You are on page 1of 34

"De teamă să nu înviem,

Ne-au risipit cetățile, ne-au ucis altarele,


Toate frumuseţile, ca într-un blestem,
Ni le-au schilodit. Şi-am rămas doar cu Soarele.
Din el ne-am croit poteci în pădure, în munte,
Lîngă vetre mărunte,
Am logodit timpul cu statornicia.
Dacă te uiţi bine-apoi
În pietre nemuritori, suntem noi, numai noi:
Noi, Tracii!"

1
Pentru fostul stat al lui Decebal, cucerirea şi ocupaţia romană
a însemnat o cotitură a destinului istoric al vechiului popor de
plugari, păstori şi meşteşugari rurali. Ca provincie romană, Tracia
cunoaşte o perioadă de glorie în timpul lui Traian. Noile forme de
viaţă romană stabilite pe vechile temelii ale aşezărilor geto-dacice au
cunoscut o intensitate excepţională de ale cărei dimensiuni ne putem
da seama din marele număr de oraşe şi sate, castre şi aşezări
mărunte, de drumuri şi clădiri publice, cariere, mine şi variate alte
înteprinderi şi exploatări, produse ale unui uriaş proces de muncă
susţinut cu dârzenie, într-un efort colectiv înnoitor de ţară.
Toponomia indigenă a teritoriilor trace a fost preluată aproape
integral de ocupanţii romani, conservată cu amplificări şi adaosuri,
în mare parte romanizată.

2
ETNOGENEZA LIMBII ROMÂNE

Limbă romanică de tip oriental, limba română este produsul unui ansamblu de evoluții
și influențe, având la bază atât factori lingvistici (substrat autohton traco-dac, strat – limba latină
și suprastrat – elementul migrator) cât și extra lingvistici precum condițiile geografice, nivelul
civilizației, condițiile sociale etc.
Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment fundamental în istoria noastră
națională, întrucât arată cum s-a format civilizația noastră. Aceasta a reprezentat un proces
complex, îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică și creșterea puterii acesteia, cucerirea
Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populației daco-romane
în condițiile conviețuirii cu populațiile migratoare, răspândirea creștinismului, ducând în final la
crearea unei etnii distincte în spațiul central-sud-estisc european.
Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român. Cu
privire la etnogeneza românească au fost exprimate puncte de vedere dintre cele mai diverse,
adesea contradictorii sau fără dovezi concludente: originea pur latină a limbii și poporului român,
teoria continuității daco-getice, teoria migraționistă a românilor din sudul Daciei, teoria
rezistenței și a asimilării elementului latin, teza expansiunii spiritualității daco-geto-tracice etc.1
Majoritatea specialiștilor consideră că limba română își are originea în limba latină a
romanității orientale, vorbite în Dacia și în provinciile romane vecine, care a evoluat de-a lungul
vremurilor. Au fost asimilate împrumuturi diverse, în special slave2, dar și grecești, turcești,
sârbe, bulgare, ucrainiene sau maghiare. Mai târziu se constată deschiderea către lumea franceză,
italiană și spaniolă, într-un proces de relatinizare, nerefuzându-se împrumuturile din limbi
nelatine precum germana, engleza, rusa.
Ceea ce este esențial de reținut este faptul că, în ciuda împrumuturilor atât de diverse
din alte limbi cu care a venit în contact, limba română ”a menținut structura gramaticală a
limbii latine”, avându-și originea în latina vulgară (latina vorbită), nu în latina clasică (literară).
Astăzi se acceptă în general că istoria veche a românilor este expresia unui proces de
sinteză daco-romană şi a unui proces adiacent de integrare şi de asimilare a elementului migrator.
Potrivit majorităţii cercetătorilor (istorici, lingvişti, etnologi,etc.), limba română este rezultatul
acţiunii conjugate a mai multor straturi : elementul dac, roman şi migrator.
Teritoriul de formare, „problematica cea mai grea din istoria limbii române” după
părerea lui Ovid Densusianu, a fost sursa unor îndelungate şi energice dispute istorice și
științifice. În pricipiu dicuţia rămâne încă deschisă, în sensul că cercetările istorice, arheologice
şi lingvistice furnizează permanent noi elemente în măsură să întregească şi să nuanţeze opiniile
istoricilor şi lingviştilor.

1
„Astăzi se acceptă, în general, că istoria veche a românilor este expresia unui proces
major de sinteză daco-romană și a unui proces adiacent, de integrare și de asimilare a
elementului migrator” – Maria Cv. Cătănescu.
2
”Năvala limbă slavă ...” – G. Călinescu.

3
TEORIILE GENEZEI ROMÂNEŞTI

Teoria imigraționistă (Balcanică) – a Au mai fost găsite dovezi ale continuității


originii sud-dunărene dacilor în peste 1000 de localități, iar niște
inscripții din alte provincii romane atestă
Formarea poporului român și a limbii
prezența soldaților de origine dacă. Din acea
române la sudul Dunării, ca urmare a părăsirii
perioadă dateaza toponimele și hidronimele care
Daciei prin retragerea aureliană, a fost susținută
au fost transmise romanilor și au rămas până
și de savanți români, dar mai ales de autori
astăzi (Donaris, Maris, Alutus etc). Toate
străini. Între ei diferențele sunt majore, deși
acestea dovedesc faptul că dacii nu au disparut
acceptarea unei întinse zone sud-dunărene drept
după anul 106, ba mai mult și-au continuat
„patrie primitivă” a românilor constituie, fără
existența în același teritoriu.
îndoială, un punct comun deloc neglijabil.
Această ipoteză a fost formulată mai întâi de Fr.
Teoria originii nord-dunarene
J. Sulzer, care își propunea să demonstreze că
„actualii vlahi nu se trag din volohii ori din
bulgarii lui Nestor și încă mai puțin din romanii Avansată de personalități ilustre ale

din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu culturii românești vechi și moderne (D.

trebuie considerați aborigeni, ci ca un popor Cantemir, P. Maior, B. P. Hașdeu), această

care a venit aici în timpuri mai târzii” sau că teorie nu a beneficiat de demonstrații științifice

„valahii au luat ființă în Moesia, Tracia și în convingătoare, astăzi această teză având doar

regiunile de acolo de primprejur, nu în Dacia”. valoare istorică.

În secolul al XIX-lea, Robert Rőessler


reia aceeași teorie, fixând trecerea românilor la Teoria continuității (cea viabilă) –a
nordul Dunării la sfarșitul secolului al XII-lea și originii duble, nord și sud dunărene
în „timpul imediat următor”. Mai mult, el
clădește un întreg sistem de ipoteze explicative – Procesul complex, unitar și inseparabil
istorice și lingvistice. de constituire a poporului român și a limbii
În lucrarea sa Robert Rőessler afirmă că române a avut loc pe un întins teritoriu
dacii au fost omorâți în masă după anul 106. romanizat, care cuprindea regiuni situate la
Este evident că acest lucru nu este adevărat nordul și la sudul Dunării: Dacia și Dobrogea,
datorită faptului că romanii aveau nevoie de sudul Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioară și
forță de munca și nu le stătea în obicei să Moesia Superioară și regiunile locuite de dacii
masacreze populațiile din teritoriile nou cucerite. liberi.

4
În aceasta ordine de idei, important este f. Cimitirele dacice cu urne de incinerație
și faptul că pentru populația romanizată din care dovedesc că dacii și-au păstrat ritul de
spațiul daco-moesic, Dunărea a fost numai un înmormântare și în timpul ocupației romane;
hotar administrativ, „politic și strategic”; fluviul g. Numeroase răscoale ale populației
nu a constituit deci o frontieră etnic, lingvistică, autohtone împotriva ocupației romane;
economică sau culturală ceea ce a permis h. Prezența a numeroase antroponime în
mobilitatea populației și a favorizat menținerea inscripțiile latine;
caracterului unitar de ansamblu al limbii i. Terminologia agricolă, pastorală și
române. religioasă;
Susținută de istorici și de filologi (A. D. j. ”CRONICA KIEVULUI” – ”Cronica lui
Xenopol, N. Iorga, S. Pușcariu, Al. Rosetti), Nestor”;
ipoteza apariției și dezvoltării limbii române în k. ”GESTA HUNGARORUM” – în care se
spațiul romanizat nord și sud dunărean este consemnează o ocupare a Pannoniei de către
confirmată de diversitatea dovezilor istorice, unguri (în secolul al IX-lea) și trecerea lor
arheologice si lingvistice. ulterior în Transilvania (secolul al X-lea),
Asemănările dintre română și albaneză regiune locuită de vlahi.
nu sunt rezultatul unor împrumuturi ci al
fondului primar comun indoeuropean.
Prezența elementelor slave nu se explică
prin proveniență sudică deoarece și la nordul
Dunării a trăit o populație slavă care a fost
asimilată.
→ Argumente potrivit cărora teoria
continuității este cea viabilă:
a. Hidronimia majoră este de origine traco-
dacă (Argeș, Dunăre, Criș, Olt, Tisa etc.);
b. Obiecte caracteristice paleocreștine
(simboluri): sarcofage cu însemnul crucii,
obiecte de podoabă ce aparțin traco-dacilor;
c. Mărturii documentare (cele șapte scene de
pe Columna lui Traian);
d. Prezența dacilor în trupele auxiliare romane
(Cohors Dacorum);
e. Tezaurele monetare din secolele II-III;

