii erau egali. Predicatorii şi păstorii erau consideraţi servii
bisericii, şi nu formau o clasă aparte, un cler conducător. Aceştia aveau datoria de a veghea la bunăstarea

spirituală şi morală a „turmei”.

Bisericile „Fraţilor” considerau că slujitorii lor trebuie să ştie să practice o meserie care să le aducă
venit. Se opuneau taxelor impuse prin lege pentru susţinerea clerului, considerând că suplinirea nevoilor
slujitorilor este datoria fiecărei biserici locale. „Acesta [păstorul] de asemenea va fi susţinut de biserica
ce l-a ales, în caz că va fi în nevoie, aşa încât cel care slujeşte Evanghelia să trăiască din Evanghelie,
după cum a rânduit Domnul Isus” (Mărturisirea de la Schleitheim, Noll, op. cit., p. 54). Cu toţii
prezentau o puternică aversiune faţă de predicatorii plătiţi din bugetul public. Hans Hut scria, „De aceea
îndemn pe toţi oamenii evlavioşi care caută şi iubesc neprihănirea să se păzească cu stăruinţă de toţi
erudiţii cămătari, trufaşi şi ipocriţi care predică pentru bani. Ei nu se îngrijesc de binele vostru, ci doar
de pântecele lor” (Liechty, op. cit., p. 65).

A fi fost păstor sau predicator Anabaptist în acea vreme însemna a avea permanent viaţa pusă în pericol.
Dacă membrii obişnuiţi erau amendaţi sau exilaţi, liderii erau întotdeauna executaţi. Nu se bucurau nici
de privilegii, nici de recunoaşterea autorităţilor civile nici de cea a liderilor Protestanţi şi Catolici. În
repetate rânduri li s-a cerut să îşi sigileze mărturia cu propriul sânge. Chiar şi în astfel de momente, ei
căutau să îl onoreze pe Regele lor, să fie un exemplu şi o încurajare pentru mica lor turmă. Atunci când
flăcările rugului au ars funiile cu care era legat, eliberându-i mâinile, cu un ultim efort, Michael Sattler,
autorul mărturisirii de la Schleitheim, şi-a ridicat mâinile, arătând spre cer, dându-le semnul hotărât celor
biserică ce priveau consternaţi oribila scenă, că se poate trece învingător şi prin suferinţa martirajului.

10. Rolul credinciosului şi al Bisericii în societate.

În nici o altă caracteristică a sa nu iese Anabaptismul mai mult în evidenţă, atunci când este privit doar
din exterior, decât în poziţia radicală a locului pe care creştinul şi Biserica trebuie să îl ocupe în

Biserica Catolică predica doctrina lui Constantin cel Mare, confundarea graniţelor Bisericii cu cele ale
Statului. Biserica era „Corpus Christianum”, totalitatea creştinilor. Cum botezul pruncilor era impus prin
lege, aceasta însemna totalitatea cetăţenilor. Autoritatea civilă era considerată vasală celei ecleziastice,
motivul invocat fiind acela că prima este temporară, ultima este veşnică. În Evul Mediu, papa era cel
care instala şi detrona pe împăraţi. De asemenea, autoritatea civilă trebuia pusă în slujba celei
ecleziastice. Împăratul trebuia să slujească papei. Magistratul trebuia să slujească preotului.

Thomas Aquinas afirma: „Statul, prin care se ating obiectivele pământeşti, trebuie să fie subordonat
Bisericii; Biserica şi Statul sunt două săbii pe care Dumnezeu le-a dat creştinismului pentru protecţie;
aceste amândouă săbii sunt date de El papei, iar sabia temporală este atunci încredinţată de papă
conducătorilor Statului” (Verduin, op. cit., p. 43). Această doctrină nu a fost doar o subtilitate scolastică,
ci a fost un instrument pe care papalitatea l-a folosit frecvent pentru a-şi atinge scopurile, atunci când
calea negocierilor şi a convingerii prin argument eşua. Acestei concepţii i-au căzut victime un număr
enorm de „eretici”.

Reformatorii nu s-au putut debarasa de această doctrină constantiniană. Au rămas în această privinţă
tributari Romei până la capăt. Oriunde au câştigat puterea, botezul pruncilor era impus prin lege tuturor
cetăţenilor. Datoria magistraţilor era de a se îngriji de bunăstarea cetăţenilor, inclusiv de cea spirituală.
Cei care subminau autoritatea Bisericii şi căutau să rătăcească poporul, trebuiau pedepsiţi de magistraţi.

Urbanus Rhegius, liderul Protestant din Augsburg scrie: „Dumnezeu ridică magistraţii împotriva
ereticilor, făuritorilor de partide şi schismaticilor în Biserica Creştină pentru ca Agar să fie zdravăn
bătută de Sara. Donatiştii ucid sufletele oamenilor, îi fac să meargă în moarte veşnică; şi apoi se plâng
atunci când îi pedepsesc cu moartea temporală. De aceea un magistrat Creştin trebuie să facă din
păstrarea religiei Creştine pure întâia sa preocupare” (Verduin, op. cit., p. 50). Calvin era în asentimentul
său. „Principala datorie a magistraţilor nu este să menţină pacea între supuşii lor în ce priveşte trupul; ci
mai degrabă să se asigure că Dumnezeu este servit şi onorat pe domeniile lor” (Ibid., p. 58).

La fel ca în cazul botezului pruncilor, atunci când Anabaptiştii le cereau argumente scripturale
Protestanţilor, aceştia apelau la cele mai fanteziste interpretări. Textul de sprijin al acestei doctrine a fost
găsit de Beza, susţinătorul lui Calvin, în Cartea Faptelor. „Cu ce putere, mă rog, i-a omorât Petru pe
Anania şi pe Safira? Şi cu ce putere l-a lovit Pavel pe Elima cu orbire? Cu puterea investită în Biserică?
Bineînţeles că nu. Atunci, deci, trebuie să fi fost cu puterea investită în magistrat, căci nu există un al
treilea fel de putere” (Verduin, op. cit., p. 54).

Anabaptiştii, în mărturisirea de la Schleitheim, afirmă: „VI. Am căzut de acord după cum urmează în
privinţa săbiei: Sabia este rânduită de Dumnezeu în afara perfecţiunii lui Cristos [adică Biserica lui
Cristos]. Aceasta pedepseşte şi omoară pe cel rău, şi păzeşte şi protejează pe cel bun… Cu toate acestea,
în perfecţiunea lui Cristos, doar excluderea este folosită ca avertizare şi pentru excomunicarea celui care
a păcătuit, fără să fie omorât trupul – ci doar avertizarea şi porunca de a nu mai păcătui” (Noll, op. cit.,
p. 54).

Anabaptiştii nu voiau să răstoarne ordinea socială. Nu erau anarhişti sau fanatici revoluţionari, aşa cum
erau acuzaţi. Hubmaier a spus: „Noi mărturisim deschis că trebuie să existe guvern secular care trebuie
să poarte sabia. Pe acesta suntem dispuşi şi obligaţi să îl ascultăm în orice nu este contrar lui Dumnezeu”
(Vedder, op. cit., p. 160). Se opuneau unei societăţi sacrale, monolitice, în care Biserica nu se deosebea
de lume. Recunoşteau autorităţile civile ca fiind rânduite de Dumnezeu, dar „în afara perfecţiunii lui
Cristos”, adică a bisericii. Făceau diferenţa între „harul general” acordat de Dumnezeu societăţii şi
reprezentat de ordinea socială şi „harul special” acordat credincioşilor şi reprezentat de Biserică. Dar în
societatea din care făceau parte, în care Biserica reprezenta totalitatea cetăţenilor [Volkskirche], iar
statul totalitatea creştinilor, credinciosul adevărat nu putea sluji statului în calitate de magistrat, fiindcă
aceasta însemna să slujească şi Bisericii pe care o considera apostate. De aceea, Anabaptiştii afirmau că
un creştin nu poate să ocupe funcţii în stat.

Anabaptiştii nu cereau nimic autorităţilor. Nu doreau avantaje monetare, nu tânjeau după un statut de
grupare recunoscută. Cereau doar dreptul – acum banal, dar atunci inacceptabil – de a li se îngădui să i
se închine lui Dumnezeu aşa cum le dictează conştiinţa. Viziunea lor era aceea a unei societăţi în care
autorităţile civile supravegheau doar treburile sociale, în care cetăţenii îşi puteau exersa dreptul de a
alege dacă doresc să facă parte dintr-o anume biserică sau nu.

11. Lupta pentru libertate

Baptiştii au fost dintotdeauna campionii apărării libertăţii şi drepturilor omului. Predecesorii lor
Anabaptişti nu au fost cu nimic mai prejos. Gândirea lor în această privinţă era mult superioară epocii în
care trăiau. Întreaga societate modernă se bazează pe principiile pentru care Anabaptiştii secolului XVI
au trăit şi au murit.

Societatea sacrală, în care autorităţile civile recunosc o religie (Biserică) de stat, nu poate permite ca
cetăţenii ei să fie liberi să îşi aleagă religia. Nu poate permite disidenţa, facţiunea, secta [cuvânt care
provine din latinescul sequor, care transmite ideea de urmare, iar în contextul ecleziastic, urmarea unei
alte căi decât cea impusă sau recunoscută]. Nu îşi poate îngădui luxul de a acorda libertate individului de
a judeca şi a lua o decizie în privinţa credinţei. În această viziune, o religie centralizată şi controlată este
absolut necesară bunului mers al societăţii.

Într-o astfel de societate poate exista cel mult toleranţă, acolo unde relaţia Stat-Biserică este mai puţin
„intimă”. Dar toleranţa nu este libertate. Prin însăşi definiţia ei, toleranţa este o abatere îngăduită de la
un anumit standard. Într-o societate sacrală, Statul nu recunoaşte ca validă decât o singură credinţă.
Restul sunt considerate abateri.

Biserica Catolică este cel mai bun exemplu al acestei mentalităţi monolitice. Înarmată cu doctrina celor
două săbii, Biserica papală a pornit la lupta pentru convertirea celor care difereau de ea. Se crede că în
timpul Evului Mediu milioane de oponenţi ai Romei au fost ucişi de autorităţile civile care acţionau sub
controlul pontifului roman. În timpul Reformei, după Dieta de la Spires (1529) (care decreta ca „orice
Anabaptist şi persoană rebotezată de orice sex va fi ucisă prin foc, sabie sau în alt fel” – Hershberger,
op. cit., p. 32) represiunile împotriva lor au luat o amploare rar întâlnită.

Înainte de 1529, valurile persecuţiei au dus la decapitarea Anabaptismului timpuriu. Pe teritoriile

Catolice şi-au găsit sfârşitul Michael Sattler, Balthasar Hubmaier, Georg Blaurock şi Wolfgang Ulimann
arşi pe rug, iar Hans Hut a fost ucis în închisoare. Numeroşi alţi lideri locali au fost de asemenea ucişi.
Cruzimea acestor acte nu poate fi descrisă în cuvinte. Procesul şi execuţia lui Michael Sattler, din 21 mai
1527, relatată în Oglinda Martirilor, p. 416-418, este un exemplu elocvent. Verdictul judecătorilor a fost
următorul: „În cazul Guvernatorului Majestăţii sale Imperiale versus Michael Sattler, se hotărăşte
predarea lui executorului, care îl va duce la locul execuţiei şi îi va tăia limba; apoi va fi aruncat în car şi
acolo îi va sfâşia trupul de două ori cu cleşti înroşiţi şi după ce va fi dus în afara porţii, va fi strâns cu
cleştii de cinci ori în acelaşi fel”; „iar apoi trupul îi va fi ars, ca arhi-eretic, până va fi cenuşă”, adaugă
Estep, citând o altă sursă (op. cit., p. 40). Estep descrie scena martirajului: „Tortura, preludiu al
execuţiei, a început în piaţă, unde a fost tăiată o bucată din limba lui Sattler. De două ori au fost sfâşiate
cu cleşti înroşiţi bucăţi de carne din trupul său. Apoi a fost urcat cu greutate într-un car. Pe drumul spre
locul execuţiei, cleştii au mai fost folosiţi de cinci ori. În piaţă şi în locul execuţiei, fiind capabil încă să
vorbească, Sattler, neclintit, s-a rugat pentru persecutorii săi. După ce a fost legat de o scară cu frânghii
şi împins în foc, i-a îndemnat pe oameni, pe judecători şi pe primar să se pocăiască şi să se convertească.
Apoi s-a rugat: ‚Dumnezeule etern, Atotputernic, Tu eşti calea şi adevărul: fiindcă nu mi s-a arătat că
greşesc, cu ajutorul Tău în această zi voi depune mărturie pentru adevăr şi îl voi sigila cu sângele meu.’

Imediat ce frânghiile de la încheieturile mâinilor au fost arse, Sattler şi-a ridicat ambele degete arătătoare
ale mâinilor, dând semnalul promis fraţilor că moartea de martir a fost suportabilă. Apoi, mulţimea
adunată a auzit venind de pe buzele sale arse, ‚Tată, îmi încredinţez duhul în mâinile Tale’” (Estep, op.
cit., p. 47).

După această perioadă, execuţiile nu s-au rezumat doar la lideri. Văzând însă că execuţiile publice le
îngroşau rândurile, autorităţile din Suabia au creat o miliţie specială pentru depistarea şi vânarea
Anabaptiştilor. Aceştia aveau autoritatea de a-i ucide pe loc, fără proces şi indiferent de sex şi vârstă pe
toţi cei consideraţi a fi Anabaptişti. Multe mii de Anabaptişti au pierit astfel. Istoricul Romano-Catolic
C.A. Cornelius descrie o parte a rezultatelor persecuţiei declanşate după Dieta de la Spires:

„În Tirol şi Gorz, numărul execuţiilor în anul 1531 a atins deja o mie; în Ensisheim, şase sute. La Linz
şaptezeci şi trei au fost ucişi în şase săptămâni. Ducele William de Bavaria, depăşindu-i pe toţi ceilalţi, a
emis temutul decret de a decapita pe cei care retractau şi de a-i arde pe cei care refuzau să retracteze…
Peste tot în cea mai mare parte a Germaniei Superioare persecuţia s-a dezlănţuit ca o sălbatică hăituire…
Sângele acestor bieţi oameni a curs ca apa, aşa că au strigat la Dumnezeu pentru ajutor… Dar sute dintre
ei, de toate vârstele şi de ambele sexe au suferit durerile torturii fără murmur, şi au dispreţuit cumpărarea
vieţilor lor prin retractare, şi s-au dus spre locul execuţiei cu bucurie şi cântând psalmi” (Citat de
Vedder, op. cit., p. 165).

Tratamentul de care au avut parte Anabaptiştii pe teritoriile Protestante nu a fost mai blând. Poziţia de
început a Reformatorilor, pe când se aflau în pericol din partea Catolicilor, a fost una similară cu cea a
Anabaptiştilor. Luther spunea în 1520, „Noi trebuie să învingem ereticii cu cărţi, nu cu foc, aşa cum au
făcut-o vechii Părinţi. Dacă ar fi vreo iscusinţă în învingerea ereticilor prin foc, călăul ar fi cel mai
învăţat doctor din lume” (Vedder, op. cit., p. 162). În 1527, scriind împotriva Anabaptiştilor, Luther
spunea: „Nu este drept şi îmi pare foarte rău că aşa oameni nenorociţi sunt atât de mizerabil ucişi, arşi şi
crud omorâţi. Oricui ar trebui să i se permită să creadă ce doreşte… (Vedder, op. cit., p. 162, 163). Însă
revolta de la Munster iniţiată de Anabaptiştii revoluţionari l-a determinat pe Luther să recomande
folosirea săbiei împotriva tuturor, paşnici sau revoluţionari (vezi Durant., op. cit., 92).

Bullinger, la începutul Reformei, susţinea: „Cineva nu poate şi nu are voie să folosească forţa pentru a
obliga pe altcineva să accepte credinţa, căci credinţa este un dar gratuit de la Dumnezeu. Este greşit să
fie obligat cineva prin forţă sau constrângere să îmbrăţişeze credinţa, sau să fie omorât cineva pentru
credinţa sa eronată. Este o eroare aceea de a se folosi în biserică orice altă sabie alta decât cea a
Cuvântului divin. Împărăţia seculară ar trebui să fie separată de biserică, şi nici un conducător secular nu
ar trebui să exercite autoritate în biserică. Domnul a poruncit simplu să se predice Evanghelia, nu să fie
constrâns cineva prin forţă să o accepte. Adevărata biserică a lui Cristos este caracterizată de faptul că
suferă şi îndură persecuţia dar nu aplică nimănui persecuţia” (Hershberger, op. cit., p. 31).

Dar imediat ce reformatorii au câştigat supremaţia într-o regiune, s-au dezis de aceste principii şi au
promovat vechea doctrină Catolică. Persecuţia pe care Anabaptiştii au suferit-o pe teritoriile Protestante
a fost la fel de cruntă ca cea a Catolicilor. Pe teritoriile Protestante, Felix Manz a fost condamnat la
moarte prin înec, Grebel şi Denck, hăituiţi şi slăbiţi fizic, au căzut pradă unei epidemii, scăpând de mâna
călăilor. Balthasar Hubmaier reproşa evanghelicilor elveţieni că au închis într-un turn douăzeci de
persoane, bărbaţi, femei însărcinate, văduve şi fete tinere, dându-li-se sentinţa ca atât timp cât vor trăi, să
se hrănească doar cu pâine şi apă şi să nu mai vadă vreodată nici soarele, nici luna. Sentinţa afirma în
continuare că toţi aceştia, morţi sau vii, vor fi lăsaţi să putrezească împreună, până va muri şi ultimul

dintre ei. „ ‚Oh, Dumnezeule’, scrie el mai departe, ‚ce sentinţă riguroasă, severă şi teribilă împotriva
unor creştini pioşi, despre care nu s-a putut spune nici un lucru rău, ci doar că ei, conform poruncii lui
Cristos, au primit botezul în apă!” (van Braght, Martyrs’ Mirror, p. 465). Zwingli, după ce a câştigat
supremaţia în Zurich, sfătuia ca cei care sunt afundaţi în botez, să fie afundaţi de tot, adică înecaţi.

Calvin, la rândul său, a fost la fel de intolerant: „Oricine va susţine că este nedrept ca ereticii şi
blasfematorii să fie omorâţi, conştient şi voluntar îşi atrage asupra sa chiar vina acestora. Aceasta nu este
fundamentat pe autoritate umană; Dumnezeu este Acela care vorbeşte şi prescrie o regulă perpetuă
pentru Biserica Sa. Nu în van alungă El toate acele sentimente umane care ne înmoaie inimile; El
porunceşte ca iubirea paternă şi toate sentimentele binevoitoare dintre fraţi, rude şi prieteni să înceteze;
într-un cuvânt, El îi privează aproape pe oameni de natura lor pentru ca nimic să nu le stăvilească sfântul
zel. De ce este pretinsă o aşa severitate implacabilă dacă nu pentru ca noi să ştim că Dumnezeu este
deposedat de onoarea Sa, dacă pietatea datorată lui nu primează în faţa tuturor datoriilor omeneşti, şi că
atunci când gloria Sa este afirmată, umanitatea trebuie ştearsă din memoria noastră” (Schaff, op. cit.,
vol. VIII, p. 545, 546).

Erasmus nu a ezitat să reproşeze Protestanţilor inconsecvenţa lor: „Cei ce solicită atât ca ereticii să nu fie
omorâţi, cu toate acestea au pedepsit capital pe Anabaptişti, care au fost condamnaţi pentru mult mai
puţine articole şi despre care se spune că au în mijlocul lor o mare mulţime de oameni convertiţi de la o
viaţă foarte rea la una mult îmbunătăţită; şi care, deşi îşi iubeau nebuneşte opiniile, nu au luat cu forţa
nici o biserică, nici o cetate şi nici nu s-au întărit ei înşişi prin nici o ligă împotriva forţelor principilor, şi
nici nu au alungat pe nimeni de pe moştenirea sau proprietatea lor” (Epistolarum de Erasmus, XXXI.
59. A. D. 1530, citat de Christian, op. cit., p. 100).

Poziţia lui Hubmaier este comună tuturor Anabaptiştilor. Într-o carte intitulată Despre eretici şi cei care
îi ard, el pleda nu doar pentru Anabaptişti, dar chiar şi pentru atei şi pentru turci. „Arderea ereticilor nu
poate fi justificată cu Scripturile. Cristos Însuşi ne învaţă că neghinei trebuie să i se permită să crească
alături de grâu. El nu a venit să ardă, sau să ucidă, ci să dea viaţă, şi aceasta din belşug. De aceea, noi
trebuie să sperăm în îmbunătăţirea oamenilor atât timp cât ei trăiesc. Dacă nu pot fi convinşi prin apeluri
la raţiune sau prin Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie lăsaţi în pace. Cineva nu poate fi făcut să îşi vadă
erorile nici prin foc, nici prin sabie. Dar dacă este o crimă să ucizi pe cei ce resping batjocoritor
Evanghelia lui Isus Cristos, cu cât mai mare este crima de a ucide pe cei care expun şi exemplifică cu
adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Un astfel de zel aparent pentru Dumnezeu, pentru bunăstarea
sufletului şi pentru onoarea bisericii este o înşelăciune” (citat de Christian, p. 102). El continuă: „De aici
rezultă că inchizitorii sunt cei mai mari eretici dintre toţi, din moment ce ei, împotriva doctrinei şi
exemplului lui Cristos condamnă ereticii la foc, şi înainte de vremea secerişului smulg grâul împreună
cu neghina… Şi acum, trebuie să fie clar pentru toţi, chiar pentru orbi, că o lege de ardere a ereticilor
este o invenţie a diavolului. Adevărul este nemuritor” (Vedder, op. cit. p. 161).

Anabaptiştii s-au numărat printre primii apărători ai drepturilor omului. Ei militau pentru toţi oamenii,
nu doar pentru cei de aceeaşi credinţă cu ei. Martirii Anabaptişti, erudiţi iluştri sau ţărani necunoscuţi, au
sigilat cu propriul sânge pledoaria pentru libertate şi puritate. Dacă strigătul lor ar fi fost ascultat, istoria
lumii şi cea a creştinismului în ultimele cinci secole s-ar fi desfăşurat altfel.


Cine au fost, deci, Anabaptiştii şi care este locul pe care îl ocupă în istorie? Bender citează răspunsul dat
de Rufus Jones la această întrebare: „Judecând după primirea avută din partea celor aflaţi la putere, atât
în Biserică cât şi în Stat, atât în ţările Romano-Catolice cât şi în cele Protestante, mişcarea Anabaptistă a
fost una din cele mai tragice din istoria creştinismului; dar, judecând după principiile care au fost puse în
joc de oamenii care au purtat acest nume de reproş, trebuie pronunţată a fi una din cele mai
spectaculoase şi semnificative întreprinderi în memorabila luptă religioasă a omului după adevăr. A
strâns răsplăţile muncii mişcărilor anterioare, este solul spiritual din care au răsărit toate sectele
non-conformiste, şi este prima vestire clară în istoria modernă a unui program pentru un nou tip de
societate creştină pe care lumea modernă, în special în America şi Anglia, începuse încet să o realizeze,
o societate religioasă absolut liberă şi independentă, şi un Stat în care fiecare om contează ca om şi îşi
aduce contribuţia în formarea atât a Bisericii, cât şi a Statului” (Hershberger, op. cit., p. 29).

S-a împlinit speranţa lui Spurgeon, şi a multora asemenea lui, aceea că „Va sosi probabil timpul în care
istoria va fi re-scrisă, iar Baptiştii calomniaţi din Olanda şi Germania vor fi achitaţi de orice complicitate
la delirurile fanaticilor nebuni…” (Spurgeon, citat de Richard Cook, The Story of the Baptists, p. 56).

Salutăm sosirea acelor timpuri, şi ne bucurăm că Anabaptiştii sunt achitaţi, deşi tardiv, de multele
calomnii aduse împotriva lor. Salutăm întronarea drepturilor omului şi a libertăţii de alegere, eliberarea
Statului din servitutea faţă de vreo dogmă religioasă sau politică, şi constituirea unei societăţi
democratice şi compozite.

„Adevărul înfloreşte în libertate”!!!


Ce reprezintă însă mişcarea Anabaptistă pentru noi? Un capitol dramatic din istorie, îngropat însă în
praful timpului? În ce măsură doctrinele lor, practica lor, viziunea lor mai sunt de actualitate?

Philip Schaff conchide: „Sângele martirilor nu este niciodată vărsat în zadar. Mişcarea Anabaptistă a fost
înfrântă, dar nu distrusă; a reînviat printre Menoniţi, printre Baptiştii din Anglia şi America şi mai recent
printre congregaţii izolate pe Continent.” (Schaff, op. cit., vol. VIII, p. 64). Într-adevăr, ei nu au fost
distruşi. Spiritul lor este viu şi, prin succesorii lor, ei încă trăiesc şi ne vorbesc.

Deşi poziţiile Anabaptiste sunt în mare parte dezertate, ele sunt la fel de actuale astăzi şi provoacă
atacuri la fel de furibunde şi controverse la fel de aprinse ca în trecut. Urmaşii lor se află astăzi sub
acelaşi asediu şi sunt chemaţi să ia poziţie şi să apere doctrinele predecesorilor lor, doctrinele Scripturii.

Doctrina Anabaptistă fundamentală – Scriptura ca autoritate finală – este puternic asaltată. Nicicând
autoritatea Bibliei nu a fost mai mult discreditată şi subminată decât acum. Chiar şi cei ce îşi spun
„Baptişti”, care ar fi trebuit să fie „oameni ai Cărţii”, acceptă doctrine şi practici nebiblice, părăsind

vechea poziţie Anabaptistă. Teologia liberală, care învaţă „odată mântuit pentru totdeauna mântuit”
(omul se mântuieşte printr-o decizie şi apoi poate trăi cum vrea, căci rămâne mântuit) devine tot mai
populară, înlocuind vechea teologie a uceniciei, cauzând ca standardul spiritual şi moral să fie în regres

Doctrina separării este puternic asaltată de cei implicaţi în mişcarea ecumenică. Liderii Baptişti caută şi
acceptă sprijinul autorităţilor seculare, recunosc biserici false ca surori şi colaborează cu ele, trădând
poziţia pentru care predecesorii lor au luptat şi murit! Cei care iau poziţie pentru separare sunt acuzaţi de
legalism, ipocrizie şi îngustime. Aceasta este însă vechea poziţie baptistă!

Mărturisirea de la Schleitheim declară: „De aici ar trebui să învăţăm că orice nu este unit cu Dumnezeul
nostru şi cu Cristos nu poate fi altceva decât o abominaţie pe care ar trebui să o alungăm şi de care ar
trebui să fugim. Prin aceasta se înţelege toate lucrările şi serviciile bisericeşti Catolice şi Protestante,
întrunirile şi participarea la slujbele bisericilor lor…” (Noll, op. cit., p. 53).

Bullinger descrie separarea lor din perspectivă Protestantă, „evanghelică”: „De la început a fost în
principal o problemă de separare cu scopul de a crea o biserică împărţită…, deoarece doreau să-i
abandoneze pe papistaşi şi pe evanghelici… şi să trăiască într-o rânduială nouă Baptistă, pe care ei o
numesc Biserica creştină adevărată şi binecuvântată, de aceea liderii lor au primit botezul… ca un semn
al separării” (Verduin, op. cit., p. 208)

Mişcarea baptistă modernă se dezice de această separare, şi cooperează cu „papiştii” şi cu

„evanghelicii”. Făcând aceasta, însă, oare nu abandonează însăşi „ordinea baptistă”, schimbând astfel

Botezul era pentru Anabaptişti un semn al separării, al identităţii. Refuzau să accepte botezurile
practicate de grupurile care nu erau în acord doctrinar cu ei, nu îi recunoşteau ca biserici adevărate, iar
actele lor de cult erau privite ca invalide. Pentru aceasta au fost urâţi şi persecutaţi de evanghelici.

Zwingli le spunea: „Alergaţi alături de noi, trăiţi cum vreţi voi de creştineşte…, dar lăsaţi deoparte
re-botezările, căci este limpede ca lumina zilei că prin acestea faceţi o facţiune!” (Verduin, Ibid.). Care
sunt implicaţiile compromisului oferit de Zwingli? A-l accepta înseamnă a călca o parte însemnată din
Scriptură şi a renega cele mai importante doctrine ana/baptiste (autoritatea Scripturii – deoarece s-ar
accepta sau tolera ceea ce Scriptura condamnă; întreaga doctrină a bisericii – natura ei, rânduielile,
conducerea, disciplina, etc.; doctrina separării – de autorităţile civile, de bisericile false, de pretinşii fraţi,

Prin originea şi doctrinele lor, Anabaptiştii nu se pot încadra în tabăra Protestanţilor. Luther, Zwingli,
Calvin au încercat să reformeze vechea biserică Catolică pe care o priveau ca Biserica adevărată, dar
pângărită şi coruptă. Asemenea predecesorilor lor, Anabaptiştii priveau Catolicismul şi apoi
Protestantismul ca diferite forme ale aceleiaşi apostazii. Ei denunţau Reforma ca semi-papalitate, iar
doctrinele reformate ca jumătăţi de adevăruri, considerate mai rele decât eroarea.

