Referat realizat de : Rizescu Stefan

Clasa 12 A , noiembrie 2010 Acizi nucleici

Acidul nucleic este o macromoleculă complexă, ce conține informația genetică din celula dată. Acesta este alcătuit din
mii de nucleotide. Termenul de acid nucleic a fost propus pentru prima dată de Richard Altmann, pentru a desemna
substanțele complexe pe care acesta le observase în nucleu.
Acizii nucleici sunt compuşi macromoleculari cu structură complexă şi mase moleculare cuprinse între câteva zeci de
mii şi milioane. Sunt, împreună cu proteinele, componentele nucleoproteidelor, compuşi de importanţă biologică, existenţi
în celulele vii. După provenienţa lor, respectiv după materialele din care au fost extrase, acizii nucleici erau consideraţi de
două tipuri: acizi timonucleici (acizi nucleici din timus sau acizi nucleici animali) şi acizi zimonucleici (acizi nucleici din
drojdie sau acizi nucleici vegetali). Întrucât s-a constatat că deosebirea dintre ei constă în natura componentului glucidic
(acizii timonucleici conţin în molecula lor dezoxi-D-riboza, iar acizii zimonucleici conţin D-riboza), denumirile lor au fost
înlocuite cu denumirile de acizi dezoxiribonucleici (ADN), şi acizi ribonucleici (ARN). Cercetări ulterioare au dovedit,
însă, că aceste două tipuri de acizi nucleici sunt prezente în toate organismele vii, având rol important în desfăşurarea
proceselor vitale normale şi patologice; acizii dezoxiribonucleici sunt substanţele de bază în aparatul genetic, care asigură
ereditatea şi variabilitatea, pe când acizii ribonucleici au mai mult rol funcţional legat de sinteza proteinelor.
În celulă, acizi nucleici se găsesc asociaţi cu proteinele în nişte complexe numite nucleoproteine. Prin tratare, în anumite
condiţii, cu acizi sau cu săruri, acizii nucleici se pot separa de proteinele respective. Odată separaţi, acizii nucleici sub
forma lor de polimeri pot fi hidrolizaţi, în condiţii potrivite până la mononucleotide (pe scurt nucleotide), unităţile de
bază, pietrele de construcţie ale acizilor nucleici. Mai departe, mononucleotidele pot fi hidrolizate până la fosfat şi
nucleozide sau până la fosfat, pentoze şi baze purinice şi pirimidinice.
Pentozele sunt zaharuri. În ADN pentoza se numeşte deoxiriboză, iar în ARN pentoza se numeşte riboză.
 Deoxiriboza Riboza
Formulele chimice ale pentozelor din acizii nucleici.

Acid deoxiadenilic Acid adenilic

Formulele chimice ale acidului deoxiadenilic şi acidului adenilic.

Nucleotid = bază + zahar + fosfat. În ADN adenina, deoxiriboza şi grupul fosfat formează acidul deoxiadenilic, iar în
ARN adenina, riboza şi grupul fosfat formează acidul adenilic
Nucleozid = bază + zahar. În ADN adenina şi deoxiri-boza formează deoxiadenozina, iar în ARN adenina şi riboza
formează adenozina
Mononucleotidele, sub acţiunea unui enzime, se reunesc
(printr-o legătură fosfodiesterică între poziţiile 3’ şi 5’
din două pentoze succe-sive), şi formează
DEOXIADENOZINA
ADENOZINA
ADENILIC
A macromolecula de ADN. Structura spaţială de ADN,
DEOXIGUANOZINA
GUANOZINA
GUANILIC
G
structura secundară acceptată astăzi este cea stabilită de
TIMIDINIC
DEOXITIMIDINA
T
URIDILIC
U
URIDINA
Nucleotid
COD ACID
ARNADN
CITIDILIC
DEOXICITIDINA
CITIDINA
C Nucleozide
 Watson-Crick. După modelul lor, molecula de ADN este
formată din două lanţuri polinucleotidice care se înfă-
şoară sub formă helicoidală în jurul unei axe comune.
Cele două catene se răsucesc de la stanga la dreapta, deci
sunt elice drepte. Grupările fosfat şi pentozele se găsesc
spre exteriorul helixului în timp ce bazele purinice şi
piridimice sunt dirijate spre interior.