5
FONDUL AUTOHTON TRACO-DAC

Relatările cele mai importante despre daci apar în patru locuri, anume în cărțile: VIII, 2,2
(referiri la triburile germanice prezente în Dacia), VIII, 6, 2 (relatări despre transformarea Daciei
în provincie romană de către Traian), IX, 8, 2 (date despre pierderea controlului militar roman
asupra Daciei în timpul lui Gallienus) și IX, 15, 1 (referiri la retragerea legiunilor și a rețelei
administrative romane în sudul Dunării, sub Aurelian).
Populația traco-dacă era alcătuită din mai multe triburi ce locuiau un teritoriu mai vast
decât cel al României de astăzi (Nord-estul Peninsulei Balcanice, Dacia, regiunile de la Marea
Neagră și Dunăre până la Carpații Galițieni).
Limba traco-dacilor nu s-a păstrat deoarece lipsește baza documentară esențială, ea fiind
ulterior asimilată de limba cuceritorilor.
Există un fond lexical autohton existent în limba română și cea albaneză de circa 90 de
cuvinte.
Continuitatea elementului autohton traco-dac, în timpul cuceririi romane și a elementului
daco-roman, în timpul migrațiilor barbare, sunt adevăruri susținute de argumente istorice,
lingvistice, arheologice, etnografice etc., care au forța unor axiome.
În absența unor dovezi științifice care să le clarifice incontestabil proveniența, cuvintele
considerate ca aparținând fondului autohton traco-dac sunt relativ puține, înregistrate în DEX
prin analogie cu albaneza: aprig, baltă, baci, bordei, barză, balegă, burtă, beregată, brad, brâu,
buză, ceafă, căpușă, cătun, cioară, coacăză, copac, floră, groapă, grumaz, grapă, mal, muiere,
mazăre, măgură, măceș, mânz, năpârcă, pârâu, pupăză, strungă, sterp, șopârlă, vatră, viezure.
Alte cuvinte susceptibile să aparțină fondului autohton sunt înregistrate ca având etimologie
necunoscută (mărar – albaneză, neogreacă, țap – albaneză, sanscrită).
La acestea mai pot fi adăugate câteva nume de râuri (hidronimie) – Argeș, Criș, Motru,
Mureș, Olt, precum și alte câteva elemente – în fonetică (vocala ă, consoanele ș și h) sau în
morfosintaxă (modul de formare a numeralelor cardinale, de la unsprezece la nouăsprezece și a
celor care denumesc zecile – douăzeci, treizeci etc.).
ORIGINILE TRACO-DACE ALE POPORULUI ROMÂN

Primul tablou real al cununei carpatice ce înconjura țara dacilor îl găsim la Iordanes,
autor care scrie în secolul al VI-lea p. Hr., dar utilizează, indirect, izvoare din secolul I p. Hr.:
„(Dacia) sita trans Danubium corona montium cingitur”(„Dacia, situată dincolo de Dunăre,
este încinsă în coroana munților”).
Tot în perioada timpurie avem primele știri despre geți, Herodot și Tucidide cunoșteau
doar ramura geților de la sudul Dunării de Jos, nord-estul Platformei Prebalcanice (zona Varna-
Razgrad). Mai târziu aflăm și despre geții din stânga Dunării, cu prilejul expedițiilor
macedonene.
Tot de la Herodot aflăm despre agatirși, ce sălășluiau la izvoarele râului Mariș – deci
locuiau în aria intracarpatică – și despre sigini, situați poate în Câmpia Tisei. În nord-vestul
Bulgariei de astăzi se aflau, potrivit lui Tucidide, tribalii, iar în sudul Dobrogei și în preajma
cetății Odessos locuiau crobizii, înruditi cu geții, dacă nu chiar geți. Tot prin Dobrogea locuiau și
trizii, probabil tot un trib getic.
Din cele relatate în izvoarele literare rezultă că în perioada veche geții, respectiv tracii
nordici, aveau ca limită sudică culmea nordică a Balcanilor, iar la răsărit ei ajungeau până în
zona cetății Tyras; aici locuiau tyrageții și se întindea “pustiul geților”, cum desemna Strabon.
Întinderea geto-dacilor spre nord și spre vest nu este descrisă de textele mai vechi. Abia pe la 50
a. Hr. Caesar relatează că “Pădurea hercinică” (prin care el înțelegea codrii de pe versanții
nordici ai Alpilor până în munții Slovaciei) se învecina cu țara dacilor și a anarților (un trib celtic
din nord-vestul Daciei).

Conform ”Istoriei credințelor și ideilor religioase, vol II” (Mircea Eliade), cea mai veche
cultură tracă ni se înfățișează ca sinteză a unui important substrat al epocii bronzului cu aportul
triburilor seminomade sosind din Ucraina. Etnogeneza tracilor are loc într-o regiune destul de
întinsă, între Nistru, Carpații Nordici și Munții Balcani.
Creațiile religioase ale tracilor și geto-dacilor par să fi împărtășit deopotrivă un destin
nefericit. Grecii recunoscuseră destul de devreme originalitatea și forța religiozității trace.
Diverse tradiții localizau în Tracia sau în Frigia originea mișcării dionysiace și o mare parte a
mitologiei lui Orfeu. În „Charmide”, Socrate vorbește cu admirație despre medicii „regelui trac
Zalmoxis”, a căror doctrină și practică erau superioare ale medicilor greci. Dar, cu excepția
câtorva informații prețioase, comunicate de Herodot apropo de scenariul mitico-ritualic al lui
Zalmoxis, informațiile privind religiile tracă și traco-getă sunt puțin numeroase și aproximative.
E adevarat că, mai ales în epoca imperială romană, monumentele religioase abundă, totuși, în
absența mărturiilor scrise, interpretarea lor este ezitantă și provizorie. Ca și celții, sacerdoții și
asceții traci și geto-daci nu se încredințau scrierii. Puținul pe care îl știm despre mitologia,
teologia și riturile lor ne-a fost transmis prin autorii greci și latini, adică printr-o interpretațio
graecă și latină. Dacă Herodot nu și-ar fi notat anumite convorbiri cu grecii din Helespont, n-am
fi cunoscut scenariul mitico-ritualic al lui Zalmoxis și nici numele de Gebeleitis. Desigur, că și la
slavi și la baltici, precum și la vechii germani și la urmașii celților, moștenirea religioasă a
tracilor s-a conservat, cu inevitabile modificări, în obiceiurile populare și folclorul popoarelor
balcanice și ale romanilor. Dar analiza tradițiilor folclorice europene în perspectiva istoriei
generale a religiilor este încă la inceputurile sale.
După Herodot, tracii adorau pe Ares, Dyonisos și Artemis; totuși, regii venerau pe
Hermes, ai cărui descendenți se credeau. Plecând de la această succintă informație devenită și
mai enigmatică printr-o interpretațio graecă, s-a încercat să se reconstituie panteonul inițial al
tracilor. De la Homer până la Vergiliu, tradiția consideră Tracia ca fiind patria lui Ares, zeul
războiului. Pe de alta parte, tracii erau vestiți pentru însușirile lor războinice și indiferenta lor în
fața morții; prin urmare, se putea admite că un zeu de tip Ares era șeful panteonului lor. Este,
totuși, cu putință ca Ares, trac, să fi fost la origine un zeu al cerului, devenit apoi zeu al furtunii
și al războiului. În acest caz, Artemis ar fi o divinitate chtoniana (subterană), analoaga zeițelor
trace Bendis sau Kotyto; Herodot ar fi numit-o Artemis (în loc să-i spună, de exemplu, Demeter)
din cauza naturii salbatice a pădurilor și munților Traciei.
Dacă această citire este acceptată, se poate presupune, de asemenea, existența, la cei mai
vechi traci, a mitului exemplar al hierogamiei dintre zeul furtunii și Mama-Pământ; Dionysos ar
fi fructul acestei uniri. Grecii cunoșteau numele trace ale lui Dionysos: cele mai obișnuite erau
Sabos și Sabazios. Cultul lui Dionysos trac amintește ceremoniile ce se desfășurau în timpul
nopții, în munți, la lumina făcliilor; o muzica sălbatică îi îndemna pe credincioși să scoată țipete
de voioșie într-un dans circular, furios și învârtejit. „Mai ales femeile erau acelea care se
dădeau aceastor dansuri dezordonate și epuizante; costumul lor era straniu; ele purtau
bessares, lungi veșminte fluturânde, făcute, pare-se, din piei de vulpe; deasupra acestora, piei
de căprioare și, probabil, pe cap, coarne”. În maini țineau șerpi consacrați lui Sabazios,
pumnale sau tirsuri. Ajunse la paroxism, la nebunia sacră, ele apucau animalele alese pentru
sacrificii și le rupeau în bucăți, sfâșiindu-le și mâncându-le carnea crudă. Omofagia rituală
săvârșea identificarea cu zeul; participanții se numeau acum Sabos sau Sabazios.
În medii de acest tip s-au dezvoltat în Grecia practicile și concepțiile religioase cunoscute
sub numele de orfism. Credința în nemurire și certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat,
duc, la anumite triburi trace, la o exaltare aproape morbidă a morții și la o depreciere a existenței.
Numeroșii autori antici explicau curajul excepțional al tracilor în lupte, prin convingerilor lor
eshatologice. Martianus Capella le atribuia chiar o adevarată „poftă de moarte”, căci „li se
părea frumos să moară”. Se poate recunoaște această valorizare religioasă a morții în anumite
creații folclorice ale romanilor și ale popoarelor sud-est europene.
Câteva secole mai târziu, monumentele zise ale „eroilor cavaleri” se înmulțesc în
Balcani, Eroul-Cavaler fiind identificat cu Apollo. Este vorba totuși de o concepție mai târzie
care nu lămurește deloc teologia „regală” menționată de Herodot.
Același istoric declară că geții „sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.”Ei se cred
nemuritori”, continuă Herodot, „credința lor este că ei nu mor și că cel care piere se duce la
Zalmoxis, o ființă divină; unii numesc acea ființă Gebeleizis.” Este prima și ultima dată când
numele lui Gebeleizis apare în literatură3. Ca și Zbelsurdos, Gebeleizis ar fi un zeu al furtunii,
sau mai degrabă un vechi zeu al cerului. După ce relatează sacrificiul unui sol trimis de
Zalmoxis, Herodot adaugă: „Aceiași traci, altădată, când tună și fulgeră, slobodă săgeți în aer
împotriva cerului, amenințându-l pe acest zeu căci ei nu cred că există vreun alt zeu decât al
lor.”
În ciuda mărturiei lui Herodot, este greu să-i consideri pe Zalmoxis și Gebeleizis unul și
același zeu. Structurile lor sunt diferite, cultele lor nu seamănă. Zalmoxis nu are nimic din
atributele unui zeu al furtunii. În ce privește trasul cu arcul, ne putem întreba dacă Herodot a
înțeles bine sensul ritualului. E foarte probabil că nu zeul (Gebeleizis) era cel amenințat, ci
puterile demonice întruchipate în nori. Altfel spus, era vorba despre un act cultual pozitiv, era
imitat, și indirect era ajutat, zeul fulgerelor împotriva demonilor beznelor.
Informațiile cele mai prețioase aduse de Herodot sunt în legătură cu mitul și cultul lui
Zalmoxis. După cele ce aflase de la grecii din Hellespont și de la Marea Neagră, Zalmoxis ar fi
fost un vechi sclav al lui Pitagora: „eliberat, el ar fi adunat multe bogății și, îmbogățit, s-ar fi
întors în țara lui. Cum tracii trăiau în sărăcie și erau mai degrabăa fără învățătură.”, Zalmoxis
a pornit să-i civilizeze.
Istoricul grec relatează, de asemenea, ritualul specific legat de Zalmoxis: trimiterea la
fiecare patru ani a unui sol însărcinat să-i comunice zeului „ceea ce doresc în fiecare
împrejurare”. Câțiva bărbați țineau cu vârful în sus trei suliți și cel desemnat prin tragere la sorți
era aruncat în aer; căzând, el era străpuns de vârfurile celor trei sulițe. Sacrificiul făcea posibilă
comunicarea unui mesaj, altfel spus reactualiza raporturile directe dintre geți și zeul lor, așa cum
fuseseră la început, când Zalmoxis se afla printre ei. Sacrificiul și trimiterea mesagerului
constituiau întrucâtva o repetiție simbolică (deoarece era ritualică) a întemeierii cultului: se
reactualiza epifania lui Zalmoxis la capătul celor trei ani de ocultare, cu tot ceea ce implica ea,
anume asigurarea nemuririi sufletului.
La începutul erei creștine, Strabon prezintă o nouă versiune a mitului lui Zalmoxis,
bazându-se mai ales pe documentația culeasă de Posidonius. Zalmoxis a fost sclavul lui Pitagora;
însa ceea ce a învățat de la maestrul său nu este doctrina imortalității, ci „unele lucruri privind
astrele”, adică știința de a prezice evenimentele viitoare după semnele cerești. Strabon adăuga la
aceasta o călătorie în Egipt, țara magiei prin excelență. Grație științei sale astronomice și
prestigiilor sale magice și profetice, Zalmoxis reușește să fie asociat la conducerea țării de către
rege. Mare preot și profet al „zeului cel mai adorat din țara lor”, Zalmoxis s-a retras într-o
peșteră pe culmea muntelui sacru Kogainon, unde nu-i primea decât pe rege și pe slujitorii lui și,
mai târziu, aceștia i s-au adresat ca unui zeu. Strabon adăuga: „când Burebista domnea peste
geți, cinstirea aceasta o avea Deceneu, și, într-un mod sau altul, regula pitagoriciană a abținerii
de a se hrăni cu ființe care au viață se păstra încă, așa cum fusese propovăduită de către
Zalmoxis.”
În noua etapă a religiei geto-dacilor, aceea despre care ne prezintă informații Posidonius
și Strabon, caracterul lui Zalmoxis arată sensibil modificat. Există, mai întâi, indentificarea