Baptiştii nu sunt Protestanţi sau Neo-protestanţi. Cei care acceptă compromisul lui Zwingli încetează să
mai fie Baptişti, deşi pot păstra numele şi aparenţa. Aceştia pot fi orice, Protestanţi, Neo-protestanţi,
Evanghelici, dar nu Baptişti în sensul istoric al termenului. Însă nu toţi Baptiştii au acceptat
compromisul lui Zwingli, şi anume, botezul Protestant, „evanghelic”. O minoritate îl refuză cu aceeaşi
încăpăţânare cu care înaintaşii lor Anabaptişti îl refuzau.

Viziunea Anabaptistă ne cheamă astăzi la atitudine, la luarea unei poziţii. A sta pe aceeaşi poziţie cu ei
înseamnă a trăi o viaţă de ucenicie, de perseverenţă spre sfinţenie, de separare de rău, indiferent că ar fi
activitate lumească, anturaj păcătos sau doctrină falsă. Înseamnă a te separa de bisericile compromise,
apostate şi de a te uni cu bisericile adevărate ale lui Cristos, care iau poziţie pentru învăţăturile Sale şi le
aplică cu fidelitate în viaţa cotidiană!

Dacă lupta Anabaptiştilor a fost greşită, dacă au murit în zadar, să schimbăm taberele, să abandonăm
credinţa Baptistă, căci luptăm contra lui Dumnezeu! Dar dacă au suferit pentru o cauză dreaptă, pentru
adevăr, pentru Dumnezeu, suntem chemaţi să mergem pe aceeaşi cale, să le urmăm exemplul şi credinţa,
căci duce la destinaţia dorită!

Ecclesiologie 101

Autor: CURTIS PUGH, Album: fara album, Tematica: Diverse

Ecclesiologie 101
(Ediţie revizuită)
De Curtis Pugh

Scriind înainte „Escatologie 101”, în care am abordat lucrurile fundamentale care priveau evenimentele
timpului sfârşitului, ofer acum „Ecclesiologie 101”. Sper că va fi de ajutor oilor Domnului. Poate ar
trebui, pentru cititorii din afara SUA, să explic ce înseamnă „101”. Stereotipic, cel puţin, cursurile de
bază sau elementare din primul an de universitate se numără cu începere de la „101”. Aşadar, natura
acestui articol este aceea de a furniza o abordare de început a ecclesiologiei, sau a doctrinei despre

Îmi pare că există patru opinii printre baptiştii moderni în ce priveşte felul în care trebuie organizate
bisericile. Aceste patru opinii i-au forţat pe baptişti să intre în patru tabere diferite. Aceste tabere sunt
atât incompatibile (nu pot să coexiste armonios) cât şi ireconciliabile (nu pot fi aduse în armonie). Voi
încerca să ofer o evaluare corectă, concisă şi uşor de înţeles a primelor trei opinii împreună cu câteva
obiecţii îndreptate împotriva lor şi să o susţin pe a patra. Din moment ce nu pot găsi primele trei opinii
susţinute de Cuvântul lui Dumnezeu, nu pot furniza texte care să susţină vreuna din ele.

Prima poziţie susţinută de unii care se numesc baptişti este ceea ce numesc, „opinia autorităţii directe”.
Enunţată concis, această opinie afirmă că orice grup de oameni botezaţi pot să se adune şi să se
organizeze într-o biserică. Unii care susţin această poziţie ar spune că persoane nebotezate se pot aduna
şi iniţia botezul în grupul lor. Aceştia pretind nu doar autoritate directă de a se forma într-o biserică, ci şi
de a boteza pe baza aceluiaşi fel de autoritate. Această opinie presupune că ei au autoritatea de a face
aceste lucruri dată direct de Cristos, şi că El îi va recunoaşte ca biserică adevărată datorită acţiunilor lor.
Uneori această poziţie se mai numeşte şi „opinia auto-constituirii”.

Obiectăm la această opinie din mai multe motive, în primul rând fiindcă nu avem nici un exemplu nou
testamentar de biserici adevărate care să fi început în acest fel. Pe de altă parte, avem exemplul unui
grup dintre Neamuri care s-au întors la Domnul în Antiohia. În consecinţă, Biserica din Ierusalim a
autorizat un membru al ei să meargă la Antiohia, evident pentru a verifica ce auziseră şi pentru a acţiona
în consecinţă. Acţiunile sale includeau fără îndoială botezarea şi aşezarea lor în rânduială, din moment
ce aceasta era practica apostolilor (Fapte 11:22; Tit 1:5). Este afirmat clar că sub lucrarea sa „destul de
mult norod s-a adaos la Domnul” (Fapte 11:24). Aceşti oameni aveau nevoie de botez şi de învăţătură
pentru a împlini tot ceea ce a poruncit Cristos. Este de asemenea interesant şi important de observat că
doar după ce Barnaba a slujit grupului din Antiohia, ei au fost numiţi „biserică” de Duhul Sfânt (Fapte

De asemenea, nu avem nici un Cuvânt al lui Cristos sau al vreunui apostol prin care să se dea unor
persoane botezate această „autoritate directă” imaginară. Matei 18:20, pasajul în care se vorbeşte despre
cei „doi sau trei adunaţi în Numele Meu” NU învaţă o asemenea „opinie a auto-constituirii”. Acest pasaj
are legătură cu o biserică deja înfiinţată ce tratează probleme de disciplină, după cum arată clar
contextul. Organizarea bisericii nu se avea deloc în vedere când Domnul a rostit aceste cuvinte!
Încercarea de deformare a pasajului pentru a-l face un text-suport pentru auto-constituirea unei biserici

este o copilărie şi încalcă toate regulile logice de interpretare a Bibliei.

Obiectăm de asemenea fiindcă o astfel de metodă este în neorânduială în aceea că persoane care au fost
excluse din părtăşia unei biserici adevărate pot, fără pocăinţă şi îndreptare a vieţii – fără să îndrepte
situaţia înaintea bisericii lor anterioare – să se formeze într-o nouă biserică în desconsiderare flagrantă
faţă de biserica lor anterioară. Bisericile organizate în acest fel fac ca disciplina bisericească să cadă în
derâdere, la fel cum face şi comuniunea deschisă [Comuniunea deschisă înseamnă acceptarea la Cina
Domnului a oricui doreşte să participe, fără nici o restricţie –]. Şi astfel, la fel cum bisericile care
susţin comuniunea închisă nu au părtăşie la nivel de biserică cu cei care cred comuniunea deschisă, celor
care cred în organizarea biblică a bisericii li se interzice să aibă părtăşie cu cei care susţin această opinie
aflată în neorânduială sau eretică. Biblia spune: „În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim,
fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi
primit de la noi” (2 Tesaloniceni 3:6) şi „După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce
dezbinări [în Gr. – hairetikos, eretic –]” (Tit 3:10). Aşadar, fie că această opinie este privită ca
nefiind conformă orânduielii sau a fi eretică, baptistul credincios nu poate coopera sau avea părtăşie în
mod drept cu ei sau cu bisericile lor. A face aşa ceva înseamnă a fi trădător al adevărului!

Noi credem că opinia autorităţii directe este periculoasă deoarece conferă individului membru dreptul de
a se retrage din părtăşia unei biserici – fie pentru a forma o biserică nouă, fie pentru a evita disciplinarea
corectă, fie amândouă. Acolo unde se adoptă un astfel de plan, disciplina bisericească ajunge să fie
golită de sens şi scop.

Obiectăm faţă de această opinie de asemenea fiindcă este contrară Marii trimiteri. În acea trimitere
Domnul nostru şi-a afirmat autoritatea şi a poruncit bisericilor Sale adevărate să facă în absenţa Sa acele
lucruri pe care El le făcea când era pe pământ. Opinia auto-constituirii ar permite oricărui grup să se
organizeze într-o biserică şi prin actul lor să se califice pentru lucrarea pe care Cristos a conceput-o a fi
dusă mai departe de un trup specific – biserica Sa. Dacă ar exista ceva care să se numească
„Arminianism ecleziastic”, atunci această poziţie s-ar numi cu siguranţă aşa! La fel cum Arminianul
crede că este mântuit datorită a ceva ce a făcut el însuşi, la fel, aceşti „Arminieni ecleziastici” cred că
sunt Biserici botezate legitime ale lui Cristos datorită a ceva ce au făcut ei: datorită a ceva ce au făcut
fără nici o legătură cu o biserică ce avea trimiterea lui Cristos de a continua lucrarea pe care El o făcea.

Şi ce a făcut Cristos cât timp a fost pe pământ? A făcut ucenici, i-a botezat şi i-a adunat într-o biserică
(Ioan 4:1; 1 Cor. 12:28). Ce lucrare a lăsat El bisericii Sale? Aceeaşi pe care El o făcuse, bineînţeles.
Cristos nu şi-a propus ca lucrarea Sa să fie îndeplinită de credincioşi luaţi la modul individual sau de un
grup de credincioşi botezaţi care să acţioneze în afara trupului unei biserici. De aceea pare de
neconceput a gândi căci continuarea lucrării de formare a bisericilor poate fi împlinită de oricine
altcineva în afară de un trup bisericesc ce acţionează împreună pentru a determina care este voia lui
Dumnezeu în aceste privinţe şi a o împlini.

A doua poziţie susţinută de unii care se numesc Baptişti este ceea ce eu numesc opinia autorităţii
derivate din ordinare. Această opinie afirmă că orice bărbat ordinat în lucrarea Evangheliei are toată
autoritatea de care are nevoie. În virtutea acelei ordinări el poate administra ambele rânduieli, poate
ordina lucrători şi poate organiza biserici noi independent atât de membralitatea cât şi de acţiunea unei
biserici adevărate. Uneori aceasta se mai numeşte „opinia autorităţii predicatorului”. Noi respingem
această opinie fiindcă nu a fost practicată în Noul Testament. Pur şi simplu nu se găseşte nici în
învăţătura, nici în practica lui Cristos şi a apostolilor Săi. Nici un scriitor al Noului Testament nu o
încuviinţează şi nici noi nu ar trebui să o facem.

Există mai multe pericole reale în această idee. Cei care adoptă această opinie au creat o „clasă” de
oameni speciali, care, indiferent de devierile lor doctrinare sau incompatibilitatea lor morală, sunt
împuterniciţi să organizeze sau să refuze organizarea unor biserici noi. Aceşti oameni ar avea o putere
similară cu cea a „episcopilor” sistemului Catolic. Această opinie promovează mercenarismul printre
aşa-zişii baptişti [Aceasta este traducerea care se apropie cel mai mult de sensul complet al cuvântului
englezesc „free-lance-ism”. Prin „mercenarism” se înţelege aici activitatea oricărei persoane care
acţionează pe cont propriu, fără a fi autorizată de o biserică. Autorul nu doreşte să sugereze că toţi cei
care susţin această opinie îşi vând serviciile. Există unii care sunt conduşi de motive bune, şi nu
urmăresc interese financiare, deşi acţionează fără autoritatea bisericii –]. Acest fel de lucrare
mercenară este similară în unele privinţe cu cea menţionată în Fapte 19:13 – adică aceea a unor iudei
rătăcitori, „care umblau din loc în loc”, neavând nici o altă autoritate în afară de cea a lor înşişi.

Această opinie, la fel ca prima, de asemenea face ca disciplina biblică să cadă în derâdere şi să fie
distrusă. Un astfel de om, împuternicit la o ordinare îndepărtată cu o autoritate personală aşa de mare, nu
s-ar supune nici unei biserici. Un astfel de om ar putea fi exclus corect dintr-o biserică iar lucrarea lui nu
ar fi deloc afectată, căci el a fost „ordinat”, şi, pentru a cita pe cineva care afirmă această opinie, „Când
am fost ordinat am primit toată autoritatea de care am nevoie.” Noi nu putem găsi nici o bază pentru
opinia „autorităţii predicatorului”!

A treia opinie, cea a autorităţii denominaţionale, afirmă că o uniune, o comunitate baptistă sau o adunare
de lucrători acreditaţi de denominaţie are autoritate să organizeze biserici noi. Astfel, lucrătorii unei
astfel de organizaţii se consideră pe ei înşişi, şi sunt într-adevăr, o ierarhie care stăpâneşte peste biserici
– chiar şi problema naşterii unora noi. Această opinie este demascată uşor deoarece Noul Testament nu
cunoaşte astfel de organizaţii omeneşti, precum uniunile, comunităţile sau întrunirile lucrătorilor
acreditaţi de denominaţie şi de aceea nici Dumnezeu, nici creştinii nou testamentari nu sunt obligaţi să
recunoască progeniturile lor omeneşti ca biserici adevărate.

A patra opinie susţine căci Cristos, având toată autoritatea (Mat. 28:18), a dat porunci specifice bisericii
Sale în privinţa lucrării pe care trebuia să o facă în absenţa Sa. Această poziţie o numesc opinia
autorităţii bisericii. Aceste porunci specifice sunt numite Marea Trimitere şi sunt de fapt o delegare a
autorităţii lui Cristos. Astfel, atât privilegiul cât şi obligaţia – dreptul şi datoria – întregii slujiri a lui
Cristos a fost dat de El ucenicilor Săi organizaţi, Bisericii Sale. Unii au numit aceasta opinia „bisericii
mamă” deoarece necesită ca o biserică existentă anterior să fie implicată în înfiinţarea fiecărei biserici
noi. În practică, această opinie susţine că bisericile înfiinţate au 1) autoritatea delegată şi 2) înaltul
privilegiu şi 3) obligaţia de a ordina (de a pune deoparte public) oameni despre care cred că sunt chemaţi
de Dumnezeu la lucrare şi de a-i trimite în locuri apropiate sau depărtate în efortul bisericii de a îndeplini
Marea Trimitere. Astfel, bisericile trebuie să fie şi sunt implicate direct în înfiinţarea de biserici noi. Din
moment ce bisericile nou testamentare determină în mod obişnuit voinţa bisericii prin vot, este rezonabil
să aşteptăm ca acţiunile bisericii să fie decise, dacă nu în unanimitate, cel puţin prin votul majorităţii
membrilor. Astfel, nici un grup de indivizi botezaţi (sau nebotezaţi) nu pot a

Această opinie continuă practica Domnului nostru care Însuşi a ordinat anumiţi oameni şi i-a trimis
pentru înaintarea lucrării Sale (vezi Luca 9:1, 2; 10:1; Marcu 3:14; Ioan 15:16; 17:18, etc.). Noi credem
că a vedea adevărata biserică [prin aceasta nu înţelegem aşa-zisa biserică universală invizibilă, ci
biserica locală, trupul vizibil al lui Cristos – n. tr.] drept continuatoare a lucrării pe care Cristos a făcut-o
pe pământ este cea mai importantă perspectivă şi una care ar trebui adoptată de fiecare copil al lui
Dumnezeu. Aşadar, opinia autorităţii bisericeşti este consecventă cu Marea Trimitere care a fost dată

mai mult ca sigur bisericii Domnului. Dacă trimiterea a fost dată celor unsprezece ca indivizi, atunci
astăzi nu avem trimitere, căci ei sunt toţi morţi. Dacă trimiterea a fost dată celor unsprezece ca apostoli,
astăzi nu mai avem trimitere, căci nu mai există apostoli. Doar dacă privim trimiterea ca fiind dată
apostolilor şi celor ce erau împreună cu ei în calitate de biserică, cuvintele lui Cristos au un înţeles real şi
posibilitate de împlinire.

Opinia autorităţii bisericii este clar cea corectă deoarece urmează şablonul prezentat în Noul Testament.
Acolo vedem că bărbaţii au fost ordinaţi (puşi deoparte public de biserică) şi apoi trimişi să facă lucrarea
slujirii pentru care Duhul Sfânt i-a chemat şi echipat (vezi Fapte 1:21; 11:22; 13:1-4; 15:25; 1 Timotei
2:7, etc.). Această opinie este consecventă cu întreg Noul Testament deoarece toţi cei despre care ştim că
au botezat cu autoritate scripturală în acel volum au fost: 1) bărbaţi; 2) bărbaţi botezaţi; 3) bărbaţi
ordinaţi; şi 4) membri sănătoşi într-o biserică existentă anterior şi înaintea căreia dădeau socoteală.
Această opinie este consecventă atât cu metoda scripturală de finanţare a lucrării Evangheliei cât şi cu
principiul răspunderii predicatorilor implicaţi în lucrare înaintea bisericilor lor. (Suportul financiar şi
răspunderea pentru acesta merg mână în mână). Predicatorii trimişi de bisericile nou testamentare sunt
„îngrijiţi” de biserici (susţinuţi financiar) (Vezi Tit 3:13; 3 Ioan 1:6). Exemplul lui Pavel în privinţa
răspunderii este următorul: întotdeauna după călătoriile sale misionare, chiar şi după vizitarea faimoasei
biserici de la Ierusalim, s-a întors acasă la biserica ce l-a trimis, din Antiohia Siriei. Acolo el a dat un
raport al lucrării sale în diferite locuri, arătând prin aceasta răspunderea sa faţă de biserica ce l-a trimis
(vezi Fapte 14:26, 27; 18:22). Aceasta este şi astăzi practica misionarilor care susţin „opinia bisericii

Misionarii care susţin una din primele trei opinii menţionate mai sus pot practica unele din măsurile de
răspundere din motive practice, adică pentru a menţine veniturile, dar cei care susţin opinia autorităţii
bisericii o fac în primul rând fiindcă este un principiu biblic.

Noi credem că opinia autorităţii bisericii este opinia conformă orânduielii fiindcă nu încurajează o
„clasă” de oameni speciali înălţaţi la rang de stăpâni peste biserici. Noi credem că aceasta este opinia
scripturală întrucât NU încurajează mercenarismul, adică existenţa unei clase de lucrători ai lui Cristos
care nu răspund nimănui ci doar lor înşişi şi lui Dumnezeu.

În concluzie, doresc să subliniez următoarele aspecte: Dacă oricare din primele trei metode de
organizare a bisericilor este corectă, bisericile din Noul Testament au fost organizate greşit, căci ele au
fost organizate conform celei de-a patra opinii. Dacă una din primele trei metode este corectă, acele
biserici baptiste de-a lungul istoriei organizate după acest tipar au fost organizate greşit şi nu sunt/au fost
biserici adevărate. Dacă a patra opinie despre organizarea unei biserici este corectă, atunci primele trei
sunt nescripturale şi bisericile organizate în oricare din acele moduri nu sunt biserici adevărate ale lui

Prima opinie este o negare a autorităţii bisericii şi înlocuieşte autoritatea bisericii cu autoritatea
individuală. Într-un anumit sens, este o stare de lipsă a legii. Prima poziţie afirmă că un grup de indivizi
botezaţi pot să se retragă din biserica lor şi, independenţi faţă de oricine, să se organizeze într-o biserică
baptistă adevărată. A doua poziţie promovează o clasă de lideri religioşi în poziţii de autoritate, dar şi
anarhia. Aceasta afirmă că există un cler sau o clasă specială de bărbaţi ordinaţi care au autoritatea de a
organiza biserici baptiste adevărate pe cont propriu, separat de orice acţiune a unei biserici cu excepţia
celei de ordinare anterioară a lor pentru lucrare. A treia poziţie este total nescripturală deoarece depinde
de organizaţii omeneşti pentru autoritate. Mai mult, această poziţie stabileşte o adevărată ierarhie (un
corp conducător al unui cler organizat – definiţia mai completă a ierarhiei). A patra poziţie promovează

democraţia biblică sub Domnul Isus Cristos Capul. Afirmă că fiecare biserică baptistă adevărată este
capabilă şi responsabilă să fie implicată activ în îndeplinirea Marii Trimiteri atât acasă cât şi peste
hotare. Această poziţie afirmă în continuare că puterea de luare a deciziilor de ordinare pentru lucrare, de
trimitere a misionarilor şi de eliberare a membrilor cu scopul de organizare de biserici noi se regăseşte
între membrii bisericii ca trup, şi nu într-un cler sau într-un grup de membri ce acţionează independent
de biserică, luată ca întreg. Aceasta este metoda biblică şi conformă orânduielii. „Dar toate să se facă în
chip cuviincios şi în rânduială” (1 Corinteni 14:40).

În limba română de Iosif Raul Enyedi

How Christ saves sinners

Autor: William Tyndale, Album: fara album, Tematica: Diverse


By William Tyndale

The fall of Adam has made us heirs of the vengeance and wrath of God, and heirs of eternal damnation;
and has brought us into captivity and bondage under the devil. And the devil is our lord, and our ruler,
our head, our governor, our prince, yea, and our god. And our will is locked and knit faster unto the will
of the devil, than could an hundred thousand chains bind a man unto a post. Unto the devil\'s will
consent we with all our hearts, with all our minds, with all our might, power, strength, will and lusts; [so
that the law and will of the devil is written as well in our hearts as in our members, and we run headlong
after the devil with full zeal, and the whole swing of all the power we have; as a stone cast up into the air
comes down naturally of his own self, with all the violence and swing of his own weight.] With what
poison, deadly, and venomous hate hateth a man his enemy! With how great malice of mind, inwardly,
do we slay and murder! With what violence and rage, yea, and with how fervent lust commit we
adultery, fornication, and such like uncleanness! With what pleasure and delectation, inwardly, serves a
glutton his belly! With what diligence deceive we! How busily seek we the things of this world!
Whatsoever we do, think, or imagine, is abominable in the sight of God. [For we can refer nothing unto
the honor of God; neither is His law, or will, written in our members or in our hearts: neither is there any
more power in us to follow the will of God, than in a stone to ascend upward of his own self.]

And [beside that,] we are as it were asleep in so deep blindness, that we can neither see nor feel what
misery, thralldom, and wretchedness we are in, till Moses come and wake us, and publish the law. When
we hear the law truly preached, how that we ought to love and honor God with all our strength and
might, from the low bottom of the heart, [because He hath created us, and both Heaven and earth for our
sakes, and made us lord thereof;] and our neighbors (yea, our enemies) as ourselves, inwardly, from the
ground of the heart, [because God hath made them after the likeness of His own image, and they are His
sons as well as we, and Christ hath bought them with His blood, and made them heirs of everlasting life
as well as us; and how we ought to] do whatsoever God bids, and abstain from whatsoever God forbids,
with all love and meekness, with a fervent and a burning lust from the center of the heart; then begins
the conscience to rage against the law, and against God. No sea, be it ever so great a tempest is so
unquiet. For it is not possible for a natural man to consent to the law, that it should be good, or that God
should be righteous which maketh the law; [inasmuch as it is contrary unto his nature, and damns him
and all that he can do, and neither shows him where to fetch help, nor preaches any mercy; but only sets
man at variance with God, (as witnesses Paul, Rom. 4) and provokes him and stirs him to rail on God,
and to blaspheme him as a cruel tyrant. For it is not possible for a man, till he be born again, to think that
God is righteous to make him of so poison a nature, either for his own pleasure or for the sin of another
man, and to give him a law that is impossible for him to do, or to consent to;] his wit, reason, and will
being so fast glued, yes, nailed and chained unto the will of the devil. Neither can any creature loose the
bonds, save the blood of Christ [only].

This is the captivity and bondage, whence Christ delivered us, redeemed and loosed us. His blood, His
death, His patience in suffering rebukes and wrongs, his prayers and fastings, his meekness and fulfilling
of the uttermost point of the law, appeased the wrath of God; brought the favor of God to us again;

obtained that God should love us first, and be our Father, and that a merciful Father, that will consider
our infirmities and weakness, and will give us His Spirit again (which was taken away in the fall of
Adam) to rule, govern, and strengthen us, and to break the bonds of Satan, wherein we were so strait
bound. When Christ is thuswise preached, and the promises rehearsed, which are contained in the
prophets, in the psalms, and in divers places of the five books of Moses, [which preaching is called the
Gospel or glad tidings;] then the hearts of them which are elect and chosen, begin to wax soft and melt at
the bounteous mercy of God, and kindness showed of Christ. For when the evangelion is preached, the
Spirit of God entereth into them which God hath ordained and appointed unto eternal life; and opens
their inward eyes, and works such belief in them. When the woeful consciences feel and taste how sweet
a thing the bitter death of Christ is, and how merciful and loving God is, through Christ\'s purchasing
and merits; they begin to love again, and to consent to the law of God, how that it is good and ought so
to be, and that God is righteous which made it; and desire to fulfill the law, even as a sick man desireth
to be whole, and are an hungered and thirst after more righteousness, and after more strength, to fulfill
the law more perfectly. And in all that they do, or omit and leave undone, they seek God\'s honor and
His will with meekness, ever condemning the unperfectness of their deeds by the law.

Now Christ stands us in double stead; and us serves, two manner wise. First, He is our Redeemer,
Deliverer, Reconciler, Mediator, Intercessor, Advocate, Attorney, Solicitor, our Hope, Comfort, Shield,
Protection, Defender, Strength, Health, Satisfaction and Salvation. His blood, His death, all that He ever
did, is ours. His blood-shedding, and all that He did, does me as good service as though I myself had
done it. And God (as great as He is) is mine, with all that He has, [as an husband is his wife\'s,] through
Christ and His purchasing.

Secondarily, after that we be overcome with love and kindness, and now seek to do the will of God
(which is a Christian man\'s nature), then have we Christ an example to counterfeit; as saith Christ
Himself in John, \"I have given you an example.\" And in another evangelist He saith, \"He that will be
great among you, shall be your servant and minister; as the Son of man came to minister, and not to be
ministered unto.\" And Paul says, \"Counterfeit Christ.\" And Peter saith, \"Christ died for you, and left
you an example to follow his steps.\" Whatsoever therefore faith hath received of God through Christ\'s
blood and deserving, that same must love shed out, every whit, and bestow it on our neighbors unto their
profit, yea, and that though they be our enemies. [What faith receiveth of God through Christ\'s blood,
that we must bestow on our neighbors, though they be our enemies.] By faith we receive of God, and by
love we shed out again. And that must we do freely, after the example of Christ, without any other
respect, save our neighbor\'s wealth only; and neither look for reward in the earth, nor yet in Heaven, for
[the deserving and merits of] our deeds, [as friars preach; though we know that good deeds are rewarded,
both in this life and in the life to come.] But of pure love must we bestow ourselves, all that we have,
and all that we are able to do, even on our enemies, to bring them to God, considering nothing but their
wealth, as Christ did ours. Christ did not His deeds to obtain Heaven thereby, (that had been a madness;)
Heaven was His already, He was heir thereof, it was His by inheritance; but did them freely for our
sakes, considering nothing but our wealth, and to bring the favor of God to us again, and us to God. And
no natural son, that is his father\'s heir, does his father\'s will because he would be heir; that he is already
by birth; his father gave him that ere he was born, and is loather that he should go without it, than he
himself has wit to be; but of pure love doth he that he does. And ask him, Why he does any thing that he
does? he answers, My father bade; it is my father\'s will; it pleases my father.

Bond-servants work for hire, children for love: for their father, with all he has, is theirs already. So doth
a Christian man freely all that he does; considereth nothing but the will of God, and his neighbor\'s
wealth only. If I live chaste, I do it not to obtain Heaven thereby; for then should I do wrong to the blood

of Christ; Christ\'s blood has obtained me that; Christ\'s merits have made me heir thereof; He is both
door and way thitherwards: neither that I look for an higher room in Heaven, than they shall have which
live in wedlock, other than a whore of the stews (if she repent); for that were the pride of Lucifer: but
freely to wait on the evangelion; [and to avoid the trouble of the world, and occasions that might pluck
me therefrom,] and to serve my brother withal; even as one hand helps another, or one member another,
because one feels another\'s grief, and the pain of the one is the pain of the other. Whatsoever is done to
the least of us (whether it be good or bad), it is done to Christ; and whatsoever is done to my brother (if I
be a Christian man), that same is done to me. Neither does my brother\'s pain grieve me less than mine
own: neither rejoice I less at his wealth than at mine own, [if I love him as well and as much as myself,
as the law commandeth me.] If it were not so, how saith Paul? \"Let him that rejoiceth, rejoice in the
Lord,\" that is to say, Christ, which is Lord over all creatures. If my merits obtained me Heaven, or a
higher place there, then had I wherein I might rejoice besides the Lord.

