You are on page 1of 272

Dr.

AURORA POSEA

OCEANOGRAFIE
Ediţia a III-a revăzută

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
POSEA, AURORA
Oceanografie / Aurora Posea. – Ed. a 3-a. - Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
272 p.; 20,5 cm
Bibliogr.
ISBN 973-725-511-9

551.46(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Stan BARON

Bun de tipar: 24.02.2006; Coli tipar: 17
Format: 16/61×86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 316 97 90; www.spiruharet.ro
e-mail : contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Dr. AURORA POSEA

OCEANOGRAFIE
Ediţia a III-a, revăzută

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE
Bucureşti, 2006

Terra este singura planetă din Universul
cunoscut până în prezent unde apa este în stare
lichidă. Chiar mai mult, văzută din exterior,
Terra este o planetă a apei – Planeta Albastră.
Cuplul ocean-atmosferă reglează clima şi
viaţa pe Pământ.

.

........................……....…….....……................................... 11 Capitolul 2 Geneza oceanelor şi a mărilor....................... 125 Capitolul 7 Sedimentele marine......……….... Ocrotirea mediului marin..... 195 Capitolul 10 Poluarea Oceanului Planetar............................................... Subdiviziuni..……...............…… 47 Capitolul 4 Proprietăţile fizice şi chimice ale apelor oceanice şi marine......................... 231 Postfaţă Vremea.... Scurt istoric.........................................................……...... CUPRINS Cuvânt înainte.......... 111 Capitolul 6 Dinamica apelor oceanice. Geneză.....................................……...........................…………….................. repartiţie……... 269 7 .................................................. 262 Bibliografie………………………………………………………....... 167 Capitolul 8 Viaţa în mări şi oceane........………………………….. clasificări.. 179 Capitolul 9 Resursele Oceanului Planetar............... Oceanele şi Activitatea Umană ……………........ Importanţa practică... 9 Capitolul 1 Obiectul Oceanografiei............ 221 Capitolul 12 Statele oceanice (insulare)……………………………............…….. 75 Capitolul 5 Mase de apă..... 207 Capitolul 11 Cuplul ocean-atmosferă (cicluri ale unor elemente şi autoreglarea energetică) ...................…………… 31 Capitolul 3 Întinderea Oceanului Planetar.....

8 .

precum şi la efectul dezastruos al poluării Oceanului Planetar. Oceanografia a cunoscut. un avânt deosebit pe plan mondial. considerăm că oferim studenţilor. în ultimele decenii. ci şi profesorilor de geografie sau celor interesaţi de problematica atât de actuală a acestui domeniu. Or. a expansiunii fundului oceanic şi a tectonicii globale. o sinteză a principalelor cunoştinţe de Oceanografie. datorită multiplelor sale aplicabilităţi. studenţilor de la facultăţile de geografie care trebuie să aprofundeze cunoştinţele în domeniul atât de complex al Oceanului Planetar. Autorul 9 . în acest sens.a. prin această carte. proprietăţilor fizice şi chimice ale apelor marine (temperatura. Ştiinţă în plină dezvoltare. CUVÂNT ÎNAINTE Cursul de „Oceanografie” se adresează. dându-se. luminiscenţa mării. salinitatea ş. curenţilor de suprafaţă). Astfel. cu precădere.). la resursele de materii prime. dar nu numai lor. Ultimul capitol este rezervat prezentării statelor oceanice (insulare). transparenţa apei. text introdus pentru prima dată într-un curs de Oceanografie. în prezentul curs. Se acordă o deosebită atenţie dinamicii apelor oceanice (originea valurilor. după o scurtă incursiune în istoria Oceanografiei şi a tehnicilor de explorare a Oceanului Planetar. dar şi la ocrotirea mediului marin. o pondere importantă este acordată genezei oceanelor şi a mărilor. mareelor. originii sedimentelor de pe fundul oceanic şi a genezei structurii submarine. o schemă a scoarţei suboceanice asociată cu ipotezele derivei continentelor. În ultimele capitole se fac referiri la viaţa în mări şi oceane.

10 .

SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA OCEANOGRAFIEI 1.4. SCURT ISTORIC.1. OBIECTUL OCEANOGRAFIEI 1. IMPORTANŢA OCEANELOR ŞI A OCEANOGRAFIEI 11 . METODE ŞI INSTRUMENTE DE CERCETARE 1.2. IMPORTANŢA PRACTICĂ 1.3. CAPITOLUL 1 OBIECTUL OCEANOGRAFIEI.

12 .

respectiv organismele marine în mediul lor. repartiţia 1 S-au dat mai multe definiţii Oceanografiei. 1. pe de o parte. cu dinamica apelor. Cele două ramuri principale ale Oceanografiei sunt strâns îngemănate între ele. Oceanografia fizică se ocupă cu descrierea formelor bazinelor oceanice. cu schimbul de energie (relaţii reciproce) dintre ocean şi atmosferă. iar. respectiv apa. cât şi formele de viaţă care se dezvoltă aici. reţinem pe cea din Enciclopedia Britanică: Oceanografie este ştiinţa care se ocupă cu studierea multilaterală a oceanului. mediu marin. IMPORTANŢA PRACTICĂ Concepte cheie: oceanografie. dezvoltarea. însăşi apariţia şi răspândirea vieţuitoarelor în mediul marin influenţează şi chiar modifică proprietăţile acestui mediu. Oceanografia înglobează în studiile sale atât fenomenele fizice şi chimice care se produc în cadrul acestui mediu. condiţiile de poluare a mării şi a fundului oceanic. Oceanografia biologică studiază formele variate de viaţă. Oceanografia se subdivide. cu repartiţia geografică a proprietăţilor şi mişcărilor apei marine.1. CAPITOLUL 1 OBIECTUL OCEANOGRAFIEI. Privită sub acest unghi. reproducerea. SCURT ISTORIC. oceanologie. cu studiul proprietăţilor fizice şi chimice ale mediului marin. de disciplină ce abordează un anumit mediu şi nu un simplu element. Obiectul Oceanografiei Oceanografia este o ştiinţă cuprinzătoare care reuneşte mai multe ramuri ale ştiinţei la studiul mediului marin1. în mod obişnuit. în două ramuri mai importante şi anume: Oceanografie fizică şi Oceanografie biologică. pe de altă parte. pentru faptul că viaţa marină nu poate fi înţeleasă şi concepută fără mediul în care se dezvoltă. 13 . creşterea.

Se impun câteva precizări în legătură cu o aşa-zisă diferenţiere între termenii de „Oceanografie” şi „Oceanologie”. Oceanografia fizică. 1 David A.geografică a lor. sunt strâns înrudite şi se condiţionează reciproc. În ultimele decenii ale secolului XX. cât şi corelaţiile între ciclurile fiziologice şi ciclurile mediului marin. faţă de cele de pe continent. cât şi pe fundul lui. cu totul specifice domeniului marin şi chiar fenomenele studiate au câteodată caracteristici deosebite. Ross. Geologia şi Geofizica marină. Oceanografia biologică. Descriptivismul unei ştiinţe nu este impus de titlul ei. ramurile se întrepătrund. sau un sens subiectiv impus de concepţia diferiţilor autori. progresele ştiinţei şi tehnicii au făcut posibile diversificarea tehnicilor de explorare şi respectiv de cercetare a mediului marin. care au condus la apariţia unor ramuri noi. De aici rezultă o nouă împărţire a Oceanografiei care să cuprindă şi ramurile amintite. relieful şi topografia oceanului. uneori. Valoarea istorică rezidă în faptul că iniţial fenomenele erau mai mult descrise şi mai puţin analizate prin prisma cauzalităţii şi a corelării cu alte elemente de la suprafaţa globului. Bucureşti. originea sedimentelor. ca Geologia şi Geofizica oceanelor. dar metodele pe care le aplică în cercetările ce privesc bazinele oceanice sunt. Introducere în Oceanografie. cu posibilităţi aproape nelimitate. iar Geomorfologia. 14 . Geomorfologia suboceanică. Geomorfologia marină şi altele care păstrează vechiul lor obiect de studiu. Este vorba doar de o valoare istorică. Structura mai profundă a subasmentului fundului oceanic este studiată de Geofizica marină1. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Oceanografia fizică cercetează reacţiile fizice legate de modificările proprietăţilor apei şi deplasarea ei. cum ar fi cele privind relieful fundului oceanului. Oceanografia chimică studiază reacţiile chimice care au loc la suprafaţa oceanului. uneori acesta fiind o moştenire care pe parcurs capătă un sens cu totul nou. 1976. Această divizare nu are caracter rigid. Oceanografia biologică se ocupă cu apariţia şi repartiţia vieţii în ocean. Explicaţia constă în limitele cunoştinţelor la o anumită etapă. O diviziune acceptată mai recent a Oceanografiei este următoarea: Oceanografia chimică. studiul geofizic al subasmentului marin şi altele. Geologia marină studiază sedimentele.

Adică. ci cu precădere analiza fenomenelor ce au loc în mediul marin (Ross. îmbracă alte forme. În cadrul mărilor şi oceanelor. Dar. aceleaşi ca şi ale mediului terestru. dar trebuie amintită şi a doua care se referă la evoluţia cunoştinţelor despre oceane şi mări atât în timp. fapt care în ultimii ani a cunoscut un avânt deosebit. Este adevărat însă că în unele manuale. luate individual. 1976). în care oricât am înlătura descriptivismul. la acest mediu diversificat al apei. pe şi în acest suport. cât şi în spaţiu şi care nu permite decât. această deficienţă nu a putut fi redusă prin schimbarea denumirii de Oceanografie în Oceanologie. În cazul mediului marin suportul elementelor de mediu este apa (nu relieful). De altfel. apa. care ar rezulta. pentru că denumirea de Geologie. iar combinarea celorlalţi factori. 15 . noi considerăm că Geografia mărilor şi oceanelor reprezintă analiza ştiinţifică a elementelor de mediu. relief litoral. eroziune etc. a devenit denumirea altei ştiinţe care se ocupă cu litosfera. la aceasta contribuie două cauze obiective: prima constă în faptul că Oceanografia. denumirea care. ca orice ştiinţă care se referă la un mediu. ci numai prin dezvoltarea şi intensificarea studiilor în însuşi mediul şi pe suprafaţa întinsului ocean mondial. vieţuitoare. Principalele elemente ale mediului marin sunt: relieful şi geologia. foarte diverse.) şi de aceea toate celelalte elemente de mediu trebuie raportate. privite totodată şi regional şi cu precădere la nivelul suprafeţei acvatice a Terrei. studii de laborator. fără ca aceştia să facă descrierea. majoritatea tratatelor apărute în ultimii ani şi întocmite de către autori cu îndelungată experienţă în cercetarea oceanelor sunt intitulate „Oceanografie”. nu mai poate fi schimbată. în cazul Oceanografiei. tot nu i-am putea schimba ultima parte din nume „grafie cu logie”. apa reprezintă chiar mediul principal de dezvoltare a celorlalte elemente (sedimentare. trebuie să facă apel la cunoştinţele unui mare număr de discipline. În afară de aceşti termeni care definesc ştiinţa Oceanului Planetar. mai există şi cel de geografie a mărilor şi oceanelor. descrierea fenomenelor este mai amplă decât analiza şi explicarea lor.Exemplul cel mai elocvent ni-l oferă termenul de „Geografie”. şi care uneori pot avea o contribuţie chiar redusă la explicarea vreunui fenomen din mediul marin. clima. de acumulare. vieţuitoarele şi activitatea umană. În fapt. de asemenea. dar şi combinat. sau tratate. în mică măsură.

n. Pliniu cel Bătrân (24-79 e. zonale sau locale. Este vorba. Cunoştinţe sumare şi păreri asupra unor caractere ale mărilor întâlnim însă din cele mai vechi timpuri. în primul rând. iar Marsigli a efectuat primele observaţii precise de temperatură în Marea Mediterană.) a calculat dimensiunile Pământului şi a indicat proporţia uscatului de 1/3.n. cum apa influenţează celelalte elemente de mediu. de Marea Neagră. reflectă varietatea zonală sau regională a îmbinării şi a intensităţii circuitelor şi energiei din cadrul mediului oceanic. faţă de 2/3 a apei. descrie ţărmurile Mării Negre şi gurile fluviului Dunărea (Istros). în care însă activitatea umană s-a interferat puternic. a formulat teoria sa despre formarea mareelor. cât şi în literatura greacă şi latină.n. analiza fenomenelor acvatice se face şi ea raportată la celelalte elemente de mediu în două sensuri: cum influenţează aceste elemente fenomenele acvatice şi invers. pentru care s-a creat şi Institutul Român de Cercetări Marine. semnalează văile şi lanţurile de munţi submarini.n. direct sau indirect. – 19 e.e. iar Eratostene (cca 275-195 î. În sinteză. Homer în poemele sale geografice „Iliada” şi „Odiseea” îşi închipuia Pământul un disc format din uscat în jurul căruia curgea fluviul „Okeanos”. după ce Isaac Newton. Scurtă incursiune în istoria Oceanografiei Oceanografia ca ştiinţă se conturează la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. 1. cu separarea unor regiuni sau zone geografice oceanice sau marine. care a descoperit legea atracţiei universale (1687). Pe de altă parte.) arată asemănarea dintre fundul oceanului şi continente. iar Herodot redă schematic ţărmul Mării Negre şi gurile de vărsare ale unor fluvii. mai ales în izvoarele greceşti anterioare epocii romane. Strabo (cca 63 î. Analiza regională.e. studiilor de Oceanografie li s-a acordat o importanţă relativ deosebită. care pot fi privite şi ca subiecte regionale. 16 . În ţara noastră. în circuitele sale.2.). care a ilustrat ştiinţa romană. se consideră că întregul mediu marin – de la fundul oceanic şi până la aerul de deasupra apei şi fâşia uscată de litoral – s-a constituit într-un sistem care a evoluat continuu prin diferite circuite de energie şi materie până a ajuns la stadiul actual care reprezintă şi el o treaptă din evoluţia viitoare.

ştiinţa începe să decadă deoarece îşi fac loc tot mai mult explicaţiile mistice dictate de religie. El este unul dintre fondatorii Oceanografiei. geograf şi cartograf arab. Dezvoltarea economică a societăţii a impulsionat comerţul şi. Magellan. efectuându-se măsurători. Nava „Tuscarera” (1874-1876) cercetează Oceanul Pacific (pentru instalarea cablului transpacific) şi. arabii. portughezi etc. Menţionăm dintre cele mai importante. sunt continuate de navigatorii englezi. 17 . care întrebuinţau pe o scară largă căile maritime. iar Al Idrisi. Celeuskin. de asemenea. Lazarev care ajung la Cercul Polar de Sud şi dovedesc existenţa celui de al şaselea continent – Antarctida. ruşi. navigaţia. călătoriile întreprinse de James Cook. construieşte un planisfer folosind datele lui Ptolemeu. olandezi. Invenţia busolei de către chinezi şi călătoriile acestora de cunoaştere a Pământului. au dus mai departe cunoştinţele acumulate de antichitate contribuind la dezvoltarea Geografiei şi a altor ştiinţe. este deosebit de importantă deoarece autorul consacră un capitol aparte mărilor şi oceanelor. care aduc contribuţii însemnate la cunoaşterea oceanelor. La sfârşitul secolului al XVII-lea. de adâncime. P. au impulsionat şi pe europeni la căutări de noi drumuri şi descoperiri de pământuri. Vasco da Gama. Astfel. Expediţiile de la sfârşitul secolului al XIX-lea au pus un accent deosebit pe cunoaşterea reliefului submarin. Navele americane „Arctic” şi „Cyclope” (1856-1857) au efectuat numeroase sondaje în Oceanul Atlantic (pentru instalarea cablului transatlantic). rezultatele experienţelor sale fiind publicate ulterior. de fraţii Lapteev. acest ocean este cercetat şi de către nava „Albatros”. în primul rând. fapt ce a dus la organizarea a numeroase expediţii şi călătorii în jurul lumii la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. E. în 1735. spanioli. într-o lucrare privind „Istoria fizicii mării”. Bellingshausen şi M. Călătoriile întreprinse de Columb. Al. Totuşi. Masudi în lucrarea „Comunicări şi observaţii” îşi exprimă părerea asupra sfericităţii Pământului şi asupra unor proprietăţi fizice ale apelor marine. au avut loc primele experienţe ştiinţifice efectuate de Ferdinand de Marsigli în Marea Mediterană (Golful Lyon). în 1650. Apariţia lucrării lui Varenius „Geographia Generalis”. în special. În evul mediu.

Nansen a făcut o serie de observaţii în legătură cu temperatura apei. Navele germane „Gazelle” (1874-1876). de asemenea. Schimidt. iar „Hirondalle I” (1885). 18 . asupra temperaturii. Peary a ajuns la Polul Nord şi a arătat că aici este apă şi nu pământ. după nenumărate încercări. „Valdivia” şi „Meteor” (1898-1899) cercetează oceanele Pacific şi Indian. Fregata engleză (cu aburi) „Challenger” care a cutreierat oceanele lumii între anii 1872 şi 1876. Lapteev. Marea Mediterană şi Marea Roşie au fost cercetate şi de nava austriacă „Pola” (1890-1896). Spărgătorul de gheaţă Sedov întreprinde expediţii în Oceanul Arctic în anii 1940 şi 1948. parcurgând peste 96 000 mile. Expediţia lui Fridtjov Nansen. aparţinând prinţului Albert de Monaco. a iniţiat cercetările în mările adânci. Navele italiene „Washington” (1881-1885) şi „Vittorio Pisani”(1882-1885) au explorat Marea Mediterană şi Oceanul Pacific. în Atlanticul central şi în regiunile arctice. Hudson. s-au făcut observaţii asupra mişcărilor banchizei. a efectuat o serie de cercetări în Marea Mediterană. observaţii asupra fundului oceanic. cu fenomenul de dihotermie. S-au descoperit. densităţii şi salinităţii. a ajuns în anul 1895 până în apropierea Polului Nord. Astfel. În anul 1909. pe fundul oceanului existenţa dorsalelor submarine Lomonosov şi Mendeleev. Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea marchează începutul Oceanografiei moderne. O. I. Expediţii deosebit de importante au fost întreprinse în vederea cunoaşterii şi explorării ţinuturilor îngheţate din Nord şi Sud. de 5 220m. pentru zona arctică menţionăm numai câteva: expediţiile lui Barents. a instalat prima staţiune ştiinţifică „Polul Nord 1”. E. a efectuat numeroase sondaje. cu deriva banchizei de gheaţă. Navele franceze „Travailleur” (1880-1882) şi „Romanche” (1882-1883) au făcut sondaje în Marea Mânecii şi Golful Gasconiei. Franklin. iar prin măsurători s-a atins şi cea mai mare adâncime a Oceanului Arctic. americanul R. Celeuskin. Oceanul Pacific este studiat şi de nava rusă „Vitiaz”. Rezultatele expediţiei sunt consemnate în 50 de volume. care a participat între anii 1932 şi 1937 la expediţii în Oceanul Arctic. pe vasul „Fram”.

U. în continuare. cele mai valoroase studii marine au fost făcute de navele „Vitiaz” (1894-1895). M. Scott. al nordului. Marea Britanie. Nava engleză „Challenger II” (1950-1952) s-a preocupat.. În Bazinul Arctic. V. chimia şi biologia generală a oceanelor”. Germania. în special.a. destinată cercetării marilor adâncimi ale Oceanului Planetar. Cercetătorii ruşi de la staţiunile respective au avut un deosebit merit prin deschiderea celui mai anevoios drum. dar a pus la punct un aparat pentru recoltarea probelor de adâncime. Kullenberg. Amundsen. a fost studiat Curentul Golfului (Gulf Stream) pe tot parcursul său. a efectuat peste 70 000 de sondaje cu ajutorul cărora s-a întocmit şi o hartă batimetrică de detaliu. cu succes. „Planet”. W. H. în cadrul unei expediţii internaţionale. Polul Sud este explorat. H. Dintre expediţiile oceanografice care au înconjurat lumea. „Dana” (1921-1923). biolog român ş. de efectuarea unor măsurători seismice pentru a determina grosimea sedimentelor. Ross. în schimb dezvoltarea unor tehnologii pentru folosirea oceanului în scopuri militare au stimulat cercetarea. Fleming au publicat tratatul „Fizica. s-au instalat 14 staţiuni „Polul Nord” 2. cercetările cu caracter oceanografic au stagnat. s-au recoltat probe din oceanele Atlantic. în cadrul ei. Pacific. În anul 1939. 3 etc. de expediţia vasului „Belgica” (1897-1899) care a iernat în gheţurile Antarcticii şi la care a participat şi Emil Racoviţă. Sverdrup. În timpul celui de-al doilea război mondial. de către Weddel.A. Fregata „Galathea” (1950-1952). Expediţia ştiinţifică a vasului german „Meteor” (1925-1927) a avut o deosebită importanţă deoarece. s-a folosit pentru prima oară în studiile oceanografice sonda ultrasonică electronică. colectând numeroase specii de organisme marine de fund. În 1942. în decurs de 25 de luni. tubul carotier. astfel. Expediţia suedeză a navei „Albatros” (1947-1948) este deosebit de valoroasă nu numai prin faptul că a avut la bord savanţi cu renume mondial ca H. Indian. „Albatros” (1947-1948) etc. „Carnegie” (1904-1909). Johnson şi R. Franţa şi Danemarca. Această expediţie care a traversat de 14 ori Oceanul Atlantic de Sud. Petterson şi ing. a explorat. la care au participat S. 19 . groapa Filipinelor până la 10 450 m.

gradul de radioactivitate a apei marine. De pe această navă s-au măsurat. care a preconizat o serie de programe internaţionale de investigare ştiinţifică a Oceanului Planetar. Cercetările şi experimentele oceanografice au luat o amploare deosebită fiind elaborate o serie de programe.R. cunoaşterea interacţiunii dintre ocean şi atmosferă. La expediţie au participat 39 de nave. În anul 1965. În 1962. Oceanul Atlantic. „Comisia Oceanografică Interguvernamentală”.. Marea Mediterană.U.O. sarcinile propuse au fost: lărgirea cunoştinţelor despre zonele adânci ale Oceanului Planetar pentru o mai bună valorificare a resurselor.U. în 1961. În anul 1960.N. „Horizon”. cu navele „Atlantis”. în Oceanul Atlantic.A. a participat la o expediţie şi savantul român Eugen Pora. La această expediţie a luat parte şi profesorul universitar român Mihai Băcescu. Nava „Calypso” (franceză) a efectuat observaţii în Marea Roşie. Oceanul Atlantic şi Marea Roşie. în zonele sale adânci.) s-a cercetat influenţa sistemelor tropicale convective asupra circulaţiei atmosferice şi a interacţiunii dintre ocean şi atmosferă în zonele tropicale. Nava sovietică „Vitiaz” (cea mai mare navă.A. Marea Mediterană. colectând date noi despre Curentul rece al Perului. de 5 700 tone) a studiat Oceanul Pacific. Expediţii oceanografice deosebit de importante au întreprins S.I. Golful Persic şi Oceanul Indian. sau Humboldt. în zona de larg din dreptul Senegalului. 20 . nava americană „Anton Brun” (1 500 tone) a întreprins cercetări în Pacific de-a lungul ţărmurilor Ecuadorului şi Perului. flora şi fauna sa. 12 aeronave şi 9 sateliţi meteorologici. Nava de cercetări „Atlantis” a studiat Depresiunea Puerto Rico (9 219 m) şi a făcut observaţii asupra Gulf Stream-ului. împiedicarea fenomenului de poluare şi ocrotirea mediului marin. în cadrul Programului de Cercetare a Atmosferei Globale (G. sub egida O.P. Nava engleză „Discovery II” a întreprins cercetări în Oceanul Indian. (Comisia Oceanografică Interguvernamentală). s-a format. În 1974. „Caryn”. Între anii 1971 şi 1980 a fost iniţiat Deceniul Internaţional de Explorări Oceanografice de către C. Nava „Caryn” a executat fotografii submarine la adâncimi de mii de metri şi ridicări topografice.

În anul 1964. Germania. în special în zona platformei continentale a mării. Acestea sunt numai câteva exemple. iar mai târziu. lansaţi la o adâncime de 100 m.Cousteau a construit o sferă cu un diametru de 5. În 1972. După 1968. J.M. în care şase scufundători. deoarece cercetări oceanografice au mai întreprins şi multe alte state ca: Japonia. au scos la iveală o serie de vestigii ale unor civilizaţii vechi (amfore. În 1965. Sealab III. Norvegia etc. numită „casa de sub mare”. Japonia a iniţiat un program de cercetări „Seatropia” prin care a instalat o cabină de oţel. programul de cercetări a fost continuat în cadrul experienţei Tektite (I. Jacques Yves Cousteau a organizat la Toulon.) a efectuat o serie de cercetări şi studii în Marea Neagră. un aport la dezvoltarea Oceanografiei l-au adus şi cercetările efectuate cu aparate de scufundare mai mici. în acest sens. de 70 tone. în cadrul Departamentului marinei americane s-a organizat Programul de cercetări Sealab I în cadrul căruia mai mulţi scufundători au petrecut 11 zile la 60 m adâncime (193 picioare). „Grupul de studii şi cercetări submarine (GERS)” înzestrat cu nava „Ellie-Monnier”. pe coastele Insulei Sicilia. cercetări biologice pentru o mai bună productivitate a speciilor. în care au locuit patru acvanauţi timp de 78 ore. II). Scufundările autonome. pe cel al lui Jacques Yves Cousteau care a permis scufundări până la 40-50 m şi chiar 100 m. cu cinci echipaje (cu opt oameni) au rămas 12 zile la adâncimea de 250 m. de interes economic pentru descoperirea şi exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi. în 1946. s-au întreprins cercetări în Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic. au stat timp de patru săptămâni. cu nava Calypaso. Este vorba.R. în primul rând. statui) sau zeci şi sute de corăbii naufragiate. a fost făcută de Henri Edwards (1800-1883). pentru folosirea energiei valurilor etc. Pe lângă expediţiile de mare amploare organizate cu ajutorul navelor oceanografice.Y. la adâncimea de 300 m. Ţara noastră reprezentată prin Institutul Român de Cercetări Marine (I. de scafandri autonomi: prima scufundare. 21 . în anul 1961. În anul 1965. În 1966.70 m.C. Aparatele de scufundare s-au perfecţionat continuu: amintim. Sealab II reuneşte mai multe grupuri de scafandri autonomi care au stat câte 10 zile în ape adânci de 65 m. deosebit de valoroase în zonele de coastă sau în cele cu ape puţin adânci.

S-a stabilit ca perioadă de studii august 1882-august 1883 (activitatea solară de vârf). poluare. Au participat 11 ţări şi s-au adus o serie de date în legătură cu deriva gheţurilor din Oceanul Arctic. la care au luat parte 44 de ţări. foraj marin. El transportă 24 de persoane şi marchează începutul turismului subacvatic.C. recent. măsurarea adâncimilor. cu întregul echipaj la bord. Ideea colaborării pe plan internaţional este destul de veche. Expediţia submarinului „Nautilus” pe sub Polul Nord. Savantul elveţian Piccard a construit o sferă de oţel şi nichel. Pentru investigarea adâncimilor mai mari ale oceanului s-au construit batiscafe. S-au preocupat. în acest sens. au adus contribuţii valoroase la cunoaşterea Ocenului Mondial.. „telescaful”. Studiile întreprinse izolat de diferiţi cercetători au impus a fi corelate între ele. Institutul Român de Cercetări Marine dispune. teleferic submarin cu cabine etanşe. date publicate în 36 de volume. „Al treilea An Polar Internaţional” s-a stabilit la o perioadă mai 22 . cu geamuri panoramice. a programului „Anului Polar Internaţional”. s-a organizat al doilea „An Polar Internaţional”. în special. în greutate de 20 tone. 200. la Marsilia. luarea de probe de sedimente marine. de studiul curenţilor. Alte batiscafe ce au adus contribuţii deosebite au fost cel francez „Arhimede” (1958) care a ajuns până la 9 400 m. de un submer- sibil de cercetare oceanografică S. efectuate în cadrul Programului FAMOUS care a explorat dorsala atlantică pe o lungime de 350 km. Nu trebuie însă uitat şi insuccesele pricinuite de pierderea submarinelor „Thresher” în 1964 şi „Scorpion” în 1968. prima încercare prin constituirea la Roma. destinat cercetărilor oceanografice de biologie marină. În 1932-1933. la 50 de ani. în anul 1879. coborâtă până la 4 000 m adâncime lângă portul Dakar (Senegal). Amintim. fenomenele geomagnetice. acvacultură. arheologie marină etc. s-a construit în Franţa. de către austriacul Weyprecht. proiectat şi construit de specialiştii români. construcţii hidrotehnice. aurorele polare etc. gheţarii şi mişcarea lor. în Depresiunea Kurilelor şi „Trieste” (american) care a atins adâncimea de 11 000 m lângă Arhipelagul Mariane. Piccard a construit şi un „mezoscaf” care ajunge până la 1 500 m şi este destinat plimbărilor subacvatice. În 1967. cât şi cercetările cu ajutorul submersibilelor „Aluminaut” şi „Alvin” şi a batiscafului francez „Arhimede” (1974).

oceanografie spaţială. Acest „An Polar”. curentometru. În domeniul cooperării. din 1975. menţionăm expoziţiile. kinetograf. care propune soluţii pentru aglomeraţiile urbane: Acvapolis – oraş pe apă etc. explicaţia şi experimentul.G. Joides (1965) şi Deep–Sea Drilling Project (1968-1972.N. datorită evoluţiei tehnicilor de explorare şi anume în 1957-1958. Washington.I.). de la Brigton (Anglia) sau cea japoneză. ter- mistori. cât şi la metodele specifice folosite în special în hidrofizică.U.I.G. Un aport deosebit în problema cooperării pe plan mondial l-au avut şi întâlnirile periodice din cadrul diferitelor conferinţe sau congrese internaţionale ca: „Conferinţa Oceanografică de la Copenhaga” (1960). Studiile oceanografice se pot diferenţia în două grupe. asupra dreptului mării ţinute la Caracas (1974). De asemenea. cu aparatură adecvată şi o altă grupă ce face măsurători asupra unor mostre (eşantioane) de apă sau organisme care au fost scoase 23 . cât şi conferinţele O. hidrochimie. Amintim proiectele Mohole (abandonat). „Congresul Mediteranei de la Bucureşti” (1966). din martie 1975. a deschis şi a impulsionat o serie de cercetări în special în oceane. „Al doilea congres internaţional de oceanografie de la Moscova” (1966). În cadrul A. A. 1982) etc. Paris şi Tokyo. de asemenea.I. care şi-a extins cercetările şi asupra zonelor tropicale şi temperate ale Oceanului Planetar. hărţi batimetrice. batitermograf. 1. şi-a transformat denumirea în „Anul Geofizic Internaţional” (A. greifer. cu exponate din explorarea mărilor şi a fundurilor marine.3. Oceanografia face apel în cercetările sale atât la metodele clasice generale ca: observaţia.mică de 50 de ani. Metode şi instrumente de cercetare Cuvinte cheie: sondaj sonor. au participat 64 de ţări (şi România) şi au existat patru centre de informare – coordonare: Moscova. descrierea. Proiectul de foraje marine adânci). New York (1976. geofizică etc. Acest an şi-a prelungit termenul de observaţii şi în anul 1959 fiind denumit „Colaborarea Geofizică Internaţională” din 1959. Geneva (1975). şi anume: o grupă care se referă la proprietăţile şi caracteristicile apei în situ şi se efectuează pe loc.G. o serie de proiecte care au avut ca scop forarea scoarţei terestre suboceanice. au existat. comparaţia. maregraf.

Sondele ultrasonice moderne înregistrează grafic. folosind sondajul sonor.din mediul lor şi duse pentru analiză în laboratoare. Dohrn”. cele pentru studiile din a doua grupă sunt. Instrumentele şi aparatele pentru determinările din prima grupă au calitatea de a fi folosite numai în mediul acvatic. în general. Ele au un dispozitiv care indică momentul când a fost atins fundul de către greutatea sondei. Cele mai precise rezultate se obţin astăzi. Cel mai mare vas oceanografic era spărgătorul de gheaţă „Obi” cu un deplasament de 12 600 tone. atârnată de o frânghie groasă sau de un cablu subţire de oţel. ci cele mai multe au fost adaptate şi transformate. fie din vase militare. În general. în mod continuu. Orice navă oceanografică trebuie să fie dotată cu aparatură ştiinţifică şi obligatoriu cu un troliu care să permită atât efectuarea sondajelor. Nu toate navele oceanografice au fost construite iniţial pentru cercetări. amintim câteva nave: „A. Navele „Vitiaz” şi „Lomonosov” cu deplasamente de peste 5 000 tone. la anumite adâncimi. instrumente de măsurat folosite în toate ramurile ştiinţelor clasice. Sondarea directă este una din cele mai vechi metode folosite pentru determinarea adâncimii şi constă din lansarea cu ajutorul sondei de mână a unei greutăţi de plumb de formă piramidală. Sonda de mână folosită cu succes pentru adâncimi mici şi la viteze reduse de deplasare merge cu bune rezultate până la cca 200 m adâncime. pe care se citeşte direct adâncimea apei. O sondă ultrasonoră este formată dintr-un emiţător şi un receptor aflate în legătură cu un calculator de timp prevăzut cu un cadran. De la această adâncime. impulsurile reflectate dând ecogramele care dau o imagine 24 . cât şi lansarea diferitelor aparate. Cele mai complexe observaţii directe se fac cu ajutorul navelor oceanografice. Se folosesc pentru adâncimi mai mari sondele mecanice automate. „Argo” (2 000 tone). care permit o deplasare rapidă în diferite zone ale Oceanului Planetar. fie din pescadoare. Se măsoară timpul în care o undă sonoră parcurge distanţa navă-fund-navă. „Albatros” (1 450 tone). rezultatele nu mai sunt precise deoarece nu se poate stabili exact momentul când sonda a atins fundul. Navele oceanografice nu se deosebesc de navele obişnuite în ceea ce priveşte dimensiunile lor cuprinse între 100 tone până la peste 10 000 tone. dotate cu aparatură necesară şi laboratoare. „Thalassa” (1 500 tone). navele de cercetări marine au deplasamente cuprinse între 800 şi 2 000 tone. „Chain” (2 100 tone) etc.

cu care se colectează un anumit volum de apă suficient pentru analize de salinitate globală. y Pentru măsurarea temperaturii se folosesc termometrele cu recipiente de suprafaţă. Spre deosebire de curentometru care se poate utiliza numai prin oprirea vasului sau ancorarea lui. curentometrul cu electrozi sau kinetograful electromagnetic se poate folosi şi în timpul deplasării navei. Batitermograful este un aparat care trasează curba termică pe măsură ce aparatul este cufundat în apă. pe verticală. recoltarea diferitelor probe pentru analizele de laborator. măsurători în legătură cu dinamica apei. cu ajutorul unui aparat care recepţionează radiaţiile infraroşii care vin de la apă şi sunt comparate cu cele care pornesc de pe un corp negru situat în interiorul aparatului şi care are o temperatură cunoscută. Aşa este lanţul cu termistoare care dau o înregistrare continuă a temperaturii (până la 130-180 m). pentru adâncimi. Se obţin rezultate foarte bune pentru adâncimile de 150-300 m. pe care o poate parcurge avionul. prin determinarea diferenţelor de temperatură (metodă folosită pentru trasarea limitelor Gulf Stream-ului). y Pentru determinarea salinităţii se folosesc buteliile Nansen sau Petterson. dar şi procedee mai moderne care folosesc aparate speciale cum sunt curentometrele. de lansare la apă a flotorilor şi de urmărire a deplasării şi a rutei navei în derivă. Cu mult succes. determinarea salinităţii. comparată cu cea teoretic calculată. de conţinut în oxigen. Această metodă are avantajul că temperaturile înregistrate sunt aproape simultane pentru o foarte mare suprafaţă a oceanului. termometrele reversibile şi batitermo-grafele. În afară de măsurarea adâncimilor. Metoda mai este folosită şi pentru studiul curenţilor. S-au construit. în ultima vreme. în special a curenţilor etc. clor sau substanţe nutritive etc. şi batitermografe nerecuperabile care transmit datele înregistrate navelor de la suprafaţă. realizând un profil termic instantaneu. y Pentru determinarea şi măsurarea vitezei şi direcţiei curenţilor se folosesc procedeele clasice. 25 .de detaliu a reliefului submarin. ele permit astfel construirea de hărţi batimetrice a fundului oceanic. Se folosesc termistori sau alte tipuri de senzori termici care transmit datele prin telemetrie. un loc important îl ocupă măsurarea temperaturii apei. se folosesc astăzi metodele de citire a temperaturii de suprafaţă a apei din avion. unde variaţiile de temperatură sunt destul de mari.

poziţia navei. se pune un accent deosebit pe două feluri de observaţii şi anume: geamanduri înzestrate cu aparatură automată de măsurare. Unele mări sunt foarte bine studiate. în special prin folosirea hidrofoanelor. adâncimea apei etc. simularea şi 26 . Greiferele şi dragele colectează probe de suprafaţă. y Din punct de vedere geofizic. Există totuşi staţii situate la ţărm care înregistrează valurile şi mareele (maregrafele). Cu toată aparatura modernă care s-a dezvoltat în ultimul timp şi care adună date tot mai multe şi mai precise despre oceane şi mări. dintre care menţionăm folosirea greiferelor (sau a dispozitivelor de muşcare). Datele culese de aceştia conduc la o evoluţie rapidă a cunoştinţelor despre fenomenele şi procesele oceanelor şi a fâşiilor litorale. Dezvoltarea reunită a tehnicilor satelitare şi a sondajelor în situ. a suprafeţei crustei oceanice. înregistrare şi transmitere. Structura fundului oceanic este studiată cu ajutorul metodelor seismice. nu s-a rezolvat încă problema continuităţii acestor observaţii într-o reţea de puncte stabile. pentru localizarea bancurilor de peşti se utilizează ecograful. prin deplasări regulate ale unor nave ce aparţin ţărilor riverane. y Pentru cercetările biologice sunt folosite plasele planctonice sau fileurile. precum şi pe observaţiile şi fotografiile relativ permanente făcute din sateliţi. y Pentru determinarea curenţilor de adâncime se folosesc flotorii Swallow care sunt urmăriţi cu ajutorul hidrofoanelor. Fixarea unor asemenea staţii în plin ocean este foarte greu de realizat. Navele moderne de cercetări oceanografice sunt înzestrate cu calculatoare electronice care calculează şi evaluează date gravimetrice şi magnetice. Oceanografia modernă a devenit o oceanografie spaţială. ca Marea Nordului şi Marea Baltică. Aceasta înseamnă orientarea către spaţiul extraterestru deoarece sateliţii de observare a Terrei permit o cuprindere globală a mediului marin. iar tuburile carotiere şi sedimentele mai adânci. y Pentru studiul sedimentelor se folosesc mai multe metode. prin folosirea magne- tometrelor. tuburile carotiere şi folosirea dispozitivelor de dragare. Cu mult succes se apelează la observaţiile directe făcute din submersibile sau de către scafandri autonomi. oceanul este studiat prin măsurarea câmpului magnetic. cuplate şi cu modelarea proceselor environementale permit deja cunoaşterea. În ultimii ani.

Germania – Institutul Hidrografic German de la Hamburg şi Kiel. prelucrări de date numerice. Centrul Naţional de Studii Spaţiale (CNES). la contactul dintre acestea. În acest context nou. obiect de studiu al Oceanografiei. s-a înfiinţat Institutul Român de Cercetări Marine la Constanţa. Franţa – Institutul de Oceanografie din Paris. studii bibliografice etc. trebuiesc amintite cele realizate în cadrul centrelor sau institutelor de cercetare de pe uscat. totodată. 27 . asupra resurselor de apă existente pe uscat. sectoare şi direcţii noi de investigare. aportul sistemului de informaţii spaţiale la gestiunea integrată a spaţiului litoral. 1. Importanţa oceanelor şi a Oceanografiei Oceanul Planetar. reglează circuitul carbonului ş. de exemplu. Cea mai vizibilă legătură există între ocean şi atmosferă. cartografierea litoralului. Amintim. precum şi noi forme şi instrumente de gestiune a acestui mediu: temperatura suprafeţei apei marine şi gestionarea pescuitului. asupra circuitului apei în natură. Acestea execută o serie de analize şi studii asupra materialelor culese de pe ocean care cer un timp destul de îndelungat. în anul 1970.4. ciclul carbonului şi schimbările meteorologice la scară globală. cu ajutorul sateliţilor Spot (programe franceze şi europene de observare a Terrei). din Toulouse (Franţa). S.a. efectuări de sinteze hidrologice. deoarece produce şi reglează cantitatea de oxigen atât de necesară vieţii şi diferitelor procese de pe pământ. măsurarea stărilor suprafeţei marine. care sunt extrem de dinamice. au apărut. Oceanul este „plămânul Terrei”. cele mai mari institute şi baze de cercetări oceanografice: Federaţia Rusă – Institutul Oceanografic al Academiei de Ştiinţe. Oceanele au o influenţă deosebită asupra climei planetei noastre. în continuare. Belgia – Laborator de Biologie Marină la Oostands etc.U. În afară de cercetările întreprinse pe oceane şi mări.A. influenţează. În ţara noastră. – cu două mari institute: Woods Hole Institution (pe ţărmul Atlanticului) şi Scripps Institution of Oceanography (Jolla-California pe ţărmul Pacificului). altimetria radar şi aplicarea ei la studiul circulaţiei oceanice etc. aproape toate procesele care se petrec la suprafaţa Pământului. în mod direct sau indirect.prevederea modificărilor mediului marine şi litoral. Astfel de studii efectuează. Marea Britanie – Institutul Naţional de Oceanografie din Surray.

doar energia mareelor este folosită. . petrolul şi gazele naturale. cu o diversificare în transportul internaţional al mărfurilor. îndeosebi. influenţează atât desfăşurarea navigaţiei. brom. cupru. • Prognozele hidrometeorologice tot mai perfecţionate care prevăd furtunile. potasiu. Azi există rute precise pentru transportul ţiţeiului. minereurilor de fier etc. oamenii au cunoscut oceanul şi avantajele transportului maritim care astăzi înregistrează un trafic intens pe cuprinsul mărilor şi oceanelor. a interesat omenirea de mult timp. care pot fi extrase şi folosite în diferite scopuri. Se impune tot mai mult o evaluare precisă a resurselor biologice ale Oceanului Planetar şi folosirea pe scară mai largă a acestora în alimentaţia populaţiei şi în industria farmaceutică.a. deoarece există mari dificultăţi în captarea şi utilizarea acestora. clor. magneziu. • Oceanul Planetar conţine mari cantităţi de substanţe minerale dizolvate în apă. urmat apoi de alte centrale mareemotrice în Federaţia Rusă (Peninsula Kola). maree). în mod practic. • Resursele Oceanului Planetar. precum şi depozite ce conţin zinc. în 1966. • Folosirea energiei oceanelor înmagazinată în valuri. măresc utilitatea şi eficienţa Oceanului Planetar. exploatarea resurselor minerale şi 28 . primul sistem energetic important din lume fiind realizat în Franţa. Marea Britanie (estuarul Severn) ş. principalele resurse de pe platforma continentală a oceanelor şi mărilor fiind. • Din cele mai vechi timpuri. ca: natriu. maree. În zona marilor adâncimi oceanice se găsesc nodulii feromanganoşi deosebit de utili. O importanţă deosebită o au zăcămintele de substanţe minerale şi combustibili. • Mişcările apei (valuri. Până în prezent. vânturile. studiate în amănunt de Oceanografie. în estuarul Rance. cât şi construirea şi funcţionarea marilor porturi. joacă un rol deosebit în alegerea celor mai favorabile rute marine pentru evitarea naufragiilor sau producerea unor avarii. • O importanţă practică deosebită o are atât pescuitul şi problemele sale tehnologice. securităţii şi confortului. iod etc. al cerealelor. cât şi previziunea populării cu organisme în funcţie de condiţiile mediului marin.a. Astăzi. deriva aisbergurilor etc. nichel ş. Navele secolului al XX-lea construite şi echipate la cel mai înalt nivel al tehnicii. curenţi. prospectarea şi exploatarea lor. curenţi este o problemă de perspectivă.

cu scopul principal de a perfecţiona normele de drept internaţional pentru a pune bază unei noi ordini juridice în utilizarea mărilor. multe ţărmuri au fost denaturalizate puternic prin construcţii etc. • În prezent. pescuitului liber etc. care să corespundă intereselor întregii lumi contemporane. este vorba de dezechilibre ireversibile care conduc la dereglarea funcţională a cuplului ocean-atmosferă-climă. s-a ţinut a treia conferinţă asupra „Dreptului mării” la Caracas. prin stabilirea pentru statele riverane a limitelor teritoriale.N. O altă propunere a susţinut adoptarea unei rezoluţii privind internaţionalizarea teritoriilor submarine în beneficiul tuturor statelor. Diversitatea de interese a statelor a determinat şi adoptarea unor propuneri ca delimitarea unei zone economice exclusive în care statele riverane să exercite drepturile suverane asupra resurselor marine. Dreptul mării. În 1974. fluviile deversează continuu o mulţime de substanţe care modifică mediul marin.U. S-au înmulţit „mareele negre”. mării libere. • Conferinţele O. • Am amintit numai principalele direcţii de dezvoltare ale studiilor de oceanografie şi ale aplicabilităţii lor practice.piscicole implică tot mai mult crearea unui cadru propice pentru o justă repartizare a acestora. vine să reglementeze această problemă. asupra „Dreptului mării”. ceea ce trebuie însă reţinut este că oceanele trebuiesc să rămână „pure” şi de acum încolo. pentru a putea asigura un echilibru stabil planetei noastre. unele alge proliferează rapid sufocând celelalte forme de viaţă. Şi. 29 . problema poluării Oceanului Planetar a devenit esenţială pentru omenire. au adoptat convenţii referitoare la apele teritoriale. a dreptului de proprietate. ţinute la Geneva în 1958 şi 1960. să nu fie poluate. plajele supraaglomerate nu mai suportă presiunea umană şi se degradează. platoul continental. a protejării resurselor.

30 .

2.2. STRUCTURA GLOBULUI PĂMÂNTESC ŞI A FUNDULUI OCEANIC 31 .3. ORIGINEA APEI 2.1. PRINCIPALELE ELEMENTE STRUCTURALE ALE FUNDULUI OCEANULUI PLANETAR: DORSALELE ŞI FOSELE 2. CAPITOLUL 2 GENEZA OCEANELOR ŞI A MĂRILOR 2. ORIGINEA CUVETELOR OCEANICE 2.1.

32 .

legată chimic. decât în atmosferă. Un alt argument este acela a posibilităţii menţinerii. dacă volumul său a suferit vreo modificare în decursul timpurilor şi cum s-a ajuns la compoziţia ei actuală. În ce priveşte originea apei există câteva teorii care pot fi grupate. apa pe Venus şi Marte. însă volumul apelor oceanice depăşesc un miliard de km3. Prin procesele de descompunere a rocilor vulcanice o parte din apă a putut fi eliberată şi să formeze apa oceanelor. în atmosferă. denotă inversul. Atmosfera actuală a Pământului nu poate menţine decât aproximativ 13 000 km3 de apă. din comete şi asteroizi sau prin acumularea lentă în timpurile geologice. ar rezulta imposibilitatea menţinerii.1. Formarea oceanelor ridică mai multe probleme. cuplu atmosferă-ocean. acela al gazelor rare ca neonul şi argonul care apar în apa oceanelor în cantităţi de milioane şi chiar sute de milioane de ori mai mici. y Provenienţa apei din condensarea atmosferei primordiale este foarte problematică deoarece intervin o serie de argumente contra. atmosferă primară. nivelul oceanului. La formarea rocilor magmatice participă şi o mare cantitate de apă. din descompunerea rocilor vulcanice. astfel: apa oceanelor ar proveni din atmosfera primordială a Pământului. y A doua categorie de ipoteze se referă la originea apei rezultată din descompunerea (degazeificarea) rocilor vulcanice. Datele experimentale dovedesc că 33 . CAPITOLUL 2 GENEZA OCEANELOR ŞI A MĂRILOR Concepte cheie: originea apei. Deci. în atmosferă. Este normal ca principalii componenţi ai atmosferei primare să fie prezenţi (măcar în cantităţi egale) şi în apa oceanelor. dintre care mai importante sunt: originea apei şi geneza cuvetelor oceanice. Originea apei Apa ridică o serie de probleme şi anume: care este originea ei. Un singur exemplu. 2. a unei anumite cantităţi limită de vapori de apă. a unei cantităţi mai mari de apă. în ultimă instanţă.

În acest fel. de tip exploziv. cu o compoziţie diferită în funcţie de distanţa până la Soare. Datorită ciocnirilor. materia se concentrează în aglomerate de mărimi diferite. granaţi) care obişnuit nu acceptă apă. Dar. Astfel. tot mai mare. nu ar rezulta decât un volum de apă aproximativ cât jumătate din apa oceanelor. mai recent.rocile vulcanice conţin în compoziţia lor. Păreri şi mai noi privind apa au apărut în contextul progreselor realizate în legătură cu formarea stelelor şi planetelor. Un argument în acest sens este Luna. Ea se încheagă în partea centrală a norului cosmic unde densitatea devine. În acest timp au loc ciocniri. în sensul că aici apare o „tranziţie de fază” din punct de vedere mineralogic: silicaţii (olivină. materiile volatile din fostul praf cosmic sunt expluzate în exterior şi deci pierdute. prin acreţie. moment când a avut loc şi o degazeificare aproape totală. prin concentrarea diferitelor tipuri de molecule. uneori de proporţii imense. numai 5% apă. se schimbă compoziţia magmei şi acceptă apa. y Originea din comete şi asteroizi. că în partea superioară a mantalei (în astenosferă) şi mai ales între 400 şi 520 km adâncime ar fi un fel de rezervor de apă. se transformă total sub efectul presiunii. francezul Philippe Gillet arată. Deci şi aceste ipoteze sunt relativ infirmate. apa scade punctul de efuziune cu câteva sute de grade şi magma devine vâscoasă. 34 . Aceasta s-ar fi născut datorită ciocnirii Pământului cu un asteroid enorm. planete. din spaţii reci şi care aduceau apa sub formă de gheaţă ce cădea pe Pământ cu o mare frecvenţă. Pământul a moştenit diferite minerale în care se găseşte şi apă. cu timpul. În cadrul acestuia. Dacă prin absurd s-ar elibera toată apa conţinută de aceste roci. de unde provine atunci apa actuală a oceanelor. dacă explozia respectivă a impus degazeificarea? Răspunsul este următorul: apa ar fi rezultat din unele comete şi asteroizi sosiţi în Sistemul Solar ulterior. Totuşi. Aceasta s-a eliberat pe încetul când condiţiile de mediu au devenit favorabile. apare o stea. piroxeni. fenomen petrecut după formarea planetei Terra. se admite că istoria oceanelor a început odată cu naşterea stelelor şi a planetelor. Dintr-un nor molecular iniţial. Dar. dintre care unele devin. Alţi autori admit că apa ar fi apărut într-o perioadă de răcire a Soarelui ce a permis ca elementele volatile iniţiale să se recondenseze în particule solide. Restul prafului rămas în exterior se organizează într-un disc.

Dizolvarea CO2 a început odată cu ploile torenţiale care descărcau atmosfera de vaporii de apă transformaţi în lichid. dar şi în măsura în care scoarţa terestră s-a consolidat. Dar. era descompus de razele ultraviolete şi transformat în ozon (molecule cu trei atomi de oxigen). formată dominant din CO2. Pe măsură ce temperatura Soarelui a scăzut (acum circa 4 miliarde de ani). reîntorcând-o spre Pământ şi creând ceea ce se cheamă fenomenul de seră. protejate de membrane celulare. Anume CO2 lasă razele solare să treacă prin atmosferă şi să încălzească suprafaţa Terrei (uscat şi apă). Trebuie însă amintit rolul dublu jucat de acest gaz la exteriorul Pământului. Ele absorb gaz carbonic şi elimină oxigen. în ocean. eliberat de ocean şi ajuns în partea superioară a atmosferei. 35 . În acelaşi timp. sisteme primitive de viaţă. Cu timpul. Într-o etapă următoare au apărut şi algele albastre sau cianobacteriile care foloseau fotosinteza pentru sintetiza compuşilor organici. începe şi formarea unor substanţe organice prin combinarea moleculelor simple existente în componenţa atmosferei (hidrogen. Cam în acelaşi timp oxigenul. Acest gaz nou creat a început să protejeze noile organisme terestre de nocivitate ultravioletelor. gaz carbonic. În timpul câtorva zeci sau sute de milioane de ani au luat naştere. * * * Adunarea apei în ocean a avut urmări importante pentru atmosferă şi pentru viaţă. Un prim efect: dioxidul de carbon (CO2) a început să se dizolve în apă. intrând într-o nouă fază evolutivă. a intrat în reacţie cu oceanul. cele două geosfere. apă. amoniac). ocean şi atmosferă. dar autonome. devenind un cuplu care a reglat în continuare mediul terestru. aceste substanţe s-au organizat în sisteme biochimice din ce în ce mai complicate. Totodată însă creşterea puternică a procentului de oxigen în aer a creat un mediu propice apariţiei unor forme evoluate de viaţă plasate în afara mediului marin. vaporii de apă din atmosferă au devenit apă lichidă. pe de altă parte. oxigenul a invadat atmosfera care a devenit nocivă pentru o serie de vieţuitoare primare. În mod lent. împiedică radiaţia sau căldura terestră de a ieşi în exterior. metan. Admosfera. evoluţia şi diversificarea acestuia.

apoi a fost disociată (de ultraviolete) şi expulzată în spaţiul cosmic. • Acumularea apei. în mod lent. făcând ca fenomenul de eventuală revenire a apei în fostele oceane să nu mai poată fi reversibil. O comparaţie cu celelalte două planete surori Pământului – Marte şi Venus – ne face să înţelegem mai bine aceste procese. similar pe cele trei planete. CO2 s-a dizolvat pe încetul în apa oceanelor. în acest caz. situaţia de pe cele trei planete era identică. în urmă cu circa patru miliarde de ani. fiind plasată între cele două planete. Distanţa Pământului faţă de Soare a fost. Se pare că. iar CO2 a revenit sau a rămas în atmosfera planetei Venus. Venus. ceea ce a frânat evaporarea apei. cu mult dioxid de carbon. decât Terra. temperatura ridicată de la suprafaţa Terrei a mai scăzut şi oceanele ar fi tins să îngheţe dacă nu ar fi funcţionat efectul de seră. Apele oceanelor se evaporă şi vaporii. în decursul timpului. Acumulările de apă ar 36 . Odată cu reducerea strălucirii Soarelui. pentru o anume perioadă. Cum distanţa faţă de Soare a impus o temperatură medie sub zero grade (–530C). inclusiv de către om. Planeta Marte a parcurs un drum diferit. de-a lungul timpurilor geologice este cea mai acceptată ipoteză. fapt ce a condus la diminuarea efectului de seră. Pe toate existau oceane şi atmosferă cu mult CO2. dar nu neapărat uniform sau continuu. Razele ultraviolete au disociat apa (vaporii) la partea superioară a atmosferei. Deosebirea constă în aceea că în cazul lui Marte. au accentuat efectul de seră. dar are o atmosferă de tip primar. Venus nu are apă. Iniţial aici. Ca urmare. Ca urmare. viaţa nu mai apărea. apa rămasă a îngheţat. dioxidul de carbon s-a redus enorm. excepţională. urcând inclusiv în atmosfera superioară. fiind mai aproape de Soare. primea o energie solară aproape dublă. Normal. precum şi efect puternic de seră (impus de CO2). pentru a permite menţinerea apei şi apoi formarea unui mediu favorabil apariţiei vieţii. a urmat o cale oarecum de mijloc. Oceanele s-au evaporat total. O mare parte din ea s-a evaporat. temperatura a scăzut mai mult din cauza diminuării efectului de seră. fiind mai departe de Soare. dar nici prea mult ca să se producă îngheţarea lor. a crescut însă puternic procentul de oxigen şi s-a format un amestec nou respirat de toate animalele. de asemenea. Procesul de dizvoltare a CO2 a fost. temperatura a scăzut într-atât cât să se evite evaporarea oceanelor. stare în care se găseşte în prezent. Apa oceanică s-a acumulat lent. Între timp însă. ca şi în cazul lui Venus. Atmosfera şi-a schimbat total compoziţia. Terra. se pare că a fost chiar mai multă apă.

Fig. Fluctuaţiile climatice şi ale nivelului oceanului. din atmosferă. din comete. 2. executând însă regresiuni şi transgresiuni peste zone importante ale maselor continentale.avea provenienţă mixtă din activitatea vulcanică. în general. din izvoarele termale. 37 . el a rămas oarecum constant. Activitatea vulcanică a eliberat şi anioni. care au pătruns apoi în apa oceanelor.W. că în timpul unei aceleaşi perioade geologice. Fiecare coborâre glaciară a fost mai pronunţată decât cea anterioară (După R.Fairbridge) În legătură cu volumul apelor oceanice se poate spune. aşa cum s-a petrecut în fazele glaciare şi interglaciare ale cuaternarului (fig. 2. sau de căderea (sau primirea) unei mari cantităţi de apă de către rocile scoarţei sau litosferei (pe cale chimică). cum sunt cei de clor şi sulf. adică producându-se ridicări sau coborâri de nivel. Modificările de volum sunt impuse de climă (blocarea sau deblocarea de apă în gheţari).).1. din degazeificări ale magmelor.1.

Dorsalele sau lanţurile muntoase oceanice ocupă o poziţie centrală. de unde îşi iau şi denumirea de lanţuri medio-oceanice sau dorsale medio-oceanice. I. 1983. faţă de marginile oceanelor respective. Bucureşti. expansiunea fundului oceanic. străbate Bazinul Arctic (lanţurile Mohns. lanţuri de munţi submarini care încing întreaga planetă.1. ocoleşte Australia prin sud (lanţul Antarctico-Pacific) şi urcă spre nord până pe coasta Californiei (lanţul Est-Pacific). vol. Problema originii cuvetelor oceanice este cu mult mai complexă. Se mai cunosc şi alte câteva fragmente de munţi submarini. Walvis. evoluţia formei cuvetelor oceanice fiind strâns legată de cea a continentelor.2. 2. Atka şi Nansen) şi se înfundă în coasta Siberiei aproape de gura fluviului Lena. Tectonica globală. 2. formând un sistem aproape închis. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. pacifice). Originea cuvetelor oceanice Concepte cheie: dorsale (atlantice. fose. falii transforman- te. Principalele elemente structurale ale fundului Oceanului Planetar: dorsalele şi fosele a. Acest sistem este compus din: lanţul Medio-Atlantic care străbate Atlanticul în toată lungimea sa. Lanţul Medio-Atlantic trece în nord prin mijlocul Islandei. a doua ramură (lanţul Medio-Indian) traversează din nord spre sud Oceanul Indian.2. Înainte de a face acest lucru trebuie să vedem care sunt principalele elemente structurale ale fundului oceanelor şi apoi să analizăm structura internă a Pământului de care sunt legate strâns evoluţia continentelor şi oceanelor1. care se bifurcă în dreptul Insulei Rodrigues: o ramură merge spre nord (lanţul Carlsberg). la jumătate distanţă dintre Africa şi America. Din lanţul Medio-Atlantic se desface o scurtă ramură. pătrunde în Golful Aden şi trece în Marea Roşie. El se leagă pe la sudul Africii cu lanţul Atlantico-Indian. 38 . rift. Ridicările topografice de detaliu şi cartările din sateliţi ale fundului oceanului au pus în evidenţă. în explicarea ei fiind necesar să facem apel la toate teoriile şi cunoştinţele legate de evoluţia întregii suprafeţe a Pământului. care atinge coasta 1 Vezi şi Marcian Bleahu. în toate oceanele. foarte aproape de axa teoretică de simetrie a acestora.