În interior, bazele aparţinând celor două catene, se
împerechează (A-T,C-G) pe principiul
complementarităţii şi se menţin aproximativ în acelaşi
plan datorită legăturilor de hidrogen.
Numele tuturor nucleozidelor şi acizilor corespunzatori si
prescurtările folosite sunt date în tabel
Fragment de lant ADN

Legături de hidrogen între bazele TIMINĂ şi ADENINĂ

Legături de hidrogen între bazele CITOZINĂ şi GUANINĂ Legături de hidrogen între bazele URACIL şi ADENINĂ
Misteriosul factor transformator al doctorului GRIFFITH : În 1928, bacteriologul J. Griffith comunica la Cambridge o
experienţă extrem de ciudată. Lucra de la un timp cu pneumococi, o specie de microbi care provoacă pneumonii la om şi
la animale. El poseda două tipuri de asemenea pneumococi, tipul II şi III, care se deosebesc între ele prin caracteristici
biochimice uşor detectabile. De asemenea, avea unele eprubete cu culturi virulente, care provoacă moartea şoarecilor
folosiţi în experimente, şi alte eprubete cu culturi de pneumococi „blânzi”, care nu omorau şoarecii. Pe medii de cultură,
pneumococii virulenţi formau colonio mici, netede, de forma „S”(„S” de la smooth=neted). Cei nevirulenţi formau colonii
zbârcite la suprafaţă, de forma „R”(rough=aspru). Griffith a făcut două suspensii de microbi:
a) prima conţinea pneumococi II R,nevirulenţi; b) a doua conţinea pneumococi III S, virulenţi.
El nu dorea să ucidă animalele, ci să prepare un vaccin. Pentru acestea a omorât prin căldură microbii din buspensia b.
Apoi a inoculat ambele suspensii unui lot de şoareci albi de laborator şi a asteptat. Spre surprinderea lui Griffith, marea
majoritate a şoarecilor au murit, deşi prima suspensie le asusese microbi vii dar nepericuloşi, iar a doua numai cadavrele
microbilor virulenti. Contrariat la culme, cercetătorul a repetat experienţa de mai multe ori cu acelaşi rezultat. Pentru a
vedea ce microb a omorât soarecii, el a însămânţat pe medii de cultură sânge din cordul şoarecilor morţi. A constatat că pe
medii crescuseră şi se inmulţiseră pneumococi de tip III S pe care Griffith îi ştia morţi şi verificase că sunt morti. Singura
explicaţie a fenomenului era că de la cadavrele pneumococilor III S a trecut „ceva” în celulele pneumococilor II R pe care
i-a transformat în pneumococi de tip III S. Acel „ceva” conţinea informaţia ereditară care, odată ajunsă în organism, a
funcţionat şi a fost transmisă urmaşilor.
 Acizii nucleici în centrul atenţiei : În 1943 se publică rezultatele unei ezperienţe cruciale în biologie. O.T.Avery,
C.Mc. Leod şi M.Mc.Carty descoperiseră că ADN extras din pneumococi III S îi transformă pe pneumococii II R în
pneumococi III S, deci, ADN este misteriosul factor transformator al doctorului Griffith. Ideea că ADN este purtătorul
informaţiei ereditare a fost confirmată de multe alte experienţe de transformare genetică efectuate pe bacterii, plante şi
animale. J. Watson şi F. Crick anunţă în 1953 că au reuşit cu ajutorul razelor Roentgen să descopere structura
macromoleculei ADN. Modelul lor este confirmat de M. Wilkins şi toţi vor fi distinşi cu premiul Nobel pentru medicină şi
biologie(1962).
Structura acizilor nucleici : Acizi nucleici sunt substanţe macromoleculare formate prin înlănţuirea unor molecule de
nucleotide. De aceea ei se pot numi şi polinucleotide. Nucleotidele, la rândul lor, sunt alcătuite din:
a) o bază azotată; b) un zahăr; c) un radical fosfat;
Bazele azotate sunt substanţe organice în care atomii de carbon şi de azot sunt grupaţi în cicluri. Ele sunt de două feluri.