Here see ye the nature of the law, and the nature of the evangelion: how the law is the key that binds and
damns all men, and the evangelion [is the key that] looses them again. The law goes before, and the
evangelion follows. When a preacher preaches the law, he binds all consciences; and when he preaches
the gospel, he looses them again. These two salves (I mean the law and the gospel) uses God and His
preacher, to heal and cure sinners withal. The law drives out the disease and makes it appear, and is a
sharp salve, and a fretting corosy, and kills the dead flesh, and looses and draws the sores out by the
roots, and all corruption. It pulls from a man the trust and confidence that he has in himself, and in his
own works, merits, deservings and ceremonies, [and robs him of all his righteousness, and makes him
poor.] It kills him, sends him down to Hell, and brings him to utter desperation, and prepareth the way of
the Lord, as it is written of John the Baptist. For it is not possible that Christ should come to a man, as
long as he trusts in himself, or in any worldly thing, [or has any righteousness of his own, or riches of
holy works.] Then comes the evangelion, a more gentle pastor, which supplies and lessen the wounds of
the conscience, and brings health. It brings the Spirit of God; which looses the bonds of Satan, and
couples us to God and His will, through strong faith and fervent love, with bonds too strong for the
devil, the world, or any creature to loose them. And the poor and wretched sinner feels so great mercy,
love, and kindness in God, that he is sure in himself how that it is not possible that God should forsake
him, or withdraw His mercy and love from him; and boldly crieth out with Paul, saying, \"Who shall
separate us from the love that God loveth us withal?\" That is to say, What shall make me believe that
God loveth me not? Shall tribulation? anguish? persecution? Shall hunger? nakedness? Shall sword?
Nay, \"I am sure that neither death, nor life, neither angel, neither rule nor power, neither present things
nor things to come, neither high nor low, neither any creature, is able to separate us from the love of
God, which is in Christ Jesus our Lord.\" In all such tribulations a Christian man perceiveth that God is
his Father, and loves him even as he loved Christ when He shed His blood on the cross.

Finally, as before, when I was bond to the devil and his will, I wrought all manner evil and wickedness,
not for Hell\'s sake, which is the reward of sin, but because I was heir of Hell by birth and bondage to
the devil, did I evil, (for I could none otherwise do; to do sin was my nature:) even so now, since I am
coupled to God by Christ\'s blood, do I well, not for Heaven\'s sake, [which is yet the reward of well
doing;] but because I am heir of Heaven by grace and Christ\'s purchasing, and have the Spirit of God, I
do good freely, for so is my nature: as a good tree brings forth good fruit, and an evil tree evil fruit. By
the fruits shall ye know what the tree is. A man\'s deeds declare what he is within, but make him neither
good nor bad; [though, after we be created anew by the Spirit and doctrine of Christ, we wax perfecter
always, with working according to the doctrine, and not with blind works of our own imagining.] We
must be first evil ere we do evil, as a serpent is first poisoned ere he poison. We must be also good ere
we do good, as the fire must be first hot, ere it [heat another] thing. Take an example: As those blind and

deaf, which are cured in the gospel, could not see nor hear, till Christ had given them sight and hearing;
and those sick could not do the deeds of an whole man, till Christ had given them health; so can no man
do good in his soul, till Christ have loosed him out of the bonds of Satan, and have given him wherewith
to do good, yea, and first have poured into him that self good thing which He sheds forth afterward on
other. Whatsoever is our own, is sin. Whatsoever is above that, is Christ\'s gift, purchase, doing and
working. He bought it of His Father dearly, with His blood, yea, with His most bitter death, and gave
His life for it. Whatsoever good thing is in us, that is given us freely, without our deserving or merits, for
Christ\'s blood\'s sake. That we desire to follow the will of God, it is the gift of Christ\'s blood. That we
now hate the devil\'s will (whereunto we were so fast locked, and could not but love it), is also the gift of
Christ\'s blood; unto whom belongeth the praise and honor of our good deeds, and not unto us.

(A Pathway Into Holy Scriptures, pp. 17-23).

Regeneration and conversion

Autor: J.P.Boyce, Album: fara album, Tematica: Diverse




J.P. Boyce

At the outset of a discussion of these two subjects we are met by the question, whether they are not one
and the same thing. They are unquestionably so intimately associated that it is difficult to separate them
and point out the distinctions between them. The Scriptures connect the two under the one idea of the
new birth, and teach that not only is regeneration an absolute essential in each conversion, but that in
every intelligent responsible soul conversion invariably accompanies regeneration. It is not strange,
therefore, that they are often confounded. Yet, after all, the Scriptures also teach that regeneration is the
work of God, changing the heart of man by his sovereign will, while conversion is the act of man turning
towards God with the new inclination thus given to his heart.

I. It is best first to collect together the various terms and expressions in which this whole matter is

1. Forms of the verb gennao, which means \"to beget.\"

John 1:13; 3:3, 4 (two places), 5, 6, 7, 8; 1 Cor. 4:15; Philemon 10; 1 John 2:29; 3:9 (two places); 4:7;
5:1 (three places); 5:4, 18 (two places).

2. Compound forms of gennao.

1 Pet. 1:23. \"Having been begotten again, not of corruptible seed, but of incorruptible, through the word
of God, which liveth and abideth.\"

Titus 3:5. \"He saved us through the washing of regeneration and renewing of the Holy Ghost.\"

3. The word apekuesen is used in James 1:18, and means to bring forth or bear young, and there
evidently means to bring to the condition of sonship.

4. Ktisis and ktizo, which mean creation and create, are found in 2 Cor. 5:17; Gal. 6:15; Eph. 2:10, 15;

5. Sunezoopoiesen, he quickened together with (Christ). Eph. 2:5; Col. 2:13.

In addition to the above uses of single words are the following passages which speak of the word of God
as an effective instrument, but not as a creative power. These, however, do not connect this instrument
with either regeneration or conversion necessarily; but speaks of it (a) as a means of partaking of the
divine nature, 2 Pet. 1:4; (b) as a means of purifying, John 15:3; (c) as a means of Christian defense,
Eph. 6:17; and (d) as an instrument of powerful conviction and destruction of the wicked, Heb. 4:12.

II. From the Scriptural teaching we see that the whole work of Regeneration and Conversion is included
under the one term regeneration.

It is true that but few of the passages refer to anything save the work of God; yet these few sufficiently
teach the use of the word in regeneration to lead us not to reject, as a part of it, that result of God\'s act
which, in connection with the word, leads to the full union of its subject with Christ through repentance
and faith.

The passages in connection with Paul as God\'s instrument, 1 Cor. 4:15, and Philemon 10, would not be
conclusive, but they are made so by others.

However much James 1:18 suggests a different aspect of the work, namely, the bringing forth that which
has been begotten, still it so nearly connects that idea with the begetting as to create doubt if the whole
work may not be virtually involved.

But 1 Pet. 1:23, by the use of the compound of gennao, shows that all the work of the Spirit, including
both the new heart and the leading of it to conscious faith, is properly to be spoken of by the same term
as a mere change of heart.

The whole work is thus spoken of, however, because God is operative from the beginning to the end, but
this does not prove that he does not operate differently in one part from what he does in the other.

III. The Scripture teaching is that God operates immediately upon the heart to produce the required
change, by which it is fitted to receive the truth, and mediately through the word in its reception of that

1. He operates immediately upon the heart to prepare the way for the truth. This is evident

(1.) From the description given of man\'s spiritual condition.

(a) As spiritually dead. Eph. 2:1.

(b) As blind. Eph. 4:18.

(c) As slaves to sin. John 8:34; Rom. 6:17, 19.

(d) As needing deliverance from the powers of darkness. Col. 1:13.

(e) As incapable of knowing or discerning the things of the Spirit. 1 Cor. 2:14; Eph. 4:18.

(f) As incapable of changing himself. Jer. 13:23.

(g) As defiled in conscience. Tit. 1:15.

These passages show man in a condition from which he must be rescued even to understand and
appreciate the truth of God.

(2.) The Scripture attributes the birth to the will of God exclusively, thus showing that in some aspect it
is not to be regarded as due to the reception of the truth. John 1:13.

[For sections (3), (4), (5) and (6), see Hodge\'s Outlines, p. 451.]

(3.) The influence of the Spirit is distinguished from that of the word. John 6:45, 64, 65; 1 Cor. 2:12-15;
1 Thess. 1:5, 6.

(4.) A divine influence is declared to be necessary for the reception of the truth. Ps. 119:18; Acts 16:14;
Eph. 1:17-20.

(5.) Such an internal operation on the heart is attributed to God. Matt. 11:25; Luke 10:21; Phil. 2:13; 2
Thess. 1:11; Heb. 13:21.

(6.) The nature of this influence is evidently different from that effected by the truth. Eph. 1:19; 3:7; 2
Tim. 2:25.

(7.) This influence is spoken of as a preparation of the heart for the truth; which, therefore, must be
distinct from the truth or its reception. Luke 8:8, 15; Acts 16:14.

This preparation of the heart comes from God. 1 Chron. 29:18, 19; Ps. 119:18; Prov. 16:1; Acts 16:14;
Rom. 9:23.

2. The Spirit acts mediately through the word.

(1.) He inspired that word and sends it forth for the accomplishment of the ends designed. John 14:16; 2
Tim. 3:16.

(2.) He aids the ministry and others in making it known. 1 Cor. 4:7; 2 Thess. 3:1.

To the extent that these are his agents he uses the word.

(3.) The instrument thus used is in itself effective as truth. Heb. 4:12. Therefore, Christians are
commanded in their spiritual warfare to take the word of God as the sword of the Spirit. Eph. 6:17. It is,
however, made especially so to the heart prepared for it by his illuminating influences, which reveal its
beauties and its suitableness, and by the aid of the memory which recalls, and the conscience which
applies, and the affections which lay hold upon it. 2 Tim. 3:15, 16, 17.

(4.) Christians are, therefore, said to be \"brought forth, (James 1:18), by the word of truth,\" because
that is the seed sown in the prepared ground through which they are led by repentance and faith to union
with Christ and sonship of God.

(5.) Since this use of the Scriptures is due to their own fitness to present motives to action, the Spirit of

God is not limited to this word alone but uses such other truth, and such events of life as may be
effective towards the contemplated end. Thus any events in God\'s providence, as afflictions, or dangers,
or personal sins, or the conversion of others, or aught else that may lead to seeking God, are used as a
means of awakening, or of giving deeper conviction, or of enforcing the Scripture truths which lead to

(6.) This is especially true of the ordinances of Baptism and the Lord\'s Supper duly set forth before
mankind. So far as these ordinances are fitted to convey truth, or to impress duty, they are instrumental
in regeneration.

(7.) But neither of them regenerates or confers regeneration.

(a) This is not done by the Lord\'s Supper. It has been argued from John 6:51-58, where Christ promises
eternal life to those who shall eat his flesh and drink his blood, and denies it to all who shall not. The
language used refers to spiritual participation in his salvation. It is similar to the promise to the woman
at Sychar that \"Whosoever drinketh of the water that I shall give him shall never thirst; but the water
that I shall give him shall become in him a well of water springing up into everlasting life.\" John 4:14.
It is argued that Christ must have meant partaking of his real body, because he did not correct the Jews
who, because they so understood him, rejected him. But, John 8:51-53, he did not correct a similar
mistake which led to a similar result when he said in verse 51, \"If a man keep my word he shall never
see death.\"

(b) Even more distinctly is this true of Baptism. Spiritual effects are spoken of in connection with this
ordinance. Thus we have \"the washing of regeneration and renewing of the Holy Ghost.\" Titus 3:5. We
have Paul exhorted by Ananias, Acts 22:16, \"arise and be baptized and wash away thy sins,\" and the
language of Christ, John 3:5, \"Except a man be born of water and the Spirit, he cannot enter into the
kingdom of God.\" The first of these has reference to the cleansing influence of regeneration by the
Spirit in like manner as his renewing, which is spoken of in the immediate context and has no reference
to baptism. That the last refers to baptism is at least doubtful; but admitting that it does, which is
doubtless true of the second, we have here outward baptism, only as symbolizing an inward change and
not producing it. The following reasons plainly show that neither of these ordinances has regenerating

(1.) That ordinances can only be signs of grace and cannot confer it.

(2.) They may convey truth symbolically, and only such truth is fitted to affect the mind. But nothing
symbolized by these two can confer regeneration upon those receiving them.

(3.) They are appointed to be used only by those who have been regenerated. Baptism is an act of
obedience, symbolizing the death of believers to sin, and resurrection to new life, and setting forth their
union with Christ in his death and burial. The Lord\'s Supper is to be partaken of by those already, as
Christian believers, united together in church fellowship.

(4.) That this was the use of Baptism is evident from the practice of the Apostolic Christians. Acts 2:41.
The baptized had received his word. This followed repentance and preceded baptism. The addition to the
text in Acts 8:37 could not have taken place had it not been for the universal prevalence of the idea that
faith necessarily precedes baptism. Paul before his baptism had received the Lord Jesus and his eyes had
been opened and the Holy Ghost given. Acts 9:18. Cornelius and his house also received the Holy Ghost

and spake with tongues before their baptism. Acts 10:44-48. The Jailer at Philippi manifestly believed
before he was baptized. Baptism without antecedent faith was treated as invalid in certain disciples at
Ephesus. Acts 19:1-5.

(5.) That this was also true of the Lord\'s Supper is shown by the fact that it was partaken of only by
churches, and the members of churches are everywhere spoken of and treated as converted persons; also
by the further fact that it was a memorial service (\"in remembrance of me\") and a memorial implies
previous knowledge of the persons and facts remembered. But only such a knowledge and remembrance
could be blessed, as involved faith in Jesus. 1 Cor. 11:28, 29.

(6.) The Spirit does not make truth effective by giving it additional force to that which it has naturally,
but by so affecting the mind that the man is prepared to receive it with its own due force. Thus he
changes the mind, illuminates the mind, helps it appreciate and lay hold of truth. Only thus does he make
truth effectual. Therefore, the outward washing or partaking can have no effect to renew, or regenerate
the heart, which must itself have been prepared, before it can even appropriate the truths conveyed by
these ordinances.

The above statements are only intended to meet the views of Romanists and such others as claim
regenerating influence of sacraments, and not those of such as make Baptism only a condition of pardon.
The latter claim that regeneration is through the word only and are met by the proofs that the Spirit acts
independently of the word.


I. This is the result of regeneration. The new heart is prepared to turn to God and does actually so turn.
Without regeneration, the sinfulness of man keeps him away from God, causes him to set his affections
upon self and his own pleasure, and to find gratification in things which are opposed to God and
holiness. The regenerated heart has new affections and desires and is, therefore, fitted to seek after God
and holiness.

II. It is both the act of God and of man co-operating with him.

1. It is the act of God. It is thus described in the Scriptures.

1 Kings 18:37. \"Thou hast turned their heart back again.\"

Ps. 80:3. \"Turn us again, O God; and cause thy face to shine, and we shall be saved.\"

Ps. 85:4. \"Turn us, O God of our salvation.\"

Song of Sol. 1:4. \"Draw me; we will run after thee.\"

Jer. 30:21. \"I will cause him to draw near, and he shall approach unto me.\"

Jer. 31:18. \"Turn thou me, and I shall be turned.\"

Ezek. 36:27. \"And I will put my Spirit within you, and cause you to walk in my statutes, and ye shall
keep my judgments, and do them.\"

John 6:44. \"No man can come to me, except the Father which sent me draw him.\"

2. It is the act of the regenerated heart actively co-operating in thus turning.

Deut. 4:30. \"Thou shalt return to the Lord thy God.\"

Prov. 1:23. \"Turn you at my reproof.\"

Hosea 12:6. \"Therefore turn thou to thy God.\"

Isaiah 55:7. \"Let him return unto the Lord.\"

Joel 2:13. \"Rend your heart, and not your garments, and turn unto the Lord your God.\"

Acts 11:21. \"A great number that believed turned unto the Lord.\"

III. The question naturally arises what is the nature of conversion. In reply it may be said that it consists:

1. Not in mere outward reformation.

2. Not in return from backsliding.

3. But in the turning of the heart to God and holiness. It is a turning of the thoughts, desires and
affections of the heart from sinful and carnal lusts and pleasures toward holy things, and God, and
Christ, and salvation. It is a turning from darkness to light, from the power of Satan to God. [See Gill\'s
Divinity 2:132-4.] It consists \"in a man\'s turning actively to God under the influence of divine grace.\"
[Gill 2:135]

IV. This conversion comprises:

1. A knowledge of the true God, and acceptance of him as such.

2. Knowledge of personal sin, guilt and condemnation.

3. Sorrow for sin and desire to escape condemnation.

4. Determination to turn away from sin and seek God.

5. Conviction of personal need of help in so doing.

6. Knowledge of Christ as a Saviour from sin.

7. Personal trust in Christ and his salvation.

NOTE. A man in one sense maybe called converted as soon as he has truly turned to God and is also
seeking to know and do his will. This is that amount of conversion which is so nearly contemporaneous
with regeneration as to be liable to be supposed to exist at the same moment with it, and which indeed in

a being capable of thought on such subjects must be its immediate effect.

But what the Scriptures and common language comprise in this word is repentance and trust in God\'s
saving power, and, in connection with Christian knowledge, trust in Jesus Christ as a Saviour. The
attainment of the fullness of such conversion is by the gradual appreciation of truth, resulting not only
from regeneration, and knowledge, but from spiritual illumination of the mind.

V. The relation of regeneration to conversion will, therefore, appear to be one of invariable antecedence.

Wherever the appropriate truth is at the time present its relation is almost that of producing cause, for the
prepared heart at once receives the truth. Hence, as this is so generally the case, they have been usually
regarded as contemporaneous and by some even as identical. But that regeneration is the invariable
antecedent is seen,

1. From the fact that the heart is the soil in which the seed, the word of God, is sown, and that seed only
brings forth fruit in the good soil. The heart is made good soil by regeneration.

2. Regeneration (as in infants) may exist without faith and repentance, but the latter cannot exist without
the former. Therefore, regeneration precedes.

3. Logically the enabling act of God must, in a creature, precede the act of the creature thus enabled. But
this logical antecedence involves actual antecedence, or the best conceptions of our mind deceive us and
are not reliable. For this logical antecedence exists only because the mind observes plainly a perceived
dependence of the existence of the one on the other. But such dependence demands, if not causal, at least
antecedent existence. Here it is only antecedent.

VI. There is not only antecedence, but in some cases an appreciable interval.

1. This is true even of conversion regarded as a mere turning to God. Between it and regeneration must
intervene in some cases some period of time until the knowledge of God\'s existence and nature is given,
before the heart turns, or even is turned towards that God.

(1.) This must be true of all infants and of all persons otherwise incapable of responsibility, as for
example idiots.

(2.) There is no reason why it should not be true of some heathen. The missionaries of the cross have
been sought by men, who knew nothing of Christianity, but whose hearts, unsatisfied with the religion of
their fathers, were restlessly seeking for what their soul was crying out.

2. It is still more manifestly true of full Christian conversion.

(1.) The Scriptures teach this in many examples of persons pious, holy, and fearing God, yet
unacquainted with the full truth which secures union with Christ.

Ethiopian Eunuch: Acts 8:26-40.

Paul: Acts, chapter 9, 22 and 26. Galatians, chapters 1st and 2d.

Cornelius the Centurion: Acts 10:2.

Lydia: Acts 16:14.

(2.) The experience of ministers in all ages with persons seeking and attaining salvation confirms this
idea. The attainment of conversion may be marked by stages. The sinner is at first totally indifferent.
The word produces on him no effect. Then (1.) There is an evident willingness to give serious attention
to the truth of God. God has opened the heart as he did that of Lydia. (2.) There is conviction of sin,
sense of its vileness, and of its dangerous effects. (3.) The soul, oppressed by these, strives to do
something by which to attain salvation, but finds all in vain. (4.) At last accepting the truth of God\'s
word it rests in trust of a personal Saviour.

VII. The term conversion is not technically applied to any change, except that which follows upon
regeneration, and consists in the Godward turning of one heretofore turned entirely away from God. The
return of men who have backslidden, or fallen into grievous sin, is also called \"a return to God,\" and
such a return is possibly what is called \"conversion\" in Peter\'s case. Luke 22:32. But conversion is
theologically used exclusively of the first act.

Who accepts whom

Autor: Daniel Chamberlin, Album: fara album, Tematica: Diverse

Who Accepts Whom?

Daniel Chamberlin

Covenant Baptist Church, Broken Arrow, Oklahoma

\"Are you a Christian?\" asks Bill. George confidently responds, \"Of course I am; I accepted Christ a
long time ago.\"

How often have we heard an exchange similar to this! And if you were Bill, perhaps you felt a bit
uneasy hearing this feather-light response. The problem is not so much that what George said was
wrong, as that he failed to say more.

Modern methods of evangelism have produced a glut of \"George\'s\" who talk as if becoming a
Christian were something of their own doing. It goes something like this: \"God has done all He can do,
the next move (the really decisive one) is up to you... Heaven or hellthe choice is yours.\" By thus
\"accepting\" Christ, man virtually becomes his own savior. Man is in the driver\'s seat, and God
becomes a mere spectator. Man becomes the sun around which all else in the universe rotates.

Our present day situation was well summarized by Charles Haddon Spurgeon (1834-1892) when he said,

Sometimes we are inclined to think that a very great portion of modern revivalism has been more a curse
than a blessing, because it has led thousands to a kind of peace before they have known their misery;
restoring the prodigal to the Father\'s house, and never making him say, \"Father, I have sinned.\" How
can he be healed who is not sick? or he be satisfied with the bread of life who is not hungry? The
old-fashioned sense of sin is despised, and consequently a religion is run up before the foundations are
dug out. Everything in this age is shallow. Deep-sea fishing is almost an extinct business so far as men\'s
souls are concerned. The consequence is that men leap into religion, and then leap out again. Unhumbled
they came to the church, unhumbled they remained in it, and unhumbled they go from it.

You see, the reason George failed to say so much that should have been said, is that he heard a
\"gospel\" that failed to say enough in the first place. Today, many pulpits proclaim a God who is trying,
in a largely unsuccessful way, to make Himself acceptable to man. In interests of simplicity, the gospel
has been over-reduced to the point of being trivialized. But if a little truth is presented as if it were the
whole truth, the result will be confusion at best, and deception at worst. When Satan lured Eve with the

original temptation, some of what he said was true. (Compare Gen. 3:5 with 3:7,22.) Partial truth can be
more dangerous than total lies! Let us therefore take a look at the \"other half\" of the gospel, which we
cannot afford to omit.

The gospel of Jesus Christ is essentially God-centered, not man-centered. We were created for His
pleasurenot vice versa (Rev. 4:11). But through Adam, sin has entered into the world, and has entirely
corrupted the very heart and nature of every man. Thus we are separated from God by an infinite span.
God\'s holiness and justice demand that our sin be punished. If your sin is not punished, God is no longer
holy. And if He is not holy, He is not God at all.

In our state of sin, we are not capable of paying for our sins, changing ourselves, nor making peace with
God. We are unacceptable to Him. God accepteth no man\'s person (Gal. 2:6). If left to our sinful selves,
we are all headed for eternal damnation. The immeasurably holy God will justly pour out His righteous
wrath upon us. Our only hope is that someone greater than us will do for us what we cannot do, and
make us acceptable to God.

But who can fully pay for our sins? Who can live perfectlywithout even one sin to earn God\'s favor for
us? Who can make us acceptable to God? The Biblical answer is unmistakably clear: only God Himself
can do all this. And that, my friend, is precisely what He has done! Though under no obligation
whatsoever to do so, He has, in grace and mercy alone, out of the goodness of His heart, made sinners
acceptable to Himself.

How has God done such an unexpected, amazing thing as this? In the Lord Jesus Christ. And He has
done it in such a way that sinners are delivered, and yet justice is maintained. The guilty one goes free,
but the standards of justice are not broken. Christ, the eternal Son of God, came into this world and
became a man, lived a life of sinless obedience to the Father, and died the death which sinners deserve to
die, fully satisfying the demands of the law. In Christ Jesus, sinners are declared to be reconciled,
accepted by God. Thus we read, God hath made us accepted in the beloved (Eph. 1:6). In other words,
God has made to be the objects of His grace all who are in His beloved Son, the Lord Jesus Christ.

Accepting is God\'s prerogative, ultimately. Salvation is His act, His initiative, His intervention in a
hopeless case. Salvation is of the Lord (Jonah 2:9). Salvation is not so much the sinner accepting God, as
it is God accepting the sinner who, in desperation, turns from sin and clings to Christ. This is the gospel
message which exalts God and rightly positions Him in the driver\'s seat. This makes man the orbiting
sphere around God.

In grace, the emphasis is not on the recipient, but on the Giver!

My friend, is this the gospel of your salvation? Are you still thinking in terms of what you have done, or

are you depending entirely on what God\'s Son has done?

I can almost hear someone saying, \"But how about my decision? Didn\'t I have to do something? Didn\'t
I at least have to decide, and desire to be saved?\"

I will let Mr. Spurgeon give an answer from his autobiography:

When I was coming to Christ, I thought I was doing it all myself, and though I sought the Lord
earnestly, I had no idea the Lord was seeking me. I do not think the young convert is at first aware of
this. I can recall the very day and hour when first I received those truths in my own soulwhen they were,
as John Bunyan says, burnt into my heart as with a hot iron; and I can recollect how I felt that I had
grown on a sudden from a babe into a manthat I had made progress in Scriptural knowledge, through
having found, once for all, the clue to the truth of God. One week-night, when I was sitting in the house
of God, I was not thinking much about the preacher\'s sermon, for I did not believe it. The thought struck
me, \"How did you come to be a Christian?\" I sought the Lord. \"But how did you come to seek the
Lord?\" The truth flashed across my mind in a momentI should not have sought Him unless there had
been some previous influence in my mind to make me seek Him. \"I prayed,\" thought I, but then I asked
myself, \"How came I to pray?\" I was induced to pray by reading the Scriptures. \"How came I to read
the Scriptures?\" I did read them, but what led me to do so? Then, in a moment, I saw that God was at
the bottom of it all, and that He was the Author of my faith, and so the whole doctrine of grace opened
up to me, and from that doctrine, I have not departed to this day, and I desire to make this my constant
confession, \"I ascribe my change wholly to God.\"

An anonymous hymn-writer put it this way:

I sought the Lord, and afterward I knew

He moved my soul to seek Him, seeking me;
It was not I that found, O Savior true,
No, I was found, was found of Thee.

Thou didst reach forth Thy hand and mine enfold;

I walked and sank not on the storm-vexed sea;
\'Twas not so much that I on Thee took hold,
As Thou, dear Lord, on me, on me.

I find, I walk, I love; but O, the whole

Of love is but my answer, Lord, to Thee!
For Thou wert long before-hand with my soul;
Always, always Thou lovedst me.

Yes, in conversion I do desire Christ, and I do make a choice; but even all that is His work of grace in
me. For it is God which worketh in you both to will and to do of His good pleasure (Phil. 2:13). So God
doesn\'t save a man against his will; He first makes him willing. Such willingness is not natural to man.
It is secured only by God\'s grace.

Therefore we must not depend on our decision. We must not depend on our depending, nor trust in our
trusting, nor look to our looking. We look not to our accepting of Christ, but to Christ Himself.

But is all this really taught in the Bible? Undoubtedly. The whole point of the Old Testament sacrificial
system was to (symbolically) make the offerer acceptable to God. We frequently read statements such as
this from the Old Testament, And he shall put his hand upon the head of the burnt offering; and it shall
be accepted for him to make atonement for him (Lev. 1:4).

Again the New Testament approach is that it is God who makes believers to be accepted in the beloved
(Eph. 1:6). God is the One who must be satisfied. The atonement by Christ terminates on God. He made
[Christ the Son] to be sin for us (2Cor. 5:21).

Likewise, when we look at the word \"receive\" we are again brought face to face with the reality that it
is ultimately God who does the receiving. This the Scriptures often affirm. For example, the psalmist
was comforted by knowing He shall receive me. (Ps. 49:15). The Pharisees complained against Christ
that This man receiveth sinners, and eateth with them (Lk. 15:2). Paul taught the Romans that Christ also
received us to the glory of God (Rom. 15:7). Hebrews 12:6 states that God is active in adopting spiritual
sons into His family: For whom the Lord loveth he chasteneth, and scourgeth every son whom he

In fact, man is opposed to God and His truth, unless and until God changes his sinful heart: A man can
receive nothing, except it be given him from heaven (Jn. 3:27). The natural man receiveth not the things
of the Spirit of God: for they are foolishness unto him: neither can he know them, because they are
spiritually discerned (1Cor. 2:14).

Is there nothing to be said for a repentant sinner receiving Christ? Of course. That well-known verse in
John 1 which says as many as received him, to them gave he power to become the sons of God, even to
them that believe on his name (v. 12), is a precious truth indeed; yet the next verse states clearly that this
receiving of Christ was only possible by the enabling grace of God: Which were born, not of blood, nor
of the will of the flesh, nor of the will of man, but of God (v. 13).

My dear friend, the point is simply this: If you love God, it is only because He previously loved you! We
love him, because he first loved us (1Jn. 4:19). If you chose God, it is only because He previously chose
you! Ye have not chosen me, but I have chosen you (Jn. 15:16).

Has this humbling truth gripped your soul? Do you see that you are an unworthy sinner whose only way
of acceptance with God is that you be found in Christ?

Has God accepted you?

Please do not misunderstand me. It is true that you must come to Christ and receive salvation. This good
news of Christ Jesus coming into the world to save sinners is truly worthy of all acceptation (1Tim.
1:15). But you must come as a humble beggar, empty-handed, casting yourself upon Christ, marveling in
His infinite love. I urge you to come to the Savior of needy sinners at once. Accept Him the way a
drowning man accepts a life preserver...the way a beggar accepts alms...the way a prisoner accepts
freedom! Receive Him the way a sick man receives the physician!