Din punct de vedere morfologic se disting două tipuri de dorsale. după care succede un platou ce prezintă numeroase fracturi (falii transformante). o ramură care se îndreaptă spre sud (lanţul Chile).Airinei. formând o treaptă inferioară.Africii în dreptul Deşertului Namibiei. Flancurile depresiunii prezintă trepte faţă de lanţurile de munţi care o 39 . 1972) Tipul atlantic se caracterizează printr-o lăţime de cca 1 000 km şi o înălţime de minimum 2 000 m. urmează o treaptă superioară. Această depresiune (rift) are o lărgime de 25-50 km şi o adâncime variabilă de 1 500-2 000 m. Din lanţul Est-Pacific. în dreptul Insulei Paştelui. Fig. depăşind lungimea munţilor continentali. între Cipru şi sudul Italiei. din lanţul Est-Pacific se desprinde.2. Marginile dorsalei se ridică destul de abrupt. situată chiar în axa dorsalei. 2. 2. faţă de câmpiile abisale înconjurătoare. care ar putea să se unească cu lanţul Medio-Atlantic. Lanţurile de munţi submarini totalizează o lungime de 80 000 km.).2. În dreptul Insulei Maquarie (la sud de Noua Zeelandă) se desface un lanţ care trece printre Australia şi Noua Zeelandă şi se termină pe lângă Insula Noua Guinee. se bifurcă un lanţ care se îndreaptă spre coasta Perului (lanţul Nazca) şi altul spre coasta Panama (lanţul Cocos). Secţiuni transversale prin dorsalele oceanice (După Şt. Tot lanţ submarin este şi cel care străbate Mediterana Orientală. ocoleşte capătul sudic al Americii de Sud şi pătrunde în Atlantic formând lanţul Scoţia. şi anume: dorsale de tip atlantic şi de tip pacific (fig. faţă de câmpia abisală. el este dominat de o serie de creste muntoase abrupte care mărginesc o depresiune-şanţ adâncă.

relieful mai puţin fragmentat. Această interpretare a dat naştere unei ipoteze cunoscute sub numele de „Ipoteza expansiunii fundului oceanic”. Lăţimea ajunge la dublu. de asemenea. . Cea mai activă este Creasta Medio-Atlantică. ci neregulat şi subîmpărţit în depresiuni secundare. pe fundul oceanului. în valea-rift. iar crusta creşte în suprafaţă şi volum.delimitează. tăiate şi rupte transversal de falii transformante de-a lungul cărora compartimentele au fost mişcate pe orizontală. riftul este elementul cel mai constant şi sediul unor importante anomalii geofizice. unde atât ascensiunea materiei topite exprimată prin erupţii şi seisme. y Dorsalele atlantice sunt foarte active. Aspectul depresiunii este de graben. faţă de o culminaţie centrală. faţă de dorsalele de tip atlantic. fiind practic inactivă. dar cu cât ne îndepărtăm de axul dorsalei ele sunt mai vechi. Dorsalele sunt. cu rift sudat. Fundul ei nu este niciodată plat.Dorsala Oceanului Indian (Coama Carlsberg) este şi ea mult mai inertă. În cadrul oceanului sunt plasate marginal. Înseamnă că fundul oceanului este în continuă expansiune. Se produce o îndepărtare treptată a marginilor văii- rift şi migrarea în direcţii opuse a celor doi versanţi ai coamei mediane. y Examinând diferitele dorsale medio-oceanice reiese că ele se află în diferite stadii de evoluţie. y Rocile bazalitice situate în cadrul dorsalei mediane sunt cele mai recente. Lava proaspătă. ce se acumulează pe fundul văii centrale. . împinge lateral lavele mai vechi deja consolidate şi formează o nouă porţiune de creastă oceanică care se adaugă celei anterioare. Cauza extensiunii este efuziunea unor mari cantităţi de lavă bazalitică de-a lungul unor fisuri adânci ce ajung până în manta şi se reflectă la suprafaţă. fiind supuse unor puternice eforturi de distensiune. La dorsalele atlantice.Dorsala Pacificului este inactivă. cât şi îndepărtarea flancurilor exprimată în valea-rift sunt fenomene care se produc cu mare intensitate. inclusă recent în Teoria tectonicii globale. Depresiunea centrală a dorsalei este denumită şi vale de rift (rift valley. 40 . fiind lipsite de rift. Dorsalele de tip pacific sunt mai plate. rift = despicătură). simetrice.

Stratul A reprezintă scoarţa. deriva continente- lor. Interiorul Pământului este format din şapte straturi concentrice (Bullen. Peru. C şi D – mantaua. Romanche şi Sandwich în Oceanul Atlantic. America Centrală şi Tonga-Kermadec. sunt plasate lângă continente. Fundul este relativ plat. 1967). care mărginesc arcurile insulare ce delimitează o mare epicontinetală: Kurile. Fosele. în cele oceanice. Piccard a coborât în anul 1960 în fosa Mariane până la 10 991 m cu batiscaful său (fosa are minus 11 034 m). Mariane. iar lanţul de vulcani Ruwenzori. reprezintă o creastă de rift pe cale de formare.Creasta Lomonosov. în zonele continentale şi sub 10 km.O vale-rift ar fi şi cea africană materializată morfologic prin şirul de lacuri africane Nyasa. Kenya. . fose rectilinii. ele au un versant abrupt. fosa Americii Centrale. care au o lăţime de maximum 100 km. al doilea element structural. Kilimanjaro. Rudolf. reprezintă depresiuni alungite pe mai bine de 1 000 km. tectonica globală. fose în buclă: Puerto Rico. 2. fosa Aleutine în Oceanul Pacific. straturile B. cel dinspre continentul sau arcul insular – lângă care se află. . Edward. vârsta oceanelor. Din punct de vedere morfologic se disting trei tipuri de fose: 1. Japonia. Java şi Diamantina în Oceanul Indian. Fosele sunt asimetrice. în partea superioară şi cca 10 km la fund. b. 41 . deci un stadiu de tinereţe. 2. fose arcuite. Albert. Structura internă a globului este determinată atât cu ajutorul undelor seismice naturale şi artificiale (provocate). Adâncimea este de la 5 000 până la 11 000 m. ca şi Creasta Est-Pacifică. Chile-Peru. cel dinspre largul oceanelor şi altul mai domol. manta. Au fost cartate până în prezent 23 de fose: Puerto Rico. Tanganyika. faţă de nivelul mării. discontinuitate. cât şi din calculul câmpului de gravitaţie determinat prin intermediul sateliţilor orbitali.3. straturile E. G reprezintă nucleul. este inactivă. Structura globului pământesc şi a fundului oceanic Concepte cheie: scoarţă. F. Tana. Scoarţa are o grosime de 35-70 km. 3. J. notate de la A la G. cele care mărginesc continentele: Chile. restul de 15 fose în vestul Pacificului.

de 5-8 km grosime. undele seismice (elastice) au aici o viteză de 6 km/s şi este denumit strat superior continental sau sedimentar. dar primul şi al doilea sunt extrem de subţiri. sub care începe mantaua. este denumit şi strat oceanic sau bazaltic. o săritură bruscă a vitezei undelor seismice la 8. are o grosime de 10-20 km şi o viteză a undelor seismice de 6.3. 2. Fig. sub continente.3. discontinuitatea Moho se găseşte la 30-75 km adâncime (fig. Se observă că trecerea bruscă de la structura continentală la cea oceanică se produce în zona pantei continentale 42 . Sub stratul trei urmează.). M.7-7.3 km/s formează stratul continental intermediar. este denumit şi strat oceanic sau bazaltic. sub care urmează mantaua. unde viteza de propagare a undelor este de 8-8. Scoarţa continentală este delimitată în partea inferioară de discontinuitatea. la 10-12 km. 2. sau stratul granitic. faţă de suprafaţa oceanului.).). 2. A doua pătură. cu o grosime de 17 km şi o viteză a undelor de 6. este discontinuitatea Moho. Şi scoarţa oceanică se diferenţiază în trei straturi. y Crusta oceanică este mult mai subţire. Stratul al doilea are o viteză de 4-5 km/s şi este format din roci intruzive şi bazice şi este denumit strat vulcanic.9 km. denumită suprafaţa lui Mohorovičić (Moho. foarte caracteristică.5 km/s. Scoarţa continentală se diferenţiază în trei straturi sau pături (fig. Ultimul strat are o grosime de aproximativ 6 km şi o viteză de propagare a undelor de 6. discontinuitatea Moho se găseşte la 8-18 km adâncime. Stratul continental inferior este constituit din roci bazice.3 km/s. Prima pătură are o grosime de 15-20 km.3. Primul strat are o grosime de până la 500 m şi o viteză a undelor de 2 km/s. Structura crustală sub continent şi sub bazinul oceanic.1 km/s.

Deosebirea fundamentală de compoziţie. • Soclul submarin este alcătuit. aproape în exclusivitate. structură. sienite. andezite) şi corespondentele lor metamorforice (gnaise. 43 . Această compoziţie apropie mult scoarţa oceanică de alcătuirea mantalei. • Observând simetria contururilor continentelor limitrofe ale Atlanticului a apărut ideea existenţei unui continent unic care a fost apoi divizat. Forţele care ar produce deplasarea ar fi atribuite unor curenţi subcrustali de convecţia care acţionează în manta. acide şi intermediare (granite. Unii geologi susţin că fundul oceanelor este reprezentat de partea superioară a mantalei. constituie argumentul cel mai hotărâtor în sprijinul ideii că oceanele şi continentele reprezintă lumi aparte. Crusta este mai densă (SIMA). a fost fundamentată de A. Taylor a enunţat-o). mai greu. a unui singur continent imens. continentale plutesc pe materialul subcrustal. Această ipoteză presupune spargerea sau ruperea. istorii şi legi de dezvoltare diferite. diorite. devenind viitoare oceane. dacite. Scoarţa este uşoară. Teoria a fost reluată de Tarling. scoarţa lipsind complet. denumită deriva continentelor. Fisurile de-a lungul cărora s-au spart diversele blocuri continentale s-au lărgit continuu şi au fost invadate de apele mărilor. Masele continentale sunt alcătuite din roci intruzive şi extruzive. tectonica în plăci. Wegener în 1912 (în 1908. micaşisturi). bogată în siliciu şi aluminiu (SIAL) şi are o densitate medie relativ scăzută. Între alcătuirea petrografică a fundului oceanelor şi a continentelor există o deosebire esenţială. diferite de cele de pe continente (oceanite bazaltice). Ipoteza nu putea explica cum o arie continentală poate să devină oceanică. 1970). Vom face apel numai la cele mai principale şi anume la: ipoteza derivei continentale. riolite. densitate. Conform acestei teorii. Au existat o serie de ipoteze şi teorii care au căutat să explice acest lucru. depărtându-se unul de altul. având origini. care este constantă în toate oceanele şi chiar în unele mări. tectonica globală. ipoteza expansiunii fundului oceanic. în fragmente care au început să se deplaseze în mod independent. Această idee. de-a lungul unor linii de fractură. alcătuiri şi morfologii deosebite (Dietz. Strâns legat de crusta oceanică şi de cea continentală este modul de formare a celor două domenii: oceanele şi continentele. din bazalte.

Aceasta formează scoarţa oceanică ce se mişcă simetric. care se deplasează ca blocuri sau calote rigide. toate bazinele cu scoarţă oceanică sunt primare. iar riftul reprezintă canalul prin care migrează materia topită. s-a dezvoltat o nouă disciplină sau o ipoteză mai largă tectonica globală care studiază interacţiunea în timp şi spaţiu a plăcilor ce constituie scoarţa Pământului. din punct de vedere tectonic. dintre care menţionăm câteva. spre continente. Prin rifturi iese din manta materie topită care se consolidează ca roci vulcanice. viteză de deplasare. Dorsalele fiind cele mai tinere părţi ale bazinelor oceanice. în cazul foselor. africană şi euroasiatică. Relieful dorsalelor se datorează acumulării de material eruptiv. de migraţia continentelor şi a polilor. antarctică. 1968) presupune că scoarţa terestră este împărţită în 6 plăci rigide majore şi anume: pacifică. sunt rifturile şi fosele. Ewing (1967) au arătat că în zona dorsalei există cantităţi mici de sedimente. 44 . Prin această prismă. „Panthalassa”. Zone active. unde este absorbită şi încorporată din nou în manta. americană. Oceanele actuale reprezintă resturi ale unui ocean primar. Ewing şi J. Se diferenţiază cca 20 de plăci de diferite ordine. M. • Ipoteza expansiunii fundului oceanic enunţată de Dietz (1961) şi Hess (1962) presupune că întregul fund oceanic se află într-o continuă mişcare. Plăcile majore cresc de-a lungul dorsalelor prin adăugare de scoarţă oceanică nouă şi sunt consumate în dreptul foselor oceanice. interacţiune influenţată de expansiunea soclului oceanic. care s-a restrâns treptat în urma creşterii continentelor. Seismicitatea ridicată a rifturilor şi foselor se datoreşte suprafeţelor de discontinuitate pe care au loc ridicarea materiei topite din manta în cazul rifturilor şi a coborârii la mari adâncimi a scoarţei oceanice în manta. centrifug. Legat de vârstă există mai multe păreri. trebuie să conţină cele mai puţine sedimente. grosimea sedimentelor crescând în zonele mai îndepărtate. Plăcile nu sunt omogene ca structură. • Ipoteza tectonicii în plăci (Morgan. • Vârsta oceanelor este ultima problemă pe care dorim să o amintim. faţă de rift până în fose. Aceste plăci sunt delimitate între ele de rifturile dorsalelor medio-oceanice şi de fose. În lumina ipotezei lărgirii domeniului continental. prin geosinclinale şi orogene. comportare. • În ultima vreme. indo-australiană.

Astfel.H. Mulţi cercetători.Stille (1946) împarte oceanele în vechi şi noi. au existat mai multe epoci de oceanizare a scoarţei. Se admite că. consideră oceanele neoformate. admit că fundul actualelor oceane s-a format în timpul mezozoicului şi neozoicului.inferior. în prima epocă de oceanizare. Desigur. Cercetările intense ce vor urma vor aduce date importante legate de originea bazinelor oceanice. Unii autori ai concepţiei tectonicii globale.Belousov afirmă că toate oceanele sunt tinere şi s-au format de la sfârşitul paleozoicului (Pacificul) şi începutul mezozoicului (celelalte oceane). A doua etapă de oceanizare are loc la începutul mezozoicului. că acestea sunt numai câteva probleme legate de geneza oceanelor. Arctic. Arctic sunt considerate noi şi de vârstă paleozoic-superior – mezozoic . printre care şi Hain. deplasarea şi apropierea blocurilor continentale. oceanele Atlantic. s-a format Oceanul Pacific. când au apărut oceanele actuale: Atlantic. V. din proterozoicul mediu – proterozoicul superior. Oceanul Pacific este un ocean vechi. Indian. Dewey şi Horsfield susţin că scoarţa terestră a avut aceeaşi mobilitate şi acum trei miliarde de ani şi arată că în dezvoltarea oceanelor se constată o anumită ciclicitate care constă în fragmentarea. Van Bemmelen susţinea că scoarţa terestră şi-a căpătat mobilitatea actuală abia în ultimii 200-300 milioane de ani. în decursul evoluţiei Pământului. 45 . Indian.

46 .

2.3. RAPORTUL APĂ-USCAT. SUBDIVIZIUNILE REGIONALE ALE OCEANULUI PLANETAR 3. EMISFERA CONTINENTALĂ ŞI CEA OCEANICĂ 3. OCEANELE 3. SUBDIVIZIUNI 3.2.3. MĂRILE.1.1. CLASIFICĂRI ŞI RĂSPÂNDIRE 47 . TREPTELE GENERALE ALE RELIEFULUI SUBMARIN (CURBA HIPSOMETRICĂ) 3.3. CAPITOLUL 3 ÎNTINDEREA OCEANULUI PLANETAR.

48 .

). iar uscatul 147. Raportul apă-uscat.3% uscat şi 60. CAPITOLUL 3 ÎNTINDEREA OCEANULUI PLANETAR.8%.7% apă (fig.1. Emisfera nordică poartă numele şi de emisfera continentală deoarece ea cuprinde majoritatea uscatului (Asia.1. 49 . 39. SUBDIVIZIUNI 3.8 milioane km2 sau 29. Africa de Nord) şi ocupă. 3. America de Nord.3 milioane km2 sau 70. Fig. emisfera continentală şi cea oceanică Din suprafaţa Pământului de 510 milioane km2. Volumul de apă este de circa 1 379 milioane km3.1. Oceanul Planetar ocupă 362.2%. 3. în procente. cu o adâncime medie de 3 800 m şi 250 000 km de ţărmuri. Europa.

Africa. iar restul de 80. cea mai mare parte a uscatului şi alta.3%. apa ocupă 90. Emisfera continentală şi cea oceanică 50 . longitudine estică). faţă de radiaţia solară şi iradiaţia terestră. datorită acestei proporţii este denumită şi emisfera oceanică. Peninsula California şi nordul Americii de Sud. iar apa cuprinde 52.2.2. iar uscatul 9.5%. taie Insula Sumatera. Arhipelagul Filipine. uneori se face abstracţie de ecuatorul matematic al Pământului alegându-se alte emisfere care cuprind: una.5%.9% este apă. Tocmai din acest motiv. Emisfera sudică cuprinde dintre continente: America de Sud. Preponderenţa apei asupra uscatului are o mare influenţă pentru regimul termic al planetei noastre. Pacificul de Nord.7%. precum şi consecinţele sale. 47. 3. cea mai mare parte a apei. în întregime. când se analizează repartiţia uscatului şi a apei. iar pentru emisfera oceanică. continentele: Europa. Cercul de separaţie dintre cele două emisfere trece prin sudul Americii de Nord şi Insula Madagascar. se includ. la 47o latitudine sudică şi 177o longitudine estică). Cele două emisfere sunt reprezentate grafic în figura 3.1% uscat. la un loc. 48o latitudine nordică şi 1o30. în emisferă continentală. în comparaţie cu uscatul. Asia. Pentru emisfera continentală rezultă ca pol Insula Dumet (aproape de gura de vărsare a fluviului Loire. polul se situează într-un punct la SE de Insula Noua Zeelandă (aproape de Insula Antipodes. partea sudică îngustă a Africii. prin modul deosebit de comportare al acesteia. 19. America de Nord şi parte din America de Sud. Australia şi Antarctida care dau. În emisfera oceanică. Fig. Uscatul ocupă.

51 .9 20o-10o 42.5 5.5 40o-30o 36. De aceea.V. şi datorită factorilor externi (fig.9 .6 14.4 15.0 25. 50o şi 60o. suprafaţa uscatului este mai mare decât cea a apei între paralelele de 40o şi 50o.). Procesele exogene din oceane sunt diferite însă faţă de cele care se manifestă la suprafaţa pământului. 60o şi 70o.6 20.2 25. Aceştia realizează.5? 3.4 4. regiune pelagică.5 42.4 8.2 32.9 13.8 36. Ele impun şi principalele trepte ale reliefului suboceanic.5 16.1. în special.0 30. Procesele endogene se manifestă în oceane.0 31. aici apar anomalii termice puternice. Asupra reliefului submarin şi de ţărm acţionează valurile.5 15.Kalesnik). zonă bathială.5 1. fluxul şi refluxul. zonă neritică. decât cele din scoarţa continentală. - 80o-70o 11. În tabelul 3. expansiunea sau restrângerea fundului oceanic. este redată repartiţia uscatului şi a apei (în milioane km2) pe zona de 10o latitudine (După S. margine continentală. 3.6 3.0 60o-50o 25. ca şi în interiorul uscatului şi sunt reprezentate prin mişcări tectonice.9 17. platforma continentală. abrupt. regiune abisală.5.6 11.1 10.1 34.2 15.2 11.3 31.3 30. vulcanice.1 40.4 50o-40o 31.4 33.1 10.4 18.8 11.2.9 0. efectele lor sunt relativ diferite.8 9. Relieful fundului oceanului s-a format sub acţiunea factorilor interni şi.1 3.0 44.9 1.2 30o-20o 40. contraste accentuate ale climatului şi perturbaţii atmosferice foarte frecvente.2 10o-0o 44.6 0.2 9.6 12.7 Se observă că în emisfera nordică. cutremure de pământ. Tabelul 3.1.1 25.4 33. Emisfera de Nord Emisfera de Sud Zona Suprafaţa Suprafaţa totală Uscat Mare totală Uscat Mare 90o-80o 3. 3. curenţii marini. într-o măsură mult mai redusă.4 70o-60o 18. Treptele generale ale reliefului submarin (Curba hipsometrică) Cuvinte cheie: şelf.4? 3.

puţin variat. în Marea Arabiei şi Golful Bengal. la 500 m. în funcţie de adâncimile lui. platforma continentală. foarte des. 52 . povârnişul sau taluzul continental. cu numeroase neregularităţi. în regiunile arctice ale Siberiei ea se întinde până la 300-650 km lăţime. care funcţionează spaţial şi ca regiuni specifice: regiunea litorală. Regiunea litorală ocupă o suprafaţă de 0.). regiunea pelagică şi cea abisală. adâncimea maximă poate ajunge. dar şi ale vieţii. Este un fel de prispă sau prag continental. văi submarine. cu un „peisaj” relativ monoton. Platforma continentală este bine dezvoltată mai ales în Oceanul Arctic. cu pante în cea mai mare parte reduse. y Platforma continentală sau şelful reprezintă prelungirea submarină a suprafeţei continentului sau marginea lui inundată şi are adâncimi de până la 200 m. generalizat într-o curbă hipsometrică. care pătrunde sub apă cu o înclinare foarte lină. movile. cu aspect de mici dealuri.4. Suprafaţa platformei continentale se prezintă ca o vastă câmpie. cenuşă vulcanică şi resturi de schelete ale unor organisme căzute pe fund. aspectul unor câmpii întinse. observăm mai multe trepte morfologice. dar uneori şi foarte accentuate. natura geologică. El este acoperit cu un nămol fin alcătuit din mâlul adus de fluvii. ce prelungeşte litoralul sub Oceanul Planetar. care limitează marea sau oceanul de uscat şi care este permanent influenţată de apa marină. din praf atmosferic. de lărgime variabilă. de abraziune. În Oceanul Indian ocupă suprafeţe mari. de exemplu. la rândul său. morfologică şi clima litoralului influenţează condiţiile fizice şi biogeografice ale apei marine din apropiere. în mod excepţional. Platforma continentală are o lăţime medie de 68 km. mai ales în N.4% din suprafaţa totală a Oceanului Planetar. iar în adâncime coboară până la minus 5-10 m atât cât baza valurilor atinge efectiv fundul marin (fig. În suprafaţa sa se întrepătrund reliefuri de tip continental cu cele marine. 3. terase. Dacă analizăm relieful oceanului. Fundul oceanelor prezintă. y Regiunea litorală cuprinde o fâşie continentală. în general foarte diversificată. iar suprafaţa ocupată de ea este de 8% din suprafaţa Oceanului Planetar. sau din sfărâmături rupte din ţărmuri.

care se depun. este cea mai dezvoltată zonă din interiorul oceanelor şi ocupă peste 3/4 din suprafaţa Oceanului Planetar (76%). 53 . înălţimea acestor praguri submarine este de 10-12 m şi. Gange. lină. la trecerea dintre platforma continentală şi abruptul continental şi din mâluri pelagice. în general. ocupă 15% din suprafaţa Oceanului Planetar. denivelări sub formă de dune sau praguri de nisip. y Regiunea pelagică (sau platoul sau câmpiile suboceanice). pietrişuri şi nisipuri. ce pot fi silicioase (mâluri cu diatomee) sau calcaroase (mâluri cu globigerine). Se întâlnesc totuşi proeminenţe. datorită condiţiilor deosebit de favorabile pe care le asigură pătrunderea luminii. Adâncimea medie este de 2 450 m. iar în larg se depun mâluri argiloase de culoare albastră. canioane submarine ca. de exemplu. uniform. Grosimea sedimentelor depuse în această regiune este mai redusă şi ele sunt formate din mâluri terigene. are o înclinare mult mai mare. mai ales. valurilor care aerisesc apa permanent etc. dar sunt şi canioane tectonice sau create de curenţi locali submarini. în special bolovani. Relieful pantei continentale este. având o înclinare de cca 1o. y Panta continentală (numită şi abruptul sau taluzul continental) face trecerea de la regiunea platformei continentale la regiunea pelagică. iar adâncimea maximă de 3 660 m. În Marea Nordului. cuprinsă între 3 şi 25o. Fundul platformei continentale prezintă. Panta reliefului său este. din cauza deplasării lor neprevăzute. Sedimentele depuse pe platforma continentală sunt de origine terigenă (adică aduse de pe continent de către apele curgătoare) sau rupte din ţărm de către valuri. unde se produce subducţia. uneori pe întinderi mari. Depunerea se face în ordinea mărimii lor. de origine organică. Partea cea mai îngustă a platformei continentale se întâlneşte în Oceanul Pacific. verde sau roşie. culoare ce depinde de aportul şi natura materialelor continentale. depresiuni şi urme de văi adânci. în general. Această zonă are o mare însemnătate pentru viaţa plantelor şi a animalelor marine care se dezvoltă aici mai mult ca în oricare parte a oceanului. cu adâncimi cuprinse între 3 000 şi 6 000 m. cele grosiere aproape de ţărm. în lungul ţărmurilor de vest ale Americii de Sud. pot provoca neajunsuri echipajelor flotelor de pescuit. canioanele submarine în prelungirea fluviilor Congo. Mississippi.

Formele de relief cele mai importante care se suprapun câmpiilor sunt: dorsalele submarine. y Regiunea abisală (fosele) este formată din depresiuni adânci sau gropi abisale. rezultată din descompunerea silicaţilor de origine eruptivă. cca 1% din suprafaţa Oceanului Planetar şi au adâncimi de la 6 000 m până la peste 11 000 m. compuse din formaţiuni subţiri de argilă roşie. * * * 54 . Sedimentele sunt foarte uniforme. rifturile. De obicei.3. Ele cuprind suprafeţe mici. Sedimentele depuse aici sunt provenite din scheletele şi cochiliile calcaroase şi silicioase ale microorganismelor planctonice la care se mai adaugă şi argilele roşii provenite din produsele vulcanice descompuse. 3. marile adâncimi se găsesc în apropierea unor uscaturi continentale sau arcuri insulare. abrupturile create de faliile transformante (care impun praguri sau depresiuni) şi vulcanii. Fig.

Se subdivide în câmpii abisale. . Rose) 55 . . fundul oceanic se împarte în două mari zone: marginea continentală şi bazinul oceanic. Biologii şi geologii adoptă uneori o terminologie diferită pentru aceste zone de adâncime ale oceanelor. Astfel: . 3. plaje. pantă (abrupt).3.). situat dincolo de marginea continentală şi înconjurat de aceasta.zona abisală corespunde regiunilor pelagice (câmpiile) şi gropilor oceanice (fig. piemont oceanic.zona bathială corespunde taluzului continental. Fig. Marginea continentală reprezintă partea adiacentă continentului şi se subdivide în: faleză. dorsale şi fose (fig.4. Bazinul oceanic reprezintă „fundul” oceanic propriu-zis. denumiri care corespund faciesurilor şi rocilor sedimentare şi a faunei lor.zona neritică corespunde platformei continentale. mai ales criteriul structurii crustale.A.3. 3.4). pe lângă criteriul adâncimii şi cel al repartiţiei geografice. platformă continentală. Analizând relieful fundului oceanic şi folosind. Profil schematic ilustrând caracterele principale ale marginii continentale şi ale bazinului oceanic (în parte după D.

mai mult sau mai puţin. adică urme ale continentului. separată de continente. Aşa sunt. sunt şi golfurile.3. Carpentaria. are un regim atmosferic şi curenţi de apă proprii. Marea este o întindere de apă mai mică. şi ca părţi ale unui ocean sau mare. cel mai adesea. Acestea din urmă pot fi socotite. dar mai mici ale Oceanului Planetar. Oceanul este o mare întindere de apă pe glob. O primă subdivizare „tipologică”. Marea Roşie). şi asupra acelor întinderi de apă din interiorul continentului care nu au nici o legătură cu oceanele. Tot unităţi (subunităţi). Termenul de mare s-a extins. în interiorul uscatului. Marea Mânecii. 56 . nu suferă direct influenţa ţărmurilor şi continentelor care le înconjoară. Marea Aral. fiind reprezentat prin platforma continentală. golf. prezentând insule şi peninsule. câmpie pelagică şi fose abisale. o repartiţie specifică a temperaturii şi salinităţii apelor pe orizontală şi verticală. Subdiviziunile regionale ale Oceanului Planetar Concepte cheie: ocean. oarecum impropriu. baia. dar şi regională este aceea în: oceane şi mări. Relieful submarin este complex. de exemplu. care nu permit schimbul cu apele din regiunile adânci ale oceanelor. mare. De exemplu. Marea Moartă. Marea Baltică). fără a străbate uscatul). • suprafaţa lui coincide cu suprafaţa geoidului. Golfurile sunt părţi ale oceanelor sau mărilor care pătrund. strâmtorile şi băile. are următoarele caracteristici generale: • prezintă continuitate (din orice punct al oceanului se poate ajunge în oricare alt punct. complet deschise spre larg şi rămase sub influenţa directă a apelor marine. radă Oceanul Planetar. ca unitate nedivizată. Golful Guineei. care au mai mult caracteristici de lacuri şi care provin din vechi mări ce s-au „stins” pe parcursul evoluţiei geologice şi din care au rămas numai aceste resturi. povârnişul continental (taluzul). Marele Golf Australian. • oceanele. 3. Golful Gascogniei (Biscaya). în cea mai mare parte a lor. strâmtoare. aproape închisă (Marea Mediterană. Marea majoritate a mărilor este dezvoltată pe platforma continentală (Marea Nordului. puţin adânci. Marea Caspică. dar comunicând larg cu celelalte oceane. care comunică cu Oceanul Planetar prin strâmtori de lăţimi variabile.

Australia. unele lacuri de dimensiuni mari sunt denumite mări (Caspică. mai deschis spre sud şi aproape închis spre nord. de exemplu. de multe ori nu se respectă riguros. În Oceanul Pacific. iar împreună cu mările adiacente 179.7 milioane km2. de aceasta îl desparte linia care uneşte Capul Dejnev (Peninsula Ciukotsk) cu Capul Prinţului Wales (Alaska). Când o baie este adăpostită de vânturile din larg. Antarctica. Strâmtorile sunt porţiuni înguste ale oceanului. America de Nord şi America de Sud. Oceanele Oceanul Planetar se subdivide în patru oceane: Pacific. În est. delimitate de două părţi de uscat. Baia este un golf mai mic ce ţine de un ocean sau mare şi poate fi delimitat spre larg numai de o peninsulă sau insulă. iar unele mări sunt denumite golfuri (Hudson. Oceanul Îngheţat de Sud (Austral sau Antarctic). are o formă eliptică.7 milioane km2. se leagă de Oceanul Atlantic prin Strâmtoarea Drake. În partea de nord.3. închisă prin diguri. Mediterana Arctică). cel mai mare dintre oceane. 3. În tratatele mai vechi de geografie este menţionat şi un al cincilea ocean. Atlantic. ţărmurile răsăritene ale Australiei. Insula Sumatera şi Insula Java (Djawa). Bengal). Este cuprins între Asia. de-a 57 . servind la adăpostirea navelor poartă numele de radă. Aral). pe meridianul de 147o longitudine estică până în Antarctica.1. Totuşi nu există o deosebire netă între baie şi golf. Suprafaţa Oceanului Pacific este de 161.Când un golf este mult alungit şi prins între uscaturi. 1. De Oceanul Indian îl desparte linia care uneşte Peninsula Malacca. Oceanul Pacific Pacificul. comunică cu Oceanul Arctic prin Strâmtoarea Bering. Strâmtoarea Gibraltar. care s-a dovedit a fi continent. unind două mări vecine sau o mare şi un ocean ca. Terminologia de mai sus. pe linia care uneşte Ţara lui Graham cu Capul Horn. Indian şi Oceanul Arctic (Îngheţat de Nord. poartă numele de canal (Canalul Mânecii).

sau chiar la baza marilor lanţuri muntoase. sunt numeroase fose unde apar şi adâncimile cele mai mari. După date mai noi. Tonga (10 882 m) etc. în general. de aseme- nea. în apropierea ţărmurilor sau insulelor. adâncimile maxime sunt situate. y Între Dorsala Fanning şi Dorsala Hawaii se găseşte Depresiunea Pacificului de Est. Groapa Japoniei (10 557 m).la nord de Ecuator se întâlnesc. 58 . cuprinde zone de mare instabilitate.1 y Dorsala Fanning. Principalele depresiuni sunt: y Depresiunea Nord-Pacifică cuprinsă între Dorsala Hawaii şi Arhipelagul Aleutinelor. în zona latitudinilor tropicale. sau chiar prin grupuri de insule. erupţiile vulcanice sunt frecvente şi.. Groapa Cook are adâncimea cea mai mare de 11 516 m. y Între arhipelagurile Mariane. Caroline şi Marschall se află Depresiunea Marianelor. adâncimea maximă a Oceanului Planetar). Principalele praguri (dorsale) de aici sunt: Dorsala Hawaii şi Dorsala Fanning. Relieful fundului oceanului se prezintă astfel: . chiar şi adâncimile medii sunt mai mari faţă de ale celorlalte oceane. În dreptul Insulei Paştelui din Dorsala Pacificului de Est 1 Între Arhipelagul Mariane şi Hawaii se întâlnesc peste 100 de guyoturi (munţi de origine vulcanică retezaţi de abraziune). de obicei. Groapa Kurilelor (9 750 m). seismele. Groapa Guatemala (6 662 m). în special. Groapa Filipinelor (10 055 m). mai multe depresiuni separate prin praguri sau dorsale. ţărmurile sale fiind presărate cu vulcani activi sau stinşi. dar nesigure. denumit în traducere oceanul „liniştit”. Groapa Marianelor (11 022 m. Kermadec (10 047 m). toate situate lângă insule şi munţi. se întâlneşte Dorsala Pacificului de Est. Oceanul Pacific. y În partea de sud a Oceanului Pacific. Astfel.lungul marginii sale externe. Groapa Aleutinelor (7 679 m). exemple: Groapa Atacama (8 055 m) situată la poalele Anzilor. Arhipelagul Marschall şi Gilbert conturează Depresiunea Central Pacifică. De remarcat în acest ocean existenţa a numeroase arhipela- guri şi insule care se găsesc. y Arhipelagul Filipinelor şi Arhipelagul Marianelor închid Depresiunea Filipinelor. În multe porţiuni.

Este situată în întregime pe platforma continentală. are adâncime mai mică. Marea Fiji. Marea Arafura. fiind delimitată de Insula Taiwan şi Insulele Ryukyu. Golful Alaska. Marea Sulawesi. Marea Ohotsk. În nord. Peninsula Coreea şi ţărmurile estice ale Asiei. Marea Maluku. iar spre Insulele Kurile adâncimile cresc până la 3 000 m. Marea Java (Djawei). Insula Sahalin şi Insulele Kurile. Adâncimea maximă de 4 226 m se află în partea centrală. adâncimile cresc brusc. Insulele Aleutine şi nord-estul Asiei. Mările aferente Oceanului Pacific Oceanul Pacific are următoarele mări: Marea Bering. Marea Tasman. Adâncimea maximă este de 2 717 m (în apropierea insulelor Ryukyu). Le amintim şi noi la clasificarea mărilor. Marea Banda. Marea Japoniei este cuprinsă între insulele Japoniei. Platforma continentală este mult dezvoltată către continent. Marea Bering este cuprinsă între Peninsula Alaska. America de Sud şi creasta Pacificului de Sud se află Depresiunea Bellingshausen. are o adâncime maximă de 106 m. y Între Antarctica. Marea Chinei de Sud (Nan Hai). Marea Japoniei este cea mai bogată mare în ceea ce priveşte pescuitul. mări antarctice: Marea Bellingshausen. Marea Flores. Marea Galbenă este cuprinsă între Peninsula Coreea şi ţărmul Asiei. ajungând până la 5 000 m. În unele atlase sunt date şi alte mări mai mici. Aici circulă sau se găsesc foarte multe baleniere. Marea Amundsen şi Marea Ross.se desprind două creste. 59 . Marea Galbenă (Huang Hai). Marea Japoniei. întreprinderi piscicole moderne. Marea Chinei de Est (Dong Hai). Marea Ohotsk este mărginită de ţărmurile de nord-est ale Asiei. descoperite şi delimitate recent. Marea Sulu. Marea Coralilor. una spre NV care închide Depresiunea Pacificului de Sud şi alta spre SE care închide Depresiunea Pero-Chiliană. Peninsula Kamceatka. vase pescăreşti. Marea Chinei Orientale (de Est) se găseşte situată la sud de Marea Galbenă. în sud. Golful Californiei. De-a lungul Insulelor Kurile se află o depresiune cu adâncimea de 8 575 m. găsindu-se aşezată pe o platformă continentală cu altitudini cuprinse între minus 20 şi 190 m.

Arhipelagul Tonga. 60 . Partea sudică a Pacificului. Adâncimea maximă este de 5 943 m (la 300 km nord-est de oraşul Sydney). Insula Kalimantan (Borneo) şi Arhipelagul Filipine. La sud-vest comunică cu Oceanul Pacific prin Strâmtoarea Drake. coastele sunt lipsite de mări: se întâlnesc aici Golful Alaska şi Golful Californiei. Americii de Nord. se întinde Marea Barieră de Corali (descoperită în 1770 de către exploratorul Cook). Insula Tasmania şi Insulele Noii Zeelande. Adâncimea maximă este de 5 420 m. Arhipelagul Fiji. Marea Coralilor este cuprinsă între Insula Noua Guinee. Primele două au fost descoperite la începutul secolului al XIX-lea şi ultima în 1947. În partea de nord se mărgineşte cu Oceanul Arctic după o linie ce uneşte Insula Stadt (Norvegia) cu insulele Shetland. În partea sud-estică comunică cu Oceanul Indian şi anume pe o linie imaginară ce ţine de la Capul Acelor. Banda. Adâncimea maximă este de 6 633 m (înspre Noile Hebride). În partea de vest a Americii de Nord. Peninsula Malacca. Marea Tasman este mărginită de ţărmurile sud-estice ale Australiei. Sulawesi (Celebes). Marea Fiji este mărginită de Arhipelagul Kermadek. Insulele Noii Zeelande. de-a lungul meridianului de 20o longitudine estică şi până la Antarctica. Africii. În partea de vest a mării. Islanda. În cadrul Arhipelagului Filipinelor şi al Indoneziei se găsesc mările: Djawa (Java). care limitează coastele celui de al şaselea continent formează trei mări antarctice: Ross. până la sudul Strâmtorii Hudson. Sulu. Groenlanda. Adâncimea maximă este de 3 680 m. Bellingshausen şi Amundsen. De Marea Baffin este delimitat printr-o linie care trece pe la sud de pragul Groenlando-Canadian. Maluku. Färoë. de-a lungul litoralului australian. Arhipelagul Hebridelor şi ţărmul nord-estic al Australiei. Oceanul Atlantic Este mărginit de ţărmurile Europei. Marea Chinei de Sud este cuprinsă între ţărmurile sud-estice ale Asiei. Americii de Sud şi Antarcticii. Flores. Marea Arafura se află situată la sud-estul Mării Banda. 2. Arhipelagul Solomon. Adâncimea ei maximă se găseşte în Depresiunea Solomon şi este de 9 142 m.

y Cuveta longitudinală apuseană cuprinde trei depresiuni: Depresiunea Nord-Americană cu groapa Puerto-Rico. Ţărmurile de est şi de vest ale oceanului sunt aproape paralele. de 92. care începe în apropiere de Islanda urmând direcţia spre sud-vest până aproape de paralela de 50o latitudine nordică. Adâncimile scad până la 1 328 m. Sf. cu adâncimi de până la 650 m. între Spania şi Insula Newfoundland (Terra Nova) de cca 5 400 km. y Prima este Creasta Reykjanes. La suprafaţa oceanului. Depresiunea Braziliană (6 028 m) şi Depresiunea Argentiniană (6 202m). cu adâncimi mari ce depăşesc 6 000 m. În Oceanul Atlantic se varsă cele mai multe fluvii din lume. până la 1 000 m. y Creasta sud-atlantică se întinde până la 50o latitudine sudică. de la 50o latitudine nordică până la Ecuator. Adâncimea apei aici începe să crească spre S. În dreptul Ecuatorului. Paul. adâncimea medie de 3 700 m. 61 . împreună cu a mărilor bordiere. Creasta nord- atlantică este separată de cea sud-atlantică prin fosa Romanche (7 369 m). Insulele din Atlantic sunt puţine şi au suprafeţe reduse. Adâncimea apei este mică. unde se atinge şi adâncimea maximă de 9 218 m din Oceanul Atlantic. Tristan da Cunha etc. În sudul oceanului se întinde Depresiunea Africano-Antarctică (5 859 m). se desfăşoară Creasta nord-atlantică. având forma literei S. Pe fundul Oceanului Atlantic se găseşte un lanţ submarin cunoscut sub numele de Dorsala Atlantică care se ridică prin mijlocul oceanului. y În continuare. atingând valori de 3 644 m. Dorsala Atlantică este marcată de insulele Azore. Dorsala Atlantică desparte apele oceanului în două cuvete longitudinale.2 milioane km2. larg deschis spre sud şi gâtuit spre nord. Ascension. de la nord spre sud. asemănătoare literei S. Dorsala Medio-Atlantică este alcătuită din trei sectoare (creste). de unde se continuă cu înălţimea submersă Africano- Antarctică (pe direcţia est-vest). urmărind meridianul. Oceanul Atlantic are o formă alungită. sinuoasă. Depresiunea Guineei (6 363 m) şi Depresiunea Nord-Africană (6 292 m). Suprafaţa Oceanului Atlantic este. Ultimele două sunt separate prin platoul Rio-Grande. Depresiunea Angolei sau Congo (5 743 m). una în continuarea celeilalte. iar lăţimea Oceanului Atlantic. y Cuveta longitudinală răsăriteană sau Bazinul Europeano- African cuprinde patru depresiuni: Depresiunea Capului (5 311 m).

Turcia. Golful Guineei. Emisfera sudică are ţărmuri drepte. următoarele mări: Marea Baltică. Bulgaria şi România. Emisfera nordică prezintă ţărmuri articulate şi mări mărginaşe abundente. Georgia. Marea Neagră este aşezată pe o platformă mult extinsă în partea de nord şi nord-vest. este o mare puţin adâncă. Germania şi Danemarca. iar mările aproape lipsesc. 62 . Marea Nordului. Este cuprinsă între Ucraina. Marea Mediterană comunică cu Oceanul Atlantic prin Strâmtoarea Gibraltar. ca dependente. bazinul central şi răsăritean. unde adâncimea este în jur de 360 m. Adâncimea medie este în jur de 100 m. Marea Nordului. iar cea maximă de 459 m la sud de Stockholm. Marea Azov. Golful Gascogne este cuprins între ţărmurile Franţei şi Spaniei. Adâncimea maximă este de 1 355 m. Golful Mexic. În funcţie de relieful submarin se împarte în trei bazine: bazinul apusean. Golful Sf. Marea Weddell. Marea Marmara este cuprinsă între ţărmurile Asiei Mici şi ale Europei sud-estice. Golful Gascogniei. Rusia. Cele mai mari adâncimi ating 4 594 m (între insulele Creta şi Sicilia). Finlanda. Marea Mediterană. Adâncimea cea mai mare este de 2 211 m (în apropierea ţărmurilor turceşti). aşezată pe platforma continentală. Marea Adriatică şi Marea Egee. Adâncimea mării este mică. Letonia. Ţările Baltice (Estonia. Germania şi Danemarca. Europei sudice şi ţărmurile Orientului Apropiat. situată între Norvegia şi Marea Britanie. Marea Antilelor Meridionale. Rusia. Se leagă de Marea Mediterană prin Strâmtoarea Dardanele şi de Marea Neagră prin Strâmtoarea Bosfor. Laurenţiu. Mările aferente Oceanului Atlantic Oceanul Atlantic are. Polonia. Ţările de Jos. de aproximativ 150 m. Marea Caraibilor. Marea Marmara. are o adâncime maximă de 5 120 m. Este cuprinsă între ţărmurile Africii de Nord. Ea se caracterizează prin golfuri foarte alungite. Marea Neagră. iar cea maximă de 809 m (în Strâmtoarea Skagerrak). Marea Mediterană are şi câteva mări mărginaşe: Marea Ionică. Marea Baltică este mărginită de jur împrejur de ţărmurile statelor europene: Suedia. Lituania).

Oceanul Indian Este un ocean mai mic ca întindere. în Depresiunea Africano- Antarctică. Scoţia) se află între Insula Georgia de Sud . Adâncimea maximă atinge 4 023 m spre partea centrală. iar cea maximă de 7 450 m (în groapa Java). 3. Marea Caraibilor (Caribelor) se întinde între arhipelagul Antilelor Mari şi Mici. La sud. până în Antarctica. pe linia meridianului de 20o longitudine estică. adâncimea maximă este de 5 000 m. având o adâncime medie de 9 m. până în Antarctica se uneşte cu apele Oceanului Atlantic. pe linia meridianului de 147o longitudine estică. Marea Azov este cuprinsă între ţărmurile Ucrainei şi Rusiei. Laurenţiu este mărginit de Peninsula Labrador. la vest de ţărmul estic al Africii.16 milioane km2.Insulele Sandwich de Sud şi Orkney de Sud (Orcade). iar de la Capul Acelor. adâncimea maximă este de 14. se mărgineşte cu apele Oceanului Pacific. Este delimitat la nord de ţărmul sudic al Asiei. decât celelalte două anterioare. Peninsula Yucatan şi Peninsula Florida. 63 . Golful Sf. Este marea cea mai puţin adâncă din Oceanul Planetar. Oceanul Indian are o suprafaţă de 76. La est. Golful Guineei este cuprins între coastele vestice ale Africii. Marea Weddell se află cuprinsă între Antarctida şi Ţara lui Graham.5 m (în apropierea Strâmtorii Kerci). Adâncimea cea mai mare este de 7 238 m (în Depresiunea Bortlet). scaldă litoralul continentului Antarctida între 21o şi 147o longitudine estică. Face parte din Mediterana Americană. Adâncimea cea mai mare se află la sudul Insulei Georgia de Sud şi este de 6 468 m. Adâncimea maximă este de 530 m. Peninsula Noua Scoţie şi Insula Newfoundland (Terra Nova). Peninsula Iukatan şi ţărmurile Americii Latine. de unde şi denumirea de „Micul Pacific”. are adâncimea maximă de 6 363 m. Adâncimea medie este de 3 200 m. Golful Mexic este cuprins între ţărmurile sudice ale Americii de Nord. Marea Antilelor Meridionale (M. Marginile sale sunt aşezate pe o platformă continentală largă. este delimitat de Arhipelagul Malaez şi de ţărmul vestic al Australiei şi Insula Tasmania.

între uscat şi mare şi care produc vânturi periodice (musonii) ce modifică de la un sezon la altul sensul curenţilor marini. În nord este Depresiunea Arabică.). Oceanul Indian este singurul bazin uriaş de apă ce se întinde aproape exclusiv în zona caldă. pe linia meridianului de 70o. Depresiunea Central-Indiană (la est de Insula Madagascar) şi Depresiunea Madagascar situată la sud de Strâmtoarea Mozambicului. cu adâncimi între 5 000 şi 6 000 m şi anume: Depresiunea Somaliei. pe direcţia Insulelor Kerguelen şi alta spre est. Maldive. Dorsala Central- Indiană se ramifică în două ramuri: una spre sud-vest. fiind înconjurat din trei părţi de mase continentale. y Dorsala Central-Indiană. În dreptul paralelei de 50o latitudine sudică. o rămăşiţă a Gondwanei (continent destrămat). Se ramifică formând spre nord-vest Creasta Arabo-Indiană. y Cuveta răsăriteană a Oceanului Indian este mai nivelată şi prezintă doar două depresiuni: Depresiunea Indiano-Australiană aşezată la NV de Australia. cu excepţia Insulei Madagascar. Adâncimea apei variază aici între 1 500 şi 3 800 m. Groapa abisală cea mai adâncă se află la NE-ul Depresiunii Indiano-Australiană: Groapa Djawei (Java) cu 7 450 m adâncime. Insulele sunt rare şi. Relieful submarin al Oceanului Indian este format din dorsale şi depresiuni. Nicobar etc. în mod permanent. y La sudul Crestei Australo-Antarctică se situează Bazinul Australo-Antarctic cu adâncimi până la 5 200 m. y Cuveta vest-indiană are un relief complex. împarte Bazinul Indian în două cuvete: cuveta vest-indiană şi cuveta răsăriteană. Este singurul exemplu de influenţă puternică a continentului asupra oceanului (excepţie Oceanul Arctic). Andaman. delimitată de nordul Dorsalei Central-Indiană şi Creasta Arabo-Indiană. în partea de NV a Oceanului Indian. 64 . întâlnim aici mai multe depresiuni marine. cu adâncimi până la 5 632 m. Această aşezare determină marile schimbări termice care au loc. cu adâncimi până la 6 327 m şi Depresiunea Sud- Australiană. majoritatea lor sunt coraligene (insulele Lacadive. ce atinge adâncimi maxime până la 5 857 m. denumită Creasta Australo-Antarctică.

Asiei şi Americii de Nord. Date mai noi dau adâncimea de 5 449 m. Adâncimea maximă este de 2 600 m. nordul Insulei Sumatera şi Peninsula Malacca. Arabia şi India. Marea Andaman este cuprinsă între insulele Andaman şi Nicobar. situată în nord-vestul Oceanului Indian. al doilea este Bazinul Arctic caracterizat prin existenţa unei întinse platforme continentale care cuprinde mările: Kara. Norvegiei şi Marea Groenlandei cu adâncimi mari de peste 4 800 m. are ţărmul dantelat. este aşezat în partea nordică a emisferei boreale. Marea Arabiei. Relieful fundului oceanului se prezintă astfel: între Groenlanda şi Arhipelagul Spitzbergen (Svalbard) se află pragul Nansen. fiind delimitat de coastele nordice ale Europei. O altă comunicare cu Oceanul Atlantic se stabileşte prin intermediul Mării Baffin. Golful Persic pătrunde adânc în continent. Laptev. este alungită de la nord spre sud. Beaufort. este cuprinsă între peninsulele Somalia. Ciukotsk (Ciukcilor). Adâncimea maximă este de 5 875 m (la NV de Insula Socotra). Baffin şi Golful Hudson. Oceanul Arctic Numit şi „Mediterana Nordului”. Ocupă o suprafaţă de 13 090 100 km2 şi adâncimea maximă este de 5 122 m. iar cea maximă atinge 104 m. Marea Arabiei cu Golful Persic. Cu Oceanul Indian comunică prin Strâmtoarea Bab El Mandeb. Siberiei de Est (Orientale). cuprinsă între Africa de Est şi Peninsula Arabia. Marea Roşie. 4. În NE este bine reprezentată platforma continentală. care separă Oceanul Îngheţat în două bazine: primul este Bazinul nord-european care cuprinde Marea Barents şi Marea Albă. ambele cu adâncimi până la 600 m. 65 . Mările aferente Oceanului Indian sunt: Marea Roşie. Oceanul Arctic comunică cu Oceanul Atlantic prin larga deschidere dintre Groenlanda şi Norvegia al cărei fund prezintă mai multe praguri submarine. Are o adâncime maximă de 4 171 m. apoi M. iar cu Mediterana prin Canalul Suez. Golful Bengal şi Marea Andaman. Are o formă aproximativ triunghiulară. reprezentând cea mai mare întindere de apă marină îngheţată de pe glob. De Oceanul Pacific este despărţit prin Marea Bering. adâcimea este mică.

cu adâncimi în jur de 50 m. Este o mare puţin adâncă. este aşezată pe o largă platformă continentală. un mare golf pătruns în interiorul continentului european. Marea Siberiei de Est (Orientale) este limitată la vest de Insula Noua Siberie şi la est de Insula Wrangell. Are o adâncime maximă de 2 520 m. în nord. Marea Albă (mări în Bazinul nord-european). pragul Nansen la nord. Marea Norvegiei este cuprinsă între Insula Islanda. Insulele Spitzbergen (Svalbard) la est şi pragul Jan Mayen la sud. cu adâncimea maximă de 330 m în Golful Kandalakşa. 66 . Marea Laptev este mărginită la vest de Insula Severnaia Zemlea. Marea Baffin. Marea Norvegiei. la est de Insula Novaia Zemlea. în cea mai mare parte. la est de Insula Noua Siberie. Marea Groenlandei se întinde între ţărmurile nord-estice ale Groenlandei. Marea Ciukotsk. pragul Jan Mayen care o leagă de Marea Groenlandei. Este dezvoltată. Insulele Spitzbergen (Svalbard) şi Insulele Franz Josef. Adâcimea maximă este de 600 m. Marea Kara este limitată la nord de insulele Novaia Zemlea şi Severnaia Zemlea şi ţărmurile Rusiei. pe platforma continentală. Marea Barents. în fapt. Marea Siberiei Orientale. insulele Färoë. Adâncimea maximă este de 540 m. Marea Albă este. Adâncimea maximă este de 3 860 (în partea ei centrală). Adâncimea maximă este de 4 846 m (la sudul pragului Nansen). cu adâncimi până la 4 000 m şi Cuveta Groenlando-Europeană cu adâncimi maxime de 5 220 m. În Bazinul Arctic se găseşte catena Lomonosov care se întinde de la Insula Noua Siberie până în Groenlanda şi are adâncimi de la 950 la 1 600 m. Marea Barents se află între ţărmurile nordice ale Europei. Golful Hudson (mări în Bazinul Arctic). Marea Kara. Această catenă împarte Bazinul Arctic în două cuvete marine: Cuveta Canadiano-Siberiană. Mările aferente Oceanului Arctic Oceanul Îngheţat (Arctic) cuprinde următoarele mări: Marea Groenlandei. Insula Novaia Zemlia. iar la nord comunică larg cu Oceanul Arctic. ţărmurile vestice ale Norvegiei şi. la sud de ţărmul continentului asiatic. Marea Laptev. Marea Beaufort.

3.2. Marea Ciukotsk (Ciukcilor) este cuprinsă între Peninsula Alaska. 3. 67 . mările se află sub influenţa condiţiilor locale ale maselor continentale care le încadrează şi ale zonelor oceanice cu care sunt în legătură. fiind larg deschisă spre nord. În general. Golful Hudson pătrunde puternic în continentul american. Clasificări şi răspândire Mările au condiţii de existenţă deosebite de ale oceanelor. Harta reliefului submarin Marea Beaufort este delimitată la est de insulele Nord-Canadiene. Fig. Are o adâncime ce nu depăşeşte 100 m.3. la sud de pragul Groenlando- Canadian (care o desparte de Oceanul Atlantic). Are o adâncime ce nu depăşeşte 100 m. Are o adâncime maximă de 274 m. Marea Baffin este mărginită la vest de Ţara lui Baffin.5. în est şi ţărmurile nord-estice ale Siberiei. la est de Groenlanda. Are adâncimi maxime ce nu depăşesc 4 000 m. la nord de Insula Ellesmere. Mările.

Marea Mânecii). originea. ţărmurile lor sunt limitate de un singur continent sau de o zonă continentală unitară sau de insule. y Mările închise nu au nici un fel de legătură directă cu oceanul şi se asemănă mai mult cu lacurile (exemple: Marea Caspică. După acest criteriu. unele mări sunt dezvoltate doar pe platforma continentală (Marea Nordului. y Mările mărginaşe sau bordiere sunt situate la marginea bazinelor oceanice. Alte caracteristici ale mărilor. Marea Mediterană. Comunicarea cu oceanul se face mai mult sau mai puţin imperfect. Regiunile abisale. Raportate la principalele oceane. în clasificarea mărilor. S. Clasifică mările în: mări interioare. în mări. 1. Clasificări Deoarece mările prezintă foarte multe caractere. făcându-se diferite clasificări care au la bază anumite criterii. raporturile cu oceanele. s-a încercat tipizarea lor. y Mările continentale pătrund mult în continent şi nu comunică cu oceanul decât printr-o strâmtoare îngustă şi puţin adâncă (exemple: Marea Baltică. Oceanului Pacific îi aparţin 32 800 000 km2. într-o anumită măsură. Marea Japoniei. distribuţie a temperaturii. sunt slab reprezentate sau lipsesc complet. salinităţii. Un criteriu folosit în foarte multe clasificări este aşezarea geografică. variate şi specifice. Marea Aral). Oceanului Indian 13 210 000 km2 şi Oceanului Arctic 10 310 000 km2 (mai mult de 2/3 din suprafaţa sa). Marea Neagră). este de 74 800 000 km2 sau 20%. Fiecare mare are o circulaţie proprie. 2. semiînchise. mările se împart în: mări mărginaşe sau bordiere. forme de viaţă specifice.V. care le dau posibilitatea. 68 . Oceanului Atlantic 18 480 000 km2. cu care comunică prin strâmtori largi şi adânci. Suprafaţa ocupată de mări. deschise şi interinsulare. datorită pragurilor sau strâmtorilor care nu permit schimbul de ape cu regiunile adânci ale oceanelor. caracteristicile fizice şi chimice. Mările se deosebesc mult între ele în ceea ce priveşte poziţia lor geografică. mări continentale şi mări închise.Kalesnik pe lângă caracteristicile aşezării geografice ţine cont. şi de particularităţile regimului hidrologic. să ia parte la viaţa oceanelor (exemple: Marea Chinei de Est. în cadrul Oceanului Planetar. Marea Nordului).

ca Marea Ross. Se poate distinge şi Mediterana Nordică (Oceanul Îngheţat sau Arctic). Marea Laptev. Asia şi Africa. adâncimea. Marea Baltică. y Mările semiînchise sunt mărginite parţial de continente şi despărţite de ocean sau mare printr-un şir de insule sau peninsule (exemple: Marea Bering. Pornind tot de la criteriul aşezării geografice şi al unor particularităţi ca temperatura apelor.). Sunt împărţite în: Marea Mediterană ecuatorială sau Marea Australo-Asiatică care cuprinde: Marea Timor. Marea Weddell etc. Mediterana temperată caldă sau Mediterana Europeană cuprinsă între Europa. y Mările care îngheaţă sunt aşezate la marile latitudini şi au suprafaţa acoperită cu gheaţă în cea mai mare parte a anului (exemple: mările din Oceanul Artic şi mările sudului.). Arafura. Marea Kara. Marea Azov. y Mările Mediterane sunt aşezate între două. continente şi marchează linii de cea mai mare instabilitate a globului. C. Golful Mexic). Marea Mediterană tropicală sau Mediterana Americană care cuprinde Golful Mexic şi Marea Caraibilor. y Mările interinsulare sunt înconjurate de un inel de insule (exemple: Marea Djawa (Java). mări mediterane şi mări de mică adâncime. Marea Nordului. 3. Marea Galbenă.Vallaux împarte mările în: mări care îngheaţă. Marea Mediterană a deşerturilor sau Marea Roşie – este o mare situată în zona tropicală secetoasă. y Mările deschise se situează la marginea continentelor şi păstrează o largă legătură cu restul oceanului (exemple: Marea Barents. Marea Caraibilor. Djawa. cuprinsă între Africa de Est şi Asia de Vest. 69 . Sulawesi. y Mările interioare sunt înconjurate aproape din toate părţile de uscat şi comunică cu oceanul sau cu marea prin intermediul uneia sau mai multor strâmtori (exemple: Marea Albă. Marea Marmara. Banda. Marea Banda. Aceste mări comunică cu Oceanul Pacific prin numeroase strâmtori. y Mările ghirlandelor insulare sunt cuprinse între ţărmul Asiei şi şirul de insule care se întind începând cu Insulele Aleutine până la grupul insulelor Djawa (Java) şi Sumatera. Marea Neagră). mări ale ghirlandelor insulare. Marea Bellingshausen etc. Marea Sulawesi). chiar trei.

dar au importanţă mare din punct de vedere geografic şi economic. y Mări continentale care sunt separate de ocean sau de mările vecine prin strâmtori şi care au un bilanţ hidrologic excedentar (exemple: Marea Baltică. Marea Tasman). Marea Caraibilor). y Mări care comunică larg cu oceanul la suprafaţă. 70 . nici prin strâmtori de ocean (exemple: Marea Mânecii. 5. Marea Bering). şi care prezintă praguri de adâncime (exemple: Mediterana Americană).). Marea Mânecii). y Mări tectonice care s-au format prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat (rifturi. Marea Galbenă. subducţii etc. Marea Japoniei). Marea Nordului. Temperatura apelor de suprafaţă constituie un alt criteriu de clasificare. Marea Neagră. Clasificarea mărilor după geneză împarte bazinele marine în două grupe: y Mări epicontinentale care sunt situate pe platforma continentală şi s-au format prin transgresiunea apelor asupra uscatului având. Marea Roşie. y Mări continentale care sunt separate de ocean sau de mările vecine prin strâmtori şi care au bilanţ hidrologic deficitar (exemple: Marea Mediterană Europeană. Marea Weddell). de obicei. aproape toate. Marea Laptev.Guillcher clasifică mările după criteriul hidrologic în patru grupe: y Mări mărginaşe care au aspectul unor golfuri şi nu sunt separate nici prin praguri submarine. După temperatură. y Mări subpolare care au temperatura de suprafaţă întotdeauna mai mică de 10o (exemple: Marea Ohotsk. mările se împart în: y Mări polare a căror temperatură la suprafaţă nu depăşeşte 5oC (exemple: Marea Kara. Mediterana Europeană. Marea Ciukotsk. pe platforma continentală. 6. A. y Mările de mică adâncime sunt instalate. y Mări temperate reci a căror temperatură de suprafaţă nu depăşeşte 18oC (exemple: Marea Norvegiei. Golful Persic). Marea Bering. ocupă o suprafaţă mai mică decât celelalte mări. adâncimi mici (exemple: Marea Baltică. Marea Ross. Marea Nordului. Marea Beaufort. ele au adâncimi mari (exemple: Marea Roşie. Marea Baltică. Marea Labradorului). Marea Albă. 4. dar mai puţin în adâncime.