3
Încă Tomashek recunoscuse acest teonim, o paralelă a zeului trac Zbelsurdos.
zeului Zalmoxis cu marele preot, care a sfârșit prin a fi divinizat cu același nume. În plus, nu se
afla nici o aluzie la un cult de structură misterică, așa cum ni-l prezentase Herodot. Pe scurt,
cultul lui Zalmoxis este dominat de un mare-preot care trăiește solitar pe vârful muntelui, fiind
totodată asociatul și sfetnicul regelui.
În multe așezări de epocă geto-dacică s-au aflat figurine miniaturale, mai ales
antropomorfe. Corpul lor fusese modelat în mod grosolan, abia distingându-se membrele și,
uneori sexul. Descoperirea, în 1990, în cursul săpăturilor efectuate în dava de la Poiana (Tecuci),
aveau, cele de sex feminin, mâinile legate la spate, iar cele masculine erau străpunse; tot acolo
s-a găsit și un cuplu de figurine unite într-o symplegma. Astfel de obiecte în Dacia, redate în lut,
se cunosc din mai toată lumea orientală și mediteraneană, servind pentru ritualuri magice și
vrăjitorie, dar fiind și de natură apotropaică, și erau confecționate din diverse materiale (ceară,
lut, lemn, plumb etc.).
Tot în cadrul activităților cultice se situează muzica și dansul. Desigur, este cu neputință
să distingem elementul specific populațiilor din Dacia în acest domeniu. Descoperirile
arheologice de piese componente ale unor instrumente muzicale (muștiuce de instrumente de
suflat sau fluiere din os ori din lut) nu fac decât să confirme un lucru presupus ca sigur încă
dinainte. Este îndeobște recunoscut că multe din motivele melodice ale folclorului balcanic își au
originea și prototipul în vremuri străvechi, dar identificarea lor pe etnii nu este decât speculativă.

1. Mituri dacice

 După cucerire, Dacia a fost colonizată cu coloniști aduși din provinciile romane
occidentale cu deosebire din Serbia, Bulgaria, Ungaria și Austria de astăzi; dar o mare parte au
venit din Asia Mică. Totuși acești coloniști de origini diferite vorbeau limba latină și o
întrebuințau ca limbă a raporturilor zilnice;
 Orientarea politică și economică a Daciei spre vest a făcut ca noua provincie să rămână
în contact cu provinciile occidentale primind inovațiile lexicale pornite din centru: cea mai
importantă arteră comerciala fiind Dunărea;
 Creștinismul pătrunde în Dacia sub formă latină; generalizarea culturii creștine în
provinciile dunărene nu se produce decât în secolul al IV-lea; înainte de secolul al IV-lea
creștinismul se infiltrase în Dacia prin coloniști orientali;
 După părăsirea oficială a Daciei de către Aurelian, efectuată începând cu anul 271 în
legătură cu campania lui Aurelian în Orient și crearea provinciilor sud-dunărene (Dacia Ripensis
și Dacia Mediterranea), viața romană a continuat în provincia romanizată și în special în Banat.
2. Superstiții traco-dacice

• CUPTOR – are 31 de zile, ziua are 14 ore, noaptea are 10 ore (calendarul vechi).
Lună dedicată vechiului reformator al calendarului roman pe 10 ani, Iulius Cezar.
Întrucât luna iulie era perioada când se înregistrau cele mai mari temperaturi din întregul an, se
coceau și se recoltau lanurile de grâu, poporul a numit-o luna lui Cuptor. Calendarul popular
cuprinde mai multe sărbători și obiceiuri dedicate secerișului și forțelor potrivnice omului
(furtuni, grindină, trăsnete, incendii, secetă etc.).
În anii secetoși peisajul spiritual al agricultorului este completat cu alte obiceiuri
(Paparuda, Caloianul), ceremonii și procesiuni religioase.

PREVESTIRI
La miezul lunii de va tuna cu un ceas înainte de amiază, iarna va veni grăbită, iar de va
tuna cu un ceas după amiază, iarna va veni mai târziu. Dacă în aceiași zi din mijlocul lunii,
soarele va străluci, iarna va fi molcuță.

IMNURI DACICE

La început a fost cuvântul dac


Ca lupii, stând la pândă. Ce-a pus pecetea peste țara-n care
Vom însera cu anul
Cei ce se nășteau, ca frunza pe copac,
Și-om deveni pământuri.
Ne-o ține minte neamul Se-nțelegeau în limba vorbitoare.