Does this offend you?

Autor: Rolfe Barnard, Album: fara album, Tematica: Diverse


A Radio Message by Rolfe Barnard
John 6:59-61
Rolfe Barnard

In the sixth chapter of John\'s Gospel, we have a running controversy between the Lord Jesus Christ and
the religious leaders of the Jewish people. After the marvelous miracle of the feeding of the five
thousand, our Lord begins to teach the people who followed Him in great numbers at this time, and here
his teaching was very offensive and became a stumbling stone to the leaders of the people of His day.
This morning I want to take out of this sixth chapter of John a few things that my Lord taught that were
offensive to people then — and also very offensive to people today.

As a text, let\'s read John 6:59-61:

\"These things said He in the synagogue, as He taught in Capernaum. Many therefore of His disciples,
when they heard this, said, This is a hard saying, who can hear it? When Jesus knew in Himself that His
disciples murmured at it, He said unto them, Does this offend you?\"

Does this offend you? Everything my Lord Jesus did when He was here in this world offended
somebody — and you know He is still offensive today. He is the rock of offense (Romans 9:33). For
instance, His birth in a stable in Bethlehem was offensive. My, my, the Lord of Glory has no business
being born in a cow stall! And that is offensive even today! Also, His common heritage offended men.
He didn\'t come from the high and mighty, and one person upon learning that Jesus was from the little
province of Nazareth is quoted as saying, \"Can any good thing come out of Galilee?\" His death on the
cross of Calvary was offensive then and it is offensive now (Galatians 5:11). His second coming is
offensive to so many religious people. It was offensive then — and it is offensive today.

And here in our text we find that His preaching greatly offended people of His day. On many occasions
when our Lord would speak, the people became so angry that they\'d take up stones to stone Him. How
then does the modern-day preacher hope to get along with the world and please the unsaved crowd,
when they hated the Lord Jesus with such fury that they nailed Him to a cross? My dear friends, the
world loves it own — it hates God\'s people — it always has and it always will. Listen to John 15:19,
\"If ye were of the world, the world would love its own, but because ye are not of the world, but I have
chosen you out of the world, therefore the world hateth you.\"

In verse 26, our Lord began preaching to the people. And after He brought this message, the people said
as I read in our text, \"This is a hard saying, who can hear it?\" This is just too much for us! Our Lord
met that quibble by asking, \"Does this offend you?\" And then He brought some more blessed truth
(verses 62-65), and then the crowd of about five thousand men, plus women and children, walked off
and left Him. And then my Lord turned to the twelve and said, \"Will ye also go away?\" The crowd was
offended by His Gospel — they stumbled at His Gospel. Everything they clung to was being attacked by

His teaching on this occasion. And my friends, the Gospel of God\'s sovereign grace — the Gospel of
God acting in sovereignty offends people today just as much as it did here in John six. Yes, it offended
people then, and it offends people now. It will either drive people to the Saviour, or it will drive them
away from Him. The Gospel will either save or it will condemn. But, blessed be God, the preaching of
God acting in sovereign grace will always accomplish the purpose whereunto God Almighty has sent it!

Now may we look into this message and see three great foundation truths that our Lord preached at the
height of His ministry — and lost His crowd. As you follow me with your open Bible, I call your
attention to these truths. Note, first of all:

1. Our Lord Jesus Christ Preached the Sovereignty of God

Listen to John 6:37-38, \"All that the Father giveth Me shall come to Me, and him that cometh to Me I
will in no wise cast out. For I came down from Heaven, not to do mine own will, but the will of Him
that sent Me.\" My friends, there is sovereignty. There is God\'s will being done. There is Christ coming
down here appointed and delegated and set apart to accomplish the will of a sovereign God, Who must
do and will do that which seemeth good in His own sight! (See Matthew 11:25-27)

Yes, when our Lord was here as God\'s Prophet, there is one thing certain: He put God Almighty on the
throne in His preaching. It made those people angry, and it does so today. Any time on earth that any
preacher anywhere enthrones God Almighty in his preaching, proclaiming the sovereignty which
belongs to Him in all things, it will certainly offend the pride of old sinful unregenerated man — I do not
care whether he is a church member, or not. Religious or not, if he is unregenerated, the sovereignty of
God (just the mention of it!) will offend him. And when a preacher in this modern day dares to stand for
the great teaching of God acting as seemeth good in His sight — the Gospel of the glory of God, which
is the Gospel of the sovereign grace of God (Exodus 33:19; Romans 9:15-16) — it will be offensive!
And today, when we take the crown off the head of sinful man, and put it on the head of a sovereign,
holy God, the fur begins to fly, and all hell will break loose!

Men today hate the sovereignty of God and it is offensive to their old proud hearts because it leaves
them as paupers before a God Who does as He pleases, when He pleases, and to whom He pleases! But,
my friends, God\'s will is going to be done in all matters, whether in heaven or in the earth. The Apostle
Paul says that God \"worketh all things after the counsel of His own will\" (Ephesians 1:11). The
Apostle James says, \"For ye ought to say, If the Lord will, we shall live and do this or that\" (James
4:15). And the Apostle John says, \"For God hath put in their hearts to fulfil His will\" (Revelation
17:17). And again, the Apostle Paul says, \"I will come to you shortly, if the Lord will\" (I Corinthians

My friends, you and I need desperately to be conformed to the will of God in all things — but the people
in my Lord\'s time grew angry and were offended because the Lord Jesus demanded that they be
conformed to the will of God. They openly rebelled against these demands, exactly as men do today.
But, dear ones, God Almighty never has saved a man on man\'s terms. God always saves sinners on His
own terms! Does this offend you?

There are many within reach of our radio broadcasts who are greatly offended. We hear on every hand
that so-called Christian schools are coming out flatly to say that the great doctrines of grace will not be
taught in their classrooms! And so such schools are manufacturing young preachers to go out and deny
the very things that the Lord Jesus Christ solemnly set His stamp upon when He was here. And one of

these truths is that the will of God is done — that man must bow to the will of God — that God does not
take man into His counsel as to what He has decided to do — that God is very God, on the throne, and
man must bow at His footstool! Does this offend you? The sovereignty of God was very offensive in the
days of my Lord here on earth — and it is very offensive now.

Let\'s look in this chapter at a second great foundation truth that our Lord preached that day and lost His

2. Our Lord Jesus Christ Preached the Total Depravity of Man and Man\'s Inability

My Lord said in John 6:44, \"No man can come to Me.\" Strange language, but that\'s what He said. \"No
man can come to Me, except the Father which hath sent Me draw him.\" The Scriptures say a little later
in this chapter, \"Many therefore of his disciples, when they had heard this, said, This is a hard saying,
who can hear it?\"

You know, my Lord put man down in the gutter of his total depravity, dead in trespasses and sin,
depraved and corrupt — and this sort of preaching greatly offended men. My Lord put man in a spiritual
grave unable to rise in his own strength. My Lord put man on a cripple\'s bed unable to walk. In His
preaching, my Lord put man on a blind man\'s stool unable to see. And the people of His day were
greatly offended — and people today are likewise greatly offended.

I tell you, dear ones, this is no time to be denying these great truths. My Lord taught them and I do not
care if every preacher in the country says, \"Well, Brother Barnard, they just can\'t be preached today.\"
My Lord preached these truths. \"Well,\" you say, \"Brother Barnard, they offend people.\" I know, but
my Lord preached them, and surely we would not be ashamed of any great truth that my Lord Jesus
Christ preached when He was down here in controversy with religious leaders. HE dared to preach these

And I say to you that instead of this being a time to deny these great truths and skirt around them, it\'s
time we preachers today deserted the modern high-pressure methods of trying to get men into the
kingdom of God. And it\'s time we went back to the Bible way of Holy Spirit regeneration and Holy
Spirit conviction. I say it with shame that most preachers today will say, \"Oh, yes, Brother Barnard, I
believe that God has elected His people to salvation from before the foundation of the world, and I
believe that as we preach the Word the Holy Spirit will effectually call out God\'s sheep and I believe
that no man can come to the Father except the Holy Spirit draw him.\" But saying all this, they\'ll turn
around and use every high-pressure method known to man to pull countless numbers of poor
unregenerated sinners down the aisle during an invitation and duck them beneath the baptismal water.

Thousands of children are being sinned against in our modern-day decision services held in the so-called
revival meetings. The Sunday School teacher sits by the little child (I\'m describing how it goes on in
your church, sister!) — and when the preacher asks who wants to go to Heaven, the Sunday School
teacher pushes the little fellow out of the pew and down the aisle. And I say to you, it is a sin against that
child who has experienced no Holy Spirit conviction nor repentance, without which there is no salvation.

Let me say it and say it again, that man is a dead depraved child and can no more save himself than a
demon in Hell could! The Holy Spirit must quicken him and awaken him and bring him to see his lost
condition. Then the Holy Spirit reveals the Lord Jesus to that sinner as his Lord and Saviour. And when
this takes place, bless God, you won\'t have to pull him down an aisle. He\'ll confess openly the Lord

Jesus as his Lord and Saviour.

My dear preacher brother, you have never convicted and you have never saved a single sinner and you
never will! The Lord God of Heaven is the only Author and the only Executor of salvation. \"Salvation
is of the Lord!\" (Jonah 2:9)

Oh how men do need to hear the truth about themselves today! The Lord told these people the truth
about themselves and it greatly offended them — but the Lord told them! — and they left Him — but
the Lord told them! — and they wouldn\'t listen to Him anymore — but the Lord told them about their
awful condition. So helplessly bound by the cords of their own love of self and their own sinful practices
that they couldn\'t come to the Lord except the Lord draw them with the cords of His eternal love. Does
this offend you? Does this offend you?

And now in John six we come to another great truth that our Lord preached, and when the people heard
it they said, \"We just can\'t take any such teaching as this!\" Therefore, \"From that time, many of His
disciples went back and walked no more with Him.\" How sad that is! But the Lord didn\'t pull His
punches. The Lord was telling them the truth and being true to their souls. The Lord was pointing them
to the kind of God He really is and the kind of people they were — and now He points them to the true
way of salvation. For in the sixth chapter, when people left Him in such numbers,

3. Our Lord Jesus Christ Preached the Blood Atonement

In verse 54, \"Whosoever eateth My flesh and drinketh My blood hath eternal life; and I will raise him
up at the last day.\" Now, my dear ones, that was an offensive truth then and it is still offensive today.
The people in the days of our Lord resented what our modernists refer to as a \"slaughterhouse gospel.\"
These religious people had read in the old Scriptures how that the Christ, the Messiah, was to live and
reign forever, how His was a kingdom that could never end, so they could not go along with this idea of
the death of the cross and the atoning blood.

How offensive the proclamation of the cross is today! Preach works and people will applaud you. Preach
baptism and you can form your own denomination. Preach church membership and you\'ll get along
fine. Preach the social religion — or most anything you want to preach — and people will applaud, but
God will be offended. But, my brother, if you preach the cross — proclaim the death of death on that
cross — preach it in all of its offense and shame — preach it in its humiliation — preach it in its
goriness, its bloodiness — and then preach the cross in its victory. I say to you, then God will applaud,
but the people will be offended.

But the Apostle Paul said what we must say, \"I\'d rather please God than men,\" and this is one time we
want to say, \"Move over, Paul, and let me join you!\"

The Lord Jesus Christ proclaimed blood atonement. He said the blood has been shed. It was God\'s
blood — holy blood — precious blood — it was Divinely sent blood — saving blood — redeeming
blood. The blood atonement means the life laid down, it means the offering up of the Lord of glory! And
He said this was the only basis on which a Holy God could deal with sinful men. Not upon your
goodness, but upon the basis of His life laid down — that\'s how God deals with sinners.

My sinner friend, may God speak to your heart today. Don\'t join the church members and preachers all
over this country who get fighting mad at the Word of God and these great truths we\'ve mentioned to

you today. How they do scoff at anyone who dares to preach that God Almighty is very God — the God
of absolute sovereignty. How they do make fun of anybody who dares to talk about the desperate
condition of lostness under which sinners are bound today. And how they do skirt around the awful
implications of the death on the cross of the Lord Jesus Christ!

Oh, my sinner friend, don\'t join this religious crowd the record of whom is given here in John chapter
six. When they heard our Lord preach these blessed truths, they took it out on Him! They said, \"We
won\'t listen to that! We\'ll skee-daddle away from here! We\'ll go and get us a preacher who will
prophesy unto us smooth things!\" Don\'t you be offended, sinner friend. No, sir! Don\'t you do it! It\'ll
cost you your soul! I tell you the cost of being offended at the truth as it flows from the lips of Christ is
to go to Hell. Don\'t be offended at the proclamation of the Gospel of God\'s sovereign grace! I say to
you, there is no other way for a sinner to be saved. I say to you that man is lost, that, man is corrupt, man
is vile without one thing to offer God. And, like dear Brother Spurgeon, we like to quote that hymn very

\"In my hand no price I bring,

Simply to Thy cross I cling.\"

That\'s your only hope, sinner! You have nothing to offer. But Christ died, yea, rather Christ is risen
again and sitteth on the right hand of God. If you could but believe that He died for you and paid your
sin debt and satisfied the Holiness of God for you, you would come to Him in utter surrender. I pray that
you can. That old song,

\"What can wash away my sins?

Nothing but the blood of Jesus!
What can make me whole again?
Nothing but the blood of Jesus!

That song is still true — eternally true! And I pray that you won\'t be offended at the truth as it is in
Christ Jesus, but humble yourself in the sight of God, and cry unto Him for mercy. That is my prayer in
the name of Him Who loved us and bought us with His own precious blood, even the Lord Jesus Christ.
Amen and Amen.

Election no discouragement to seeking souls

Autor: C.H.SPURGEON, Album: fara album, Tematica: Diverse

Election no Discouragement to Seeking Souls

A Sermon
(No. 553)
Delivered on Sunday Morning, February 7th, 1864, by
At the Metropolitan Tabernacle, Newington

\"I will be gracious upon whom I will be gracious, and will show mercy upon whom I will show
mercy.\"—Exodus 33:19.

BECAUSE GOD IS THE MAKER, and creator, and sustainer of all things, he has a right to do as he
wills with all his works. \"Shall the thing formed say to him that formed it, Why hast thou made me
thus? Hath not the potter power over the clay of the same lump to make one vessel unto honor, and
another unto dishonor?\" God\'s absolute supremacy and unlimited sovereignty naturally flow from his
omnipotence, and if it were not so, the superlative excellence of the divine character would entitle him to
absolute dominion. He should be chief who is best. He who cannot err, being perfect in wisdom; he who
will not err, being as perfect in holiness; he who can do no wrong, being supremely just; he who must
act in accordance with the principles of kindness, seeing he is essentially love, is the most fitting person
to rule. Tell me not of the creatures ruling themselves: what a chaos were this! Talk not of a supposed
republic of all created existences, controlling and guiding themselves. All the creatures put together,
with their combined wisdom and goodness—if, indeed, it were not combined folly and wickedness—all
these, I say, with all the excellencies of knowledge, judgment, and love, which the most fervid
imagination can suppose them to possess, could not make the equal of that great God whose name is
holiness, whose essence is love, to whom all power belongeth, and to whom alone wisdom is to be
ascribed. Let him reign supreme, for he is infinitely superior to all other existences. Even if he did not
actually reign, the suffrages of all wise men would choose the Lord Jehovah to be absolute monarch of
the universe; and if he were not already King of kings and Lord of lords, doing as he wills among the
armies of heaven and the inhabitants of this lower world, it were the path of wisdom to lift him up to that
throne. Since men have sinned, there becomes a yet further reason, or, rather a wider scope for the
display of sovereignty. The creature, as a creature, may be supposed to have some claim upon the
Creator; at least, it may expect that he shall not make it intentionally and despotically to put it to pain;
that he shall not arbitrarily and without cause or necessity, cause its existence to be one of misery. I will
not venture to judge the Lord, but I do think it is altogether incompatible with his goodness that he
should have made a creature, and, as a creature, have condemned it to misery. Justice seems to demand
that there shall be no punishment where there is no sin. But man has lost all his rights as a creature. If he

ever had any, he has sinned them away. Our first parents have sinned, and we, their children, have
attainted ourselves, by high treason against our liege lord and sovereign. All that a just God owes to any
one of us on the footing of our own claim, is wrath and displeasure. If he should give to us our due, we
should not longer remain on praying ground, breathing the air of mercy. The creature, before its Creator,
must now be silent as to any demands upon him; it cannot require anything of him as a matter of right. If
the Lord willeth to show mercy, it shall be so; but, if he withholds it, who can call him to account? \"Can
I not do as I will with mine own?\" is a fit reply to all such arrogant enquiries; for man has sinned
himself out of court, and there remains no right of appeal from the sentence of the Most High. Man is
now in the position of a condemned criminal, whose only right is to be taken to the place of execution,
and justly to suffer the due reward of his sins. Whatever difference of opinion, then, there might have
been about the sovereignty of God as exercised upon creatures in the pure mass, there should be none,
and there will be none, except in rebellious spirits, concerning the sovereignty of God over rebels who
have sinned themselves into eternal ruin, and have lost all claim even to the mercy, much more the love
of their offended Creator.
However, whether we all of us agree to the doctrine that God is sovereign or not, is a very little matter to
him, for he is so. De jure, by right, he should be so; de facto, as matter of fact, he is so. It is a fact,
concerning which you have only to open your eyes and see that God acts as a sovereign in the
dispensation of his grace. Our Saviour, when he wished to quote instances of this, spake on this wise:
many widows there were in Israel in the time of Elias the prophet, but unto none of these was Elias sent,
save unto Sarepta, a city of Sidon, unto a woman who was a widow. Here was election! Elias is not sent
to nourish and to be nourished by an Israelitish widow, but to a poor idolatress across the border, the
blessing of the prophet\'s company is graciously granted. Again our Saviour says, \"Many lepers were in
Israel in the time of Eliseus the prophet; and none of them were cleansed, save only Naaman the
Syrian\"—not an Israelite at all, but one who bowed in the house of Rimmon. See how distinguishing
grace finds out strange objects! Although our Saviour only gave these two instances, and no more,
because they sufficed for his purpose, there are thousands of such cases on record. Look at man and the
fallen angels. How is it that fallen angels are condemned to endless fire, and reserved in chains of
darkness unto the great day? There is no Saviour for angels; no precious blood was ever shed for Satan.
Lucifer falls, and falls for ever, never to hope again. There is no dispensation of mercy to those nobler
spirits; but man who was made lower than the angels, is selected to be the object of divine redemption.
What a great deep is here! This is a most illustrious and indisputable instance of the exercise of the
prerogatives of divine sovereignty. Look again at the nations of the earth. Why is the gospel preached
today, to us Englishmen? We have committed as many offenses—I will even venture to say we have
perpetrated as many political crimes as other nations. Our eye is always prejudiced toward everything
which is English; but if we read our history fairly, we can discover in the past, and detect in the present,
grave and serious faults which disgrace our national banner. To pass by as minor offenses the late
barbarities in Japan, and our frequent wars of extermination in New Zealand, and at the Cape, let it
crimson the cheek of every inhabitant of the British Isles when we do but hint at the opium traffic with
China. Yet to us the gospel is graciously sent, so that few nations enjoy it so fully as we do. It is true that
Prussia and Holland hear the Word, and that Sweden and Denmark are comforted by the truth, but their
candle burns but dimly; it is a poor flickering lamp which cheers their darkness, while in our own dear
land, partly from the fact of our religious liberty, and yet more graciously through the late revival, the
sun of the gospel shines brightly, and men rejoice in the light of day. Why this? Why no grace for the
Japanese? Why no gospel preached to the inhabitants of Central Africa? Why was not the truth of God
displayed in the Cathedral of Santiago, instead of the mummeries and follies which disgraced both dupes
and deceivers, and were the incidental cause of the horrible burnings of that modern Tophet? Why today
is not Rome, instead of being the seat of the beast, become the throne of Jesus Christ? I cannot tell you.
But assuredly, divine sovereignty passing by many races of men, has been pleased to pitch upon the

Anglo-Saxon family, that they may be as the Jews were aforetime, the custodians of divine truth, and the
favorites of mighty grace.
We need not further speak upon national elections, for the principle is plainly carried out in individuals.
See ye anything, my brethren, in that rich publican whose coffers are gorged with the results of his
extortion, when he climbs the sycamore-tree, that his short stature may not prevent his seeing the
Saviour—see ye anything in him why the Lord of glory should halt beneath that sycamore-tree and say,
\"Zaccheus, make haste, and come down; for today I must abide at thy house?\" Can you find me a
reason why yonder adulterous woman, who has had five husbands, and who is now living with a man
who is not her husband, should constrain the Saviour to journey through Samaria that he might tell her
of the water of life? If you can see anything, I cannot. Look at that bloodthirsty Pharisee, hurrying to
Damascus with authority to hail men and women to prison, and shed their blood. The heat of midday
cannot stop him, for his heart is hotter with religious rage than the sun with noontide rays. But see, he is
arrested in his career, a brightness shines round about him; Jesus speaks from heaven the words of tender
rebuke; and Saul of Tarsus becomes Paul, the apostle of God. Why? Wherefore? What answer can we
give but this? \"Even so, Father, for so it seemed good in thy sight.\" Read the \"Life of John Newton;\"
had he not ripened into the grossest of all villains? Turn to the history of John Bunyan, by his own
confession the lowest of all blackguards, and tell me, can you find in either of these offenders any sort of
reason why the Lord should have chosen them to be among the most distinguished heralds of the cross?
No man in his senses will venture to assert that there was anything in Newton or Bunyan why they
should engross the regard of the Most High. It was sovereignty, and nothing but sovereignty. Take your
own case, dear friends, and that shall be the most convincing of all to you. If you know anything of your
own heart, if you have formed a right estimate of your own character, if you have seriously considered
your own position before the Most High, the reflection that God loveth you with an everlasting love, and
that, therefore, with the bands of his kindness he has drawn you, will draw forth from you at once the
exclamation, \"Not unto us, O Lord, not unto us, but unto thy name give glory, for thy mercy and for
truth\'s sake.\" Brethren! the whole world is full of instances of divine sovereignty, for in every
conversion some beam of the absolute dominion of God shines forth upon mankind.
When a sinner is anxiously disturbed about his soul\'s affairs, his chief and main thought should not be
upon this subject; when a man would escape from wrath and attain to heaven, his first, his last, his
middle thought should be the cross of Christ. As an awakened sinner, I have vastly less to do with the
secret purposes of God, than with his revealed commands. For a man to say, \"Thou commandest all
men to repent, yet will I not repent, because I do not know that I am chosen to eternal life,\" is not only
unreasonable, but exceedingly wicked. That it is unreasonable you will clearly see on a moment\'s
reflection. I know that bread does not of itself nourish my body, \"For man shall not live by bread alone,
but by every word which proceedeth out of the mouth of God.\" It depends, therefore, upon God\'s
decree whether that bread shall nourish my body or not; for if he has not purposed that it shall, it may
even choke me, and so become rather the cause of my death than the staff of my life. Do I therefore,
when I am hungry, thrust my hands into my pockets and stand still, and refuse to help myself from the
well-loaded table, because I do not know whether God has decreed that the bread shall nourish me or
not? If I did, I should be an idiot or madman; or if in my senses, I should starve myself on such a
pretence, I should richly deserve the burial of a suicide. I am not absolutely sure that there will be a
harvest upon my field next year: unless God has ordained that the corn shall spring up and shall ripen,
all my husbandry will be labor lost. There are worms in the earth, frosts in the air, birds in the sky,
mildews in the winds—all of which may destroy my corn, and I may lose every single grain of the
handsful which I throw into my furrows. Shall I, therefore, leave my farm to be one perpetual fallow,
because I do not know whether God has decreed that there shall be a harvest or not next year? If I
become a bankrupt—if I am unable to pay my rent—if the thorn and the thistle grow taller and higher,
and if at last, my landlord thrusts me from my tenancy, all that men will say, will be, \"It serves him

right!\"—because I was such a fool as to make the secret purposes of God a matter of paramount
consideration, instead of performing my known duty. I am ill and sick: a physician comes to me with
medicine. I am not clear that his medicine will heal me; it has healed a great many others, but if God has
decreed that I shall die, I shall die, let me take any quantity of physic, or take none at all. My arm
mortifies, but I will not have it cut off, because I do not know whether God has decreed that I shall die
of mortification or not. Who but a crazed idiot, or raving maniac, would talk thus? When I put the case
in that light, you all reply, \"Nobody ever talks in that way; it is too absurd.\" Of course, nobody does.
And the fact is, even in the things of God, nobody really does argue in that way. A man may say, \"I will
not believe in Christ, because I am afraid I am not elected;\" but the thing is so stupid, so absurd, that I
do not believe that any man, not absolutely demented, can be so grossly foolish as to believe in his own
reasoning. I am far rather inclined to think that is a wicked and perverse method of endeavoring to
stultify conscience, on the theory that a bad excuse is better than none, and that even a foolish argument
is better than having one\'s mouth shut in speechless confusion.
But since men will everlastingly be getting to his point, and there are so many who are always giving
this as a reason why they do not believe in the Lord Jesus Christ, because, \"It is not of him that willeth,
nor of him that runneth, but of God that showeth mercy,\" I shall try, this morning, to talk with these
people on their own ground; and I shall endeavor, by the help of the Holy Spirit, to show that the
doctrine of the sovereignty of God, so far from discouraging anybody, has not in it, if regarded aright,
any sort of discouragement whatever, for any souls believing in Jesus Christ.
For one moment let me detain you from my object, while I reply to a very common method of
misrepresenting the doctrine. It may be as well to start with a clear idea of what the doctrine really is.
Our opponents put the case thus: suppose a father should condemn some of his children to extreme
misery, and make others supremely happy, out of his own arbitrary will, would it be right and just?
Would it not be brutal and detestable? My answer is, of course, it would; it would be execrable in the
highest degree, and far, very far be it from us to impute such a course of action to the Judge of all the
earth. But the case stated is not at all the one under consideration, but one as opposite from it as light
from darkness. Sinful man is not now in the position of a well-deserving or innocent child, neither does
God occupy the place of a complacent parent. We will suppose another case far nearer the mark, indeed,
it is no supposition, but an exact description of the whole matter. A number of criminals, guilty of the
most aggravated and detestable crimes, are righteously condemned to die, and die they must, unless the
king shall exercise the prerogative vested in him, and give them a free pardon. If for good and sufficient
reasons, known only to himself, the king chooses to forgive a certain number, and to leave the rest for
execution, is there anything cruel or unrighteous here? If, by some wise means, the ends of justice can be
even better answered by the sparing of the pardoned ones, than by their condemnation, while at the same
time, the punishment of some tends to honor the justice of the lawgiver, who shall dare to find fault?
None, I venture to say, but those who are the enemies of the state and of the king. And so may we well
ask, \"Is there unrighteousness with God? God forbid.\" \"What if God, willing to shew his wrath, and to
make his power known, endured with much longsuffering the vessels of wrath fitted to destruction: and
that he might make known the riches of his glory on the vessels of mercy, which he had afore prepared
unto glory, even us, whom he hath called, not of the Jews only, but also of the Gentiles?\" Who is he that
shall impugn the mingled mercy and severity of heaven, or make the eternal God an offender, because
\"he hath mercy on whom he will have mercy?\" Let us now proceed to our proper subject, and endeavor
to clear this truth from the terrors supposed to cluster around it.
I. Let us begin with this assertion, which we are absolutely sure is correct: THIS DOCTRINE DOES
This doctrine, stern as it may seem to be, does not oppose the consolation which may be rightly derived
from any other truth of revelation. Those who hold the free-will theory, say that our doctrine, that
salvation is of the Lord alone, and that he will have mercy on whom he will have mercy, takes away