Japoniei 978 000 1 752 4 036 1 713 000 4. Chinei de Est 752 000 349 2 717 263 000 (Dong Hai) 6. principalele mări de pe Glob. Principalele mări ale lumii Adân. Bering 2 315 000 1 640 4 420 3 683 000 2. atingând frecvent 20o…30oC (exemple: Marea Roşie. Marea Caraibilor. Chinei de Sud 3 447 000 1 140 5 420 3 928 000 (Nan Hai) 7. y Mări intertropicale cu temperaturi întotdeauna mai mari de 23oC. Marea Arabiei. Marea Galbenă. y Mări temperate calde cu temperaturi de 23oC şi chiar mai mult vara. Tabelul 3. Marea Chinei de Sud. Java 480 000 45 89 20 000 71 .2. Alte Suprafaţa Adân- cimea Volum parti- Oceanul Marea cimea (km2) maximă (km3) cula- medie (m) rităţi (m) PACIFIC 1.2. Sulawesi 435 000 3 645 8 547 1 586 000 9. Ohotsk 1 592 000 859 3 657 1 375 000 3. de 25o…27oC (exemple: Marea Mediterană Europeană. Sulu 348 000 1 591 5 119 553 000 8. În funcţie de bazinul oceanic de care aparţin redăm în tabelul 3. Marea Neagră). Marea Mediterană Asiatică). Galbenă (Huang 417 000 40 106 17 000 Hai) 5. Marea Japoniei.

. .Roosevelt .Amundsen Deli- . Seram 160 000 1 880 3 063 205 000 13. Bali 45 000 220 1 590 49 000 16.2. Banda 695 000 3 084 7 360 2 129 000 11. Filipinelor 5 500 000 5 860 11 516 16 650 000 18. Golful 1 327 000 2 431 5 659 3 226 000 Alaska 30. mitată recent 29. . Solomon 720 000 5 012 9 142 1 400 000 17. . . - 27. Timor 450 000 420 3 310 195 000 24. Flores 121 000 1 829 5 140 222 000 15. Arafura 1 037 000 197 3 680 204 000 22. Fiji 2 600 000 3 250 6 638 6 250 000 21. . Noii 350 000 1 320 2 609 60 000 Guinee 25. . Deli- mitată recent 26.Golful 117 000 818 3 127 145 000 Californiei 72 . . Sawu 105 000 1 701 3 470 178 000 12. . Maluku 291 000 1 902 4 180 554 000 14. (continuare) Adânci. . . - lingshausen 28. Coralilor 4 791 000 2 394 9 142 11 470 000 19. Tasman 3 150 000 2 657 5 943 7 850 000 23. Tabelul 3. Alte Suprafaţa Adân- mea Volum parti- Oceanul Marea cimea (km2) maximă (km3) cula- medie (m) rităţi (m) PACIFIC 10. Halma- 47 000 1 105 2 039 77 000 hera 20. Bel- . . Ross .

Irlandei 103 000 102 272 9 500 11. Scoţiei . Neagra 413 488 1 271 2 245 537 000 6.Caraibilor 2 745 000 2 491 7 680 6 860 000 10. Roşie 450 000 491 2 635 251 000 2. Azov 38 000 9 13 0. Weddell 2 890 000 1 060 8 268 3 500 000 INDIAN 1.3 7.Mediterană 2 505 000 1 498 5 121 3 754 000 4. Golful 2 172 000 2 586 5 258 5 616 000 Bengal 5. Marmara 11 000 357 1 355 4 000 5. - (Antilele de Sud) 13. . (continuare) Adânci. Alte Suprafaţa Adân- mea Volum parti- Oceanul Marea cimea (km2) maximă (km3) cula- medie (m) rităţi (m) ATLANTIC 1. Baltică 414 000 86 459 33 000 2. Mânecii 75 . Golful 239 000 40 104 10 000 Persic 4. Andaman 602 000 1 096 4 171 660 000 73 . 1 070 000 1 102 3 809 1 250 000 dorului 12.000 86 172 5 400 8.Labra. Marea 575 000 94 453 54 000 Nordului 3. Tabelul 3. . Arabiei 3 683 000 2 734 5 203 10 700 000 3.2.Golful 1 540 000 1 512 4 023 2 332 000 Mexic 9.

Barents 1 438 400 186 600 322 000 4.2. 1 205 000 1 444 4 846 1 740 000 dei 2. Baffin 689 000 881 2 136 593 000 11. Laptev 672 000 519 2 980 338 000 7. Beaufort 476 000 1 004 4 683 478 000 10. Tabelul 3. Alte Suprafaţa Adân- mea Volum parti- Oceanul Marea cimea (km2) maximă (km3) cula- medie (m) rităţi (m) ARCTIC 1. Ciukcilor 589 600 88 160 45 400 9. (continuare) Adânci. Albă 90 000 49 330 4 400 5. Kara 893000 118 620 104 000 6.Groenlan. Golful 819 000 112 274 92 000 Hudson 74 . Siberiei 926 100 66 155 60 700 Orientale 8. Norvegiei 1 385 000 1 742 3 860 2 408 000 3.

ALTE PROPRIETĂŢI FIZICE (SUNETUL. PRESIUNEA HIDROSTATICĂ 4. AGLOMERAREA MOLECULARĂ.2. PH-UL. MATERIILE ORGANICE DIN APA OCEANELOR 4. LUMINA ŞI LUMINISCENŢA MĂRII 4.10.3.12.8. CAPITOLUL 4 PROPRIETĂŢILE FIZICE ŞI CHIMICE ALE APELOR OCEANICE ŞI MARINE 4. DENSITATEA APELOR OCEANICE 4. CONCENTRAŢIA IONILOR DE HIDROGEN 4. VÂSCOZITATEA 4. GHEAŢA OCEANELOR ŞI MĂRILOR 75 .9.11.7.6. TEMPERATURA 4.1. CULOAREA APEI MARINE 4. GAZELE CONŢINUTE ÎN APA OCEANELOR 4.4. TRANSPARENŢA APEI DE MARE 4. COMPOZIŢIA CHIMICĂ A APELOR OCEANICE (SALINITATEA) 4. CONDUCTIBILITATEA ELASTICĂ) 4.5.13.

76 .

. căldură specifică. . . deoarece apa mai grea (cea cu 40C) de la suprafaţă coboară. legături covalente. având o influenţă reglatoare asupra temperaturii Pământului. Proprietăţile principale ale apei oceanului sunt socotite următoarele: temperatura. salinitatea.când îngheaţă devine mai puţin densă şi pluteşte în apă lichidă. decât oricare alt lichid. densitatea. ceea ce este deosebit de important pentru dezagregarea rocilor.este un solvent deosebit. produce oxigenare spre adâncuri. .apa circulă într-un ciclu continuu între oceane. spre adânc. .compoziţia sa moleculară cuprinde două părţi hidrogen şi una de oxigen (H2O).se încălzeşte şi se răceşte mai încet. . legături ionice. în special. Aceste proprietăţi sunt caracteristici de bază care derivă (în special când este vorba de starea de echilibru şi de variaţia spaţială a acestora) din alte proprietăţi fizice şi chimice specifice apei.a. CAPITOLUL 4 PROPRIETĂŢILE FIZICE ŞI CHIMICE ALE APELOR OCEANICE ŞI MARINE Concepte cheie: moleculă-dipol. . fierbe la 1000C şi îngheaţă la 00C.apa în stare lichidă ocupă volume imense la exteriorul Terrei. 77 . în general şi apei sărate.are o mare capacitate de absorbţie a căldurii. de asemenea. în primul rând ale apei pure şi apoi vom da unele explicaţii : . . agregate moleculare. iarna. atmosferă şi uscat.densitatea maximă a sa este la 40C (la 00C este cu 10% mai voluminoasă decât la 40C).are o mare capacitate de dizolvare. . Enumerăm aceste caracteristici. transparenţa.moleculele individuale se aglomerează câte două până la opt formând agregate. culoarea ş.

formând agregate moleculare. Cei doi poli ai moleculei încărcaţi cu electricitate de sens opus fac ca şi moleculele de apă să se atragă. iar partea încărcată negativ va atrage particule pozitive. Orbitele respective nu sunt stabile când sunt incomplete. iar starea sa ar fi gazoasă în condiţiile termice actuale ale Terrei. Partea sa pozitivă va fi atrasă sau va atrage alte particule cu sarcină negativă. Pe de altă parte. ridică punctul de fierbere al apei de la –800C la 1000C. Dar. fundul acestora ar fi ocupat de gheaţă. într-o anumită măsură. ceea ce rezultă din următoarea schema atomică: orbita externă a atomului de oxigen are şase electroni şi două locuri disponibile. Dacă apa nu s-ar aglomera în agregate. Se realizează astfel. • Multe dintre proprietăţile apei pure provin din unele particularităţi ale moleculei apei. Legătura între ele se face prin aşa-zisele punţi de hidrogen. Acest fapt conduce la o distribuire diferită a sarcinilor electrice ale moleculei. Molecula de apă este foarte stabilă. punctul ei de fierbere nu ar fi aşa de ridicat. dar devin extrem de stabile când se completează prin unirea unui atom de oxigen cu doi de hidrogen şi dau molecula de apă (se realizează legături covalente care dau stabilitate). Şi acest fenomen conduce la alte proprietăţi şi anume. Aceasta deoarece. producându-se dizolvarea acestuia. Aceasta acţionează pe principiul magnetului. ceea ce se face cu multă cheltuială de energie în cazul apei agregate. cel puţin în parte. deoarece nucleele de hidrogen se plasează în arealul celor două locuri libere şi nu simetrice unul faţă de altul. Din acest mecanism provine proprietatea de solvent puternic al apei. De aceea. 78 . Aceasta este o caracteristică deosebită. pentru ca apa să fiarbă se impune ca legăturile de hidrogen să se rupă. gheaţa are o densitate mai mică şi pluteşte. respectiv prin sarcini electrice de sens opus. legături ionice cu alţi compuşi cu care apa vine în contact. apa îngheţată prezintă cristale între care rămân spaţii ceva mai mari decât între moleculele lichide. între ele. Structura de tip dipol mai are o consecinţă. Este ceea ce se cheamă moleculă-dipol. cu uşurinţă. molecula formată este oarecum asimetrică. Compusul care vine în contact cu apa începe să aibă atomii înconjuraţi de apă (prin legături ionice). câte două până la opt. iar atomul de hidrogen are un singur electron pe orbita externă şi un loc liber. diferite de legăturile de tip covalent (ocupă locurile libere de electroni). respectiv pozitivă în partea cu hidrogen şi negativă în partea dominată de oxigen. deoarece altfel gheaţa s-ar scufunda în oceane (mări sau lacuri) şi.

1. aşadar apa cea mai grea este cea rece şi nesărată. Cantitatea de energie radiată primită de ocean este reflectată doar într-o mică măsură. . sărurile rămân în stare lichidă. apele oceanice acumulează căldură pe care o restituie atmosferei în perioada rece. Cantitatea de căldură reţinută de ocean este de 99. densitatea maximă nu mai este la 40C.densitatea creşte cu salinitatea.1. Latitudinea 70 N 50 N 30 N 10 N 10 S 30 S 50 S 70 S Căldura în 31 90 217 252 222 224 85 22 calorii Cea mai mare cantitate de căldură se înregistrează la 100 lat. la salinităţi de peste 20‰.punctul de îngheţ scade cu creşterea salinităţii. în timp de 24 de ore. ca urmare. Încălzirea apei oceanelor şi mărilor este condiţionată de o serie de factori. Acelaşi lucru se întâmplă ziua şi noaptea.6%. dintre care principal devine radiaţia solară. În perioada caldă a anului. la diferite latitudini. .N şi este de 252 calorii. În ambele cazuri. este foarte diferită (vezi tabelul 4. creşte punctul de fierbere şi coboară cel de îngheţ. Factorii care condiţionează temperatura apei Concepte cheie: conductibilitate termică.1. Cantitatea de căldură primită de 1 cm2 suprafaţă oceanică. Amintim câteva proprietăţi ale apei sărate: . apa oceanică normală îngheaţă cam la minus 20C. cea mai mare parte fiind absorbită. mărindu-se salinitatea pentru apă lichidă. 79 . 4. Printre altele. ci scade sub 00C. punctul de fierbere creşte cu salinitatea.1. • Proprietăţile apei sărate sunt modificate faţă de apa dulce. bilanţ caloric.1).căldura specifică (cantitatea necesară pentru ca temperatura unui gram de apă să crească cu 10C) creşte odată cu creşterea salinităţii şi variază direct proporţional cu temperatura. Tabelul 4. Temperatura 4.

g. de la suprafaţă la fund este aproape neglijabilă.4. sau 3 118 m3 de aer uscat. În analiza temperaturii apei oceanelor şi mărilor se observă o variaţie a temperaturii la suprafaţa oceanului şi una în adâncime. 80 . ea fiind de 0. prin condensarea vaporilor de apă.c. prin transformarea energiei cinetice în căldură. marea se încălzeşte mai încet decât uscatul. Intervin aici însă fenomene de convecţie. pe verticală. care realizează un schimb de căldură între straturile superioare şi cele inferioare. dar se răceşte la fel de încet. Căldura specifică a apei de mare fiind mai mare (de 0.s.4). acest raport formează bilanţul caloric sau termic. în mică măsură. de la scoarţa pământului şi pierde căldură prin evaporaţie şi iradiere în atmosferă. • Transmiterea căldurii în apa de mare liniştită. Pentru încălzirea unui cm3 de apa se consumă atâta căldură cât este necesară pentru încălzirea a 5 cm3 de granit. Din cauza căldurii specifice mici a materialelor care alcătuiesc scoarţa terestră.9 (uscatul = 0.00134 u. • Apa oceanelor şi mărilor primeşte căldură prin radiaţie solară şi. în cazul când cantitatea de căldură acumulată este mai mică decât cea pierdută. • Încălzirea apei oceanelor şi mărilor este legată. când cantitatea de căldură acumulată este mai mare decât cea pierdută şi negativ. Acesta poate fi pozitiv. într-o măsură mai mică şi de alţi factori. prin conductibilitate directă. în medie 0.9). aceasta se încălzeşte şi se răceşte mai repede. • În apa mărilor şi oceanelor există un raport între cantitatea de căldură primită şi cea care se pierde. sau constante. Pot exista şi bilanţuri echilibrate. Conductibilitatea termică a apei de mare este cantitatea de căldură transmisă într-o secundă printr-un centimetru cub de apă de mare. când cele două cantităţi sunt egale. • Apa are o căldură specifică mare şi anume 0. prin degajare de căldură în urma unor procese chimice. • Conductibilitatea termică a apei de mare este mai mică de 120 de ori decât a fierului şi de 7 000 de ori mai mică decât a aramei. ale cărei feţe opuse sunt menţinute la temperaturi care diferă între ele cu 1 grad. dintre care amintim: căldura primită de apa oceanelor prin conductibilitate de la scoarţa pământului.

decât cele zilnice. în larg şi 50C. sezonale şi anuale. Când se analizează valorile temperaturii apei nu se ţine cont de anotimpurile propriu-zise. ecuator termic. întâlnindu-se şi aici deci variaţii diurne. lunare. ci se analizează valorile maxime şi valorile minime ale lunilor extreme. iar cea mai scăzută între orele 4 şi 8 dimineaţa.2 19. cu temperatura aerului. prezintă o importanţă deosebită pentru vieţuitoarele marine (care sunt foarte sensibile la cele mai mici variaţii de temperatură). frecvenţa şi tăria vânturilor. curenţii oceanici. în regiunile litorale.1.2.4 13. atingând valori de 2…100C. 4. Temperatura apei oceanelor variază în directă legătură cu radiaţia solară. unde apa este mai rece. Variaţia temperaturii la suprafaţă Concepte cheie: hidroizoterme.2 13. Tabelul 4. Între temperatura apei oceanelor şi cea a atmosferei există o legătură strânsă care este redată în tabelul 4.9 7. fenomenul se prezintă invers. N). Diferenţa dintre temperatura maximă şi cea minimă înregistrată zilnic formează amplitudinea diurnă.0 19.7 1.3 (0C) Temperatura apei 26. Temperatura zilnică cea mai ridicată a apei se înregistrează după amiaza între orele 14 şi 16.7 0. iar cele mai ridicate în timpul verii. Variaţiile anotimpuale sau sezoniere sunt mai mari.9 25. În emisfera boreală. în luna august.2. aşezarea oceanelor pe glob.2 (0C) Apa oceanelor este mai caldă decât atmosfera. foarte mică. adică de latitudine. oscilând în jur de 10C.2. Latitudinea 00 100 200 300 400 500 600 Nord Temperatura aerului 25. Observăm că valorile maxime şi minime apar cu o lună mai târziu la apa 81 . Amplitudinea diurnă este mică la apa oceanelor şi mărilor.5 23.8 24. Această variaţie a temperaturii. Variaţiile temperaturii apelor oceanice se aseamănă cu cele ale aerului. În emisfera australă.3 25.1 5. temperaturile cele mai scăzute se înregistrează în luna februarie. excepţie făcând zonele tropicale (în special la 200-300 lat.

în emisfera sudică. Latitudinea 500N 400N 300N 200N 100N 00 100S 200S 300S 400S 500S Amplitudinea temp. 4.1. iar în Pacific întâlnirea lui Oya Shiwo cu Kuro Shiwo).6 3.9 Amplitudinile termice anuale cresc de la Ecuator spre N şi S. Amplitudinile anuale (rezultate din diferenţele mediilor lunilor extreme) sunt mai mari. În Golful Persic. în Marea Galbenă 250C şi. aceasta datorită căldurii specifice mai mari pe care o are apa oceanelor în comparaţie cu scoarţa Pământului.1 4. În emisfera nordică.6 2. Amplitudinea maximă se înregistrează în emisfera nordică la latitudinea de 400 şi este de 10. 280C în Marea Chinei de Sud. apei (0C) 8.7 3. amplitudinile au valori mai mici (fig.8 2. Cu valorile temperaturilor se constituie hărţi cu hidroizoterme lunare şi anuale.4 10. Acestea sunt zone în care se întâlnesc curenţii calzi cu cei reci şi care nu au delimitări precise. decât cele diurne. în funcţie de latitudine (după Sverdrup) Variaţii anuale mari ale amplitudinilor mai prezintă şi unele mări interioare sau unele zone litorale. 4.2 6. Hidroizotermele sunt liniile care unesc punctele cu aceeaşi 82 .oceanelor. unde variaţiile anuale pot ajunge până la 28-300C. unde oceanele comunică larg între ele şi uscatul este mai slab reprezentat. Ele sunt repartizate astfel (tabel 4. Amplitudinea medie anuală a temperaturii de suprafaţă în oceane. în Marea Japoniei 220C. Fig. valoarea este de 200C.3. în cazuri speciale.2 2. când de unul rece (în Atlantic.6 5. amplitudinile sunt mai mari datorită influenţei pe care o exercită masele de uscat asupra apei oceanelor. decât la temperatura aerului. întâlnirea Gulf Stream-ului cu Curentul Labrador. aceeaşi regiune este străbătută când de un curent cald.20C.1.): Tabelul 4.3.3 2. Regiunile cu amplitudini anuale mari se găsesc în NV Oceanului Pacific.).

apele oceanice au o temperatură medie mai ridicată. 4. 83 . • în emisfera nordică. Hidroizotermele medii anuale ale oceanelor Analizând hidroizotermele anuale ale oceanelor se observă că: • la suprafaţă. decât în cea sudică. lunare şi. hidroizotermele anuale.2. 20-300C).temperatură a apei. decât atmosfera (10. mai ales în Atlantic şi în estul Pacificului. • ecuatorul termic nu corespunde cu cel matematic. • mersul hidroizotermelor este mai uniform în emisfera sudică.2. excepţie făcând regiunea tropicală unde apa este mai rece. apele sunt mai calde. Se analizează. a lunilor extreme (februarie şi august) (fig. în special. Fâşia cea mai caldă de apă merge totuşi pe Ecuator sau în imediata sa apropiere şi are temperaturi de cca 270C. 4. decât în cea nordică. decât a uscatului apropiat. de obicei. la latitudini egale. Fig. • temperatura medie este mai ridicată în emisfera nordică. • apa oceanelor este mai caldă decât atmosfera.). decât în cea sudică. El se deplasează mult vara în emisfera nordică.

dar şi ridicării apelor reci din adâncime (upwelling). Temperaturile minime au fost de – 20C (apa în stare lichidă) înregistrate în regiunile polare. în acest ocean. Temperatura de vară pe coasta Californiei este cea mai coborâtă.10C. Valorile medii ale temperaturilor. mersul hidroizotermelor este influenţat de concentrarea principalelor regiuni ale uscatului. • apele sunt mai calde în partea de est a oceanelor şi. în apropierea ţărmurilor Americii şi Asiei. în special la 35-400 latitudine nordică (datorită prelungirii curenţilor reci: Labradorului. în Oceanul Pacific. regiunile temperate cu temperaturi medii de 100…50C. în regiunile intertropicale (datorită alizeelor şi prelungirii curenţilor calzi) şi mai reci în partea apuseană a oceanelor. 1 Anul Geofizic Internaţional 84 . Oya Shiwo). Oceanul Pacific are o temperatură medie de 19. la această latitudine. s-au înregistrat temperaturi de 290C şi chiar 300C (măsurate de nava Vitiaz. Repartiţia temperaturii pe oceane şi mări Temperatura de la suprafaţa apei Concept cheie: upwelling. în special. iar regiunile circumpolare cu valori de – 10…70C. 4. care alimentează în bună parte acest curent. Temperaturile scăzute de pe coasta Californiei se datoresc Curentului rece al Californiei. sunt următoarele: zona ecuatorială este caracterizată cu temperaturi ale apei de 270C.N) rezultă o diferenţă de 40 până la 130C la mediile lunare. în 1958. Cele mai ridicate temperaturi ale apei oceanelor au fost de 320C. • Comparând temperaturile înregistrate la Yokohama (latitudine 350N) şi San Francisco (370 lat. pe zone geografice. • În repartiţia temperaturilor se observă o puternică diferenţiere între valorile observate pe coastele estice şi cele vestice ale oceanului. mai ales între 300 şi 400 latitudine. AGI1).3. În vecinătatea Ecuatorului.1. iar climatul pe această coastă este deosebit de răcoros în timpul verii. • în emisfera nordică. de unde şi curbarea acestora. înregistrate în luna august. Groenlandei. dintre toate oceanele.

pe când coastele asiatice sunt sub influenţa curenţilor reci. Trebuie ţinut cont şi de configuraţia celor două zone limitrofe şi anume. • O alta comparaţie ne oferă localităţile Sitka (570 lat.N) de pe coasta asiatică. toată regiunea cuprinsă între Cercul Polar şi Polul Sud este formată din uscat. Coastele europene sunt scăldate de Curentul Golfului (Gulf Stream). pe când cele americane de Curentul rece al Labradorului (până la sud de Terra Nova). pe când pe coasta asiatică. Curentul Canarelor. aici apare şi fenomenul El Niño. Golful Alaska este scăldat de un curent cald. până la 50 lat. Acest fenomen se explică prin felul cum comunică apele Oceanului Atlantic. decât în lungul coastelor europene.N) de pe coasta americană şi Petropavlovsk (530 lat. Temperatura apei în partea nordică a oceanului este mai ridicată decât cea din partea sudică. 85 . prin treceri relativ înguste. iar în nord.N. în partea de nord. cu apele Oceanului Arctic. De această dată. decât coasta americană. decât în partea occidentală a oceanului. Oceanul Atlantic are o temperatură medie de 16. • În Pacificul de Sud. Thomson). Oceanul Arctic este înconjurat de uscat. apa este mult mai rece. de la Ecuator până la 400 latitudine S. diferenţa dintre cele două coaste se schimbă astfel: coastele europene şi africane devin mai reci. În repartiţia temperaturii se observă contraste între coastele estice şi vestice ale oceanului: . acoperit cu gheaţă şi zăpadă. în lungul coastelor Americii. Kamceatka şi Oya Shiwo. temperaturile în lungul coastelor americane şi Groenlandei sunt mult mai joase.90C.în jurul Ecuatorului. .de la latitudinea de 700 până la 400. unde în Golful Alaska nu coboară niciodată sub 00C. în Antarctica. . În lungul coastei europene şi africane se formează un curent rece. comunicarea se face liber cu apele antarctice. Cauza o constituie Curentul rece al Perului sau Humboldt. apa este mai caldă pe coasta americană.la sud de 400N. fără zăpadă în timpul verii şi cu temperaturi mai mari de 00C. în sud. oceanul este îngheţat cca trei luni pe an. temperaturile sunt aproximativ egale. prin existenţa pragurilor (Nansen.

coastele africane sunt scăldate de Curentul Benguelei cu ape mai reci. decât în est. temperatura variază astfel: vara este de 160…250C. în apropierea Capului Bunei Speranţe. • Mările Oceanului Arctic sunt acoperite tot timpul cu gheaţă. Marea Mediterană are temperatura mai ridicată vara. În vest. cea mai mare temperatură a fost de 350. până la 150C. datorită Curentului Braziliei. Oceanul Indian are o temperatură medie de 170C. 100C în Marea Egee. de la o linie ce ar uni sudul Australiei până la Capul Bunei Speranţe. iarna de 25…180C. datorită schimbului de ape cu Oceanul Atlantic. Coastele americane sunt mai calde. S. 170C pe coastele Egiptului şi Siriei. • Variaţii mari de temperatură se produc în Marea Galbenă.de la 50 lat. • Marea Mediterană are o temperatură destul de constantă la suprafaţă. iar vara temperatura trece de 250C. În general. cu temperatura în jur de 00C. dar vara există spaţii libere.50C. • În Golful Mexic. În februarie. decât a Oceanului Atlantic la aceeaşi latitudine. • Marea Baffin prezintă o temperatură de 3. iar iarna de 130C. care transportă spre sud ape ecuatoriale. cu apă dezgheţată. 86 . 70C la Sevastopol. 290C pe coastele Asiei Mici. influenţată de uscatul continental.50C. • Marea Neagră. • Marea Roşie are o temperatură medie vara de 300C. Prezintă variaţii mult mai mici şi nu oferă contraste termice puternice. În august. temperaturile au 200 şi scad în timpul iernii australe. 210C în Gibraltar. are iarna o temperatură de 20C la Constanţa. temperatura este mai mică. apare din nou un contrast şi anume între coastele africane şi cele americane. decât cea din oceane. ♦ Temperatura apelor marine este mai variată. . din cauza influenţei puternice a uscatului care o înconjoară. unde iarna îngheaţă. iar vara 280 la SE de Sulina. ea fiind influenţată mult de condiţiile locale specifice fiecărei mări. 220C pe coastele Franţei. temperatura este de 120C în sudul Franţei.

80. la 2 000 m t = 2. la 3 000 m t = 2.90. • În general. Descreşterea temperaturii cu adâncimea (Oceanul Atlantic) • Temperaturile joase din adâncul Oceanului Planetar sunt explicate prin influenţa pe care o exercită apele polare. Stratificaţia termică „normală” este aceea când temperatura scade cu adâncimea şi nu există o ridicare a temperaturii în stratele adânci. când la fiecare 100 m temperatura scade cu 10 sau 20C. Fig. • La 200 latitudine nordică. 87 .90. la 200 m t = 16. în Oceanul Atlantic.70. apa de la suprafaţă. Repartiţia temperaturii în adâncime Concepte cheie: dihotermie. la peste 4 000 m t = 1.). mai repede în primele straturi şi mai lent spre straturile de adâncime.40. valoarea temperaturilor medii pe verticală oscilează astfel: la suprafaţă t = 23. la 1 000 m t = 40.4. 4.3. homotermie. scăderi regulate şi continui ale temperaturii pe verticală au loc până la adâncimea de 1 500 m. în special pe calea mişcării de convecţie impusă. Căldura înmagazinată de suprafaţa oceanului se transmite în adâncime. Apare astfel o stratificaţie termică.4. coboară şi se răspândeşte lent pe fundul oceanelor. În mod obişnuit.1. 4.3. În zona polară. la 100 m t = 21. temperatura apei scade de la suprafaţă către fund. de la poli spre Ecuator. răcindu-se până la – 1 şi – 20C.20C (fig. provocată de valuri şi curenţi.

Rouch. 350 m. de cca 20C. temperatura scade de ambele părţi ale pragului. • Apa caldă din straturile superioare ale oceanului are o mişcare inversă. Aceasta se explică prin faptul că Mediterana comunică cu Oceanul Atlantic prin Strâmtoarea Gibraltar situată pe un prag adânc de numai cca. de la Ecuator spre poli. Apele care trec pragul au temperaturi de 12. în general. cât şi aportului de apă dulce al fluviilor. existând o stratificaţie termică directă (normală). 88 . din această distribuţie. o temperatură constantă de 12. La suprafaţă. Când legătura este directă până jos. cu temperaturi în jur de 00C. apele adânci. Sub stratul de apă dulce.70C. care comunică cu oceanul prin anumite praguri. sunt oprite de prag. • În regiunile polare. se observă unele particularităţi în distribuirea temperaturii pe verticală. pe cea a oceanului. se găseşte o pătură de apă mai dulce. temperatura rămâne constantă de la adâncimea pragului până la fund. mai mare decât a Oceanului Atlantic. într-o oarecare măsură. Observăm. • Marea Mediterană are. În schimb. Temperatura mărilor este dependentă de legătura pe care acestea o au cu oceanul. datorită topirii gheţarilor. 4. circulaţia apelor arctice. apa este mai caldă din cauza pragurilor care barează.4. în linii mari. La mările interioare sau la cele parţial închise. Aceasta este o stratificaţie termică cunoscută sub numele de dihotermie. De la suprafaţă şi până la nivelul pragului de la Gibraltar. în Oceanul Atlantic temperatura scade până la 20C (fig. Temperatura de la suprafaţa Mării Mediterane este.). până la 12. că între două straturi de apă cu temperaturi mai joase se află intercalat un strat de apă cu temperaturi mai ridicate. de la 350 m în jos. Acest fenomen de dihotermie apare şi în apele australe (semnalat de J. care impune o stratificaţie constantă (homotermie). constatăm că în emisfera nordică. temperatura urmăreşte.70C. 1927). Temperaturile încep apoi să scadă din nou până la – 10… – 20C. mai reci.70 (homotermie) până la fund. • Dacă comparăm temperatura apei la aceeaşi adâncime. până la adâncimea de 20 m se găsesc temperaturi mai ridicate. în cele două emisfere.

dar precisă. izopicne. 4. Metoda constă în determinarea greutăţii apei de mare la 00C şi în împărţirea valorii găsite la greutatea unui volum egal de apă distilată la + 40C. • Marea Chinei de Sud păstrează. de la 2 000 m până la fundul ei. Densitatea este influenţată de temperatură şi salinitate.4. aflat la 2 000 m adâncime. ea variind în raport direct cu salinitatea şi invers proporţional cu temperatura. Metoda este destul de complicată. areometru. pentru 35‰ salinitate). pentru apa oceanică sau marină. al cărei prag are 200 m adâncime. cea avută la nivelul pragului despărţitor de ocean. refractometru. Temperatura apei Mării Mediterane • Marea Roşie comunică cu Oceanul Indian prin Strâmtoarea Bab-el-Man-deb. temperatură la care apa distilată are maximum de densitate. Se numeşte densitate.2. raportul care există între greutatea unui volum de apă oceanică şi acelaşi volum de apă distilată. având temperatura de 40.50. apa oceanică are densitatea maximă la temperaturi sub 00C (–3. 4.30C. temperatura de 2. fiind în jur de 220C. Spre deosebire de apa dulce. Fig. Densitatea apelor oceanice şi marine se măsoară cu ajutorul picnometrului. Temperatura acestei mari este constantă începând de la 300 m adâncime. Densitatea apelor oceanice Concepte cheie: picnometru. flotabilitate. nu se poate folosi însă 89 .

Valorile maxime ale densităţii sunt de 1. unde trebuiesc metode mai expeditive.4. În zona de vărsare a 90 .022 în Pacific. Se produc şi o serie de anomalii în distribuţia densităţii.). care se bazează pe fenomenul refracţiei. densitatea se modifică de la Ecuator spre poli. cu un diametru mai mic.5. este însă mai puţin exactă. din aer în apă.5. Pentru cunoaşterea distribuirii densităţii apei la suprafaţa oceanelor se folosesc hărţile cu izopicne (linii de egală densitate) (fig. lestat cu plumb sau cu mercur. Refractometrul este format dintr-o prismă care are în interior apă de mare.la bordul navelor. chiar la bordul navelor. de greutate cunoscută. de exemplu.027 şi 1.023 în Atlantic şi 1. Fig. Cunoscând greutatea şi volumul. 4. Areometrul este format dintr-un flotor cilindric de sticlă. Din corpul cilindric al instrumentului iese o tijă. gradată în unităţi de volum pe care se citeşte valoarea volumului. adică pe devierea razelor de lumina la trecerea lor dintr-un mediu mai puţin dens într-un mediu mai dens.028 în mările polare. Se determină indicele de refracţie al ei şi i se află densitatea. se determină densitatea apei la o anumită temperatură. atingând valori maxime în zonele subpolare şi polare. Densitatea se mai poate măsura şi cu refractometrul. Harta izopicnelor oceanelor În oceane. spre Ecuator ele scad la 1. O metodă mai simplă este aceea a măsurării densităţii cu areometrul.

018. (newtoni/m2). În Marea Baltică. • Presiunea hidrostatică are influenţe asupra proceselor chimice şi biologice din mediul marin.015. în timp ce în Marea Nordului este de 1. apele fiind foarte dulci.fluviului Amazon densitatea este de 1.T. de compresibilitate. datorită scăde- rii temperaturii şi creşterii presiunii.3. 4. Presiunea hidrostatică Concepte cheie: presiune hidrostatică. Se măsoară în atmosfere. de micşorarea volumului de apă marină. inundând o suprafaţă de uscat de aproximativ 5 miliarde km2. Repartiţia densităţii are o mare importanţă pentru navigaţie. Vâscozitatea apei oceanice este influenţată de temperatură şi salinitate. 4. 91 . Vâscozitatea Concepte cheie: vâscozitate. decibar Reprezintă presiunea exercitată de o coloană de apă asupra suprafeţei de contact situată la baza ei. • Presiunea hidrostatică este însoţită de o creştere a densităţii apei şi.G. în special vara. densitatea scade în luna august la 1. Presupunând că ar dispare presiunea hidrostatică. (dyne/cm2) sau în S. la gura de vărsare a Gangelui de 1. Flotabilitatea vaselor creşte în apele mai dense (navele care ies din Dunăre încărcate adaugă încărcătură în Marea Neagră şi se supraîncarcă în Mediterană exact cu diferenţa care rezultă din densitatea apei în cele trei regiuni). nivelul actual al apelor oceanice ar creşte cu aproximativ 50 m.004. ea creşte o dată cu scăderea temperaturii şi cu creşterea salinităţii. cascading Reprezintă rezistenţa la curgere a lichidelor. creşte cu un decibar la 1 m adâncime şi se afla în raport direct cu densitatea.4. • Presiunea hidrostatică este în funcţie de adâncimea şi densitatea apei marine. • Densitatea în adâncime creşte. respectiv. în mod regulat.S.026. unităţi C.

în Oceanul Indian. • Vâscozitatea influenţează dinamica apelor oceanice. de unde rezultă că apele polare sunt mai puţin transparente. • Vâscozitatea poate impune o mişcare turbionară pe verticală sau orizontală. de 40-50 m. cu salinitatea şi cu temperatura apei. în apele tropicale transparenţa este mai mare (40-60 m). diatomee. aceste materii provin atât din sedimentele fine aduse de apele curgătoare sau răscolite de pe fund de valuri. crustacee etc. Mişcările turbionare pe verticală pot fi ascendente şi aduc la suprafaţă elemente minerale sau substanţe nutritive care determină o dezvoltare excesivă a planctonului. determi- nând schimbul dintre masele de ape diferite. alge unicelulare. în Marea Mediterană 60 m. transparenţa maximă este de 59 m. • În general. 92 . adică de cantitatea materiilor pe care le are în suspensie. • Fenomenul de ridicare a apei este cunoscut sub numele de upwelling. Transparenţa maximă a fost observată în Marea Sargasselor şi este de 66. discul lui Sechi. de luminozitatea de moment. • Transparenţa apei de mare creşte. Transparenţa apei de mare depinde. Transparenţa apei de mare Concepte cheie: plancton. decât cele ecuatoriale. iar la poli mai mică (10 m) din cauza bogăţiei apei în plancton (totalitatea organismelor vegetale şi animale care plutesc antrenate de valuri şi curenţi – organisme microscopice. materiile în suspensie se depun mai repede în apa caldă. cât şi din descompunerea substanţelor organice.5 m şi chiar 70 m.). Mişcările descendente ale turbioanelor (cascading) duc spre adânc ape cu vâscozităţi mai mari.5. • La ţărmuri. chiar şi prezenţa organismelor vii influenţează coloritul şi mai ales transparenţa. În Oceanul Pacific. în general. în Marea Neagră 25 m. decât în cea rece. în primul rând. transparenţa este redusă din cauza abundenţei microorganismelor şi a mâlurilor antrenate de valuri. fotometrie. de dispersie a luminii şi de gradul de absorbţie a energiei solare. de limpezimea ei. 4. de unghiul de incidenţă a razelor solare. • Transparenţa este strâns legată şi de gradul de reflectare a razelor solare.

cu atât culoarea lor este mai albastră. • Diferenţa de culoare a fost explicată la început prin reflectarea culorii cerului în apă. lumina este descompusă în cele şapte culori spectrale. Spre zonele reci. culoarea mării este albastră. cu cât mările sunt mai aproape de tropice. Marea Galbenă îşi trage numele după loessul cărat de fluviul Galben (Huang-He). cenuşii şi alburii. O mare este cu atât mai albastră cu cât este mai săracă în plancton. • Măsurătorile de transparenţă a apei se fac cu discul lui Sechi. tubul care devine invizibil are culoarea mării. Marea Albă. • De obicei. planctonul există în cantităţi enorme şi dă apei o culoare verde-murdară. apele devin tot mai verzi. sau prin fotometrie. Trecând prin apa de mare.6. după întinsele suprafeţe ocupate de gheţuri. Mai târziu s-a dovedit că ea stă în strânsă legătură cu vieţuitoarele din apă şi mai ales cu planctonul. măsurători directe cu submarine. Obişnuit. În mările reci. pătrunderea luminii în apa de mare este o particularitate optică deosebit de importantă care conduce şi la alte consecinţe (vezi mai jos). Pe lângă transparenţă şi culoare. scafandri etc. un disc alb cu diametrul de 30 cm. Razele albastre şi violete nu sunt absorbite de apă. • Culoarea mai este în funcţie şi de alte cauze: Marea Roşie se numeşte astfel după culoarea sa roşiatică-fosforescentă. Culoarea apei marine Exista mai multe cauze care determină culoarea apei de mare. 4. 93 . celulă fotoelectrică cu seleniu. apoi verde-pal. care este formată din mai multe eprubete (sau tuburi închise) cu soluţii colorate de la albastru la galben-cafeniu. Pentru determinarea culorii apei marine se foloseşte scara colorimetrică a lui Forell-Ulle. întocmai ca la trecerea printr-o prismă. Cufundat în apă. aceasta fiind o consecinţă a proprietăţilor optice ale apei de mare. dată de nişte microorganisme fosforescente ce o populează. dând astfel coloritul albastru. ele sunt reflectate şi difuzate în toate direcţiile de particulele în suspensie.

• Lumina pătrunde în apă sub formă de con de lumină. 4. 94 . 7 ore. cu vegetaţie clorofiliană. pe o anumită lungime de undă. în mediul marin.6. • Intensitatea radiaţiei solare. În adâncime.4. decât în atmosferă. Aceasta se datoreşte unor microorganisme. la 10 m ea atinge 10 ore. factori care provoacă absorbţia sau dispersia luminii. 4. cât şi în adâncime. de prezenţa sau absenţa organismelor vii. razele oblice se reflectă şi vor pătrunde cu atât mai puţin cu cât ele vor fi mai înclinate. Alte proprietăţi fizice Sunetul se propagă în apa de mare cu o viteză de patru ori mai mare. lipsită de lumină.). sunt unele vieţuitoare mai mari care au aparate fotogene speciale (meduze. razele perpendiculare fiind cele mai penetrante. În funcţie de pătrunderea luminii în mediul marin s-au delimitat trei zone caracteristice în adâncime cu stări de luminozitate diferite: zona fotică sau luminoasă. oligofotică (disfotică). depinde de unghiul de incidenţă cu suprafaţa apei. Apa mărilor are şi o lumină proprie atât la suprafaţă. Lumina şi luminiscenţa mării Concepte cheie: zonă fotică. între 20 şi 120 m. zona oligofotică sau crepusculară. Coeficientul de extincţie a luminii depinde de moleculele de apa. Aglomerarea moleculară (vezi proprietăţile apei) influenţează comportamentul apei de mare în ceea ce priveşte: punctul de congelare (care scade odată cu creşterea concentraţiei). crustacei etc. afotică.7. Cu cât suntem mai la suprafaţă ziua este mai lungă. dintre care amintim bacteriile fosforescente (foto-bacterii). tensiunea superficială şi vâscozitatea. Durata zilei variază. datorită densităţii crescute a acestui mediu (în medie cu 1 500 m/s). cu bacterii fotosintetizante. între 120 şi 600 m. de materia organică şi anorganică dizolvată. zona afotică. în funcţie de adâncimea apei. între 10 şi 20 m. presiunea osmotică.). sub 600 m.8. între 20 şi 35 m numai 3 ore (fig.

de unde şi termenul de salinitate (g ‰= prescurtare folosită pentru gram la litru). termoclină. care o deosebeşte de celelalte ape.6.4. salinitate. 4. Conductibilitatea electrică este mai crescută decât a apei dulci datorită sărurilor minerale dizolvate. Compoziţia chimică a apelor oceanice (Salinitatea) Concepte cheie: elemente chimice. Apa de mare este o soluţie complexă în care se întâlnesc peste 35 din elementele chimice clasice cunoscute. Gustul său.9. este dat însă numai de două dintre elemente şi anume de clor şi sodiu. diagrama TS. Durata zilei în apa oceanului în funcţie de adâncime Aceste modificări combinate cu temperatura şi presiunea hidrostatică influenţează organismele care populează mediul marin. 95 . haloclină. izohaline. determinând adaptări specifice în funcţie de mediu. precis determinate şi soluţii. săruri. Fig. 4. Principalele elemente care se găsesc în apa marină sunt date în tabelul 4.

plumb.12 0.76 Clorură de magneziu .61 Sulfaţi 2.22 TOTAL 35 100% Datorită procentului mare de 77. nichel. fier. oxigen.04 Sodiu 10.34 Bromură de magneziu .CaSO4 1.140 0.272 3. hidrogen. deci termenul de salinitate pare oarecum impropriu.86 2.065 0.08 0.16 Potasiu 0.04 Total 34. apa marină mai conţine.CaCO3 0.74 Sulfat de calciu . termenul de salinitate pare a fi justificat.MgBr2 0. argint. argon şi unele metale ca: cupru.013 0. aur etc.380 1.5 100% În afară de aceste elemente. Elementul g‰ % Clor 18.400 1.88 Sulfat de magneziu . Se obişnuieşte pentru săruri a se da următorul tabel: Tabelul 4.4.46 Carbonat de calciu . nu sunt săruri. De fapt. azot.26 3.81 10. în cantităţi mici. cobalt.21 77. Săruri g‰ % Clorură de sodiu .K2SO4 0.41 Brom 0. cele mai multe elemente în formele lor ionice.NaCl 27.69 Calciu 0.649 7. Tabelul 4.19 Iod urme - Stronţiu 0.66 4. Congresul Oceanografic Internaţional din 1902 a definit salinitatea drept totalul solidelor dizolvate într-un kilogram de apă de mare atunci 96 .68 Magneziu 1.60 Sulfat de potasiu .MgCl2 3.980 55.76% pe care îl ocupă clorura de sodiu. care sunt prezente în apa de mare.556 30. zinc.10 Bicarbonaţi 0.5.MgSO4 1.

I care există în 1 000 g de apă marină şi este de 190/00 la o salinitate de 350/00. Comparând conţinutul de săruri al apelor oceanice cu acela al apelor din râuri.1 Compuşi ai azotului. Dintre componenţi salinităţii unii au o pondere mai mare. Br.când carbonatul este convertit în oxid.8 9. sulful. Compuşii sulfului se găsesc în cantităţi egale (tabel 4. bicarbonaţii. iar celelalte săruri îşi vor păstra procentul lor. fosforului şi siliciului şi substanţe 0. calciul. cromul. potasiul. oxigenul. Dintre constituenţi majori sau principali amintim: clorul. aurul. materia organică este oxidată. acidul boric. stronţiul şi fluorul.6.6.3 60. clorura de sodiu va deţine cu 77. Ea se exprimă în ‰ şi are o valoare medie de 350/00.8% din totalul sărurilor. 97 . Clorinitatea (Cl 0/00) reprezintă conţinutul total de Cl.0 organice.2 25. salinitatea este exprimată prin cantitatea de săruri pe care o conţine 1 kg de apă marină. în constituenţi majori şi minori.9 Carbonaţi 0. siliciul etc. Măsurarea salinităţii. iar ce a rămas este uscat la 4800. fierul. magneziul.). Se impune deci o categorisire a lor.7 5. observăm că în apa oceanelor predomină clorurile. iar în apa râurilor carbonaţii. alţii se află în cantităţi foarte mici care nu pot fi estimate. Constituienţi minori.2 Sulfuri 10. bromul şi iodul sunt înlocuite cu clor. care apar sub formă de urme sunt: aluminiul. bariul. azotul. Mai simplu. iodul. fosforul. Proporţia unor grupuri de săruri în apa marină şi dulce Săruri Apa oceanelor Apa dulce % % Cloruri 88. dar proporţia sărurilor principale rămâne întotdeauna aceeaşi. sodiul. Tabelul 4. Oricare ar fi cantitatea totală de săruri. arseniul. Cantitatea de săruri dizolvate într-un kg de apă de mare este diferită de la un loc la altul.

• Salinitatea oceanelor variază de la un loc la altul. cea mai obişnuită metodă este aceea de a doza cantitatea de clor. respectiv 32-370/00. între 200-300 latitudine. În oceane. În profunzime aceste linii se numesc izohalinobate. care este de 55. aici temperatura este destul de ridicată.7. Salinitatea mai poate fi măsurată şi cu metode conductimetrice folosind aparate conductimetrice cu electrozi sau cu inducţie.03+1. apa cea mai sărată se întâlneşte în regiunea tropicelor. prin evaporaţie.805 × Cl. pe de altă parte. • Cu toate acestea.811×Cl sau S = 0. iar la Ecuator scade la 350/00 şi chiar 340/00. această formulă sau metodă este cunoscută sub numele de metoda internaţională a lui Knudsen: S = 0/00 şi cloruraţia în 0/00. 4. Aceste limite sunt mult depăşite în mările bordiere. temperaturile fiind destul de ridicate compensează abundenţa ploilor. în schimb precipitaţiile lipsesc o mare parte din an. adică salinitatea acestei cantităţi de apă. • Cauzele care fac să varieze salinitatea sunt. la fel ca la Ecuator. Salinitatea la tropice trece de 360/00. • Salinitatea variază cu latitudinea descrescând dinspre zona caldă spre cea polară. dar în medie ea este de 350/00. care tind continuu să micşoreze salinitatea. vântul şi temperaturile ridicate care activează evaporarea. pe de o parte. Dacă se face dozarea cu precizie a unui element conţinut într-o cantitate de apă de mare. Salinitatea se trece pe hărţi prin linii ce unesc punctele cu aceeaşi cantitate de săruri numite izohaline (fig. se va putea deduce numărul total de grame de săruri conţinute într-un kg de apă de mare. regiune ce corespunde cu deşerturile de pe uscat. limitele între care variază salinitatea sunt destul de apropiate. iar evaporaţia este intensificată de vânturile regulate ce bat în zonă. În practică. Circulaţia apei marine amestecă continuu apele mai dulci cu cele sărate tinzând să le uniformizeze. ploile şi aportul apelor dulci continentale. iar. adică a măsura cloruraţia apei de mare. • În regiunea ecuatorială. Cantitatea de clor fiind determinată (împreună cu bromul şi iodul) prin titrare cu nitrat de argint se poate deduce salinitatea totală Q înmulţind greutatea clorului cu coeficientul de cloruraţie: Q = 1. 98 .).3% din materia totală dizolvată în apa de mare.

7. la fluviul Sf. aceasta se explică prin transportul de ape calde şi sărate ale Gulf Stremului şi prin încadrarea lui între marile mase continentale. Principala cauză constă în repartiţia apei şi uscatului. • Către regiunile periferice. • La aceeaşi latitudine.50/00 şi se întâlneşte în Marea Sargasselor. în regiunile de vărsare a marilor fluvii. dar nu sub valoarea de 320/00. unde e mai mult uscat. salinitatea scade simţitor datorită topirii gheţurilor. Harta izohalinelor oceanelor • Către poli. Laurenţiu unde scade la 310/00). În Atlantic. • Pacificul se apropie cel mai mult de salinitatea medie (34. cea mai mare salinitate este de 37. salinitatea este mai mare în emisfera sudică.40/00). care pun în libertate o anumită cantitate de apă dulce. o oarecare desalinizare a apelor (în Golful Guineei – regiunea de vărsare a fluviului Congo unde salinitatea scade de la 350/00 la 320/00 pe o suprafaţă de 100 000km2. în Golful Bengal unde se varsă Gangele şi Brahmaputra. 4. salinitatea scade din cauza aportului de apă dulce de pe continent. fluviile fiind şi ele mai abundente în N.90/00). Chiar în zona caldă se simte. 99 . Fig. • Oceanul Atlantic are salinitatea cea mai mare (35.

pe prim . în principiu.plan trece aportul apelor dulci continentale şi climatul. în mări. salinitatea scade până la adâncimea de 1 000m. în formarea curenţilor şi în dezvoltarea condiţiilor de viaţă. 100 .70/00 şi 34.În regiunile tropicale. salinitatea creşte de la suprafaţă spre fund până la 200 m. .Marea Mediterană are 390/00 deoarece în ea se varsă fluvii cu debit mic. y Diagrama T. Temperatura şi salinitatea apelor marine reprezintă. slaba salinitate ajută şi îngheţul. iar salinitatea rămâne constantă de la 1 500 m în jos. salinitatea creşte odată cu adâncimea până la 100m. din cauza gheţurilor aduse în ocean. La suprafaţă.80/00. . respectiv ploile şi temperatura.În zonele temperate salinitatea variază puţin. contrastele de salinitate tind să se atenueze şi chiar să dispară în stratele cele mai profunde. în dreptul vărsării fluviului Nil salinitatea scade la 35. Câteva exemple: . . Totuşi. de la această adâncime se menţine constantă.În regiunile polare. . deoarece în ea se varsă fluvii multe. experienţele arată că în oceane.La Ecuator. punctele se vor aşeza pe o curbă destul de simplă. în zona ecuatorială. apa este mai puţin concentrată din cauza diluaţiei ploilor. • Dacă în oceane salinitatea este în funcţie de precipitaţii şi evaporare. Salinitatea este o proprietate chimică a apelor oceanice care joacă un rol important în mersul regimului termic.Marea Neagră are salinitate mică (180/00). apele sunt mai dulci. . Marea Baltică are în jur de 100/00 în partea de est. mai jos variaţiile sunt slabe. în funcţie de anotimpuri. Mările din regiunile tropicale au salinitatea cea mai mare: Marea Roşie – 380/00. în funcţie de cealaltă.Mările care îngheaţă sunt mult mai dulci. La suprafaţă.S. • În adâncime. temperatura şi salinitatea sunt legate între ele. Golful Persic 400/00. salinitatea are valori constante între 34.950/00.La adâncimile de peste 2 500 m. variabile cu totul independente deoarece schimbările unei mărimi nu sunt legate de schimbările celeilalte. . . dacă vom construi un grafic a uneia din aceste mărimi.

(fig. 5 000 m). Exemplu. 4. Există mai multe modalităţi de reprezentare grafică.).S. 2.9. iar pe ordonată adâncimea (fig. 4. trasarea diagramei T. 4. salinitate.S. calculând. după temperatură şi salinitate. şi izopicnele (fig. 4. 101 . 3. densitatea.S. Temperatura şi salinitatea sunt caracteristice pentru definirea unor mase sau zone de ape şi a timpului de coborâre a unei mase de apă. le prezentăm pe cele mai importante: 1. de adâncime). legat de temperatură. formată din două curbe care indică variaţia salinităţii şi a temperaturii cu adâncimea. reprezentând pe abscisă salinitatea. Temperatura şi salinitatea unor ape pot să se schimbe numai prin amestecul cu ape ce au alte valori ale acestor mărimi (fig. se poate reprezenta pe abscisă salinitatea şi pe ordonată temperatura. cu izopicnele (egală densitate) şi mai mare când unghiul este mai aproape de unghiul drept. în Oceanografie. Din analiza acestor curbe se pot diferenţia mai multe tipuri de apă (de suprafaţă. după Rouch în Atlanticul de Nord de la Azore – la Guernesey (fig. dar dovedesc şi gradul de transformare a lor. Această diagramă poate fi completată şi cu trasarea densităţii pe aceeaşi diagramă. iar salinitatea creşte de la suprafaţă spre fundul marin (fig. ne ajută şi la determinarea densităţii.). se trece pe abscisă temperatura şi salinitatea. intermediare. Termenul a fost introdus.9. Se obţine o diagramă pentru un punct dat (sau pentru o staţie).8).S. Stabilitatea apelor este cu atât mai mică cu cât este mai ascuţit unghiul format de curba T.S. se poate trece pe diagrama T.8. 4.10.8. fie la suprafaţă sau în adâncime. Astfel. iar pe ordonată temperaturi. Ele ne dau imagini despre schimbările de densitate ce au loc odată cu creşterea adâncimii şi ne permit să apreciem gradul stabilităţii verticale a apelor. 4. se mai poate trasa diagrama T.).). din puncte diferite între locuri diferite din ocean. Se observă două minime de temperaturi.). ceea ce explică legătura spaţială-temporară între temperatură şi salinitate.graficul poartă denumirea de diagrama T. Punctul obţinut este notat şi cu adâncimea sa (120. de Helland Nansen (1916).

8. (după Fuglister. Distribuţia pe verticală a salinităţii foarte similară distribuţiei temperaturii. Fig. 1960) 102 . Diagrama T.S. 4.

Noua Caledonie – Insulele Solomon 103 . Fig.11. Fig.10. 4. Diagrama T.S.9. de ansamblu a croazierei „Boussole”. Fig. 4. 4.

astfel. circulaţie varticală). În Marea Neagră. Gazele conţinute în apa oceanelor • În afară de săruri. • Gazele din apa mărilor mai pot proveni şi din procesele chimice şi biologice care au loc în apă. decât apele polare: 4 cm3 de oxigen/litru la Ecuator şi 7-8 cm3 la latitudinile mari. cu excepţia unor bacterii. Gazele dizolvate în apa mării ajung până la adâncime datorită proceselor hidrodinamice (curenţi. raportul dintre oxigen şi azot este de 1 la 5. Un asemenea exemplu ne oferă Marea Neagră unde hidrogenul sulfurat se acumulează spre adâncuri. la care se mai adaugă şi acidul carbonic rezultat din manifestările vulcanice submarine. tot din atmosferă. de asemenea. o sursă de acid carbonic. Vegetaţia de la suprafaţa apei fixează acidul carbonic. iar în oceane de 1 la 2. aici există un conţinut ridicat de oxigen. depinde de coeficientul de dizolvare al gazului. atunci iau naştere procese deosebite care determină formarea de gaze noi. Acidul carbonic provine însă. Cantitatea de gaze. în profunzime lipseşte oxigenul solubil. cu ora zilei.10. oxigenul nu mai este prezent de la adâncimea de 150-200 m în jos. În atmosferă. 4. În anumite condiţii. Odată cu creşterea adâncimii scade cantitatea de oxigen şi creşte cantitatea de acid carbonic. Respiraţia fiinţelor vii aflate la adâncimi constituie. în mare parte. Cantitatea de oxigen dizolvat este în raport invers proporţional cu temperatura. În stratele superioare se dezvoltă organisme care absorb acidul carbonic şi eliberează oxigen. care este un gaz otrăvitor pentru toate organismele. din atmosferă. din cauza lipsei curenţilor de convecţie în adâncime. apa oceanelor şi a mărilor mai conţine în soluţie diferite gaze pe care le absoarbe. Compoziţia gazelor din apa de mare variază cu locul. Solubilitatea gazelor depinde şi de presiunea pe care ele o exercită şi este în raport direct cu ea. cu temperatura şi cu salinitatea. 104 . care poate fi dizolvată. în majoritatea cazurilor. apele din regiunile calde conţin mai puţin oxigen. Oxigenul se dizolvă mai uşor decât azotul. cum ar fi hidrogenul sulfurat.

de la 0-7 reacţia apei este acidă. 105 . prin care înţelegem toţi compuşii care conţin carbon. fosfor. azot. Starea de ionizare a soluţiei se defineşte prin concentraţia ionilor liberi pe care ea îi conţine. hidrogen.11. 4. Concentraţia de ioni se determină prin ionul pozitiv de H+ şi se notează cu pH (pH este logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen dintr-o soluţie). Şi proprietatea de a fi spumoasă se datoreşte tot amestecului acestor substanţe. ionizare. Formele insolubile se depun la fund. Compuşii organici cei mai des întâlniţi sunt nitraţii. gustul ei neplăcut. unguenţa sa când vine în contact cu pielea se datoresc materiilor organice. pH = 7 exprimă reacţii neutre. De materiile organice sunt legate existenţa organismelor marine mici şi mari. fosfaţii şi silicaţii. decât la suprafaţă. Materiile organice din apa oceanelor Concepte cheie: materii organice. adică de particule încărcate cu electricitate pozitivă sau negativă. humus planctonic. compuşi organici. Apa de mare este considerată o soluţie salină. sulf. ea este caracterizată de starea de ionizare. fosfaţii şi silicaţii sunt mai abundenţi în profunzime. Resturile „moarte” ale planctonului şi ale altor organisme sunt descompuse de către bacterii. PH-ul. Ca orice soluţie. Mirosul specific al apei de mare. Apa se disociază în ioni H+ şi OH–.12. Din acest motiv nitraţii. Concentraţia ionilor de hidrogen Concepte cheie: ioni. formând aşa-numitul humus planctonic constituit din forme solubile şi insolubile. 4. În afară de săruri şi gaze. apele oceanelor conţin şi materii organice. Planctonul se dezvoltă foarte mult. cu deosebire în anumite perioade şi zone şi constituie hrana de bază a organismelor mari. fiind consumaţi de către plancton. pH. între 7 şi 14 soluţia este alcalină. aceştia constituie sărurile nutritive din apa oceanelor. el oscilează între 0 şi 14.

valorile pH-ului sunt cuprinse între 7. ea fiind antrenată de curenţi până în zonele temperate. pH-ul este de 8.10C. Se fixează CO2 prin carbonaţi.90C. în regiunile latitudinilor polare. în Marea Mediterană pH este 8. în Marea Neagră pH-ul este 8. datorită ploilor şi aportului de apă dulce. Algele verzi absorb ziua CO2. Poate în estuare să coboare sub 7.5. şi anume 7-6. din cauza salinităţii care coboară punctul de îngheţ.13. care se combină cu apa de mare sub formă de bicarbonat. nordul Pen. dar variază în timp şi spaţiu.25 (la 300 latitudine N). gheţar în derivă. care ridică pH-ul apei.50.15. în special al refluxului. decât a pH-ului. Gheaţa oceanelor şi mărilor Concepte cheie: banchiză.10 (California. iar la 400/00 la – 106 . la o salinitate de 100/00 apa îngheaţă la –0. de 9.4. în Golful Rance.35 la suprafaţă şi scade foarte repede. • pH-ul variază în funcţie de salinitatea şi temperatura apei. Bretagne). 4. Variaţia diurnă a conţinutului de CO2 este inversă. Condiţiile de îngheţare ale apelor marine sunt diferite de cele ale apelor continentale. Noaptea.60C. Întinderea gheţii depăşeşte însă cu mult regiunile în care se formează.05. alcalină. Astfel. Apa dulce îngheaţă la temperatura de 00C.5 şi 8. iceberg. • În general. din contră. cu adâncimea. în general. Deci este mare ziua şi mic noaptea. • În Atlanticul de Nord. în Marea Baltică 8. în timpul verii. în timp ce asimilaţia clorofiliană se opreşte. la 200/00 la – 1. scade.6. dar este şi un indicator al concentraţiei de CO2. Acesta din urmă este descompus şi transformat în carbonat. există degajare de CO2 prin continuarea respiraţiei. în raport cu gradul ei de salinitate. la 300/00 la –1. la salinitatea de 350/00 la –1. cunoscută sub numele de gheaţă. Temperatura scăzută a aerului şi a apei. atingând valori de 7. Valoarea pH-ului apei de mare este. iar pH-ul se diminuează. La proprietăţile fizice şi chimice ale apei de mare este necesar să amintim şi de apa care se află în altă stare de agregare şi anume în stare solidă. forţa Coriolis. are drept consecinţă îngheţarea apei mării. S-au observat însă şi valori mai mari ale pH-ului în timpul mareelor. pe când apa de mare îngheaţă la o temperatură din ce în ce mai scăzută.