-bazele purinice au două cicluri condensate, însumând 5 atomi de C şi 4 de N. Ele sunt: adenina(A) şi guanina(G),
prezente şi în ADN şi în ARN
-bazele primidinice au un singur ciclu cu 4 atomi de C si 2 de N. Ele sunt citozina(C), prezentă şi în ADN şi în ARN,
timina(T) numai în ADN şi uracilul(U) numai în ARN.
Zahărul este un monozaharid cu 5 atomi de C(o pentoză). El dă numele celor două tipuri de acizi nucleici: riboza(R) în
ARN şi dezoxiriboza(D) în ADN.
Radicalul fosfat(P) formează legături esterice cu pentozele. Legătura se face între al cincelea atom de carbon al unei
pentoze şi al trilea atom de carbon al pentozei următoare legând nucleotidele între ele şi formând catene(lanţuri)
polinucleotidice.
Cele trei componente se grupează astfel: Observăm atunci că există 4 tipuri de nucleotide
În ADN: În ARN: pentru fiecare tip de acid nucleic. Ele sunt echivalente
1) A – D – P 1) A – R – P cu 4 litere ale unui alfabet. Alinierea lor într-o anumită
2) G – D – P 2) G – R – P ordine dă conţinutul informaţiei ereditare. Un alfabet de
3) C – D – P 3) C – R –P 4 semne este suficient pentru a stoca o cantitate
4) T – D – P 4) U – R – P nelimitată de informaţie. Se ştie că limbajul
calculatoarelor electronice utilizeaza numai două
semne:0 şi 1.
ADN-ul a fost descoperit în 1869. Cea mai mare parte a ADN-ului din celule este conţinut în cromozomi. ADN-ul este
chimic foarte diferit de o proteină. ADN-ul este structurat ca o dublă spirală formată din două laturi care se înfăşoară în
jurul unei axe comune. Fiecare latură este un foarte lung lanţ de nucleotide de patru tipuri, A,C, T şi G. Structurile
chimice care disting nucleotidele se numesc baze. Bazele împreună cu o porţiune comună formată dintr-un zahăr (numit
dezoxiriboză) şi un grup fosfat (v. Fig. ). Pe zahăr (pentoză) există două poziţii, notate 3’ şi 5’. Fiecare fosfat este legat cu
două pentoze succesive, la poziţia 3’ a unuia şi 5’ a celui următor. Aceste legături zahăr-fosfat formează scheletul celor
două laturi ale ADN-ului. Bazele celor două lanţuri sunt
slab legate împreună în perechi complementare fie CG
Fie AT. Astfel lanţurile au direcţionalitate (de la 3’ la
5’), şi secvenţa de baze de pe un lanţ determină secvenţă
de pe celălalt, prin regula de complementaritate de mai
înainte. Ordonarea liniară a nucleotidelor deytermină
informaţia genetică. Datorită complementarităţii cele
două lanţuri conţin aceeaşi informaţie, şi această
redundanţă stă la baza mecanismului de reparare a ADN-
ului. O genă este o porţiune a secvenţei de nucleotide
care codează o proteină într-un mod care va fi detaliat în
continuare. Variaţii în secvenţa unei gene constituie ceea
ce numim alele, şi mutaţiile (modificări ale secvenţei,
datorate unui agent perturbator, de exemplu, luminii
ultraviolete) crează noi alele.
Genomul este totalitatea ADN-ului stocat în
cromozomii tipici ai fiecărei specii. Genomul conţine cea
mai mare parte a informaţiei care determină proprietăţile
unui organism. ADN-ul suferă replicări, reparări,
rearanjări şi recombinări. Aceste reacţii sunt catalizate de
enzime.
Molecula de ADN este formată din două catene
polinucleotidice răsucite una în jurul celeilalte în
spirală, cu bazele azotate spre interior. Totodată, dacă
pe o catenă într-un anumit punct , este adenina, pe catena opusă în dreptul adeninei este timina. Între ele sunt două legături
de hidrogen. În dreptul guaninei este citozina, între ele fiind trei legături de de H. Adenina cu timina şi ganina cu citozina
formează perechi, sunt complementare şi se atrag între ele. Legăturile C5’à C3’ au sensuri opuse pe cele două catene
(care sunt antiparalele). Acest amănunt este foarte important deoarece informaţia genetică este lecturată totodată în sensuri
C5’à C3’. În molecula de ADN complementaritatea dintre bazele purinice şi cele pirimidinice ţine cele două catene
alăturate, oricât ar fi ele de lungi. Datorită ei, molecula, este foarte stabilă deşi foarte complexă. De aici rezultă stabilitatea
informaţiei eriditare făra de care viaţa ar fi imposibilă. Legăturile de H sunt mai slabe decât cele esterice şi se rup dacă
ADN este încălzit peste 100 grade C(denaturare) rezultând DN monocatenar. Prin răcire treptată, cele două catene se atrag
datorită complementarităţii bazelor azotate şi revin în vechile poziţii(renaturare). Dacă răcirea este bruscă, ADN rămâne
denaturat. Amestecând monocatene ADN de origini diferite se formează prin renaturare parţială hibrizi moleculari.