from man the comfort derivable from God\'s goodness. God is good, infinitely good in his nature. God is
love; he willeth not the death of any, but had rather that all should come to repentance. \"As I live, saith
the Lord, I have no pleasure in the death of him that dieth, but had rather that he should turn unto me and
live.\" Our friends very properly insist upon it that God is good to all, and his tender mercies are over all
his works; that the Lord is merciful and gracious, slow to anger, and plenteous in mercy; let me assure
them that we shall never quarrel on these points, for we also rejoice in the same facts. Some of you have
listened to my voice for these ten years: I ask you whether you have heard me utter a single sentence
which at all contradicts the doctrine of God\'s great goodness? You may have so construed it by mistake,
but no such teaching has passed my lip. Do I not, again and again, assert the universal benevolence of
God—the infinite and overflowing goodness of the heart of the Most High? If any man can preach upon
the great text, \"God is love,\" though I may not be able to preach with the same eloquence, I will
venture to view with him in the decision, heartiness, delight, earnestness, and plainness, with which he
may expound his theme, be he who he may, or what he may. There is not the slightest shadow of a
conflict between God\'s sovereignty and God\'s goodness. He may be a sovereign, and yet it may be
absolutely certain that he will always act in the way of goodness and love. It is true that he will do as he
wills; and yet it is quite certain that he always wills to do that which, in the widest view of it, is good and
gracious. If the sons of sorrow fetch any comfort from the goodness of God, the doctrine of election will
never stand in their way. Only mark, it does with a two-edged sword cut to pieces that false confidence
in God\'s goodness which sends so many souls to hell. We have heard dying men singing themselves
into the bottomless pit with this lullaby, \"Yes, sir, I am a sinner, but God is merciful; God is good.\"
Ah! dear friends, let such remember that God is just as well as good, and that he will by no means spare
the guilty, except through the great atonement of his Son Jesus Christ. The doctrine of election, in a most
blessedly honest manner does come in, and breaks the neck, once for all, of all this false and groundless
confidence in the uncovenanted mercy of God. Sinner, you have no right to trust to the goodness of God
out of Christ. There is no word in the whole Book of Inspiration, which gives the shadow of a hope to
the man who will not believe in Jesus Christ. It says of him, \"He that believeth not shall be damned.\" It
declares of you, who are resting upon such a poor confidence as the unpromised favor of heaven, \"Other
foundation can no man lay than that which is laid, Jesus Christ the righteous.\" If this be an evil to rob
you of a false refuge, the doctrine of election certainly does this; but from the comfort properly derivable
from the largest view of God\'s bounteous goodness and unlimited love, election does not detract a
single grain.
Much comfort, too, flows to a troubled conscience from the promise that God will hear prayer. \"Ask,
and it shall be given you; seek, and ye shall find; knock, and it shall be opened unto you, for every one
that asketh receiveth; and he that seeketh findeth; and to him that knocketh it shall be opened.\" If you
ask anything of God in the name of Jesus Christ, you shall receive it. Now, there are some who imagine
that they must not pray because they do not know whether they are God\'s chosen people. If you refuse
to pray on the ground of such bad reasoning as this, you must do so at your own expense; but do mark
our solemn assurance, for which we have God\'s warrant, that there is nothing in the sovereignty of God
which at all militates against the great truth, that every sincerely seeking soul, craving divine grace by
humble prayer through Jesus Christ, shall be a finder. There may be an Arminian brother here who
would like to get into this pulpit and preach the cheering truth, that God hath not said to the seed of
Jacob, seek ye my face in vain. We not only accord him full liberty to preach this doctrine, but we will
go as far as he can, and perhaps a little further, in the enunciation of that truth. We cannot perceive any
discrepancy between personal election and the prevalence of prayer. Let those who can, vex their brains
with the task of reconciling them; to us the wonder is how a man can believe the one without the other.
Firmly must I believe that the Lord God will show mercy to whom he will show mercy, and have
compassion on whom he will have compassion; but I know as assuredly that wherever there is a genuine
prayer, God gave it; that wherever there is a seeker, God made him seek; consequently if God has made

the man seek and made the man pray, there is evidence at once of divine election; and the fact stands
true that none seek who shall not find.
Very much comfort also is supposed to be derived, and naturally so, from the free invitations of the
gospel. \"Ah,\" cries one, \"what a sweet thing it is that the Saviour cried, \'Come unto me all ye that
labor and are heavy laden, and I will give you rest.\' How delightful to read such a word as this, \'Ho,
every one that thirsteth, come ye to the waters, and he that hath no money; come ye, buy, and eat; yea,
come, buy wine and milk without money and without price,\' Sir, my heart is encouraged when I find it
written, \'Whosoever will, let him take the water of life freely.\' But, sir, I dare not come because of the
doctrine of election.\" My dear hearer, I would not say anything harshly to you, but I must express my
conviction that this is nothing but an idle excuse for not doing what you have no mind to do; because
invitations of the most general character, nay, invitations which shall be universal in their scope, are
perfectly consistent with the election of God. I have preached here, you know it, invitations as free as
those which proceeded from the lips of Master John Wesley. Van Armin himself, the founder of the
Arminian school, could not more honestly have pleaded with the very vilest of the vile to come to Jesus
than I have done. Have I therefore felt in my mind that there was a contradiction here? No, nothing of
the kind; because I know it to be my duty to sow beside all waters, and like the sower in the parable, to
scatter the seed upon the stony ground, as well as upon the good land, knowing that election does not
narrow the gospel call which is universal, but only affects the effectual call, which is and must be from
the Spirit of God. My business is to give the general call, the Holy Spirit will see to its application to the
chosen. O my dear hearers, God\'s invitations are honest invitations to every one of you. He invites you;
in the words of the parable he addresses, \"All things are ready; come ye to the supper, my oxen and my
fatlings are killed.\" Nay, he saith to his ministers, \"Go out into the highways and hedges, and compel
them to come in.\" Though he foreknows who will come in, and has before all worlds ordained who
shall taste of that supper, yet the invitation in its widest possible range, is a true and honest one; and if
you accept it you shall find it so.
Furthermore, if we understand the gospel at all, the gospel lies in a nutshell. It is this:—\"Believe in the
Lord Jesus Christ, and thou shalt be saved.\" Or, to use Christ\'s words, \"He that believeth and is
baptized shall be saved, and he that believeth not shall be damned.\" This promise is the gospel. Now,
the gospel is true, whatever else may be false. Whatever doctrine may or may not be of God, the gospel
certainly is. The doctrine of sovereign grace is not contrary to the gospel, but perfectly consonant
therewith. God has a people whom no man shall number, whom he hath ordained unto eternal life. This
is, by no means, in conflict with the great declaration, \"He that believeth on him is not condemned.\" If
any man who ever lived, or ever shall live, believes in Jesus Christ, he hath eternal life. Election or no
election, if you are resting upon the rock of ages you are saved. If you, as a guilty sinner, take the
righteousness of Christ—if all black, and foul, and filthy, you come to wash in the fountain filled with
blood, sovereignty or no sovereignty, rest assured of this, that you are redeemed from the wrath to come.
O my dear friends, when you say, \"I will not believe in Christ because of election,\" I can only say as
Job did to his wife, \"Thou speakest as one of the foolish women speaketh.\" How dare you, because
God reveals to you two things, which two things you cannot make square with one another—how dare
you charge either the one or the other with being false? If I believe God, I am not only to believe what I
can understand, but what I cannot understand; and if there were a revelation which I could comprehend
and sum up as I may count five upon my fingers, I should be sure it did not come from God. But if it has
some depths vastly too deep for me—some knots which I cannot untie—some mysteries which I cannot
solve—I receive it with the greater confidence, because it now gives me swimming-room for my faith,
and my soul bathes herself in the great sea of God\'s wisdom, praying, \"Lord, I believe; help thou mine
Let it be said over and over again, that there shall be no doubt about this matter, that if there be any
comfort derivable from the gospel; if there be any sweet consolation flowing from the free invitations

and the universal commands of divine truth, all those may be received and enjoyed by you, while you
hold this doctrine of divine sovereignty as much as if you did not hold it, and received some wider
scheme. Methinks I hear one voice say, \"Sir, the only comfort I can ever have lies in the infinite value
of the precious blood of Christ; O sir, it seems to me such a sweet thing that there is no sinner so black
that Christ cannot wash away his sins, and no sinner so old that the meritorious virtue of that atonement
cannot meet his case—not one in any rank or in any condition whom that blood cannot cleanse from all
sin. Now, sir, if that be true, how can the doctrine of election be true?\" My dear friend, you know in
your own heart that the two things are not opposed to each other at all. For what does the doctrine of
election say? It says that God has chosen and has saved some of the greatest sinners who ever lived, has
cleansed some of the foulest sins ever committed, and that he is doing and will do the same to the
world\'s end. So that the two things exactly tally. And I will venture to say that if in the fulness of a
man\'s heart he shall say, \"There is no sin except the one excepted sin, which cannot be forgiven,\" if he
boldly announce that \"All manner of sin shall be forgiven unto men,\" and if he shall plead with power
and earnestness that souls would now come to Christ and lay hold upon eternal life, he may go back to
his Bible, and he may read every text teaching the sovereignty of God, and every passage upholding
divine election; nd he may feel that all these texts look him in the face, and say, \"Well done, our spirit
and your spirit are precisely the same; we have no conflict together; we are two great truths which came
from the same God; we are alike the revelation of the Holy Ghost.\" But we leave that point. If there be
any comfort, sinner, which you can truthfully and rightly get from any passage of Scripture, from any
promise of God, from any invitation, from any open door of mercy, you may have it, for the doctrine of
election does not rob you of one atom of the consolation which the truth of God can afford you.
II. But now will take another point for a moment. Our second head is, that THIS DOCTRINE HAS A
MOST SALUTARY EFFECT UPON SINNERS. These may be divided into two classes: those who are
awakened, and those who are hardened and incorrigible.
To the awakened sinner, next to the doctrine of the cross, the doctrine of distinguishing grace is perhaps
the most fraught with blessings and comfort. In the first place, the doctrine of election, applied by the
Holy Ghost, strikes dead for ever all the efforts of the flesh. It is the end of Arminian preaching to make
men active, to excite them to do what they can; but the very end and object of gospel preaching is to
make men feel that they have no power of their own, and to lay them as dead, at the foot of God\'s
throne. We seek, under God, to make them feel that all their strength must lie in the Strong One who is
mighty to save. If I can convince a man that, let him do what he may, he cannot save himself; if I can
show him that his own prayers and tears can never save him apart from the Spirit of God; if I can
convince him that he must be born again from above; if I lead him to see that all which is born of the
flesh is flesh, and only that which is born of the spirit is spirit, brethren! three parts of the great battle are
already won. \"I kill and I make alive,\" saith God: \"when a man is killed the work is half done.\" \"I
wound and I heal: when a man is wounded his salvation is commenced.\" What! am I to set a sinner
industriously to labor after eternal life by his own works? Then, indeed, am I an ambassador of hell. Am
I to teach him that there is a goodness in him which he is to evolve, to polish, and educate and perfect,
and so to save himself? Then I am a teacher of the beggarly elements of the law and not the gospel of
Christ. Are we to set forth man\'s prayers, repentings, and humblings as the way of salvation; if so, let us
renounce the righteousness of Christ at once, for the two will never stand together! I am a
mischief-maker if I excite the activities of the flesh instead of pointing to the arms of the Redeemer! But
if the potent hammer of electing sovereignty dashes out the brains of all a man\'s works, merits, doings,
and willings, while it pronounces over the dead carcass this sentence: \"It is not of him that willeth, nor
of him that runneth, but of God that showeth mercy;\" then, the best thing is done for a sinner that can be
done as a stepping-stone to the act of faith. When a man is weaned from self, and totally delivered from
looking to the flesh for help, there is hope for him: and this the doctrine of divine sovereignty does
through the Holy Spirit\'s power.

Again, this doctrine gives the greatest hope to the really awakened sinner. You know how the case
stands. We are all prisoners condemned to die. God, as sovereign, has a right to pardon whom he
pleases. Now, imagine a number of us shut up in a condemned cell, all guilty. One of the murderers says
within himself: \"I know that I have no reason to expect to be delivered. I am not rich: if I had some rich
relations, like George Townley, I might be found insane, and delivered. But I am very poor; I am not
educated. If I had the education of some men I might expect some consideration. I am not a man of rank
and position; I am a man without merit or influence, therefore I cannot expect that I should be selected
as one to be saved.\" No, I believe that if the present authorities of our land were the persons to be taken
into consideration, a man who was poor might have a very poor chance of expecting any gratuitous
deliverance. But when God is the great sovereign the case is different. For then, we argue thus: \"Here
am I; my salvation depends entirely upon the will of God: is there a chance for me? We take down a list
of those whom he has saved, and we find that he saves the poor, the illiterate, the wicked, the godless,
and the worst of the worst, the base things, and things that are despised. Well, what do we say? Then,
why may he not choose me? Why not save me? If I am to look for some reason in myself why I should
be saved, I shall never find any, and consequently never shall have a hope. But if I am to be saved for no
reason at all but that God wills to save me, ah! then there is hope for me. I will to the gracious King
approach, I will do as he bids me, I will trust in his dear Son, and I shall be saved.\" So that this doctrine
opens the door of hope to the worst of the worst, and the only persons it discourages are the Pharisees,
who say: \"Lord, I thank thee that I am not as other men are\"—those proud, haughty spirits who say:
\"No! if I am not to be saved for something good in myself, then I will be damned!\" as damned they will
be with a vengeance, too.
Moreover, do not you see, dear friends, how the doctrine of election comforts the sinner in the matter of
power. His complaint is, \"I find I have no power to believe; I have no spiritual power of any kind.\"
Election stoops down and whispers in his ear—\"But if God wills to save you, he gives the power, gives
the life, and gives the grace; and therefore since he has given that power and might to others as weak as
you, why not to you? Have courage, look to the cross of Christ and live.\" And oh! what emotions of
gratitude, what throbbings of love does this doctrine cause in human hearts. \"Why,\" saith the man, \"I
am saved simply because God would save me, not because I deserved it, but because his loving heart
would save me; then, I will love him, I will live to him, I will spend and be spent for him.\" Such a man
cannot be proud, I mean not consistently with the doctrine. He lies humbly at God\'s feet. Other men
may boast of what they are, and how they have own eternal life by their own goodness, but I cannot. If
God had left me, I had been in hell with others; and if I go to heaven, I must cast my crown at the feet of
the grace which brought me there. Such a man will become kind to others. He will hold his opinions, but
he will not hold them savagely, nor teach them bitterly, because he will say, \"If I have light, and others
have not, my light was given me from God, therefore, I have no cause to plume myself upon it. I will try
to spread that light, but not by anger and abuse. For why should I blame those who cannot see, for could
I have seen if God had not opened my blind eyes?\" Every virtue this doctrine fosters, and every vice it
kills, when the Holy Spirit so uses it. Pride it treads under foot, and humble, trustful confidence in the
mercy of God in Christ, it cherishes as a darling child.
My time is gone; but I wanted to have said a word as to the effect of this gospel upon incorrigible
sinners. I will just say this: I know what the effect of it ought to be. What do you say who have made up
your minds not to repent, you who care not for God? Why, you believe that any day you like you can
turn to God, since God is merciful, and will save you; and therefore, you walk about the world as
comfortably as possible, thinking it all depends upon you, and that you will get into heaven just at the
eleventh hour. Ah! man, that is not your case. See where you are. Do you see that moth fluttering in my
hand! Imagine it to be there. With this finger of mine I can crush it—in a moment. Whether it shall live
or not depends absolutely upon whether I choose to crush it or let it go. That is precisely your position at
the present moment. God can damn you now. Nay, let us say to you, \"Yours is a worse position than

that.\" There are some seven persons now doomed for murder and piracy on the high seas. You can
clearly say that their lives depend upon Her Majesty\'s pleasure. If Her Majesty chooses to pardon them
she can. If not, when the fatal morning comes, the bolt will be drawn and they will be launched into
eternity. That is your case, sinner. You are condemned already. This world is but one huge condemned
cell in which you are kept, until the execution morning comes. If you are ever to be pardoned, God must
do it. You cannot escape from him by flight; you cannot bribe him by actions of your own. You are
absolutely in the hand of God, and if he leaves you where you are and as you are, your eternal ruin is as
certain as your existence. Now, does not this make some sort of trembling come upon you? Perhaps not;
it makes you angry. Well, if it does, that will not frighten me, because there are some of you who will
never be good for anything until you are angry. I believe it is no ill sign when some persons are angry
with the truth. It shows that the truth has pierced them. If an arrow penetrates my flesh, I do not like the
arrow, and if you kick and struggle against this truth, it will not alarm me; I shall have some hope that a
wound is made. If this truth should provoke you to think, it will have done for some of you one of the
greatest things in the world. It is not your perverse thinking which frightens me; it is the utterly
thoughtless way in which you go on. If you had sense enough to consider these things and fight against
them, I should then have some faint hope of you. But alas! many of you have not sense enough, you say,
\"Yes, yes, it is all true,\" you accept it, but then it has no effect upon you. The gospel rolls over you, like
oil adown a slab of marble, and produces no effect.
If you are at all right in heart, you will begin to see what your state is, and the next thing that will startle
your mind will be the reflection: \"Is it so? am I absolutely in God\'s hands? can he save me or damn me
as he will? Then, I will cry to him, \'O God, save me from the wrath to come—from eternal
torment—from banishment from thy presence. Save me, O God! What wouldst thou have me to do? Oh!
what wouldst thou have me to do, that I may find thy favor and live?\'\" Then comes the answer to
you:—\"Believe in the Lord Jesus Christ and you shall be saved;\" for \"whosoever believeth in him
shall never perish, but shall have eternal life.\"
O that God might bless this divine doctrine to you. I have never preached this doctrine without
conversions, and I believe I never shall. At this moment God will cause his truth to attract your hearts to
Jesus, or to affright you to him. May you be drawn as the bird is drawn by the lure, or may you be driven
as a dove is hunted by the hawk into the clefts of the rock. Only may you be sweetly compelled to come.
May my Lord fulfill this desire of my heart. O that God may grant me your souls for my hire; and to him
shall be the glory, world without end. Amen.

God's sovereignty

Autor: Ben M.Bogard, Album: fara album, Tematica: Diverse


By Ben M. Bogard

\"The Lord God Omnipotent reigneth\" (Rev. 19:6).

I. This text is a prophecy of the final glorious triumph of the Lord. The final success of our cause, and
the final triumph of God over evil is the optimistic note in the Bible. Appearances are discouraging. The
devil is supreme in the affections of the people now, but the devil will one day be bound and the Lord\'s
reign will be undisputed.

The Lord is coming to take the world for Himself. Matthew 25:31: \"When the Son of man shall come in
his glory, and all the holy angels with him, then shall he sit upon the throne of his glory: And before him
shall be gathered all nations: and he shall separate them one from another, as a shepherd divideth his
sheep from the goats.\"

II. There is a sense in which the Lord is sovereign now. All the powers of evil operate by His
permission, and all earthly rulers rule by His permission. When He has wrought His purpose with them
they shall cease. Just why God permits evil and evil doers is beyond our comprehension, but He has set
the limit for all evil forces. Thus far they can go and no further. Matthew 8:28-29: \"There met him two
possessed with devils, coming out of the tombs, exceeding fierce, so that no man might pass by that
way. And, behold, they cried out, saying, What have we to do with thee, Jesus, thou Son of God? Art
thou come hither to torment us before the time?\"

Earthly kings rule by God\'s permission. Proverbs 8:15-16: \"By me kings reign, and princes decree
justice. By me princes rule, and nobles, even all the judges of the earth.\" God has decreed civil
government, and this means that some must be in authority. Those who hold positions of power should
recognize God and if they fail to do so, their downfall is certain. When Herod forgot God and arrogated
to himself divine power he was stricken by the angel of God and was eaten of worms. (Acts 12:21-23).
The greater the height the worse the fall. So with Nebuchadnezzar and Belteshazzar. (Dan. 4th and 5th

These devils recognized the Lord and His power over them and they realized that their time was short,
and that they must be cast into torment. Even the devils were subject to the Lord. Why does not God kill
the devils? Such a question is prying into the hidden mysteries of the Lord. When they shall have served
God\'s providential purpose they will be cast down into Hell. Those who serve the devil are serving only
a temporary ruler whose reign must cease and his kingdom come to ruin. The pleasures of sin are but for
a season, and the season will be wonderfully short. Those who serve God may suffer some
inconvenience for a time, but their prosperity will be eternal.

III. The Lord is the Sovereign of His people. He is our BISHOP. We acknowledge no other ruler in
spiritual affairs. We owe allegiance to God first. Acts 5:29: \"We ought to obey God rather than man.\"
These words of Peter clearly declare our attitude. Some people obey their wives or their husbands or

their parents or their children, in order to have united families. A true child of God would rather die than
to betray his Lord in any such manner. It is related in Menzel\'s History of Germany, that a priest came
to the king (Theodorich) and in order to please him proposed to adopt the religion of the king. The king
ordered the priest to be beheaded, because if \"he was a traitor to the King of kings, he would be a traitor
to Theodorich.\" If all such traitors were put to death now we should need more undertakers to bury the
dead. The man who shapes his creed to suit the company he is in is a traitor to God.

IV. We are taught to pray for the triumph of the Lord\'s Kingdom. In the Lord\'s model prayer we are
taught to say, \"Thy Kingdom come.\" This does not mean for us to ask that the kingdom come into
existence, but it means that we want the kingdom to come in triumph. It is already in existence, but will
triumph when the Lord descends from Heaven with a shout. \"Even so, Lord Jesus, come quickly\"

(Baptist and Commoner, September 20, 1922).

If predestination is true-why pray?

Autor: C.H.SPURGEON, Album: fara album, Tematica: Diverse


C.H. Spurgeon

An objection has been raised which is very ancient indeed, and has a great appearance of force. It is
raised not so much by sceptics, as by those who hold a part of the truth; it is this—that prayer can
certainly produce no result, because of the decrees of God have settled everything, and those decrees are
immutable. Now we have no desire to deny the assertion that the decrees of God have settled all events.
It is our full belief that God has foreknown and predestinated everything that happened in heaven above
or in the earth beneath, and that the foreknown station of a reed by the river is fixed as the station of a
king, and \"the chaff from the hand of the winnower is steered as the stars in their courses.\"

Predestination embraceth the great and the little, and reacheth unto all things; the question is, wherefore
pray? Might it not as logically be asked, wherefore breathe, eat, move, or do anything? We have an
answer which satisfies us, namely, that our prayers are in the predestination, and that God has as much
ordained his people\'s prayers as anything else, and when we pray we are producing links in the chain of
ordained facts. Destiny decrees that I should pray—I pray; destiny decrees that I shall be answered, and
the answer comes to me.

Moreover, in other matters we never regulate our actions by the unknown decrees of God; as for
instance, a man never questions whether he shall eat or drink, because it may or may not be decreed that
he shall eat or drink; a man never enquires whether he shall work or not on the ground that it is decreed
how much he shall do or how little; as it is inconsistent with common sense to make the secret decrees
of God a guide to us in our general conduct, so we feel it would be in reference to prayer, and therefore
still we pray. But we have a better answer than all this. Our Lord Jesus Christ comes forward, and he
says to us this morning, \"My dear children, the decrees of God need not trouble you, there is nothing in
them inconsistent with your prayers being heard. \'I say unto you, ask, and it shall be given you.\' \"Now,
who is he that says this? Why it is he that has been with the Father from the beginning—\"the same was
in the beginning with God\" and he knows what the purposes of the Father are and what the heart of God
is, for he has told us in another place, \"the Father himself loveth you.\"

Now since he knows the decrees of the Father, and the heart of the Father, he can tell us with the
absolute certainty of an eye-witness that there is nothing in the eternal purposes in conflict with this
truth, that he that asketh receiveth, and he that seeketh findeth. He has read the decrees from the
beginning to end: hath he not taken the book, and loosed the seven seals thereof, and declared the
ordinances of heaven? He tells you there is nothing there inconsistent with your bended knee and
streaming eye, and with the Father\'s opening the windows of heaven to shower upon you the blessings
which you seek. Moreover, he is himself God: the purposes of heaven are his own purposes, and he who
ordained the purpose here gives the assurance that there is nothing in it to prevent the efficacy of prayer.
\"I say unto you.\" O ye that believe in him, your doubts are scattered to the winds, ye know that he
heareth your prayer.

Particular redemption

Autor: Jerry Dodson,Sr., Album: fara album, Tematica: Diverse

Particular Redemption

by Jerry Dodson, Sr.

Please consider the subject of Particular Redemption. I am a Particular Baptist. By that I mean that I
believe in a \"limited atonement;\" that Christ\'s atonement at Calvary was for a particular people.
Perhaps one might think, \"aren\'t you a bit arrogant, preacher, to believe that God saved you and didn\'t
save others?\" No, not at all. In fact I am humbled to know that God would even save a wretch like me.

Limited atonement is the most difficult of the five points of the doctrine of grace to embrace. There are
those who profess to believe in the Sovereignty of God and the doctrine of His Sovereign Grace, who
often shy away from this most precious and God honoring truth. Such will argue, \"did not God so love
the world that He gave His only begotten Son, that whosoever believeth in Him should not perish but
have everlasting life?\" What about 1 John 2:2 that says, \"And he is the propitiation for our sins: and not
for ours only, but also for the sins of the whole world.\" Such will also call attention to 2 Peter 3:9 and
say, \"see here, God is not willing that any man should perish.\" They contend that we can\'t honestly
and with sincerity present the gospel to the world at large unless we are convinced God really desires the
salvation of all men equally.

Yet they fail to take the context of such passages into careful consideration, and doing so would reveal
quite the opposite. For example, Jesus, in His discourse with Nicodemus, was talking to a religious
Pharisee that believed salvation was only for the Jews. Jesus was telling Him not only was salvation a
work of the Spirit of God, but that God so loved the world that He sent His only Son. He was not
speaking of the world without exception, but the world without distinction. God would save both Jews
and Gentiles. He would save a people out of every nation, kindred and tribe. The Context of 2 Peter
3:1-10 is centered around God\'s judgement and those who took it lightly, saying, \"Where is it? Things
will be just like they have always been.\" Peter is saying that God is not slack in his promise of divine
judgement. He is longsuffering to \"usward,\" speaking about the elect of God, not wishing that any
should perish. The context limits itself to a specific people.

Scripture itself seems to go out of its way to declare a limited atonement

Matthew 1:21, And she shall bring forth a son, and thou shalt call his name JESUS: for he shall save
HIS people from THEIR sins.

John 10:11, I am the good shepherd: the good shepherd giveth his life for THE SHEEP.

Galatians 1:4, Who gave himself for OUR sins, that he might deliver US from this present evil world,
according to the will of God and our Father:

Galatians 3:13, Christ hath redeemed us from the curse of the law, being made a curse for US: for it is

written, Cursed is every one that hangeth on a tree:

Hebrews 9:28, So Christ was once offered to bear the sins of MANY and unto them that look for him
shall he appear the second time without sin unto salvation.

I would that you also pay close attention to Jesus\' High Priestly prayer in the Garden just prior to His
arrest and subsequent crucifixion.

John 17:6, I have manifested thy name unto the men which thou gavest me out of the world: thine they
were, and thou gavest them me; and they have kept thy word. 9 I pray for them: I pray not for the world,
but for them which thou hast given me; for they are thine. 10 And all mine are thine, and thine are mine;
and I am glorified in them. 11 And now I am no more in the world, but these are in the world, and I
come to thee. Holy Father, keep through thine own name those whom thou hast given me, that they may
be one, as we are.

John 17:14 I have given them thy word; and the world hath hated them, because they are not of the
world, even as I am not of the world.

John 17:20 Neither pray I for these alone, but for them also which shall believe on me through their
word; 21 That they all may be one; as thou, Father, [art] in me, and I in thee, that they also may be one
in us: that the world may believe that thou hast sent me.

John 17:24 Father, I will that they also, whom thou hast given me, be with me where I am; that they may
behold my glory, which thou hast given me: for thou lovedst me before the foundation of the world.

Notice the distinction that Jesus made between those whom the Father had given Him and the world. He
spoke of those whom the Father had given him \"out of the world.\" They were the Fathers’ before He
gave them to Christ. He gave them to His Son before they were redeemed. What belonged to the Father
belonged to the Son. Christ made it clear that the world hated them. Who? Those the Father had given to
the Son. Why? Because those whom the Father had given to the Son out of the world were not of this
world. Did He not make a distinction? \"I pray not for the world\" He said, but \"I pray for them.\" Who?
Those whom the Father had given to Christ. \"I pray not for these alone,\" he said. He is speaking of the
eleven disciples for Judas had been separated from the group. \"I PRAY NOT FOR THESE ALONE,
reference to the WORD OF GOD.

Again I ask you, does not our Lord, Himself, make a distinction between the world at large and a
particular company of people? Does that not speak of an atonement that is limited to a particular people?

We see it in types and figures

Did not God call Abraham out of paganism? According to Joshua 24:2, Abraham\'s father, Terah,
worshipped other gods. Yet God was pleased to make His unconditional covenant with Abraham, who
was like all the rest. Though Abraham had two sons, Ishmael and Isaac, did not God also limit the
atonement when He said, \"through Isaac shall thy seed be called,\" Genesis 21:12. Was not that promise
limited to the descendants of Jacob and not Esau? AGAIN WE SEE IT WHEN GOD DELIVERED HIS


The Passover lamb was for a specific people. It was not intended for the whole land of Egypt which is a
symbol and picture of the world. It was intended for God\'s chosen people. When divine judgment
passed over the whole land of Egypt on the night of the Passover, God saw the blood of the sacrificed
lamb, and redeemed His people from that judgement. They were sinners just like the Egyptians. They
too had broken the Law of God but God had put a difference between the Egyptians and the Israelites.
Without the shedding of blood there is no remission, Hebrews 9:22. AGAIN WE SEE THAT

All the sacrifices offered upon Jewish altars were types and figures of Christ. There at that Jewish altar,
a sacrifice without spot or blemish was placed. The offerer would place his hands upon the victim\'s
head. The word conveys the idea of leaning heavily upon the sacrifice as if to place weight upon the
victim, signifying the weight of personal sin. With the other hand a sharp knife was taken and the throat
of the victim was cut. Blood was being shed and as the offerer stood there by the altar with his hands
pressing heavily upon the victim, he could sense life leaving his sacrifice until finally there was no life at
all. Then he knew that it symbolized a transferring of his sins to an innocent victim. He knew that
sacrifice was his substitute; dying in his place and bearing his judgement. He knew as well that the blood
of bulls and goats could never take away sins or else there would have been no further need to continue

Was Christ Victorious At Calvary?