În sud. pe platforma continentală. care se poate îngroşa odată cu scăderea temperaturii. se formează apoi un sloi de gheaţă care pluteşte deasupra apei. decât viteza vântului. sub influenţa vânturilor şi a curenţilor. faţă de cea din sud. Banchizele. Viteza gheţurilor în derivă este de aproape 50 de ori mai mică. În acelaşi timp şi la maluri are loc îngheţarea apei. mai întâi îngheaţă şi apoi ajunge la temperatura densităţii maxime (-3. după Nansen ea fiind egală cu 4 noduri marine în 24 de ore. Condiţiile de îngheţare ale apei marine mai sunt influenţate. În prima fază. dând naştere gheţii de mal. Zăpada îmbibă sloiul şi îl transformă într-o masă de gheaţă spongioasă. mişcarea lor este abătută spre dreapta (datorită forţei lui Coriolis). De fapt.70/00. de ninsoare etc. 107 . descriind aproape un cerc în apropierea polului. Aceste blocuri. spre deosebire de apa dulce care mai întâi ajunge la temperatura densităţii maxime (40) şi apoi îngheaţă la 00C. de apă sărată nu se poate vorbi decât de la 24. În emisfera nordică au un aspect haotic despărţite. de canale de apă care se dezgheaţă. pe lângă temperaturile medii anuale scăzute. mai puţin ruptă. acest strat se rupe în blocuri mari. o parte menţinându-se şi în al doilea ciclul anual. Căderea unei cantităţi mari de zăpadă favorizează îngheţarea datorită îndulcirii stratului superficial de apă. gheaţa este mai compactă. Apa mării. în jurul unor nuclee de cristalizare. ciclul durând aproape trei ani. Când marea devine mai agitată. banchiza este mai extinsă. uneori. de agitaţia provocată de valuri. grosimea gheţii creşte şi se transformă în câmpuri de gheaţă sau banchize de gheaţă sau „pak” (în limba germană).2. cu timpul.20C. Îngheţarea apei se produce în mai multe faze. Forma acestor banchize este diferită în zona rece nordică. mai întâi în regiunile mai puţin adânci. de aportul de apă dulce al fluviilor. La suprafaţa mării liniştite se formează un strat de gheaţă subţire. concentraţie ce constituie limita dintre apa salmastră şi cea sărată. nu se topesc în întregime în perioada de vară. Nansen a stabilit că banchiza arctică se mişcă de la vest spre est.50C pentru salinitatea de 350/00). se pun în mişcare formând „gheţurile în derivă”. se formează cristale de gheaţă care se transformă în ace de gheaţă ce se unesc între ele. are un aspect mai neted. În emisfera nordică. astfel.

partea ieşită din mare este mai nivelată. s-a ciocnit de un iceberg în timp ce era în prima sa cursă de pasageri între America şi Europa.12. Icebergurile (aisbergurile) se formează mai cu seamă când faleza terminală a gheţarului pluteşte un timp în ocean şi se rupe periodic sub efectul furtunilor. sunt cunoscuţi sub numele de iceberguri (fig. mai ales că ei nu se întâlnesc numai la latitudinile mari. Vasul Titanic. cu aspect de blocuri imense de gheaţă. fie din dislocarea frontului dinspre mare al gheţarilor continentali. sunt mai numeroşi primăvara. sau datorită împingerii hidrostatice. în prezent.12. ci şi la cele medii. Icebergurile diferă ca formă. aceştia din urmă. nu depăşesc 50 m înălţime deasupra apei. 4. Cu un an mai târziu. care se varsă în Oceanul Arctic. sunt semnalate din timp 108 . dar rămân cufundaţi în apă până la 9/10 din volum. s-a ţinut la Londra conferinţa pentru securitatea navigaţiei pe mare. Aproape toţi gheţarii din regiunile arctice provin din Groenlanda. 4. în 1912. la 410 latitudine nordică. în mări întâlnim şi gheţuri de origine continentală care provin fie din gheţuri aduse prin dezgheţul fluviilor Americii de Nord şi ale Siberiei. luându-se o serie de măsuri în acest sens. aduşi de curenţii marini până în jurul paralelei de 400N. Formarea icebergurilor Icebergurile prezintă un mare pericol pentru navigaţie. lungime şi înălţime.). Forma lor în emisfera nordică este piramidală. În emisfera sudică. cu vârfuri mai rotunjite. Cel mai voluminos iceberg a fost semnalat în 1927. în general. deoarece provin îndeosebi din banchiză. Fig. cu înălţimi mari. În afară de această gheaţă „marină”. în regiunea Insulelor Clarence (180 km lungime şi 40 m înălţime).

dar totodată se produc crăpături în gheaţă. care sunt folosite de către navigatori.locurile şi direcţia de deplasare a gheţurilor. limita coboară la sud ajungând până la Insula Terra Nova (Newfoundland) şi Peninsula Noua Scoţie. În emisfera nordică. Iarna. despărţite prin fâşii de apă sub formă de canale. Răspândirea gheţurilor este condiţionată de curenţii marini şi de clima locului respectiv. limita gheţurilor este în funcţie de anotimpuri. Vara se retrage la latitudini mai mari. Odată cu creşterea temperaturii. sunt marcaţi adesea cu surse de semnalizare. depistaţi cu radar etc. Întinderea pe care se dezvoltă gheţurile la suprafaţa mărilor şi oceanelor este de cca 55 milioane km2. cu Insula Spitzbergen. limitele lor fiind diferite de la o emisferă la alta şi de la un anotimp la altul. Insula Novaia Zemlea şi Peninsula Taimâr. 109 . ea se află pe linia ce ar uni Capul Farval. vara. adică 15% din suprafaţa totală a Oceanului Planetar. În largul oceanului. topirea gheţii are loc numai la suprafaţa banchizelor. începe topirea gheţii. apar sloiurile plutitoare. vara în Oceanul Arctic. În emisfera sudică. limita gheţurilor se întinde până în dreptul paralelei de 65-670. din Groenlanda.

110 .

MASELE DE APĂ DIN REGIUNILE APELOR RECI 5.2. MASELE DE APĂ DIN REGIUNILE APELOR CALDE 5.1. CAPITOLUL 5 MASE DE APĂ 5. APELE DE ADÂNCIME DIN MĂRILE MEDITERANE ŞI PERIFERICE 111 .3.

112 .

CAPITOLUL 5
MASE DE APĂ

Concepte cheie: masă de apă (primară, secundară), hidrofront,
troposferă oceanică, stratosferă oceanică, strat de salt, regiune ecuatorială
de convergenţă.
Masele de apă sunt definite ca volume de apă ale Oceanului
Planetar care au proprietăţi comune, caracterizate, în principal, prin
temperatură şi salinitate (T.S.). Cauzele diferenţierii lor sunt diferite.
Principala cauză a tuturor proceselor şi fenomenelor, ca şi în
atmosferă, este considerată radiaţia solară. Influenţa ei nu se limitează
numai la repartizarea căldurii şi luminii în mare, dar se resimte, de
asemenea, asupra interacţiunii dintre ocean şi atmosferă. În atmosferă,
această influenţă, împreună cu forţa de deviere Coriolis datorată rotaţiei
Pământului, menţine circulaţia atmosferică şi totodată sistemul de vânturi
de lângă suprafaţa Pământului. Acesta din urmă este hotărâtor în formarea
sistemelor de curenţi marini de suprafaţă, care împreună cu curenţii de
gradienţi şi amestecul apei, exercită influenţă asupra circulaţiei de
adâncime.
Plecând de la interpretarea diagramelor T.S., se pot stabili mai
multe tipuri de mase de apă cu caractere specifice.
Ca şi în atmosferă, separarea unor mase de apă cu proprietăţile lor
specifice, de altele, se face prin fronturi de contact sau hidrofronturi (există
front polar, front subpolar, subarctic, tropical, ecuatorial). Fronturile sunt
marcate prin izotermele de suprafaţă ale apei.
Oceanul Planetar se împarte pe adâncime în zone verticale, în
principal într-o zonă de suprafaţă, cu schimbări foarte vizibile şi influenţe
directe ale atmosferei, numită troposferă oceanică şi într-o zonă adâncă,
denumită stratosferă oceanică. Între acestea există şi o zonă de tranziţie sau
intermediară.

113

• Pe orizontală, Oceanul Planetar este divizat în mai multe zone
(regiuni) caracterizate prin proprietăţile maselor de apă şi, mai ales, prin
circulaţia sub formă de curenţi.
Dacă vom pleca de la condiţiile caracteristice mişcării (care se dau,
de obicei, prin direcţia, viteza şi gradul de permanenţă al curenţilor de
suprafaţă), Oceanul Planetar se poate împărţi în regiuni cu condiţii identice
ale curenţilor. Se deosebesc mai multe regiuni (sau zone), în care există o
mare asemănare între repartizarea lor şi a principalelor mişcări ale aerului
(vânturi) ca, de exemplu: zona curenţilor alizeici, a contracurenţilor
ecuatoriali, a curenţilor musonici, vestici etc.
Vom analiza masele de apă din regiunile reci şi apoi pe cele din
regiunile calde; vom începe cu apele adânci şi apoi le vom trata pe cele de
suprafaţă.

5.1. Masele de apă din regiunile apelor reci
De la frontul polar spre poli, apele ies la suprafaţă şi se supun
influenţei directe a schimbului de apă şi căldură dintre ocean şi atmosferă.
Ca rezultat, în diferite locuri, temperatura de la suprafaţă a apei scade atât
de mult încât, cu toată salinitatea relativ mică, se formează mase de apă mai
grele decât apele înconjurătoare, tinzând să alunece sub acestea.
În zonele de furtună, pe căile pe care se deplasează ciclonii şi în
zonele vânturilor vestice, se creează mişcări de alunecare, ce apar ca
rezultat al acomodării curenţilor maritimi la schimbări ale câmpului
atmosferic al vântului. Masele de apă care coboară ajung până la orizontul
de adâncime, unde densitatea apei corespunde cu densitatea lor proprie şi se
răspândesc pe acest orizont. Astfel, regiunea apelor reci capătă o structură
stratificată.
Conform cu repartizarea unui anume element hidrologic
caracteristic pentru masa de apă în regiunea formării acesteia (ca de
exemplu temperatura, salinitatea, conţinutul de oxigen) se poate urmări
răspândirea apelor de la zona formării lor, prin tot spaţiul oceanului.
Ca rezultat al contactului regiunii apelor reci cu atmosfera se
formează câteva principale tipuri de mase de apă: apele polare de lângă
fund cu două subtipuri, antarctice şi cele arctice şi apele subpolare
intermediare cu două variante, ape subantarctice şi subarctice (fig. 5.1.A).

114

Fig. 5.1.A. Secţiunea diagramatică ilustrând cele mai
importante mase de apă de profunzime din Oceanul
Atlantic (După D. A. Ross)

Apele polare de lângă fund, sau de profunzime, se formează:
a) pe panta continentului antarctic în Marea Weddell, unde iarna,
sub gheaţă, apa scade la temperatura de –1,90 C şi are salinitatea de
34,620/00. Aceste ape reprezintă apele cele mai grele din toată marea polară
de sud şi ele coboară până la fundul bazinului atlantico-indian. În afară de
această zonă principală de formare a apelor reci, mai există încă două zone
secundare, situate una între Insula Scoţia de Sud-Orcade şi alta pe
continentul antarctic, în dreptul Oceanului Indian. Contrar cu apele arctice,
apele antarctice de lângă fund pătrund liber în bazinul oceanic de apă
adâncă, ele putând fi urmărite până la latitudinea de 450 nord în Oceanul
Atlantic, iar în Oceanul Pacific până la 500 latitudine nordică, ele
exercitându-şi influenţa asupra caracteristicilor fizico-chimice ale apelor
profunde în întreg bazinul de apă adâncă;
b) locul de formare a apelor de profunzime arctice este Marea
Groenlandei (mai precis între insulele Spitzbergen şi Groenlanda), unde
temperatura de la fund, în zona mai adâncă de 2 000 m, este de –1,40.
Pătrunderea acestor ape în Oceanul Atlantic şi Pacific este îngreunată de
pragul groenlando-canadian şi de Strâmtoarea Bering. Cercetările
întreprinse de pe vasul Anton Dohrn (G.Dietrich, 1956) au arătat că aceste

115

ape trec prin partea mijlocie a pragului şi, datorită densităţii mari a lor, se
scurg cu o viteză mare pe panta sudică a pragului, reînnoind periodic apa de
lângă fund (profundală) în partea nord-estică din Oceanul Atlantic
(fig. 5.1.B.).
Marea Ohotsk este, de asemenea, o zonă în care se formează apă
proprie de fund (profundală).
Apele subpolare intermediare. În emisfera sudică, unde frontul
polar este aşezat circumpolar, apele intermediare se formează într-o fâşie
îngustă în jurul continentului antarctic. În emisfera nordică, formarea lor
este delimitată prin părţile vestice ale frontului polar: în partea nordică a
Oceanului Atlantic, în Marea Labrador şi Marea Irminger, în partea nordică
a Pacificului la sudul Insulelor Kurile. Salinitatea apelor intermediare este
mică, de 33,80/00. Apele slab sărate, intermediare, coboară la o distanţă mică
de la frontul polar până la adâncimea de aproape 900 m şi se ridică apoi
direct spre Ecuator.

Fig. 5.1.B. Regiuni de formare (cerculeţe - o) şi răspândire a apelor de fund arctice
şi antarctice în ape cu adâncimea > 4 000 m în Oceanul Planetar,
conform temperaturii potenţiale tp 0C
(După G. Dietrich)

116

Apele de adâncime. În dependenţă de viteza şi direcţia care
predomină în răspândirea apelor polare pe lângă fund şi a celor subpolare
intermediare, se creează necesitatea unei mişcări de compensaţie. Acolo
unde aceasta se manifestă, apa se scurge între ambele mase de apă la
adâncimea de 1 000 până la 4 000 m. Acestea sunt apele de adâncime care
reprezintă, în esenţă, apă amestecată ce se formează din apele de lângă
fund şi cele intermediare. Ca exemplu, sunt apele de adâncime din partea
nordică a Oceanului Atlantic şi a părţii nord-vestice din Oceanul Indian
unde accesul lateral al maselor caracteristice de apă din mările învecinate
strică omogenitatea acestor straturi. În apele atlantice de adâncime se
deosebesc trei etaje: apele de adâncime superioare, mijlocii şi inferioare.
Masele antarctice de apă formează un inel hidric. Spre deosebire
de regiunile tropicale şi subtropicale, circulaţia de adâncime în inelul hidric
din Antarctica se află într-o strânsă dependenţă de mişcările de la suprafaţa
mării. Apele au o stratificaţie neînsemnată. În inelul hidric slab stratificat
din Antarctica deranjarea echilibrului dinamic încetează încet odată cu
creşterea adâncimii şi apa ajunge, în multe cazuri, la fundul mării. Vânturile
de vest predominante provoacă, în inelul hidric din Antarctica, o circulaţie
circumpolară puternică ce se întinde adânc, cuprinzând întreaga coloană de
apă.
Curentul circumpolar este influenţat de relieful submarin; el
trebuie să treacă peste praguri, şi are un aspect vălurit, deplasându-se la
distanţă mare pe axa vest-est. Deplasarea generală a apei, în afară de
componenta orizontală, este influenţată şi de componenta verticală care se
manifestă în convergenţa antarctică (CA) sau frontul polar, divergenţa
antarctică (DA) şi convergenţa continentală (CC, fig. 5.2).
Componenta verticală, deşi este mică în comparaţie cu
componenta orizontală, are totuşi o mare importanţă deoarece în zona
antarctică a divergenţei apa de adâncime, bogată în substanţe hrănitoare, se
apropie mult de suprafaţă şi contribuie la dezvoltarea extrem de bogată a
planctonului.

117

CS .Dietrich) Sus: tensiunea tangentă a componentei latitudinale a vântului: 1 .zona de adâncitură polară a presiunii joase.2.2.zona vânturilor de vest foarte puternice. la nord şi sud de Ecuator.zona latitudinilor tropicale.zona alizeelor foarte puternice. în special. în Indian 118 .convergenţa continentală: DA . Fig. în Pacific până la 100 m. la 300 longitudine vestică. Masele de apă din regiunile apelor calde O parte mare din suprafaţa Oceanului Planetar este ocupată de regiunile apelor calde. a salinităţii. Stratul de salt separă stratul uniform de suprafaţă. care formează curenţi permanenţi de derivă. CA – convergenţă antarctică. de alizee. august (După G. 5.convergenţa subtropicală. care se întinde în Atlantic până la 80 m. la care stratul superior este influenţat de vânturi şi. 3 . densităţii şi a conţinutului de oxigen. 5. de maximum 200 m. 2 . DE .divergenţa ecuatorială. Aceşti curenţi ajung până la adâncimi mici. Circulaţia apelor în Oceanul Atlantic.divergenţa antarctică. 4 . Jos: CC . • Structura hidrologică a celor trei oceane în zonele tropicale şi subtropicale se caracterizează printr-un strat puternic diferenţiat al saltului în repartizarea pe verticală a temperaturii.

de-a lungul unei axe medii în Oceanul Atlantic. aceste zone coincid cu situaţia maximă a stratului de salt tropical-subtropical. • Zonele analizate ale convergenţei (fig. prin maximum de oxigen.3. în toate cele trei oceane. de stratul inferior. Înăuntrul regiunii apelor calde.3. puternic sărate în partea superioară a stratului de salt. stratificaţia puternică a densităţii lipseşte.. importante pentru desfăşurarea vieţii marine. pe suprafaţa mării. se termină. mai jos stratul inferior slab stratificat. suprafaţa haşurată arată grosimea stratului tropico-subtropical al saltului. Mişcările ascendente ale apelor din această zonă de divergenţă aduc la suprafaţă apa bogată în substanţe hrănitoare. este reprezentată structura şi circulaţia apelor calde. Stratul de salt se ridică aproximativ de la 200 m în zonele subtropicale până la 20-40 m în direcţia estică a zonelor ecuatoriale. • În zona ecuatorială în repartizarea salinităţii pe verticală există. Un exemplu foarte sugestiv ne oferă desenul din fig. de la 200 latitudine. 5. În Oceanul Atlantic se poate urmări formarea şi repartizarea acestui maxim şi se descoperă că acest fel al maselor de apă poate fi explicat prin pătrunderea masei subtropicale de apă sub masa de apă slab sărată a stratului de suprafaţă. Această scădere se află într-o strânsă legătură cu Contracurentul Ecuatorial. ce se răspândeşte spre est. În figura 5. circulaţia şi masele de apă din Oceanul Atlantic. un maximum neînsemnat. În acest caz apare. în care este înfăţişată. aproape omogen. adică mişcările se convertesc la nivelul apei puternic sărate şi se răspândesc în stratul de suprafaţă. Regiunea apelor calde este separată jos de regiunea apelor reci. complex. în partea superioară a stratului de salt. care trece în jos în regiunea apelor reci. 5. o regiune ecuatorială a divergenţei. Există zone cu maximum intermediar de salinitate şi două zone înguste în care maximum intermediar al salinităţii lipseşte. În direcţie spre pol. cât şi curenţii de suprafaţă. CA) şi divergenţei reprezintă axa principală a curenţilor de la latitudinile joase. Masa de apă deviază în sud.până la 25 m. Secţiunea trece de la frontul polar de sud până la frontul polar de nord. Aici răspândirea orizontală a apei.4. Mai sus se află stratul omogen de suprafaţă. dar precis al salinităţii. 119 .

Curentul Ecuatorial de Sud.mişcările verticale (V=vest. E=est). 9 .graniţa inferioară a stratului de salt.Curent de derivă vestic.convergenţa antarctică. acoperire. 2 . CE . de Nord. Structura şi circulaţia apelor calde în Oceanul Atlantic de-a lungul axei mijlocii (După Defant) 1 .Contracurentul Ecuatorial.convergenţa arctică. 5 . 6 . 10 .convergenţa subtropicală. CS .situaţia maximului tropical-subtropical al salinităţii.stratul tropico-subtropical al saltului. 5.stratul de salt al oxigenului. (O2 < 1.un strat foarte sărac în oxigen CD1 .Curent de derivă nord-estic.3. 120 . CA .graniţa între regiunile apelor calde şi CA . CEN .5 cm3/1).gradienţii maximi de densitate.Curentul Ecuatorial 4 . 3 .minimum de oxigen înăuntrul stratului de acoperire. 8 . reci. CD2 . 7 . Fig.graniţa inferioară a stratului de CES .

După felul. masele de apă se împart în: mase autohtone sau primare şi mase de apă alohtone sau secundare. 5 . a) Masele de apă primare se formează în anumite zone ale Oceanului Planetar.curenţi permanenţi. Exemple de astfel de mase sunt apele polare de adâncime sau profundale. 3 . 1949) CS . Fig.regiuni ale ridicării apelor de adâncime.curenţi.curentul nu există. FP .4. 1 . determinate de un complex de condiţii fizico- geografice.front polar. 6 .răspândire sub formă de convecţie.convergenţa subtropicală.Wüst. 5. Ca exemple cităm apele de adâncime din oceanele Atlantic. Indian etc. dar mai ales după locul formării. 2 . Marea Ohotsk. Circulaţia de adâncime şi de suprafaţă în Oceanul Atlantic (După G. Marea Weddell.graniţa dintre regiunile apelor calde şi reci. b) Masele secundare iau naştere prin amestecul maselor primare. antarctice şi arctice cu vetre de formare în Marea Groenlandei. 121 . 4 .

S. apa din Oceanul Atlantic se deplasează pe la 122 . În Gibraltar. S = salinitatea) efectuată într-o staţiune din partea centrală a Mediteranei Occidentale. se vor diferenţia mase de apă cu caractere analoage sau diferite. Fig. urmează o masă de apă de tranziţie cu temperatura şi salinitatea ceva mai reduse şi apoi un minim termic între 1 000 şi 1 200 m. 5. Apele de adâncime din mările mediterane şi periferice După felul cum se face legătura între mare şi ocean. dar o temperatură mai ridicată. diferenţierele de temperatură sunt mici. (T = temperatura. temperatura oscilând în jurul valorii de 130C. până la adâncime. formând stratificaţia termică cunoscută sub numele de homotermie. 1952 (După P. după diferenţele de densitate şi salinitate. care trec peste pragul Sicilio-Tunisian.S.3. cu o salinitate şi temperatură maximă datorate apelor de suprafaţă din bazinul oriental. între 300 şi 400 m adâncime. în partea centrală a Mediteranei Occidentale au fost separate patru mase de apă caracteristice. Tehernia) În masele de apă mai adânci de 400-500 m.. În urma analizării diagramelor T. mai calde şi mai sărate. Marea Mediterană (europeană) este caracterizată prin existenţa mai multor mase de apă. alunecând spre vest sub apele de suprafaţă ale bazinului occidental. Masa de apă de adâncime are o salinitate asemănătoare masei de apă de tranzaţie. urmează apa intermediară. Diagrama T. faţă de oceanul de care aparţin. 5. cu o grosime de 75-300m.5. La suprafaţă se întâlneşte o masă de apă de suprafaţă.

Salinitatea Mării Negre este mică. slaba lor oxigenare. Marea Neagră este o mare „euxinică”. mai caldă şi puternic sărată. iar pe fundul Bosforului există un curent dinspre Mediterană. de numai 180/00. Schema structurii hidrologice a Bosforului (După Ullyotl. datorită aportului mare de ape fluviale. cu ape mai sărate. conform cu însuşirile sale caracteristice principale.suprafaţă. Apa puţin sărată se scurge la suprafaţă spre Marea Marmara. devine apă de adâncime superioară nord-atlantică.6. temperaturii. 123 . răspândindu-se pe acest nivel şi. redă valori ale salinităţii. conform cu densitatea sa. trece peste pragul Gibraltar şi. oxigenul dizolvat este absent. fac ca apele de adâncime ale Mării Negre să fie ape izolate. 5. coboară în Oceanul Atlantic la adâncimea de aproximativ 1 000 m. a concentraţiei de O2 şi H2S. ce depăşesc 5 cm3/1 (la 1 000 m adâncime). ca urmare a contrastului de densitate care provine din contrastul salinităţii (între 170/00 şi 180/00 la suprafaţă şi cca 220/00 la adâncimi de peste 500 m). în schimb apare hidrogenul sulfurat cu valori mari. Marea Neagră are un bilanţ pozitiv. iar cea din Mediterană. Cele două mase de apă sunt delimitate printr-un plan de separaţie (Sprungschicht) înclinat spre Marea Neagră. Pătrunderea foarte slabă a apelor profunde prin Bosfor. deoarece. densităţii. Fig. de la 150 m în adâncime. Diagrama T. Ilgaz) ----linie de separare Apele de suprafaţă ale Mării Negre sunt incapabile să se scufunde la adâncimi mari.7.S. din figura 5. stabilitatea stratificaţiei dictată de densitate.

7. Ar fi interesant de continuat cu analiza maselor de apă şi a particularităţilor hidrologice şi la alte mări ale Oceanului Planetar. se poate trece la o regionare a Oceanului Planetar. hidrogenului sulfurat în Marea Neagră (După Neumann. dar spaţiul afectat cursului de faţă nu ne permite. 1957) 124 . mai ales. 1943 şi Caspera. 5. Fig. Repartiţia verticală a temperaturii. Ţinând cont de caracteristicile maselor de apă. limite neprecise şi. oxigenului. dar cu multe omisiuni. salinităţii. Există o serie de clasificări ale zonelor Oceanului Planetar făcute de diverşi autori. cu o serie de elemente contradictorii.

4.1.3. ORIGINEA CURENŢILOR OCEANICI 6.3. CAPITOLUL 6 DINAMICA APELOR OCEANICE 6.2.2.3. IMPORTANŢA CURENŢILOR OCEANICI 125 .1. VALURILE 6. FENOMENUL EL NIÑO („PRUNCUL”) 6.3. DESCRIEREA CURENŢILOR PE BAZINE OCEANICE 6.3.3. CLASIFICAREA CURENŢILOR OCEANICI 6.3. MAREELE 6.5.3. CONDIŢIILE GENERALE ALE CIRCULAŢIEI APEI LA SUPRAFAŢĂ 6. CURENŢII OCEANICI 6.6.

126 .

mişcări de deplasare a apei sau curenţii oceanici. Mareele sunt mişcări de înaintare şi retragere periodică a apelor spre uscat şi au o perioadă de existenţă mai lungă decât a valurilor. Curenţii oceanici sunt mişcări permanente de deplasare a unor mari mase de apă într-un singur sens. hulă. erupţiile vulcanice. Cu toate acestea. ele constituie cel mai important factor modificator al ţărmurilor. în general.a. raz de maree. Valurile Concepte cheie: cicloidă desfăşurată. valurile agită foarte des şi puternic stratul superficial al apei. de acţiunea vântului. apă moartă. Aceste mişcări au o influenţă puternică asupra climatului. Privite de pe ţărm creează impresia că ele înaintează. 6. Şi ele contribuie la evoluţia morfologică a ţărmului. Valurile sunt mişcări produse şi întreţinute. densitatea şi salinitatea apei ş. Prin mişcările lor. Valurile sunt mişcări ondulatorii regulate produse la suprafaţa mărilor şi oceanelor. resac. fiind de obicei de scurtă durată.mişcări ondulatorii ale apei sau valurile. atracţia aştrilor apropiaţi. hulă de uragan (surdă). val de translaţie. topografiei litorale sau chiar de fund.1. După forma pe care o îmbracă aceste mişcări şi după cauzele care le determină le putem împărţi în: .mişcări ritmice ale apei sau mareele. tsunami. deferlare. Cauzele care determină această mişcare sunt: vântul. cutremurele de pământ. CAPITOLUL 6 DINAMICA APELOR OCEANICE Apa mărilor şi a oceanelor se găseşte într-o permanentă mişcare atât la suprafaţa ei. respectiv de o jumătate de zi sau chiar de o zi. . pescuitului etc. 127 . navigaţiei. distribuţiei florei şi faunei marine. cât şi în profunzime. . pe diferite distanţe şi la adâncimi diferite.

Considerăm imaginar un şir de molecule de apă. numite şi valuri eoliene. dând impresia aparentă de deplasare a apei. să ne imaginăm suprafaţa mării în stare liniştită. efectuează mişcări uniforme. Fig. 128 . Deplasarea particulelor de apă pe orbite circulare în timpul formării valului Sub acţiunea vântului. antrenând toate moleculele până la o oarecare adâncime. Pentru a înţelege mai bine acest fenomen. Aceste unde nu transportă materia. ele se dezvoltă de la adâncime spre suprafaţă şi se difuzează. particulele de apă încep a se mişca. Cele mai obişnuite sunt valurile provocate de vânturi. I se află în stare de repaus pe linia A-B. Cutremurele de pământ constituie o altă cauză şi determină valuri seismice. iar molecula nr. aliniate după o dreaptă AB.VIII. Linia curbă care uneşte punctele acestor arcuri de mărimi diferite ne dă profilul valului în momentul respectiv. adică agitarea apei în sus şi în jos. nu se deplasează. Moleculele de apă se vor găsi într-o fază asincronă una faţă de alta. molecula nr. fiind foarte puternice. odată provocată de vânt. molecula nr. cu viteze egale.1. ci numai mişcarea este aceea care se deplasează. uneori. Aceasta o putem dovedi cu ajutorul unui corp plutitor (flotor) care. Moleculele de apă nu se deplasează orizontal ci. pe orbite circulare situate în planuri verticale. Valurile pot fi generate de mai multe cauze. ci urcă şi coboară odată cu creasta valului. pe planuri diferite.…. adică apa. Molecula nr. se transmite pe verticală. Această curbă poartă numele de cicloidă desfăşurată sau trohoidă. Mişcarea apei.dar în realitate apa saltă pe loc şi numai forma valului se deplasează. II începe să descrie o traiectorie circulară parcurgând un anumit arc de cerc. II. III. Odată cu apăsarea produsă de vânt. pe toată suprafaţa oceanului. descriind fiecare câte un cerc orbital I. Cu studiul curbelor trohoidale s-au ocupat matematicienii Gerstner şi Stokes. sub influenţa presiunii aerului în mişcare. III fiind mai înaintată descrie un arc de cerc şi mai mare. descriind mişcări ondulatorii pe orbite circulare. 6. IV va descrie un arc şi mai mare şi aşa mai departe. aruncat pe val.

). care cuprinde perioada când agitaţia suprafeţei marine nu este supusă unor schimbări esenţiale.Creasta valului – este linia cea mai înaltă a valului în raport cu nivelul suprafeţei apei. Vârful este partea cea mai înaltă a crestei (fig. când valurile îşi micşorează treptat mărimea. acestea poartă denumirea de hulă. aerul fiind. . constituie partea cea mai joasă din profilul valului. iar suprafaţa mării tinde să devină liniştită. • În formarea valurilor se deosebesc mai multe faze sau stadii. c) stadiul de slăbire al agitaţiei suprafeţei marine. Acestea sunt următoarele: a) stadiul de dezvoltare al valurilor. 6. valurile eoliene pot fi forţate – care iau naştere în urma unui impuls direct – şi libere – care sunt propagate din primele. 6.Panta valului este unghiul de înclinare al valului. • Valurile provocate de vânturi sunt cele mai frecvente. . b) stadiul stabilizării valurilor. şi are loc în perioada de timp cuprinsă între începutul agitaţiei suprafeţei marine şi momentul ei maxim.1. într-o continuă mişcare. După forma lor. neîntreţinute de vânt. când mărimea valului creşte treptat. în general. Se exprimă. se grupează în: valuri eoliene de larg şi valuri eoliene de litoral.Baza valului. în raport cu orizontul. adâncitura sau golul valului. . ele se manifestă sub forma unor valuri care se deplasează aproximativ paralel. de obicei.1. Valurile din largul oceanelor se menţin şi după ieşirea lor din regiunea de formare.Înălţimea valului este dată de distanţa măsurată pe verticală între creastă şi baza valului. prin raportul între înălţimea şi lungimea valului: 129 . . sau valuri oscilatorii şi valuri de translaţie.Lungimea valului este dată de distanţa măsurată pe orizontală care uneşte vârfurile a două creste consecvente. în raport cu nivelul suprafeţei apei. sau a două adâncituri consecutive. După locul unde se formează.2. Caracteristicile şi elementele valurilor Analizând profilul unui val distingem următoarele părţi: .

Valurile ce se datoresc furtunilor obişnuite au înălţime de cca 8 m. .Viteza valului este dată de distanţa parcursă de creasta valului într-o unitate de timp. precum şi lungimea şi viteza de deplasare a valurilor depind de forţa vântului şi configuraţia bazinului. dar să se şi construiască planul reliefului lor cu izohipse. I P= L .14 . .Direcţia valului este dată de punctele cardinale sau alte repere spre care se îndreaptă valul. unde au atins înălţimi de 18 m. iar 8% din valuri au înălţimi mai mari de 6 m. se exprimă astfel: S gL (V = ) sau V = g = acceleraţia gravitaţională T 2π 981 × L V= = 1. iar lungimea maximă de 400 m. În mări. Înălţimea. 130 .Frecvenţa valului este dată de numărul de valuri care trec printr- un punct oarecare în unitatea de timp.6 şi 2 m. conform formulei: 2λL T= = 0. rar ating 8 m. 26% din valuri au înălţimi cuprinse între 2 m şi 6 m. sau a două adâncituri. Cele mai mari valuri de larg au fost observate în partea nordică a Oceanului Pacific.80 L g • Pentru studiul valurilor se folosesc aparate stereofoto- grametrice care permit nu numai să se întocmească profilul valului.25 L 2 × 3. S-a constatat că pe 66% din suprafaţa oceanelor se formează valuri a căror înălţime este cuprinsă între 0. valurile sunt mai mici. În Marea Neagră şi Marea Baltică au 4-5 m.Perioada valului (T) este dată de intervalul de timp scurs între trecerea a două vârfuri consecutive.

la apropierea de ţărm. ele izbesc cu putere „ca un ciocan” la temelia acestuia. iar la suprafaţă mişcarea particulelor de apă va fi mai mare. Spargerea valului se face prin răsturnarea crestei însoţită.2. de o agitaţie complexă provocată de întâlnirea cu apa ce se întoarce şi de producerea unei spume şi a unui zgomot ce se aude de la o oarecare distanţă. Fig. Forţa de izbire a valului este foarte mare. dacă întâlnesc un ţărm înalt şi abrupt. este cunoscut dezastrul provocat în 1894 prin spargerea digului de la Cherbourg (din nordul Franţei). Bucureşti. Se cunosc o serie de exemple cum ar fi: în portul Bilbao (Spania) valurile au distrus şi mutat din loc un masiv de beton de 1 700 tone. îl scobesc. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Dacă ţărmul este jos şi apa puţin adâncă. orbita valurilor devine. nemaifiind susţinută de talpa acestuia. se dispun în linii paralele cu acesta. din circulară. atunci mişcarea valurilor pe verticală se simte până la fundul mării. la zeci de metri depărtare de ţărm. Ca urmare. iar creasta valului. Fenomenul apoi se repetă. Elementele valului Valurile eoliene care acţionează în zona litorală. 1 Vezi şi Geografia de la A la Z. iar cu materialul scobit valurile următoare izbesc din nou în ţărm până când acesta ajunge să se prăbuşească. se răstoarnă şi se prelinge înspumată pe plajă. Acest fenomen complex poartă numele de resac1. mişcarea particulelor pe fund va fi diminuată. blocuri de granit grele de zeci de tone. Valurile. 6. 131 . când valurile au „tăiat” în două digul şi au aruncat în mare. eliptică. uneori. din cauza frecării. 1986. În acest caz.

Particulele de apă de la suprafaţă. În punctul b′ particulele încep să aibă o mişcare mai întârziată şi nu mai corespund la verticala b.3.6. antrenate de mişcarea ondulatorie. îndoirea şi prăbuşirea crestei cu zgomot (răsturnarea valurilor). când creasta se scurge într-o mişcare turbulentă în faţa valului. se află în faza asincronă cu particulele de la fund. datorită vitezei egale a lor.3) Fig. aceasta este în funcţie de înălţimea valurilor (fig. Pentru exemplificare. începând să fie într-o poziţie oblică.). 132 . cu relief submarin uniform. 6. care se sparg sub formă spumoasă şi înaintează pe plaje. când creasta valului se sparge înainte. nesincronizată cu molecula d. considerăm un ţărm cu plajă care are o slabă înclinare pe care se desfăşoară un val (fig. este caracteristică hulelor regulate care se propagă liber pe plaje. Molecula d′ antrenată de mişcarea ondulatorie se va găsi deasupra unei regiuni goale. iar valul se va răsturna şi se va întinde pe plajă formând fenomenul numit resac. Formarea resacului Particulele de apă a′ (baza valului) se găsesc pe aceeaşi linie verticală cu particulele din a (creasta valului) de la suprafaţă. aplecarea în faţă. Este determinată de vânturile care suflă puternic către ţărmuri. 6. • deferlare gonfluată este specifică valurilor de înălţime mică. Prin deferlare se înţelege ridicarea. Lacombe menţionează trei tipuri de deferlare: • deferlare în volută sau în spirală. • deferlare deversată.4.

multe nave au fost aruncate la mai mulţi km în interiorul continentului etc. apa şi nu o saltă pe loc. Fenomenul de deferlare: 1-8 . care în şase minute a produs 60 000 de victime. sunt denumite raz de maree (nume impropriu deoarece nu sunt în legătură cu mareele). de adâncime mică.apa de reîntoarcere de pe plajă în mare curgând gravitaţional Valurile seismice. 9 . iar pe ţărm valul s-a ridicat până la înălţimea de 35 m cauzând pierderi enorme de vieţi omeneşti (36 000 de persoane). Originea acestor valuri este legată de erupţiile vulcanice sau de cutremure submarine. într-o anumită măsură. În Japonia se numesc tsunami (ţunami) şi sunt foarte frecvente. decât valurile obişnuite.forme succesive pe care le îmbracă un val când apa este proiectată cu putere spre ţărm. a provocat un val înalt de 12-15 m deasupra nivelului normal al mării. „măturând” toţi locuitorii care se refugiaseră pe chei. asemenea valuri. Valurile seismice sunt foarte rare. dar ele pot parcurge distanţe enorme şi cu viteze diferite. 133 . Acestea sunt ondulaţii mari. • Cutremurul din 1755 de la Lisabona.Fig. Ele se mai numesc şi valuri de translaţie pentru că transportă. În Franţa. Acelaşi cutremur a produs la Cadix un val de 20 m. Când ajung în zona de coastă. De la locul de origine se propagă în largul oceanului sub formă de unde solitare. care se deplasează singure fără a fi urmate de o altă ondulaţie de acelaşi fel.4. provoacă distrugeri enorme deoarece izbesc cu putere ţărmul. 6. izolate. • Erupţia vulcanului Krakatau (1883) a produs un asemenea val care a înconjurat Pământul. care au o creştere neobişnuit de mare a nivelului apei. ele inundă chiar şi zonele mai joase de pe continente. ridicându- se la înălţimi mult mai mari.

sunt însă fenomene excepţionale. lucrurile se petrec aşa ca şi când pe această suprafaţă s-ar întinde o foaie subţire de cauciuc care. • Cutremurul din mai. tot valurile generate de vânt sunt acelea care dau. în mod obişnuit. modelându-l sub diferite forme. formând pe coastele Asiei şi Australiei valuri de 8-10 m înălţime. aşa că pentru a calma violenţa valurilor s- au căutat alte soluţii. O metodă de „calmare” a valurilor este filarea uleiului. dar. solitare. • Undele solitare pot lua naştere şi cu ocazia prăbuşirii sau surpării unei mari porţiuni a falezei. reduce din înălţimea valului. dar au o cauză meteorologică. La Madera. Potolirea acestor valuri a constituit o preocupare pentru vechii navigatori. Viteza sa de deplasare este chiar superioară celei a ciclonului. în 1930. Dacă se răspândeşte ulei pe suprafaţa mării. din Chile. care au „năvălit” asupra ţărmurilor unde au înecat mii de oameni. Aceste unde. Ea atinge ţărmul înaintea ciclonului. a generat valuri cu înălţimi de peste 15 m. 1960. Aceste mijloace naturale nu sunt însă la îndemâna omului. fiind elastică. aspectul calm sau agitat al mării. 134 . o enormă masă de roci care a produs un val uriaş ce a urcat pe ţărm până la 15 m. Efectele lor la ţărm sunt asemănătoare cu cele ale tsunamis-urilor. distrugând multe porturi şi aşezări omeneşti. se fac încercări şi pentru folosirea energiei valurilor în scopuri practice. permite deformări fără a se rupe. liniştesc marea agitată. marinarii o numesc hulă surdă (fiindcă apare la mal pe timp liniştit). În prezent. Ele sunt produse de furtunile din largul oceanelor. în acelaşi timp. gheaţa plutitoare sau ierburile marine. Valurile de furtună sau hule de uragane sunt asemănătoare cu undele solitare. a căzut în mare. în special de furtunile tropicale. Valul seismic din Chile s-a propagat pe toată suprafaţa Oceanului Pacific cu o viteză de cca 800 km/oră. de la 200 m înălţime. Toate mişcările arătate se produc la suprafaţa liberă a oceanelor sau mărilor formate dintr-o masă omogenă de apă. Fenomenul principal rămâne tot valul produs de vânt. cicloni sau taifunuri. Marinarii ştiu că o ploaie violentă. care izbeşte necontenit ţărmul. Undele interne. Unda odată formată progresează în acelaşi sens cu ciclonul.

În largul oceanului. fenomenul se numeşte reflux. diferite de oscilaţiile stratului inferior. în regiunile larg deschise spre mare. linii cotidale. Mareele se manifestă prin creşterea şi scăderea nivelului mării. Stratul de apă dulce care se mişcă peste stratul de apă sărată formează. în regiunea de ţărm ea are şi o mişcare orizontală. ape vii. de pătrar. mascaret. în perioada fluxului. de două ori pe zi. când nivelul apei scade. barre. Înălţimea fluxului diferă şi oscilează între 3 şi 4 m. pol mareic. şi 15-18 m în strâmtori şi golfuri. Fenomenul acesta provoacă o mare rezistenţă la înaintarea navei. fenomen cunoscut sub numele de flux. În regiunile polare. se întâlnesc adesea două straturi de apă suprapuse: stratul superior – cu salinitate mai slabă. Cel mai mare flux apare în Baya Fundy (Canada) şi este de 18-20 m. ora portului. deosebindu-se de acestea prin perioada lor mai lungă şi prin caracterul lor permanent. perigeu. 135 . pororoca. cât şi refluxul se produc de două ori pe zi. valuri interioare. se retrage de pe regiunea invadată la flux. ca şi valurile. mai sărat. de opoziţie. reflux. apogeu. Constituie un fenomen la fel de universal pentru oceane. diferă de la o zi la alta. Când apa creşte (se ridică) are loc şi o înaintare a ei peste ţărm.2. 6. Atât fluxul. rămânând imobilizată (acest fenomen a fost descris de către Nansen). În legătură cu aceste unde interne se mai constată şi un fenomen interesant cunoscut sub numele de „apă moartă” întâlnit în apele polare. această mişcare se manifestă numai pe verticală. în zona de separaţie. fază de conjuncţie. care provine din topirea gheţurilor – şi stratul inferior. Mareele Concepte cheie: flux. Stratul superior poate să fie foarte subţire astfel că o navă care pluteşte se poate găsi cu partea de jos a corpului scufundată în apa sărată şi partea superioară în apă mai puţin sărată. stratul superior va avea oscilaţiile sale proprii. care impune o energie crescândă ca să învingă undele interne. ape moarte. Înălţimea valului. Se manifestă prin aceea că nava îşi pierde brusc viteza. aici este şi polul mareic. în mod ritmic.

de intensităţi şi direcţii diferite. Deci în timp de o zi şi o noapte vom avea două fluxuri şi două refluxuri. iar Soarele cu 246 mm. Mareele sunt efectul unui complex de forţe. apar maree cu înălţimi de 15-20 m. în unele locuri. care nu priveşte fenomenul static. decât Soarele. • Cauzele mareelor. Acestea se datoresc modului de propagare. Explicaţia acestui fenomen este legată de atracţia combinată a Lunii şi a Soarelui care se exercită asupra Pământului şi deci şi a hidrosferei. Teoretic. dând o explicaţie ştiinţifică. a fost marele astronom şi fizician Isaac Newton (1642-1727). pe baza unor îndelungate observaţii şi cercetări. decât a Soarelui. La baza teoriei sale a stat principiul atracţiei universale. în primul rând. Asupra forţelor de atracţie. Primul care a lămurit cauzele mareelor. cel mai mare efect îl are atracţia Lunii. Mareele au fost observate încă din antichitate de Aristotel care descrie ridicarea şi retragerea apelor oceanice. Forţele mareegene sunt. Atracţia gravitaţională a Lunii şi a Soarelui asupra Pământului provoacă ridicarea apelor cu aproximativ 80 cm. deci şi asupra hidrosferei. care acţionează asupra globului terestru. deci puterea Lunii este de 2. Asupra Pământului d2 exercită forţe de atracţie în special Luna şi Soarele. Intervalul de timp de la un flux la altul este de 12 h şi 25’. care durează 24 h şi 50’. cu a cărei prezenţă la meridianul locului coincide şi formarea fluxului. Teoria lui Newton a fost completată de Laplace. forţa de atracţie a Lunii şi a Soarelui. Dintre aceste forţe. Această diferenţă se datoreşte faptului că Luna este mai aproape de Pământ. 136 . respectiv F = .2 ori mai mare. ca Newton. iar forţa centrifugă un efect intensificator. de combinare şi amplificare a undelor ce se formează la flux. gravitaţia terestră are un efect de anihilare. dar. O explicare precisă a acestui fenomen nu a fost posibilă decât spre sfârşitul secolului al XVII-lea. Luna poate determina ridicarea apei cu 563 mm. ci dinamic. Două corpuri se atrag direct proporţional cu masele lor şi invers proporţional m × m′ cu pătratul distanţelor.

deformaţia masei este mică. 6. fiindcă forţa centrifugă. Luna se află în regiunea antipodului (meridianul opus meridianului iniţial) şi apare cel de-al doilea flux din cursul zilei. se produce o bombare a hidrosferei După un interval de 12 h şi 25’ (jumătate de zi lunară). 6. Cea mai puternică deformaţie apare în regiunile ecuatoriale. Atracţia Lunei asupra masei oceanice se manifestă atât în dreptul meridianului locului.). Fluxul se deplasează în 137 . Masa oceanică se bombează. În timp ce. Fig. de „golire” a apelor în regiunile învecinate. în acest loc. care se află la o distanţă mai mică de Lună. cât şi pe partea opusă a Pământului (la antipozi) unde gravitaţia este slăbită.5.5. în regiunile aflate între spaţiile celor două fluxuri se produce o fază de reflux. în regiunea meridianului. în dreptul căreia se află Luna şi la antipod are loc o fază de flux. până la 1 m în largul oceanului. În regiunile polare. Aceeaşi deformare se petrece şi la antipozi. deformaţia este egală cu zero. care se manifestă pe o direcţie orizontală şi una verticală. Deformaţia orizontală este mult mai puternică şi are ca rezultat împingerea apei pe suprafaţa globului. Ca rezultat al acestei atracţii suprafaţa oceanului se deformează. luând forma unui elipsoid (fig. Explicarea mareelor. Atracţia reciprocă Pământ-Lună determină deformarea maselor oceanice. Pe direcţia verticală. acţionează mai puternic decât de obicei deoarece forţa gravitaţională a Pământului este slăbită de atracţia exercitată de Lună. Datorită forţei de atracţie a Lunii şi a Soarelui.

în realitate ea este mult mai complicată din punct de vedere al mecanicii cereşti. nu este aceeaşi.6. 6. iar cele slabe cu pătrarul I şi II (fig. zilnic.6). intensitatea mareelor este în funcţie de poziţia celor trei corpuri cereşti: Soarele. Fig. înconjurul Pământului. la antipod datorită forţei centrifuge va avea 138 . aceasta face ca în timp de 24 h toată suprafaţa oceanelor să treacă prin faţa Lunii. • Periodicitatea lunară a intensităţii mareelor. se produce un flux puternic. Periodicitatea lunară a mareelor În consecinţă. ridicările apelor ar ocupa întotdeauna acelaşi loc pe suprafaţa oceanelor. Cum însă Pământul se învârteşte în jurul axei sale. Aceasta este explicaţia simplă a mareelor. Mareele puternice coincid cu fazele de Lună plină şi Lună nouă. ea exercită asupra Pământului o forţă de atracţie mărită deoarece este combinată şi cu forţa de atracţie a Soarelui. în cursul unei luni. Dacă Pământul şi Luna nu s-ar mişca. Din două în două săptămâni.Când Luna se află între Pământ şi Soare.6. în faza de Lună nouă sau în conjuncţie. mareele sunt mai puternice şi din două în două săptămâni mai slabe. Datorită diferenţei dintre rotirea Pământului şi cea a Lunei. care fac astfel. . fluxul se va produce cu 50’ întârziere la fiecare zi. Să examinăm aceste poziţii. Intensitatea mareelor. Pământul şi Luna.decurs de 24 h şi 50’ de la un meridian la altul sub formă de două valuri opuse.

celelalte două poziţii sunt la cvadratură. un flux mare. Fig.După şapte zile de mişcare în jurul Pământului. După alte şapte zile. Intensitatea mareelor va fi minimă deoarece forţele de atracţie ale Lunii şi Soarelui sunt dispersate. de asemenea. Oscilaţia nivelului mareei. 6. Luna se află în faza celui de-al doilea pătrar. iar când se află în faza primului şi al celui de-al doilea pătrar vom avea valuri cu 1 Când cei trei aştri sunt în linie dreaptă (opoziţie sau conjuncţie) se mai spune că sunt la sizigii (gr. Syzygia = unire). 1965) În decurs de un an. în funcţie de fazele Lunii (După Dietrich şi Kalle. 139 . denumite şi ape vii. când înălţimea aparentă a Soarelui la zenit se află pe linia ecuatorului Pământesc (Soarele este foarte aproape de Pământ). Aceasta reprezintă şi prima perioadă de intensitate minimă a mareelor.1 Se va forma un flux maxim. . în care intensitatea mareelor va fi minimă. 6.7. Când Luna se află în conjuncţie sau în opoziţie vom avea valuri cu înălţime maximă. Aceasta este prima perioadă de intensitate maximă a mareelor. acţiunea mareelor se mai intensifică la echinocţii. Va avea loc cea de-a doua perioadă de intensitate maximă a mareelor.7. .). Pământul se află între Lună şi Soare sau în faza de opoziţie.După 14 zile.loc. Luna ajunge în faza primului pătrar. Are loc acum cea de-a doua perioadă de intensitate minimă a mareelor (fig. deoarece forţele de atracţie sunt combinate. forţele de atracţie lucrând antagonist. Luna ajunge iarăşi pe aceeaşi linie cu Soarele şi Pământul. (maree de sizigii).

Propagarea mareelor la suprafaţa Oceanului Planetar este legată de poziţia Lunei. fluxul înaintează 150 km. 40 cm-60cm la ape vii.5 m înălţime şi se deplasează 1 000 km spre interiorul fluviului. faţă de Pământ. intensitatea fluxului mai este influenţată. pe fluviul Tamisa. din Oceanul Atlantic. într-o măsură oarecare şi de o serie de factori fizico-geografici. pe estuare. fluxul pătrunde adânc. Bore puternice se găsesc şi pe fluviul Chang Jiang. valul mareic atinge 4. Pe fluviul Elba. Pe lângă forţele care generează mareele (forţe mareegene). valorile teoretice ale amplitudinilor mareelor sunt mult depăşite.5-1 m. de inerţia maselor de apă oceanică. . care înregistrează niveluri caracteristice (maxim şi minim al mareelor). 140 . în unele părţi din largul oceanelor. mai ales. configuraţia subasmentului marin. sub formarea unui val uriaş care înaintează contra curentului râului. Oceanele şi mările cu maree îngăduie.În mările închise mareele lipsesc. cu înălţimi de peste 3 m. de configuraţia bazinului mării. în medie. de exemplu lângă Insula Ascension. dintre care menţionăm: forma şi întinderea oceanelor. cu adâncimi mici. din cauza refluxului ce spală gura fluviului. Luna se află la perigeu (punctul cel mai apropiat de Terra).5 zile. Fenomenul poartă denumirea de pororoca. acest fenomen este numit mascaret. la apogeu mareea este cu 15-20% mai mică decât cea mare. moment când mareea este cu 15-20% mai puternică şi. numite maregrafe. iar pe Amazon. forma şi direcţia ţărmurilor. mareele au. ele înaintează ca un „perete” mişcător în susul fluviului. În Marea Britanie poartă numele de barre (boră) şi se observă. aici. la 27. formează regiunile cele mai prielnice dezvoltării mareelor. având cca 0.înălţimile cele mai mici denumite şi ape moarte (maree de cvadratură). formarea de estuare. Pe gurile acestor râuri. • Propagarea mareelor şi ora portului. invers. Aşa se explică formarea deltelor la râurile ce se varsă în aceste tipuri de mări. Sunt cunoscute sub denumirea de maree fluvială sau fluvii cu maree. • Amplitudinile mareelor sunt destul de scăzute în larg. De asemenea. În Franţa. Golfurile şi estuarele. Mareele sunt observate cu aparate speciale. de exemplu.

8. La Brest. este timpul cu cea mai febrilă activitate într-un port. are loc după trecerea Lunii la meridian. Acest echilibru este cu atât mai greu de atins cu cât masa continentală şi regiunile înalte ale fundului mării opun un obstacol propagării undelor de maree. Timpul ce trece de la apariţia astrului la meridianul locului şi până la sosirea în acelaşi punct. pe de o parte.). A B Fig. din cauza acţiunii continuu schimbătoare a Lunii şi Soarelui. Liniile cotidale în Marea Mânecii B. Durata creşterii apelor nu este niciodată egală cu durata scăderii lor – cum s-ar presupune din punct de vedere teoretic. Mareea plină (fluxul) care este şi ea în întârziere. 6. (după trecerea Lunii la meridian). Aceasta provine din faptul că marea nu are timpul necesar să-şi reia poziţia de echilibru către care tinde. ajungând pe platforma continentală.8. din cauza configuraţiei reliefului de fund şi de ţărm al oceanelor. este întârziată şi amplificată. iar pe de altă parte. de exemplu. Unda. faţă de momentul când astrele sunt în aceeaşi linie. A. ora portului este de 3 ore 46 min. Valul mareic este reprezentat pe hărţile oceanografice prin linii cotidale. această întârziere creşte în interiorul golfurilor şi al canalelor maritime. Aceste linii unesc convenţional punctele de pe suprafaţa mărilor şi oceanelor cuprinse de fluxul mareelor la aceeaşi oră (vezi şi fig. Liniile cotidale în oceanele Atlantic şi Indian (După lucrarea La Mer) 141 . se numeşte ora portului. Apele vii sunt peste tot în întârziere.6.

apariţia valului. Fig.10. Ross) • Mareele diurne sunt caracterizate printr-o singură ridicare şi coborâre a apelor în 24 h. în porturile principale se publică anual variaţiile zilnice ale fluxului. mareele sunt: maree diurne. una din maree să se reducă şi alta să crească ca amploare. 6. durata lui. în Mediterana Americană.10.9. Tipuri de maree (după D.A. • Mareele semidiurne sunt caracterizate prin două fluxuri şi două refluxuri (în 24 h 50΄). şi 6. După ritmul în care se produc. Pentru întocmirea hărţilor cotidale folosite în navigaţia marină. se întâlnesc în majoritatea oceanelor (fig. Se observă pe coastele occidentale ale Oceanului Pacific. Ele sunt determinate de atracţia Lunii şi nu sunt modificate de alte influenţe. A.). 6. unele întârzieri ale mareelor.9). 142 .B. 6. Această maree este provocată de condiţiile locale care pot face ca într-o zi. maree semidiurne şi maree mixte (Fig.

Londra. S-au elaborat o serie de proiecte şi s-au făcut o serie de studii în regiunile în care mareele se manifestă cu mari intensităţi. în scopuri practice. iar lucrările de teren în 1960. Mareele fixează orele de intrare şi de ieşire a navelor din porturi. datorită unor amplificări şi combinări locale. favorizând dezvoltarea porturilor (Hamburg. Fluxul are o puternică acţiune de eroziune asupra ţărmului pe care îl modifică continuu. S-a încercat. Studiile au început înaintea celui de-al doilea război mondial. Rotterdam etc. la vărsarea fluviului Rance în golful Saint-Malo. Produce anual 600 milioane kw/h. • La mareele mixte pot să apară trei sau patru fluxuri.10 A. Prima centrală mareemotrică a fost construită în Franţa. Fig. 143 . Apele fluxurilor şi refluxurilor spală estuarele şi le lărgeşte gura de vărsare. pentru producerea de energie electrică. de multă vreme. 6.). a se folosi. Mareele îşi manifestă cea mai mare intensitate în regiunile de ţărm cu platformă continentală întinsă. Harta cu undă mareică în Oceanul Planetar • Importanţa mareelor. enorma forţă creată de valuri în timpul fluxului.

în schimb curenţii marini de suprafaţă sunt o realitate ce poate fi uşor urmărită şi care a fost sesizată încă de mult de către marinari. Curenţii de suprafaţă influenţează direct şi alte medii decât cel acvatic. de derivă. 6. Deplasarea spre adâncime are repercusiuni asupra regimului de temperatură şi de salinitate şi asupra condiţiilor biologice ale apelor oceanice. cât şi în adâncime. Spre deosebire de valuri şi maree. este în studiu o centrală maree motrică la graniţa S. curenţi mareici. 1953) 6. iar în Federaţia Rusă a fost construită uzina Kislaia (Peninsula Kola).10 B. Dacă mişcarea în adâncime era cunoscută mai mult prin deducţie.A. care sunt la origine mişcări oscilatorii ale apei marine. Curenţii oceanici Concepte cheie: curenţi de fricţiune. Domeniul oscilaţiei mareice de-a lungul coastelor lumii (După Isakov. de gradient de gravitaţie.3. mai mult sau mai puţin uniforme. Fig.U. acţionând asupra regiunilor de uscat (coaste învecinate) şi asupra maselor de aer ce se deplasează deasupra lor. a maselor de apă pe direcţie orizontală sau verticală. 144 . cu Canada (în Baya Fundy). curenţii oceanici efectuează mari deplasări. De asemenea. Circulaţia aceasta se desfăşoară atât la suprafaţă.

Cu toate acestea ne izbesc două fapte: • curenţii formează sisteme turbionare separate în diferite oceane. în mod absolut. în aşa fel că la peste 100 m adâncime ea devine greu sesizabilă. ziua). În profunzime. diminuându-se către larg. Studiul curenţilor oceanici are atât o mare importanţă ştiinţifică.3. De la 200 m în jos. Printr-o convenţie internaţională s-a hotărât ca toate vasele să lanseze zilnic câte o astfel de sticlă şi să recepţioneze pe celelalte întâlnite în drumul lor.5 m/s la Curentul Floridei. 1m/s şi chiar 2-2. Masa oceanică nu formează un singur tot cum formează. sticle închise în care se introducea un bilet cu locul (latitudinea-longitudinea) şi data lansării (anul. Viteza cu care circulă curenţii diferă în general: cele mai mari viteze sunt atinse spre coastă şi mai ales în canale. cu drumul apreciat după viteza şi direcţia vasului însuşi. luna. Se constata întotdeauna o deviere datorită curentului a cărui direcţie şi viteză aproximativă se putea astfel calcula. cât şi practică. Acest fapt se datoreşte divizării masei oceanice în mai multe cuvete. Aceasta este similară vitezei unui curs de apă continentală în regiunea de câmpie. precum şi în cele două emisfere. viteza curenţilor scade rapid de la suprafaţă în jos. Se înregistrează viteze apreciabile cum ar fi. cât şi pentru verificarea lui s-au întrebuinţat flotori aruncaţi în mare.1. Aceştia erau. 145 . De aceea. Cele mai precise observaţii se fac însă cu ajutorul curentrometrelor şi fluctometrelor. Metoda cea mai simplă folosită în trecut era aceea de a compara ruta unei nave care rezulta din longitudinea şi latitudinea locului. calculată în fiecare zi. atmosfera. de obicei. Alături de acest procedeu. de exemplu. mişcările apelor nu mai pot fi urmărite decât prin diferenţele de temperatură şi salinitate. o direcţie a deplasării. 6. Procedeele de observare a curenţilor de suprafaţă sunt variate. Condiţiile generale ale circulaţiei apei la suprafaţă Aruncând o privire peste o hartă a curenţilor se observă că nu există zone unde să predomine. de exemplu. începând cu a doua jumătate a secolului trecut se fac observaţii şi măsurători sistematice pentru a se putea construi o hartă cât mai precisă a mersului curenţilor.