Pocedeul este folosit de oamenii de stiinţă în studiul relaţiilor filogenetice dintre specii. Speciile înrudite au temperaturi
apropiate de denaturare a ADN şi realizează o renaturare rapidă şi de mari proporţii când li se amestecă monocatenele
deoarece secvenţele polinucleotidice sunt identice pe mari proporţi. Ereditatea nu presupune doar stocarea informaţiei
genetice dar şi transmiterea ei. ADN ca purtător de informaţie are o proprietate care ţine de însăşi esenţa vieţii: se
autocopiază!
Replicaţia(autocopierea) ADN are loc atunci când o celulă se pregăteşte de
diviziune: cantitatea de ADN dublându-se, celulele fiice vor moşteni în mod egal
întreaga informaşie genetică de la celula mamă. În acest proces intervin mai multe
enzime. Una dinte ele este DN polimeraza. Ele acţionează precum cursorul unui
fermoar despărţind cele două catene. Fiecare catenă atrage acum nucleotide libere
care se aflau gata sintetizate în lichidul înconjurător. Datorită complementari-tăţii,
nucleotidele libere se vor organiza formând o catenă nouă pe lânga fiecare din cele
două catene vechi(care funcţionează ca o matriţă). Vor rezulta două molecule
bicatenare de ADN, identice cu cea iniţială, fiecare având o catenă având o catenă
veche şi una nouă sintetizată. Cele două catene ale macromoleculei de ADN nu se
separă tot de la începutul replicării. Separarea totală este treptată, pornită fiind din
punctul de iniţiere al replicării şi continuată progresiv spre un punct terminus.
Astfel, în plin proces de replicare, macromolecula de ADN capătă forma literei Y.
Punctul de ramificare a macromoleculei de ADN se numeşte bifurcaţie de
replicare. Înalta fidelitate a replicaţiei ADN asigură transmiterea nealterată a
informaţiei genetice de la o genetaţie de celule la alta, condiţie esenţială a
continuităţii vieţii.
În timpul replicării, cele două laturi se desfăşoară într-o anumită zonă de-a lungul
dublei elice. În prezenţa unei enzime numită polimeraza ADN (DNA-polymerase)
lanţul desfăşurat serveşte drept matriţă pentru formarea unei secvenţe
complementare de nucleotide, care sunt adăugate la lanţul complementar una câte
una. Multe segmente scurte sunt formate, şi acestea sunt legate împreună într-o reacţie catalizată denumită ligaza ADN
(DNA ligase). Există mecanisme pentru repararea erorilor care apar în timpul procesului de replicare, ce apare în timpul
mitozei.
Un alt acid nucleic, numit ARN, guvernează procesele prin care informaţia unei gene este utilizată la producerea
proteinei. ARN este asemănător ADN-ului cu excepţia zahărul său este o riboză în loc de dezoxiriboză, bazele sale sunt de
patru tipuri A, U, C, şi G, şi el apare tipic sub forma unui singur lanţ decât ca spirală dublă. Există câteva tipuri de ARN.
Ne vom ocupa cu m-ARN (mesagerul ARN - messenger RNA) şi t-ARN (ARN de transfer - transfer RNA), dar cel mai
abundent tip este rARN (ARN din ribozomi - ribosomal RNA).
ARN-ul, spre deosebire de ADN, este o macromoleculă alcătuită, de regulă, dintr-o singură catenă polinucleotidică care
se formează tot prin legăturile diestericedinte radicalul fosfat şi pentoză. Moleculele ARN nu pot avea dimensiuni foarte
mari deoarece, cu cât creşte numărul nucleotidelor (peste câteva mii ) cu atât stabilitatea moleculei scade.
Sinteza ARN (transcrierea) se realizează tot pe baza complementarităţii bazelor azotate ca şi în cazul replicaţiei ARN.
Cele două catene ale moleculei ADN se despart pe intervalul care urmează a fi transcris, numai că de data aceasta va
acţiona enzima ARN polimeraza. Acum se va transcrie numai una din catene din molecula ADN:catena sens care va servi
ca matriţă. Nucleotidele libere care se vor alinia pe baza complementarităţii vor conţine riboză. În dreptul adeninei de pe
catena veche acum se va ataşa uracilul în catena nou sintetizată.
După formarea catenei, molecula ARN părăseşte locul transcrierii iar catenele ADN revin la poziţia iniţială.
ARN este purtător unic al informaţiei ereditare la virusurile ARN(ribovirusur) şi la viroizi. Aceştia din urmă au doar o
moleculă mică da ARN fără înveliş proteic. Ei produc unele boli la plante(boala tuberculilor fusiformi la cartofi).
La restul organismelor, ARN contribuie în diferite moduri la structura si funcţionarea materialului genetic existând de
aceea mai multe tipuri de ARN.
 ARN mesager(ARNm) are rolul de a copia informaţia genetică dintr-un fragment de ADN şi de a o aduce, ca pe un
mesaj, la locul sintezei proteice. Moleculele sunt todeauna monocatenare şi au lungimi diferite, în funcţie de marimea
moleculelor care urmează a fi sintetizate. A fost găsit în strânsă legătură cu ADN-ul cromozomal. mARN are următoarele
caracteristici: este foarte repede sintetizat, are o singură catenă, complementară uneia dintre catenele ADN-ului propriu, la
nivelul căreia a fost sintetizat. În mARN mesajul este înscris codificat în codoni care conţin triplete de baze azotate
(ribonucleotizi). La capătul 3’, moleculele de mARN conţin o secvenţă de acid poliadenilic-poly-A (între 70-250
nucleotizi). Aceste “cozi” poly-A sunt adăugate posttranscripţional. Terminaţia 5’ a mARN-urilor sunt blocate prin adiţia
unor capete de m7 Gppp (7-metilguanozine reziduale legate de mARN prin legături trifosfat).
ARN ribozomal(ARNr) intră în alcătuirea ribozomilor asociat cu diferite proteine. El este sintetizat tot prin transcrierea
din ADN, după care catena ARNn se pliază formând porţiuni bicatenare datorită complementarităţii bazelor azotate. Un
ribozom este format din două subunităţi care vor recunoaşte (tot pe baza complementarităţii) şi vor ataşa într ele
nucleotidele de recunoaştere de la începutul moleculei de ARNm. Ribozomii au fost descoperiţi de savantul George Emil
Palade, laureat al premiului Nobel. Lanţul rARN-ului este constituit atât din porţiuni monocatenare cât şi din porţiuni
bicatenare helicoidale cu bucle monocatenare. În lanţul polinucleotidic al rARN-ului raportul molar între bazele azotate
componente este în favoarea bazelor purinice. Astfel conţinutul în adenină/uracil=21:19, guanină/citozină=36:25, iar
raportul general purine/pirimidine circa 1,3. Molecula de rARN are peste 1000 de nucleotizi.
ARN de transfer(ARNt) este specializat pentru aducerea aminoacizilor la locul sintezei proteice. Molecula este formată
din 70-90 de nucleotide. Are porţiuni bicatenare care îi dau forma unei frunze de trifoi. Are doi poli funcţionali: a) unul
la care se ataşează un anumit aminoacid; b) altul care conţine o secvenţă de 3 nucleotide care recunoaşte o anumită
secvenţă a ARNm unde se ataşează pe baza complementarităţii. sARN-ul sau tARN-ul este similar ca structură cu orice
acid ribonucleic. Este caracterizat printr-o slabă polimerizare , are rolul de a activa enzimele din citoplasmă. Apoi
reacţionează cu aminoacizii specifici –prin formarea grupărilor aminoacil-sARN- care sunt transferaţi la locul de
biosinteză a proteinelor: complexe mARN-ribozomi sau poliribozomi. Anumite părţi din catena de sARN, constituite din
serii scurte de nucleotizi, reprezintă bazele complementare ale codului mARN pentru un aminoacid caracteristic. În
asemenea porţiuni reprezentate de tripleţi de baze, denumite anticodoni, sARN-ul diferitelor specii este identic. Faptul că
în citoplasmă există toţi sau aproape toţi cei circa 20 de aminoacizi proteici, presupune că trebuie să existe un număr de
minimum 20 de tipuri de sARN, câte unul pentru fiecare aminoacid (maximum 64, câţi codoni se pot forma de cele patru
baze azotate). Moleculele de sARN constau dintr-o singură catenă, alcătuită din 75-80 de ribonucleotizi. La un capăt al
catenei (capătul 5’) se găseşte acid guanilic (G), iar la capătul 3’ se găseşte un triplet format din bazele CCA (citozină-
citozină-adenină). Între braţul scurt, cu G, şi braţul lung la nivelul primului nucleotid C, se formează punţi de hidrogen.
Regiunile bicatenare includ trei bucle monocatenare intermediare. Regiunea de curbură a lanţului polinucleotidic
reprezintă celălalt capăt al moleculei de sARN. Curbura este constituită dintr-un segment de trei nucleotizi
necomplementari, deci legaţi prin punţi hidrogenice. Acest triplet de baze a căpătat denumirea de anticodon tocmai pentru
a indica complementaritatea lui faţă de codonii mARN. Alte tipuri de ARN intră în constituţia cromozomilor atât la
procariote cât şi la eucariote.
Sinteza proteinelor : Proces care constă în polimerizarea aminoacizilor, în celule sau în vitro. (v.anexa3)Intr-o celulă
pot exista circa 10000 proteine care au rol esenţial în funcţionarea şi reproducerea celulei şi organismului. Biosinteza
proteinelor se desfăşoară în următoarele momente. În primul moment are loc transcripţia, care constă în sinteza mARN de
către una dintre catenele de ADN dintr-o genă. Acest mARN are o structură complementară catenei de ADN matrice,
reprezentând o “imagine în oglindă” a acestuia, o transcriere mecanică a codonilor catenei de ADN, respectiv a mesajului
genetic, cu simboluri complementare. În al doilea momont are loc translaţia care constă în migrarea mARN în citoplasmă
şi asocierea mARN cu ribozomii activi în sinteza proteică. Catena de mARN se fixează simultan prin absorbţie pe mai
mulţi ribozomi la distanţa între ei de 300-350A, formând poliribozomi. În al treilea moment are loc activarea
aminoacizilor, care constă în reacţia unui aminoacid cu adenozin-trifosfat (ATP) catalizată de aminoacil-ARN sinteza, şi
formarea de aminoacil-adenilat (aminoacil AMP), care se ataşează de o moleculă de tARN, determinând apariţia unui
complex aminoacil-tARN. Acest complex este transportat în locul lui propriu în lanţul proteic, determinat de mARN din
polizomi. Pe catena mARN din polizom, se vor amplasa, la nivelul fiecărui ribozom, numai acele complexe aminoacil-
tARN care, pe bucla centrală, reprezentând anticodonul, posedă o secvenţă de trei ribonucleotizi complementară codonilor
mARN din complexul polizomului. În acest fel aminoacizii sunt legaţi enzimatic într-o ordine impusă de ADN care a
matriţat mARN şi care joacă un rol direct în biosinteza proteinelor. În al patrulea moment are loc translaţia,
polimerizarea sau asamblarea aminoacizilor. Legătura se realizează între gruparea COOH a primului aminoacil care
reprezintă punctul activ al biosintezei progresive, cu gruparea NH2, a celui de al doilea aminoacil, în prezenţa enzimei
peptid-polimeraza, care catalizează formarea legăturilor peptidice între aminoacizi; încorporarea aminoacizilor este
ireversibilă; iau astfel naştere lanţuri polipeptidice care se eliberează de polizom, prin translocarea ultimului complex
aminoacil-tARN de ultimul ribozom din polizom, când acesta a ajuns în urma rotirii la extremitatea matricei mARN de
care se detaşează. Un lanţ polipeptidic se sintetizează într-un minut.
 Procesul prin care o genă conduce producţia unei gene este numit expresie genetică (gene expression). Genele sunt
exprimate prin transcriere din ADN în m-ARN urmată de traducerea din m-ARM în proteină. Cantitatea de expresie a
unei gene este fin acordată de o serie de mecanisme de control pentru a îndeplini nevoile temporale ale unei celule.
Multe studii ale transcripţiei sau focalizat asupra bacteriei e-coli. În general, transcrierea la procariote este mai simplă
decât la eucariote. Transcrierea ADN-ului în m-ARN la procariote este similară replicării ADN-ului. Ea este catalizată de
către o enzimă numită ARN polimerază. Matriţa de transcripţie este un lanţ simplu de ADN. Spirală dublă se desface şi o
bulă de transcripţie se mişcă de-a lungul ADN-ului, desrăsucind în mers o mică parte a spiralei duble şi adăugând
nucleotide complementare de ARN matriţie de ADN. Complementaritatea este definită acum de perechile AU, TA, CG şi
GC, unde fiecare pereche constă dintr-o nucleotidă a ADN-ului, respectiv o nucleotidă a ARN-ului. Transcripţia este
iniţiată numai la anumite secvenţe, ce semnalizează începutul unei gene, numite promotori. Transcriptia are loc
întotdeaună în direcţia 5’-3’, şi numai unul dintre cele două lanţuri desrăsucite este transcris. Promotorii au structură
specifică; Ei pot fi ades recunoscuţi prin două secvenţe specifice de 6 nucleotide ce apar, prima cu 35 de baze, iar a doua
cu 10 baze înainte de primul nucleotid care codifică m-ARN-ul. Secvente specifice la sfârsitul unei gene semnalizează
terminarea transcripţiei. Viteza de transcriptie este controlată de proteine care se leagă de ADN lângă pozitiile
promotorilor. Există represori care inhibă transcrierea şi activatori care stimulează activitatea polimerazei ARN.
EXEMPLU: La bacteria e coli, enzima β-galactosidase descompune lactoza în două zaharuri simple, glucoza şi
galactoza. Gena acestei enzime este exprimată numai în absenţa glucozei şi prezenţa lactozei. Dacă lactoza este prezentă
ea se leagă de o proteină represoare, împiedicând-o să se lege de ADN. Dacă glucoza este prezentă ea se leagă de o
proteină activatoare, împiedicând-o să se ataşeze de ADN. Astfel descompunerea lactozei în celulă este controlată printr-
buclă de control automat (feedback loop) care poate fi descrisă de regula de producţie următoare:
“if lactose and not glucose then produce β-galactosidase (dacă există lactoză dar lipseşte glucoza, atunci produ enzima
β-galactosidase!)”.
Procesul transcripţiei este mult mai complicat la eucariote, în special la organisme mari. La multe organisme eucariote
există trei polimeraze ARN diferite ce catalizează producerea a trei clase diferite de molecula ARN. Regiune ADNN-ului
care codează o genă este de regulă discontinuă, alternând între exoni (regiuni care comandă sinteza proteinelor) şi introni
(intervening regions- regiuni care aparent nu au nici un rol în sinteza proteinelor). Atât exonii cât şi intronii sunt transcrişi
în m-ARN în ordinea liniară în care apar, dar intronii sunt apoi înlăturaţi şi exonii sunt legaţi împreună în ordine.
Principalele etape sunt:
• transcripţia (transcription) O copie ARN a secvenţei genei este construită, inclusiv secvenţele complementare
atât pentru exoni cât şi pentru introni;
• încapsularea şi adenilarea (capping and adenylation) Secvenţe de nucleotide speciale sunt ataşate la capetele 5’
şi 3’ ale t-ARN;
• înădirea (splicing) ARN-ul este “operat” astfel încât secvenţele corespunzătoare intronilor sunt tăiate şi
înlăturate. Secvenţele de ARN corespunzătoare exonilor sunt apoi înădite împreună. Poziţia locurilor de înădire este
dictată de secvenţe scurte la limita intron/exon din genă.
Controlul vitezei de transcripţie la eucariote nu este complet înţeles. Deoarece genomul eucariotelor este mare oşi mai
bună selectivitate este necesară la utilizarea polimerazei ARN la transcrierea genelor decât la ADN-ul necodant (non-
coding DNA). O transcriptie eficientă necesită, de regulă, ca două sau mai multe proteine diferite să se lege în poziţii
apropiate începutului transcripţiei. Anumite poziţii de legătură numite intensificatori pot fi pot fi localizate la aproximativ
3kb (adică 3000 de baze perechi) de la începutul transcripţie, şi activarea lor poate creşte viteza de transcriptie de o sută
de ori (transcrierea este un proces rapid de ordinul 60 nucleotide pe secundă). Intensificatorii se pot întinde atât înainte cât
şi după startul transcrierii şi pot exista câţiva intensificatori care să afecteze o singură genă.
Translaţia = traducerea informaţiei m-ARN în informaţie de constituire a proteinelor.
O proteină este un lung lant de aminoacizi. Există 20 tipuri de aminoacizi ce apar în mod
obişnuit. Aceşti amino acizi au o structură asemănătoare diferind între ei prin lanţurile lor
laterale (radicali specifici). Mai exact aminoacidul este un compus organic ce conţine un
grup amino (NH2) un grup carboxil ( O = C − OH ), un atom de hidrogen şi un radical
specific. Aminoacizii succesivi sunt legaţi la capete lor prin legături peptidice (legătura
chimică ce se realizează între aminoacizi presupune eliminarea unei molecule de apă între
grupul carboxil a unui aminoacid şi gruparea amino a aminoacidului următor), deci
proteinele sunt polipeptide. O proteină se înfăşoară într-o structură tridimensională (3D) prin
formarea unor legături chimice între aminoacizi săi. Această structură determină funţia sa.
Traducerea lui m-ARN în limbaj proteic este guvernată de codul genetic, care a fost pusa
în evidenţă în 1964. Există 43 = 64 tripleţi de baze diferiţi, numiţi codoni. Şaizeci dintre ei
codează câte un amionoacid. Unul, AUG, codează şi un aminoacid dar este în acelaşi timp şi
un codon de start semnalând începutul translaţiei (traducerii).
 Ceilalţi trei râmaşi sunt codoni de stop ce semnalează sfârşitul tranlaţiei. Codul este degenerat deoarece un aminoacid
poate fi specificat de câţiva codoni diferiţi. Astfel nu există o secvenţă de nucleotide unică pentru o proteină dată. Codonii
apar ca tripleţi consecutivi nesuprapuşi de-a lungul m-RNA.
Translatia are loc în ribozomi: structuri submicroscopice din citoplasmă. În timpul translatiei, ribozomul se mişcă de-a
lungul moleculei m_ARN adaugând câte un amino acid la lanţul polipeptidic pentru fiecare codon “citit”. Există o
moleculă t-ARN specifică fiecărui tip de codon. Legăturile între nucleotidele t-ARN îi dau acestuia un aspect oarecum
asemănător cu o frunză de trifoi (cloverleaf) care are o de recunoaştere a codonului, numită anticodon, iar la unul dintre
capetele lanţului se va forma aminoacidul corespunzător. Translaţia începe cu codonul de start AUG şi succesivi t-ARN
transportă succesivi aminoacizi la locul de translaţie, unde fiecare este adăugat la lanţul polipeptidic. Translaţia se termină
când este atins un codon de stop în m-ARN. Câţiva ribozomi pot traduce m-ARN simultan. În acest mod, mai multe
polipeptide identice pot fi citite din aceeaşi secvenţă m-ARN într-un timp scurt. Translaţia are loc de la capătul 5’ la
capătul 3’ al m-RNA şi de la capătul amino la capătul carboxil al polipeptidei.
Codonii sunt secvenţe de 3 nucleotide mRNA, care codifica un aminoacid specific. Dintre cei 64 de codoni, 61 sunt
implicaţi direct în sinteza proteinelor; 3 sunt semnale de oprire (Stop) a sintezei.

Structura bicatenară dublu-elicoidală a ADN-ului

Tipuri de ARN celular

Sinteza proteinelor

Bibliografie :
http://www.biotech.icmb.utexas.edu/pages/science/nucacid_db_intro.html
http://www.ucmp.berkeley.edu/glossary/gloss3/dna.html
http://www.dnafiles.org/
http://fpce9.fizica.unibuc.ro/bioinfo/acizii_nucleici.htm
www.scritube.com