We often sing the song \"Victory in Jesus.\" The chorus to that song goes like this, \"O VICTORY IN
ME TO VICTORY, BENEATH THE CLEANSING FLOOD.\" Question? What kind of victory would it
be if the vast majority of whom Christ died for suffered eternal punishment in hell? If what the
Arminians say is true, and God intended the atonement of Christ at Calvary to be unlimited, it would of
necessity follow that untold millions for whom Christ died would be eternally damned. If Christ died for
all, paying every man\'s sin debt, then God is either unwilling to make Christ\'s death sufficient to save
every man or is unable to do so.

THIS POSES ANOTHER MATTER TO BE CONSIDERED. If Christ paid sins debt for every man, yet
the unbelieving are to be judged and condemned to eternal damnation according to scripture, the law of
God is being satisfied twice. First, at the hand of Christ at Calvary, then at the hand of each individual to
be condemned on judgement day. In other words, payment for sin will be made twice. WHAT SAITH
THE SCRIPTURE? When sin\'s debt was paid, the debt was cancelled. There remained nothing else to
pay. That is why Christ cried out \"it is finished\" before He died at Calvary.

There remains another matter to be considered. If Christ purchased the redemption of every person and
if just one for whom Christ died entered into the portals of hell, then Christ has failed to accomplish his
purpose and His death at Calvary failed. Consider the words spoken by Isaiah the Prophet.

Isaiah 53:10, \"Yet it pleased the LORD to bruise him; he hath put him to grief: when thou shalt make
his soul an offering for sin, he shall see his seed, he shall prolong his days, and the pleasure of the
LORD shall prosper in his hand. 11 He shall see of the travail of his soul, and shall be satisfied: by his
knowledge shall my righteous servant justify many; for he shall bear their iniquities.\"

Please note that God was pleased to bruise Him. That literally means to crush him. That word is written
in what is known as the \"piel\" stem in Hebrew grammar. This is of great significance because the
\"piel\" stem is the most descriptive of all the \"Hebrew stems\". One might say, he broke it but if it is
written in the \"piel\" stem it would convey that be broke it indeed, but he broke it by smashing it to
pieces. Isaiah said that it pleased God to smash him to the uttermost; to the highest degree possible under
the weight of our sin. He put Christ to grief when He made His soul an offering for sin and He shall see
the travail of His soul, whether speaking from the Father\'s vantage point or that of the Son, the result is

God was satisfied with what took place at Calvary. The Son was not disappointed with the outcome. The
atoning Death of Christ accomplished exactly what God intended, nothing more or nothing less. That is
why Christ said \"it is finished\" just prior to his death. That phrase is translated from the Greek word
\"tetelestai.\" In that day, a man\'s debt was recorded on a clay tablet. When the debt had been paid...the
word \"tetelestai\" was inscribed upon it, it is finished; paid in full; not to be collected again.


REDEMPTION is centered around two very important considerations. First, FOR WHOM DID
CHRIST DIE? Was His atoning death limited to a particular people or did He die in the place of every
person in the world without exception? Second, WHAT WAS GOD\'S INTENTION AND DID
CALVARY BRING ABOUT GOD\'S PURPOSE? Did the death of Christ merely make salvation
possible or did it accomplish something specifically, and if it did, what? First, consider why Christ came
into the world as a man. 1 Timothy 1:15 says that Christ Jesus came into the world to save sinners. Our
Lord spoke three parables in the fifteenth chapter of Luke\'s Gospel to illustrate this truth. He came to
seek and save that which was lost. In the fourth verse, He spoke of a man having 100 sheep, and having
lost one, he left the ninety and nine to seek the one which was lost until He found it. When he found it,
he layeth it on his shoulders, rejoicing. In the eighth verse, we see a woman, who having ten coins, lost
one and searched diligently until she found it. There was again rejoicing when that which was lost was
found. Finally, in the eleventh verse, a certain man had two sons. The younger demanded his inheritance
and went into a far country and wasted it on riotous living. Again, we see that which was lost, found,
and again there was rejoicing.

The writer of Hebrews better helps us to understand this most important truth.

Hebrews 10:6, \"In burnt offerings and sacrifices for sin thou hast had no pleasure. 7 Then said I, Lo, I
come in the volume of the book it is written of me, to do thy will, O God. 8 Above when he said,
Sacrifice and offering and burnt offerings and offering for sin thou wouldest not, neither hadst pleasure
therein; which are offered by the law; 9 Then said he, Lo, I come to do thy will, O God. He taketh away
the first, that he may establish the second. 10 By the which will we are sanctified through the offering of
the body of Jesus Christ once for all.

We see that Christ came into the world to do the will of God who sent Him. What was God\'s will for

Christ? To save sinners one might say. Indeed that is true, but as we have already seen, He came to save
a particular people.

John 6:38, \"For I came down from heaven, not to do mine own will, but the will of him that sent me. 39
And this is the Father\'s will which hath sent me, that of all which he hath given me I should lose
nothing, but should raise it up again at the last day. 40 And this is the will of him that sent me, that every
one which seeth the Son, and believeth on him, may have everlasting life: and I will raise him up at the
last day.

So here, we see clearly that the Fathers’ will concerning Christ coming into the world, to provide an
atonement for those whom the Father had given Him through the offering of His own body once for all.
This is a clear reference to all that the Father has given Him. HE DECLARED EVERYONE GIVEN TO

WELL, FOR WHOM DID CHRIST DIE? We have already seen that He shall save His People from
their sins, Matthew 1:21. HE GIVETH HIS LIFE FOR THE SHEEP, John 10:11. He justified many for
He shall bear their iniquities, Isaiah 53:11. It is interesting that Christ, when He said in Luke fifteen, that
the Son of Man came to seek and save that which was lost; and that which was found was something
which was already his. The shepherd had 100 sheep. He left the ninety and nine to find that which was
already His. The coin was already His. The son already belonged to the father, else he would not have
been a son.

Christ came with a specific objective in view. To offer Himself as a lamb for a burnt offering; to die a
substitutionary death in the place of everyone whom the Father had given Him. This was illustrated
when Abraham took Isaac unto the mountain to offer him as a sacrifice for a burnt offering unto the

Genesis 22:7, And Isaac spake unto Abraham his father, and said, My father: and he said, Here [am] I,
my son. And he said, Behold the fire and the wood: but where [is] the lamb for a burnt offering? 8 And
Abraham said, My son, God will provide himself a lamb for a burnt offering: so they went both of them

Genesis 22:13 And Abraham lifted up his eyes, and looked, and behold behind [him] a ram caught in a
thicket by his horns: and Abraham went and took the ram, and offered him up for a burnt offering in the
stead of his son.

Remember that through Isaac shall Abraham\'s seed be called. That Ram was a type and figure of Christ
who died in Isaac\'s stead and we who are numbered among the elect people of God, being called
through Isaac, likewise are saved by the substitutionary death of Christ. He satisfied the law for the elect
of God. He paid sins debt for that same people and in the last day that people would be raised up.

What did Christ\'s death accomplish? Did it make salvation merely possible or did it make salvation
certain. What saith the scripture?

John 6:37, \"All that the Father giveth me shall come to me; and him that cometh to me I will in no wise
cast out.\"

Romans 8:29, \"For whom he did foreknow, he also did predestinate to be conformed to the image of his
Son, that he might be the firstborn among many brethren. 30 Moreover whom he did predestinate, them
he also called: and whom he called, them he also justified: and whom he justified, them he also glorified.
31 What shall we then say to these things? If God be for us, who [can be] against us? 32 He that spared
not his own Son, but delivered him up for us all, how shall he not with him also freely give us all things?

Notice, all that the Father \"giveth me shall come\" to me. He did not say they might come, or I hope
they come. Never! There is a certainty here. Jesus said that nothing shall be lost. Not a one shall fail to
be saved. HE WILL SEEK AND SAVE THAT WHICH IS HIS. Everyone which the Father knew
before the world was made was given to the Son; predestinated to be conformed to His image. Everyone
He predestinated was called. Everyone that was called shall be justified. He that is justified shall be
glorified. There is a certainty here!

This is not a popular teaching. It is a most misunderstood doctrine. Yet We, who do understand it and
believe it, rejoice in that while we were yet sinners Christ died for us. This precious truth like all the
other points of the doctrine of grace honors God but puts man in the dust of the ground where he
belongs. To imagine that God would save any of us is indeed \"amazing grace.\"

Christ knows who belongs to Him. He knows where they are and in due time they will hear His voice
and come to Him according to the scripture. NOT ONE OF THEM WILL REMAIN LOST. NOT ONE
travail of his soul and be satisfied. The Father is satisfied with what took place at Calvary. The Son is
satisfied with His work at Calvary. Indeed God knows His own. He has called us with an effectual
calling that always brings about His desired effect. He has commissioned His church to preach HIS
gospel, which is the power of God unto salvation to those who believe. WE DO NOT KNOW WHO

Dear sinner, this doctrine should cause the fear of God to reign in your heart; to know that there is
absolutely nothing you can do to be saved. God will receive nothing from you and except God have
mercy upon you; except Christ died for you, there is no hope of eternal redemption. But dear friend,
herein is hope, that Christ Jesus came into the world to save sinners. The real issue is, did He die in your
place; bearing your guilt and sin; taking your just punishment upon Himself. Did He pay your sin\'s debt
at Calvary? Is there a conviction of sin in your heart? Has God given you an awareness of your present
condition? Do you see Christ as your only refuge and safety from divine wrath? If these things are true,
it could very well be that the Father is drawing you to the Son. Flee to Christ for safety, believing that
He will save you from your sins. Jesus said that he who comes to him, He will in no wise cast out. You
must come to Him in Faith . Has he given you faith to trust in His Son? Let him who hath ears to hear,

The High Calling

Autor: Anonim, Album: fara album, Tematica: Diverse

The High Calling

If God has called you to be really like Jesus in all your Spirit, He will draw you into a life of crucifixion
and humility and put on you such demands of obedience, that He will not allow you to follow other
Christians, and in many ways He will seem to let other good people do things which He will not let you
do. Other Cristians and ministers who seem very religious and useful may push themselves, pull wires,
and work schemes to carry out their plans, but you cannot do it; and if you attempt it, you will meet with
such failure and rebuke from the Lord as to make your sorely penitent. Others can brag on themselves,
on their work, on their success, on their writings, but the Holy Spirit will not allow you to do any such
things, and if you begin it, He will lead you into some deep mortification that will make you despise
yourself and all your good work. Others will be allowed to succeed in making great sums of money, or
having a legacy left to them or in having luxuries, but God may supply you daily because He wants you
to have something far better than gold and that is dependence on Him, that He may have the privilege of
providing your needs day by day out of the unseen treasury. The Lord may let others be honored, and
put forward, and keep you away in obscurity because He wants to produce some choice, fragrant fruit
for His coming glory, which can only be produced in the shade. God will let others be great, but keep
you small.He will let others do a work for Him, and get credit for it, but He will make you work and toil
without knowing how much you are doing; then to make your work more precious, He will let others get
the credit for the work you have done, and this will make your reward ten timesgreater when Jesus
comes. The Holy Spirit will put a strict watch on you, with a jealous love, and will rebuke you for little
words and feelings or for wasting your time, which others Cristians never seem distressed over. So,
make up your mindthat God is an infinite sovereign, and has right to do as He pleases with His own, and
He will not explain to you a thousand things which may puzzle your reason in His dealings with you.
God will take you at your word; and if you absolutely sell yourself to be His slave, He will wrap you up
in a jealous love, and let other people say and do many things that you cannot say or do. Settle it
forever,that you are to deal directly with the Holy Spirit, and that He is to have the privilege of tying
your tongue or chaining your hand or closing your eyes, in ways that others are not dealt with. Now,
when you are so possessed with the living God, when you are in your heart, pleased and delighted over
this peculiar, personal, private, jealos guardianship and management of the Holy Spirit over your life,
..... you will have found the vestibule of heaven ....

Planul Veacurilor Implinirea Vremilor

Autor: David Ilea, Album: fara album, Tematica: Diverse

Prin harul Domnului Isus Hristos continuam studiu Biblic avand ca text de baza tot Efeseni1:9,10Caci a
binevoit sa ne descopere taina voii Sale dupa planul pe care-l alcatuise in Sine insusi ca sa-l aduca la
indeplinire la implinirea vremilor spre a-Si uni iarasi intr-unul in Hristos toate lucrurile :cele din ceruri si
cele de pe pamant .Multumim lui Dumnezeu Tatal nostru pentru toate si mai ales pentru harul maret
aratat in generatia aceasta prin faptul ca ne a lasat sa vedem si sa auzim unele taine marete pe care le
vesteste in generatia aceasta Duhul Adevarului Biserici lui Hristos.Acestea taine apartin lui Dumnezeu si
sunt ascunse de ochi oamenilor,ascunse de toate sistemele religioase da ascunse din veacuri in
Dumnezeu care a facut toate lucrurile .Dumnezeu e suveran El descopere taina planului Sau potrivit cu
planul si voia Sa .Dumnezeu nu incearca sa impresioneze pe cineva cu secretele planului Sau .Daca El
descopere o taina unuia din fii oamenilor o face cu un anumit si foarte important scop si aceasta nu
atarna nici macar putin de fii oamenilor .Nu atarna nici de cine vrea nici de cine alearga ci de Dumnezeu
care are mila.Apostolul Pavel scrie fratilor din Efes urmatoarele cuvinte :Prin descoperire dumnezeiasca
am luat cunostinta de taina aceasta....apoi el zice : a fost descoperita acum sfintilor apostoli si proroci ai
lui Hristos prin Duhul.Este foarte clar ca aceste taine a imparatiei Sale apartin lui Dumnezeu si le
descopere tot El prin Duhul .Inainte de aparitia timpului ,inainte de creatiune da inainte de toate in
eternitatea Sa Dumnezeu miscat profound de focul dragostei Sale a dat nastere unei dorinte ,unei vointe
…un vis da un vis al dragostei eterne.Acest vis,aceasta vointa ,dorinta a cuprins intreaga Sa fiinta si prin
intelepciunea Sa a gandit un plan de lucru prin care sa aduca la indeplinire visul si voia dragostei Sale
.Da cu adevarat acest vis dumnezeiesc sa nascut in adincul dragostei lui Dumnezeu .Oameni ai lui
Dumnezeu au vorbit luminati de Duhul Adevarului din timp in timp despre acest vis a lui Dumnezeu
marturisand cu tarie expresia dragostei dumnezeiesti…..Ioan la rindul lui privind in urma la toate
veacurile trecute declara prin Duhul ca visul lui Dumnezeu sa nascut in inima iubirii eternului Parinte
cand zice :Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea .Apostolul Ioan se refera aici la trecut pentruca
el zice Dumnezeu a iubit lumea ,cuvintul lumea aici nu inseamna sistemul ori aranjamentul lumi ce
inseamna neam de oameni ,neamul omenesc ,omenirea , toata rasa umana .Oh ce taine ! Ah ce mister
ascuns de veacuri in Dumnezeu .Da El a iubit omenirea inainte de a creea primul om din tarana
pamantului ,ba chear motivul creatiuni omului a fost tot parte din visul dragostei lui Dumnezeu .Ioan
continua mai departe una dintre cele mai marete declaratii despre dragostea lui Dumnezeu zicand :Ca a
dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede in El sa nu piara .Aici Fiul reprezinta o totala expresie a
dragostei lui Dumnezeu , acea dragoste despre care apostolul Pavel zice Dragostea nu va pieri niciodata
.Asa dar Dumnezeu in intelepciunea Sa a facut planul pentru aducerea la indeplinire a voiei Sale ,acest
plan a fost asezat in unitati de timp cum ar fi ceas,ziua ,an,veac,vreme….. in textul nostru Pavel numeste
aceeasta unitate de masura a timpului vreme sau vremi.Fiecare vreme ,veac la rindul lui aduce la
indeplinire partea din plan repartizata pentru acel veac sau vreme .Trebuie sa stam de partea adevarului
declarand ca timpul e unealta de care se foloseste Dumnezeu pentru a aduce la indeplinire planul voiei
Sale.Fiecare parte din planul lui Dumnezeu incepe la timpul stabilit si sfirseste la timpul stabilit de
Dumnezeu.(vezi Ecles.3:1,3:11,3:14,Galateni 4:4 Marcu 1:15Apoc11:18) .Asadar cand Scriptura ne
arata ca un anumit timp un veac sau o vreme …sa terminat ,a ajuns la sfarsit prin aceasta intelegem ca
partea din plan rinduita pentru aceea vreme sa sfirsit sau cum zice Pavel a fost adusa la indeplinire ,dar
aceasta nu inseamna ca tot planul a fost adus la indeplinire .Pavel declara ca planul va fi adus la
indeplinire numai la implinirea tuturor vremilor .Daca privim in urma la veacurile din trecut vedem ca s
au sfirsit mai multe veacuri dar planul inca tot nu a ajuns la sfarsit numai partea din plan repartizata
pentru acele veacuri daca luam ca exemplu cateva veacuri trecute :Cand sa terminat veacul lumi vechi

(de la Adam la Noe) nu sa terminat tot planul veacurilor ci ,a inceput un alt veac rinduit in planul
veacurilor cum ar fi veacul patriarhilor,ori cand si acest veac a luat sfarsit nu sa sfarsit tot planul ce
numai partea din plan randuita pentru acel veac sau vreme .Apoi sa sfarsit si veacul Legi sau a poporului
lui Israel si a inceput o alta vreme un alt veac veacul Biserici potrivit celor scrise in sfintul Script si acest
veac se va sfarsi poate foarte curand si va incepe un alt veac veacul Fiilor lui Dumnezeu ori veacul
imparatiei Poporului Sfintilor si multe alte veacuri unele inca nedescoperite.Cand toate veacurile si
vremile rinduite de Dumnezeu in planul veacurilor vor ajunde la sfarsit atunci se va sfarsi si Planul
Visului Lui Dumnezeu .Da Amin! Aleluia! Atunci cand cortina ultimului veac va fi data la o parte si va
apare pe scena nesfarsitului univers descoperirea deplina a tuturor misterelor si tainelor dumnezeiesti
ah!nu gasesc cuvinte sa pot descrie Slava Gloria operei lui Dumnezeu nascute atunci da atunci inainte de
orice inceput in adancul inimi dragostei lui Dumnezeu .Teologi moderni invata oameni ca sfirsitul
lucrari lui Dumnezeu e aproape la capat ca Dumnezeu a incercat toate metodele posibile pentru
aducerea la sanul Lui a intregi omeniri dar din cauza vicleniei diavolului si din cauza vointei omului va
trbui sa se dea batut in inplinirea visului dragostei Sale sa arunce in asa zisul iad pentru asa zisa
pedeapsa eterna marea parte a creatiuni Sale .Marea parte a teologilor moderni continua invatatura asa
zisei biserici Catolice care au inventat iadul (cuvantul iad nu se gaseste niciunde in originea vechiului si
noului testament si slava Domnului nu se gaseste niciunde in Biblia limbi Romane)si pedeapsa eterna
,Cuvintul etern sau vesnic sa pus in locul cuvintului veac si asa se intampla ca in loc de judecata
veacurilor avem judecata eterna sau vesnica ,in loc de pedeapsa veacurilor avem pedeapsa eterna sau
vesnica.Dumnezeu in dragostea Sa fata de neamul omenesc a judecat si pedepsit orice abatere de la
legile si randuielile Sale dar in toate timpurile si cazurile judecata si pedeapsa Sa a fost este si va fi spre
corectarea si indreptarea celui vinovat .Da Dumnezeu va judeca toti oameni neascultatori si rebeli in
focul iazului pana unde focul dragostei lui Dumnezeu va curati tot ce a fost murdar va indrepta tot ce
era nealiniat cu dreptatea principiilor Sale,.Ioan vede si aude declaratia celor biruitoti din cartea
Apocalipsa unde ei declara :Ei cantau cantarea lui Moise robul lui Dumnezeu si cantarea Mielului si
ziceau :Mari si minunate sunt lucrarile tale Doamne Dumnezeule Atotputernice!Drepte si adevarate sunt
caile Tale Imparate al Neamurilor Cine nu se va teme de Tine,Doamne si cine nu va slavi Numele Tau?
???????Caci numai Tu esti sfant si toate Neamurile vor veni si se vor inchina inaintea Ta pentru ca
judecatile Tale au fost aratate !Trebuie amintit aici marturia unui inger din cartea Apocalipsa unde zice
:Va bea si el din vinul maniei lui Dumnezeu turnat neamestecat in paharul maniei Lui si va fi chinuit in
foc si in pucioasa inaintea sfintilor ingeri si inaintea Mielului.Daca acest chin in iazul de foc si de
pucioasa ar fi etern ori vesnic atunci se vede ca ingerii sfinti si Mielul vor petrece eternitatea impreuna
cu cei rebeli ajunsi aici in iazul de foc .Da Mielul e acel ce nu face nici o rasbunare da Mielul a fost
jertfit pentru intreg neamul de oameni ,da Mielul a fost rinduit sa fie Mantuitorul lumi si el va termina
lucrarea mintuiri pentru fiecare fiu a lui Adam pentru uni pe calea bucuriei si a binecuvintarilor iar
pentru alti pe drumul larg care sfirseste in iazul focului dreptati si a dragostei lui Dumnezeu cum
marturiseste si Pavel in alta parte :Dumnezeu judeca si pedepseste pe toti acia ce I iubeste
Dragi mei prieteni Dragostea lui Dumnezeu nu va pieri niciodata .Iazul de foc isi are veacul lui sau
vremea lui si la vremea aratata in planul veacurilor si acest veac se va sfarsi si visul dragostei lui
Dumnezeu va fi adus la indeplinire .In fata voiei lui Dumnezeu adusa la indeplinire vor ramane uimiti si
vor exploda in strigate de bucurie chear toti ateii chear toti filozofi chear toti teologi si toti fondatori si
invatatori iadului si pedepsei eterne care au crezut ca Dumnezeu a creeat omul ca pana in cele din urma
sa nu l mai poata controla si va sfirsi cu toata puterea dragostei sale pentru faptura manilor Sale chinuind
poate 99% din faptura Lui in iadul etern .Dragi mei concluzia tainelor inimi dragostei care este insusi
Dumnezeu ne va uimi pe toti cind vom vedea ca pe un drum mai surt si ingust prin moartea ieului in
fiecare zi si prin trairea lui Hristos in fiecare zi sau pe un drum mai lung si larg prin implinirea poftelor
firi pamantesti si prin marea experienta in iazul de foc si de pucioasa in imediata fata si prezenta a
sfintilor mesageri si a Mielului cazand pe genunchi in fata cruci Sale ,marturisindul pe El ca Domn

…vom ajunge cu toti chear toti in cea mai mare sarbatoare la cel mai maret festival pregatit de insusi
Arhitectul si Creatorul intregului univers(vezi Apoc5:13).Da atunci cand vom trece granitele timpului,da
atunci cand vom ajunge acasa,da atunci cand Dumnezeu care este dragoste va fi totul in toti din nou ,da
atunci cand Dumnezeu Tatal va tine inca bratele deschise primind pe ultimul fiu risipitor ,da atunci cand
inca odata toti fii lui Dumnezeu vor izbuchni in strigate de bucurie ah !da atunci se va rola ultima clipa
cuprinsa in Planul Veacurilor da atunci se termina timpul sfarsind tot de unde incepuse .Atunci se va
sfarsi si planul si vremile si va ramane doar implinirea visului lui Dumnezeu :Omul in chipul si
asemanarea Sa umpland tot universul .Aleluia

De ce a fost nimicită generaţia lui Noe?

Autor: Alin Faur, Album: fara album, Tematica: Diverse

De ce a fost nimicită generaţia lui Noe?

Geneza 6:8-22

E o istorie care a avut loc acum peste 6000 de ani. Pentru că a trecut aşa de mult timp de atunci, ne-am
putea întreba: Ce relevanţă mai are pentru noi astăzi o istorie atât de veche?
Surprinzător, vom vedea în acest mesaj că istoria din vremea lui Noe se adaptează perfect vremurilor
noastre. Iată ce spunea acum 2000 de ani Domnul Isus cu referire la acea vreme:
Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului; mâncau, beau, se
însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi
(Luca 17:26, 27).
Prima menţiune pe care aş vrea să o fac aici este că expresia „Fiul omului” face referire la Persoana
Domnului Isus. Haideţi să înţelegem mai bine această expresie din cuvintele profeţiei lui Daniel (citeşte
Daniel 7:13, 14). Domnul Isus Cristos prin natura Sa divină este Fiul lui Dumnezeu iar prin întruparea
Sa este Fiul omului.
Luată în ansamblu, expresia „zilele Fiului omului” face referire la vremea sfârşitului. În textul citit din
Luca 17, Domnul Isus încheie acest pasaj cu cuvintele din versetul 30: Tot aşa va fi şi în ziua când se va
arăta Fiul omului. Faptul că El vorbea despre toate aceste lucruri la timpul viitor este o confirmare că nu
se referea la vremea în care El era deja în lume, ci la vremea premergătoare celei de-a doua Lui veniri.

Acele vremuri au sosit deja. S-ar putea ca noi să fim ultima generaţie de oameni care vom fi în viaţă
atunci când Fiul omului va veni pe norii cerului în glorie. De aceea, istoria lui Noe este foarte importantă
pentru noi astăzi, pentru că Domnul Isus nu ne-a comparat nici cu generaţia lui Avraam, nici cu cea a lui
Moise sau David, ci cu oamenii care au trăit în vremea lui Noe.
Înţelegând mentalitatea generaţiei de atunci putem să ne păzim de greşelile pe care ei le-au făcut. Ştim
că sfârşitul lor a fost moartea prin înnecare. Ştim de asemenea că Dumnezeu a promis că nu va mai
pedepsi oamenirea prin potop, dar avertismentul pedepsei rămâne valabil. Care au fost greşelile,
falimentele acelei generaţii pe care noi astăzi, după 6000 de ani, nu ar mai trebui să le repetăm?

1. O viaţă plină de răutate

Când ne uităm la principala caracteristică a vieţii oamenilor din vremea lui Noe, cuvântul care o descrie
este răutatea: Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor
din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău (Geneza 6:5).
Haideţi să ne gândim puţin la aceste cuvinte. „Domnul a văzut...”. Moise, autorul cărţii, ne prezintă
imaginea sau priveliştea pe care Dumnezeu a avut-o atunci când s-a uitat la întreaga Sa creaţie.
Ultima oară când Domnul Se uitase la întreaga creaţie este pomenit în capitolul întâi: Domnul S-a uitat
la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune (Geneza 1:31). Acum, când din nou Se uită la creaţia Sa,
Dumnezeu are o cu totul altă privelişte: „a văzut că răutatea era mare pe pământ”. Ce s-a întâmplat între
capitolul întâi şi capitolul şase, de are loc o schimbare radicală nu doar a unei părţi a creaţiei, ci a întregii
creaţii? Răspunsul nu este greu de dat. Are loc căderea în păcat a primilor oameni şi consecinţele
păcatului lor şi anume, răspândirea lui pe suprafaţa întregului pământ.
Aceste două versete ne ajută să înţelegem puţin din consecinţele dezastruoase pe care le-a avut păcatul
primilor oameni. Cu siguranţă că dacă Adam şi Eva s-ar fi gândit la lucrul acesta, nu ar fi păcătuit. Dar
ei s-au gândit doar la ei înşişi în acele momente.