Aceştia din urmă sunt acei care închid circuitul. de cauza iniţială. Fig. De aici. Din aceste experienţe rezultă două tipuri de curenţi: forţaţi când sunt supuşi direct unei impulsiuni şi liberi când sunt deviaţi din primii. Indiferent de originea curenţilor. Curenţii. trebuie să ţinem seamă. curentul tinde să revină la punctul de plecare unde rămâne un gol. Circulaţia apei oceanice Curenţi calzi de la Ecuator spre poli Curenţi reci de la poli spre Ecuator Aceste particularităţi ale circulaţiei au fost obţinute şi experimental. de aceste două influenţe. se izbesc. Datorită acestei izbiri ei suferă o reflectare şi sunt forţaţi să se divizeze în braţe. de masele continentale. Aceste tipuri se disting şi în natură. Se ştie că orice mişcare pe suprafaţa 146 . fapt ce constituie una din cauzele circuitelor turbionare. Pe de altă parte. prima dată de către Krümmel. în mersul curenţilor. 6.11. spaţiul în care circulă apa fiind limitat. în deplasarea lor. în ultimă instanţă. Rotaţia Pământului în jurul axei sale exercită şi ea o influenţă deosebită asupra curenţilor liberi. se poate trage concluzia că circulaţia apei este influenţată de: • configuraţia bazinelor oceanice şi • de rotaţia Pământului. • mişcarea se produce în sens invers de o parte şi de alta a Ecuatorului. Mărimea acestor braţe este în funcţie de unghiul sub care este izbit obstacolul respectiv.

Curenţii provocaţi de vânturile regulate poartă denumirea de curenţi de derivă. În mod normal. de căderea precipitaţiilor atmosferice sau evaporarea intensă pe anumite zone. adică fiecare strat antrenează şi pe cel situat imediat sub el. 6. generaţi de acţiunea vântului. Curenţii de derivă. Curenţii provocaţi de gradientul de gravitaţie care se manifestă prin înclinarea nivelului oceanului sunt de patru tipuri.2. sub influenţa rotaţiei Pământului. Impulsul dat de vânt agită şi pune în mişcare numai apele de suprafaţă. Atât timp cât curentul de derivă se deplasează printr-o regiune în care se continuă acţiunea vântului care l-a generat. a. Originea curenţilor oceanici După originea lor distingem trei tipuri de curenţi: • curenţi de fricţiune sau de impulsiune. Totuşi. iar în cea sudică spre stânga. continuarea făcându-se sub formă de curenţi liberi. Cei provocaţi de acţiunea vânturilor periodice sunt numiţi curenţi de vânt. va fi mare la marile latitudini. datorită inerţiei. dar într- o măsură tot mai redusă. până când frecarea încetează.3. • curenţi mareici. mişcarea este transmisă pe oarecare distanţă şi în adâncime datorită frecării. iar curenţii provocaţi de vânturile ocazionale şi temporare poartă denumirea de curenţi temporari şi sunt de scurtă durată. b. deci tendinţa de a se forma circuite turbionare. trec şi dincolo de limitele câmpului de acţiune a vântului şi persistă. el este un curent forţat. Curenţii de fricţiune sunt provocaţi de acţiunea vânturilor. În emisfera nordică curenţii se abat spre dreapta. • curenţi generaţi de gradientul de gravitaţie (condiţionaţi de înclinarea nivelului oceanului).globului este influenţată de rotaţia Pământului şi că această influenţă este proporţională cu latitudinea. • Curenţii de nivelare se produc datorită înclinării nivelului oceanului prin apele venite din alte zone. • Curenţii de scurgere se formează datorită înclinării nivelului oceanului provocat de vărsarea apelor curgătoare. sau prin scurgerea apei oceanice 147 .

3. ei acţionează alternativ. fie ca urmare a deosebirii de temperatură. ei se supun legilor devierii ca şi ceilalţi curenţi. b) curenţi de compensaţie de adâncime provocaţi de o mişcare ascendentă ce transportă apele reci spre suprafaţă.dintr-o parte în alta sub presiunea unei forţe externe.după cauzele care îi produc (geneză). prin Strâm- toarea Gibraltar apele mai uşoare ale Atlanticului se deplasează la suprafaţă spre Mediterană. fie din cauza diferenţei de salinitate. Exemplu Curentul Gibraltar: apele Mării Mediterane sunt mai dense decât apele Oceanului Atlantic. . Aceşti curenţi apar. creând o pierdere de apă într-o parte a oceanului. de obicei.după temperatură.după direcţie şi formă. Curenţii de compensaţie pot fi: a) superficiali legaţi de curenţii de impulsiune fricţiune. determină punerea în mişcare a maselor de apă din sectoarele învecinate pentru completarea golului creat. când încetează vântul. 6. decât cel al oceanului. • Curenţii datorită diferenţei de densitate iau naştere între două bazine de apă cu densităţi diferite. Clasificarea curenţilor oceanici Curenţii se clasifică după mai multe criterii: . c. fenomen cunoscut sub numele de upwelling. sau în strâmtori. uneori. Curenţii mareici constituie al treilea tip principal de curenţi. deci o scădere a nivelului apei. în apropierea coastelor vestice ale Americii de Sud. Apa rece. Când începe fluxul se formează un curent spre uscat. iar pe la fund trec apele mai grele ale mării spre ocean. spre regiunile de coastă. în regiunile strâmte ale mărilor de tip canal. Deplasarea ascendentă a maselor de apă rece se remarcă în proporţii mari lângă ţărmurile Peninsulei California. 148 . Stratul superior poate fi asemănat cu o peliculă subţire. iar când aceasta se rupe apa rece se deplasează la suprafaţă. Aceşti curenţi apar în regiunile în care vânturile bat. ca urmare. odată cu refluxul îşi schimbă direcţia îndreptându-se spre larg. îngrămădind astfel masele de apă spre ţărm. nivelul Mediteranei este mai scăzut. datorită densităţii sale mai mari. • Curenţii de compensaţie apar în strânsă legătură cu existenţa celorlalţi curenţi care. . aceste mase se retrag de la ţărm.3. unde formează Curentul rece al Perului şi între Gibraltar şi 100 latitudine N unde formează Curentul rece al Canarelor. se concentrează în straturile inferioare ale oceanului.

decât apa regiunii în care vin. b) După cauzele care îi produc sunt: • curenţi de fricţiune sau de impulsiune. de regulă.4. curenţii pot pierde din căldura lor. curenţii circulari din marile bazine oceanice). atunci când nu-şi schimbă direcţia avută de la locul de formare. nu iau naştere prin influenţa unui singur factor. prin radiaţie. Temperatura curenţilor nu rămâne constantă pe toată întinderea lor. în acelaşi timp. de scurgere şi de compensaţie. curenţi de derivă. d. generaţi de diferenţa de densitate. • curenţi circulari. adică sunt. • curenţi verticali care pot fi ascendenţi şi descendenţi. de obicei. deoarece curenţii oceanici nu sunt niciodată „puri” ca origine. Descrierea curenţilor pe bazine oceanice Curenţii din Oceanul Atlantic Cei mai importanţi curenţi sunt cei care iau naştere datorită acţiunii vântului. c) După temperatură se disting curenţi calzi şi reci. cu subdiviziunile lor. Clasificarea curenţilor are un caracter destul de abstract.3. 6. din cauza vânturilor reci. sunt reci curenţii care se deplasează dinspre latitudinile mari spre cele mici. prin topirea gheţurilor plutitoare etc. Pe drum. ci a unui întreg complex de factori. Originea curenţilor de derivă trebuie căutată în acele regiuni ale 149 . • curenţi mareici. Curenţii calzi se consideră aceea care aduc apă mai caldă. a) După direcţie şi formă sunt: • curenţi orizontali care pot fi de fund şi de suprafaţă. intră în această categorie curenţii care se deplasează de la latitudini mici spre cele mari. • curenţi liniari. când prezintă o mişcare inelară (exemplu. Cei mai puternici curenţi au o geneză mixtă. • curenţi cauzaţi de gradientul de gravitaţie. Curenţii reci sunt cei a căror apă au temperaturi mai coborâte decât temperatura apei din regiunea spre care se îndreaptă.

şi 6.12.12. 6.oceanului unde vânturile dominante sau permanente sunt bine dezvoltate adică. în zona de dezvoltare a alizeelor (fig.13. în primul rând. Fig.). Schema formării circuitelor de suprafaţă a curenţilor oceanici 150 . 6.

13. În zona de dezvoltare a alizeelor din Oceanul Atlantic există doi curenţi alizeici (ecuatoriali). 6. 6. dar îşi are începutul în dreptul Insulei Capul Verde (aproape de 200 longitudine V). se desface în două ramuri: una intră în Marea Caraibilor. în mod teoretic. de la 300-350 latitudine nordică şi sudică. Fiind şi ei. la rândul lor. şi ajung până în regiunea calmelor ecuatoriale. în Emisfera nordică de la nord spre sud şi în Emisfera sudică de la sud spre nord. Fig. de-a lungul Ecuatorului. El se datoreşte alizeului nord-estic. amândoi curenţii deplasează apa de la est spre vest. iar alta se îndreaptă aproximativ spre NE sub numele de Curentul Antilelor care scaldă. la exterior. izbindu-se de insulele de aici. sub numele de Curentul Caraibilor. deviaţi de la direcţia alizeelor (respectiv cu 30-400). de aceea se numesc şi curenţi ecuatoriali (fig.12). Alizeele sunt vânturi regulate care bat. având direcţia NE-SV în Emisfera nordică şi SE-NV în Emisfera sudică. aducând aici necontenit apă. Direcţia curenţilor determinaţi de alizee Curenţii din Atlanticul de Nord Curentul Ecuatorial de Nord (sau Nord-Ecuatorial) acţionează în zona Ecuatorului. Curentul Caraibilor pătrunde în Golful Mexic. 151 . Practic. ele pornesc din jurul regiunii tropicale. După ce străbate Oceanul Atlantic. unde capătă o orientare aproape E-V. apa acumulată găseşte o ieşire prin Strâmtoarea Floridei. în dreptul Insulei Puerto Rico. ele sunt abătute. ghirlanda Insulelor Antile.

decât a Curentului Floridei (fig. Acesta este un curent rece. Gulf Stream-ul curge de-a lungul ţărmului Americii de Nord. nicăieri nu vine efectiv în contact direct cu continentul. Între curent şi ţărm există o fâşie de apă mai rece.14). se află o regiune care nu este străbătută de curenţi. Sargassum natans. Masele de aer care se deplasează pe deasupra suferă o încălzire puternică în acest loc. acesta bifurcându-se spre nord şi sud (fig. ci descrie în drumul său meandre de lungimi de undă considerabile (uneori de cca 200 km de la Capul Hatteras spre NE). nu sunt legate de fund). dar abătându-se de la început spre dreapta. toate fiind forme pelagice (caracteristice regiunilor de larg. populată de numeroase alge marine de tipul Sargassum bacciferum. O parte din Curentul Golfului este atrasă spre coastele Peninsulei Iberice. Curentul nu este liniar. dar o viteză mai mică. 6. format de curenţii nord-Atlantici.formând Curentul Floridei care ocupă întreaga lăţime a strâmtorii (150 km) şi care se resimte până la o adâncime de 800 m. făcându-l neomogen ca structură şi temperatură (fig. 6. deoarece este completat cu ape venite din adânc printr-o mişcare de ridicare pe verticală (upwelling). formând Curentul Canarelor. La întretăierea paralelei de 450 latitudine nordică cu meridianul de 350 longitudine vestică se termină limitele Curentului Golfului. este Marea liniştită a Sargasselor. 152 . Cunoaşterea Gulf Stream-ului a început după 1945. În interiorul acestui inel. În dreptul paralelei de 400 latitudine nordică (New York). Apele Gulf Stream-ului sunt calde. abaterea se continuă spre dreapta ceea ce face ca Gulf Stream-ul să curgă spre răsărit. are o viteză de 2. între 20 şi 350 latitudine nordică. Curentul Floridei se uneşte cu Curentul Antilelor dând naştere Curentului Golfului sau Gulf Stream. La ieşirea din strâmtoare. are o lăţime ce ajunge până la 500 km.1 m/s. Acesta este unul dintre cei mai mari şi mai puternici curenţi. În felul acesta se închide circuitul nordic din Oceanul Atlantic. mai ales de cercetătorii de la Institutul Oceanografic din Woods Hole. de compensaţie. 6. când s-au făcut cercetări sistematice şi observaţii în cadrul unor expediţii.16). adică spre golul lăsat la plecare. antrenând pătrunderea apelor profunde reci în interiorul Gulf Stream-ului.5‰. 400 longitudine vestică şi 750 longitudine vestică.16). Regiunea de dispariţie şi ramificare a Gulf Stream-ului se numeşte Delta Gulf Stream-ului. de 25-260C şi au salinitate de 36.

15. Meandrul Gulf Stream-ului înainte de a se gâtui (Operaţiunea Cabot. 17 iunie 1950) Fig. Ridicarea apei intermediare din enclavele de la sud de Insula Honshu 153 . 6. Fig. 6.14.

după cum vom vedea. Pe măsură ce se apropie de coastele Europei. ci de acţiunea (presiunea) vânturilor de vest care bat în această regiune. 154 . spre nord-vest se îndreaptă Curentul Irming. Genetic însă. acest curent coteşte brusc spre SV Groenlandei formând Curentul cald al Groenlandei de Vest. Apele sale scaldă coastele estice ale Americii de Nord până în dreptul Insulei Newfoundland (Terra Nova). Dincolo de paralela de 600. nici unul nu curge la suprafaţa Oceanului Arctic mai departe de regiunea Ţării Franz Josef. 6. generând astfel Curentul Atlanticului de Nord. la vest de Islanda. din care se desprind doi curenţi: unul spre N către ţărmurile vestice ale Insulelor Svalbard (Spitzbergen) – Curentul Spitzbergen şi altul spre E de-a lungul Peninsulei Scandinave – Curentul Capului Nord. şi de un oarecare deficit de apă din Oceanul Arctic. Ajungând în Marea Barents. curentul este atras. între 430 şi 700 latitudine nordică. sunt mai grele şi coboară în adânc formând un curent cald de adâncime. care şi el se prelungeşte cu Curentul Novaia Zemlea. ce se îndreaptă spre ţărmul vestic al insulelor cu acelaşi nume. Curentul Atlanticului începe să se ramifice spre dreapta şi spre stânga. Din Delta Gulf Stream-ului se desprinde şi o altă ramură care se îndreaptă spre nord-est. Curentul Capului Nord este continuat de Curentul Murmansk-ului. unde este barat de Curentul Golfului şi al Atlanticului de Nord (fig. S-a mai vorbit despre acest strat de apă mai caldă. Curentul Labradorului se află şi el în Atlanticul de Nord. iar spre stânga datorită influenţei reliefului fundului mării şi al deficitului de apă din Oceanul Arctic. intercalată între două straturi de apă cu temperatură mai joasă (este tocmai curentul cald dispărut de la suprafaţa oceanului). datorită salinităţii mai mari. Din dreptul paralelei de 700 şi a meridianului vestic de 150 se formează Curentul Norvegiei. ele împing spre est apa din Curentul Golfului. datorită influenţei rotaţiei Pământului. deoarece apele lor. Acesta coboară dinspre Oceanul Arctic şi este situat la vest de Curentul cald al Groenlandei de Vest. dar este un curent rece. Din curenţii enumeraţi.16). În apropierea lanţului submarin care leagă Islanda de Insulele Färoë. poartă numele de Curentul Atlanticului de Nord şi este o prelungire a Gulf Stream-ului. nu mai este provocat de cauzele care au determinat formarea Gulf Stream-ului. Aceşti curenţi aparţin Oceanului Îngheţat (Arctic). Spre dreapta.

limita nordică este mai puţin precisă. În această parte a Atlanticului. se află Curentul Ecuatorial de Sud care se îndreaptă de la ţărmurile Africii spre coastele Americii de Sud. Curentul Floridei este de nivelare. Lovin- du-se de Capul San Roque. au confirmat existenţa unui curent (analog Curentului Cromwell). Prima ramură o ia spre nord-vest. Limita sudică este între 10 şi 20 latitudine sudică. El se îndreaptă spre Arhipelagul Antile. 155 . din 1961. către gura de vărsare a fluviului La Plata. Curenţii din Oceanul Atlantic. Între Curentul Ecuatorial de Nord şi Curentul Ecuatorial de Sud se formează un Curent Ecuatorial Contrar (sau Contra Curentul Ecuatorial) cu direcţia de curgere vest-est.16). mişcarea circulară a curenţilor se produce în sens invers acelor de ceasornic. deşi sunt strâns legaţi între ei în ceea ce priveşte compunerea unui circuit. a fost pus în evidenţă între 30 şi 500 m. el se împarte în două ramuri. şi influenţa mişcării de rotaţie. pătrunde apoi în Marea Caraibilor şi se contopeşte cu Curentul Ecuatorial de Nord care din această cauză devine foarte puternic (fig. A doua ramură se îndreaptă spre sud-vest. care curge sub Curentul Sud-Ecuatorial. orientat spre est. precum şi a influenţei reliefului ţărmului. o parte din acest curent se dirijează spre nord-vest formând Curentul rece al Benguelei. de asemenea. la sud de Ecuator. de-a lungul coastelor continentului. atrase de golul ce se formează continuu în arealul de plecare. Curentul Canarelor de com- pensaţie. sunt de origini diferite. Curentul Braziliei se îndreaptă apoi spre stânga şi se dirijează spre est. în vecinătatea Ecuatorului. formând Curentul Braziliei. cu o viteză de 2 noduri. formând Curentul Guyanei. La aceste cauze se adaugă. Gulf Stream-ul de derivă şi nivelare. Se presupunea mai de mult existenţa şi în Atlantic a unui curent de adâncime în regiunea ecuatorială. prin devierea curenţilor. încadrându-se în Curentul de Derivă al vânturilor de vest. Acesta rezultă din o parte a apelor celor doi curenţi paraleli care. Acest curent. se reîntorc spre a compensa deficitul de apă. Astfel. care închide astfel circuitul în partea de sud a Atlanticului. Curenţii din Atlanticul de Sud Imediat. Cercetările de la Woods Hole. 6. În apropiere de coastele sud-vestice ale Africii. Acesta se întâlneşte cu Curentul rece Falkland. cei doi curenţi ecuatoriali sunt curenţi de derivă.

Curentul Ecuatorial de Nord se îndreaptă spre coastele Asiei de Sud-Vest. Curenţii din Oceanul Pacific Circulaţia apei din Oceanul Pacific este asemănătoare cu cea din Oceanul Atlantic.5 m/s. formând Curentul Ecuatorial Contrar. De la ţărmurile Japoniei. el se loveşte de Insulele Filipine şi se împarte în trei ramuri. ocolind pe la sud-est Arhipelagul Japonez până aproape de paralela de 400 latitudine nordică. înainte să le atingă. care se mişcă în sens invers. de asemenea. pe direcţia paralelor de 36-400 latitudine nordică.25 şi 0. Kuro Shiwo coteşte spre E. O parte din acest curent pătrunde în Marea Galbenă (Huang Hai). dispuse de ambele părţi ale Ecuatorului. formând Curentul Tuşima. Salinitatea lor este. Ia naştere între meridianele de 900 şi 1200 longitudine vestică şi între paralele de 100 şi 200 latitudine nordică. Apele acestui curent sunt calde având o temperatură de 250…270C. alteori abia se distinge între aceste limite. Această parte a curentului este numită Kuro Shiwo (Kuroshio). alta se îndreaptă spre est. în medie. în Strâmtoarea Coreei şi în Marea Japoniei. cu şuviţe reci intercalate. 156 . menţinându-se mai ales pe o fâşie cuprinsă între 100 şi 200 latitudine nordică. Circuitul nordic Curentul Ecuatorial de Nord (sau Nord-Ecuatorial) transportă masele de apă de la est la vest. iar a treia se îndreaptă spre nord. de 35‰. Limitele estice ale Curentului Kuro Shiwo sunt greu de stabilit uneori. lucru pe care nu l-am întâlnit la Curentul Floridei. Şi aici există două inele de curenţi. Apa Curentului Kuro-Shiwo este caldă. deoarece el cuprinde întreg spaţiul dintre Insulele Ryukyu şi Insulele Bonin.15). sub numele de Curentul Pacificului de Nord. Vânturile de vest sunt cele care împing apa acestui curent al Pacificului de Nord. 6.16). Viteza curentului este cuprinsă între 0. Una o ia spre Marea Banda. Kuro Shiwo prezintă şi el meandre şi ridicări ale apelor mai adânci spre suprafaţă (fig.6. se întâlneşte şi aici un curent analog Gulf Stream-ului şi anume Curentul Kuro Shiwo (Kuroshio sau Kuroşivo) (fig. Ca şi Curentul Golfului. această abatere este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului.

Pătrunzând printre insulele Oceaniei el îşi atenuează din viteză. deplasându-se spre S de-a lungul coastelor Australiei. care sunt nevoite să ocupe golul creat prin punerea în mişcare a apelor din regiunea Curentului Ecuatorial de Nord. iar de aici pătrunde în Marea Bering şi în Curentul Californiei care o ia spre sud. care înaintează de la S spre N până la 4027’ latitudine. În jurul longitudinii vestice de 1450. iar la geneza sa mai contribuie şi ridicarea apelor reci din adâncime (upwelling). în apropiere de coastele Americii. Când aceste mase de apă ating litoralul vestic al Americii de Sud se formează aici Curentul rece al Perului (sau Humboldt). care se deplasează spre nord. Când ajunge în dreptul Americii Centrale îşi împarte apele între cei doi curenţi ecuatoriali. Curentul Pacificului de Nord se bifurcă în: Curentul cald al Alaskăi. În felul acesta. Ei se formează la nord de paralela de 600 şi coboară până la 400 latitudine nordică. închizând astfel circuitul sudic al Pacificului. Curentul Ecuatorial Contrar traversează Oceanul Pacific de la vest spre est. datorită influenţei rotaţiei Pământului şi se îndreaptă spre N. sub influenţa vânturilor de vest. În partea de nord a Pacificului se formează doi curenţi reci cu direcţia N-S. Curentul Oya Shiwo sau Kurile. Acesta din urmă este un curent rece. În continuare se mai abate încă o dată spre stânga. În regiunea Insulei Noua Guinee se abate spre stânga. Circuitul sudic Curentul Ecuatorial de Sud îşi are originea în apropierea Insulelor Galapagos şi curge de la est spre vest. pe o fâşie cuprinsă între 30 şi 80 latitudine nordică. Aici îşi are sorgintea şi fenomenul El Niño. prin Golful Alaska. Este Curentul Kamceatkăi şi. care se efectuează în sens invers acelor de ceasornic. în prelungirea sa. sub numele de Curentul Australiei de Est. se închide circuitul nordic al Pacificului (în sensul acelor de ceasornic). de-a curmezişul oceanului. 157 .

16. 6. 1973) . Geografia Fizică.Strahler.158 Fig. Harta curenţilor oceanici (După Arthur N.

Acesta se îndreaptă spre sudul Africii cu o viteză considerabilă de 2. În afară de aceşti curenţi. 10 N şi 10 S). pe lângă ţărmurile Australiei. care influenţează diferit mersul curenţilor. musonii. el se desface în două ramuri. fiind situat aproape în întregime în emisfera sudică. ci la o adâncime de cca 100 m şi urmează traseul Curentului Ecuatorial de Sud (pe Ecuator. de-a lungul ţărmului estic al insulei. Acesta închide circuitul curenţilor din sud. Suprafaţa Mării Arabiei şi a Golfului Bengal este relativ mică pentru 159 . cealaltă ramură pătrunde în Strâmtoarea Mozambicului şi apoi se îndreaptă spre sud de-a lungul coastei Africane sub denumirea de Curentul Mozambicului. La sud-vest de Insula Madagascar. în Pacific mai există un curent descoperit destul de recent (1951-1958). De la Capul Bunei Speranţe.2 m/s. faţă de cei din Pacific şi Atlantic. În Oceanul Indian este dezvoltat bine numai inelul sudic al circulaţiei oceanice. mişcarea curenţilor se desfăşoară sub influenţa musonilor. curentul îşi schimbă direcţia spre est încadrându-se în Curentul de derivă al vânturilor de vest. În partea de nord. La nord de Ecuator nu există un inel al circulaţiei oceanice. în primul rând din cauza lipsei spaţiului necesar pentru a se putea dezvolta. Lângă Insula Madagascar. Curentul Ecuatorial de Sud apare în zona cuprinsă între 100 latitudine sudică şi Tropicul Capricornului. deoarece Oceanul Indian are o aşezare geografică aparte. Acest curent are o direcţie de curgere vest-est (ca şi Contra-Curentul Ecuatorial). Curenţii din Oceanul Indian Curenţii din Oceanul Indian se deosebesc. iar ca debit este situat după Curentul Golfului şi Kuro Shiwo. Din Curentul vânturilor de vest se desprinde o ramură care se îndreaptă spre N. curenţii Mozambicului şi Madagascarului se unesc formând Curentul Acelor (Agulhas). dar nu curge la suprafaţă. formând Curentul rece al Australiei de Vest. Una înaintează spre sud. Curentul Cromwell (după numele oceanografului american care l-a descoperit). Are o lăţime de cca 400 km şi o grosime de cca 200 m. adică la nord de Ecuator. formând Curentul Madagascarului. Are o viteză de 1 m/s. un alt element specific este prezenţa vânturilor periodice.

care curge spre S. care scaldă ţărmul estic al Groenlandei pe toată întinderea sa şi Curentul 160 . sub forma unui contra-curent ecuatorial. curenţii iau naştere din mai multe cauze. sensul curenţilor este dinspre Africa spre Asia. ocoleşte pe la sud Insula Sri Lanka şi ajunge în Golful Bengal. Deci vara. Mackenzie etc. Musonii schimbă direcţia curenţilor după sensul lor de acţiune periodică.). apoi îşi schimbă direcţia de-a lungul Ecuatorului. La ridicarea nivelului oceanului mai contribuie şi aportul marilor fluvii de pe continentele american şi euroasiatic (Obi. Lena. de-a lungul coastelor Peninsulei Somalia. curenţii se îndreaptă dinspre Asia spre Africa. Una din acestea este acumularea de apă pe care o aduce Curentul Atlanticului de Nord. înspre India. înspre Insula Sumatera. Ambele cauze duc la formarea unor curenţi ce pleacă din Oceanul Artic şi se scurg spre sud. Curenţii din Oceanul Arctic În această parte a Oceanului Planetar. Această ramură se abate apoi spre E. o ramură care formează Curentul Somaliei. În această regiune. În timpul musonului de vară circulaţia apei în partea de nord a Oceanului Indian se face în sensul acelor de ceasornic. se îndreaptă spre Peninsula Somaliei. Pentru a se ajunge la un echilibru se formează curenţii care determină deplasarea (eliminarea) apei prin porţiunea deschisă cuprinsă între Scandinavia şi Groenlanda. ceea ce determină o ridicare a nivelului Oceanului Arctic. • Vara când suflă musonul de SV. Aceştia sunt: Curentul Groenlandei de Est. Unele ramificaţii ale acestui curent înaintează spre SE. înaintează spre S. paralel cu coastele Insulei Sumatera şi se întâlnesc cu Curentul Ecuatorial de Sud. Deci iarna. ca şi la circuitele nordice. în lungul ţărmului Africii. până aproape de Ecuator. din Curentul Ecuatorial de Sud. Curentul musonic de iarnă curge din Golful Bengal spre SV. în sens contrar acelor de ceasornic. se separă şi se îndreaptă spre N. • Iarna însă.formarea unui circuit oceanic. ocolind pe la sud Insula Sri Lanka. spre E. se resimte clar schimbarea regimului alizeic cu regimul musonic. circulaţia are o direcţie inversă. care separă bazinul în două. Enisei. intervine aici şi proeminenţa Peninsulei India. în afară de ramura Curentului Mozambic. când predomină musonul nord-estic.

cât şi ca repercusiuni economice. în mod obişnuit. apa caldă se dirijează pe coastele 161 . 6. S-a dovedit însă. decât pe ţărmul de vest al Americii de Sud. sau chiar în Europa. este apariţia unei basculări a pantei Oceanului Pacific impusă de formarea unei mari depresiuni atmosferice în centrul Pacificului. mai există. fenomenul persistă mai mult timp. predomină vânturile vestice. Ca urmare. În anumite momente neperiodice.5. se dezvoltă Curentul rece Humboldt (Perului) cu deplasare către nord. o prelungire ramificată a Curentului Atlanticului de Nord.). în preajma Crăciunului. În această parte. că apar consecinţe în tot Bazinul ecuatorial al Pacificului şi uneori chiar până în India şi Africa. ajung să fie împinşi către anumite bariere de uscat formate de ţărmul continentului sau insulelor. El este numit Curentul vânturilor de vest sau circumantarctic.3. Vânturile normale din această parte împing apa. Aceşti doi curenţi deplasează anual din Oceanul Arctic cca 20 000 km3 de gheţuri plutitoare. În afara curenţilor menţionaţi. dar nu cu regularitate. şi alţii care constituie.a. de-a lungul litoralului. Pacific şi Indian În zona cuprinsă între paralelele de 400 şi 550 latitudine sudică. de unde şi numele de „Pruncul” (Isus). Curenţii respectivi au fost trataţi la Oceanul Atlantic (Irming ş. în însăşi interiorul Oceanului Arctic. La apariţia lui El Niño.Labradorului. cu această ocazie a inversiunii. ce scaldă ţărmurile estice ale Insulei Baffin. vântul din regiune îşi schimbă sensul. mai recent. prin devierea maselor de apă spre dreapta. către vest. deocamdată ipotetică. din când în când. în special privind pescuitul. sub influenţa rotaţiei Pământului. Curenţii din extremul sudic al oceanelor Atlantic. iar curentul rece se atenuează şi face loc unui mic curent de apă caldă. în bună parte. se formează un curent puternic care curge nestingherit de la vest la est ocolind întreg globul Pământesc. Cauza. Până nu de mult. Aceştia. se credea că repercusiunile şi lanţul de fenomene sunt locale. suprafaţa Pacificului este mai ridicată cu circa 50 cm la ţărmul australian sau al Noii Guinee. Deoarece aici nu există uscat. când vântul se schimbă. Se dezlănţuie. Fenomenul El Niño („Pruncul”) Este numele dat de pescarii peruani unui fenomen ce apare. Peninsulei Labradorului şi ale Insulei Newfoundland (Terra Nova). o serie de fenomene în lanţ atât naturale. în lungul coastei Pacificului a Americii de Sud. Cam la patru-cinci ani.

dar şi alte asemenea fenomene din anul 1982 etc. producţia globală s-a redus cu 12%. India ş. Se pare însă că urmările au o rază aproape globală.17. regimul hidrologic se bulversează mai ales pe litoralul vestic al Americii Latine şi în Australia. se reduc brusc cantităţile de plancton. Fig. Ca urmare. secetă prelungită în Australia şi Indonezia. acest curent cald împiedică pătrunderea oxigenului în adâncime. Fenomenul El Niño. 6.Perului şi panta oceanului începe să basculeze (fig. în special sub aspect climatic. unii cercetători au explicat ploile şi inundaţiile catastrofale din 1997 din Polonia. Pe ţărm. dar deocamdată nu se ştie exact cum şi de ce. Apa caldă oceanică emite o cantitate mare de vapori. când în Peru producţia de peşte a scăzut cu 50%. Direcţia de balansare a apelor oceanice Repercusiunile legate de El Niño erau cunoscute numai în ce priveşte pescuitul local. peşti şi chiar păsările marine. 6. Apar temperaturi scăzute în sudul şi estul Africii.. Filipine. scade cantitatea de guano (îngrăşământ fosfato-azotic) etc. respectiv reducerea cantităţii de peşte odată cu venirea apelor calde.a. urmată de ploi. iar 162 . de exemplu.17). Indonezia. ploi şi inundaţii în unele părţi din America de Sud şi Europa. Aşa. În fapt. Cehia şi Germania. Fenomenul încetează după un timp tot aşa de brusc. Mişcarea este urmată de cicloni şi ploi.

în diferite locuri din lume. iunie. 1993. au provocat moartea a 2 000 de persoane şi pierderi economice de peste 13 miliarde de dolari.o serie de catastrofe. unele din ele. o parte din pescari. fermieri. trăsăturile generale ale legăturilor dintre procesele geografice şi. 1984. 163 . este un fenomen ce-şi are originea la ţărmul peruan. El Niño este mai mult decât o inversiune locala şi oarecum periodică a unui curent rece cu unul cald.6.3. Între curenţii oceanici şi climă există relaţii reciproce care scot la iveală. dar declanşează un balans aproape global al apei. De exemplu. Aproape jumătate din transportul de căldură de la latitudinile mici la cele mari se face prin intermediul curenţilor oceanici. agenţii turistice. în California pot apare uragane. Importanţa curenţilor oceanici Una din cele mai de seamă influenţe ale curenţilor oceanici este aceea de a modifica clima. 1992. în Kenya se răspândeşte malaria. bănuite sau ipotetice. cacao şi grâu. şi spre centrul Pacificului. deocamdată aceste repercusiuni în lanţ nu sunt întru totul fundamentate ştiinţific ci. pe de o parte. aprilie. cu multiple şi extinse repercusiuni hidro- climatice şi economico-sociale1. Australiei. Din păcate însă. iulie. iar cealaltă jumătate pe calea schimbului de mase de aer. Seceta care a afectat o parte a Emisferei sudice face să crească preţul la cafea. care sunt udate de curenţi reci. pe de altă parte. Coastele vestice ale Californiei. de-a lungul coastelor udate de curenţii calzi. sunt mai reci decât părţile interioare ale continentelor aflate la aceleaşi latitudini. Deci. clima este mai caldă şi mai blândă decât în interiorul continentelor. puternica lor întrepătrundere. 1 Pentru amănunte vezi „National Geographic” din februarie. angrosişti şi finanţişti intră în panică. decembrie. 6. Repercusiunile par a fi extrem de diverse pe plan economic şi social. Americii de Sud. Africii. 1990. 1989. pe aceeaşi paralelă. În schimb. Curenţii oceanici dau naştere anomaliilor termice. Acest lucru iese mai bine în evidenţă acolo unde curenţii calzi pătrund adânc în regiunile latitudinilor înalte.

ţărmul estic al Canadei şi ţărmul vestic al Europei. Izotermele anuale care trec pe ţărmul canadian au valori cuprinse între 00C şi minus 100C. Este interesantă o comparaţie între coastele vestice şi estice ale unui ocean sau ale unui continent aflate la aceeaşi latitudine. Curentul Mozambicului. poate să-şi continue activitatea neîntreruptă tot timpul anului. Portul Hammerfest. care este un curent rece. cu efecte vizibile de îndulcire a climei. În Canada şi Peninsula Labrador se găseşte vegetaţie de tundră. Kuro Shiwo. decât Kuro Shiwo. Luăm ca exemplu. Ţărmul ei vestic este scăldat de Curentul cald al Groenlandei de Vest. Pe coastele vestice ale continentelor scăldate de curenţii reci sunt uneori atât de puţine precipitaţii încât aceste ţărmuri au aspect de deşert. diferă şi ea. situată mult mai la sud. reiese clar influenţa Curentului rece al Labradorului asupra coastelor canadiene şi a Curentului Atlanticului de Nord asupra coastelor europene. scăldate de apele Atlanticului. dar influenţate de curenţi cu efecte diferite. iar pe cel european între 00C şi plus 100C. În regiunea tropicelor şi în regiunile sub- tropicale pe ţărmurile estice ale continentelor scăldate de Gulf Stream. curge Curentul Groenlandei de Est. situat dincolo de Cercul Polar. Fără existenţa Curentului Atlanticului de Nord. Influenţa Curentului Atlanticului de Nord este mai pronunţată decât a Curentului Kuro Shiwo (Kuroshio). în cele două regiuni. Curenţii oceanici au influenţă indirectă asupra repartiţiei precipitaţiilor atmosferice. în regiunea paralelelor de 550 şi 700 latitudine N. Curentul Braziliei. De aceea. cad multe pre- cipitaţii. calzi şi reci. 164 . Curenţii au un rol important în transportul sedimentelor cu granulaţie fină şi al particulelor fine aflate în suspensie în apa mării. Vegetaţia existentă. În Est. Durata perioadei fără îngheţ pe coastele Canadei este mai mică de 60 de zile pe an. Din aceste exemple. aproape toate aşezările eschimoşilor sunt cantonate pe litoralul vestic. în timp ce pe ţărmul Europei este de 150 până la 210 zile. în timp ce la Riga. pe ţărmul Europei sunt păduri de conifere şi păduri mixte. Groenlanda este scăldată de doi curenţi. marea este blocată de gheaţă în timpul iernii. deoarece Curentul Atlanticului pătrunde mult mai la nord. în schimb. întreaga Peninsulă Scandinavia ar fi un pustiu de gheaţă. la 70040’ latitudine N.

60C). la New York. acestea au o importanţă deosebită pentru organismele mai mari care le folosesc drept hrană. în timp ce la Porto. Alte proiecte au emis părerea devierii Gulf Stream-ului spre Europa. salinitate) într-altul. media temperaturii de iarnă este de –100C. este renumită prin ceţurile sale. Proiectele americane presupuneau schimbarea direcţiei Gulf Stream-ului prin construirea unui dig de piatră de 250 km între Florida şi Cuba. 165 . deşi sunt mai mult de ordin local.Sedimentele grosiere sunt mai rar transportate şi numai de curenţii care au viteze mai mari. rezolvând problema încălzirii Mărilor Arctice. Regiunea de contact dintre Curentul rece al Labradorului cu Gulf Stream-ul. Masele de apă sunt astfel foarte bogate în materii organice nutritive care atrag bancuri de peşti. situat la aceeaşi latitudine pe ţărmul estic al Atlanticului. astfel. fenomenul de iarnă este rar sau aproape nu se cunoaşte (temperatura medie este de 8. datorită Curentului Labradorului. Curentul Golfului (Gulf Stream) este sediul unor permanente arii ciclonale. s-a dezvoltat pe larg pescuitul. Curenţii oceanici transportă. respectiv Insula Newfoundland (Terra Nova). Curenţii oceanici au o influenţă importantă asupra circulaţiei atmosferice. În locurile de întâlnire a apelor reci cu apele calde are loc o distrugere a organismelor microscopice care trecând dintr-un mediu cu anumite particularităţi (ca temperatură. coastele estice ale continentului american obţineau o climă subtropicală scăpând de calamităţile produse de Curentul Labradorului. în această zonă. Curenţii reci care transportă gheţuri plutitoare determină scăderea temperaturii ţărmului. De asemenea. sunt antrenate de mişcarea apei şi îşi duc viaţa în stare de suspensie). cantităţi însemnate de plancton (organisme marine foarte mici cu capacităţi de locomoţie foarte reduse – nu au organe cu ajutorul cărora să înoate. regiuni bogate pentru pescuit sunt şi cele unde se întâlneşte Curentul Kuro Shiwo cu Oya Shiwo. Astfel. nu se mai pot adapta şi mor. Fenomenul care se produce la întâlnirea a doi curenţi diferiţi are consecinţe geografice importante. În legătură cu Gulf Stream-ul s-au emis o serie de păreri şi proiecte de schimbare a cursului lui pentru a îmbunătăţi clima Canadei sau a Europei. în apa lor. de obicei asemănătoare cu ale apelor curgătoare. De aceea.

la rândul lor. localizarea lor. manifestându-se la suprafaţă sau în adâncime. Concluzii Curenţii oceanici depind de un complex întreg de condiţii geografice. Cei mai importanţi curenţi iau naştere în regiunile vânturilor permanente (din apropierea Ecuatorului). de obicei. pe deasupra Curentului Floridei şi al Golfului. urmând aceleaşi direcţii cu ei. în toate oceanele (cu excepţia Oceanului Indian). Această influenţă se manifestă cel mai mult în procesul de formare al climelor diverselor regiuni. Ciclonii tropicali ai Antilelor trec. Curenţii calzi devin adesea un fel de „drumuri mari” pe care se deplasează depresiunile barice. Curenţii oceanici acţionează asupra climei nu în mod direct. Rezultă deci că întreaga masă a oceanului se află în mişcare datorită deosebirilor fizice şi chimice ale maselor de apă care o formează şi datorită vânturilor. viteza. 166 . Aceste mişcări se deosebesc unele de altele prin direcţia. Răspândirea curenţilor oceanici coincide cu răspândirea vânturilor. ceea ce subliniază importanţa vânturilor în geneza curenţilor. Rolul climatic al curenţilor oceanici este foarte mare. exercită o influenţă puternică asupra acestui complex. dar. ci prin intermediul maselor de aer. unde formează circuite închise care mărginesc regiunile anticiclonilor subtropicali.

GENEZĂ. CLASIFICĂRI. REPARTIŢIE 167 . CAPITOLUL 7 SEDIMENTELE MARINE.

168

CAPITOLUL 7
SEDIMENTELE MARINE. GENEZĂ, CLASIFICĂRI,
REPARTIŢIE

Concepte cheie: sedimente terigene, sedimente pelagice, curenţi de
turbiditate, coprolite.
Sedimentele sunt depozite stratificate de materiale formate din
acumularea produselor rezultate de pe urma alterării scoarţei terestre, sub
influenţa factorilor externi din zona de ţărm, din erupţiile submarine, din
resturile organismelor marine, din Cosmos.
Studierea sedimentelor a căpătat o importanţă deosebită mai ales în
ultimele decenii, când s-au intensificat forajele pentru extragerea petrolului
şi a gazelor naturale din mări, cât şi a altor resurse minerale, cum ar fi
concreţiunile feromanganoase ş.a.
Sedimentele se studiază direct prin analiza probelor luate cu
tuburile carotiere sau alte dispozitive şi indirect cu ajutorul metodelor
geofizice, estimându-se grosimile acestora pentru diferite zone ale
oceanelor. Făcând un calcul între timpul de sedimentare şi grosimea
sedimentelor se poate estima vârsta lor.
Există două noţiuni, care nu pot fi confundate şi anume: rata de
sedimentare şi viteza de sedimentare.
• Rata de sedimentare reprezintă viteza de acumulare a
sedimentelor concretizată prin grosimea sedimentului corespunzătoare unei
anumite perioade de timp. Pentru sedimentele oceanice, rata acumulării de
material pe fundul mării poate varia între 5 cm/103 ani şi 1 cm/103 ani; în
general se consideră valoarea medie de 1 cm/103 ani.
• Viteza de sedimentare este dată de viteză de cădere a unei
particule într-un fluid, în funcţie de densitatea, forma şi dimensiunile
particulei şi densitatea şi vâscozitatea fluidului.
Sedimentele marine au o structură variată. În ceea ce priveşte
originea lor, ele provin din materialele continentale aduse de cursurile de
169

apă, din materialele erodate de valuri în zonele litorale, din produse ale
activităţii gheţarilor, în special fragmente dezagregate de geruri şi
transportate de gheţari, sau chiar de aisberguri, din pulberi de praf ridicate
de pe continente şi duse la mari distanţe de către vânturi, din produse
vulcanice sau cosmice provenite din pulberi cosmice şi meteoritice şi din
resturile organismelor vegetale şi animale care populează marea.
Zona litorală este cea mai activă din punct de vedere al prefacerii
sedimentelor; aici sedimentele provenite de pe continente se amestecă cu
cele ale zonei cu apă puţin adâncă din apropierea uscatului şi cu resturile de
cochilii de organisme. Valurile constituie agentul cel mai important în
transformarea sedimentelor, ele rostogolind sfărâmăturile grosiere ale
stâncilor, le rotunjesc şi le transformă în pulberi fine sau grăunţi de nisip.
Resturile organice aduse de fluvii sunt transformate în suspensii fine, în
adevărate soluţii coloidale, care apoi sunt transportate spre largul mării.
Astfel, în cadrul zonei litorale se petrece un adevărat proces de triere şi de
amestec a tuturor substanţelor cu ajutorul valurilor şi apoi se formează o
adevărată suspensie care este purtată în larg de către curenţi şi depusă în
ordinea greutăţii particulelor, la diferite distanţe. Materialele cu o greutate
mai mare, ca bolovanii, pietrele, pietrişul, nisipul mai grosier, se
acumulează în apropierea ţărmurilor, iar cele mai uşoare, ca mâlurile,
nămolurile, resturile organice sunt transportate şi depuse la distanţe mai
mari faţă de uscat. Materialul granular se sedimentează la adâncimi mai
mici atunci când agentul de transport nu mai este destul de energic pentru
a-l putea purta mai departe.
Sedimentarea este în funcţie de mărimea particulelor şi greutatea
lor specifică, de densitatea apei, de forma lor. Particulele sferice au o viteză
de cădere mai mare, decât altele de forme diferite. Experienţele de laborator
cu sfere de cuarţ au arătat că viteza medie de scufundare a unei particule
mici într-o apă liniştită este determinată de diferenţa de densitate între
particulă şi apa înconjurătoare, de mărimea particulei (adică de diametrul
sau raza ei), de forţa gravitaţională şi de vâscozitatea fluidului. Viteza de
cădere a sferelor este dată de formula lui Stokes:
2 g(p1 − p 2 )r 2
V=
9 μ
în care: g = acceleraţia gravitaţională;
p1 = densitatea particulei;
170

p2 = densitatea fluidului;
r = raza particulei;
μ = vâscozitatea;
2
= factorul formă pentru sferă.
9
Asociind procesul de scufundare cu transportul pe orizontală
efectuat de către curenţii oceanici, constatăm că particulele mai mari rămân
în curentul de apă numai o perioadă scurtă de timp, pentru ca apoi să se lase
la fund, deci ele sunt transportate pe orizontală la distanţe relative scurte de
sursa lor. Particulele fine se scufundă încet, ele rămân în coloana de apă o
perioadă lungă de timp şi sunt transportate pe orizontală la distanţe mari.
Depunerea particulelor coloidale şi precipitarea lor are loc sub
influenţa unor factori fizici şi chimici ca: schimbarea temperaturii, acţiune
catalitică, anularea sarcinii electrice a particulelor. Din aceste cauze se
depun în delte şi în estuare particulele argiloase aduse de fluvii de pe
continente; de asemenea, barele şi bancurile de nisip de la vărsarea fluviilor
în mare se datoresc aluviunilor venite în contact cu soluţiile electrolitice ale
mării.
Organismele care trăiesc în mări au aportul lor la procesul de
sedimentare, fie prin resturile de cochilii, fie prin substanţa organică
propriu-zisă. Scheletele organismelor marine pot fi de trei feluri: silicioase,
carbonatate şi fosfatate.

Clasificarea sedimentelor
Murray şi Renard (1891) în urma studiilor întreprinse, foarte multe
şi în cadrul expediţiei Challenger, au stabilit o clasificare pe baze
geografice a sedimentelor care se depun în cadrul Oceanului Planetar,
clasificare care este valabil recunoscută şi astăzi şi stă la baza multor
clasificări ale unor oceanografi renumiţi. Mai există multe alte clasificări,
dintre care amintim pe cele ale lui I. Thoulet şi I. Bourcart, clasificarea lui
Sverţov, Klenova V. M. etc.
În funcţie de originea, de modul de depunere şi de elementele
constituente ale sedimentelor, Murray şi Renard au elaborat următoarea
clasificare:

171

- Depozite litorale (nisip,
prundiş, mâl) (plaje)

- Depozite de mări puţin
adânci (platoul continental):
nisip, prundiş, mâl
Depozite terigene formate în ape
- Depozite de mări adânci, puţin adânci şi în apropierea uscatului.
sub 200 m

mâl verde
mâl roşu
mâl albastru
nămol coraligen
nămol vulcanic

nămol cu pteropode
nămol cu globigerine Depozite pelagice formate în ape
nămol cu diatomee adânci şi departe de uscat
nămol cu radiolari
argilă roşie

După această clasificare, în mare, sedimentele se împart în două
grupe mari, şi anume: sedimente pelagice şi sedimente sau depozite
terigene.
Oceanograful american David Ross1 este cel care, având ca punct
de plecare clasificarea lui Murray şi Renard, împarte sedimentele în cele
două grupe pelagice şi terigene, care se subîmpart, la rândul lor, în alte
subgrupe.

1
Vezi David A.Ross, Introducere în Oceanografie, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.343-355.
172

decât cele silicioase. radiolari. O altă metodă de studiere a mediilor de viaţă din trecut. toate forme planctonice. cocolite. după moarte scheletele lor cad şi se depun pe fundul marin. Foraminiferele pelagice trăiesc. Se cunosc mâluri cu foraminifere. Rata de sedimentare a depozitelor biogene este de 1 până la 5 cm/1 000 ani. la distanţă mare de ţărm. celelalte organisme sunt cu schelete calcaroase. diatomee. Diatomeele şi cocolitele sunt plante. în apele puţin adânci ale mărilor. Sedimente pelagice Sedimente terigene Depozite biogene Mâluri terigene Depozite anorganice Depozite de alunecare Depozite autigene Turbidite Depozite de origine vulcanică Depozite glaciare • Sedimentele pelagice se formează în zona adâncă a oceanului. Efectul solubilităţii creşte odată cu adâncimea şi descreşte cu temperatura. Mâlurile organice sunt denumite după organismul care predomină în cadrul depozitului. decât cele silicioase. Cele mai multe organisme trăiesc în apele de suprafaţă ale oceanului. constă în determinarea compoziţiei izotopice a cochiliilor. cât şi materiale anorganice. Radiolarii şi diatomeele au schelete din material silicios. respectiv în zonele cu upwelling. raportul 018/016 furnizează informaţii asupra temperaturii apei în care a trăit organismul respectiv. Mâlurile calcaroase se acumulează la adâncimi mai mici. Studierea depozitelor biogene oferă informaţii despre mediul în care au trăit organismele componente. unele specii sunt tipice pentru latitudinile joase şi ape calde. 173 . Sedimentele calcaroase apar frecvent până la adâncimi de 5 000 m. pteropode. deoarece cochiliile calcaroase sunt mai solubile în apă. repartiţia lor reflectând condiţiile existente în apele de suprafaţă. acolo unde lipsesc curenţii puternici. celelalte sunt animale. a) Depozitele biogene conţin atât schelete sau fragmente de cochilii. altele pentru latitudinile medii şi înalte şi ape reci. Sedimentele biogene se acumulează în zonele cu productivitate biologică ridicată. Variaţiile indicate de diferite specii de foraminifere pot fi datate folosind metoda cu carbon-14. de obicei. sau acolo unde lipsesc alte tipuri de sedimente.

departe de uscat. ca dinţi de rechin sau diferite fragmente osoase. prin prelucrarea mecanică efectuată de către valuri obţinându-se un mâl alb calcaros foarte fin. larg răspândit pe fundul Oceanului Pacific de Sud. Aceste elemente ajung în apa oceanelor de pe continente aduse. particulele coloidale atrag şi alte elemente care ajunse pe fund se fixează pe anumite obiecte. în mod obişnuit. John Mero (1966) a explicat formarea acestor noduli. la distanţă mare de uscat. rata de sedimentare a cenuşii vulcanice este mare. d) Depozitele de origine vulcanică se formează în zonele adânci ale oceanelor. este fosforitul care se formează la adâncimi mai mici de 500 m. apa mării reprezintă sursa de mangan. Aceşti noduli au o formă rotunjită. Stratele de cenuşă din 174 . cu culoare de obicei brună datorită proceselor de oxidare. Alţi reprezentanţi ai depozitelor autigene sunt nodulii de mangan. aceste depozite sunt precipitate direct din apa oceanului. în zone lipsite de oxigen. Ca exemplu se citează mineralul philipsit. din lavele vulcanice subacvatice. fier. în medii practic anaerobe. După el. de 1 până la 2 mm/1 000 ani. nodulii de mangan au un nucleu constituit din resturi de pe fundul mării. cu importanţă economică. În unele zone ale oceanului. Aceste depozite se dispun. în special. din rămăşiţele organismelor marine etc. Geneza sedimentelor vulcanice este legată de activităţile vulcanice. de obicei. la distanţă mare de uscat. cu o importanţă economică deosebită. unde nu există organisme cu schelet calcaros (care s-au dizolvat până a ajunge să se sedimenteze). Recifii de corali formează un alt depozit biogen. aşa este cazul în estul Pacificului. dar pot apărea şi sub forma unor plăci sau cruste. putându-se forma strate distincte pe mari suprafeţe. c) Depozitele autigene sunt acelea care se formează „în situ” înainte de acoperirea sedimentului. b) Depozitele anorganice sunt reprezentate de mâlurile foarte fine care apar pe fundul oceanului. siliciu şi alte elemente care se găsesc în compoziţia nodulilor. În mod obişnuit. de către râuri şi vânturi. aluminiu. în apropierea recifului. Mecanismul prin care particulele coloidale sunt transformate în noduli nu este cunoscut. În cursul sedimentării lor. Sedimentele anorganice apar în cantităţi importante numai în regiunile abisale. Apele oceanice sunt aproape saturate cu mangan şi fier. Un alt depozit autigen. Rata de sedimentare a depozitelor anorganice este foarte mică. aporturile suplimentare determină precipitarea sub formă de particule coloidale hidratate.

cochilii de organisme care au trăit în apa superficială şi alte materiale indicatoare de zone cu apă puţin adâncă. Curenţii de turbiditate au o capacitate erozivă şi de transport însemnată. sticlă vulcanică. Sedimentarea 175 . În afară de materialul argilos pigmentat cu oxizi. ei nu au fost observaţi direct. Viteza de acumulare a mâlurilor terigene este de câteva ori mai mare faţă de cea a sedimentelor pelagice. • Sedimentele terigene sunt formate din materiale aduse de pe continent şi material biogen în cantităţi mai mici. mică asemănătoare rocilor de pe uscat. Materialul terigen poate fi sedimentat în mod catastrofic datorită proceselor de alunecare submarine. uneori. neoxidată) şi roşie a „mâlurilor roşii”. pe care o au „mâlurile negre” (culoare datorată existenţei unei cantităţi mari de substanţă organică. Materialul alunecat poate genera. prin alterare. oxizi ferici (care îi dau culoarea roşie). Grosimea turbiditelor oscilează între câţiva centimetri şi câţiva metrii. se depun materiale vulcanice fin granulate care sunt. piatră ponce care. feldspat. curenţi de turbiditate. aceste depuneri poartă denumirea de turbidite. în compoziţia acestui sediment se găseşte şi material piroclastic rezultat din erupţiile submarine. b) Depozitele de alunecare sunt sedimente care s-au deplasat sau au alunecat dintr-o zonă mai ridicată într-o zonă mai coborâtă. La distanţe mai mari. dau oxizi de mangan şi pelagonit. Principalul sediment este mâlul de argilă roşie format din silicat de aluminiu hidratat. variind între culoarea neagră. rata de sedimentare atinge 100 cm/1 000 ani. de obicei de pe panta continentală spre zonele mai adânci ale oceanului. în anumite condiţii. putând fi uneori deformate. în funcţie de locul şi felul de sedimentare. sub formă de feldspaţi. c) Turbiditele. În apropierea zonelor de vărsare a unor fluvii mari.apropierea centrului de erupţie includ fragmente de material vulcanic şi particule mai mici de roci vulcanice. Curenţii de turbiditate depun particule mai grosiere formate din nisip şi silt în interstratificaţii cu mâluri abisale. augit. a) Mâlurile terigene au în componenţa lor granule de cuarţ. puternic alterate. dar există păreri contradictorii asupra formării şi acţiunii lor pe fundul mării. granule de mangan. Turbiditele conţin fragmente lemnoase. sau sub influenţa curenţilor de turbiditate. Aceste mâluri au culori variate.

În nămolurile din zona litorală se 176 . din cauza lipsei de oxigen. mai ales. în zona în care se varsă mari fluvii. în bazinele Arctic şi Antarctic. Pătura sedimentară cea mai groasă se află în apropierea continentelor. sedimentele de suprafaţă fiind de vârstă pliocenă sau chiar mai vechi. sau că depozitele mai noi au fost înlăturate prin eroziune. unde sunt recunoscute datorită conţinutului lor ridicat de nisip. Depozitele glaciare sunt răspândite. În oceanele Pacific şi Atlantic există zone unde lipsesc depozitele pleistocene. d) Depozitele glaciare se acumulează. puţin adânci. dar şi în regiunile abisale. deoarece sub 160-200 m adâncime. procesul de sedimentare este rapid. pe măsură ce se topeau. în special. sedimentele au fost transportate de gheţari. în stadii de topire avansată. La început. se formează o zonă inferioară – reducătoare. cunoscută sub numele de argilă aleuritică – caracteristică Mării Negre. sedimentul purtând numele de nămol cu faseoline. În Marea Neagră. gheţarii îşi pierdeau sarcina sedimentară care cădea pe fundul mării formând depozitele glaciare. resturile de blocuri de gheaţă au fost transportate şi antrenate de curenţii marini.turbiditelor este foarte rapidă. ele fiind frecvente în câmpiile abisale şi în foste. depozitele fluviale se sedimentează cu o viteză de 1 cm/an. În unele zone. Grosimea cea mai redusă a sedimentelor se întâlneşte pe suprafaţa dorsalelor medio-oceanice. Ambele nămoluri intră în compoziţia unei argile grosiere. de culoare cenuşiu-închis. • În zona prelitorală şi cea litorală (30-70 m adâncime) biocenozele sunt formate din midii (Mytilus galloprovincialis) din care rezultă un nămol cu mytilus. silt şi uneori pietriş. Sedimentele din Marea Neagră prezintă unele caractere deosebite de ale altor mări. pe platforma continentală. Aceste suprafeţe aflându-se în părţile mai adânci ale oceanelor se poate presupune că aici de milioane de ani nu s-a produs nici o acumulare de sedimente. ale oceanului nu se produce sedimentare datorită acţiunii unor curenţi puternici de fund. în zona platformei continentale. în care este prezent hidrogenul sulfurat. aceasta poate oscila între 3 000 m şi 5 000 m maximum şi 0 m (suprafeţe pe care nu sunt acumulate sedimente). în zonele de rift. În ceea ce priveşte grosimea sedimentelor pe fundul Oceanului Planetar. Între zona litorală şi cea sublitorală (75-150 m) se dezvoltă scoici mici (Modiola Phaseolina).

7. De la 1 300 m în jos. cu excepţia celor glaciare. De la 180 m până la 1 300 m. spre adânc scoicile şi nămolurile. • Repartiţia sedimentelor este strâns legată de circuitul apelor marine: în apropierea ţărmurilor predomină nisipurile. 1963) 177 . nu sunt figurate (După Arrhenius. nămolul fin se întâlneşte în zonele liniştite. pe întreaga suprafaţă a mării se găseşte nămol fin albastru. Distribuţia generală a sedimentelor pelagice pe fundul oceanului. Fig. iar spre adâncimi creşte stratul de mâl calcaros.1. de circa 60 km şi ajunge până la adâncimea de 104 m în faţa Bosforului.găsesc mari cantităţi de coprolite. Sedimentele terigene. nisipul se întinde pe o lăţime mare. taluzul continental este acoperit cu nămol negru. cu sferele albe. 1963. • Sedimentele grele. până la 18-33 m adâncime. au o distribuţie limitată. se găsesc bancuri de scoici. sediment caracteristic adâncimilor medii. şi Shepard. nisipul şi pietrişul. în partea nord-vestică a Mării Negre. în dreptul Peninsulei Crimeea sedimentele sunt mai grosiere. care reprezintă dejecţii ale organismelor de fund. În nisip.

178 .

1. DIVIZIUNILE MEDIULUI MARIN 8.1.3.2.1. CAPITOLUL 8 VIAŢA ÎN MĂRI ŞI OCEANE 8. DEZVOLTAREA VIEŢUITOARELOR ÎN ACEST MEDIU 8.1. INFLUENŢA MEDIULUI MARIN ASUPRA ORGANISMELOR. COMUNITĂŢILE BIOLOGICE ALE OCEANULUI PLANETAR 179 .1. FACTORII DE MEDIU 8.