Frumoși ca două cânturi. Când Herodot a scris cine sunt dacii,


Ne vom zidi-n Credința, Dacii trăiau de mult pe-acest pământ,
În bolta Casei noastre, Erau cei mai viteji dintre toți tracii,
Vom ninge cu voință Vorbeau o limbă clară, în cuvânt.
Și vom ploua cu astre.
Vom asfinți cu veacul De mii și mii de ani, nimeni nu știe
Și-om deveni zăpadă. De când sunt dacii în câmpii și munti,
Ne-o pomeni săracul Cuvintele în care și-acum se scrie
Erau și-atunci vorbite de părinți.
În plânset de baladă...
Ne-o crește foc din Suflet, Când Herodot a scris cine sunt dacii,
Ne-or plânge-n palme macii.
Dacii trăiau de mult pe-acest pamânt,
Când ne-om opri din umblet,
Feciori ai Sfintei Dacii Erau cei mai viteji dintre toți tracii,
Vorbeau o limbă clară, în cuvânt.
ROMANIZAREA. LATINITATEA LIMBII ROMÂNE

1. PROCESUL DE ROMANIZARE

Romanizarea reprezenta procesul asimilării de către imperiul roman a unor popoare


antice, inclusiv a traco-geto-dacilor. Romanizarea traco-geto-dacilor a însemnat îmbinarea
civilizației romane cu civilizația autohtonă din spațiul carpato-balcanic, preluarea de către
băștinași a culturii de tip roman, a structurilor sociale, economice, spirituale romane și a limbii
latine ca mijloc de comunicare.
Romanizarea a cuprins două faze consecutive: asimilarea economico-culturală și
asimilarea lingvistico-spirituală. Procesul romanizării traco-geto-dacilor a avut o durată
cronologică destul de mare și o răspândire teritorială foarte largă. Timpul romanizării cuprinde
perioada dintre secolele II-I a.Hr. și sec. IV-V p.Hr., iar spațiul romanizării include întregul
teritoriu al Daciei istorice, inclusiv regiunile dacilor liberi și jumătatea de nord a Traciei
balcanice.
Romanizarea traco-geto-dacilor s-a realizat datorită unor factori, care în dependență de
timp, spațiu și alte condiții au contribuit la asimilarea relativ rapidă a traco-geto-dacilor. Printre
factorii de bază ai romanizării traco-geto-dacilor pot fi evidențiați următorii: limba latină,
colonizarea romană, armata romană, instituția cetățeniei romane, dreptul roman, sistema
administrativă provincială, cultele religioase romane, religia creștină, căsătoriile mixte daco-
romane, educația de tip roman, valorile culturale și morale romane, urbanizarea, așezările rurale
romane, relațiile economico-comerciale, sistemele de alianțe cu dacii liberi etc. Factorii
hotărâtori ai romanizării au fost limba latină și creștinismul.
Limba latină a reprezentat principalul factor al romanizării. Răspândirea rapidă a limbii
latine printre daci s-a datorat faptului că latina era unicul mijloc de comunicare în administrație,
în instanțe judiciare, în unități militare, în relațiile comerciale, în centrele religioase, în educație,
etc.
Instituția cetățeniei romane a reprezentat unul dintre cele mai efective instrumente ale
romanizării, dat fiind că titlul de cetățean al Romei deschidea numeroase drepturi de ordin social,
economic, politic, etc. Semnarea de către împăratul Caracala a decretului din anul 212 privind
acordarea cetățeniei romane tuturor oamenilor liberi din imperiul roman, inclusiv populației
dacice a reprezentat un eveniment crucial pentru procesul de romanizare a populației autohtone
din Dacia.
Cel mai important factor al romanizării geto-dacilor din perioada de după anul 275 a fost
religia creștină care pătrunde la nordul Dunării, în mod sporadic, încă din timpul stăpânirii
romane. Dar pe o scara mai largă noua religie se răspândește aici în prima jumătate a secolului al
IV-lea d.Hr.
Din contopirea elementului etnic de bază, reprezentat de daco-geți cu cel roman s-a
constituit populația daco-romană, vorbitoare de limbă latină.
Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de
ani, cuprinși între 106 – 274/275. Această perioadă, ferm delimitată istoric, acoperă numai faza
de maximă forță și eficiență a romanizării ca proces oficial și organizat, durata reală fiind mai
mare. Procesul a continuat și după părăsirea Daciei, cu aproximație, până în secolul al VII-lea:
limba latină sau diverse forme de civilizație materială și spirituală n-au putut fi retrase o dată cu
armata sau cu funcționarii publici. Deosebită este poziția Dobrogei, care va rămâne parte
integrantă a Imperiului până în anul 602. Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil, iar
consecințele acesteia au fost de natură etno-lingvistică.
Provincia Dacia va fi stăpânită timp de 165 de ani (106-271). Limba dacilor a dispărut,
instituindu-se o latină unitară, atestată de cele 3000 de inscripții romane, descoperite pe întreg
teritoriul României. Columna lui Traian4 reprezintă cel mai important document de atestare a
evenimentelor istorice. Apar, în acest sens, nume de persoane și de locuri (onomastică și
toponimie) preluate de la daci: Apulum (Alba Iulia), Ampeium (Zlatna), Potaissa (Turda),
Napoca (Cluj), Comidava (Râșnov), Drobeta (Turnu-Severin), Daphne (Oltenița), orașe
importante în ceea ce privește romanizarea dacilor. Nume de râuri: Aluta (Olt), Crissus (Criș),
Samus (Someș), Tibiscus (Timiș), Argessas (Argeș) etc.
În rândurile de mai jos ne oprim la fragmentul care relatează transformarea Daciei în
provincie romană (Cartea VIII, 6, 2). Iată textul latin și traducerea sa:
“Defuncto Traiano, Hadrianus ... statim provincias tres reliquit quas Traianus addiderat
et de Assyria, Mesopotamia, Armenia revocavit exercitus ac finem imperii esse voluit Euphraten.
Idem Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives Romani barbaris traderentur
proptea quia Traianus, victa Dacia, ex tot orbe Romano infinitas eo copias hominum
transtulerat ad agros et urbes colendas, Dacia enim diuturno bello Decebali viris fuerat
exhausta.”
“După ce Traian a murit, Hadrian ... a lăsat îndată cele trei provincii pe care Traian le
adăugase [la Imperiu] și a rechemat armata din Asiria, Mesopotamia, Armenia și a vrut ca
Eufratul să fie hotarul Imperiului. Încercând să facă același lucru în Dacia, prietenii l-au
oprit ca nu cumva mulți cetățeni romani să fie dați barbarilor, deoarece Traian, după ce
4
Columna lui Traian este un monument situat în Roma, construit din ordinul
împăratului Traian. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere de
Forul roman. Terminat în 113, basorelieful în formă de spirală comemorează victoria lui
Traian în campania sa de cucerire a Daciei.
Columna are o înălţime de aproximativ 30 de metri şi conţine 18 blocuri masive de
marmură, fiecare cântărind 40 de tone.
Inițial în vârful columnei se afla o statuie a lui Traian, însă ea a fost înlocuită în
secolul XVI cu o statuie a Sfântului Petru.
Basorelieful prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din
101-102 (în partea de sus a columnei) și 105-106 (în partea de jos a acesteia).
Atingând apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în
spirală trunchiul coloanei şi care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele
dacice, prin caracterul lor de document istoric, constituie un adevărat "act de naştere"
al poporului român.
Dacia fusese învinsă, adusese acolo din toata lumea nenumărate mulțimi de oameni, pentru a
cultiva ogoarele și a popula orașele, căci Dacia fusese secătuită de barbați în lungul război cu
Decebal.” (tr.n.).
Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a
constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă; generalizarea latinei a determinat
fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne, traco-dacă. Această
substituţie de limbi s-a produs în cadrul unui proces încet, îndelungat, paşnic şi mai ales necesar;
numai latina putea garanta populaţiilor cucerite posibilitatea de comunicare cu reprezentanţii
imperiului – soldaţi, funcţionari publici, colonişti şi comercianţi. În astfel de condiţii, limba
latină era elementul de unitate şi de coeziune, situat deasupra diversităţii sociale, politice, etnice
şi lingvistice.
Romanizarea nonlingvistică a constat în preluarea de către populaţia autohtonă a unor
elemente de civilizaţie spirituală şi materială romană – rituri, credinţe, forme de organizare
administrativă, tipuri de edificii sau aşezări umane, obiecte de uz curent.
În ceea ce priveşte religia, dacii împărtăşeau obiceiuri şi credinţe păgâne peste care s-au
revărsat mentalităţile civilizate ale cuceritorilor latini. Creştinismul s-a întins cu uşurinţă în
întregul Imperiu Roman prin convertirea unui număr mare de oameni. Dacia a beneficiat de
numeroşi propovăduitori laici, creştini, fie ei soldaţi, fie civili, care umpleau închisorile
imperiului şi, pentru a nu fi sacrificaţi, au găsit uşor scăpare în trimiterea lor în noua colonie
imperială. Acesta este sensul golirii închisorilor şi colonizării Daciei, cu creştini, nu cu tâlhari,
condamnaţi pentru cine ştie ce delicte grave. Printre cei trimişi în Dacia s-au aflat cavaleri,
tribuni, senatori şi chiar foşti consuli, datorită, probabil, soţiilor lor, femeile fiind acelea care s-au
convertit mai lesne.
În anii 271-274 armatele romane părăsesc spaţiul provinciei Dacia pe care nu o mai
puteau apăra în faţa atacurilor populaţiilor migratoare. Însă nu putea fi evacuată întreaga
populaţie romană din Dacia, ipoteză confirmată arheologic şi numismatic.
Toate acestea dovedesc faptul că la baza formării poporului român a stat un proces
îndelungat şi neîntrerupt, început din perioada existenţei regatului dac, continuat după 106 sub
influenţa romană, iar după 271 influenţat de migratori. În concluzie românii sunt unici, având un
caracter etnic total diferit de celelalte popoare ce îi înconjoară.
În Dacia felix (Dacia cea fericită) se continuă procesul de romanizare și după părăsirea
oficială a Daciei de către împăratul Aurelian (271), prin intensificarea pătrunderii limbii latine în
masele largi rurale. Astfel, limba latină s-a generalizat treptat și în rândul dacilor liberi
neromanizați, după anul 300, atât în vechea provincie romană, cât și în rândul populației daco-
romane rămase pe loc.
2. LATINITATEA LIMBII ROMÂNE