Aici vreau să fac o paranteză înainte de a merge mai departe. Aş vrea să înţelegem foarte bine faptul că
păcatul meu nu va afecta doar viaţa mea ci şi viaţa generaţiilor care vor veni după mine. Poate credeţi că
exagerez dar aş vrea să vă spun, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, că păcatul unei generaţii poate afecta
într-un mod nebănuit generaţiile următoare. Aduceţi-vă aminte de păcatul lui Avraam, singurul de altfel
menţionat, când a minţit în privinţa soţiei lui Sara din cauza frumuseţii ei, spunând că e sora lui. În
acelaşi păcat a căzut şi fiul lui Isaac. Aduceţi-vă aminte de păcatul lui David cu Bat-Şeba, ce consecinţe
groaznice are în copiii lui. Întâiul născut din trăirea în păcat moare. Amnon, fiul lui David, curveşte cu
sora lui vitregă Tamar, fiica lui David. Absalom, fiul lui David, îl ucide pe Amnon apoi se răscoală
împotriva tatălui său. Aşadar, gândeşte-te de două ori înainte de face un lucru rău, pentru că acel rău se
va răsfrânge atât asupra ta cât şi asupra copiilor şi nepoţilor tăi.
Păcatul lui Adam şi Eva a avut consecinţe nu numai asupra lor şi a familiei lor, ci în timp el s-a răspândit
în toată omenirea. Acum, când Dumnezeu Se uită din nou la creaţia Sa, vede o omenire plină de răutate.
Aş vrea să ne oprim puţin asupra termenului „răutate” pentru că este foarte important în contextul
discuţiei noastre. Principala caracteristică a generaţiei lui Noe era răutatea. În cuvintele Domnului Isus,
menţionate în Luca 17, nu este pomenit deloc termenul „răutate”. Dimpotrivă, Domnul Isus ne spune că
acei oameni „mâncau, beau, se însurau şi se măritau”.
Oare e ceva rău în a mânca, a bea, a te însura sau a te mărita? Cu siguranţă că nu. Toate aceste cuvinte
ne descriu nişte cicluri normale de viaţă. Fiecare om are nevoie de hrană şi de băutură pentru a-şi împlini
nevoile fiziologice şi are nevoie de un partener de viaţă pentru a-şi împlini nevoile emoţionale. Din
punctul acesta, oamenii de atunci erau... perfect normali, la fel ca şi noi astăzi. Şi totuşi, marea problemă
a generaţiei lui Noe era că făceau toate aceste lucruri, normale de altfel, dintr-o inimă şi dintr-o viaţă
inundate de răutate.
Aici este culmea păcatului. Tot ceea ce face un om, chiar şi lucrurile normale care nu au nimic de-a face
cu păcatul cum ar fi mâncatul, băutul sau însuratul, să fie făcute cu răutate. Pentru a înţelege mai bine aş
vrea să vă dau câteva exemple. Gândiţi-vă la un om care atunci când se pune la masă, în loc de
rugăciune scoate din gură câteva înjurături, apoi în timp ce muşcă din pâine se uită urât la soţia lui şi-i
spune ceva trivial. Şi exemplele pot continua. Nici un cuvânt de dragoste, nici un „mulţumesc frumos”
pentru mâncare, doar vorbe murdare. De ce? Pentru că inima lui este încărcată de răutate.
Deschideţi vă rog acum la Psalmul 74. Un alt timp istoric, o altă generaţie de oameni, însă acelaşi
comportament plin de răutate (citeşte vs. 1-12). Avem aici o radiografie a omului rău, plin de răutate. E
atât de rău încât e „fericit” în răutatea lui: Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea
celor răi (v. 3). Fraţi şi surori, tineri dragi, spuneţi-mi de câte ori v-aţi uitat la televizor la vreo „vedetă” a
zilelor noastre şi v-aţi uitat cu jind, adică aţi poftit fericirea lor plină de răutate?
Acum aş vrea să reţineţi aceste cuvinte: vremurile pe care le trăim noi astăzi, la fel ca şi vremurile lui
Noe, sunt caracterizate de un adevărat cult al răului şi al urâtului. Generaţia zilelor noastre s-a întors la o
elogiere a tot ce este mai rău şi mai urât în om. La fel ca generaţia din vremea lui Noe despre care
Dumnezeu a spus „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre
rău”, acelaşi lucru îl poate spune Dumnezeu şi despre generaţia noastră. Filmele şi emisiunile preferate
ale oamenilor sunt cele încărcate de violenţă şi imoralitate. Ştiţi de ce le plac telenovelele atâtor
persoane? Pentru că personajele îndrăgite trăiesc în locul lor cele mai ascunse fantezii, pe care nu au
curajul să şi le mărturisească public, dar şi le imaginează prin prisma personajelor preferate. Toate
desenele animate sunt încărcate de violenţă. Emisiunile de ştiri abundă în prezentarea violenţei şi
pornografiei. Suntem asaltaţi de o cultură a răului şi iubirea răului se furişează în mintea şi inima noastră
pe negândite.

Paşii pătrunderii răului în viaţa noastră

Primul pas este curiozitatea. De ce întârziem mutarea pe un alt canal atunci când pe un canal este o scenă
murdară? Din curiozitate. De ce privirea ni se lipeşte pe prima pagină a unoi reviste pentru adulţi? Din

curiozitate. De ce vrem să aflăm mai mult în legătură cu o crimă sau un viol? Din curiozitate. Şi odată cu
curiozitatea pătrunde în sufletul nostru otrava răului.
Al doilea pas este amintirea. Culmea, în loc să face tot posibilul să ne „igienizăm” mintea cu ajutorul
Cuvântului lui Dumnezeu şi a rugăciunii, deschidem din nou şi din nou „sertarul cu curiozităţi”. Ne
întoarcem în mintea noastră şi retrăim imagini, fapte sau cuvinte care ne pângăresc şi mai mult sufletul
şi viaţa.
Al treilea pas este obişnuinţa. Expunerea îndelungată la rău va duce încet-încet la obişnuinţă şi
indiferenţă. Ştiţi că după câţiva ani, în care auzim şi discutăm în fiecare zi despre violenţă şi imoralitate,
la un moment dat ni se pare aproape normal să se întâmple aşa ceva? Astfel, expunerea noastră
prelungită la rău va duce în timp la insensibilitate faţă de rău.
Efectele lipsei de reacţie la rău se cultivă în timp. Copiii care se uită toată ziua la desene animate pline
de violenţă, când vor ajunge adolescenţi violenţa li se va părea ceva normal. Tinerii care se uită în
fiecare zi la pornografie pe internet sau filme, într-o bună zi vor ajunge să creadă că aceasta este
normalitatea în relaţia de familie. Oamenii care vor auzi în fiecare zi că homosexualitatea este o
modificare genetică cu care te poţi naşte, într-o zi vor ajunge să creadă lucrul acesta.
Cel mai mare pericol pentru creştinii secolului nostru nu este răul în sine , ci obişnuinţa cu răul!
Generaţia noastră, la fel ca generaţia lui Noe este o generaţie atât de obişnuită să privească răul, încât a
devenit insensibilă la rău, nu mai are nici o reacţie la rău.

Consecinţele răului
În versetul 11 sunt amintite cele două consecinţe ale răului: Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu,
pământul era plin de silnicie.
Prima consecinţă a prezenţei răului este propagarea, extinderea stricăciunii. Cuvântul în limba ebraică
descrie nişte haine foarte murdare sau o mâncare alterată, stricată. Viaţa în care pătrunde răul va începe
în scurt timp să se strice. Ce faceţi cu o mâncare stricată? O consumaţi? Bineînţeles că nu, pentru că ştiţi
că v-ar putea îmbolnăvi grav. Acelaşi efect, dar asupra sufletului nu asupra trupului, îl are iubirea răului.
Când eu nu mai reacţionez la răul din jurul meu, când mi se pare normal ca oamenii să se înjure, ca
tinerii să fie violenţi, ca soţii să-şi maltrateze soţiile, ca şefii să-şi bată joc de angajaţi, când mi se pare
normal ca copilul meu să lipsească toată noaptea de acasă fără să-l întreb unde a fost şi cu cine, când mi
se pare normal ca tinerii să trăiască înainte de căsătorie împreună ca să se cunoască mai bine, înseamnă
că stricăciunea a pătruns şi-n viaţa mea.
A doua consecinţă a răului este silnicia sau violenţa. În era violenţei, câţiva foarte bogaţi şi foarte răi, îşi
bat joc de cei mulţi şi săraci iar lucrul acesta devine o normalitate şi chiar un motiv de laudă. Uitaţi-vă la
tinerii care se îngrămădesc la sălile de culturism. Întrebarea mea este: de ce? Doar pentru a arăta bine?
Nu numai. Ei fac lucrul acesta şi pentru că încearcă să se integreze în curentul acestei lumi în care, dacă
vrei să fii apreciat, trebuie să vorbeşti tare şi trivial, să loveşti fără milă în cel mai slab decât tine şi să
rămâi indiferent la nevoile celor săraci şi abandonaţi, cu alte cuvinte, să fii lup între lupi.
Vă rog să fiţi atenţi acum la această afirmaţie. Stricăciunea şi violenţa sunt consecinţa eliminării lui
Dumnezeu din viaţa omului. Acesta este rezultatul răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. I-am spus la un
moment dat: „Tu nu mai ai ce căuta în viaţa mea” şi acum culegem roadele: suntem plini de stricăciune
şi violenţă.

2. O viaţă neprihănită în mijlocul răutăţii generalizate

Dacă istoria din Geneza 6 s-ar fi oprit aici ar fi fost o istorie foarte tristă. Slavă lui Dumnezeu că ea
continuă cu o persoană pe nume Noe.
În această istorie a escaladării răului, citim la un moment dat că s-a născut un copil căruia părinţii i-au
pus numele Noe: La vârsta de 182 de ani, Lameh a născut un fiu. El i-a pus numele Noe, zicând: „Acesta
ne va mângâia pentru osteneala şi truda mâinilor noastre, care vin din acest pământ pe care l-a blestemat

Domnul” (Geneza 5:28, 29).
Numele „Noe” se traduce prin „mângâiere”. Încă de la naştere, Noe a fost dorit de către părinţii lui să fie
un copil care să le aducă multă mângâiere. Nu întotdeauna se întâmplă aşa. Mulţi părinţi, atunci când le
vine un copil pe lume, se gândesc la modul în care el ar putea fi o mângâiere pentru ei în anii bătrâneţii,
şi în loc de aceasta, au parte de multă suferinţă.
Noe însă a ajuns să fie cu adevărat o mângâiere şi un punct de reper moral atât pentru generaţia lui cât şi
pentru noi astăzi. Aş vrea în continuare să ne uităm la alegerile, la deciziile pe care le-a luat Noe de-a
lungul vieţii, şi care au influenţat radical evoluţia lui spirituală.

a) Noe - un om neprihănit între oamenii din vremea lui

Vremea în care a trăit Noe nu a fost o vreme favorabilă lui. Nu a fost o vreme favorabilă exercitării
credinţei şi nici trăirii în neprihănire.
Totuşi, Noe a luat o altă decizie cu privire la viaţa lui, diferită de deciziile celor din generaţia lui: Noe
era un om neprihănit (v. 9a).
Nu ştim când a luat Noe această decizie: înainte de căsătorie sau după căsătorie, după ce era trecut de
40-50 de ani sau încă de pe la 20 de ani. De fapt, acest lucru nici nu contează. Ceea ce este cu adevărat
important este că a avut o zi, un moment în viaţa lui când, în pofida tendinţelor acelor vremuri, Noe a
decis să trăiască altfel decât ceilalţi, în neprihănire.
Aş vrea să înţelegem foarte clar că deciziile importante ale vieţii noastre întotdeauna vor fi văzute de
oameni. Credeţi că vecinii şi rudeniile lui nu au remarcat schimbarea din viaţa lui Noe? Ba da. Au văzut
că dintr-o anumită zi, Noe nu mai vorbea la fel ca ceilalţi, nu mai făcea prostiile şi nebuniile pe care le
făceau ceilalţi, au văzut schimbarea şi chiar dacă nu au înţeles de ce, cu siguranţă că au fost confruntaţi
cu această schimbare.
Lucrul cel mai important însă nu este că l-au văzut oamenii, ci că l-a văzut Dumnezeu: Domnul a zis lui
Noe: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta; căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de
oameni” (Geneza 7:1).
Iată-L din nou pe Dumnezeu uitându-Se pe pământ şi în mijlocul oamenilor plini de răutate, a văzut un
om neprihănit: pe Noe. Ce lucru extraordinar! Să poată spună şi astăzi Dumnezeu de tine şi de mine:
„M-am uitat şi te-am văzut umblând fără prihană înaintea Mea între oamenii din Sânmartin!” Oare,
poate El să spună acelaşi lucru şi despre noi?

b) Noe - un om fără pată

Biblia nu se opreşte aici. Tot în versetul 9 citim că Noe era fără pată între cei din vremea lui (v. 9b).
Aceasta nu însemna că Noe era fără păcat. Expresia „fără pată” era folosită în legătură cu jertfele care
erau aduse la Templu sau la Cortul Întâlnirii şi care trebuiau să fie fără cusur.
Cu alte cuvinte, Noe nu avea defecte de caracter vizibile. În mijlocul unei generaţii care se complăcea în
facerea răului, Noe se străduia să facă binele. Între oamenii care iubeau stricăciunea şi silnicia, Noe
iubea curăţia de inimă şi pacea. Într-o vreme de întuneric spiritual profund, Noe aprinsese o luminiţă
care răspândea o dâră de lumină.
Dumnezeu nu dispreţuieşte niciodată începuturile slabe. El S-a uitat la ceea ce putea deveni Noe, de
aceea l-a apreciat atât de mult pentru dorinţa lui de a face binele şi de a trăi în curăţie.

c) Noe - un om care umblă cu Dumnezeu

În ultima parte a versetului 9 ni se spune că: Noe umbla cu Dumnezeu. Aici descoperim secretul puterii
lui de-a sta în picioare şi de a merge înainte.
Cu toate că era considerat un însingurat de către ceilalţi oameni pentru alegerea lui de a trăi altfel, Noe
nu era singur: el umba cu Dumnezeu.
Secretul eroilor credinţei, ai celor ca Enoh, Noe, Ilie, Daniel sau Pavel, este tocmai umblarea lor cu

Dumnezeu. Aici este puterea care te ajută să te împotriveşti curentului lumii, influenţelor lumii,
presiunilor din partea lumii: umblarea în fiecare zi cu Dumnezeu.

d) Noe - un om care face tot ce-i porunceşte Dumnezeu

Ultimul secret al vieţii de biruinţă a lui Noe îl găsim în versetul 22: Aşa a şi făcut Noe; a făcut tot ce-i
poruncise Dumnezeu.
Nimic n-a fost prea mult sau prea puţin pentru Noe, din tot ce i-a zis Dumnezeu să facă. Mulţi creştini
astăzi mumură sau cârtesc atunci când Dumnezeu le cere prin Cuvântul Lui să facă un anumit lucru.
Secretul lui Noe a fost disponibilitatea de a face tot ce i s-a cerut, fără murmur şi fără regrete.

Se ridică însă o întrebare: se merită? Se merită să fii neprihănir, să trăieşti fără pată, să umbli cu
Dumnezeu şi să faci tot ce-ţi cere El în mijlocul unor oameni care nu fac nimic din toate acestea şi totuşi,
continuă să le meargă bine şi să se bucurie de viaţă?
Răspunsul la această dilemă îl găsim în versetul 8: Dar Noe a căpătat milă înaintea lui Dumnezeu.
Termenul „milă” înseamnă să nu capeţi ceea ce ai merita. Dumnezeu i-a oferit mila Lui, pentru că i-a
văzut viaţa neprihănită şi dorinţa de a trăi altfel în mijlocul unui neam stricat, şi această milă a însemnat
salvarea lui şi a familiei lui de la moarte.
Când ne uităm la noi astăzi, generaţia secolului XXI, noi nu vedem oferită doar mila lui Dumnezeu, ci şi
harul Lui. Noi beneficiem în plus faţă de Noe de harul care ne-a fost adus prin jertfa Domnului Isus.
Milă şi har... Care este răspunsul nostru, în mijlocul unui neam rău, care se strică tot mai mult? Trăim
noi la fel ca Noe, chiar mai mult decât atât, pentru că ni s-a dat mai mult decât lui?
Să nu uităm: fiecare generaţie a răutăţii îşi are neprihăniţii ei. Dacă nu vrei să fii tu unul dintre ei,
Dumnezeu va ridica alţii care-I vor duce Numele cu cinste mai departe. Nu uita însă că escaladarea
răului vine întotdeauna pe fondul reducerii la tăcere şi a lipsei de reacţie a sfinţilor!
Biblia se încheie cu un avertisment dramatic (citeşte Apocalipsa 22:10-12). Fie ca noi să facem parte din
cei care îşi sfinţesc viaţa şi trăiesc în neprihănire! Amin!


Autor: LIVIU AVASILOAI, Album: fara album, Tematica: Diverse


1. Profesionalismul rece.
- Să facem ceva numai dacă avem resurse, şi totul să fie perfect.
- Se cere perfecţiune de la imperfecţiune.
- Apar dezbinăti între oameni: cei care sunt profesori dar n-au ungere, şi cei care au ungere, dar sunt la
început de drum, nu au experienţă
- Zaharia 4:10 Căci cine dispreţuieşte ziua începuturilor slabe?

2. Sentimentalismul călduţ
- Accentul cade pe emoţii
- Deschide uşa spre manipulare.
- Neglijează importanţa studiului, a muncii, a pregătirii
- O uşă deschisă pentru neglijenţă, dezordine, neorânduială, lenevie spirituală.

3. Inactivitate spirituală de frica eşecului.

- lipsa rodului aduce pedeapsa.
- indiferenţă faţă de chemarea şi aşteptările lui Dumnezeu


Fiecare avem ceva de făcut pentru Domnul, nimeni nu este chemat să stea degeaba.

Ieremia 1:5 „Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte
ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor.”
Efeseni 2:10 Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care
le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.
Ioan 17:4 Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.

1. Roagă-te şi spune-i lui Dumnezeu: „Iată-mă, trimite-mă!”

- Dumnezeu are nevoie de oameni disponibili.
- Are nevoie de oameni dedicaţi.

2. Vorbeşte cu sufletul tău şi ascultă-ţi duhul.

- inima – dorinţe, speranţe, sfera de interes, vise, înclinaţii.
- Fiecare avem un puls spiritual:
o Când vorbeşti de misiune, e ca Lazăr (mort de patru zile)
o Când vorbeşti de închinare – Lazăr s-a întors la viaţă!
- Pasiune: subiecte care îţi captează atenţia şi interesul.

3. Foloseşte abilităţile pe care le ai, nu pe cele ce nu le ai.

Exodul 31:2-5 „Să ştii că am ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-am

umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de
lucrări, i-am dat putere să născocească tot felul de lucrări meşteşugite, să lucreze în aur, în argint şi în
aramă, să sape în pietre şi să le lege, să lucreze în lemn şi să facă tot felul de lucrări.
- unii au darul de a scrie versuri
- alţii au darul de a compune muzică
- unii prin repede cântatul la instrumente.


- Unii vor zice: „Domnul M-a chemat să fac lucrarea asta, şi eu o voi face, aşa cum pot, chiar dacă sunt
singurul care cred.
- Domnul nu mai lucrează astăzi ca în vechime: în secret, cu oameni apăruţi de unde nu se ştie (ca Ilie
- Astăzi Domnul lucrează prin Trupul Său, iar toate mădularele trebuie să lucreze în unitate, spre binele
trupului – Efes. 4:16

1. Confirmare personală
a. Simt în inima mea chemarea.
b. Darul vine pe fondul abilităţilor mele fizice – Dumnezeu nu vrea să mă umilească în faţa vrăjmaşilor,
cerându-mi să fac ce nu pot.
c. De aceea i-a dat lui Moise un „purtător de cuvânt” – pe Aaron (ca să nu râdă egiptenii de un bâlbâit!)

2. Confirmarea celor din jur:

2 Împăraţi 8:13 Hazael a zis: „Dar ce este robul tău, cîinele acesta, ca să facă lucruri aşa de mari?” Şi
Elisei a zis: „Domnul mi-a descoperit că vei fi împărat al Siriei.
1 Cronici 11:2 (Ionatan) Odinioară, chiar când era Saul împărat, tu duceai şi aduceai pe Israel înapoi.
Domnul, Dumnezeul tău, ţi-a zis: „Tu vei paşte pe poporul Meu Israel şi tu vei fi căpetenia poporului
Meu Israel.”
Galateni 2:1-2 După patrusprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat
cu mine şi pe Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia pe care o
propovăduiesc eu între Neamuri, în deosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în

3. Confirmarea Lui Dumnezeu prin roadele ce se văd:

- „Eu voi fi cu tine...”

- Nimeni să nu fie piatră de poticnire...
- Romani 14:16 Nu faceţi ca binele vostru să fie grăit de rău.


Autor: LIVIU AVASILOAI, Album: fara album, Tematica: Diverse


Eclesiastul 5:1 Păzeşte-ţi piciorul, când intri în Casa lui Dumnezeu, şi apropie-te mai bine să asculţi,
decât să aduci jertfa nebunilor; căci ei nu ştiu că fac rău cu aceasta.
Ieremia 48:10 Blestemat să fie cel ce face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului...
Maleahi 1:6-7 Un fiu cinsteşte pe tatăl său, şi o slugă pe stăpânul său. Dacă Sunt Tată, unde este cinstea
care Mi se cuvine? Dacă Sunt Stăpân, unde este teama de Mine? zice Domnul oştirilor către voi,
preoţilor, care nesocotiţi Numele Meu, şi care ziceţi: „Cu ce am nesocotit noi Numele Tău?” -„Prin
faptul că aduceţi pe altarul Meu bucate necurate!” Şi dacă ziceţi: „Cu ce Te-am spurcat?” -„Prin faptul
că aţi zis: „Masa Domnului este de dispreţuit!”

Credinţa mântuitoare întotdeauna conduce la mântuire. Credinţa în Dumnezeu şi în Isus al Bibliei
conduce la mântuire, are drept consecinţă viaţa veşnică. Viaţa veşnică nu este o răsplată pentru cel ce
crede, ci este o consecinţă naturală a credinţei celui în cauză. După ce ai crezut, fiind mântuit nu eşti
vrednic de nici o răsplată din partea lui Dumnezeu. Să te temi de Dumnezeu şi să împlineşti voia lui este
datoria fiecărui om, iar datoria nu este răsplătită, ci are consecinţe.


A. După ce eşti mântuit, în mod normal trebuie să te dedici lui Dumnezeu în slujire, să cauţi care este
slujirea pe care trebuie să o faci pentru El.

- Această slujire este recompensată, în urma slujirii primeşti răsplătirea.

B. Biblia ne spune că slujirea trebuie săvârşită:

1. După chemarea făcută

1 Corinteni 7:20 Fiecare să rămână în chemarea pe care o avea când a fost chemat.

2. După darul încredinţat

1 Petru 4:10 Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească
altora după darul pe care l-a primit.

3. După măsura de putere

1 Corinteni 7:7 Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca mine; dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul
într-un fel, altul într-altul.

4. După măsura de credinţă

Romani 12:3 Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere
mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe
care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.
Romani 12:6 Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul proorociei, să-l
întrebuinţeze după măsura credinţei lui.


A. Pilda semănătorului – Marcu 4.

- atunci când auzim Cuvântul, sămânţa se întoarce cu rod către Dumnezeu.

- Fiecare dintre noi suntem creaţi de Dumnezeu cu potenţial diferit: unii aduc puţin (după măsura lor),
alţii aduc mai mult.
- IMPORTANT: fiecare aduce înapoi măsura plină!!!
- Unul are măsura 30: din punctul de vedere al cantităţii el aduce ceea ce Dumnezeu consideră a fi „30”,
dar din punctul de vedere al procentajului el aduce „100%”

B. Pilda talanţilor – Matei 25:15-

Matei 25:15 Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui;
- Dumnezeu ne dă fiecăruia un potenţial (cinci, doi, unu) şi aşteaptă ca noi să aducem „profit” stăpânului
după puterea noastră.
- Am primit un vas cu potenţial „cinci” – Dumnezeu aşteaptă să aducem cinci.
- La final, profitul stăpânului este dublu: cinci plus cinci
- Cel care a primit unu, s-a întors cu unu, deci nu a adus nici un profit.
- Sunt unii care zic: „Eu aş fi bucuros şi nu vreau să primesc nici o răsplată, numai să intru în rai şi
poarta să se închidă după mine!”
- De aceea, după ce sunt mântuiţi nu fac nimic şi aşteaptă „răpirea şi veacul ce va să vină!”
- Aceştia se înşeală, pentru că Stăpânul va zice:
Matei 25:28-30 Luaţi-i, deci, talantul, şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Pentru că celui ce are, i se va da,
şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are! Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în
întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.


A. Alţii vor spune: „Trebuie să fac şi eu ceva pentru Dumnezeu, aşa... să se vadă mişcare şi la mine!”
- este bine să se vadă mişcare, dar nu toată mişcarea este bună, ci câteodată este „fâţâială” care
- Cel mai grav lucru este atunci când Dumnezeu consideră jertfa noastră a fi „o fâţâială” sau „o scârbă”

Proverbe 21:27 Jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului, cu cât mai mult când o aduc cu gânduri

B. Mentalitatea „second hand” se vede atunci când un vas ce are capacitatea „100” vine la Domnul
numai cu „30”.
- datorită lipsei de lucrători, cei din jur (chiar unii lucrători) spun: „E bine şi aşa, mai rău dacă nu aducea
nimic!” - Oare aşa să fie?
- „Nu trebuie să dispreţuim pe nimeni!” – Oare aşa să fie?

Psalmi 15:4 El priveşte cu dispreţ pe cel vrednic de dispreţuit...

C. Astăzi vă fac cunoştinţă cu Dumnezeu aşa cum poate mulţi nu-L cunosc încă:
Isaia 1:11-13 „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile-de-tot
ale berbecilor, şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor. Când veniţi să vă

înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile? Nu mai aduceţi daruri de
mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie!

D. Dumnezeu aşteaptă ca toţi să aducă jertfe, dar nu orice jertfă este plăcută înaintea Lui.
- Jertfa trebuie adusă de oamenii chemaţi pentru jertfă.
- Jertfa trebuie adusă cu o atitudine potrivită cu aşteptările Lui
- Jertfa trebuie să fie fără cusur.

Maleahi 1:8-10 Când aduceţi ca jertfă o vită oarbă, nu este rău lucrul acesta? Când aduceţi una şchioapă
sau beteagă, nu este rău lucrul acesta oare? Ia adu-o dregătorului tău! Te va primi el bine pentru ea, va
ţine el seama de ea? zice Domnul oştirilor.
9 Şi acum, vă rog, rugaţi-vă lui Dumnezeu să aibă milă de noi! Vă va primi El cu bunăvoinţă, când
mâinile voastre fac astfel de lucruri? zice Domnul oştirilor.
10 „Cine din voi va închide porţile, ca să n-aprindeţi degeaba focul pe altarul Meu? N-am nici o plăcere
de voi, zice Domnul oştirilor, şi darurile de mâncare din mâna voastră nu-Mi Sunt plăcute!

- Unii spun: „Pentru Biserică e bine şi aşa!”

- Domnul spune: „N-am nici o plăcere de voi, zice Domnul oştirilor, şi darurile de mâncare din mâna
voastră nu-Mi Sunt plăcute!”


Eclesiastul 5:1 Păzeşte-ţi piciorul, când intri în Casa lui Dumnezeu, şi apropie-te mai bine să asculţi,
decât să aduci jertfa nebunilor; căci ei nu ştiu că fac rău cu aceasta.

A. Când jertfa este adusă într-un mod necorespunzător – „...păzeşte-ţi piciorul...”

- modul în care arătăm când venim la altar să aducem jertfa:
- prin îmbrăcămintea noastră îl desconsiderăm pe Dumnezeu.
- Am ajuns să-L vedem şi noi pe Isus la fel ca ortodocşii: un copilaş micuţ, în braţele mamei, pe care îl
mângâiem sub bărbie şi – dacă-i dăm o bombonică tace din gură şi nu ne deranjează!
- Mulţi nu sunt conştienţi cine este Dumnezeul nostru.
- Nu conştientizăm aceasta în mintea copiilor noştri:
o De aceea, venim cu copiii la Biserică şi – pentru a-i linişti, transformăm Biserica în cantină, unde
fiecare mănâncă ce şi-a adus de-acasă (la fel ca cei din Corint)
o Transformăm Biserica în sală de lectură sau de activităţi libere, o transformăm într-un atelier de
descoperire a talentelor ascunse – de aceea băncile sunt mâzgălite iar cărţile de cântări arată ca nişte
picturi abstracte...
o Nu le spunem nimic celor care aici – unde este altarul lui Dumnezeu – vorbesc unii cu alţii, râd, trimit
mesaje sau chiar vorbesc la telefon mobil.
o Părinţi scumpi – vă spun lucrul acesta cu inima frântă – NOI SUNTEM CEI CE LE DĂM COPIILOR
- Toţi trebuie să ştie că aici este Casa în care se prezintă Dumnezeu:
Matei 18:20 Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.”
o El este cel care are ochii ca para focului,
o El cunoaşte gândurile
- Noi nu venim în Curtea Neamurilor – unde se fac afaceri, fiecare îşi laudă marfa şi se tocmeşte ca la
- Noi venim în Sfânta Sfintelor – unde suntem învăluiţi de slava lui Dumnezeu iar faţa Lui străluceşte
peste noi.