180

CAPITOLUL 8
VIAŢA ÎN MĂRI ŞI OCEANE

8.1. Influenţa mediului marin asupra organismelor; dezvoltarea
vieţuitoarelor în acest mediu.
Caractere generale
Apa este cel mai propice mediu pentru dezvoltarea vieţii; de altfel,
primele forme de viaţă au apărut în apă, iar majoritatea vieţuitoarelor trăiesc
în apă, respectiv 75% (69% în mediul marin şi 6% în apele dulci) şi numai
25% pe uscat.
Apa este un element biologic indispensabil vieţii, hrana găsindu-se
în acest mediu mult mai uşor, fie sub formă de soluţii nutritive, fie hrană
vegetală sau animală. Apa este mai densă, decât aerul, iar vieţuitoarele
scufundate în ea depun un efort de 10 ori mai mic, decât pe uscat pentru a
se mişca; aşa se explică existenţa formelor de faună şi de floră gigantice în
mări ca: balenele sau algele de tipul Macrocystis care ajung până la 305 m
lungime.
• Caracteristicile termice ale mediului marin şi, în special,
amplitudinile sunt favorabile vieţii, ele fiind mai mici decât ale uscatului
(de la -30 până la 400 C), care ajung la –94,30 C în Antarctica. Apa marină
nu îngheaţă decât la suprafaţă şi în apropierea ţărmurilor, la fund
temperatura este constantă şi viaţa se desfăşoară normal.
Apa marină este o soluţie-tampon, menţinându-şi valori destul de
constante ale pH-lui, între 7,5 şi 8,4, rezistând deci la diferite variaţii între
acidă şi alcalină; pH alcalin este necesar organismelor care secretă
carbonat de calciu pentru cochilii. Soluţia-tampon a apei de mare are
posibilitatea de a îngloba cantităţi mari de carbon sub formă de CO2 fără a
se schimba pH-ul, carbonul fiind necesar plantelor pentru producerea
materiei organice.

181

• Transparenţa apei de mare are o deosebită importanţă pentru
desfăşurarea vieţii în mediul acvatic. Lumina pătrunde în apa de mare până
la adâncimi mari, de circa 200 m, oferind posibilitatea desfăşurării
proceselor de fotosinteză.
Toate condiţiile amintite, deosebit de prielnice din punct de vedere
biologic, fac ca viaţa în mări să fie mai abundentă, decât pe uscat. Uscatul,
sub influenţa energiei solare, este domeniul existenţei vieţii vegetale,
Oceanul Planetar este caracterizat prin dezvoltarea, cu precădere, a regnului
animal.
Influenţa mediului marin se manifestă asupra formelor de viaţă
prin acţiunea unor factori importanţi cum sunt: temperatura, lumina,
presiunea, densitatea şi vâscozitatea, gazele dizolvate, salinitatea, mişcările
apei sub diferite forme.
8.1.1. Factorii de mediu
Concepte cheie: homeoterme, poichiloterme, stenoterme, euriter-
me, autotrofe, fototropism, stenohaline, eurihaline.
• Temperatura are un rol deosebit asupra vieţuitoarelor.
Acestea sunt grupate în organisme cu temperatura constantă a corpului,
denumite homeoterme şi organisme poichiloterme, cu temperatură
variabilă, dependente direct de cea a mediului în care trăiesc.
Organismele homeoterme sunt mamiferele reprezentate în oceane
prin Cetacee, Pinnipede, Sirenide.
Organismele poichiloterme se diferenţiază în două grupe şi
anume: organisme stenoterme şi euriterme. Organismele stenoterme sunt
acelea care suportă doar variaţii limitate de temperatură; ele se dezvoltă la o
anumită temperatură care trebuie să fie constantă. Ca exemple, sunt coralii
care se dezvoltă în mări cu temperaturi de +200C, organismele polare (Polul
Sud, pinguinii) sau hamsia (Engraulis encrassicholus) care preferă
temperatura de +70C.
La întâlnirea curenţilor calzi cu cei reci, nu pot supravieţui nici
organismele adaptate pentru temperaturi scăzute, nici cele pentru
temperaturi ridicate. Se produce o pieire în masă a organismelor, în zonele
Terra Nova (Newfoundland) la întâlnirea Curentului Gulf Stream cu
Curentul Labrador şi la întâlnirea lui Kuro-Shiwo cu Oya Shiwo, lângă

182

ţărmurile Japoniei. În aceste zone piere, în special, planctonul care atrage o
faună bogată piscicolă de unde şi prezenţa unor zone de pescuit intens.
În mările reci, viaţa este mai intensă, plantele sunt mai multe şi, în
special, planctonul, faţă de zonele ecuatoriale. Curentul rece al Canarelor
determină o abundenţă de peşte pe coastele Senegalului şi, de asemenea,
Curentul Falkland.
• Lumina este indispensabilă pentru dezvoltarea platelor verzi
(autotrofe), cât şi a organismelor care le folosesc drept hrană. În apă este
mai puţină lumină decât în aer, ziua este mai scurtă, iar noaptea mai lungă.
În stratul de apă de la suprafaţă până la 100 m se desfăşoară intens
procesele de asimilaţie clorofiliană.
În funcţie de adâncimea până la care pătrunde lumina în mări, se
pot diferenţia trei zone: zona eufotică de la suprafaţă până la 80-100 m
adâncime, bine luminată, bogată în plancton; zona disfotică între 100 şi
500 m, slab luminată, săracă în organisme vegetale şi zona afotică sub
500 m adâncime, o zonă a întunericului care este lipsită de organisme
vegetale. Aceste zone sunt populate astfel: primele două de animale şi peşti
vegetarieni, iar ultima zonă cu peşti carnivori.
În funcţie de pătrunderea luminii se dezvoltă algele: la suprafaţă
algele verzi, mai jos cele brune şi mai în adânc cele roşii. În procesul de
fotosinteză se folosesc cel mai mult razele suplimentare culorii plantei;
astfel, la algele verzi, razele roşii, la algele roşii, razele galben-verzi etc.
Fenomenul orientării organismelor animale şi vegetale, faţă de
direcţia unei surse de lumină se numeşte fototropism. Când acestea se
apropie de sursă, fototropismul este pozitiv, când se îndepărtează este
negativ. Acest fenomen este aplicat la pescuitul cu ajutorul luminii
electrice, care se bazează pe fototropismul activ sau pozitiv al unor peşti
pelagici, cum ar fi hamsiile, sardelele etc.
De repartiţia luminii depinde în mare măsură şi culoarea
organismelor marine care, în general, este asemănătoare cu a mediului
înconjurător, pentru a le proteja de duşmani. În stratele superioare unde
lumina se găseşte din abundenţă, organismele sunt aproape transparente sau
au culori ca ale apei, albastră sau argintie. Animalele care trăiesc pe fund au
culoare închisă. Căluţul de mare (Hippocampus) şi acul de mare
(Syngnathus) care trăiesc printre alge, au culoare brună sau brun-verzuie.

183

Există animale care îşi pot schimba culoarea în funcţie de mediul
în care trăiesc, ca de exemplu crevetele (Hippolyte varians), când stă pe
lângă alge verzi, este verde, pe alge roşii devine şi el roşu, pe înserat devine
albastru. Coloritul său este în strânsă legătură cu organele vizuale.
În apele adânci, sub influenţa întunericului, ochii animalelor
regresează, iar cu timpul se atrofiază. Unele animale abisale sunt înzestrate
cu organe luminoase fosforescente.
• Salinitatea. Organismele marine se comportă diferit faţă de
salinitate, ele extrăgându-şi din apă sărurile necesare desfăşurării vieţii.
Acele organisme care nu suportă oscilaţiile salinităţii se numesc
stenohaline. Ca exemple de astfel de organisme se citează, în primul rând,
planctonul, radiolarii, echinodermele, gasteropodele. Dintre peşti, pălămida,
scrumbiile albastre, stavrizii. Când plouă, peştii stenohalini se afundă în
apele mai adânci pentru a evita diluţia ploii.
Organismele care suportă variaţiile de salinitate se numesc
eurihaline. Aceste organisme trăiesc, de obicei, în zona litorală unde
suportă influenţele apelor dulci aduse de râuri; unele organisme pot migra
din mare în fluvii, cum sunt somonii, anghilele, sturionii, scrumbiile de
Dunăre.
• Mişcările apei, sub diferite forme, influenţează viaţa din mări.
Deplasarea verticală a apei marine determină circulaţia substanţelor
minerale, necesare creşterii plantelor, din ape mai adânci în ape de
suprafaţă. Deplasarea apei reprezintă un mod de dispersare a resturilor
organice, dejecţiilor, larvelor etc.
Deplasările orizontale ale apei, sub forma curenţilor marini, pot
transporta animale adaptate unui mediu (cald sau rece) în alt mediu
defavorabil lor.
8.1.2. Diviziunile mediului marin
Concepte cheie: fitobentos, zoobentos, supralitoral, eulitoral,
sublitoral, batial, abisal, hadat, domeniul pelagic, necton, provincie neritică.
Mediul marin din punct de vedere biologic este împărţit în două
mari domenii: domeniul bentic şi domeniul pelagic (fig. 8.1.).
• Domeniul bentic sau bentosul cuprinde organismele care
trăiesc pe fundul mărilor, fixate, care se târăsc sau care înoată lângă el.
Bentosul este format din plante – fitobentosul şi animale – zoobentosul.
184

185 . hrană abundentă provenită din planctonul neritic sau de pe continent. Sistemul litoral se diferenţiază în trei etaje în funcţie de adâncimea apei: etajul supralitoral. etajul eulitoral şi etajul sublitoral. dar sunt şi robuste pentru a putea rezista mişcărilor puternice produse de valuri în această zonă.1. o varietate de substanţe minerale. . vieţuitoarele trăiesc aproape în continuă emersie. până la 200 m adâncime şi cuprinde toate vegetalele autotrofe mari şi aproximativ 99% dintre speciile de animale bentonice. Organismele sunt adaptate la condiţiile de viaţă uscată. nisipuri. Este zona cu cele mai favorabile condiţii de viaţă oferite de un substrat variat format din prundişuri. Ross) a. Fig 8. mâluri. temperaturi favorabile şi mişcări ale apei care asigură un conţinut de oxigen ridicat. Diviziunile mediului marin (după D. • Etajul supralitoral este situat în zona ţărmului deasupra mareei înalte. Sistemul litoral este situat în zona de ţărm şi în zona platformei continentale.Domeniul bentic este împărţit în sistemul litoral (fital) şi sistemul de mare adâncă (afital).A. fiind umezite temporar cu apă în timpul furtunilor. sau la echinocţii sau la fluxuri maxime.

iar presiunea creşte cu o atmosferă la 10 m adâncime. Sistemul de mare adâncă (afital) nu este atât de bine cunoscut şi studiat ca litoralul. în zona taluzului continental sau a pantei şi a fundurilor cu pantă lină aflate la baza acestuia. în trei etaje: batial. ♦ Etajul batial este cuprins între 200 m şi 2 000 m adâncime. 186 . şi varietăţi de licheni. Multe animale se apără îngropându-se în sedimentele de pe fund. ascidii etc. mai ales. întâlnindu-se aici alege şi iarba de mare (Zostera) şi numeroase animale mici ca: spongieri. Acest etaj este mediul biologic marin cel mai bine studiat. limită dată de adâncimea maximă unde trăiesc plante (alge). • Etajul sublitoral este cuprins între 60 şi 200 m adâncime. cuprinde gropile sau fosele oceanice. Vieţuitoarele din acest etaj sunt numeroase şi variate. salinitatea este relativ constantă. Condiţiile de viaţă sunt uniforme. deoarece el poate fi observat cu uşurinţă de scufundătorii autonomi. în funcţie de adâncime. Sistemul de mare adâncă este împărţit. • Etajul eulitoral este cuprins de la nivelul mareei înalte până la adâncimea de 40-60 m. în zona câmpiilor abisale. abisal şi hadal. gasteropode. b. ♦ Etajul hadal sau ultraabisal se întinde la adâncimi de peste 6 000-7 000 m. Aici mai pătrund razele de lumină şi se menţin variaţiile diurne şi sezoniere ale temperaturii. cu pante foarte domoale. Aici se dezvoltă plante lipsite de clorofilă. Se observă în acest etaj că viaţa vegetală se reduce. deoarece acestea nu se dezvoltă decât în condiţii de lumină suficientă. amfipodele şi crabii fixaţi pe stâncile ţărmului sau pe plaje. diferite specii de animale mici şi bacterii care rezistă la presiunile mari din adâncul mării. Organismele caracteristice acestei zone sunt gasteropodele de talie mică. Limita externă a zonei eulitorale este marcată de adâncimea până la care pot creşte plantele fixate pe fund. cedând locul vieţii animale bine reprezentate prin felurite specii de peşti intens exploataţi de către pescari. temperatura descreşte uşor cu adâncimea. Vieţuitoarele trebuie să fie adaptate şi aici pentru a putea rezista valurilor de furtună. Hrana este mai puţină şi constă. briozoare. ♦ Etajul abisal se întinde de la 2 000 m până la 6 000 m. din materia organică ce provine de la suprafaţa apei şi cade spre fund.

având o salinitate relativ constantă. limitate de marginea platformei continentale. în adâncime însă temperatura descreşte odată cu adâncimea. Variaţiile termice ale apelor superficiale depind de latitudine. întunericul şi calmul sunt caracteristice. el atrage peşti şi alte organisme marine. ceea ce face ca provincia neritică să fie. mai repede până la adâncimea de 1 000 m şi apoi lent până la fundul oceanului. absial şi hadal care stau deasupra celor similare din domeniul bentonic (vezi tabelul 8. prin curenţii litorali şi valuri. Planctonul constituie hrana de bază a vieţuitoarelor marine. Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor contimentale. 187 . respectiv cu 20 la 100 m. în general. iar numeroasele forme de animale evoluate sunt oarbe. Delimitarea dintre cele două domenii nu este întotdeauna precisă deoarece multe specii de organisme marine aparţinând domeniului bentic au enclave pelagice (midiile. În adânc. Zona pelagică abisală reprezintă cea mai mare unitate ecologică de pe glob. a. şi o altă categorie care înoată. denumit necton. • Domeniul pelagic sau pelagosul cuprinde vieţuitoarele care trăiesc în apa de deasupra fundului oceanic. În cadrul acestui domeniu se diferenţiază o categorie de organisme care plutesc liber în apă. cât şi prin mişcările ascendente ale apei (upwelling) care aprovizionează această zonă cu substanţe nutritive contribuind la dezvoltarea planctonului. stridiile. se mişcă activ.) sau anumite vieţuitoare sunt bentonice în timpul zilei şi noaptea devin planctonice. aproximativ ¾ din volumul total al Oceanului Planetar sunt înglobate în această zonă. Domeniul pelagic cuprinde două mari diviziuni: provincia neritică din apropierea ţărmurilor şi provincia oceanică din largul mărilor. neavând mijloace proprii de locomoţie cunoscute sub numele de plancton.1. cea mai productivă din punct de vedere biologic. Se subdivide în trei etaje: batial. viermii policheţi etc. curenţii sunt lenţi sau de multe ori lipsesc. b. Provincia neritică (deasupra platformei continentale) este caracterizată printr-o mare diversitate de condiţii de viaţă datorită atât pătrunderii apelor dulci din râuri care modifică permanent gradul de salinitate.).

Termenul de comunitate biologică pentru asociaţiile marine a fost utilizat pentru prima oară de Petersen. Redăm. organismele sunt dependente de mediul în care trăiesc. 1976. mero- plancton.Ross. Comunităţile biologice ale Oceanului Planetar Concepte cheie: biotop. adică o biocenoză. productivitate. standing-crop. fiind determinat de numeroşi factori cum sunt: caracterul fundului oceanic. Adâncimea Domeniul bentonic Domeniul pelagic • Deasupra mareei înalte -Supra- • De la mareea înaltă la litoral - 40 până la 60 m adâncime Sistemul Eulitoral Provincia neritică • 60 m până la 200 m adâncime litoral . Termenul este discutat. comunitate biologică. dar şi unele de altele. sub formă de tabel.Sub- litoral • 200 m la 2 000 m adâncime Provincia • 2 000 m la 6 000 m adâncime Batial oceanică • Adâncime peste 6 000 m Sistemul de mare Abisal Batial adâncă Abisal Hadal Hadal 8. în continuare. În cadrul biotopurilor. biocenoză. alcătuind o comunitate biologică. Comunitatea poate reprezenta relaţiile restrânse care se stabilesc între diferite vieţuitoare care trăiesc în vecinătatea 188 . Biotopul reprezintă anumite spaţii în cuprinsul cărora condiţiile principale de habitat şi formele de viaţă adaptate lor sunt uniforme.164). holoplancton. dacă ar putea fi privit ca o unitate ecologică. proprietăţile fizice şi chimice ale apelor etc. p.1. producţie organică.3. Tabelul 8.1. Mediul biologic marin este divers. Totalitatea organismelor vegetale sau animale care populează un astfel de mediu formează o biocenoză. sau nu este decât o unitate statistică descriptivă. în 1910. adâncimile mediilor oceanice (după D. Ecologii clasifică mediul marin în biotopuri.

Planctonul este format din organisme mici cu capacitate redusă de mişcare.litoralului sau în zona platformei continentale. b. distribuţia organismelor nectonice este limitată de temperatură şi presiune. c. S-a constatat că viaţa este prezentă şi în cele mai adânci zone ale oceanelor. iar după moarte reprezintă sursa principală de materii pentru producătorii de material organic şi pentru bacterii. balene. oscilaţii mari de temperatură şi salinitate. Bentosul (bentos – adâncime în limba greacă) este reprezentat de organismele care trăiesc pe sau în sedimentele marine. carnivorele (care se hrănesc cu erbivore) şi detritivore sau limicole (care se hrănesc cu bacterii şi substanţe organice aflate în sedimentele de pe fundul mării). cuprinzând formele cele mai evoluate de viaţă animală ca: peşti. Majoritatea planctonului este alcătuit din organisme microscopice animale sau vegetale. Marea majoritate a speciilor zoobentosului litoral sunt euriterme şi eurihaline.În funcţie de mijloacele de locomoţie şi a tipului de habitat. abundenţă de hrană. Numărul indivizilor bentonici descreşte odată cu adâncimea. acestea includ mai multe niveluri: fitoplanctonul (producătorii). toate organismele vegetale autotrofe mari şi aproximativ 99% animale marine. în fose. nectonul şi planctonul. Nectonul având mijloace proprii de deplasare efectuează o căutare activă a hranei putându-se deplasa şi migra foarte mult în cuprinsul oceanului. Abundenţa vieţii este determinată de condiţiile deosebit de prielnice şi variate ca: aspectul diferit al substratului format din stânci. dar mai ales raporturile de interdependenţă bazate pe necesităţile de hrană. Nectonul este reprezentat de animalele care pot să înoate liber. Se caracterizează printr-o mare diversitate de specii. organismele marine se împart în trei grupuri: bentosul. Planctonul este format din animale – zooplancton şi din plante – fitoplancton. Nectonul poate limita şi controla populaţia fitoplanctonului. 189 . temperaturi joase şi absenţa luminii. cu excepţia meduzelor şi a algelor de tipul Sargassum. deplasate mai ales de curenţii oceanici. animalele erbivore (care consumă fitoplanctonul). deoarece la adâncimi organismele bentonice suportă presiuni ridicate. a. nisipuri. . Deşi pot trăi în diferite părţi ale zonei pelagice. mâl. delfini.

uneori. de variaţiile termice. hrană pentru organismele mai evoluate ale mediului marin. de lumină. până la şase diviziuni celulare pe zi. Unele specii. apa şi dioxidul de carbon în materie organică ce reprezintă baza lanţului trofic din Oceanul Planetar. • Fitoplanctonul reprezintă cea mai importantă formă individuală de viaţă din mediul marin. Este divizat în două mari grupe: holoplancton format din plancton permanent şi meroplancton. din care o parte va fi utilizată chiar de plantă în timpul procesului său de respiraţie. cum sunt scheletele foraminiferelor care au furnizat informaţii despre istoria repartiţiei Oceanului Planetar. sau plancton temporar. • Zooplanctonul este larg răspândit în mări având reprezentanţi din aproape toate grupele de animale marine. format din animale care îşi petrec numai o anumită parte a vieţii (de obicei stadiile larvare) ca plancton. * * * În continuare. Producţia totală (brută) reprezintă totalul cantităţii produse. la rândul său. cât şi asupra climei Pământului. ar fi interesant să facem o apreciere asupra principalelor plante şi animale care populează Oceanul Planetar. numite specii indicatoare. Producţia organică (sau biologică) reprezintă cantitatea de materie organică produsă în cadrul unei unităţi de suprafaţă sau de volum (m2 sau m3) într-o unitate de timp (zi sau an). 190 . prin fotosinteză. dar nu ne vom referi la acest lucru deoarece Biogeografia studiază această problemă. pot fi utilizate atât la stabilirea originii maselor de apă. Ne vom ocupa numai de producţia organică şi productivitate. are un ritm de creştere foarte ridicat ajungând. Zooplanctonul se hrăneşte cu fitoplancton devenind. de aportul de hrană. Anumite specii au importanţă geologică. deoarece transformă. deoarece sunt caracteristice anumitor tipuri de mase de apă. cât şi la deplasarea lor. Fitoplanctonul se desfăşoară de la adâncimea de 1 m până la aproximativ 200 m fiind influenţat de schimbările sezoniere. Formele planctonice pot fi foarte valoroase pentru studiile oceanografice.

deoarece apele mai apropiate de ţărm sunt mai bogate în substanţe nutritive. standing-crop-ul este mai mic. există o diferenţă a producţiei totale. decât cea din apele intermediare şi cele de larg. dar într-un interval de timp mai lung. pe ecuaţia fotosintezei. Producţia organică poate fi măsurată prin mai multe metode bazate.H. Ei au comparat producţia organică din apele din apropierea ţărmurilor. Standing-crop-ul exprimă numărul real de organisme prezente la un moment dat într-o biocenoză. Standing-crop-ul se determină prin filtrarea apei şi colectarea plactonului. Se poate întâmpla uneori ca producţia să fie ridicată. Productivitatea este influenţată de existenţa sistemelor noroase.S. 1963). Se exprimă în unităţi de greutate/spaţiu sau volum/timp.2 valori ale productivităţii în zone diferite. producţia anuală calculată după ritmurile zilnice (după Ryther. precum şi cele datorate altor factori. J. Pentru măsurarea producţiei organice se utilizează carbonul-14. dar numai atunci când este vorba de forme mari care nu trec prin fileurile plaselor. Se subdivide în productivitate primară (organisme autotrofe) şi secundară (din activităţi metabolice ale organismelor heterotrofe). de vânturi (care antrenează apa sub formă de mişcări). Redăm în tabelul 8. dar datorită faptului că plantele sunt consumate de erbivore. într-un nivel trofic sau într-o populaţie. sau cantitatea de oxigen. de temperatură. Există metode care măsoară cantitatea de substanţe nutritive şi a clorofilei din apă. Ele nu reprezintă o estimare absolută a productivităţii.Yentsch au studiat producţia organică şi au analizat schimbările latitudinale. apele intermediare (între 100 şi 200 m adâncime) şi din apele de larg cu adâncimi mai mari de 1 000 m şi au ajuns la concluzia că variaţiile zilnice ale ritmului de producţie din aceste zone sunt similare. în special. Ryther şi C. 191 . un anotimp sau un an. dar se află în relaţie strânsă cu aceasta. de densitate. Productivitatea este viteza cu care se acumulează într-o unitate de timp şi spaţiu substanţa organică (biomasa) în cuprinsul unui ecosistem. Producţia organică a apelor din apropierea ţărmului este mai mare.

se observă o scădere bruscă a populaţiei fitoplanctonului în timpul înfloririlor de primăvară sau toamnă. ZONA gC/m2/zi gC/m2/an Ape din largul oceanului 0.20-0.25 73-90 Zone de upwelling 0. Se estimează că 1 000 kg de plante reprezintă hrana pentru 100 kg de erbivore care. Această scădere se datoreşte consumării fitoplactonului de către zooplancton. sunt mâncate de prădători (tonul). După anumite calcule.005-0. care ajunge până la 200 m. sub formă de păscut.33 120 Fladen Ground. Marea Nordului .50-1. care este consumată de erbivore reprezentate prin zooplancton. * * * Problema eficienţei este deosebit de importantă.024 1 Media pentru toate oceanele 0.50 180 Zona ecuatorială a Oceanului Indian 0. la rândul lor. Ciclul trofic în mări începe cu producerea materiei organice de către fitoplancton. de la fitoplancton la peşte. materialul vegetal viu încorporează anual 20 miliarde tone de carbon. care nu coincide cu reducerea substanţelor nutritive. În unele zone ale oceanului. sunt consumate de 10 kg de animale ce se hrănesc prin filtrare.05-0.2. Erbivorele servesc drept hrană unor organisme mai evoluate (de exemplu sardelele) care. la urmă. iar acestea de 1 kg de prădători mai mari. Transferul de materie organică. se realizează cu un grad scăzut de eficienţă. 57-82 Curentul Kuro Shiwo 0.10 18-36 Bazinul Arctic 0. trecerea la o nouă treaptă se realizează prin pierdere netă de materie organică.15 18-55 Zona ecuatorială a Oceanului Pacific 0.05-0. 192 .00 180-360 Marea Sargasselor 0.137 50 Pentru determinarea masei totale a producţiei organice trebuie ţinut cont de grosimea zonei fotice. Tabelul 8.10-089 72 Platforma continentală în dreptul New-York-ului 0.

Pentru viitor. Suprafeţele nehaşurate indică zone cu productivitate scăzută. 1-productivitate moderată. găsită o cale de a face ca transferul de materie organică să devină mai eficient. 8.. Reprezentarea schematică a productivităţii probabile a plantelor de pe suprafeţele oceanice. 2 -foarte productive (După Fye şi colab. când resursele mării vor trebui să constituie hrana de bază a omenirii. Fig. va trebui studiată problema randamentului.2. 1968) 193 .

194 .

2.1. RESURSELE DIN SUBSTRATUL CONSOLIDAT 9.1. RESURSE ENERGETICE ŞI BALNEOLOGICE 9. RESURSE MINERALE 9.2.3.3.1. RESURSELE MINERALE DIN APA DE MARE 9. CAPITOLUL 9 RESURSELE OCEANULUI PLANETAR 9. RESURSELE MINERALE DIN SEDIMENTELE NECONSOLIDATE 9.1. RESURSE BIOLOGICE 195 .1.

196 .

9.U. unele deja introduse în circuitul economic.1. minereuri şi proteine. Marea Britanie şi Ins. în sedimentele neconsolidate şi în apa de mare. Zăcămintele de minereu de fier. altele. materii prime.A. Resursele din substratul consolidat Dintre resursele minerale din substratul consolidat al platformelor continentale cunoscute până în prezent. în Marea Nordului (zăcăminte de huilă în partea norvegiană a platformei continentale) şi în Noua Zeelandă.). 197 . Resursele Oceanului Planetar pot fi grupate în: resurse minerale. mai importante sunt cele de sare gemă şi de săruri de potasiu din Marea Baltică (litoralul nord-vestic al Poloniei) şi Golful Mexic – S. vor deveni substanţe valorificabile în viitor.. iar zăcământul de fier din Insula Newfoundland (Terra Nova).1. Au fost descoperite noi zăcăminte de cărbune pe lângă cele din Japonia. fizice (energetice şi balneologice) şi biologice.U. 9. au fost puse în exploatare prin puţuri şi galerii submarine.1. Noua Scoţie (Canada). care se extinde şi în platforma continentală. CAPITOLUL 9 RESURSELE OCEANULUI PLANETAR Oceanul Planetar constituie o sursă potenţială foarte importantă oferind omenirii resurse nebănuite pentru asigurarea necesarului de energie. la SV de Helsinki. deţine rezerve de miliarde de tone. pe măsura perfecţionării tehnologiilor. Resurse minerale Materiile prime minerale se găsesc în substratul consolidat al sedimentelor marine. de magnetit. precum şi zăcământul de sulf de la Grand Isle (Golful Mexic – S. descoperite în Golful Finic.A.

Peru). rezervele şi exploatările sunt: Golful Persic. prospecţiune şi exploatare deosebit de intensă a dus la punerea în evidenţă a unor zăcăminte de hidrocarburi foarte importante sub aspect cantitativ. • Rezervele potenţiale de petrol sunt estimate la 100 miliarde tone. platforma continentală a Australiei. inclusiv Marea Nordului.5 miliarde t). mai uşor accesibile. ridicătoare şi navele de foraj. la 900 000 000 tone în 1980 şi 2 000 000 000 tone în 1984. Pentru viitor. platforma continentală a Americii de Nord. Marea Mediterană. Marea Caspică. Marea Galbenă. Datorită posibilităţilor limitate pe care le are în prezent atât mineritul submarin şi costul ridicat al exploatărilor. Marea Roşie. 2 shore = ţărm – în largul coastei. descoperirea de zăcăminte în substratul consolidat al oceanelor va avea un caracter de inventariere a potenţialului economic. Marea Nordului. iar numeroase state efectuează în zilele noastre prospecţiuni pentru descoperirea de noi zăcăminte. în nordul Canadei şi Paninsulei Alaska. În anul 1954. numărul lor a crescut la 30. În prezent. în prezent. există peste 1 000 de platforme pentru forarea şi exploatarea zăcămintelor de petrol submarin (offshore2). platforma continentală a Americii de Sud (Brazilia. Peninsula Alaska etc. Golful Guineea. Principalele zone marine în care se concentrează. bazinul nordic al Atlanticului. 198 . Cele mai multe zone petrolifere se află în bazinul mijlociu al Atlanticului (10. Amintim platformele de foraj gigantice ca: „Monstrul mării” (Marea Britanie) de 601 200 tone greutate şi 236 m înălţime şi platforma „Norvegia” de 810 000 tone greutate şi 172 m înălţime. Navele de foraj sunt destinate forajului de 1 Provenit din planctonul îngropat sub argilele fundului marin. • Pentru explorarea şi exploatarea zăcămintelor de petrol se folosesc platformele de foraj de diferite tipuri: submersibile. Petrolul1 şi gazele naturale reprezintă bogăţia cea mai importantă a substratului consolidat. Marea Japoniei. Marea Neagră. O activitate de cercetare. rezervele sigure de petrol submarin vor reprezenta 30-40% din totalul rezervelor. aproximativ 72 miliarde tone. doar două ţări exploatau petrol din adâncul platformei continentale. cât şi existenţa unor zăcăminte similare pe uscat. producţia înregistrând o creştere continuă de la 810 000 tone în 1954 la 484 000 000 tone în 1975 (20% din volumul total al producţiei de petrol). peste 20 de ani. semisubmersibile. Golful Mexic. Argentina.

au ajuns astăzi să-şi satisfacă cerinţele interne şi chiar să exporte o parte din producţia obţinută din Marea Nordului. Marea Britanie. dar eficienţa economică a platformelor răsplătesc acest efort. zăcămintele care ar putea exista în zona din partea inferioară a abruptului continental. până la o adâncime de 30-40 m. Marea Nordului este deosebit de productivă fiind exploatate de Olanda. condiţiile de lucru sunt foarte grele. În afara acestor minerale pot apărea şi substanţe minerale utile ca: fosforite. wolframitul şi diamante. Resursele minerale din sedimentele neconsolidate În masa sedimentelor sau pe suprafaţa lor se găsesc diverse substanţe minerale de interes economic. Această zonă întruneşte condiţiile necesare acumulării de hidrocarburi. Dificultăţile exploatării unor astfel de zăcăminte adânci sunt extrem de mari şi valorificarea lor nu se va putea face. zirconul. 9. Plajele din NE-ul Insulei Sri Lanka conţin ilmenit.. prezentând îngroşări importante ale complexelor sedimentare. pe platforma continentală. Prognoza pe termen lung ia în consideraţie. importatoare în trecut de petrol. aur etc. Costul forajelor submarine este de 4-7 ori mai mare decât cele de pe uscat. decât odată cu punerea la punct a unor tehnici de foraj şi de extracţie noi.cercetare din zona platformei continentale. Nava „La Pelerin” (Franţa) dispune de echipament pentru lucru până la 1 200 m adâncime şi are 17 000 tone deplasament. dintre care menţionăm: magnetitul. cositeritul. Marea Britanie şi Norvegia. În Africa de SV au fost găsite diamante în sedimentele neconsolidate din zona litorală şi de pe platforma continentală.1. glauconit etc. columbitul. la adâncimi de câteva mii de metri. structurile petrolifere. 199 . de regulă. bazându-se pe investigaţii geofizice. • În depozitele de plaje. ilmenitul. Gazele naturale din zăcămintele subacvatice reprezintă 10% din producţia mondială de pe uscat. zircon.2. substanţele minerale utile sunt reprezentate prin mineralele grele. precum şi structuri favorabile pentru acumulări de petrol şi gaze (aşa-numitele domuri). Dezvoltarea rapidă a tehnicii forajului marin va permite şi abordarea zonelor mai adânci ale mării. în regiunea contactului acestuia cu câmpia abisală. ele însoţesc. magnetit. Germania şi Danemarca.

americane. la SV de Insula Hawaii – în zona denumită Cornul de Aur (7 milioane de km2). de recoltare şi de preparare. În compoziţia nodulilor au fost găsite 27 elemente de importanţă majoră şi 15 elemente minore. Nodulii polimetalici. care poate fi utilizat la fabricarea materialelor izolante termic şi sonic. Mn 21.U. în prezent se extrag pe scară largă industrială doar patru: sodiul şi clorul (sub formă de sare gemă). 200 . se organizează expediţii oceanografice franceze. Din elementele dizolvate. Menţionăm principalele state producătoare: S. După 1966. Ni 0. brom şi magneziu. noduli bogaţi în mangan (Mn 49. Japonia. magneziul şi bromul. cât şi de ordin juridic (Dreptul mării.7%. noduli bogaţi în nichel şi cupru.46%. Pb 0. în prezent. Oceanul Indian şi Oceanul Atlantic. Co 0.21%). Momentan s-a renunţat la exploatarea lor din cauza costului foarte ridicat. În anul 1959. cu magneziu. • Dintre sedimentele zonelor adânci amintim mâlul cu globigerine.8%). Resursele minerale din apa de mare În apa mării au fost identificate peste 60 de elemente a căror concentraţie a fost măsurată cu exactitate. Rezervele cunoscute de noduli sunt de aproximativ 40 000 000 000 tone şi cele estimate de aproximativ 600 000 000 tone. Exploatarea nodulilor polimetalici întâmpină.1.A.U.A. cu sare etc. Cu 0. în funcţie de compoziţia chimică. dificultăţi de ordin tehnologic. japoneze şi sovietice care au descoperit câmpuri cu noduli polimetalici în Oceanul Pacific.3. Cele mai bogate zăcăminte se găsesc în Oceanul Pacific. au fost studiaţi mai intens după 1957 în S. noduli bogaţi în cobalt. Rezervele de astfel de mâluri sunt practic relativ inepuizabile.35%. descoperiţi în urmă cu peste 100 de ani de către nava Challenger.4%) şi mâlul cu diatomee. 9. John More de la Universitatea din California a arătat avantajele şi dezavantajele mineritului subacvatic. Se pot diferenţia.32%. Australia. Cei mai importanţi din punct de vedere economic sunt nodulii şi crustele polimetalice care pot apărea de la adâncimi de 50 m în jos. împărţirea teritoriilor submarine între state). noduli bogaţi în fier (Fe 28. materie folosită în industria cimentului datorită conţinutului mare de CaCO3 (81.3%. Procedeele de extracţie a elementelor din apa mării sunt încă foarte costisitoare şi greoaie. cu sare. dar mai ales până la 5 000-6 000 m. ca absorbant şi abraziv.

Mn 36. faţă de alte resurse. Japonia. în principal.2. în fosa Chain există două straturi cu temperaturi de 34…46o. prin mişcările lor ritmice de ridicare şi coborâre a nivelului mării. uraniul de către firme japoneze. grosimea stratului de saramură este de 160 m cu o temperatură de 44-56o. Dintre ţările cu producţii mereu crescute de apă potabilă amintim: Arabia Saudită (2 000 000 m3 apă potabilă/zi). Ag 295 g/t. Concentraţia elementelor este de 1 000-50 000 ori mai mare decât în apa de mare normală. Canada.2%. America Latină. Rezidiul hot-brines-ului conţine Fe 64.a. Africa. energia solară şi cea nucleară pentru producerea de apă potabilă.Începând cu 1975 se extrage. Orientul Mijlociu. concentraţii deosebite ale unor elemente. • Mareele. din apa marină. ca de exemplu: Marea Roşie (38o–38o10’ longitudine estică şi 21o15’–21o25’ latitudine nordică) la adâncimea de 2 000 m conţine câteva straturi de apă cu temperaturi şi densităţi mari (hot brines1). în ultima vreme. grosimea stratului este de 200 m şi temperatura de 36-44o. Costul acestor instalaţii este încă deosebit de ridicat şi de aceea se foloseşte. fiind reprezentate. În urmă cu câteva decenii au început să se construiască uzine de desalinizare a apei. În procesul de desalinizare se obţin. Abu Dhabi (cu cea mai mare uzină din lume) ş. multe din elementele dizolvate în apa de mare. în anumite zone. Kuweitul (cu 500 000 tone). Mările şi oceanele reprezintă un potenţial energetic important care în viitor va putea fi folosit pentru producerea de energie electrică. Cu 4.6 g/t. 9. sunt o sursă deosebit de importantă de energie care a 1 Saramură fierbinte 201 . O preocupare care s-a impus în ultimul timp este desalinizarea apei de mare în scopuri industriale şi menajere. Resurse energetice şi balneologice Resursele fizice ale Oceanului Planetar sunt mai puţin evidente. de cantitatea de energie. existând la începutul anului 1980 circa 1 000 de uzine în SUA. în fosa Discovery. În fosa Atlantis II. în paralel.5%.5%. Zn 20%. Au 5. Apa mărilor şi a oceanelor conţine.

cu o putere instalată de 240 MW. Argentina în Golful San Jose. Centralele mareemotrice se pot construi cu eficienţă numai în acele zone de ţărm unde amplitudinea mareelor este de cel puţin 8 m şi există un bazin mare de apă care să comunice cu oceanul printr-o deschidere foarte îngustă. 202 . de obicei strâmtori. estuare. Israel. diferenţă ce poate ajunge la 15-20oC. dar multe idei au rămas în faza de proiect datorită costului ridicat pentru realizarea lor. la Miami.P. a întreprins studii după 1979 pentru construirea unei uzine termice pe ţărmul Golfului Mexic cu o putere instalată de 400 MW. În S. Seul (Coreea de Sud.A.U. Este în studiu şi energia termică de pe fundul rifturilor. Există proiecte pentru centrale mareemotrice şi în Golful Mezen pe ţărmul Mării Albe din Rusia. şi Canada. Canada. de 400 MW şi Annapolis în Canada. în Golful Passamaquoddy între S. Suedia. stocarea şi utilizarea energiei potenţiale şi cinetice înmagazinată. Chineză. Aceste uzine nu au avut un timp lung de funcţionare datorită unor tehnologii defectuoase. la Abidjan. Franţa.A. 10-13 m) etc. • Curenţii oceanici care dispun de energii uriaşe pentru producerea de energie electrică sunt în atenţia cercetătorilor. • Energia termică a oceanelor este deosebit de importantă prin exploatarea diferenţei de temperatură între suprafaţă şi apele adânci.preocupat pe om.U. Rusia. care folosea o diferenţă termică de 10oC. în Anglia pe coastele Mării Mânecii. centrala de la Kislaia Guba (de lângă Murmansk) Federaţia Rusă. mai târziu de Côte d’Ivoire. • Energia valurilor a fost studiată în SUA. în R. Multitudinea de metode elaborate nu sunt însă satisfăcătoare pentru utilizarea energiei valurilor în etapa actuală. Strâmtoarea Magellan (18 m).A. în Franţa în Golful Mont Saint-Michel etc. Norvegia. S. conversia. Japonia. Apare şi un inconvenient: mareo-centrala nu funcţionează în momentele când e nevoie de electricitate.. Marea Britanie. mult mai mică. Australia. pentru captarea. China. ci în funcţie de ritmicitatea mareei.U. s-a construit o uzină electrică cu o putere instalată de 80 MW care foloseşte energia Curentului Floridei. India. România etc. ca în Baya Fundy (Canada cu amplitudini ale mareelor de 20 m). Prima instalaţie de acest gen a fost construită în 1940 de Cuba. Primul sistem energetic care foloseşte forţa mareelor este cel de la Rance din Franţa.

Înainte de cel de-al doilea război mondial doar un număr mic de oameni bogaţi. Pe de altă parte. el rămâne un mare deşert. Producţia anuală de fitoplancton se ridică la 150 miliarde tone. din care 100 000 de moluşte şi 25 000 de peşti. stridi. care ar putea însemna circa 200 milioane tone de resurse alimentare. care se pot reface ciclic şi din care omenirea nu extrage decât până la 80 milioane tone (în 1988). vieţuitoarele fiind concentrate în o serie de areale restrânse. care prin fotosinteză 203 . în jurul acestei mări s-a realizat cam 1/3 din industria turistică mondială. Mediterana va atrage în sezonul estival circa 300-400 milioane de turişti. midi. De asemenea. vara. respectiv unor consecinţe nefaste care pot fi provocate de către aceste mari aglomerări de oameni porniţi spre distracţii. îşi permiteau un concediu la mare. dacă ştiu să-l valorifice. dar şi perimetrul Mediteranei. care atrag mulţi turişti. aici se întâlnesc 50 000 specii de alge. dintre care amintim: planctonul. organismele nectonice în special peşti. într-un sezon potrivit vacanţelor în aer liber şi în apa mării.3. este recent. circa 100 de milioane de turişti. Şi cu toate acestea. În plus. O atenţie aparte însă trebuie acordată protejării mediului. se remarcă o nemaipomenită diversitate biologică ce trebuie păstrată. ţările care sunt riverane unor astfel de plaje. sau o parte a Mării Negre. aceste locuri sunt rare: sudul Californiei. lumina nu pătrunde mai jos de 200 m. De altfel. * * * Funcţia balneologică şi turistică a mării este specifică în special pentru acele plaje sau ţărmuri unde sezonul secetos coincide cu sezonul cald. În general. se apreciază că în jurul anului 2025. la fel 250 000 din speciile de animale. scoici. cam după 1960. Fenomenul de „migrare” către mare. dispun de un mare potenţial economic. se estimează că pe malurile Mediteranei. vârful sudic al Africii. limitând dezvoltarea vieţii vegetale. În prezent. în principal a fitoplanctonului. numeroase tipuri de alge marine etc. de exemplu. din punct de vedere al răspândirii vieţii în ocean. se perindă. De remarcat că 75% din formele de viaţă cunoscute sunt în ocean. Aşadar. 9. Astfel. Resurse biologice Oceanul Planetar dispune de enorme cantităţi de resurse biologice.

iar în 1980 – 80 000 000 tone. estul Canadei.).. În pescuitul marin şi oceanic mondial sunt antrenate numeroase ţări: Canada. vestul Americii de Sud.A. 9. Dar şi în cadrul acestor platforme. 9. Cantitatea de peşte pescuită a înregistrat o creştere continuă. Peşti sunt cei mai importanţi pentru om. S. planctonul şi peştele se aglomerează doar în câteva areale. sunt valorificate doar 15-20% din resursele exploatabile ale oceanului. înzestrate cu flote moderne de pescuit. Pacificul de Nord între Japonia şi Alaska (fig. estul Africii australe. În 1950 se pescuiau 20 000 000 tone peşte. Fig. în 1960 – 40 000 000 tone peşte. Japonia. Norvegia. China ş. 9. unde sosesc multe săruri minerale.1.a.1). Peru. În prezent (1998) producţia de peşte a ajuns la 90 000 000 tone. pescuitul constituind o îndeletnicire foarte veche a omenirii.asimilează sărurile minerale. şi platformele continentale în general. de-acum bine cunoscute: largul coastelor Islandei şi Norvegiei.U. Cu precădere. Ţările în curs de dezvoltare au înregistrat o creştere de la 27%. de la care porneşte lanţul trofic. Principalele zone de pescuit (1-4) sunt situate obişnuit în lungul litoralului. Federaţia Rusă. cât reprezentau în 1950 din total. la 50% în anul 1980 (fig. care a asigurat resurse de hrană. 1. la adâncimi mici Regiuni cu concentraţie mare de plancton 204 . gurile apelor curgătoare. acest strat de 200 m este bogat în forme de viaţă şi mai ales ţărmurile.

Pescuitul nu se face însă întotdeauna în mod raţional pentru a se permite regenerarea stocurilor de peşte. o atenţie aparte acordându-se moluştelor şi crustaceelor. prelucrare şi depozitare a peştelui. se tinde la înlocuirea acestor vapoare experimentale cu construcţii de tipul platformelor de foraj pentru petrol. din zonele adânci şi mai ales să se dezvolte tot mai mult acvacultura. Pescarii norvegieni şi islandezi au scos cu ajutorul pompelor nu numai peşte. de extragere cu ajutorul pompelor. a ancorat în Golful Morlaix un şlep. pentru creşterea somonilor. prin proiectul Salmor. Începutul s-a făcut pe vapoare scoase din uz. capturare. Există şi pentru creşterea peştelui o serie de întreprinderi. la 5 km de ţărm. se pune tot mai mult accent pe acvacultură. în Asia. la care se adaugă 9% moluşte şi 5% crustacee. situate la litoral. electronice. pentru realizarea unui pescuit raţional şi eficient în Oceanul Planetar. cu o producţie anuală de 3. dar încă insuficient exploatate. omenirea consumă aproximativ o zecime din cele 25 000 pe care le conţine oceanul. să se extindă zonele de pescuit în Oceanul Indian şi în Pacificul de Sud – insuficient exploatate.5-1 mile în lungul ţărmului. în special. deoarece se folosesc tot mai des mijloace moderne. peştele reprezintă cam 86% din pescuitul oceanic. în numai câţiva ani. În prezent. de depistare a bancurilor de peşte. Sunt de amintit şi mamiferele marine. până la adâncimi de 10-15 m. în general mici. pe platformele continentale. rezervele de heringi din Oceanul Atlantic de Nord. Pescuitul se limitează la o fâşie de apă de numai 0. precum şi algele. în 1989. dar şi puietul lor reuşind să epuizeze. • Cercetările ştiinţifice din ultima vreme au avut ca scop cunoaşterea şi estimarea rezervelor şi cantităţilor exploatabile. Primul exemplu l-a dat Grupul francez Even. Dintre toate speciile de peşte. în prezent. • Ţara noastră dispune de rezerve piscicole importante. la fel şi peruanii au făcut acelaşi lucru în sudul Atlanticului. De asemenea. Ca pondere. Se indică a fi protejate rezervele din zonele de pescuit tradiţionale situate. în special. Aici însă poluarea este intensă şi de aceea se încearcă plasarea unor „crescătorii” mai în larg. cum ar fi focele şi balenele. efectuându-se 205 .2 milioane tone/an obţinută. Împreună cu o societate norvegiană (Scamfarm). a condiţiilor de mediu şi influenţa lor asupra vieţii marine. să se treacă la pescuitul animalelor marine. urmărindu-se perfecţionarea mijloacelor tehnice de identificare.

antibioticelor. Se obţine o producţie de aproximativ 6 200 tone/an peşte. producţia fermelor marine. Grecia etc. ele totalizând peste 3 000 000 tone. R. transport. • În legătură cu bogăţiile Oceanului se dezvoltă o industrie şi o piaţă a produselor marine. După datele furnizate de O. Rusia. circa 15 milioane de persoane din ţările mai puţin dezvoltate au şi o preocupare privind pescuitul. • Se preconizează să se dezvolte mult. în producţia de cosmetice. bureţi.N. ciuperci etc.U.P. substanţelor anticanceroase. Se cresc raci.. Din vieţuitoarele marine se extrag substanţe necesare pentru fabricarea medicamentelor.. Marea Britanie. a fost de 60 milioane de tone. Polinezia. detergenţi. industrializare. Mexic. pe plan mondial. Israel. în 1990. stridii. creveţi şi broaşte ţestoase. algele roşii şi brune sunt recoltate şi folosite în industria alimentară şi farmaceutică. De asemenea. apărând astfel şi multe interese financiare. diferite specii de peşti etc. S. S-au obţinut astfel de substanţe din alge. acea ramură a ştiinţei care se ocupă cu cultivarea artificială a mediului acvatic – acvacultura. cardiovasculare etc. la hrana animalelor şi ca fertilizanţi. 206 . România a devenit membră a Comisiei Internaţionale pentru pescuitul în Oceanul Atlantic de nord-vest. Dintre plante. (Comisia pentru Alimentaţie). Argentina sunt ţări care obţin producţii mari. desfacere. Dintre ţările unde se practică acvacultura menţionăm: Japonia. iar traulerele româneşti întreprind tot mai rar campanii de pescuit în Oceanul Atlantic. Franţa. din anul 1967. Chineză.un pescuit pasiv. din care peste 400 000 în Japonia (prima putere piscicolă). folosite pentru prepararea tranchilizantelor. mai ales din ţările industrializate.A. Chile. După 1990. în cadrul Institutului Român de Cercetări Marine funcţionează un laborator de valorificare a resurselor biologice ale Mării Negre. S-au creat mari întreprinderi multinaţionale cu preocupări în pescuit. În aceste activităţi sunt angrenaţi circa un milion de oameni. România a început să pescuiască şi în alte mări şi oceane după 1960. având ca scop obţinerea de substanţe necesare preparării medicamentelor şi produselor industriale necesare omului. Brazilia. midii. cu primele traulere-uzină „Constanţa” şi „Galaţi”. flota de pescuit s-a redus mult. Japonia. • În ţara noastră.U.

PROBLEME GENERALE 10. CAPITOLUL 10 POLUAREA OCEANULUI PLANETAR. UN SCENARIU DE DEREGLARE ÎN LANŢ – MAREA ARAL 207 .4.3. OCROTIREA MEDIULUI MARIN 10.1. PRINCIPALII POLUANŢI ŞI UNELE ASPECTE SPECIFICE FIECĂRUIA 10.2. UNELE ASPECTE FIZICO-GEOGRAFICE 10.

208 .

Cităm procesele de oxigenare şi de infectare a vieţuitoarelor marine care pot fi consumate de către om. în special. unde contactul cu societatea omenească este mult mai dezvoltat şi unde infectarea poate căpăta proporţii cu totul deosebite. Cu o oarecare exagerare. respectiv 209 . prin contribuţia ce o are la echilibrul climatic şi la întreţinerea vieţii pe uscat fapt care rezultă din aportul la producerea oxigenului şi cantitatea de hrană scoasă din ocean. să o pună sub semnul întrebării. în general şi a suprafeţei sale. Dar. ridică şi probleme globale. se spune chiar despre capacitatea de autopurificare a oceanelor că este ceva de domeniul trecutului. Probleme generale Oceanul Planetar joacă un rol imens în menţinerea şi continuarea vieţii pe Pământ. Mediul marin poate primi o oarecare cantitate de reziduuri şi deşeuri industriale. în special pentru zona ţărmurilor sau a unor mări relativ închise. În condiţiile echilibrului natural la care se află apa oceanului. Poluarea ridică probleme direct vizibile. cu condiţia ca acestea să nu depăşească cantitatea sa de absorbţie. ea poate suporta unele variaţii în ce priveşte compoziţia sa. făcându-l din ce în ce mai impropriu întreţinerii vieţii şi respectiv posibilităţilor de a fi folosit de către om. poluarea oceanului. În etapa actuală însă. fără ca să devină dăunătoare rolului ce-l joacă în întreţinerea vieţii pe Pământ. prin propriul său mediu favorabil dezvoltării unor vieţuitoare foarte diverse. această limită sau prag.1. deoarece industria chimică a reuşit. CAPITOLUL 10 POLUAREA OCEANULUI PLANETAR. societatea omenească introduce în apa oceanului cantităţi imense de substanţe poluante care pot deregla acest echilibru. se impune însă a fi stabilită precis. iar pe de altă parte. până la care reziduurile nu sunt nocive. OCROTIREA MEDIULUI MARIN 10. pe de o parte. în câteva decenii numai.

Cu ajutorul curenţilor. în unele cazuri. 10. reflux. toate ţările dezvoltate sau în curs de dezvoltare. La prima vedere. Sunt însă şi cazuri când amestecul apelor poluante cu cele marine se face mai greu datorită diferenţei de densitate. printre altele pentru faptul că. precum şi în cunoaşterea exactă a puterii şi a efectelor lor asupra acestui mediu. luptei împotriva acestui fenomen. dar foarte multe au repercusiuni internaţionale. dar din ce în ce mai reală. mişcările hidrosferei contribuie activ la dispersia substanţelor poluante. la rezolvarea lor sunt interesate sau trebuie să fie toate statele. Unele aspecte fizico-geografice Poluarea mediului oceanic şi marin pune probleme oarecum diferite de cele ale apelor de uscat şi chiar ale atmosferei. rezultă şi mai pregnant importanţa ce trebuie acordată poluării apelor marine şi oceanice şi. variată a acestui 210 . În plus. deoarece volumul enorm al acestora diluează substanţele nocive şi le diminuează acţiunea. în fapt. decât cea a apelor curgătoare. Unele substanţe poluante sunt voit deversate în ocean şi deci pot fi înregistrate exact. În felul acesta. una dintre ele fiind chiar determinarea diversităţii poluanţilor. respectiv. Măsurile care pot fi luate în lupta contra poluării sunt însă dificile. dar şi în determinarea precisă a felului cum pătrund în mediul marin. poluarea mărilor devine o problemă universală. un rol important în infectarea concretă.2. direct sau indirect. „lada de gunoi” a omenirii. în ultimă instanţă. afectează. toate reziduurile „nedigerate” în aer. poluarea oceanelor apare mai puţin gravă. se poate produce o acumulare de poluanţi pe anumite zone. după o expresie puţin plăcută. Această greutate nu constă numai în stabilirea compoziţiei lor chimice. sau din contră o dispersie a acestora. Luând în considerare şi ideea că în viitor oceanul ar trebui să devină principala sursă de hrană a societăţii. acestea plutesc un timp îndelungat la suprafaţă. în sol sau în râuri sunt transportate în aceste mari bazine care devin. Anumite probleme pe care le pune poluarea oceanelor au caractere locale. în special prin flux. Rezultă de aici că pe lângă cantităţile şi tipurile de poluanţi introduşi în ocean.reducerea cantităţilor enorme de oxigen pompate în aer şi a cantităţilor de hrană. de aceea. curenţi oceanici şi valuri. altele ajung cu totul accidental în acest mediu. deoarece afectând sănătatea oceanelor.

alteori pot respinge spre larg elementele poluante. zona climatică. dar mai ales dinamica de suprafaţă şi de adânc. ele solicitând o detaliere mai întâi pe două direcţii: oceane şi mări şi apoi pentru fiecare ocean şi tip de mare aparte. Mişcările apei influenţează cel mai mult dispersia poluanţilor. anumiţi poluanţi (în special hidrocarburi). adică acele aspecte care măresc concentrarea poluanţilor pe timp cât mai scurt sau mai îndelungat. Curenţii antrenează cantităţi însemnate de poluanţi în straturile mai adânci ale oceanului. De aceea. dispersându-le. Amintim printre altele: forma şi adâncimea zonelor acvatice respective. contribuind la curăţirea suprafeţei. trebuie să se ţină cont de condiţiile geografice specifice şi. restrângerea comunicării cu oceanul etc. mai rar..3. anumite substanţe poluante la mari distanţe. de dinamica apelor în general. dar pot intoxica zonele de adâncime. Principalii poluanţi şi unele aspecte specifice fiecăruia Dintre principalele substanţe poluante care pătrund în mări şi oceane amintim. Vom trata pe rând aceşti poluanţi. cât şi măsurile care se preconizează pentru înlăturarea sau diminuarea acţiunii acestora. în primul rând prin intermediul curenţilor de suprafaţă şi de adâncime. Probleme speciale ridică mările. 211 . diluându-le sau. dar şi pe diferite tipuri de timp când aceasta suferă schimbări. concentrându-le pe anumite locuri. în drumul lor. În transportul poluanţilor un rol deosebit îl au şi valurile care acţionează în zona ţărmurilor. ape uzate şi infectate deversate în zona ţărmurilor. în special radioactiv. salinitate. la ţărm sau chiar pe plaje. Curenţii de suprafaţă pot purta. Nu ne vom ocupa de aceste probleme. acestea pot să îngrămădească. 10. în primul rând. inclusiv efectele lor. apoi proprietăţile fizico-chimice ale apelor (temperatură. când se analizează poluarea în mod zonal. cât şi deşeurile radioactive. cum ar fi: lipsa de aerare a unora spre adânc. hidrocarburile. presiune).mediu o joacă şi factorii fizico-geografici. derivaţii cloruraţi ai hidrocarburilor. cu variatele lor particularităţi. existenţa unor praguri. în mod deosebit. Curenţii de adâncime pot ridica la suprafaţă straturi de apă poluată.

coastele vestice ale Europei şi cele estice ale Americii de Nord şi de Sud. care se găsesc în mediul marin. de asemenea. cum au fost cele din preajma coastelor sud-vestice ale Marii Britanii din 1965 şi a coastelor nord-vestice ale Franţei din 1979. în dreptul staţiunii Santa Barbara. Ele provin din erupţiile spontane care au loc pe fundul oceanului. după unele statistici rezultă că în oceane sunt deversate peste 9 milioane tone petrol în timpul transportului. din descompunerea naturală a florei şi faunei marine. din accidentele produse prin naufragierea tancurilor petroliere. În anul 1965.5 milioane tone din erupţiile naturale şi accidentale ale exploatărilor submarine şi cam 3 milioane tone din deversările activităţilor industriale de pe uscat. Astfel. din depozitarea produselor petroliere la suprafaţă sau sub apă. porturile. Petrolierele descarcă în porturile unde sosesc circa 99% din greutatea brută 212 . Extracţia petrolului din mare poate provoca şi ea accidente cum a fost cel din 1969 în lungul coastelor Californiei. în special. 1. petrolierul „Torrey Canyon” a eşuat şi petrolul scurs a produs o adevărată „maree neagră” care a afectat puternic flora şi fauna zonelor respective. Dacă aceste estimări sunt exacte. zonele cele mai poluate fiind ţărmurile şi. reiese că volumul total de petrol pătruns în oceane. au fost poluate plajele. când o sondă a pierdut în ocean 1 000 tone petrol până când a putut fi oprită erupţia şi izolată. O atenţie aparte merită măsurile de spălare a cisternelor. îndeosebi multe păsări care îşi iau hrana din mare (şi-au îmbibat penajul cu petrol). a) Hidrocarburile existente în mediul marin au origini diferite. Dintre poluanţii persistenţi. dar mai ales din activitatea industrială şi de transport. cum ar fi Golful Persic. Petrolul a format pelicule pe organismele marine. este mult mai ridicat decât hidrocarburile care rezultă din descompunerea naturală a florei şi faunei. în general. petrolul este cel mai important din punct de vedere cantitativ. datorită activităţii omului. cât şi din deversarea în apă a reziduurilor rămase de la spălarea cisternelor. În ultimele decenii ale secolului nostru se cunosc o serie de catastrofe care au apărut în urma eşuării unor tancuri petroliere. foarte multe fiind ucise. Mediterana. Rutele speciale folosite pentru transportul petrolului sunt situate. din forajele submarine. Deversările de petrol impuse de activităţile umane nu sunt răspândite uniform în mediul marin. în zonele de ţărm.

Petrolul poate fi însă şi absorbit de particulele solide şi antrenat spre fundul bazinelor până la adâncimi destul de mari. se evaporă rapid. Tot în zona litorală. Oxidarea bacteriană este foarte lentă la temperaturi mai mici de 100C. Au fost semnate o serie de convenţii internaţionale pentru prevenirea poluării apelor cu hidrocarburi. Din această cauză. petrolul poate să fie aruncat pe plajă. Unele din elementele constituente ale petrolului. inclusiv hidrocarburile. Restul.îmbarcată. de trei ori mai multe gudroane decât alge. este supusă autooxidării sub influenţa catalizatoare a sărurilor minerale. deversând apa poluată în zonele de larg ale mărilor sau oceanelor. Într-un timp relativ scurt. Pelicula de petrol care pluteşte. Conform cercetărilor care s-au dezvoltat foarte mult în ultimii ani. Şi în zonele temperate. şi este transportată uneori la mari distanţe cu ajutorul vânturilor sau a curenţilor oceanici. în plus. Pagubele aduse florei şi faunei marine sunt în funcţie de speciile afectate. de tipul hidrocarburilor. astfel că petrolul ajuns în mările arctice poate reziste nedegradat până la 50 de ani. a căldurii. amintim convenţia care interzice tuturor petrolierelor de a-şi goli amestecurile şi reziduurile la mai puţin de 50 mile de coastă şi chiar 100 mile. Ţările exportatoare de petrol nu autorizează golirea apelor de spălare de-a lungul coastelor lor sau în porturi şi ele. se pierde prin evaporare sau se depune pe pereţii sau pe fundul cisternelor. mai uşoare. În general. petrolul deversat poate compromite flora şi fauna marină. el formează o peliculă subţire care pluteşte. unde oxidarea continuă sau poate să formeze aglomeraţii gudronate la suprafaţa apei. Aceste substanţe degajă un gaz care amestecat cu aer în cisterne poate da un produs exploziv. a luminii solare. cam 1%. cât şi a oxidării bacteriene. exercită un control asupra calităţii apelor golite. Astfel de aglomeraţii gudronate se întâlnesc frecvent în Marea Mediterană şi în Marea Sargasselor unde s-au prins în plasele pescarilor. Din această cauză este nevoie ca cisternele să fie spălate cu apă de mare. aceasta în special în regiunile de coastă. ştim precis ce se întâmplă cu petrolul care pătrunde în mediul marin. petrolierele îşi efectuează golirea pe timpul parcursului lor. cât şi de durata persistenţei lor. Datorită densităţii sale mai mici decât a apei. este împiedicată oxigenarea apei prin consumul oxigenului 213 . petrolul poate să nu fie supus fenomenelor de oxidare zile în şir.

pentru 1975. în primul rând. În plus. datorită suprafeţei lor mai mici şi a adâncimilor reduse. Stratul de petrol se împrăştie pe o suprafaţă destul de mare. Construirea petrolierelor cu o capacitate mai mare. vor contribui la o deversare sporită de petrol în Arctica. Marea Mediterană a devenit locul unui imens trafic petrolier. Situaţia critică poate fi ilustrată prin trei cifre: în 1970 s-au deversat în Mediterana 300 000 tone de reziduuri. Din datele statistice s-a evaluat. în special. Va fi extins forajul submarin şi legat de el vor spori atât accidentele de exploatare. în acest fel se îngreunează fotosinteza fitoplanctonului care produce circa 70% din oxigenul atmosferic.existent pentru degradarea lui. Ea este un complex de ape populat de o varietate mică de specii. iar pentru 1980 la 650 000 tone. Descoperirea petrolului în Peninsula Alaska şi transportarea lui în S. de instalaţii speciale pentru tratarea apelor deversate. un trafic total de 1 650 milioane tone de petrol transportat pe mări. mările propriu-zise prezintă situaţii mai deosebite decât oceanele. aproape 80 de ani. Timpul de regenerare a maselor de apă în primii 150 m de la suprafaţă este extrem de lung. Datorită creşterii producţiei de petrol. în viitorii ani poluarea cu acest produs se va agrava. cu formare de hidrogen sulfurat în stratele de adâncime. vor produce pagube dezastruoase în caz de eşuare.. Dintre cele mai poluate mări. din care 1/3 a fost debarcat sau tranzitat prin porturile Mediteranei. Datorită însă investiţiilor prea mari. cât şi cele de transport. dintre care amintim construirea în toate porturile. care încarcă petrol. datorită instalării homotermiei dictată de pragul protector al Gibraltarului. respectiv în zona rece. pentru 1975. S-a preconizat o serie de măsuri concrete. în apropierea Stockholm-ului şi a Golfului Riga. această problemă a fost neglijată.A. iar curenţii nu sunt suficienţi pentru a favoriza amestecul apei şi deci oxigenarea ei. Mediterana este o mare puţin adâncă (3 500 m în centru).U. Marea Baltică. este foarte sensibilă chiar şi în stadiul nepoluat. datorită condiţiilor naturale. cum sunt cele de 500 000 tone şi chiar de 1 000 000 tone. fiind situată la limita celor mai bogate zone petrolifere. Petrolul este unul din cei mai periculoşi poluanţi ai Balticii şi este concentrat. În ceea ce priveşte poluarea. temperatura straturilor de profunzime este aproape constantă (circa 120). cât şi pentru spălare. reziduurile sunt estimate la 500 000 tone. amintim Mediterana şi Baltica. dar mai ales 214 .

până la circa 100 m.). de concentraţiile lor în apă. dar s-a constatat că uneori aceştia sunt mai toxici pentru floră şi faună decât petrolul deversat. Toate aceste procedee au fost elaborate pentru cazuri de urgenţă şi mai puţin ca măsuri preventive.C. în primul rând.D. Efectele pesticidelor asupra vieţuitoarelor marine sunt în funcţie. absorbţia petrolului cu diferite substanţe hidrofile. Dintre pesticide cele mai răspândite sunt: D. similare din punct de vedere chimic.T. Anul 1975 a fost declarat. dieldrina.. folosite de om în diferitele sale activităţi ca: industria textilă. care trebuiesc aplicate. Peliculele de petrol pot fi oprite prin baraje flotante. apele oceanelor sunt poluate şi de derivatele clorurate ale hidrocarburilor. Aceste substanţe se răspândesc sub formă de pulverizaţii şi pătrund în mediul marin prin două feluri: din scurgerea apelor de suprafaţă care spală zone agricole şi din atmosferă (sursa principală). toate cunoscute sub numele de pesticide. Pesticidele acţionează în mediul marin asupra fotosintezei.B. totuşi s-a calculat că în biosferă s-ar afla 500 000 tone de D. fabricarea detergenţilor menajeri.-ul (diclordifeniltri-cloretanul). Menţionăm câteva aspecte: recuperarea mecanică a petrolului din petrolierele avariate. în zonele porturilor. a pielăriei. arderea petelor de petrol prin aplicarea unei substanţe inflamante. aceasta devine o chestiune destul de gravă. cum însă el este un produs uşor solubil se pare că o mare cantitate se află deja în mediul marin. în special. agricultură (împotriva dăunătorilor). asupra fitoplanctonului cu efect deosebit de nociv asupra unor specii. b) În afară de hidrocarburi. care sunt influenţate însă de condiţiile climatice. dar ţinând cont că hidrocarburile clorurate se acumulează treptat în ţesuturile animalelor marine. endrina şi binefil policloraţii (P.T. Lupta împotriva poluării cu hidrocarburi a îmbrăcat forme variate. blocajul chimic. An de cercetare a poluării Mării Baltice. în cadrul unui proiect al statelor riverane.este transportat cu ajutorul curenţilor descendenţi şi în adâncime. Nu acţionează direct asupra surselor 215 . Au fost puse la punct şi o serie de procedee chimice: dispersanţi şi emulgatori care precipită petrolul. Nu se cunoaşte precis care este cantitatea de pesticide din mediul marin. Concentraţiile existente astăzi în mediul marin nu par să fie mortale pentru nici o specie. distrugerea prin bombardare a petrolierelor în dificultate înainte de eşuare şi scurgerea petrolului.D.

T. Hidrocarburile clorurate influenţează capacitatea de reproducere a unui număr de specii de păsări. Danemarca ş. Anumite insecticide se concentrează în ţesuturile adipoase şi în ficatul peştilor.T. se va ajunge în oceane la o contaminare masivă.D. Pesticidele având un câmp larg de acţiune este recomandabil să fie suprimate sau folosite parţial. în curând. Trebuie totuşi să se ţină cont de efectele pe termen lung asupra ecologiei marine. care par alarmante. precum şi apă caldă..). datorită acţiunii de inhibare a D. în ultimă instanţă.D. în special în ocrotirea sănătăţii (au oprit epidemii de ciumă. produse chimice. Apele menajere sunt formate din deşeurile care provin de la preparaţiile alimentare. şi. Aceste substanţe se grupează. din zona litorală..T. detergenţi şi ape folosite în agricultură. dar modifică lanţurile trofice care au la bază fitoplanctonul şi care.-ului (S.U. dar nu s-au obţinut rezultate deosebite deoarece s-au înmulţit intoxicaţiile cu alţi înlocuitori (ca. Suedia. tifos. Ungaria. c) Poluarea cu ape uzate şi infectate provenite de pe continent. a fost interzis pescuitul de scrumbii. Alte ţări.D. deşeuri radioactive. În unele zone ale Balticii (în special în golfuri). malarie). decât cel din Atlantic sau nordul Americii. în două categorii: menajere şi industriale. deosebit de poluate. în special cele tropicale. Sunt cunoscute numeroase cazuri când păsări marine şi-au găsit moartea în masă (exemplu: coloniile de pelicani de pe coastele Californiei sau păsări din Insula Terra Nova). Va fi necesar să se determine nivelurile nocive şi să se găsească soluţiile pentru încetarea utilizării sau diminuării lor înainte de a se ajunge la concentraţii periculoase.T.D. Apele industriale conţin urme de metale grele.naturale de oxigen. numai o schimbare a repartiţiei geografice a lor.T. Are loc deci. formează resursele alimentare ale omenirii. 216 . După datele cercetătorilor suedezi. Multe ţări au trecut la interzicerea utilizării D. peştele din Marea Baltică conţine de 5-10 ori mai mult D.A. Se pare totuşi că efectele negative pe care le au pesticidele sunt mult mai mici în comparaţie cu avantajele deosebite pe care acestea le-au adus omenirii.-ului asupra metabolismului calciului. cu parathian).a. de obicei. de exemplu. au trecut însă la importarea unor cantităţi însemnate de D.D. Fauna piscicolă este influenţată de D.

din emanaţiile centralelor nuclearo-electrice care folosesc energia atomică în scopuri paşnice sau datorită folosirii mijloacelor de navigaţie cu propulsie atomică . Părerile oamenilor de ştiinţă sunt împărţite în ceea ce priveşte gradul de poluare radioactivă actuală. din producţia totală de energie. Unii cercetători arată că apele oceanelor conţin în disoluţie o cantitate infimă de substanţe radioactive şi că depozitarea deşeurilor radioactive nu ar fi periculoasă.U. Alţi cercetători apreciază că pericolul. aceste ape favorizează dezvoltarea a o serie de bacterii patogene în zona litorală a marilor oraşe. Se impune deci şi soluţionarea depozitării deşeurilor radioactive. deoarece intervin o serie de cauze locale cum ar fi curenţii oceanici care le pot purta la anumite distanţe sau presiunea enormă din adâncuri care ar putea deteriora ambalajele containerelor. fără nici un pericol. În privinţa deversării deşeurilor radioactive sunt consultate numai marile ţări deţinătoare ale acestei energii. sau apariţia unor cutremure pe fundul oceanelor care ar putea distruge uşor containerele respective. Simpla depozitare în mare a acestor substanţe nu oferă garanţii. Pentru fiecare poluant s-au găsit mijloace mai mult sau mai puţin eficace de neutralizare a lui. în condiţiile tehnicilor actuale. d) Poluarea radioactivă a apărut în urma creşterii rapide a industriei atomice. osteomaladii provocate de cadmiul conţinut de animalele marine intoxicate cu ape industriale. are un caracter de urgenţă. iar problema deversării deşeurilor radioactive. În viitor se tinde ca producţia de energie nucleară să crească de la 35% în 1980. Sunt semnalate o serie de intoxicaţii datorate consumării acestora de către animalele marine. care poate proveni din acumulările de deşeuri radioactive şi chiar din extinderea folosirii în scopuri paşnice a energiei nucleare. 217 . la peste 60% după anul 2000. În lupta împotriva poluării cu hidrocarburi. ar fi atât de mare încât ar trebui interzise în întregime depozitarea acestor deşeuri în mari şi oceane. nefiind cunoscute până în prezent efecte dăunătoare asupra omului şi a mediului său ambiant. dar pericolul poluării afectează întreaga lume. În plus.A. altă cantitate. O cantitate însemnată de deşeuri radioactive a pătruns în apa din atmosferă în urma experienţelor nucleare. În Japonia şi S. Este necesar ca apele uzate să fie tratate înainte de a fi deversate în mare. s-au semnalat afecţiuni nervoase provocate de consumul de scoici şi peşti care conţineau mercur.

sau folosirea de substanţe absorbante duc la reducerea pericolului. semnată la Londra în 1973. au propus planuri concrete cu privire la limitarea pericolului de poluare marină care prevăd interzicerea deversării oricăror reziduuri petroliere în apele internaţionale. Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării de către nave cu hidrocarburi şi alte substanţe nocive. în acest sens. în ea se varsă două fluvii 218 . a declarat zone închise o serie de zone maritime între care: Mediterana şi Marea Neagră. Al doilea acord interzice deversarea în mare. consacrat poluării prin hidrocarburi. în interesul generaţiilor prezente şi viitoare. diferite scenarii privind viitorul Oceanului Planetar. Programul O. Cel mai important lucru este însă a preveni fenomenul de poluare.U. a reziduurilor petrolifere şi depozitarea lor la ţărmuri. pădurilor şi mediului. Pentru Marea Mediterană există trei acorduri semnate la Barcelona în 1978. în aceste zone. ca un ocean în miniatură. Se interzice deversarea. în prezent este Ministerul Agriculturii. ca urmare a poluării. deci şi viitorul Pământului şi al Omenirii. Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului Înconjurător. limitarea tonajelor navelor petroliere etc. Tot în ultimul timp se dă ca exemplu şi se analizează un „scenariu” real. de către nave. a substanţelor poluante şi instituirea de control al deversărilor de deşeuri mai puţin toxice. au existat şi există şi o serie de preocupări ale oamenilor de ştiinţă de pretutindeni. Organizaţia maritimă consultativă interguvernamentală a Naţiunilor Unite ş. România se situează printre primele ţări ale lumii cu cele mai actuale şi complete legislaţii privind protejarea mediului. pe calculator. În acest scop. în această direcţie. interzice deversările masive. în stepa Turan. 10.a.. Al treilea acord. Un scenariu de dereglare în lanţ – Marea Aral Recent au început să se realizeze. iar după 1991 Ministerul Mediului care coordonează activitatea.N. în întreaga ţară. Marea Aral se află la est de Marea Caspică între republicile Kazahstan şi Uzbekistan.recuperarea mecanică a petrolului.4. aceasta. petrecut cu Marea Aral şi împrejurimile sale socotindu-se. prin care ţările riverane se angajează să protejeze marea împotriva poluării. A fost creat. pentru Mediul Înconjurător (UNEP) a elaborat o serie de norme.

Cele două fluvii îşi pierdeau. Este o mare interioară.a. s-a redus în 1970 la numai 35 km3. datorită unor ploi abundente. clima semideşertică era favorabilă în ce priveşte temperaturile din sezonul cald. Soluţia: irigaţiile cu apă din Sârdaria şi Amudaria.S. de la 2. între 1960 şi 1986. În 1960. Sârdaria şi Amudaria.d. Aralul era împărţit în două în anul 1990 şi divizările urmau. salinitatea crescând de trei ori. iar în 1985 a ajuns la zero. Populaţia din jurul mării se ocupa cu pescuitul. cea de legume s-a mărit de şase ori. aproape cât Cehia. cea de carne s-a dublat ş. După anii 1960 s-a pus însă problema cultivării bumbacului. dar şi majoritatea celorlalte specii. a început să sece Aralul. Climatul permitea cultivarea pomilor fructiferi în special în partea sudică. suprafaţa sa s-a redus cu 40%. producţia de bumbac a crescut. apa ajungea la culturi cam în proporţie de 50-60% faţă de sursă. De la circa 55 km3 de apă cât primea prin 1960.R. dar în anul următor s-a revenit iarăşi aproape de zero. impuse fără un studiu al urmărilor posibile. Economia riverană a fost în totalitate distrusă: transporturile pe apă 219 . Se realizează o flotilă de pescuit. în nisipuri. în Uzbekistan. Pe de o parte. pe total. Noul mediu „de viaţă” a făcut să dispară toate speciile de peşti comestibili. (Tianshan şi Pamir). Odată cu procesul de secare al Aralului s-a declanşat un lanţ de alte consecinţe. ca urmare.m. apa se acumula pe locuri mai joase formând mlaştini. S-a hotărât de către puterea sovietică ca circa 80% din terenurile posibile a fi cultivate să fie plantate cu bumbac.importante. Volumul său de apă sărată s-a redus de la 1 100 km3 la 650 km3.8 la 5 milioane tone. La începutul regimului sovietic. în unele locuri. A existat o oarecare revenire la 20 km3 apă în 1988. Totodată. majoritatea erau necimentate şi pierdeau apa în subsolul poros. în 1980 la 10 km3. şi circa 40 000-50 000 tone peşte. dar era secetoasă. au fost de două categorii. care deversau în Aral 50-55 km3 de apă dulce. ce ocupă o suprafaţa de 68 000 km2.S. apa rămasă după prelevările pentru irigat. Pe de alta parte însă s-a văzut şi preţul plătit pe termen lung: canalele de irigare mergeau prin deşert şi măreau mult evaporarea. porturi şi fabrici de conserve de peşte. care coboară din munţii din sud ce ating 5 000-7 000 m alt. Efectele irigărilor superextinse. de aici provenea 10% din caviarul fostei U. unele din insulele sale au fost transformate în locuri de detenţie. Nivelul mărit a scăzut cu 14 m după 1960 şi.

uzinele de peşte s-au închis. În acest mod. ci metoda de a o realiza în mod extensiv. iar în timpul ploilor sărăturează terenurile agricole. Dar. căci marea are mai puţină apă. Au dispărut şi majoritatea plantelor medicinale în care regiunea era foarte bogată. Sunt şi repercusiuni climatice. porturile (Aralsk. Să reţinem: căderea Oceanului. Amplitudinea termică a crescut. ca şi anemia şi malnutriţia. nu este încriminată irigaţia în sine. e posibil ca piatra ce antrenează căderea în lanţ să nu fie Oceanul. ci numai unul din componentele sau caracteristicile sale pe care nu le-am observat la timp. Deosebit de negativ a devenit faptul că vânturile transportă cantităţi mari de sare (din mare. În vechea deltă a Amudariei a dispărut verdeaţa. Vânturile bat mai des şi cu intensitate mai mare. deoarece apa mării (oceanului) are şi efecte de reglare a climei. mortalitatea de cancer de esofag devenise de şapte ori mai mare decât media naţională. Toate acestea au condus şi la apariţia unui mediu de viaţă impropriu şi omului. Muinak s. sunt tipice furtunile de praf. La acestea se mai adaugă şi poluarea introdusă direct de către om. Perioada de timp cu îngheţ s-a mărit punând în pericol chiar culturile de bumbac. Climatul regional a devenit mai secetos. O concluzie: dereglarea unui element din mediul ambiental poate provoca o reacţie în lanţ după teoria pietrelor de domino. precum şi animalele şi păsările care se adăposteau aici. ca piatră de bază a sistemului ambiental. După cum se vede. 220 . Aceasta ajunge până la circa 500 km de la ţărm.nu mai există. şantierele navale au rămas fără obiect.) s-au „trezit” la mulţi kilometri de ţărm. chiar apa de irigaţie şi cea de băut se încarcă cu mulţi poluanţi devenind improprie. iar maxima de vară a urcat de la +350C la +500C. duce la căderea mediului de viaţă al Terrei. ierbicide şi altele). Se citează că mortalitatea infantilă a crescut în 20 de ani de la 45 la 72 ‰.a. dar şi din locurile părăsite de mare). minima de iarnă a coborât de la –250C la –500C. Mulţi locuitori au părăsit regiunea. prin îngrăşăminte chimice (pesticide. după ce un timp au prelucrat peşte adus din Baltica. cade una şi atrage în lanţ căderea tuturor. fără analiza prealabilă a geosistemului regional. cam 100-150 milioane tone pe an. au crescut foarte mult infecţiile intestinale. iar vaporaşele au ajuns blocate în nisip.

CICLUL SĂRII 11. CAPITOLUL 11 CUPLUL OCEAN-ATMOSFERĂ (CICLURI ALE UNOR ELEMENTE ŞI AUTOREGLAREA ENERGETICĂ) 11.3. CICLUL OXIGENULUI 221 . CICLUL APEI ŞI INTERDEPENDENŢA OCEAN-ATMOSFERĂ 11.2.1.

222 .

al sării. În procesul redistribuirii energiei s-au înjghebat. în special. Energia respectivă este mai întâi stocată în stratul superficial de apa (în funcţie de gradul de pătrundere în apă al diferitelor tipuri de radiaţii. aceasta este de 1 200 de ori mai mare decât a atmosferei. Între aceste două geosfere s-au format. respectiv înmagazinarea energiei primită de la Soare. redistribuirea ei la suprafaţa globului. cât şi pentru sistemul general de la suprafaţa 223 . Aceasta din urmă a fost şi este esenţială şi pentru apariţia şi diversificarea vieţii în cele trei medii (apă. De bază însă a rămas cuplul ocean-atmosferă. iar apoi o redistribuie spre atmosferă. azotului etc. masa de apă sărată a oceanului este de 280 de ori mai mare decât cea a atmosferei. cu timpul. rolul esenţial l-a jucat realizarea cuplajului ocean-atmosferă. al oxigenului. dar şi în funcţie de adâncimea până la care valurile provoacă agitaţia apei). oceanul preia 80% din radiaţia solară pătrunsă în atmosferă. În ce priveşte capacitatea sa calorică. carbonului. uscat şi aer). inclusiv în atmosferă şi interacţiunile care s-au creat de-a lungul timpului între ocean. cum ar fi: circuitul apei. biosfera a intrat şi ea în acest cuplaj. Practic. La o suprafaţă de 362 milioane km2 şi o adâncime medie de 3 800 m. ca al patrulea element de bază al macrosistemului. în special în zonele intertropicale. şi o serie de circuite ale unor elemente cu importanţă pentru realizarea unui mare sistem de autoreglare. cu funcţii de autoreglare la nivel global atât pentru ele în sine. CAPITOLUL 11 CUPLUL OCEAN-ATMOSFERĂ (CICLURI ALE UNOR ELEMENTE ŞI AUTOREGLAREA ENERGETICĂ) Esenţial în această direcţie este autoreglarea calorică. în acelaşi timp. spre zonele reci (pe calea curenţilor marini „calzi”) şi spre uscat. dar. atmosferă şi uscat pentru realizarea unei autoreglări. Pentru starea actuală a climei şi a mediilor de viaţă. circuite precise.

hidrosferă şi uscat. • Repartiţia apei. cât şi vieţii. abordam mai întâi ciclul sării din ocean sau menţinerea în acesta a unei salinităţi constante. Sarea. ambele menţinându-se. este resorbită permanent de atmosferă din „spuma” mării. dar şi săruri care. 11. atmosferă şi scoarţa terestră. se reciclează continuu. Apa se găseşte „stocată” în ocean. Importanţa sa pentru formarea unui cuplu sistemic atmosferă-ocean şi pentru reglarea climei Pământului este însă mai puţin relevantă în manuale.1. sarea din ea cristalizează în particule foarte mici care sunt ridicate odată cu aerul încălzit în contact cu apa. Se menţine astfel o salinitate constantă. 11. Ciclul sării Se ştie că râurile aduc cu permanenţă în oceane numai o anume cantitate de apă. se învaţă încă din şcoala primară. Rezervorul principal îl constituie oceanul. sunt introduse în ocean 36 000 km3 apă/an şi 180 milioane tone de săruri. la procentul actual. Apa de suprafaţă evaporându-se. Explicaţia este următoarea: o cantitate echivalentă de săruri. Astfel. ca şi apa.Terrei. fără de care nici vieţuitoarele mediului marin n-ar putea persista. Ciclurile respective realizează în esenţă schimb de elemente (materie) şi energie între atmosferă. în mod „normal”. cu cea adusă de pe continente. Ar trebui deci ca apa oceanică să fie mult mai sărată. cu 1 370 milioane km3 sau 97% din hidrosferă (1 454 224 . dăinuie de un timp mult mai îndelungat. Totuşi apa sărată. iar atmosfera o redistribuie din nou pe uscat şi ciclul continuă în permanenţă. în forma sa simplă (evaporare-ploaie-râuri-ocean). ciclul apei. Înainte de a trece la ciclul principal care vehiculează energia primită de la Soare. mai ales când este agitată. ar conduce la mărirea salinităţii (şi a nivelului apei din ocean). Ciclul apei şi interdependenţa ocean-atmosferă Este vorba de un ciclu primar în cadrul sistemului care. în ocean. ceea ce presupune că au fost cărate în 83 milioane de ani. spre a fi menţinut într-o anume stare de echilibru favorabilă atât diversificării sale. ciclul care este mai uşor de înţeles dacă aplicăm un calcul simplu.2. Oceanele elimina astfel sarea în plus. Totalul sărurilor din ocean este de 15 milioane de miliarde de tone. evaporarea şi reciclarea. în limita anumitor volume şi niveluri.

Se observă cantitatea mică din atmosferă. acolo unde în atmosferă pătrund vapori de apă. din sol sau prin plante. cauzată de radiaţia solară.) şi precipitaţiile (apa). • Bilanţul energetic caloric al sistemului. dar şi circuitele dintre ele. tipurile şi subtipurile acesteia. maree. Mişcările celor două fluide (apa şi aer) sunt determinate de variaţia densităţii lor de la un loc la altul. deoarece se realizează inclusiv din fluvii. în mod direct. legătura de tip cauză-efect. Pe de altă parte. între ele. şi căldura este un factor important al mişcărilor aerului şi apei. în gheaţa continentală (24 milioane km3) şi în atmosferă (14 mii km3). Ca urmare a acestei enorme suprafeţe de evaporare. • Densitatea variabilă a apei – aerului şi căldura sunt principalii factori ai mişcării. De exemplu. strat de ozon ş. ceea ce pe 225 . dar în cadrul unui sistem. Pământul primeşte 340 waţi pe m2 sau 263 kcal/cm2/an prin radiaţii de undă scurtă. Restul se află pe continente (60 milioane km3). aerul începe să se ridice deoarece vaporii au o densitate mai mică. Echilibru dinamic înseamnă interdependenţe şi interacţiuni în lanţ (sau în cerc).milioane km3). Evaporarea şi reciclarea rapidă a apei din atmosferă au condus la realizarea unui sistem energetic între atmosferă şi suprafaţa Terrei. În ce priveşte evaporarea. • Energia solară este sursa de bază a căldurii. aceasta se face pe o suprafaţă aproape egală cu cea a Terrei. atmosfera (compoziţie. În acest sistem sunt încorporate şi cele trei componente ale climei: energia solară sau temperatura (în principiu distanţa Soare-Pamânt). la nivel global. în care nu totdeauna se observă. Din structurarea taxonomică a acestor echilibre la suprafaţa Terrei rezultă în fond clima. Aşadar. la fel se întâmplă cu un volum de aer care s-a încălzit în raport cu aerul mai rece din jur. reciclarea totală a apei din atmosferă (evaporare-precipitaţii) se face într-o medie de nouă zile. transpus. curenţi) sau vânturile reprezintă consecinţe înlănţuite ale acestor interacţiuni. ca medie.a. dar aceasta are o caracteristică aparte şi anume rapida sa reciclare. De exemplu. deoarece se expune evaporării şi contactului cu atmosfera. care determină mişcările celor două fluide. şi în echilibre zonale. în speţă suprafaţa oceanului. se instituie un echilibru dinamic general. regionale şi chiar locale. la ocean contează mult extinderea suprafeţei sale (71% din Glob). mişcarea apei marine (valuri.

3% reţinută de nori.ansamblul Globului înseamnă cam de 10 000 ori consumul mondial actual de energie. bilanţul termic rămâne pozitiv. 6%). energia calorică se dispersează în atmosfera. restul de 64% reprezintă energia primită de atmosferă (14% absorbţie atmosferică. Astfel: 1 Vezi şi Gh. deoarece radiaţia netă de undă lungă ieşită din atmosferă spre spaţiul cosmic este de 169 kcal.7%. cât şi difuză). • În latitudine şi pe anotimpuri. 226 . Pop. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Randamentul este de circa 0. p. De la acest nivel se încălzeşte şi oceanul (de sus în jos) şi atmosferă (de jos în sus). Drumul parcurs de energia solară până la transformarea ei în energie mecanică este următorul: din cele 263 kcal/cm2/an primite la nivelul suprafeţei atmosferei. 36% se pierd în spaţiul cosmic (prin reflexie de pe aer şi nori 24%. 1988. Transformarea energiei solare în energie mecanică (valuri. în principal. Bucureşti. bilanţul radiativ caloric prezintă diferenţieri foarte mari. prin intermediul vaporilor de apă (procesul evaporării). (36%)pierdute (din radiaţia totală de 263 kcal) prin reflexie şi difuzie spre spaţiul cosmic. 49. Pe total însă. Energia solară ne vine sub formă de lumină şi căldură. Radiaţia de undă lungă pierdută (169 kcal) de către suprafaţa terestră şi atmosferă este compusă din radiaţie efectivă (inclusiv căldura latentă de vaporizare) şi din căldura de turbulenţă1. deoarece din cele 47% (124 kcal) primite se pierd prin radiaţia de undă lungă numai 20% (52 kcal). curenţi. rezultă 100% pierdere. bilanţul Pământ-atmosferă este egal cu zero. adică 64%. dar cu o pierdere enormă din echivalentul energiei primare. Introducere în Meteorologie şi Climatologie. la care dacă adăugăm cele 94 kcal. De la nivelul oceanului şi continentelor. ca o nouă radiaţie. Practic numai ultimul nivel energetic (47%) este transformat în căldură. 47% absorbită de suprafaţa terestră. Restul este cheltuită pentru evaporarea apei (22% sau 59 kcal) şi în realizarea mişcării de turbulenţă a aerului de la contactul atmosferă-ocean (uscat). cea infraroşie. prin difuzie atmosferică 6%. • La nivelul strict al suprafeţei terestre. respectiv albedou. prin reflexie de pe suprafaţa terestră. în principal de către ocean care include atât radiaţia directă. vânturi) se face. respectiv 5% sau 13 kcal/cm2/an.

format dintr-un lanţ de absorbţie1.. Toate acestea consumă energie. iar iarna este negativ. ♦ în zonele ecuatorial-tropicale (până la 350) bilanţul este pozitiv. Vaporii de apă absorb puternic infraroşiile. De exemplu. reflexii. Dacă sistemul global nu ar fi echilibrat şi respectiv bilanţul caloric nu ar fi egal cu zero. cum au fost perioadele zise glaciare şi interglaciare. Dioxidul de carbon reţine. Atât CO2. • La nivel global. În principal. cât şi vaporii de apă au un rol deosebit asupra regimului termic prin absorbţia selectivă a infraroşiilor difuzate de Pământ către atmosferă. vara bilanţul este pozitiv. ♦ în zonele reci bilanţul este negativ. echilibru se realizează între radiaţia solară primită de atmosferă şi de suprafaţa terestră. atunci Terra fie că s-ar încălzi treptat. Toate acestea mişcări însă se încadrează într-un mare sistem global menţinut în stare de echilibru. ozonul are cea mai puternică putere de reţinere a ultravioletelor. Este vorba de un echilibru dinamic. se creează local diferenţe de densităţi şi de căldură care provoacă mişcări de apă sau de aer etc. Oxigenul şi azotul reţin mai ales radiaţiile cu lungime de undă sub 2 200 Ǻ. pe de o parte şi cea pierdută în Cosmos. pe de altă parte. de către elementele şi particulele ce compun atmosfera. 227 . pe timp îndelungat se constată că clima Globului are asemenea tendinţe de încălzire sau răcire. De altfel. a unor elemente sau mecanisme din sistem care solicită o altă stare de echilibru 1 Absorbţia atmosferică este un proces de reţinere selectivă a diferitelor tipuri de radiaţii. vânturi ce provoacă valuri. provoacă transformarea materiei dintr-un tip în altul etc. transformări ale energiei radiante în energie calorică sau mecanică etc. o mare parte din radiaţiile infraroşii. sub forma unui ciclu energetic complex. Acestea se datoresc schimbărilor. acestea intensifică evaporarea mărind cantitatea de vapori din atmosferă şi apoi impun ploi. ♦ în zonele temperate. fie că s-ar răci. în special. raporturile energetice au creat un echilibru. Pentru menţinerea echilibrului au apărut diferite circuite şi tot felul de interacţiuni cum ar fi: circuitul apei. al carbonului etc. de aceea se formează curenţi atmosferici şi ciclonici pentru a compensa plusul cu minusul de căldură din regiunile reci. transformă o energie în alta. difuzii. întreţinut continuu de curenţi. de obicei lente.

transparenţa mare a apei faţă de lumină. Mai mult de 80% din radiaţia sosită din atmosferă este preluată de ocean. dar şi de la tropice spre oceanele reci polare şi subpolare. spre continente. Această enormă energie calorică. Pe de altă parte. Între ele se realizează o circulaţie generală şi regională a atmosferei marcată de energia mecanică. Dar cuplajul atmosferă-ocean prezintă şi un sens invers. decât atmosfera. în special în zonele intertropicale. de exemplu.(variaţii ale înclinării axei de rotaţie. sub diferite forme. respectiv sublimarea zăpezii şi a gheţii. decât cea a atmosferei. pentru vânturi (circulaţia atmosferei) 228 . schimbarea raporturilor între ocean şi uscat. este enormă. de la atmosferă către ocean. acumulată de ocean. Un aspect important îl constituie faptul că energia ajunsă pe calea vaporilor de apă este distribuită neuniform în atmosferă. Din rezervorul său caloric. mărimea cantităţilor de CO2 din atmosferă provocată de vulcanism etc. spre atmosferă (mai ales vapori de apa). între altele pentru că masa oceanului este de circa 280 de ori mai mare. Pentru a reţine această diferenţă se poate spune că o coloană întreagă de aer conţine aceeaşi cantitate de căldură ca o coloană de apă de aceeaşi suprafaţă. Importanţa oceanului în formarea vaporilor de apă şi deci pentru climă. O situaţie relativ similară se întâlneşte şi deasupra Antarcticii. O parte din energia primită (sau reţinută) de atmosferă este cheltuită. şi capacitatea sa calorică este de 1 200 de ori mai mare. oceanul pompează mereu căldură. • Capacitatea calorică a oceanului şi rolul vaporilor de apă. dar din altă cauză. oceanul este achizitorul de căldură (solară) şi apoi furnizorul ei pentru atmosferă. ele impun maxime şi depresiuni (minime) sau arii anticiclonale şi ciclonale. El are o capacitate de stocare mult mai mare. În zona ecuatorială se realizează cea mai mare cantitate de vapori. De aici. reprezintă elementul esenţial prin care acesta devine regulatorul climei Globului. Căldura consumată pentru evaporare la nivelul Terrei este de 80% din bilanţul caloric (90% pe ocean şi 50% pe uscat). Reţinerea căldurii de către ocean este facilitată de: albedoul său mic şi constant (reflexia redusă). transferul uşor (pe calea convecţiei) al energiei calorice până la minus 10 m (stratul agitat de către valuri). dar cu o adâncime de numai trei metri. Inegala repartiţie temporală şi geografică a vaporilor de apă este unul din factorii esenţiali ai diferenţelor de presiune în atmosferă.).

Urmează trecerea vaporilor în precipitaţii. în anumite condiţii de presiune. mai ales. Evaporarea se realizează prin consum de energie calorică până la 90%. care se face prin cedare de energie. rolul principal de regulator îl au curenţii oceanici. mobil. la rândul lor. iar iarna o încălzeşte. cuplat cu sistemul circulaţiei atmosferei. Ei înşişi formează un sistem global. de exemplu. care este şi mai mobil. deoarece inerţia termică a apei este mult mai mare decât cea a aerului. Instabilitatea impune ca aerul să urce. Aceasta din urmă creşte evaporarea (cedarea de căldura spre atmosfera). aceasta este căldura latentă (mereu gata să acţioneze) care face ca atmosfera să fie mereu în stare instabilă. oceanul răcoreşte clima. care poate ajunge până la câţiva zeci de metri. În mare însă oceanul este principalul factor de stabilitate a climei şi tot el este cel care „iniţiază” schimbări şi reveniri ale acesteia. în timpul verii. Cu toate acestea. În cadrul acestui mecanism de motor al climei se remarcă două roluri: primul. să coboare sau să se deplaseze lateral în permanenţă. faţă de redistribuirea din atmosferă. clima ar fi mult mai instabilă şi cu totul altceva decât este în prezenţa acestuia. cedează aerului o parte din căldura primită de la Soare şi al doilea redistribuie căldura primită în surplus în arealele intertropicale (mai ales pe calea valurilor şi a curenţilor). Aceasta deoarece ele nu sunt tocmai bine cunoscute din cauza lipsei de observaţii şi de date numerice cumulate într-un şir permanent şi la tot 229 . asociată şi cu un albedou mic. Agitaţia aerului provoacă totodată o agitaţie a suprafeţei oceanice. care se face în toate direcţiile. • Cercetarea la scară globală a proceselor fizice care întreţin cuplajul atmosferă-ocean şi echilibrul său este de dată relativ recentă. Se ştie. întreţin circulaţia apelor oceanice. că în regiunile temperate. cuplaje se formează şi între elemente separate ale oceanului şi ale atmosferei. Aşadar. În lipsa oceanului. Mai amintim în plus cuplajul mersului temperaturilor oceanului şi ale atmosferei inferioare etc. este vorba de transfer de căldură prin convecţie.care. are loc cu întârziere. mecanismul de baza în sistemul global al climei revine totuşi oceanului. dar determina şi turbulenţa apei care conduce la încălzirea unor straturi mai adânci ale acesteia. În mod deosebit în redistribuirea căldurii. • Cedarea căldurii către aer se face. prin intermediul vaporilor de apă. Procesul de redistribuire a căldurii. datorită inerţiei termice şi mecanice mari.

3. viteza vânturilor la suprafaţa Terrei. Între aceştia sunt socotiţi ca principali următorii: circulaţia generală a atmosferei. dar care se regenerează continuu. 230 . în altele se produce. Numai odată cu apariţia sateliţilor s-a demarat şi urmărirea evoluţiei simultane a unor parametri oceanici şi atmosferici. Între primii sateliţi plasaţi cu acest scop se citează Nimbus 2 şi Nimbus 7. circulaţia apei în oceane. 11. conţinutul în vapori de apă.nivelul Terrei. înălţimea valurilor şi deplasarea gheţurilor plutitoare. Reglarea echilibrului oxigenului din atmosferă o face oceanul. Ciclul oxigenului Se ştie că în compoziţia atmosferei există o cantitate fixă de oxigen (21%). În unele părţi se consumă oxigen.

4. CAPITOLUL 12 STATELE OCEANICE (INSULARE) 12.4.2. STATELE DIN OCEANUL PACIFIC 12. STATELE DIN OCEANUL ATLANTIC 12.1. STATE ÎN MAREA MEDITERANĂ 12.2. TERITORII DEPENDENTE DIN OCEANUL PACIFIC 12. STATELE DIN MELANEZIA 12. STATELE INSULARE DIN SUD-ESTUL ASIEI 12.4.4. TERITORII DEPENDENTE DIN OCEANUL ATLANTIC 12. OCEANIA 12.3. TERITORII DEPENDENTE DIN OCEANUL ARCTIC 231 .3.4. STATELE DIN POLINEZIA 12.4.1.2.2. STATE ÎN ATLANTICUL DE NORD 12. STATE ÎN ATLANTICUL CENTRAL-AMERICAN 12. TERITORII DEPENDENTE DIN OCEANUL INDIAN 12.8.5. STATE ÎN ATLANTICUL CENTRAL-ESTIC 12.2.4.2. STATELE DIN OCEANUL INDIAN 12.1. STATELE DIN MICRONEZIA 12.2.3.7.6.

232 .

multe dintre aceste unităţi teritoriale din interiorul oceanelor s-au declarat sau au fost declarate de către O. Insulele au fost populate pe parcurs în cazul când condiţiile naturale erau prielnice. Se remarcă mai întâi Sud-Estul Asiei.U.1. CAPITOLUL 12 STATELE OCEANICE (INSULARE)1 Pe parcursul descoperirii lor. Cu aproximaţie. 12. care au făcut ca unele din aceste insule sau arhipelaguri să treacă de la o putere la alta. o serie de insule din interiorul oceanelor au fost ocupate de state continentale.N.. în ultimul timp. sau la întregul uscat al tuturor insulelor răspândite pe întinsul oceanelor. Altele au fost încorporate oficial unor state continentale. se obişnuieşte ca numele de Oceania să fie dat unui 1 Introducem. începând cu anii 1970-80 unele din aceste ţări au devenit de un interes geostrategic. altele au fost date spre „administrare” pe timp limitat sau nelimitat. aşa cum s-a întâmplat cu teritoriile germane după primul şi chiar după cel de-al doilea război mondial.N. sau au fost suprapopulate atunci când exista deja o populaţie băştinaşă. Numele nu se referă însă la un stat. ca „teritorii de peste mări” etc. ca state independente. OCEANIA Pe harta lumii s-a conturat o mare regiune geografică a globului care a fost numită Oceania. apoi Pacificul Central-Vestic şi. Fără să fie bine delimitată.). Atlanticul Central-Vestic. pentru prima dată.U. 233 . sau când anumite scopuri geopolitice sau geoeconomice s-au impus. Au avut loc şi multe conflicte de interese. un asemenea capitol într-un Curs de Oceanografie. economic sau comercial deosebit. cu precădere puteri maritime europene ale timpului. După cel de-al doilea război mondial. iar altele au fost încorporate efectiv ca teritorii naţionale (uneori nerecunoscute de O. considerându-l necesar pentru geografi.

dar mare ca extindere generală (1/5 din glob). În afară de Australia. dar cel mai adesea reunite în arhipelaguri. Diversitatea este îmbogăţită şi de numărul mare de obiceiuri. 234 . Oceania reprezintă o puzderie de insule. mai către NE se extinde un alt aliniament: Arhipelagul Bismarck. înălţime sau formă. unele abia depăşesc nivelul mării. având o suprafaţă de 80 000 000 km2. Tuvalu şi Fiji. în vest – coasta de Vest a Australiei (Insula Dirk Hartog). cum sunt atolii. vestică (pe aici trece şi meridianul de 1800 care a fost ales ca linie internaţională de schimbare a zilei). de la zăpezi veşnice la deşerturi arzătoare. Cu aproximaţie se pot fixa următoarele limite pentru Oceania: în nord – Arhipelagul Midway (NV de Hawaii). Insulele Noile Hebride şi Insulele Loialităţii. Oceania este partea central-sudică a Oceanului Pacific. Noua Zeelandă şi Noua Guinee. din care uscatului insular îi revine 1 250 000 km2 şi Australiei 7 700 000 km2. în sud – Insulele Macquarie (ţin de Australia). iar ca latitudine. în funcţie de pragurile submarine şi de lanţurile vulcanice. economic şi politic. Între cele mai înalte vârfuri cităm: Sukarno de 5 029 m şi Mandala de 4 700 m (în Indonezia). uneori izolate. de la insule exotice la întinderile dezolante din sud. alcătuind aliniamente insulare. care se extind pe sute sau chiar mii de km. Asia de Sud-Est şi Indonezia cuprinde patru aliniamente: arcul vestic format din Noua Caledonie. Pe scurt. cel de-al treilea aliniament se extinde între Insulele Palau şi Caroline (în NE). sau de la vulcani activi la munţi împăduriţi şi împânziţi de ape curgătoare. Insulele Solomon. extinsă între meridianele 1310 long. între 300N şi 500 S. Oceaniei i se mai spune şi continentul insular. la est – Insula Sala y Gomez. cu precădere în vestul Pacificului. cu peste 10 000 de insule. cum este seducătoarea Insulă Bora-Bora. sub aspect geografic. Mauna Kea (Hawaii) de 4 202 m şi Albert-Edward (Papua) de 3 993 m. lângă Insula Paştelui (ţine de Chile). ♦ Gruparea vestică dinspre Australia. altele sunt muntoase.mare areal din Pacific. în general. Termenul de Oceania rămâne vag şi datorită faptului că unele insule ale Pacificului sunt ataşate. la 300 km NV de Tahiti. estică şi 1100 long. • Gruparea insulelor se face. Insulele sunt extrem de diferite ca mărime. Deşi redusă ca suprafaţă de uscat. iar al patrulea realizează un alt arc: arhipelagurile Marshall. de numărul mare de limbi vorbite sau de tipurile umane. Oceania oferă peisaje foarte variate. la Asia. Gilbert. de moduri de viaţă.

Tubuai). dar prezintă regionalisme în funcţie de expunere faţă de vânturi şi etajări altitudinale. zonelor intertropicale (numai în sud depăşeşte tropicul. b) Insulele vulcanice sunt nenumărate. orientate NV-SE şi care compun. ♦ O a doua grupare are insulele aliniate pe direcţie NE-SV şi cuprinde arhipelagurile: (Noua Zeelandă). 10 000 mm/an. Tokelau. Temperatura frecvent este de 25-270C. pe când în vest numai 1 900 mm/an. Precipitaţiile sunt bogate. Kermadec. savane. tropical-oceanic. 235 . până pe la 500 latitudine). Ca tipuri climatice există următoarele: ecuatorial. în trepte. vegetaţie de tip temperat. c) Insulele coraligene au de obicei formă rotundă (atoli). Societăţii. dar sudul se încadrează şi zonei vânturilor de vest. de la munţi şi podişuri la câmpii şi plaje litorale uneori extinse. există şi uragane. Cook. • Vegetaţia este sărăcăcioasă în specii. aici fiind al doilea pol al ploilor. Tonga şi Samoa. Insulele Hawaii (pe Tropicul Cancerului). în general. Polinezia centrală (Marchize. Această grupare are trei aliniamente: Polinezia vestică (Phoenix. În Hawaii se depăşeşte. Asociaţiile zonale sunt următoarele: păduri umede ecuatoriale şi subecuatoriale. Este deci o climă caldă oceanică. în general. a) Insulele continentale se găsesc în vest (pe margine continentală). în nord. vulcanice şi coraligene. dar moderată de ocean şi de brize. adesea asociate în arcuri lângă şanţuri tectonice. de exemplu. similară oarecum unei primăveri perpetue. Polinezia. Noua Caledonie. ♦ Mai la est urmează două şanţuri tectonice (Kermadec şi Tonga) şi apoi a treia grupare compusă din insule mici. pe alocuri. sunt cele mai mari (Noua Guinee. Uneori există un specific al vegetaţiei pentru un grup de insule. câteva sute de vulcani fiind activi. Noua Zeelandă) şi au un relief variat. subtropical-oceanic şi temperat (în sudul Noii Zeelande). sunt foarte joase. Pe unele litorale există asociaţii de mangrove. Vânturile dominante sunt alizeele. Tuamotu) şi. subecuatorial-oceanic. în estul Insulei Tahiti cad 3 000 mm/an. din cauza izolării insulelor. • Clima Oceaniei aparţine. extrem de reduse ca suprafaţă şi au ca suport obişnuit vulcani stinşi. • Sub aspect genetic insulele sunt: continentale. În insulele muntoase apar chiar şi etajele alpin şi subalpin.

este teritoriu al Franţei de peste mări. sau sunt independente (Fiji ş. porumb. crom. O parte mai mică din SE-ul Polineziei formează posesiuni franceze. a. unele animale păstrează caractere primitive. Se exploatează nichel.a. Climatul este ecuatorial. Malaita. condominion franco-britanic). ♦ Insulele Solomon formează un arc insular la SE de Arhipelagul Bismarck şi se subdivid în două grupe de organizare politică: insule ce aparţin Australiei (Bougainville.U. Insulele sale formează trei grupări: Noua Britanie (34 000 km2).A. legume. 236 . Insulele aparţin Marii Britanii. Sudul şi centrul Malaeziei fac parte din zona Commonwealth-ului (cu unele excepţii. 19 000 km2. Are forma unei ghirlande plasate la N şi E de Australia. la care se ataşează şi arhipelagurile care le sunt dependente politic. culturi de cafea. Melanezia reprezintă o grupare de insule şi arhipelaguri apropiate de Indonezia şi Australia. Noua Irlandă (11 000 km2) şi Insulele Amiralităţii (2 300 km2). • Fauna este în general diferită de cea continentală. Principalele grupări sunt: ♦ Arhipelagul Bismarck (care cuprinde aproximativ 100 de insule.). Australiei. 12 190 km2. şopârle cu picioare solzoase şi lungi. altele sunt uriaşe (un tip de şarpe boa. cacao. ♦ Vanuatu (Noile Hebride) – stat independent (1980). cocotieri. în condominion Angliei şi Franţei. Buka ş. Noua Georgie. San Cristobal. ♦ Noua Caledonie.).) şi cele care aparţin ca protectorate Marii Britanii (Guadalcanal. La insula respectivă sunt ataşate şi o serie de insule mici. situat la NE de Noua Caledonie. fructe. Domină endemismul. fier.a. Micronezia şi Polinezia. fără semnificaţie politică: Melanezia. Santa Isabel etc. Micronezia şi nordul Polineziei sunt în general „liber asociate” S. La acestea se adaugă Australia plus Tasmania şi Noua Zeelandă.). cu o suprafaţă de circa 53 000 km2) aparţine Australiei (administrativ este alăturat statului Papua-Noua Guinee). şopârle uriaşe. Grupările regionale ale Oceaniei Puzderia de insule mici ale Oceaniei se obişnuieşte a fi grupată în trei regiuni. o insulă lungă de peste 400 km şi cu o lăţime medie de 50 km. păsări nezburătoare etc. cobalt. respectiv „departamente sau teritorii de peste mări”.

Cu excepţia Arhipelagului Hawaii. toate formând Micronezia de Sud-Est. Ca limite. Tonga) şi Polinezia de Sud-Est (insulele Cook. situat la nord de Noua Guinee. nordică) până la Insula Paştelui (300 lat. Tubuai. ♦ Insulele Fiji – stat independent (1970). insulele se grupează astfel: Polinezia de Nord (Arh. situată mai la est. cca 800 insule. ♦ Arhipelagul Caroline (sau Micronezia Centrală) subîmpărţit în Carolinele de Est şi Carolinele de Vest. 237 . sudică şi 100 sud de Ecuator. deci numai în emisfera vestică. Polinezia Centrală cu un număr foarte redus de insule (Sporadele). decât prin numărul mic al insulelor şi suprafaţa redusă a acestora. Se extinde cu aproximaţie numai între 200 lat. Marchize). Polinezia de Sud-Vest (insulele Phoenix. Abundenţa păsărilor conduce la depunerea de guano. din care numai circa 100 sunt locuite. se extinde din Hawaii (300 lat. Samoa. Tokelau. Micronezia formează un nou arc insular situat mai la nord-est de arcul melanezian. Suprafaţa – 18 272 km2. cele peste 1 500 de insule sunt vulcanice (muntoase şi deluroase) şi coraligene.) în vest până la 1100 long. b. uneori este apreciată ca parte vestică a Polineziei. Polinezia este cea mai mare regiune a Oceaniei. Clima este ecuatorial–tropical umedă. ♦ Arhipelagul Marshall. Are o climă ecuatorială şi tropical-umedă (2 000-4 000 mm/an). iar Hawaii. Nu se deosebeşte net de Polinezia. restul insulelor se plasează la sud de Ecuator şi la origine acestea din urmă sunt dominant coraligene. compus din insule foarte mici (micro). Ca relief. vestică. c. Sub aspect regional. ce favorizează pădurea ecuatorială cu mulţi palmieri. ocupând o suprafaţă insulară de 40 000 km2 (faţă de 3 300 km2 Micronezia). Insulele se grupează în felul următor: ♦ Arhipelagul Marianelor (sau Micronezia de Nord-Vest) compus din 14 insule mai mari vulcanice şi multe altele mici coraligene. Arhipelagul Gilbert (pe Ecuator). Insula Nauru (pe Ecuator) şi Arhipelagul Tuvalu (sau Ellice). Hawaii). sudică) şi de la insulele Tonga şi Samoa (1800 long. vulcanice.

1.238 Fig. Grupările regionale ale Oceaniei . 12.

25 de vârfuri trec de 3 000 m (Fuji-Yama. în partea de est a Strâmtorii Malacca (nordul Insulei Sumatera). palmieri (ulei de palmier.1. Domină comerţul. 239 . Clima este ecuatorială (2 400 mm/an). Tectonica este activă. Filipine cuprinde arhipelagul cu acelaşi nume. cu 150 de vulcani. pe aici se încrucişează circa 150 linii maritime. Negros ş. industria prelucrătoare şi serviciile. Clima este tropi. Kinabalu) şi cu câmpii (în Sarawak). bauxită. Shikoku şi Ryukyu. palmieri de cocos (locul doi la nuci de cocos pe plan mondial). la trecerea din Oceanul Indian în Pacific. mai ales financiare. bananieri. gaze naturale. Altitudinea maximă 2 955 m în vulcanul inactiv Mount Apo. petrol. Honshu. Clima este tropical-umedă (2 000 mm/an) uneori cu etaj temperat. Clima este temperată până la tropicală (Ryukyu). dominant vulcanic. Statele insulare din Sud-Estul Asiei Japonia ocupă arhipelagul cu acelaşi nume. Relieful este muntos. provocând până la 500 de cutremure pe an. Posedă unul dintre cele mai mari porturi de pe glob. Insule mai mari: Hokkaido. orez. cânepă de Manila (abaca). Domină relieful muntos şi deluros.2. Statele din Oceanul Pacific 12. Relief muntos în est (1 850 m). Mindanao. Mai posedă: staniu (locul 1). cafea. 3 776 m). A devenit. Sultanatul Brunei situat în nordul Insulei Kalimantan (Borneo). NV-ul Insulei Borneo (Kalimantan) şi pe insulele Sarawak şi Sabah. din care 11 dintre ele ocupă 95% din teritoriul republicii. Insulele sunt muntoase (4 101 m în vf. Federaţia Malaysia se suprapune pe sudul Peninsulei Malacca (Malaya). locul 1). Climă ecuatorială (2 500-7 500 mm/an). Se adaugă încă 54 insule mici. a doua putere mondială. trestie de zahăr.2. Samar.cal-umedă (2 000 mm/an). maximă). la sud de Peninsula Malacca. ananas. Agricultura foarte dezvoltată: hevea (cauciuc natural. totalul insulelor fiind de 7 107. sub aspect economic. jos şi mlăştinos în vest. Domină agricultura: orez. Posedă multe hidrocarburi pe uscat şi submarin. porumb. cacao. 12. Insule mari: Luzon. cauciuc. tutun. manioc. unii dintre ei fiind în activitate. Singapore situat pe insula cu acelaşi nume. Kyushu.a. cu 12 vulcani activi. Relieful este un platou granitic jos (177 m alt. mangan. Are şapte lanţuri de munţi vulcanici. locul 1 pe glob).

Vanuatu (numit până în 1980 insulele Noile Hebride) este format din 12 insule mari şi 60 mici: Espiritu. palmierul ş. 12. trestie de zahăr. alungite pe 5 500 km. cocotieri. Fiji se extinde pe circa 800 de insule. între care şi două din Arhipelagul Solomon. Relief muntos. Insulele Solomon cuprinde. manioc. Viti Levu şi Vanua Levu ocupă aproape 90% din teritoriu. Erromanga ş. altitudinile depăşesc 3 000 m. Clima este subecuatorială (1 600-2 400 mm/an). Se cultivă: orez şi cafea (locul trei la ambele culturi). aproape întreg arhipelagul cu acelaşi nume. culturile de cocotieri.a. Santa Isabel. bananieri. circa 100 de insule. chiar cu trei vulcani activi. de origine vulcanică. bauxită. bazată pe: cafea. porumb.2. petrol. Insulele mari. cafea. dar cu unele resurse: bauxită. cacao. Turism dezvoltat. Malakula. cacao. Se practică arboricultura: palmieri de ulei.a. peste 100 de vulcani activi (exemplu. cupru. cacao. Stat foarte sărac. arahide. nichel. metale preţioase. palmier de cocos arbori de cauciuc (locul doi pe glob). Agricultura este intensivă.a. Ca o excepţie. uraniu. Posedă: hidrocarburi. Noua Georgia ş. arbori de cauciuc. San Cristóbal. bambusul.2. ceai ş. cu uragane vara. alungit pe 2 000 km. Insulele vulcanice sunt muntoase. Cresc: tecul. iar în Noua Guinee ating 5 030 m în vârful Jaya. Clima este de tip ecuatorial. Păduri păstrate pe 90% din teritoriu. santalul. Cele mai mari insule: Borneo (Kalimantan). Java (Djawa). cobalt. Relief dominant muntos. fosfaţi. cu altitudine maximă de 4 694 m. cocotieri. Dispune de resurse: cupru. maximă 2 331 m). Pădurea domină pe 90% din teritoriu. huilă.a. azbest. crom. Sulawesi. Sumatera (Sumatra). batate. cele două insule au şi câmpii aluviale mai extinse sub munţii de circa 1 000 m. Indonezia cuprinde 13 677 insule (cel mai mare arhipelag de pe glob) situate între oceanele Indian şi Pacific. Statele din Melanezia Papua. Domină 240 . dominant vulcanice şi mai puţin coraligene. Krakatau). Cele mai mari sunt insule vulcanice: Guadalcanal (alt. ceai.Noua Guinee se extinde peste partea de est a Insulei Noua Guinee (cea de vest aparţine Indoneziei) şi pe multe insule vulcanice din apropiere. Clima este ecuatorială şi tropical-umedă (2 500-4 000 mm/an). Climă tropical-umedă (2 000-4 000 mm/an). Santo. nichel. Domină agricultura. cuprinde şi vestul Insulei Noua Guinee (Irian Jaya). staniu. ca stat.

manioc. Principalul sector economic este agricultura. din 899 insule dintre care 32 au formă de atoli. posedă complexe vulcanice. lână ş. Chuuk (Truk) cu 294 insuliţe şi altele care însumează încă peste 250 de insuliţe. sub 30 km2 şi sunt dispuse pe un aliniament vestic (Ralik) şi altul estic (Ratak). Aur ş. Domină pădurile subtropicale. iar în sud şi relief glaciar. orez. unde bat vânturile de vest).a. 3 764 m). Astfel: Insula Pohnpei (Ponape) cu 162 de insuliţe coraligene. inclusiv munţi înalţi. Insulele Marshall se compune. ocupă locul patru pe glob la ovine şi al treilea la lână. Bikini. Statele din Micronezia Statele Federative ale Microneziei ocupă câteva grupuri de insule din partea de est a Arhipelagului Caroline (Micronezia). Lipsite de resurse.agricultura (trestie de zahăr. Insula Nordică. gheizere. Domină palmierii şi bananierii. 12. dar 5 000 mm/an pe ţărmul vestic. ananas). mai puţin înaltă. temperate şi subantarctice (conifere şi fag). hidroenergia şi turismul. Se găsesc: lacuri vulcanice. fiecare.3. ceva gaze. Importă mult petrol pe care îl rafinează. peri. Noua Zeelandă.a. Kwajalein Atoll. Egmont). Clima este temperat-oceanică (circa 1 000 mm/an. Clima este tropical-oceanică.2. Regiune turistică puternică. Insule mai însemnate: Majuro. 241 . Are un bogat potenţial hidroenergetic. ca stat. alpini. peşteri. meri. Se compune din formaţiuni continentale. Se cultivă: cereale. Maloelap. în cantităţi mici fosfaţi. remarcându-se câte o insulă mai mare înconjurată de multe insule mici coraligene. Este formată din două insule mari despărţite de Strâmtoarea Cook: Insula Nordică şi Insula Sudică. în special în sud (Muntele Cook. Clima este tropical-umedă (2 000-4 000 mm/an). citrice. Agricultură de subzistenţă. are o suprafaţă ceva mai mare decât a României. aluminiu. Ngauruhoe. fără industrie. cocos. Exportă produse lactate. fier. în Marea Britanie. Agricultura este de subzistenţă. Acestea au. iar restul sunt simpli recifi. banane. între care şi vulcani activi (Ruapehu. cartofi. situată în SE-ul Australiei.

12.2. Australia şi Oceania 242 . Fig.

2. Australia şi Oceania 243 . 12.Fig.

de origine vulcanică. Climă tropical-ume- dă (5 000 mm/an) cu cicloane. au în total 25 km2. pe când cel estic este submers. Vavau. de până la 60 m altitudine. Relief vulcanic (până la 407 m alt. Niutao. Exportă fosfaţi din insulele Ocean şi Christmas. ordonate pe două şiruri de vulcani. plus un platou 1 La nivelul anului 1999. 12. cu centrul la Pago Pago în Insula Tututila) format din nouă insule vulcanice. citrice. Este cunoscută pentru rocile sale fosfatice. arbori de pâine ş.A. uneori cu uragane. Aici lucrează foarte mulţi mineri străini. Culturi permanente de cocotieri. Funafuti ş.a. Americane (S. 12. 244 . Nanumanga. Agricultura şi pădurile sunt resursele de bază.) Guam. Kiribati se compune din trei arhipelaguri coraligene (Gilbert. cuprinde insula cu acelaşi nume. Phoenix şi Line) şi Insula Ocean (Banaba) de 81 m înălţime. pe care le exportă masiv. Eua.3. Situată pe Ecuator. situată mai la vest.3 mil. manioc.U. are o climă în consecinţă (2 000 mm/an). situat în Arhipelagul Marianelor (Micronezia).4.). Domină pescuitul şi culturile de cocos. relieful este un mic platou. din care patru locuite. Insule principale: Tongatapu. banane. Teritorii dependente din Oceanul Pacific1 a. Samoa americană. Clima este ecuatorială (2 500-3 000 mm/an). dar pe el s-au suprapus insule coraligene. Climă tropical- umedă (1 800-2 200 mm/an). din care opt locuiţi (Nanumea.a. Insulele se mai numesc şi Ellice. din care 45 locuite. ţine de SUA. Turism dezvoltat şi agricultură modernă: cocos.a. km2. Tonga este formată din peste 169 de insule. Numai lanţul vestic apare la zi ca insule vulcanice.). Tuvalu (în traducere „opt uniţi”) are nouă atoli. dar sunt înşirate pe 600 km şi pe o întindere marină de 1. Clima ecuatorială. bananieri ş. Statele din Polinezia Samoa cuprinde vestul arhipelagului cu acelaşi nume (estul. Nauru ocupă insula cu acelaşi nume (22 km2). cu precipitaţii de 1 000-2 500 mm/an. Culturi permanente de palmieri de cocos. batate.2. vanilie. dar care sunt aproape de epuizare.

A. Mariane de Nord (în Micronezia) cuprinde arhipelagul respectiv. coraligenă. nelocuite permanent. lângă Kingman Reef (Polinezia). agricultură dominată de zootehnie (porcine şi cabaline). Bază militară S. citrice. la sud-est de Arhipelagul Gilbert. sector bancar puternic. Climă 245 . între care Victoria sau Hong Kong şi 233 insule mici. Canton şi Ederbury – doi atoli cu acelaşi nume. Climă tropical- umedă (2 000-4 000 mm/an).mai jos.U. situat la vest de Hawaii. Palmyra ocupă o insulă nelocuită. frecvente taifunuri şi cutremure. calcaros. Condominion anglo-american. Clima tropical-umedă. Grupul nordic de insule cuprinde nouă atoli. piper. în Polinezia. Turism dezvoltat şi agricultură. Climă tropical-umedă. nelocuiţi. este un recif coraligen. din care numai 11 locuite. porcine). iar cel sudic opt insule vulcanice. Johnston este tot un atol în Pacificul Central (Polinezia). Climă tropical- umedă (4 000 mm/an). în Pacificul Central (Polinezia). Domină pescuitul şi agricultura (cocos. Britanice Cook – teritoriul este format din 17 insule mici răspândite la SE de Samoa. în Marea Chinei de Sud. cu altitudini de podiş jos. excepţie un vulcan ce trece de 500 m (Agrihan. cu o lagună adâncă. cuprinde un atol compus din trei insule mici (cu numele de mai sus). culturi de cocos. Wake. Midway (Polinezia) se suprapune pe atolul (format din două insule) cu acelaşi nume. Kingman Reef. citrice. fără Insula Guam. situate în Pacificul Central. format din două insule. b. cu 16 insule vulcanice. Renumit pentru o mare bătălie aero-navală a forţelor americane cu japonezii. Jarvis şi Baker. Palau (Belau) cuprinde 240 insule (unele muntoase) din Carolinele de Vest (Melanezia). 966 m). copra. bovine. Howland. trestie de zahăr. Hong Kong – compus din câteva insule mai mari. grup de trei insule coraligene care închid o lagună. banane. la nord de Arhipelagul Marshall. Turism dezvoltat. Turism dezvoltat. bananieri.

Gambier. 2 322 m alt. c. la sud-est de Arh. Aici nu există impozite. Insulele Pitcairn – insule de origine vulcanică şi coraligenă (Ducie. Arhipelagurile Societăţii şi Marchize au şi insule vulcanice (Orohéna. Industrie dezvoltată. Domină turismul american. restul sunt coraligene. în Pacificul de Sud (la vest de Samoa. Nu sunt locuite permanent. altitudini de 100 m. Un atol nelocuit. la SV de Mexic. Altitudine maximă 335 m. Alte resurse: crom. agricultură. situată în estul Australiei. Tuamotu (78 insule). de 40 km2.subtropical-muso-nică (2 100 mm/an). turism. d. Agricultură de subzistenţă. dar cu plaje. Raiatea. Insula Wallis are 160 km2 şi 20 de insule mici coraligene. alungită pe 400 km. cuprinde insula cu acelaşi nume. pescuit (inclusiv balene). uneori tornade. situată la sud de Noua Caledonie (Melanezia). Franceze Clipperton. Henderson). ca o barieră. Insulele Wallis şi Futuna grup de trei insule vulcanice.). Polinezia franceză grup de cinci arhipelaguri cu 150 de insule: Societăţii (Tahiti. Domină agricultura. Relief muntos (1 639 m în Mont Panié). Bora Bora etc. Marchize. bananieri. cobalt. Polinezia).). în Tahiti. înconjurată de o barieră de recifi coraligeni. Australiene Insulele Mării de Coral – insule coraligene situate în partea de est a Barierei de Corali a Australiei. citrice). Noua Caledonie (în Melanezia). Pescuit. Tuamotu (Touamotou). Din 1997 a revenit la China. Climă tropical-umedă (3 300 mm/an). Locuitorii sunt în parte urmaşi ai răsculaţilor de pe nava Bounty (1790). Culturi agricole restrânse. Ataşată Polineziei franceze. 246 . Climă tropical-umedă (3 000 mm/an). Norfolk – insulă stâncoasă. Climă subtropicală (1 000-2 000 mm/an). cupru. cu climă tropical umedă. uragane. Se pescuiesc perle negre. Ocupă locul trei pe glob la exploatarea nichelului. Tubuai (Toubouai). Se compun din două grupuri: Coringa şi Willis. turism dezvoltat. La litoral sunt multe lagune. Culturi de plante (bumbac.

Este de origine vulcanică. Resurse: petrol. Relieful reprezintă un platou central (maximum 67 m alt. turism puternic. Fakaofu. Timorul de Est (Indonezia) – ocupă părţi din Insula Timor (din Arh. nelocuită. cel mai sudic vulcan de pe Terra). cai. Teritoriu administrat de Norvegia (din 1931). neferoase. dar şi câmpii litorale. Relief vulcanic. bananieri etc. S-a integrat Chinei în 1999. Dependenţa Ross – cuprinde cel mai mare gheţar de şelf de pe glob (Ross Ice Schelf). Petru I sau Canalul Panama (a nu se confunda cu „Zona Canalului Panama”) – insulă situată în Marea Bellingshausen. dar cu lemn preţios (santal). Climă subtropicală (1 200-2 000 mm/an). Sondele Mici) situată între Indonezia şi Australia şi două insule mai mici. În 1975 a fost anexată forţat de Indonezia (de la Portugalia).U. Insulele Tokelau – trei insule (Atafu. la marginea banchizei. producţie mare de flori artificiale. jucării. f. Zootehnie: porcine. ovine. gheizere ş. cu aspect de cupole.a.N.) şi artizanat. Climă tropical musonică (800-1 600 mm/an). finanţe. 3 794 m alt. cu sezon uscat mai lung. legate prin poduri şi diguri. Clima este tropical-umedă. bovine. tutun. Centru industrial. batate ş. Alte teritorii dependente de … (trecute între paranteze) Macao (Portugalia) – în SE Chinei. O particularitate este apicultura (exportă miere). Pendinte de Noua Zeelandă Niue (Savage) – insulă mare de tip atol (262 km2) situată la E de fosa Tonga şi V de insulele Cook. ce impune o savană cu arbuşti ţepoşi (tip scrub). Nukunono) situate la nord de Samoa (Polinezia). Sunt şi păduri restrânse. Specific: pescuit. nerecunoscută de O. porumb. 247 . cărbune. muntos (2 960 m).. e.). Este un Las Vegas al Extremului Orient. cafea. dar şi porţiuni din continentul Antarctida (din Ţara Reginei Victoria – 4 025 m în Mount Lister – şi Peninsula Edward VII). Domină pădurea şi terenurile agricole (manioc. Pe litoral s-au dezvoltat mangrove. incluzând şi insula vulcanică Ross (cu vulcanul activ Erebus. manifestări sportive internaţionale. Se cultivă: orez. agricultură (cocotieri.) înconjurat de o terasă de abraziune de 27 m. arahide. ocupă Peninsula Fo Shan şi insulele Taipa (4 km2) şi Coloane (6 km2). jocuri de noroc. artificii.a.

12.4. Statele din Oceanul Atlantic
Statele din Oceanul Atlantic sunt grupate dominant în partea
Americii Centrale, apoi în nord, în partea central-estică şi în Marea
Mediterană.

12.4.1. State în Atlanticul de Nord
Islanda este situată imediat la sud de Cercul Polar arctic, ocupând
insula vulcanică cu acelaşi nume şi câteva insule mici în jur. Este un platou
bazaltic, de circa 600-750 m înălţime, cu erupţii lineare în care sunt active
circa 30 de centre (Hekla, 1 447 m, Laki ş.a.) ce erup uneori sub platoşa de
gheaţă (1/8 din teritoriu), producând inundaţii. Apar fiorduri, gheizere,
izvoare termale şi emanaţii de gaze. Prezintă multe lacuri (dominant
glaciare), cascade. Clima este îndulcită de Curentul Golfului. Până la 500 m
domină păşunile, iar mai sus o tundră săracă sau vegetaţia lipseşte.
Economia: pescuit, energie geotermică şi hidroenergie, metalurgie
neferoasă şi petrochimie (ambele bazate pe import de materie primă).
Marea Britanie (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord) include Insula Marea Britanie, cu o suprafaţă puţin mai mică decât a
României şi multe insule mici şi partea de NE a Insulei Irlanda (Ulster sau
Irlanda de Nord). În latitudine se extinde aproximativ între 50 şi 600 lat.N.
Partea de NV este formată din lanţuri muntoase vechi erodate, iar în SE se
extinde un relief de câmpie. Irlanda de Nord reprezintă o depresiune
înconjurată de masive granitice. Clima stă sub influenţa Curentului
Golfului. Face parte din primele ţări dezvoltate economic de pe Glob (mare
putere industrială).
Irlanda – insulă formată dintr-o câmpie cu multe urme de relief
glaciar (lacuri, mlaştini, turbării, drumlinuri ş.a.) mărginită de dealuri şi
munţi mici (maximum 1 000 m). Clima este sub influenţa Curentului
Golfului. Păşunile ocupă 2/3 din totalul suprafeţei insulei, iar pădurile 5%
(foioase). Ţara (insula) devine dominion separat, în 1921, cu excepţia a şase
comitate din NE (Ulsterul). În 1937 se declară independentă sub numele de
Eire şi părăseşte Commonwealth-ul în 1949. Membră C.E.E. din1973.

248

Fig. 12.3. Statele istmice şi insulare din Atlanticul
Central-American
(După L´état du monde, 1992)
249

12.4.2. State în Atlanticul Central-American
Atlanticul Central-American include statele insulare din Marea
Caraibilor, şi statele istmice situate pe „gâtul” de legătură între America de
Nord şi cea de Sud, dintre care El Salvador numai pe latura Pacificului,
Belize numai pe latura atlantică, iar restul pe ambele laturi oceanice.

a. Statele istmice
Mexic (partea de SE) cuprinde prelungirea munţilor de tip
„sierras” (culmi alungite) Sierra Madre Occidentali, spre Pacific şi Sierra
Madre Orientali; în sud Sierra Volcanica Transversal, cu vulcani activi;
către Golful Mexic domină câmpiile („llanuras”), iar spre mijloc sunt
depresiuni şi podişuri („mesetas”). Climă subtropicală şi temperată,
vegetaţie variată (pădure tropicală umedă, savană, stepă). Agricultura cu
accent pe creşterea animalelor; culturi de subzistenţă (porumb ş.a.),
arboricultură (fructe tropicale); resurse minerale (metale preţioase, feroase,
neferoase).
Guatemala prezintă o mare diversitate a peisajului: în vest lanţul
Sierra Madre, cu peste 30 de vulcani activi (Tajumulco, 4 211 m, cel mai
înalt din America Centrală), continuat spre est cu un podiş de 1 500 m
altitudine şi apoi câmpii înguste. Multe lacuri. Climă tropical-umedă, mai
ploioasă în est. Pădure tropicală, dar şi savană. Agricultură: cafea, trestie de
zahăr, bananieri, bumbac. Turism dezvoltat.
Belize (fost Honduras Britanic) stat situat în estul Guatemalei.
Relief jos de câmpie şi podiş (sub 200 m), cu munţi în sud (Victoria Peak,
1 120 m). În faţa ţărmului există o barieră de corali pe 300 km lungime.
Climă subtropical-umedă. Pădure şi savană.
El Salvador, cel mai mic stat istmic, dominat de munţi, cu mulţi
vulcani activi (Izalco, 1 775 m, numit şi Farul Pacificului). La ţărm apar
câmpii. Păduri tropicale. Agricultură: porumb, cafea, bumbac, trestie de
zahăr, bovine.
Honduras, situată pe paralela de 150 lat. nordică, este printre cele
mai muntoase ţări din lume, cu lanţuri muntoase orientate aproape V-E
(Sierra de Celaque, 2 865 m, Sierra de Pija, Sierra de Yoro), dar şi cu un
culoar depresionar nord-sud, drum de legătură între Atlantic şi Pacific. Este
singurul stat de aici fără vulcani activi. Climă tropical-umedă mai ales în

250

est. Pădure tropicală şi savană. Agricultură: porumb, fasole, manioc, sorg,
cafea, bananieri, palmieri, citrice; bovine. Resurse de subsol: argint, plumb.
Nicaragua situată la sud de Honduras este puţin mai mare ca
acesta din urmă (este socotită ţara cea mai mare din America Centrală).
Partea de vest şi centrală este muntoasă, cu 12 vulcani activi
(1 000-2 107 m alt.), cu depresiuni tectonice paralele cu ţărmul pacific;
două din ele sunt ocupate de lacuri mari (Nicaragua, de 8 000 km2 şi
Managua). Partea de est prezintă podişuri şi câmpii. Cutremure puternice.
Climă subtropical-umedă şi o faună specifică: jaguari, pume, crocodili,
iguane, păsări multe. Există centrale geotermice şi hidrocentrale.
Agricultură extinsă: bumbac, cafea, trestie de zahăr, bananieri; bovine.
Costa Rica este situată pe paralela de 100 lat.N. Are un relief
dominant muntos, cu opt vulcani activi (Irazú, 3 423 m). Între cele două
lanţuri paralele de munţi se află Meseta Centrală (un podiş deluros).
Cutremure multe. Climă tropical-umedă (mai ales în est unde cad
precipitaţii până la 4 000 mm/an). Faună specifică: crocodili, iguane, tapiri,
păsări felurite. Agricultură: cafea (locul unu pe glob la producţie pe cap de
locuitor ), trestie de zahăr, bananieri, ananas; bovine.
Panama cuprinde partea cea mai îngustă a istmului american, cu
orientare V-E, ajungând la numai 87 km lăţime în dreptul Canalului
Panama. La fel se extinde şi lanţul său muntos, înalt de numai 1 000 m, dar
depăşit uneori mult de vulcani (vârful Chiriqui Granda, 3 478 m). Climă
tropical-umedă, pădure tropicală şi savană. Economia este dominată de
servicii pentru tranzitul prin Canalul Panama ş.a.; agricultura bazată pe
culturi de porumb, orez, bananieri, trestie de zahăr şi creşterea creveţilor
(Vezi şi Zona Canalului Panama).

b. Statele insulare
Bahamas reprezintă o uniune de districte axată pe un arhipelag ce
cuprinde 700 de insule coraligene (29 locuite) răspândite la SE de
Peninsula Florida (SUA) şi la NE de Cuba. Lungimea, pe direcţia NV-SE,
este de 1 000 km, trecând peste Tropicul Cancerului. Climă tropical-
oceanică (1 000 mm/an), vegetaţie bogată, mai ales pin caraibian. Domină
turismul american; agricultură redusă. Unul dintre cele mai bogate state
insulare din zonă.

251

Cuba se alungeşte V-E pe 1 255 km, între paralela de 200 nord şi
Tropicul Cancerului, fiind puţin mai mică decât statul Honduras. Ca relief,
este dominată de o câmpie calcaroasă (o carstoplenă) din care se ridică
unele masive de calcar (Sierra de los Organos în vest, Sierra de Rosano,
1 156 m pe centru) şi cristaline în sud-est (Sierra Maestra cu Pico Turquino,
2 560 m). În apropierea ţărmurilor sunt multe insule mici. Climă tropical-
subtropicală oceanică, cu violente cicloane. Pădure tropicală şi savană. În
agricultură domină monocultura, respectiv a trestiei de zahăr (locul trei pe
glob şi locul unu pe cap de locuitor); cel mai mare exportator de zahăr; se
cresc multe bovine. Resurse minerale: nichel, mangan, crom, cupru.
Exportă tutun de Habana.
Haiti ocupă partea de vest a Insulei Haiti (Hispaniola), partea
central-estică aparţinând Republicii Dominicane. Relieful este muntos, mai
înalt în SE (Sierra de la Selle, 2 680 m), domină calcarele dar lipsesc
pădurile. În schimb, partea centrală, cu podişuri şi câmpii, are vegetaţie
bogată de tip tropical oceanic. Climă caldă cu puternice uragane.
Agricultura este slabă; singura cultură – arborele de cafea. Industrie cu
capital american: jucării, textile, sport, electronică, toate pentru export.
Republica Dominicană, în centrul şi estul Insulei Haiti, are un
relief înalt, aliniat pe trei culmi: Sierra Neiba, în sud, Cordillera Central
(Pico Durate, 3 175 m), Cordillera Septentrional. Acestea închid câmpii
interioare. În nord, precipitaţii mai bogate. Pădure tropicală, cu păsări
multe. Agricultură: trestie de zahăr, cacao (locul 10), cafea, bananieri.
Resurse minerale: nichel şi aur. Turism în creştere.
Jamaica insulă la sud de Cuba şi vest de Haiti, formată dintr-un
podiş calcaros mărginit la nord şi est de munţi ce ating până la 2 256 m
(Blue Mountain). Climă tropical-umedă, iar sus pe munte, temperată.
Precipitaţii între 1 000 mm/an în V şi până la 5 000 mm/an în E. Pădure
tropicală, savană, mangrove. Locul trei la producţia de bauxită. Agricultură:
trestie de zahăr, cafea. Turism şi industrie turistică.
Dominica ocupă o insulă mică în Antilele Mici (160 lat. N), de
origine vulcanică (Morne Diablotin, 1 447 m). Climă tropical-umedă, cu
cicloane. Domină cultura bananierilor.
Sfânta Lucia insulă vulcanică în Antilele Mici (130 lat.N), cu
înălţimea maximă de 1 200 m (Sufrière). Domină agricultura, locul doi la
producţia de banane pe cap de locuitor.

252

Climă tropical-umedă. Monocultură de cacao. pe Ecuator. care este şi singurul vulcan activ. Nevis şi Sombrero. este un mic podiş (maximum 336 m) înconjurat de recifi coraligeni. bat alizeele.4. Climă subtropicală. São Tomé şi Principe format din doua insule vulcanice. Ocupă un arhipelag vulcanic compus din 10 insule mai mari (Santo Antão.N: Trinidad şi Tobago.3. Sunt o continuare a Cordillerei venezuelene. la sud de Sfânta Lucia. Cristofor (1 131 m alt. Pădure tropicală şi savană. Dispune de hidrocarburi. bananieri. 253 . Culturi de bananieri. Vegetaţie săracă (agave. Turism dezvoltat. dispuse în semilună.50 latitudine nordică. în Antilele Mici. turism relativ dezvoltat. ocupă insula vulcanică Sf. este afectat de cicloane. Cel mai înalt vârf este Pico de Fogo (2 829 m). cu precipitaţii foarte variabile. electronică şi turism. Principalul cultivator de nucşoară. Saint Catherine. o insulă vulcanică mare (vf. Turism dezvoltat. sub formă de dealuri şi câmpii (maximum 940 m). Trinidad-Tobago – două insule situate în NE-ul Venezuelei. în vestul Africii. palmieri. 12. Predomină cultura porumbului şi bananierii. Grenada. citrice. Clima tropical-umedă.). Vincenţiu şi şapte insule mai mici din grupul Grenadine (Grenadinele de Nord). N). aloe). cicloane. State în Atlanticul Central-Estic Republica Capului Verde este situată pe paralela de 150 lat. ocupă insula cu acelaşi nume. Climă tropical-oceanică. N. cacao. situate în Golful Guineei. Boa Vista. Barbados. Economia este dominată de cultura trestiei de zahăr. la vest de Gabon. Fogo ş.) şi 5 insule mici în partea de est. cam la 12. Vegetaţie luxuriantă. Sfântul Vincenţiu şi Grenadine. pe paralela de 110 lat. Se cultivă trestie de zahăr. în Antilele Mici. Sfântul Cristofor şi Nevis (la circa 180 lat. Vincenţiu. la E de Sf. cu acelaşi nume. São Nicolau. Ţară săracă lipsită de resurse minerale. São Vicente. Clima tropical-oceanică. 840 m) şi altele mici (Grenadinele sudice) situate mai la nord de prima. stat format din trei insule vulcanice mici: Sf. Se cultivă trestia de zahăr şi are un turism dezvoltat. Înălţimea maximă 2 024 m (São Tomé).a.

electronică. construit între anii 1881 şi 1914. alimentară. în Antilele Mici.a. Industrie dezvoltată: rafinării de petrol (40 mil. 12. Turism. Relief deluros suprapus peste un şir de munţi submerşi.U. Stat liber asociat cu S. Agricultura: viţă de vie.) Navassa – insulă în Antilele Mari. Insule importante: Saint Croix. 12. Relieful este format din două lanţuri muntoase (Kirenia.A. legume ş. şi 254 . marcată de o cordilieră muntoasă alungită E-V (1 838 m în vf.U. În lungul canalului sunt şi conducte de petrol. citrice. cartofi. Creşte pinul negru şi pinul de Alep. citrice. Se cultivă trestie de zahăr şi se cresc multe bovine şi porcine. este de 81. Clima subtropicală.A. cu veri secetoase. Saint Thomas. Lungimea canalului.4. legume. Malta. în 1867. în mare parte.a. cosmetice ş.A.U. 1 953 m. ananas. Industrie şi turism dezvoltat. Insulele Virgine Americane – grup de 60 de insule.U. 1 019 m. între Jamaica şi Haiti. în N şi Troodos. Saint John. State în Marea Mediterană Cipru insulă locuită de greci şi turci. la E de Puerto Rico.4. aluminiu. tone/an). ce depăşesc nivelul oceanului cu 600 m. Cerro Puntas). Climă mediteraneană cu precipitaţii scăzute în câmpie (sub 350 mm/an) şi mai bogate în munţi (800 mm/an). Relief de dealuri vulcanice. împreună cu Bahamas). Climă tropical-umedă (900 mm/an în S şi 1 500 mm/an în N). S. insulă formată dintr-un podiş calcaros jos (maximum 258 m). nelocuită permanent. Culturi de cartofi. Este unul dintre cele mai bogate state din Marea Caraibelor (pe locul unu. Veniturile din tranzitul navelor şi petrolului revin. Teritorii dependente din Oceanul Atlantic a.A. lăţimea de 91-300 m şi adâncimea de 12-13 m.5. Climat tropical cu precipitaţii de 3 300 mm/an spre Atlantic şi numai 1 700 mm către Pacific. Plaje extinse cu dotări bune şi peisaje variate care atrag mulţi turişti din S. Culturi agricole: trestie de zahăr. textilă. cu lacuri şi mlaştini. Americane (S. în S). Puerto Rico – insulă în estul Antilelor Mari.U. iar între ele Câmpia Mesaoria. Turism dezvoltat în zona ciprioto-greacă (separată în 1974 de cea turcească). bananieri. situată la E de Tunis şi S de Sicilia. anexată de S.A. A găzduit vestita întâlnire dintre Busch şi Gorbaciov. orz. Industria alimentară.3 km. Zona Canalului Panama este formată din canalul ce traversează istmul american şi două fâşii de uscat late de câte 8 km.

coraligene. legume. grupate în jurul a două mai mari.a. la E de Puerto Rico. cafea. Precipitaţiile ating în vest 3 500 mm/an. Unele au aspecte de stânci („cays”) fiind nelocuite. pădure tropicală. bananieri. În 1999 controlul S.N). trestie de zahăr. O bază aero-navală americană închiriată până în anul 2040. legume. până la 600 m înălţime. activităţi financiare. Domină turismul. Insulele Cayman – trei insule coraligene situate la NV de Insula Jamaica dominate de plaje. Industrie alimentară. Climă tropical-oceanică. Agricultura axată pe culturi de porumb. Turism extrem de dezvoltat (printre primele pe glob). a încetat. mult la est de ţărmul appallaşian (cam 330 lat. Se exploatează sare marină. creşterea animalelor. petrochimie. sisal. Cicloane (hurricane) frecvente. batate. Montserrat – insulă vulcanică în Antilele Mici (915 m în vulcanul activ Sufrièr). Anguilla – situată pe două insule principale (Anguilla şi Sombrero). Cicloane frecvente. Insulele Virgine Britanice – 36 de insule vulcanice. b. ovine. Turks şi Caicos – 30 de insule mici. Plantaţii de bananieri. situate la SE-ul Arhipelagului Bahamas (Marea Caraibilor). Culturi reduse de trestie de zahăr şi bumbac. cu 255 . Turism dezvoltat. Activităţi bancare şi turism foarte dezvoltat. Cea mai mare insulă are 40 km2 (Great Bermuda). medicamente. legume. tutun. Cicloane dese. Turism dezvoltat. Culturi de bumbac. precipitaţii de 900-1 000 mm/an.A.U. cu precipitaţii mai reduse în est (530 mm/an) şi mai abundente în vest (1 000 mm/an). Anegada ş. Climă tropical-umedă. precipitaţii medii de 1 450 mm/an caracteri- zează clima. Multe broaşte ţestoase care se cresc şi în ferme. Relief muntos vulcanic. formate pe vulcani submerşi inactivi. Zootehnie: bovine. Domină cocotierii. din care 16 locuite (Tortoda. Numai 20 de insule sunt locuite. flori. caprine. frecvente hurricane. sfeclă de zahăr. Cuprinde în jur de 360 de insule coraligene. citrice. situate în Antilele Mici. Ploi puternice şi uragane. Virgin Corda. situate în calea Gulf-Stream-ului.). Turks şi Caicos. bananieri. citrice.mai puţin statului Panama. Turism dezvoltat. în Antilele Mici. Britanice Bermude – arhipelag în Atlanticul vestic.

la 520 lat. situată în Marea Irlandei (la 540 lat. Dispută între Argentina şi Anglia.N). S. 705 m). Pe unele insule există gheţari. Climat temperat-oceanic. sunt administrate de Insula Falkland. Freezeland.) situate pe acelaşi prag submers cu Georgia de Sud. Insula Man – face parte din Arhipelagul Britanic. cartofi. palmieri.). Insulele Sandwich de Sud – 11 insule vulcanice (826 m alt. Bellingshausen.a. S pe un prag submarin. Administrate de guvernatorul Ins. cu multe insuliţe în jur. Georgia de Sud – o insulă vulcanică (2 600 m alt. 3 239 m alt. citrice. Se cultivă cartofi. caprine.). Sfânta Elena – insulă vulcanică (823 m alt. Are un relief colinar (619 m). porcine. în ape antarctice.) situată mai la SE de Falkland şi pe acelaşi prag submarin. situate în sudul Mării Mânecii. la 80 lat. eucalipt. palmieri.o insulă vulcanică. nivelat de eroziune şi de gheţari. S. legume şi se cresc ovine. 256 . Insulele formează un semicerc la vest de fosa Sandwich (Leskov. cu puternice vânturi de vest. Se cultivă porumb.. precum şi creşterea păsărilor. Climat temperat-oceanic (650 mm/an). Ascension – insulă vulcanică (Green Mountains. cu altitudini reduse.) situată pe Dorsala Atlantică. situată pe Dorsala Atlantică la 370 lat. Se cresc multe animale: cabaline. bananieri. Vegetaţie diversă: cedru. bovine. Tristan da Cunha . Domină culturile de: secară.S. Falkland (Malvine) – grup de cca 200 insule mici grupate în jurul a două insule mai mari (F. legume. Relief jos de dealuri (Mount Adams. legume. Activităţi financiare dominante şi turism. 853 m alt. în care domină vulcanul activ Eons. Populaţie densă. Climat subtropical (200-700 mm/an). Agricultură: bananieri. cu platouri de lavă bazaltică. dar la cca 590 lat. din care două mai mari (Jersey şi Guernsey). bambus. bovine. de Vest) situate în SE-ul Americii de Sud. de Est şi F. Se cresc ovine şi bovine.precipitaţii de 1 300 mm/an şi frecvente cicloane. Montagu ş. Există şi vulcani activi. pe Dorsala Atlantică. bananieri şi fag adus din Europa. Pescuit intens. Vegetaţie tropicală şi multe păsări. Falkland. Are o bogată faună de păsări. la 150 lat. Turism foarte dezvoltat. Aici a fost exilat Napoleon. ovăz. Climă temperat-oceanică (1 000 mm/an). S. Insulele Normande – mai multe insule de granit. ovine. Bază militară britanică. batate. Se cultivă trestie de zahăr. ovinelor şi bovinelor.

Gunnbjorn).1902. la 61-620 lat. Spre SV apare o vegetaţie de arbuşti şi tundră.80 C media anuală şi 1 500-2 000 mm/an). Domină pescuitul şi creşterea ovinelor. cu vânturi puternice. Climat tropical-umed (1000-2000 mm/an). la 160 lat. Zootehnie: reni. cu erupţia catastrofală (nori arzători) din 8. la 470 lat. Activităţi puternic bancare şi turism (francez). din care 18 locuite.a. Franceze Saint Pierre şi Miquelon – grup de opt insule situate la sud de Newfoundland (Terra Nova). Agricultură slabă. N. din care trei mai mari (Saint Pierre. d. Activitate financiară şi turism. Alte teritorii dependente de … (trecute între paranteze) Groenlanda (Danemarca) – cea mai mare insulă de pe Terra. Martinica – insulă în Antilele Mici. Economia e dominată de pescuit şi vânătoare de foci. Relief glaciar (871 m alt. maximă).60C media anuală) şi umedă (1 500 mm/an). cu aspect colinar.legume. Aici se găseşte vestitul vulcan Mont Pelée (1433 m). situată la nord de 600 lat. Turism dezvoltat.05. Relief deluros (195 m alt. Antilele Olandeze (Olanda) – grup de cinci insule în Antilele Mici. N. Climat arctic. Ţărmurile crestate cu fiorduri. legume ş. N. 257 . ovine. N. Se cultivă trestia de zahăr. la care se adaugă şi alte insule mici. bananieri. înconjurată de munţi cristalini (3 734 m în vf. Miquelon şi Langlade). Climă rece (5. Este o mare depresiune continentală. c. fiorduri etc. Climat tropical-umed (1 000-2 500 mm/an. flori şi se cresc bovine. 1 467 m). Multe specii de păsări. dar pescuitul este intens. Nu se practică agricultura. turism dezvoltat. cu relief deluros şi muntos (860 m în Insula Saba). Calota glaciară ocupă 1/3 din insulă şi atinge grosimi de până la 3 500 m. Guadelupa – grup de nouă insule în Antilele Mici. din care două mai mari (Grande Terre şi Basse Terre). format din 22 insule vulcanice. iar prima e joasă (136 m) şi cu relief carstic. Ultima insulă este vulcanică (vulcanul Soufrière. lângă Venezuela. hurricane). cu drumlinuri. Climă temperat umedă (6. Färoë sau Fär Oerne (Danemarca) – arhipelag situat între Islanda şi Marea Britanie. cu frecvente hurricane.) nivelat de eroziunea glaciară.

Faună specifică: varietate de păsări.V). De natură vulcanică. Sri Lanka – insulă în sudul Indiei (65 600 km2). S. grafit. citrice. leoparzi. Resurse importante care merg şi la export sunt pietrele preţioase (safire. Industrie textilă dezvoltată. aeroport important şi turism. Este un deşert nisipos.Climă subecuatorială-moderată (500-700 mm/an). Climă subecuatorială-moderată (500-6 700 mm/an). urşi. cu inselberguri şi pedimente reunite în areale depresionare. la E de Arabia Saudită. rezerve reduse. Activitate financiară puternică. cu altitudini joase (maximum 135 m). Climat tro- pical-arid. topaze). turism. care coboară într-un platou jos. pe o lungime de 800 km.N. activităţi financiare. mai umedă în SV (2 000-4 000 mm) şi mult mai aridă în nord. urcă la 939 m. Bază de baleniere. bumbac. Insulele s-au format pe porţiunile mai înalte ale unui platou submers al dorsalei principale nordice a Oceanului Indian (Pragul Malvinelor). Se mai remarcă prin industria aluminiului. Precipitaţiile ating peste 258 .6. Prelucrează petrol şi are un turism foarte dezvoltat. ceai. pe paralela de 70 lat. Vegetaţie luxuriantă în SV. unde şi anotimpul uscat durează 6-7 luni. elefanţi. Are gheţari. Relief muntos în partea central- sudică (2 524 m). rubine. Altitudinea maximă 183 m. titan. Aruba (Danemarca) – insulă vulcanică din Antilele Olandeze. situat în Golful Persic. Se cultivă trestia de zahăr. cartofi. 12. Maldive – arhipelag de insule coraligene. arbori de cauciuc. spre NE. dominate de Insula Bahrein (660 km2). la NV de Venezuela (pe meridianul de 700 long. Bouvet (Norvegia) – insula cea mai izolată. desfăşurat la SV de Sri Lanka. cu mahon. Se cultivă plante tropicale: orez. Statele din Oceanul Indian State independente Bahrein ocupă un arhipelag compus din 33 insule. perpendicular pe Ecuator. despărţite prin Strâmtoarea Palk. de tip junglă. dar şi cu păşuni şi culturi în terase. dar rafinează mult din import (Arabia Saudită). rafinării de petrol. Vegetaţie luxuriantă. santal. orhidee. la 540 lat. maimuţe. Trece drept ţara cu altitudinea medie cea mai redusă (2 m). la SV de Capul Bunei Speranţe. Climă tropical-musonică. cu precipitaţii sub 100 mm şi foarte călduros vara (iulie 340 C). zirconiu. Resurse: gaze naturale şi petrol. cocotieri. pe curbura estică a Dorsalei Atlantice.

Populaţie foarte densă (circa 750 loc/km2). iar cea estică este o câmpie litorală cu lagune. vanilie (locul 1 pe plan mondial). Seychelles – arhipelag de 105 insule. Se cultivă mult trestie de zahăr. Madagascar – insulă mare în SE-ul Africii (587 000 km2). dar este de tip tropical.). Fauna bogată. Agricultura este axată pe culturi de orez. se menţin puţini palmieri şi mangrove pe litoral. situat la NE de Insula Madagascar. Varietate de păsări. (Insula Grande Comore). Climă ecuatorial-tropicală umedă. cea vestică aparţine podişurilor. Domină platourile de roci vulcanice (300-600 m alt. ceasuri – în total peste 500 de întreprinderi). manioc ş. pe pragul suboceanic Seychelles-Mauritius (între 5-200 lat. se mai găsesc savane şi scrub semideşertic în sud. de 5 m înălţime. Faună de reptile (cameleoni. Are o industrie dezvoltată (textilă. marmură. Comore – stat format din trei insule vulcanice situate la NV de Insula Madagascar.2 000 mm/an. Are un relief dispus în trei trepte: fâşia centrală este cea mai înaltă şi prezintă vulcani (media 1 000 m. pe paralela de 200 lat. Se pescuieşte mult thon.S. Clima variază. existând însă şi un vulcan activ. plante aromatice pentru parfumuri. din care 40 granitice şi restul coraligene. aridă în SV (350 mm/an) şi umedă în E şi NE (3 500 mm/an). alungită N-S. Era cunoscută ca un fel de Hong Kong francofon. mirodenii pentru export. între 12 şi 250 lat. Dispune şi de resurse diverse: grafit. Mauritius – insulă vulcanică. vanilie. pescuit relativ şi un turism puternic dezvoltat după realizarea aeroportului din capitala ţării. aici trăiesc un număr foarte mare de maimuţe (3/4 din lemurienii globului). de 2 361 m alt. Turism foarte dezvoltat. Agricultură redusă (copra. cu două anotimpuri. mirodenii). în funcţie de expunere). În locul pădurilor tropicale au apărut cele secundare numite „Savoka”. pietre preţioase. banane. Climă tropical-umedă (1 500-5 400 mm/an.a. mirodenii. Producţia alimentară redusă (orez.S. dar cu populaţie redusă (20 loc/km2). se cresc bovine (pe platouri). Relieful are caracter de podiş vulcanic cu conuri şi cratere stinse (Mount Peter Both. Se cultivă mult plantele aromatice folosite la parfumuri. la sud de Seychelles şi est de Madagascar. pielărie. uraniu.a.S). Victoria. Densitatea populaţiei de 300 loc/km2. Pădurea a fost defrişată. dar atinge 2 886 m în Muntele Tsaratanana). 826 m). broaşte ţestoase uriaşe ş. Karthala. manioc.). ţara este împărţită în 19 districte numite „atoli”. Aepyornis. tot aici trăia o pasăre uriaşă. Climă subtropicală- umedă.). 259 . optică. cromite. cafea.

Relieful este reprezentat printr-un platou vulcanic (maximum 660 m altitudine). porumb. b. Teritoriile australe şi antarctice franceze – teritorii în sudul Oceanului Indian. maximă). Exportă fosfaţi în Australia. tutun. scorţişoară. iasomie). Arhipelagul Kerguelen este pe aceeaşi dorsală. Réunion – insulă situată la SV de Mauritius şi la est de Madagascar. Apar păduri tropicale. 12. manioc. dominând rocile fosfatice. Face parte din arhipelagul Comore (partea sudică). precum şi palmieri de cocos. dar mai la sud (sud de 490 lat. făcând parte din Arhipelagul Mascarene. 260 . de 1870 mm. Insulele Crozet sunt plasate mai la vest. pe paralela de 460 lat. Crozet. dar şi savane (NV). toate cu relief muntos şi gheţari montani.E. Vegetaţia în special de palmieri şi mangrove. Agricultură restrânsă. Franceze Mayotte (Mahoré) – insulă vulcanică.S) şi are o insulă mare vulcanică şi alte 300 mici.S şi meridianul 500 long. Paul sunt insule vulcanice situate pe Dorsala Indiană (390 lat. plante aromate. Teritorii dependente din Oceanul Indian a.03. incluzând cinci insule mici situate pe pragul Principelui Edward. Este vorba de un mare masiv vulcanic activ (3 069 m în Piton des Neiges). sunt dominante la export. Aici s-a înregistrat recordul mondial al precipitaţiilor căzute în 24 de ore.7. Se cultivă multe plante aromatice (vanilie. Populaţie redusă (9 loc/km2). vanilie. Australiene Christmas – insulă situată la SV de Java (Djawa) pe paralela de 100 lat.1952. Cuprind insulele: Saint Paul. Climă tropical-musonică.E). Climat tropical-umed (1 000-2 000 mm/an). la 15. cu staţiuni de cercetări ştiinţifice. la poala căruia apare o câmpie litorală. Acestea sunt răspândite pe o suprafaţă mare în sudul Oceanului Indian: Amsterdam şi St. Relief uşor deluros (330 m alt. Amsterdam. Arhipelagul Kerguelen şi Ţara Adélie (Antarctica). Se cultivă: multă trestie de zahăr.S şi 770 long. cafea. situată între nordul Mozambicului şi Africa. Clima este tropicală cu precipitaţii în funcţie de expunere (SE mai mult) şi de altitudine (700-4 000 mm/an).S. înconjurată de 18 insule foarte mici.

cu numele de Chagos.S. pe Dorsala Indiană. Nelocuită. dar atinge în Muntele Newton toppen 1 730 m.S şi 750 long. la 120 lat. Cea mai mare este Insula Spitzbergen (aproape 40 000 km2). Se exploatează. 12. c. pe paralela de 460 lat. ce atinge 2 745 m alt. iar litoralul are golfuri de tip fiord. mai ales broaşte ţestoase uriaşe. Staţiune meteorologică norvegiană. unde se află şi cel mai nordic vulcan al Terrei (Beerenberg. zinc. azbest ş. în Marea Timor. Jan Mayen – insulă vulcanică în Marea Groenlandei. în Pacific la SE de Africa. Diego Garcia. în sudul insulelor Maldive. Domină palmierii de cocos şi pescuitul. Heard şi Mcdonald – insule situate pe pragul Kerguelen.). 261 . Economie subordonată bazei militare anglo-americane.E. situate la vest de Christmas. Climă arctică (710 lat. Dispune de: fier. Cocos (Keeling) – doi atoli ce reunesc 27 insule coraligene. ultima în Marea Barents. rezervaţie naturală de faună. palmieri de cocos.S). fie-care cu insule mai mici. Teritorii dependente din Oceanul Arctic În acest ocean există numai teritorii dependente de Norvegia. Ashmore şi Cartier – insule coraligene. în bazinul Australiei de Vest. Insula principală. Majoritatea insulelor sunt acoperite cu gheaţă. Nelocuite. cupru. Alte teritorii dependente de … (trecute între paranteze) Prinţul Edward (Africa de Sud) – o calderă vulcanică.a.N). cărbune de către norvegieni şi ruşi. vulcanic.S. Teritoriul Britanic din Oceanul Indian – arhipelag coraligen. Relief muntos (1 200 m). Svalbard cuprinde Arhipelagul Spitzbergen şi Insula Urşilor (Bjornoya). având diametru de 10 km şi altitudine de 1 280 m. Marion (Africa de Sud) – insulă situată în apele antarctice ale Oceanului Indian. nelocuite. Bază meteorologică Sud-Africană.8. Climat tropical-umed (6-70 lat. 2 241 m alt. la 530 lat. în special. Relief muntos. Arhipelagul Spitzbergen se compune din opt insule mari. situată pe dorsala ce trece din Oceanul Indian. Relieful este de tip podiş.

262 .

Oceanele şi Activitatea umană”. de vreme ce apa mării conţine toate mineralele găsite pe uscat. flotele de pescuit şi companiile mici de pescuit oferă pieţei de conserve milioane de tone de peşte în fiecare an. POSTFAŢĂ Mesajul prof. de asemenea. În orice caz. apă.5 milioane de locuitori. concentrându-se asupra unei teme actuale de interes internaţional. dezvoltarea rezervelor de petrol şi gaz de pe fundul oceanului şi producţia de pe platformele învecinate aduc o contribuţie majoră industriei mondiale de combustibili bogaţi în hidrocarburi. Godwin O. Obasi Secretar general al OMM pentru anul 1998 VREMEA. poluării industriale şi braconajului. Importanţa acestei zile este subliniată de faptul că două din trei oraşe ale lumii. interesul pentru resursele oceanelor se extinde dincolo de mineralele nereciclabile şi hidrocarburi. Până în prezent. a Convenţiei Organizaţiei Meteorologice Mondiale (OMM). cum ar fi manganul. În prezent. pentru 263 . Oceanele au fost descrise ca mine de lichid gigantice. OCEANELE ŞI ACTIVITATEA UMANĂ Ziua Mondială a Meteorologiei comemorează intrarea în vigoare. la 23 martie 1950. energie. prin desalinizarea oceanelor. oceanele lumii furnizează surse vitale de hrană. Aşadar. OMM a găsit potrivit ca temă pentru celebrarea Zilei Meteorologice Mondiale „Vremea. nichelul şi cuprul. Organizaţia Naţiunilor Unite a declarat anul 1998 „Anul Oceanelor”. suferă mult din cauza presiunilor dezvoltării lor de coastă. Pe lângă extragerile de sare şi apă curată. se află acum în zone de coastă. În fiecare an. OMM celebrează această zi. cu populaţie de peste 2. dar.P. se aşteaptă în viitor accelerarea exploatărilor de minerale de pe fundul mării. În plus. Şi alte ramuri ale industriei interesate în viaţa oceanelor s-au extins substanţial în ultimele decenii. hidrocarburi şi resurse minerale.

cu presiunea atmosferică scăzută şi cu condiţii astronomice de maree. Pe lângă importanţa lor economică. centrat pe designul. oceanele îşi exercită o influenţă majoră asupra climatului globului şi condiţiilor meteorologice zilnice. Deoarece oamenii sunt vulnerabili la vânt şi valuri pe mare. aproximativ 300 000 de oameni s-au înecat în Bangladesh în urma unui val de apă adusă pe uscat de un ciclon tropical foarte puternic în timpul mareelor oceanice. în 1970.includerea mareelor. Soarelui şi a altor corpuri cereşti. Cele mai vechi servicii meteorologice au fost destinate marinarilor şi. câştigându-şi energia din transferul de căldură şi textură de pe suprafaţa oceanului. produce inundarea extinsă a coastelor. fabricarea şi operarea observaţiilor oceanice şi sistemelor de comunicaţie. Ciclonii tropicali se formează deasupra apelor calde tropicale. de asemenea. În timp ce mareele (oceanelor) sunt provocate de atracţia gravitaţională a Lunii. Astfel. nu este surprinzător faptul că deservirile meteorologice marine constituie una dintre cele mai importante funcţii ale Serviciilor meteorologice ale ţărilor cu ieşire la mare şi ocean. Cele mai multe valuri ale oceanului sunt generate de forţa vântului ce bate deasupra oceanelor. valurilor şi gradienţilor de temperatură din ocean pentru a genera electricitate. Cunoaşterea anticipată a condiţiilor meteorologice este vitală pentru eficacitatea şi profitabilitatea operaţiilor acestor activităţi şi a condus la necesitatea de a dezvolta un sistem eficient de observare a oceanelor lumii pentru a susţine industria oceanelor. dezvoltarea. chiar şi pentru navele cele mai puternice şi mai bine echipate. reprezentând un obstacol major în navigaţia marină. Masele de aer care se mişcă de pe uscat sunt. atât vremea. modificate odată ce trec peste apele oceanului. Serviciile meteorologice au fost 264 . iceberguri ce se rup din gheţari şi din banchizele de gheaţă plutesc pe distanţe mari punând în pericol navigaţia la latitudini medii. în timp ce vara. condiţiile vremii pot exercita o influenţă majoră asupra mareelor. Fenomenul El Niño demonstrează vădit legătura dintre temperaturile suprafeţei oceanului şi prezicerea condiţiilor climatice cu o anticipaţie de câteva luni. în multe ţări. la un moment dat. cât şi clima influenţează direct condiţiile oceanice. s-a extins un sector industrial. combinarea vânturilor puternice de la ţărm. Condiţiile de iarnă extind banchizele de gheaţă din oceanele Arctic şi Antarctic. De exemplu.

ingineriei de coastă. de petrol şi gaze. temperatura aerului şi apei mării. pentru a reflecta progresul în tehnologia comunicaţiilor. OMM şi ţările membre au întocmit un program de monitorizare. Stabilitatea Serviciilor meteorologice marine depinde de un curs stabil de observaţii exacte privind condiţiile de vânt. de la avioane şi senzori meteorologici. O dată cu adoptarea internaţională din 1988 a Sistemului Global de Distres şi Siguranţă maritimă (GMDSS). cu organizaţii maritime. cât şi pentru apele mari. comunicaţiile marine au fost actualizate. În planificarea rutelor. pentru a furniza servicii climatice şi de vreme peste tot în lume. industria petrolului şi alţi interesaţi în menţinerea şi îmbunătăţirea acestor programe de observare a oceanelor. de la sateliţi geostaţionari şi cei de pe orbită. condiţiile de gheaţă şi alte elemente ale oceanelor lumii. staţii meteorologice de coastă automate. radio-telegraful a fost utilizat la început pentru a transmite rapoartele de vreme de la navele de pe mare la staţiile radio de pe coastă. Diseminarea avertizărilor şi prognozelor meteorologice către nave este parte integrală a sistemului GMDSS. OMM şi ţările membre conlucrează strâns cu Comisia oceanografică Interguvernamentală a UNESCO. extirpării poluării şi a altor activităţi dependente de condiţiile vremii. Prima Convenţie Internaţională a Securităţii Vieţii pe mare (Convenţia SOLAS) a cerut ca toate liniile navale să fie echipate cu staţii radio şi să le fie furnizate prognoze meteorologice. În consecinţă. internaţional şi permanent. pentru a întâmpina cererile specifice ale dezvoltărilor de coastă. Acest efort enorm implică colectarea de observaţii ale vremii de la aproape 7 000 vase comerciale înrolate în programul Navelor Voluntare de Observaţie ale OMM.constituite în special pentru a stabili prognoze şi avertizări pentru zonele de coastă. de la geamanduri meteorologice. OMM şi organizaţiile maritime au dezvoltat un sistem coordonat de prognoze maritime şi servicii de avertizare atât pentru apele de coastă. Serviciile meteorologice marine s-au extins mult în timpul celei de- a doua jumătăţi a acestui secol. companii de navigaţie. companiile de navigaţie utilizează prognoze de vânt şi valuri bazate pe modele moderne de prognozare a vremii şi stării mării ale 265 . De-a lungul anilor. observaţii atmosferice. nave cu petrol. valuri. sub numele de Programul Mondial de Veghe. În 1905. Apoi.

Pentru că transportul marin şi activităţile de pescuit şi exploatare a petrolului s-au extins către zonele polare şi subpolare. poluării crescute şi pescuitului scăzut. inclusiv metale grele ca oţel. Intrarea în exploatare a vaselor foarte mari (supernave) a mărit importanţa furnizării de servicii meteo marine pentru zonele de coastă şi porturi. a micilor insule şi staţiunilor de coastă pentru turişti. Pentru Serviciile Meteorologice naţionale. Impactul exploziei dezvoltărilor de coastă este deja evident în ratele accelerate ale degradării de coastă. intensitatea căderilor masive de ploaie. prognozele privind formarea de gheaţă pe mare. Aceştia pot tulbura procesele biochimice din mediul marin. Interacţiunea dintre uscat. Acestea sunt de la evaluări ale stabilităţii climatice 266 .serviciilor meteorologice naţionale. Serviciile Meteorologice au răspuns prin furnizarea de produse şi servicii sectorului turistic şi de recreere. magnitudinea forţelor exercitate de vânt şi valuri şi aşa mai departe. bazate pe informaţii reale privind potenţialul poluării aerului. Ne dăm din ce în ce mai bine seama de rolul important pe care îl joacă procesele de transport atmosferic şi sedimentare în poluarea de coastă şi de fund a oceanului. provocând schimbări în productivitatea biologică. Drept răspuns. vânturilor şi altor fenomene meteorologice. numărul mare de turişti a generat o cerere mărită de informare şi educare a vizitatorilor asupra vremii şi tuturor fenomenelor naturale periculoase legate de ea. Această situaţie a fost amplificată de atracţia plajelor. au contribuit din plin la siguranţa şi eficienţa operaţiunilor în oceanele reci. OMM a stabilit Programul Global de Veghe Atmosferică (GAN) pentru furnizarea de date de observaţie. unde aceste nave sunt cele mai vulnerabile. mare şi atmosferă este de cel mai mare interes în zonele de coastă. Atmosfera este o cale efectivă pentru transportul de poluanţi către oceane. cadmiu şi mercur şi poluanţi organici persistenţi ca DDT şi difenili policloruranţi. evaluări ştiinţifice şi informaţii conexe care ne vor ajuta să înţelegem contribuţia atmosferei la procesele oceanice. Serviciile meteorologice contribuie la designul lucrărilor tehnice de informaţii statistice asupra valurilor. deseori rezultând dintr-o dezvoltare necontrolată în zone joase şi expuse inundaţiilor datorate furtunilor. De exemplu. ajută la luarea deciziilor de planificare. care le-ar putea afecta petrecerea vacanţelor în zonele de coastă. Informaţiile meteorologice şi climatice acordă asistenţă în administrarea zonelor de coastă. furnizate de ţările membre OMM.

au mărit atenţia activităţii ştiinţifice internaţionale şi a guvernelor asupra sistemului ocean-atmosferă. cum ar fi dioxidul de carbon.pentru activităţi recreative specifice. Se aşteaptă ca expansiunile termice asociate ale oceanelor şi din ce în ce mai rapida topire a gheţarilor şi calotelor glaciare să mărească nivelul mediu al mării cu 15 până la 95 cm. oxidul de nitriu. În zilele noastre. înfiinţată în 1988 de către OMM. OMM şi comunitatea meteorologică consideră ca prioritate de vârf înţelegerea corectă a încălzirii globale şi a impactelor sale asupra oceanelor şi comunităţilor insulare şi costiere. şi programul pentru Mediu al ONU (UNEP) evaluează şi raportează periodic asupra schimbărilor climatice. ocean şi uscat va afecta clima. variaţia climei şi ameninţarea dată de încălzirea globală.50C până în anul 2100 dacă nu se iau măsuri preventive. Dovezile ştiinţifice par să sugereze că schimbările de climă ale lumii sunt deja supravegheate. până la produse speciale. OMM conlucrează strâns cu guvernele ţărilor şi cu alţi parteneri. Ridicarea nivelului mării pune în pericol chiar existenţa ţărilor insulare şi a câmpiilor costiere şi măreşte vulnerabilitatea inundărilor şi eroziunilor de coastă. În cel mai recent raport al Comisiei se spune că Pământul ar putea să se încălzească cu 3. metanul. Creşteri observate de concentraţia de gaze de seră. a vremii pe mare în context recreativ a fost înfăţişată de tragicele înecări ce au avut loc în timpul evenimentelor de întrecere pe ocean. împreună cu aprecierea crescândă a rolului oceanelor în sistemul climatic. În consecinţă. Comisia Interguvernamentală pentru Schimbări Climatice (IPCC). Acestea. dar mai probabil cu 50 cm. pentru stabilirea unor politici de reducere a magnitudinii încălzirii globale şi de micşorare a impactelor sale. există un mare interes al publicului pentru climă. astfel tinzând către o atmosferă şi suprafaţă a Pământului mai caldă. Activităţile legate de oceane s-au extins mult în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Importanţa. reduc eficienţa cu care Pământul se răceşte. Orice factor care alterează radiaţia primită de la Soare sau radiată de Pământ sau care îşi modifică redistribuţia în şi între atmosferă. cum ar fi prognoze pentru operarea vaselor mici şi indicii de radiaţie ultravioletă. critică uneori. Se cere încontinuu furnizarea de servicii meteorologice marine pentru a facilita 267 .

siguranţa şi eficienţa operaţiunilor pe mare şi pentru a contribui la protejarea şi dezvoltarea susţinută a resurselor oceanelor. în timp. de asemenea. În plus. există o mare provocare şi ocazie pentru OMM şi Serviciile Meteorologice şi Hidrologice Naţionale. Trebuie. Tema Zilei Meteorologice Mondiale din acest an („Vremea. deoarece căutăm să folosim legăturile dintre oceane şi climă. să încercăm din răsputeri să înţelegem. rolul oceanelor pentru a contribui substanţial la prevenirea şi micşorarea celor mai adverse impacte ale încălzirii globale. să întocmim prognoze exacte de secetă şi alte condiţii climatice severe la nivel sezonal şi anual. 268 . Oceanele şi Activitatea Umană”) oferă ocazie guvernelor. Aşteptăm cu nerăbdare să conlucrăm îndeaproape cu serviciile meteorologice şi hidrologice naţionale. cu comunitatea ştiinţifică internaţională şi cu guvernele pentru o mai bună înţelegere a rolului oceanelor în sistemul climatic şi pentru a contribui la păstrarea acestei resurse vitale pentru generaţiile viitoare ale umanităţii. publicului larg şi mass-mediei de a reflecta asupra contribuţiilor importante făcute de OMM şi Serviciile Meteorologice Naţionale la activităţile maritime şi de coastă şi la utilizarea susţinută a resurselor oceanelor.

P.. Kalle. Bucureşti Bărbuneanu. Bucureşti Bologa.. (1980).. (1980). C. Marea. Paris Cuchlaine. 200 000 000 de ani sub mare. Universitatea Bucureşti Băcescu. Al. Oceanography for Geographers.. A. Despre productivitatea primară a Oceanului Planetar. Bucureşti Bourcart. I. Berget.. în „Viitorul mărilor şi oceanelor”. în „Viitorul mărilor şi oceanelor”. (1982). Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.. (1957). Centru multiplicare. BIBLIOGRAFIE Antonescu.5 Bondar. M. Presses Universitaires de France. Tectonica globală. 1983. K.. Şt. în „Progresele Ştiinţei”. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. (1962). Paris. nr. Perspectivele fizicii şi ingineriei marine. (1923). C. (1975). London. Allgemeine Meereskunde. Consideraţii generale privind viitorul mărilor şi oceanelor. Bucureşti Briggs. (1974). Edward Arnold Publishers Dietrich. P.. Vagues et marées. (1968). (1972). Bucureşti Airinei.... G. Editura Academiei. Mările şi oceanele Pământului. Eine Einführung in die Ozeanographie. Le fond des océans. Editura Militară. King.. Bleahu. Editura Academiei. Librairie Hachette.S. Geofizica. J.M. Bucureşti. A. Editura Ştiinţifică. M. Berlin 269 . (1954)...

. Defant. Chemistry and Biology.. Productivitatea mărilor şi elemente de prognoză privind evoluţia exploatării resurselor alimentare necultivate. Editura Litera. Editura Naţională Ciornei. A. Paris.. (1931). Bucureşti Iancu... Oxford. M. (1987).. în „Progresele ştiinţei”. Memories The American Association of Petroleum Geologists. (1965).. Bucureşti Mehedinţi. (1920). Bucureşti 270 . Hidrologie generală.. (1992).. M. (1984). (1959). V. A. Bucureşti Manole. Continentul albastru. Maricultura – realizări şi tendinţe actuale şi de viitor. Bucureşti Moraru. Introduction a l’océanographie.T. Les Océans. Paris. (1971. Mediteranele globului. Précis d’hydrologie marine et continentale. London. Bucureşti Ianovici.. Librairie Vuibert Kalesnik.. Ioana. Geologie marină. H. Physical Oceanography. T.I. O. 1975). Okeanografia. D. I. Editura Ştiinţifică. nr. Tipografia Universităţii Bucureşti Peahă.. Telembici.. Editura Academiei. Atlasul geografic al Lumii. (1970). (1995). S.. Terra. Tusla. Mason & Cie Paris Gomoiu. Buta.. Bucureşti Müller. S. şi colab. Pergamon Press Degens.S.. Editura Didactică şi Pedagogică. (1981).. Pişota. H.. Editura Meronia. T. Editura Ceres. A.V.. în „Viitorul mărilor şi oceanelor”. Dupuis. Ghidrometeoizdat. M. (1982). (1974). Oklahoma. G.V. Bucureşti Istoşin. (1990). (1974). Editura Didactică şi Pedagogică. Dezvoltarea bazei de materii prime minerale în perspectivă. New York.. U. şi colab.E. Statele Lumii.5. I. Bazele geografiei fizice generale. (1956). Ross.A. în „Viitorul mărilor şi oceanelor”. Mică enciclopedie. Paris Guilcher. A. Bucureşti Pană.. Bucureşti Krümmel. I. Rageot Editeur. Der Ozean. Leningrad Ivanoff. Leipzig Matei.A. Editura Academiei. The Black Sea-Geology. (1961). I. (1980).

Universităţii Cluj-Napoca Vallaux. Bucureşti Ujvari. Hidrologie generală. Oceanografie. Em. Tipografia Universităţii Bucureşti Posea. Em. Ghidrometeoizdat. Ş. Paris Ross. Chemistry and General Biology. Editura Ştiinţifică. Payot. Presses Universitaires de France Rouch.Posea. Tipografia Universităţii Bucureşti Vespremeanu. A. Oceanele şi mările Terrei. Okeanografia. I. Géographie générale des mers. Universitară Bucureşti 271 .. G.. (1959).. Geographie des Atlantischen Ozean. Traité d’océanographie physique... (1992). Cailleu. Em. I. Gr. (1973). R. Aurora. C. Fleming. Geomorfologie. Hamburg Sverdrup. Bucureşti Papiu.. (1959). Gr. Bucureşti Răileanu. Dragomirescu. (1933). Prentice Haal Ed. (1987). J. traducere în limba română de D. (1926).Jipa. (2005). La mer. Litogr. Edit. V. Bucureşti Schott. Strahler. Tipografia Universităţii Bucureşti Vespremeanu. „Ştiinţa pentru toţi”. (1989). (1977).. M.W. I.H. Introducere în Oceanografie. Oceanografie.. Probleme de geomorfologie marină. Paris Vespremeanu. D. (1943). Their Physics. Geografia mărilor şi oceanelor. (1976).. et al. (1974). Leningrad Trufaş.. Bucureşti Stăncescu. Partea întâi. Editura Ştiinţifică. Johnson. Bucureşti Pora.. (1957).Ionescu..V.V.M. N. (1976). Limnologie şi Oceanografie. Geografia fizică.. H. (1968).A. (1942). Hamburg Schott.. Editura Didactică şi Pedagogică. traducere în limba română de Fl.. Editura Ştiinţifică. Geologie generală.N.. Tipografia Universităţii Bucureşti Posea... Al. V. Aurora. Sedimentele marine actuale. Editura Albatros. Oros. G.. La glace et les glacières. (1983). Aurora. Editura Didactică şi Pedagogică. (1973). Editura Tehnică. Tipografia Universităţii Bucureşti Posea. (1989)... Editura Ştiinţifică. Bulgăr. E. Oceanul Planetar.C. (1961). Bucureşti Sokalski. Geographie des Stillen und Indischen Ozean. New York... Bucureşti Romanovsky. (1935). Geografia Mării Negre. (1955). Paris Romanovsky. Oceanografie. I. C.

Readings from Scientific American *** (1974). Menard. Paris 272 . Okeanograficeskaia enciclopedia. Deutsche Forschungsgemeinschaft (D. Editura Academiei. Annuaire économique et géopolitique mondial.F. Viitorul mărilor şi oceanelor. Bucureşti *** (1992). Forschungsbericht Litoralforschung Abwässer in Küstennähe.). Culegere de articole. Leningrad *** (1980).W. L’état du monde. Bonn *** (1977). with introduction by H. Ocean Science.G. Ghidrometeoizdat. *** (1973).