Între conditiile istorice și sociale în care s-au format limba și poporul român reținem, mai
întâi, faptul că acesta a fost un proces îndelungat, care a început cu aproape 200 de ani înainte de
cucerirea militară a Daciei (105-106 d. Hr), din momentul în care romanii au ajuns la Dunăre, pe
care au transformat-o într-unul din drumurile lor princpiale, în centrul și sud-estul Europei. Pe
baza descoperirilor arheologice ale lui Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, în „Istoria Românilor”, a
arătat, încă din 1963, că odată cu garnizoanele romane de pază ale drumului roman care devenise
Dunărea, începuseră și penetrări de populație pașnică romană, în Dacia, prin meseriași,
negustori, agricultori. Un rol deosebit, înainte de cucerire, l-a avut înfrângerea dacilor de către
romani, în sud-vestul Transilvaniei, la Tapae, în anul 88 d.Hr. pentru ca după pacea din 89
Decebal să devină apropiat Romei – explicabilă fiind și latinizarea chiar a numelui Decebalus,
după inscripțiile cu litere latine de pe cele două case descoperite în ruinele palatului de la
Sarmisegetuza – fosta capitală a Daciei. Pacea a permis legiunilor romane din Pannonia, de la
Dunăre și de la Marea Neagră să străbată Dacia, împotriva triburilor germanice, mongole,
sermate care amenințau la nord și la răsărit țara. Tot ca o dovadă a intereselor romanilor pe
ambele maluri ale Dunării este și construirea podului, de către Traian, la Drobeta Turnu-Severin,
la începutul secolului al II-lea d. Hr. Menționăm că luptele dintre daci și romani începuseră încă
din anul 86 d.Hr., în timpul împăratului Domițian.
Conform Mariei Cvasnîi Cătănescu, în ”Limba română. Origini și dezvoltare”, limba
română, între celelalte limbi romanice în raport cu limba latină are:
 Trăsături conservatoare, în lexic (păstrarea unor cuvinte care nu se regăsesc în
celelalte limbi: ajutor, ceață, putred) și în morfologie (forme distincte de genitiv-dativ singular
la substantivele feminine terminate în –ă sau –e: casă/ unei case, vulpe/ unei vulpi, desinența –e
la substantivele masculine la vocativ singular);
 Trăsături inovatoare, mai ales în fonetică și în morfosintaxă. Din prima categorie
constatăm transformarea unor vocale latinești urmate de consoanele –n, -n + altă consoană, -m +
altă consoană: lană – lână, bonus – bun, ventum – vânt, bene – bine.
Lingviști români și străini de prestigiu, istorici, arheologi au pus în evidență, în decursul
timpului (și activitatea continuă) date și documente de limbă care statuează originea limbii
române, caracterul acesteia, dezvoltarea ei. Fără a epuiza lista acestora îi menționăm pe Ovid
Densusianu, I. A. Candrea, Eugen Coseriu, Ion Patrt, Luiza Seche, Marius Galdi, Maria Manoliu,
Mircea Zdrenghea, Viorica Pamfil. Dintre istorici menționăm: cronicarii, reprezentanții Școlii
Ardelene, Vasilse Pârvan, Nicolae Iorga, David Prodan, Ştefan Pascu, Silviu Dragomir, C.
Daicoviciu, Florin Constantiniu, Adolf Ambruster. Printre lingviștii străini se numără: Friedich
Diez, Alf Lombard, Carlo Tagliavini, Mario Ruffini, Alain Guillermou.
Părțile componente ale limbii române sunt: fonetica, vocabularul, morfologia, sintaxa,
ortografia și punctuația – cu unele subcapitole specifice fiecărui compartiment.
În evaluările istoriei limbii se ține seama de toate compartimentele ei, precum și de
influențele din afara limbii, în concordanță cu dezvoltarea general istorică, socială, culturală a
poporului nostru.
Din limba latină, limba română preia, reorganizând și simplificând, declinările
substantivelor (trei, în română, față de cinci, în latină), sistemul cazurilor, patru tipuri de
conjugare, modurile si timpurile verbale, precum și pronumele, mare parte a numeralelor,
numeroase adverbe, dar mai ales prepozițiile și conjuncțiile.

CUVINTE ROMÂNEŞTI
CONTEXT FONETIC
DE ORIGINE LATINĂ
a se modifică în î
canto → cânt
a accentuat + n (+consoană) canem → câne
plango → plâng

l se modifică în r
solem → soare
l intervocalic molam →moară
salem → sare
cl şi gl în dacoromână
se modifică în k’, g’
clavem → cheie
grupuri consonantice cl, gl clamo → chem
glandem → ghindă

În prima fază a dezvoltării ei, limba română veche – care se vorbea pe întreg teritoriul
locuit de strămoșii de la nord și de la sud de Dunăre – este denumită, în general, româna comună
(străromâna, protoromâna, traco-romanică), care nu este nici atestată, nici cunoscută documentar,
ci refăcută de filologi prin studii comparative și deducții (Sextil Pușcariu, Al. Rosseti etc.).
Unitatea românei comune este spartă de evoluția istorică, prin așezarea slavilor și a bulgarilor în
zonă, rezultatul fiind apariția celor patru dialecte românești: aromân, dacoromân, meglenoromân
și istroromân.
Latinitatea limbii române a fost, mai întâi, semnalată de cărturari străini, încă din Evul
Mediu (spre exemplu, papa Pius al II-lea, 1405-1464), apoi de cronicari din țările române
(Grigore Ureche, 1590-1647, Miron Costin 1633-1691). Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea,
cărturarii Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior – ANEXA 1), au folosit-
o ca argument pentru susținerea drepturilor românilor din Transilvania.
În cultura românească, meritul întâietății în afirmarea ideii de latinitate a limbii materne îi
revine lui Grigore Ureche (1590-1647). Succinta lui demonstrație se clădește pe semnalarea, nu
lipsită de erori, a unor paralelisme lexicale latin-române: „De la ramleni, ce le zicem latini,
pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fameia, femina;
părinte, pater; al nostru, noster și altele multe den limba latinească, că de ne-am socoti pre
amăruntul, toate cuvintele le-am înțelege” (”Letopisețul țării Moldovei”).
Limba română este continuarea latinei populare, latina vulgară, vorbită de păturile largi
populare, fără a fi definită prin literatură și școală, fiind însă unitară și conservând elemente
arhaice, asemenea limbii italiene.
La sfarșitul secolului al IV-lea, Imperiul Roman se împarte în două, în Imperiul de
Răsărit, cu capitala la Constantinopol, și Imperiul de Apus, cu capitala la Ravena, și apoi, din
nou la Roma, aceasta ducând la lupte teritoriale, politice, religioase, între Apus și Răsărit, la
izolarea treptată a romanității de apus de cea de răsărit.
Procesul de formare a limbii române se încheie în secolul al VIII-lea. Invaziile popoarelor
migratoare: goți, gepizi, huni, avari, slavi au influențat limba fără însă a modifica fondul
principal de cuvinte și structura gramaticală de origine latină.
Limba română face parte din familia limbilor romanice, în număr de nouă: italiana,
spaniola, portugheza, româna, sârba, retoromana, provensala, dalmata, catalana.
Limba română s-a format la nordul și sudul Dunării, având ca nucleu actualul teritoriu al
patriei noastre.
Folosind metoda comparativ-istorică s-au stabilit reguli ale evoluției fonetice, asemănări
și deosebiri între limba română și latină, între limba română și celelalte limbi romanice sau limba
română și limba albaneză.
Limba română, aşa cum apare din aceste prime monumente lingvistice, e latină în
structura şi lexicul ei fundamental. Tot ce priveşte situarea omului pe pământ şi sub astre, ca
fiinţă liberă, civilă, cu instituţii şi viaţă economică elementară, categoriile existenţei în fine, intră
în această zonă. Noţiunile de Dumnezeu, de ţară, de cetate, de lege sunt latine, bătrânul însuşi e
un “veteranus” al imperiului.
INFLUENȚA SLAVĂ ASUPRA LIMBII ROMÂNE.
ÎMPRUMUTURILE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

1. INFLUENȚA SLAVĂ

Cea mai importantă influență asupra limbii române începe cu mijlocul secolului al VI-lea,
odată cu migrația slavilor pe teritoriile de la sud de Dunăre (unde asimilează populația autohtonă
sau o dislocă spre sud) și pe cele de la nordul fluviului, conviețuind cu populația daco-romană și
treptat fiind asimilați.
Procesul, deosebit de activ între secolele al VII-lea – al X-lea, prelungindu-se până către
secolul al XIII-lea, are drept consecințe majore bilingvismul slavo-român, reorganizarea
Bisericii și oficierea slujbei în slavonă, organizarea statală în cnezate și voievodate . Ulterior
secolului al XIII-lea, în diferite etape istorice, limba română a recurs la împrumuturi slave, prin
intermediul limbilor vecine: bulgara, sârb-croata, ucraineana, rusa.
Lexicul de proveniență slavă conține mai ales substantive comune, care privesc omul și
familia, flora și fauna, elemente ale naturii, termeni bisericești, noțiuni abstracte dar întâlnim și
substantive proprii, nume de persoane (Bogdan, Dan, Cârstea, Neagu, Radu) sau de locuri
(Comarnic, Cozia, Ialomița etc.). De asemenea, sunt de proveniență slavă unele verbe (citi, clădi,
dărui, hrăni, iubi ș.a.), adjective (drag, lacom, mândru, viteaz etc.)
Așa cum precizează George Călinescu în ”Istoria literaturii române de la origini până în
prezent”, ”năvala limbă slavă”5 și-a pus amprenta asupra limbii române, aducând vocabularul
propriu spre a ”exprima” dependența.
Impunerea termenilor de origine slavă (laolaltă cu cei maghiari sau grecești) reprezintă în
accepțiunea lui George Călinescu un act de denigrare a limbii naționale, instituind astfel
amărăciunea în cultura noastră. Interesantă este și comparația realizată de criticul literar, în urma
căreia reiese că ”asemeni unui grup de imigranți ce fac caz de neamul lor și ale cărora toate
sunt uriașe, uimitoare, impunătoare și demne de urmat, așa și gravele și groteștile gângăveli
slave” s-au afirmat în limba română.
Cu toate aceste critici acide, Călinescu remarcă faptul că ”din latinisme, [...] din
suduirile maghiare, din grecismele peltice a ieșit o limbă de o bogăție sonică extraordinară”.

2. ÎMPRUMUTURILE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

5
Năvala slavă a adus vocabularul propriu spre a exprima noua stare de dependenţă.
Acum alţii sunt stăpânii, jupânii, boierii. La ei sunt bogăţia, lăcomia, mândria, dârzenia,
străşnicia, grozăvia, năprăznicia. Prin ei românul a devenit rob, sărac, slab, blajin; slugă
pândită de toate relele: bazaconia, munca, osânda, truda, ostenirea, tânjirea, boala,
scârba, năpasta, năcazul, ciuda, jinduirea, jertfa, ponosul, jalea, pacostea. Acum
stăpânul străin îl plăteşte, îl hrăneşte, îl miluieşte, îl dăruieşte, prilej de jeluire, tânguire
şi smerire, de sfadă şi de pricină. De la el vin dojana, căznirea, muncirea, obijduirea,
prigoana, hula, gonirea, izbirea, răzbirea, zdrobirea, strivirea, prăpădirea, smintirea,
belirea. Amestecul pripit de rase duce la urâţenia neamului şi multe din cuvintele noi
arată infirmităţi sufleteşti şi trupeşti, fiind apte pentru zugrăvirea monstruosului:
mârşăvia, scârnăvia, trândăvia, gângăvia, gârbovirea, cârnia, pleşuvia, curvia, năucia,
prostia, tâmpirea. Altele trezesc ideea teroristă a invaziilor (gloată, grămadă, ceată,
norod, pâlc), evocând calamităţile (potop, pojar, vifor, prăpăd, răzmeriţă, răscoală,
răzvrătire, pribegire) cu sonoruri înspăimântătoare (răcnire, hohotire, plescăire), sau
trezind groaza infernală şi escatologică (primejdie, taină, clătire, nălucire, prăpastie,
beznă, iad). Cu puţinele ungurisme apar notele unui grup imigrat făcând caz de neamul
şi gingăşia lui, ale căruia toate sunt uriaşe, uluitoare. Turcii aduc pezevenglâcurile,
caraghioslâcurile şi pehlivăniile. Grecii, sofistica şi sensibilitatea excesivă, apelpisirea.
Din gravele latinisme, din groteştile gângăveli slave, din suduirile maghiare, din
grecismele peltice a ieşit o limbă de o bogăţie sonică extraordinară, care explică
treapta nebănuită la care s-a ridicat poezia română, vrednică de orice mare literatură.
Dialectul toscanic al limbii române îl constituie dialectul muntean, dacă se poate spune
astfel, întrucât poporul şi limba română între Nistru, Tisa şi Dunăre se înfăţişează cu o
unitate neîntâlnită nicăiri în Europa la alte popoare. Muntenia pune o anume sobrietate
fonetică şi sintactică, dar Moldova şi Ardealul aduc fineţea nuanţelor, arta emisiunii
sonice, savoarea. Graiul moldovenilor e literar de la sine.
Contactul românilor cu popoarele vecine și cu altele mai îndepărtate, prilejuite de relațiile
politice, economice, sociale, culturale etc. pe parcursul unei istorii frământate, până în
actualitate, a determinat intrarea în limba română a unor cuvinte din alte limbi, cele mai
importante fiind citate mai jos în ordine alfabetică:
a) Bulgară: argat, blană, bogdaproste, borcan, bujor;
b) Engleză: aisberg, barman, bișniță, blufa, crenel, lider;
c) Franceză: abajur, abandona, bursă, buton, cabină, caiet;
d) Germană: aerisi, anapoda, anost, buzunar, cais, castan, catarg, ieftin;
e) Italiană: abate, agenție, armată, asediu, balsam, drapel;
f) Maghiară: alcătui, aldămaș, alean, arpacaș, bănui, cătană;
g) Neogracă: agheazmă, agonisi, amvon, istericale, molimă;
h) Turcă: abanos, acadea, acaret, ageamiu, alai, cafea,geam;
i) Ucraineană: borș, burlac, calic, cușcă, drug, holtei, horn.
ANEXA 1 - ŞCOALA ARDELEANĂ

SAMUIL MICU:
„Să adeverează, a treia, din limbă cum că românii ce astăzi sânt în Dachiia sânt din romanii cei
vechi, că tot cel ce ştie limba cea latinească şi cea românească bine cunoaşte cum că limba cea
românească iaste alcătuită din cea latinească carea, întru atâtea neamuri varavare, măcar rău stricată,
tot o au ţinut românii în Dachiia; care lucru cu totul de c rezut face cum că ei sunt adevăraţi fii şi nepoţi
ai romanilor celor vechi carii preste toată lumea împărăţea [...] Nici să poată zice că românii s-au
împrumutat din limba latinească pentru împărtăşirea ce avea cu romanii. Că românii cei ce acum sânt în
Dachiia, de multe sute de ani nici o amestecare şi nici o împărtăşire nu au cu romanii din Italiia, de
vreme ce sunt departe unii de alţii, şi în mijlocul lor multe osibite neamuri lăcuiesc, care osibită limbă
au. Iar bine să poată zice cum că românii au luoat unele cuvinte de la bulgari şi de la sloveni şi de la
unguri, pentru că aceste neamuri şi stăpâne şi vecine era şi împreună mestecate cu românii lăcuia şi să
trăbuia unii cu alţii, care lucru bărbaţii cei învăţaţi bine l-au cunoscut şi l-au însemnat...”

GHEORGHE ŞINCAI:
„Neamul care se foloseşte de una şi aceeaşi limbă, coruptă neîndoios, dar romană sau latină,
diferită totuşi de italiană, franceză, spaniolă, însă apropiată cel mai mult de vallică şi de italiană, nu
numai eu, ci şi alţii am crezut de cuviinţă să o numim cu numele general daco-romană, de aceea că,
vorbindu-se în diferite regiuni şi provincii, a primit chiar şi nume diferite de la acele regiuni sau de la
părţile lor...”

PETRU MAIOR:
„...Din cele până aci despre limba lătinească cea comnu zise lesne se poate afla începutul limbei
româneşti. Aceaia se ştie că mulţimea cea nemărginită a romanilor, a căroara rămăşiţe sânt românii, pre
la începutul sutei a doao de la Hs. în zilele împăratului Traian, au venit din Italia în Dachia; şi au venit
cu acea limbă lătinească, carea în vremea aceaia stăpânea în Italia. Aşadară limba românească e acea
limbă lătinească comună, carea pre la începutul sutei a doao era în gura romanilor şi a tuturor
italianilor...
...Aceaia se pricepe, căci întră români sânt mai multe dialecte... Însă, măcar că limba românilor
e împărţită în mai multe dialecte, a căror osebire mai vârtos stă în pronunţiaţia sau răspunderea unor
slove, totuşi românii cei dincoace de Dunăre toţi se înţeleg laolaltă; bani, cărţi nice nu au fără o dialectă
singură: desclinirea dialectelor numai în vorbă se aude...”
ANEXA 2

LUCIAN BLAGA – ”REVOLTA FONDULUI NOSTRU NELATIN”

”Acest orgoliu al latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim
râsul batjocoritor al vecinilor, cari cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Azi e lipsit de bun-simţ.
Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem să fim numai atât: latini – limpezi, raţionali,
cumpătaţi, iubitori de formă, clasici – iar vrând-nevrând suntem mai mult. Însemnatul proces de
sânge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar
trebui pusă cu mai multă îndrăzneală.
Cunoaştem experimentul încrucişării unei flori albe cu floarea roşie a aceleiaşi varietăţi.
Biologii vorbesc despre aşa numitele dominante. Ce înseamnă cuvântul acesta? Că în
generaţiile nouă ce se nasc din împreunarea celor două flori – însuşirile uneia dintre ele sunt
stăpânitoare; bunăoară cele mai multe vor fi albe. S-a dovedit însă că din când în când cu
oareşicare ciudată regularitate reapar şi însuşirile curate ale celeilalte flori. E o izbucnire din
Mister, când nici nu te aştepţi. Vechile însuşiri le-ai crezut pierdute pentru totdeauna, ele se
afirmă totuşi din timp în timp în toată splendoarea trecută. Într-o îndepărtată analogie cu
experimentul acesta biologic – atât de convingător în simplitatea sa – se poate spune că în
spiritul romînesc e dominantă latinitatea, liniştită prin excelenţă culturală. Avem însă un bogat
fond latent slavo-trac, exuberant şi vital, care oricât ne-am împotrivi, se desprinde uneori din
corola necunoscutului, răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne e adeseori
sfârtecată de furtuna care fulgeră molcom în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului
românesc.
E revolta fondului nostru nelatin.
Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale strămoşilor. Între ei sunt de aceia pe care îi
ocrotim şi îi îmbrăţisăm cu toată căldura, din motive istorice şi politice; dar avem şi strămoşi pe
care îi tratăm ca pe nişte copii vitregi ai noştri. Atitudine lipsită de înţelepciune, deoarece cu cât
îi ţinem mai mult în frâul întunericului, cu atât va fi mai aspră, mai tumultoasă – putând să
devină fatală „privilegiaţilor” de azi. Istoria noastră se proiectează mai mult în viitor decât în
trecut.”

(Lucian Blaga, Revolta fondului nostru nelatin, în revista Gândirea)

Articolul „Revolta fondului nostru nelatin”, apărut în revista „Gândirea” în 1921, se


încadrează în viziunea tradiţionalistă a acestei reviste, fiind scris de Lucian Blaga pentru a
contracara exclusivismul latin în configurarea componentei spirituale a poporului român: „Un
prieten îmi vorbea despre înrâurirea slavă asupra literaturii române; închinător îndârjit la
altarul latinităţii – clare şi măsurate – el nu îngăduia nici cea mai mică alterare sau spălăcire a
acestuia prin <<maximalismul>> slav”. Se ajunge, în felul acesta, la un „exclusivism latin”,
prin care mulţi împărtăşesc convingerea că există spirite naţionale şi culturi superioare şi
inferioare, de pildă părerea lui Anatole France despre opera lui Dostoievski, aceea că ar fi o
„monstroasă ciudăţenie”. Moştenirea acestei atitudini despre latinitate este expresia unor
timpuri mai vechi, „când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ
ne voiau subjugaţi”. În momentul apariţiei studiului, această atitudine nu este decât dovada unor
vremuri zbuciumate ale istoriei, în care lumea se supune unor reguli ale dezvoltării organice în
spirit meliorist.
Pentru a-şi argumenta poziţia despre „însemnatul procent de sânge slav şi trac, ce
clocoteşte în fiinţa noastră”, Lucian Blaga supune analizei un experiment biologic semnificativ.
În domeniul culturii şi al psihologiei etnice, dominanta se construieşte în funcţie de cultura cu o
putere spirituală mai mare: „într-o îndepărtată analogie cu experimentul acesta biologic – atât
de convingător în simplitatea sa – se poate spune că în spiritul românesc este dominantă
latinitatea, liniştită şi prin excelenţa sa culturală. Avem însă şi un bogat fond slavo-trac,
exuberant şi vital, care, oricât ne-am împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului,
răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne e adeseori sfârticată de furtuna
care fulgeră monoton în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului românesc. E o revoltă a
fondului nostru nelatin.”
Claritatea latină se poate îmbogăţi şi diversifica, consideră autorul complexei teorii a
„spaţiului mioritic”, prin resuscitarea fondului traco-dac: “de ce să ne mărginim numai la un
ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată.
Să ne siluim propria natură – un aluat în care se dospesc atâtea virtualităţi? Să ne ucidem
corsetându-ne într-o formulă de claritate latină, când cuprindem în plus atâtea posibilităţi de
dezvoltare? Întrebarea va nelinişti multe inimi. Din partea noastră, ne bucură când auzim câte
un chiot ridicat din acel subconştient barbar, care nu place deloc unora. Asta o înţelegem noi –
într-adevăr nu ne-ar strica puţină barbarie.”.
Acest fond nelatin este un dar al poporului român: “Cunoscutul ritm de linişte şi furtună,
de măsură şi exuberanţă, ce-l găsim în viaţa altor popoare se lămureşte mai mult prin logica
inerentă istoriei, prin alternarea de teze şi antiteze. Acelaşi ritm are la noi rădăcini cu mult mai
adânci în însuşiri temeinice de rasă. Deosebirea aceasta ne îngăduie frumoase perspective
istorice. Cei ce aparţin trecutului cu pozitivismul lor sec sau neastâmpărat vor mormăi în barba
lor apostolică: e un romantic. Ca să nu le las nici o îndoială, mărturisesc: un romantic? - într-
un singur înţeles, da. Şi anume întrucât am convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv şi că
miturile sunt prin urmare mai adevărate decât realitatea.”.
ANEXA 3

MIHAI VINEREANU – CU SERIOZITATE DESPRE ORIGINEA


LIMBII ROMÂNE

Cercetarea atentă a mai multor limbi indo-europene antice şi moderne precum sanscrita,
hitita, lituaniana, letona şi mai ales albaneza dezvaluie cercetătorului multe surprize. Nu este o
exagerare să spunem că cel puţin în anumite privinţe româna se apropie de sanscrită la fel de
mult ca şi de latină. Avem rom. pământ, sansc. bhuman ( < *gh(d)em or ghemon), dar lat. terra,
ori rom. boier, lit. bajoras, alb.bujar, precum și sansc. bharu. Altele au corespondent atât în
latină, dar şi în sanscrită, dar cel sanscrit este mai apropiat sau aproape identic cu cel românesc.
De exemplu rom. apă, sansc. ved. apa, av. ap, hit. uappe, dar lat. aqua, ori rom. soare, sansc.
surya , lit. saule, lat. sol-is. Trebuie precizat că aceste asemănări se datorează fondului comun
indo-european şi nu este vorba aici de nici un fel de împrumuturi, aşa cum de multe ori s-a
crezut. Dacă aceste limbi au anumite elemente lexicale, morfologice ori sintactice în comun nu
înseamnă că avem de-a face în mod necesar cu împrumuturi. Cum am menţionat mai sus natura
împrumuturilor se poate stabili în baza unor legi fonologice.
Acum la începutul celui de-al treilea mileniu cred că este în sfârşit timpul să spunem că
ideea latinităţii, susţinută în mod continuu de la Şcoala Ardeleană încoace, trebuie revizuită la
modul cel mai serios. Nu este o exagerare să spunem că aceasta idee a fost o piedică serioasă în
calea acelor cercetători (români sau străini) care s-au ocupat cu studiul originii limbii şi
poporului român. Nu poate contesta nimeni că această idee a avut puternice motivaţii sociale şi
naţionale pentru promovarea drepturilor românilor din Transilvania şi apoi pentru a găsi un loc
poporului român în Europa modernă, dar cred că a venit în sfârşit timpul ca adevărul istoric să
primeze, pentru că adevărul trebuie spus mai devreme sau mai târziu indiferent cum ar arăta. În
cazul nostru nu avem decât să promovăm o istorie absolut ieşită din comun cu care mulţi, foarte
multi s-ar mândri.
S-a făcut mult caz pe tema colonizării Daciei şi romanizării populaţiei locale. S-a mers de
la ideea extremă ca populaţia Daciei a fost exterminată (Şcoala Ardeleană), Dacia fiind
repopulată cu vorbitori de limbă latină, până la altă idee extremă că Dacia a rămas pustie după
retragerea lui Aurelian (Rősler). Evident că ambele sunt teorii extremiste în flagrantă contradicţie
cu adevărul istoric. Între aceste două extreme există o serie de alte teorii bine cunoscute, dar care
nu aduc mai multe servicii adevărului istoric. Pentru a fi mai convingător să trecem în revistă
doar câteva fapte istorice. Mai întâi trebuie precizat că romanii nu au ocupat (şi eventual
colonizat) decât 1/7 din actualul teritoriu de la nordul Dunării în care se vorbeşte româneşte.
Xenopol remarca faptul că cucerirea Daciei de către romani a constituit o greşeală
politică, ceea ce este corect. El susţine că Dunărea nu trebuia depăşită constituind o bună apărare.
O provincie întemeiată peste Dunăre era greu de apărat. Într-adevăr imperiul putea fi mai uşor de
apărat pe Dunăre. De fapt cred că romanii au înţeles acest lucru, dar desigur în politică există mai
întotdeauna mai multe soluţii la o problemă, totul este să se găsească soluţia cea mai adecvată.
Romanii au considerat probabil că pentru o mai bună aparare a imperiului este bine să ocupe şi
ţărmul stâng. Un regat puternic la nord de Dunăre, în imediata vecinate a graniţei imperiului,
condus de un rege şi o nobilime ostilă Imperiului Roman, constituia un pericol permanent pentru
romani. Se ştie că dacii treceau des Dunărea atacând provinciile romane de la sudul Dunării. În
plus, un factor esenţial care a contribuit la invadarea Daciei au fost avuţiile Daciei şi în special
aurul dacilor din Munţii Apuseni. Punctând aceste date reiese că romanii nu au intenţionat
vreodată să ocupe şi să controleze tot teritoriul regatului dacic, nicidecum să-l şi colonizeze ceea
ce nici nu au facut. Pe scurt, scopul trecerii la nord de Dunăre a fost de a elimina un regat care
constituia un pericol pentru Roma şi de a-i jefui bogăţiile.
Însă la numai 11 ani de la terminarea celui de-al doilea război daco-roman, încep
invaziile de tot felul. Provincia Dacia Traiana cuprindea doar Oltenia, Banatul şi sud-vestul
Transilvaniei. Ne putem da seama acum în ce condiţii a putut avea loc romanizarea acelei
fracţiuni de teritoriu a Daciei ocupată de romani. În această atmosferă de permanent conflict
dintre stăpânitori şi localnici, romanizarea localnicilor nu putea fi de profunzime. Faptul că s-au
găsit multe inscripţii romane în Dacia, nu este un semn că populaţia satelor era romanizată. Doar
populaţia oraşelor obişnuia să-şi pună astfel de inscripţii, care populaţie era vorbitoare de limbă
latină, în marea lor majoritate nefiind băştinaşi; ori această populaţie împreună cu armata s-a
retras odată cu retragerea lui Aurelian, cum spun şi autorii antici. Pe aceste afirmaţii şi-a bazat şi
Rősler teoriile sale bineînţeles distorsionindu-le. Populaţia băştinaşă locuia la sate şi desigur nu
obişnuia să-şi pună inscripţii (sau dacă îşi puneau nu erau din piatră şi nu au rămas), aşa cum
făceau coloniştii de la oraşe, vorbitori de latină.
Întrebarea cheie este cum au reuşit aceşti daci băştinaşi, locuind în teritoriul ocupat de
romani să răspândească o limbă (pe care mulţi din ei nu o cunoşteau bine) pe o rază de peste
1000 de kilometri spre nord şi răsărit. Mai ales spre răsărit, această arie este cu mult mai întinsă.
Chiar astăzi aproape pe tot teritoriul Ucrainei sunt vorbitori de limbă română. Acest lucru devine
şi mai imposibil dacă ne gândim că invadatori de tot felul veneau din aceeaşi direcţie. Explicaţia
cea mai plauzibilă esta una singură: strămoşii acestor vorbitori de limbă română, cu alte cuvinte
români, au trăit pe acele meleaguri de mii de ani. S-a trecut prea uşor peste aceste date, ori este
ştiut de toată lumea că ştiinţa se face numai şi numai pe bază de dovezi. Ca să exemplific cum
s-a făcut şi se mai face încă de către unii încă ştiinţa, dau mai jos un citat din "Istoria limbii
române" a lui Al. Rosetti. Când vorbeşte de teritoriul de formare al limbii române, el spune:
"Limba română s-a dezvoltat pe o largă bază teritorială romanizată cuprinzând provincia Dacia
nord-dunăreană propriu-zisă adică: Oltenia, Banatul şi Transilvania şi celălalte teritorii care n-
au intrat sub autoritatea romană, fiind locuite de către 'dacii liberi', Muntenia şi sudul
Moldovei" şi textul continuă în aceeaşi bine cunoscută limbă de lemn prin care se reuşeşte
performanţa unică de a vorbi fără să spui nimic. Rosetti şi ca el mulţi alţii nu-şi bazează
argumentaţia pe date istorice sau lingvistice, ci pe anumite şabloane stereotipe, care nu spun
nimic.
ANEXA 4

CEA MAI VECHE LIMBĂ EUROPEANĂ

Iosif Cueşdean: ”Arheologii din lumea întreagă au constatat că pe teritoriul României


se află nucleul vechii civilizaţii europene, în urmă cu aproximativ 8000 de ani. Pe atunci nu
existau nici greci, nici latini, dar rumânii strămoşi existau, pentru că limba rumână este cea mai
veche limbă europeană, de vreme ce ea este vorbită cu sunetele naturii, cu onomatopee. Greaca
clasică şi latina clasică sunt creaţii artificiale ale elitei rumâneşti, din mediul urban, plecând de
la morfemele ancestrale ale rumânilor ţărani.”
Nu poate fi nici o îndoială că acele slove ce repetă sunetele din natură sunt cele mai vechi
cuvinte europene. În română există cel puţin 300 de onomatopee şi cel puţin 300 de cuvinte cu
compunere onomatopeică, ceea ce nu mai există în nici o altă limbă europeană. Limba română
este aşa de veche încât ea începe cu sunetele din natură, primele coduri de comunicare sonoră a
omului primitiv european.
Este o mare absurditate afirmaţia unor lingvişti cum că dacii erau, aproape, muţi până la
venirea romanilor lui Traian şi că ei au ajuns să vorbească limbi străine, în 165 de ani de
ocupaţie, pe doar 14% din teritoriul dac al lui Decebal.
ANEXA 5

MÂNDRIA DE A FI DAC

Napoleon Săvescu: „Cum să nu fii mândru că te tragi dintr-un asemenea popor ca


dacii? Americanii sunt cel mai naţionalist popor. Ei îşi apără valorile şi bine fac. Noi de ce să
ne temem? Cei care nu cred în valorile spiritualităţii dacice s-au refugiat într-un americanism
de prost gust fiindcă nu au găsit în istoria lor propriile valori. Statul Israel îi plăteşte pe evreii
ultraconservatori pentru a purta uniforma lor tradiţională la 41 de grade Celsius: jiletca,
pălărie neagră, pardesiu negru. Este o idee şi pentru refacerea portului românesc, care e foarte
frumos, pentru a pune în valoare turistică acest loc, amenajat cum trebuie, nu ţigănie.
Sanctuarul de la Sarmisegetuza trebuie facut accesibil turismului, nu degradându-i fondul”.

Stiați că ...
În anul 1916 s-au descoperit 3 tăbliţe de lut în aşezarea Tărtăria de pe Mureşul
transilvan. Tăbliţele acoperite cu semne grafice asemănătoare cu scrierile pictografice sumeriene
de la sfârşitul mileniului IV î.Hr. s-au dovedit a fi, în urma cercetărilor cu 1000 de ani mai vechi
decât primele mărturii ale scrierii sumeriene, ele datând, deci, de acum aproape 7000 de ani.
Nicolae Densuşianu afirmă în cartea sa „Dacia preistorică” că „noi nu suntem urmaşii
Romei, ci romanii sunt urmaşii dacilor”.
Marija Gimbutas vorbeşte despre spaţiul carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe,
considerându-l locul unde Europa a început să existe. Ştiinţific s-a demonstrat că civilizaţia de pe
teritoriul Daciei a apărut cu foarte mult timp înaintea celorlalte. În timp ce Anglia abia se separa
de continent, şi din peninsulă devenea insulă, în spaţiul dacic apăreau pentru prima dată în lume
roata, plugul, jugul, căruţa cu 2, 3 şi 4 roţi şi primul mesaj din istoria omenirii.
ANEXA 6

Cercetătoarea americană Marija Gimbutas, profesoară la Universitatea din Los Angeles,


California, spune: "România este vatra a ceea ce am numit "vechea Europă", o entitate culturală
cuprinsă între 6500-3500 B.C., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare
şi creatoare de artă, care a precedat societăţile Indo-Europenizate patriarhale, de luptători, din
epocile Bronzului şi Fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie
Europeană precede cu câteva milenii pe cea Sumeriană, făcând imposibilă ipoteza conform
căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob".

CONCLUZII
Istoriografii latini atestă fără echivoc că Traian nu a exterminat locuitorii Daciei, cum s-
interpretat textul lui Eutropius, ci a secătuit resursele militare, economice, diplomatice (Daciae
vires [res] exhaustae fuerant) și, de asemenea, că Aurelian, după ce a retras strategic armata și o
parte din populația civilă, a lăsat provincia Dacia locuitorilor săi. Acest fapt se vede clar din
textele lui Vopiscus și Iordanes. Retragerea armatei este relatată prin sintagma ”sublato
exercitu”, la Vopiscus, și prin sintagma ”evocatis legionibus”, la Iordanes, iar retragerea
populației civile prin termenii ”provincialibus” și ”populos” la Vopiscus și prin termenii ”eos”
sau ”Dacos” la Iordanes.
Locuitorii rămași pe loc după retragerea lui Aurelian, au constituit baza demografică a
Daciei din nordul Dunării care a înfruntat, vreme de un mileniu migrațiile barbare.
DE CE AM ALES ACEST STUDIU DE CAZ ?

"Suntem o combinaţie între o populaţie de ţărani autohtoni şi nobilii cuceritori romani"


este afirmația pe care ne-o amintim încă din clasele primare, care face referință la originile
noastre ca popor dar totodată și la formarea limbii naționale.
Motivul principal pentru care am optat spre acest studiu de caz a fost ocazia de a analiza
nu numai originile limbii române, ci şi cultura dacică. Un subiect destul de voluminos în materie
de documentație, „Latinitate şi Dacism” a fost uşor de organizat, iar punctele principale ce
trebuiau atinse au fost uşor de descoperit şi de revelat prin studierea cu o atenție desăvârșită a
tuturor materialelor informative, de către întreaga grupă de elevi. Textele suport nu au
reprezentat un efort major în a fi înţelese, iar noţiunile istorice sunt date fixe ce nu necesită
intepretări.
În concluzie, am ales să dezbatem această tema pentru frumuseţea sa şi pentru uşurinţa cu
care am putut să reţinem informaţii noi şi semnificative pentru istoria noastră ca popor.
ANEXA 7

IMAGINI