- Copiii noştri trebuie să ştie aceasta!!!
- În vechime, preotul se pregătea înainte de a intra în Sfânta Sfintelor: îşi verifica haine, se spăla şi se
curăţa, îşi lua rămas bun de la familie, căci zicea el: „...poate Dumnezeu mă va arde cu flacăra sfinţeniei
sale...” (de aceea se lega cu o funie de mijloc, să poată fi scos afară)
- În vechime preotul dădea atenţie la detalii
Leviticul 16:4 Să se îmbrace cu tunica sfinţită de in, şi să-şi pună pe trup pantalonii de in; să se încingă
cu brâul de in, şi să-şi acopere capul cu mitra de in; acestea Sunt veşmintele sfinţite, cu care se va
îmbrăca el după ce îşi va spăla trupul în apă.
o Spălat ce trebuie spălat
o Acoperit ce trebuie acoperit
- Mentalitatea „second hand” se manifestă pentru că cei mai mulţi nu cred că Dumnezeu este prezent
o El se coboară în mijlocul laudelor - de aceea toţi cântăreţii trebuie să aibă grijă.
o Se coboară în mijlocul celor adunaţi în Numele Lui – de aceea toată adunarea să se teamă!
- Nu pot veni îmbrăcat oricum şi nu pot face lucrarea „ca să fie făcută”
- Nu pot veni la Casa Domnului şi cei din jur să nu ştie dacă sunt treaz sau dorm – pentru că părul îmi
acoperă ochii.
- Nu pot veni să cânt OSANA cu mâinile ridicate şi să mi se vadă buricul!
- Nu pot veni în faţa altarului cu pantalonii rupţi de parcă am scăpat din gura leului!
- Nu pot veni cu cămaşa scoasă din pantaloni şi descheiat la nasturi – de parcă am fugit de-acasă de frica
unui cutremur.
- Când vii aici – în Casa Domnului – trebuie să te cutremuri – căci stai în faţa lui Dumnezeu!!!
1 Petru 2:9 Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care
Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din
întuneric la lumina Sa minunată.
Proverbe 21:27 Jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului, cu cât mai mult când o aduc cu gânduri

- Când arăţi ca cei răi – nu poţi spune că nu eşti ca ei!

B. Când jertfa adusă este sub potenţialul tău şi sub aşteptările Domnului!
- Nu pot veni la altar cu un vas de „100” plin pe jumătate.
- Nu pot cânta o cântare fără să mă fi rugat înainte ACASĂ, fără să fi repetat, fără să mă fi obişnuit cu
- Nu pot veni să citesc un Psalm fără să am ochelarii la mine, fără biblie să pot vedea literele, fără să fi
citit psalmul acasă.
- Nu pot veni să predic fără să fi deschis Biblia acasă şi aici să spun: „Îmi dă Domnul!”



Autor: LIVIU AVASILOAI, Album: fara album, Tematica: Diverse

Psalm 100
1. De nenumărate ori am avut ocazia ca să văd modul în care noi, ca şi părinţi, ne ocupăm de educarea
copiilor noştri şi de implementarea unor atitudini de „bun simţ”.
- Câţi dintre noi nu am auzit o mamă spunând copilului care tocmai a primit un dar: „Cum zici?” Iar
copilul a răspuns: „Mulţumesc frumos!”
- Se spune că o mamă însărcinată se întorcea de la cumpărături. A urcat în tramvai şi, cu sacoşe în
amândouă mâinile, s-a uitat în jur să vadă dacă mai este vre-un loc liber. Şi aşa cum se întâmplă de
obicei, toate locurile erau ocupate. A respirat adânc, consolându-se cu gândul că va sta în picioare până
va ajunge acasă. Deodată, un tânăr de lângă ea s-a ridicat în picioare şi a invitat-o să ocupe locul lui.
Mama a fost aşa de uimită de gestul lui, iar uimirea împreună cu oboseala, i-au creat o stare de emoţie
care au condus-o la leşin. Revenindu-şi după câteva minute, s-a uitat în jur şi, când l-a văzut pe tânăr, i-a
spus: „Mulţumesc frumos!”. De data aceasta, datorită emoţiei, a fost rândul tânărului să cadă jos!!!!
2. Trăim într-o lume în care nu se mai spune „Te rog frumos!” şi nici „Mulţumesc!”.
- Copiii iau ca un lucru de apucat faptul că au tot ce le trebuie şi nici nu se sinchisesc de eforturile pe
care le fac părinţii.
- Tinerii se cred posesorii tuturor informaţiilor şi faptul că ştiu cum să mânuiască tastele la computer şi
să navigheze pe net le dau un aer de superioritate. Fiecare e „cool” şi Einstein e la degetul lor mic.
- Soţii privesc către soţii şi iau ca un lucru de apucat faptul că hainele sunt spălate, încălţămintea
lustruită şi mâncarea gustoasă. N-ar spune „Mulţumesc!” nici să-i picuri cu ceară. Pentru ei asta ar
însemna să-şi piardă din demnitatea de bărbat, de parcă bărbăţia stă în „ferecarea limbii!”.
- Părinţii privesc către copii şi văd în ei nişte mici „roboţei”, buni doar să „mai pună mâna să facă
ceva!”, uitând să spună un „Te rog, iartă-mă!”, chiar dacă-şi dau seama că pot să aibă dreptate doar
pentru că sunt mai mari.
- Cei în vârstă privesc la cei tineri şi clatină doar din cap, atotştiutor, cu acea atitudine de: „E-he-hei, pe
vremea mea...!”, fără să-şi facă timp să recunoască meritele celor care poate că jertfesc mai mult din
timpul şi energia lor, ştiind să trăiască în prezent cu speranţă în viitor.
- Slujitorii şi păstorii – tot mai mulţi sunt acei care văd în cei din faţa lor „ o turmă căzută la împărţeală”
– stăpânind peste ei cu braţ de fier şi cu Duhul lui Diotref în locul Duhului Sfânt.
- Pe de altă parte, tot mai mulţi din biserică văd în ei nu slujitori ci slugi – oameni care n-au nici casă şi
nici vreun drept.
3. Mulţumirea şi recunoştinţa sunt lucruri valoroase şi – din nefericire – din ce în ce mai rare.
- Coloseni 3:15-17 – de trei ori Pavel subliniază aspectul acesta al mulţumirii şi recunoştinţei.
- Poate că mulţi dintre noi – cei care am fost binecuvântaţi de Dumnezeu după un an de muncă şi am
strâns recolta în hambare – ar trebui să ne tragă cineva de mânecă şi să ne întrebe: „Cum spui lui
Dumnezeu ?”



A. Bunătatea lui Dumnezeu – Ps. 100:5a „...Căci Domnul este bun...”
B. Dragostea Lui – Ps. 100:5b „...bunătatea Lui ţine în veci...”

C. Statornicia Lui – Ps. 100:5c „...credincioşia Lui din neam în neam!”


A. Atitudini în care este implicat TRUPUL
- Strigaţi, slujiţi, veniţi, cântaţi!
B. Atitudini în care este implicat SUFLETUL ŞI DUHUL
- Slujiţi, lăudaţi-L şi binecuvântaţi-L!


A. Mulţumiri care costă ceva.
1. Mulţumirea de cele mai multe ori implică jertfă
Psalmi 116:17 Îţi voi aduce o jertfă de mulţumire, şi voi chema Numele Domnului;
2. Când dai Domnului din surplus – este un dar, când dai din lipsă – este o jertfă!
3. Mulţumirea implică şi FAPTA, nu numai VORBA!
- Este uşor să spui fără să te coste.
- Psalmi 96:8 Daţi Domnului slava cuvenită Numelui Lui! Aduceţi daruri de mâncare, şi intraţi în
curţile Lui!
- 2 Samuel 24:24 Dar împăratul i-a zis lui Aravna: „Nu! Nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu,
arderi de tot, care să nu mă coste nimic.” Şi David a cumpărat aria...
4. Cuvintele pe care le spunem reprezintă o jertfă:
Evrei 13:15 Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care
mărturisesc Numele Lui.
B. Mulţumiri curate.
1. Jertfa trebuie adusă în condiţiile impuse de Dumnezeu.
- Lev. 22:29 Când veţi aduce Domnului o jertfă de mulţumire, s-o aduceţi aşa ca să fie primită.
- El respinge orice jertfă, fie ea chiar şi de mulţumire – care nu este perfectă
- Fă bine lucrurile simple decât să faci lucruri complicate dar cu „beteşuguri”.
2. Păstrează-ţi mâinile curate şi inima nevinovată
3. Păstrează bine relaţiile cu celelalte „mădulare” din Trup
- Rom. 2:24 Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri” după cum este
- Când nu eşti împăcat cu fratele tău, jertfa ta este o pricină de scârbă pentru Domnul
- Prov. 15:8 Jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului, dar rugăciunea celor fără prihană Îi este
C. Mulţumiri constante – continue.
1. Mulţumirea – recunoştinţa este un mod de viaţă.
- Efeseni 5:20 Mulţămiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl
- David aducea mulţumiri ziua şi noaptea.
- Leviţii aducea mulţumiri „non-stop”.
2. Fii o „jertfă de mulţumire” vie!!!!
- Iacov 1:17 orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în
care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.


A. Le-a fost frică să creadă că-i adevărat.
- Dovada era acolo, dar „e prea frumos să fie adevărat!\"
- Au fost prudenţi, precauţi: „Să vedem cum evoluează!\"
- Există starea numită de medici: „binele dinaintea morţii\".

- „ Vom mulţumi mai târziu, când vom fi siguri!\"
B. Au considerat vindecarea o coincidenţă.
- La urma urmei, ISUS nici măcar nu i-a atins. Le-a spus să se ducă şi să se arate preotului. A fost o
coincidenţă că s-au vindecat după ce au vorbit cu El.
- Poate că deja vindecarea era „începută\", de aceea le-a spus ISUS să meargă la preot.
- Poate că au avut noroc, poate că a fost soarta.
C. Au considerat că au meritat vindecarea
- La urma urmei, ei sunt cei care i-au dat lui ISUS posibilitatea să-i vindece. Ei au strigat! Ei au
acţionat prin credinţă şi s-au dus către Marele Preot!
- Dacă s-a întâmplat ceva, este pentru că au fost înţelepţi şi au folosit prilejul. Ce are Dumnezeu de-a
face cu vindecarea lor?


Înainte de a clătina din cap şi a te gândi cum au putut să fie atât de nerecunoscători, gândeşte-te dacă
n-ai făcut şi tu la fel!?

a) Ai fost bolnav şi ai dat tot creditul doctorului sau tratamentului...

- Ai fost iertat, dar ţi-e frică să crezi că-i adevărat, de aceea nu mulţumeşti!
- Ai fost prin mari necazuri, ai rămas în picioare iar acum spui doar: „Au trecut toate, slavă Domnului!\"
- Ai fost promovat şi spui că este rezultatul muncii tale de calitate.
- Crezi că copiii tăi sunt cuminţi pentru că eşti tu un părinte bun care te pricepi la educaţie.
b) Câte binecuvântări ai primit şi nu ai mulţumit lui Dumnezeu pentru ele?
- De câte ori am primit şi nu am crezut?
- De câte ori am mulţumit „norocului şi soartei\" în loc să-i mulţumim lui Dumnezeu? - Isaia 65:11
c) Nu suntem mai buni decât leproşii aceştia: şi noi primim binecuvântări, le luăm şi ne bucurăm de ele
dar niciodată nu-i mulţumim lui Dumnezeu - DĂTĂTORUL TUTUROR!

Pentru ce vom da socoteala in ziua judecatii?

Autor: Marcu Daniel, Album: fara album, Tematica: Diverse

1. GANDURII (1Cor 4:5)

a)La nivelul gandului este o lupta care se da zilnica.
(la mintea noastra vin ganduri bune(le aduce D-zeu)si gandurii rele (le aduce diavolul)
-vom da socoteala de acele gandurii rele care nu le-am putut birui si sa u dus in inima (Mat 15:13)
b)D-zeu ne stie ganduriile (Ps 94:10)
-chiar daca oamenii nu stiu.
c)Ce trebuie sa facem pt. a nu fii acuzatii de gandurii rele?
-orice gand sa-l facem rob (2 Cor 10:5)
EXEMPLU:(Filipeni 2:5)
Intrebare:CE GANDIM?
2. CUVINTE (Mat 12:36-37)
a)Noi prin vorbire putem zidi sau darama(Iac3:10)
-poti vb de bine sau de rau .ex poz (Isaia 50:4)
b)Cum trebuie sa fie vorbirea noastra (Col 4:6)
-CE ADUCE VB NOASTRE?(aduce har altora?)
c)Ce este de facut?
-sa-ne lasam carmuitii de Duhul Sfant (1Pet 4:11)
3. FAPTE (Eclesiastu 12:14)
a)Traim vremurii in care se vorbeste mult
-dar se face putin
b)Faptele spun mai mult decat vorbele (Mat 5:16)
-va veni ziua cand se va face o diferenta (Isaia 3:10)
c)La judecata mortii vor fii judecatii dupa faptele lor (Apoc 20:12)
Domnul sa ne ajute. AMIN!


Autor: WILLIAM MARRION BRANHAM, Album: fara album, Tematica: Diverse


The other morning I was laying in my bed. And I was . . . had been asleep, and I dreamed that Joseph
was sick, and I had picked him up to pray for him. And when I woke up, I was very upset. I said, „Well,
maybe Joseph is going to be sick.”
And I looked, going before me, in a little, dark shadow, rather of a brownish color. And it seemed like it
was me. And I watched it. And coming behind it was Someone white, and it was Him. I looked over to
my wife, to see if she awake, that I could show her, she could see the vision.But she was sleeping.
I said, „Oh, I’m sorry, Lord. But, that’s been my life. You’ve had to drive me to everything that I done.
Every time anything would happen, I’d think it was You doing it. And I realize it was Satan trying to
keep me away from it.” I said, „If You could only lead me.” And as I looked, I seen the prettiest face I
ever saw on a man. He was in front of me, looking back. He raised His hand and got a hold of mine, and
started moving this a way. The vision left me. Last Sunday morning, I was, had waken up early. That
was on Saturday, this vision. On . . .
Always worried, I’ve always thought of dying. It, me being fifty, it’s, my time is not . . . didn’t think was
too long. And I wondered what I would be in that theophany, celestial body. „Would it be that I would
see my precious friends and, say, a little white fog going by, and say, ‘There goes Brother Neville,’ or,
he couldn’t say, ‘Hello, Brother Branham’? And when Jesus come, then I’d be man again.” I often
thought that.
I was dreaming that I was out West. And I coming down through a little sagebrush place, and my wife
was with me, and we had been trout fishing. And I stopped and—and opened up the gate. And the skies
were so pretty. They didn’t look like they do over the valley here. They were blue, and the pretty white
clouds. And I said to wife, I said, „We ought to been out here, long time ago, honey.” She said, „For the
children’s sake, we should have been, Billy.” I said, „That’s . . .” And I woke up. I thought, „I’m
dreaming so much! I wonder why?”
And I looked down, and she was laying by me. And I raised up on my pillow, as many of you people
have done it, put my head upon the—the headboard of the bed, and put my hands behind me. And I was
laying there like this. And I said, „Well, I just wonder what it will be, the other side. I am already fifty,
and I haven’t done nothing yet. If I could only do something to help the Lord, for I know I won’t be
mortal. Half of my time is gone, at least, or more than half. If I live to be as old as my people, still half
my time is gone.” And I looked around. And I was laying there, fixing to get up. It was about seven
o’clock. I said, „I believe I’ll go down to church, this morning. If I am hoarse, I’d like to hear Brother
Neville preach.” So I said, „Are you awake, honey?” And she was sleeping very soundly.
And I don’t want you to miss this. It has changed me. I can’t be the same Brother Branham that I was.
And I looked. And I heard Something, kept saying, „You’re just starting. Press the battle. Just keep
pressing.” I shook my head a minute. I thought, „Well, I probably just thinking like this.” You know, a
persons can get some imaginations. And I said, „I just probably imagined that.” It said, „Press the battle.
Keep going. Keep going.” I said, „Maybe I said it.” And I put my lips within my teeth, and put my hand
over my mouth. And there It come again, said, „Just keep pressing. If you only knew what was at the
end of the road!” And it seemed like I could hear Graham Snelling, or somebody, that sang that song
like this. They sings it here, Anna Mae and all of you all.
I’m homesick and blue, and I want to see Jesus.
I would like to hear those sweet harbor bells chime.

It would brighten my path and would vanish all fears.
Lord, let me look past the curtain of time.
You’ve heard it sang here at the church. And I heard Something say, „Would you like to see just
beyond the curtain?”
I said, „It would help me so much.” And I looked. In just a moment, I . . . One breath I had come into a
little place that slanted. I looked back, and there I was, laying on the bed. And I said, „This is a strange
Now, I would not want you to repeat this. This is before my church, or my sheep that I am pastoring.
Whether it was, I was in this body or out, whether it was a translation, it wasn’t like any vision I ever
had. I could look There, and I could look here.
And when I hit that little Place, I never seen so many people come running, screaming, „Oh, our
precious brother!”
And I looked. And young women, maybe in their early twenties, eighteen to twenty, they were throwing
their arms around me, and screaming, „Our precious brother!” Here come young men, in the brilliance
of young manhood. And their eyes glistening and looking like stars on a darkened night. Their teeth as
white as pearl. And they were screaming, and grabbing me, and screaming, „Oh, our precious brother!”
And I stopped, and I looked. And I was young. I looked back at my old body laying there, with my
hands behind my head. And I said, „I don’t understand this.” And these young women throwing their
arms around me. Now, I do realize this is the mixed audience, and I say this with the sweetness and with
the mellowness of the Spirit. Men cannot put your arm around women without a human sensation; but it
wasn’t There. There was no yesterday nor tomorrow. They didn’t get tired. They were . . . I never seen
such pretty women in all my life. They had hair way down to their waistline; long skirts to their feet.
And they were just a hugging me. It wasn’t a hug like even my own sister, setting there, would hug me.
They were not kissing me, and I was not kissing them. It was something that I—I have not got the—the
vocabulary, I haven’t got the words to say. „Perfection” wouldn’t touch it. „Superb” wouldn’t even touch
it, nowhere. It was something that I never . . . You just have to be There. And I looked this way, and
that way. And they were coming, by the thousands. And I said, „I don’t understand this.” I said, „Well,
they . . . ”
And here come Hope. That was my first wife. She run, and never said, „My husband.” She said, „My
precious brother,” and when she hugged me. There was another woman standing there, that hugged me,
and then Hope hugged this woman; and each one. And I thought, „Oh, this has to be something
different. It can’t be . . . There’s something . . . ” I thought, „Oh, would I ever want to go back to that old
carcass again?”
I looked around then. I thought, „What is this?” And I looked, real good. And I—I said, „I—I can’t
understand this.” But Hope seemed to be like, oh, a guest of honor. She was no different, but just like a
guest of honor. And I heard a Voice then that spoke to me, that was in the room, said, „This is what you
preached was the Holy Ghost. This is perfect Love. And nothing can enter Here without It.”
I am more determined, than ever in my life, that it takes perfect Love, to enter There. There was no
jealousy. There was no tiredness. There was no death. Sickness could never, in There. Mortality;
could—could never make you old. And the . . . They could not cry. It was just one joy. „Oh, my
precious brother!” And they took me up, and set me up on a great big high place. I thought, „I am not
dreaming. I’m looking back at my—my body laying down here on the bed.” And they set me up there.
And I said, „Oh, I shouldn’t sit up here.”
And here come women and men, from both sides, just in their bloom of youth, screaming. And one
women was standing there, and she screamed, „Oh, my precious brother! Oh, we are so happy to see you
Here.” I said, „I don’t understand this.”
And then that Voice that was speaking, from above me, said, „You know, it is written in the Bible, that,

‘The prophets were gathered with their people.’” And I said, „Yes. I remember that in the Scriptures.”
Said, „Well, this is when you will gather with your people.”
I said, „Then they’ll be real, and I can feel them.”
„Oh, yes.”
I said, „But, there’s millions. There’s not that many Branhams.”
And that Voice said, „They’re not Branhams. Them is your converts. That’s the ones that you’ve led to
the Lord.” And said, „Some of them women there, that you think is so beautiful, were better than ninety
years old when you led them to the Lord. No wonder they’re screaming, ‘Our precious brother!’”
And they screamed, all at once, said, „If you hadn’t have went, we wouldn’t be Here.”
I looked around. I thought, „Well, I don’t get it.”
I said, „Oh, where is Jesus? I want to see Him, so bad.” They said, „Now, He is just a little higher, right
up that way.” Said, „Someday He will come to you. See?” Said, „You were sent, for a leader. And God
will come. And when He does, He’ll judge you according to what you taught them, first, whether they go
in or not. We’ll go in according to your teaching.”
I said, „Oh, I’m so glad. And, Paul, does he have to stand like this? Does Peter have to stand like this?”
I said, „Then I preached every Word that they preached. I never divvied from It, one side to the other.
Where they baptized in the Name of Jesus Christ, I did too. Where they taught the baptism of the Holy
Ghost, I did too. Whatever they taught, I did too.”
And them people screamed, and said, „We know that. And we know we’re going with you, someday,
back to earth.” Said, „Jesus will come, and you’ll be judged according to the Word that you preached us.
And then if you are accepted at that time, which you will be,” and said, „then you will present us to Him,
as your trophies of your ministry.” Said, „You will guide us to Him, and, all together, we’ll go back to
the earth, to live forever.” I said, „Do I have to return back now?”
„Yes. But keep pressing on.”
I looked. And I could see the people, just as far as I could see, still coming, wanting to hug me,
screaming, „Our precious brother!”
Just then a Voice said, „All that you ever loved, and all that ever loved you, God has given you Here.”
And I looked. And here come my old dog, come walking up. Here come my horse, and laid his head
upon my shoulder, and nickered. Said, „All that you ever loved, and all that ever loved you, God has
given them into your hand, through your ministry.”
And I felt myself move from that beautiful Place.
And I looked around. I said, „Are you awake, honey?”
She was still asleep.
And I thought, „O God! Oh, help me, O God. Never let me compromise with one Word. Let me stay
right straight on that Word, and preach It. I don’t care what comes or goes, what anybody does; how
many Sauls of sons of Kish, rise, how many this, that, or the other. Let me, Lord, press to that Place.”
All fear of death . . . I say this, with my Bible before me, this morning. I’ve got a little boy there, four
years old, to be raised. I got a nine-year-old girl; and a teen-ager, that I’m thankful for, that’s turned the
way of the Lord. God, let me live, to bring them up in the admonition of God. Above that, the whole
world seems to scream to me, ninety-year-old women and men, and all kinds. „If you hadn’t have went,
we wouldn’t been Here.” And, God, let me press the battle. But if it comes to dying, I am no more . . . It
would be a joy, it would be a pleasure, to enter, from this corruption and disgrace. If I could make, up
yonder, one hundred billion miles high, a square block, and that’s perfect Love; each step this way, it
narrows, until we get down to where we are now. It would be just merely a shadow of corruption, that
little something that we can sense and feel that there is something somewhere. We don’t know what It is.
Oh, my precious friends, my beloved, my darlings of the Gospel, my begotten children unto God, listen

to me, your pastor. You, I wish there was some way I could explain it to you. There’s no words; I
couldn’t find it; it’s not found anywhere. But just beyond this last breath, is the most glorious thing that
you ever . . . There is no way to explain it. There’s no way. I just can’t do it. But whatever you do,
friend, lay aside everything else till you get perfect Love. Get to a spot that you can love everybody,
every enemy, everything else. That one visit There, to me, has made me a different man. I can never,
never, never be the same Brother Branham that I was. Whether the planes are rocking, whether the
lightning is a flashing; whether the spy has a gun on me. Whatever it is, it doesn’t matter. I’m going to
press the battle, by the grace of God. For, I’ve preached the Gospel to every creature and every person
that I can, persuading them to that beautiful Land yonder. It may seem hard. It may take a lot of
strength. I don’t know how much longer. We don’t know, physically speaking. The . . . From my
examination the other day, he said, „You’ve got twenty-five years of hard, good life. You’re solid.” That
helped me. But, oh, that wasn’t it. That isn’t it. It’s something within here. This corruption has got to put
on incorruption. This mortal has got to put on immortality.
Sons of Kish may rise. I . . . All the good things they do, I have nothing evil to say against it, giving to
the poor and to charity. And remember, why, Samuel told Saul, „You’ll also prophesy.” And many of
those men are great, mighty preachers, can preach the Word like archangels. But still it wasn’t God’s
will. God was to be their king. Brother, sister, you let the Holy Spirit lead you.
Let us bow our heads just a moment. I’m so homesick and blue, I want to see Jesus, I would like to hear
those sweet harbor bells chime;
It would brighten my path and would vanish all fear;
Lord, let us look a past the curtain of time. Lord, let me look a past the curtain of sorrows and fear, Let
me view that sunny bright clime;
It would strengthen our faith and would vanish all fear;
Lord, let them look a past the curtain of time. I am sure, Lord, if this little church, this morning, could
just look a past the curtain! Not an affliction among them; there never could be. Not a sickness; nothing
but perfection. And It’s just one breath between here and There, from old age to youth, from time to
Eternity; from a weary of tomorrow, and a sorrow of yesterday, till the present time of Eternity in
I pray, God, that You will bless every person here, if
there be those here, Lord, who does not know You in that
way of Love. And truly, Father, nothing could enter that
holy Place without that type of Love, the new Birth, the
being born again. The Holy Spirit, God, is Love, and we know that that is true. No matter if we move
mountains by our faith, if we did great things, still, without That there, we could never climb that great
ladder yonder. But with That, It’ll lift us beyond this earthly cares. I pray, Father, that You will bless the
people here. And may, that, every person that has heard me, this morning, tell this Truth, that You be
my witness, Lord, as Samuel of old; „Have I ever told them anything in Your Name but what was true?”
They are the judges. And I tell them now, Lord, that You taken me to that Land. And Thou knowest that
it’s true.
And now, Father, if there be some that doesn’t know You, may this be the hour that they say, „Lord,
place within me the will to be Thy will.” Grant it, Father. And now, you, with your heads bowed, would
you raise your hands, and say, „Pray for me, Brother Branham; God will within me.”
Now while you’re right where you are, just real sweetly, why don’t you just say to Father, „God, within
my heart, today, I renounce all things of the world. I renounce everything, to love You and serve You,
all my life. And I will, from this day, henceforth, follow You, in every Scripture of Your Bible”? If you
have not been baptized in the Christian baptism, „I will, Lord.” „If I have not yet received the Holy
Ghost . . . ” You’ll know when you received It. It’ll give to you, It’ll give to you the assurance and Love

that you need. Oh, you might have done different, had sensations, like you might have shouted or spoke
with tongues, which is fine. But if that Divine Love isn’t there, believe me now, say, „Lord, place within
my heart, and in my soul, the reaching of Your Spirit, that I might love, and honor, and have that Divine
Love in my heart, today, that would take me to that Land when my final breath leaves me,” while we
pray. You pray, yourself, now. In your own way, you pray, ask God to do that for you. I love you. I
love you. You precious gray-headed men sitting here, who has worked hard and fed little children! You
poor, old mamas who has stroked the tears from their eyes! Let me assure you this, sister, dear, it isn’t
that way across the other breath yonder. I believe that It is absolutely in the room. It’s just a dimension
that we live into. This is just a corruption that we live in now. „But will in me, Lord, Thy will to be.”
You pray, while we pray together.
Reverently, Lord, upon the basis of Thy Word and Thy Holy Spirit, we are so glad that we know where
our Birth comes from. We are glad that we were „born not of the will of man, nor of the will of flesh,
but of the will of God.”
And we pray, today, Father, that these who are now asking for pardoning grace, that Your Spirit will do
that work, Lord. There’s no way for me to do it; I’m just a man, another son of Kish. But we need You,
the Holy Spirit.
God, let me be as Samuel, one who tells the Truth of the Word. And You have vindicated It, so far, and I
believe that You will continue, as long as I stay true to You. May they all now receive Eternal Life,
Father. May this day never depart from them. In the hour when they come to leave this world, may this,
what I have just said to them, open to a reality. And as we sit here, mortal, today, looking at our watch,
thinking of our dinner, of work tomorrow, of the cares and toils of life, they’ll not be Then. They’ll all
fade away. There will be no cares; and one great joy of Eternity. Give them that type of Life, Father,
every one. And may . . .
I ask You this, Father, that every person that’s here this morning, that’s heard me say this vision, may I
meet every one of them on the other side; though there may be men here that would disagree with me,
and women, too. But, Father, never let that stand in our way. May we meet them over There, and they
run, too, and we grab each other, screaming, „Our precious brother.” Let it be like it was shown There,
Lord, to everyone, all that I love, and all that love me. I pray that it’ll be that way, Lord. And I love them
all. Let them appear, Father. I offer them Eternal Life now. May they do their part, to accept It. For I ask
it in Jesus’ Name. Amen.
We have just a few moments, to pray for the sick. I see we got a little, sick girl here, and a lady in a
chair. Now, to my most precious brethren, sisters, please do not misunderstand me. I—I don’t know
what happened. I don’t know what happened. But, God, when I die, let me go back There. Just let me go
to that Place, is where I want to be, wherever it was. I’m not trying to be a Paul that was caught up in the
third heavens. I’m not saying that. I believe that He was just trying to encourage me, trying to give me a
little something to push me on, in my new ministry coming up.
(Excerpt from The Rejected King, May 15, 1960)
P.O. Box 950, Jeffersonville, Indiana 47131 U.S.A.
Phone (812) 256-1177 Fax (812) 256-6187

Preluate de la adresa: