VIORICA BARBU IURAŞCU

STUDIU DE CULTURĂ TRADI IONALĂ ROMÂNEASCĂ Privire analitică asupra zonelor etnofolclorice

© Editura Funda iei România de Mâine, 2008 Editură acreditată de Ministerul Educa iei, Cercetării şi Tineretului prin Consiliul Na ional al Cercetării Ştiin ifice din Învă ământul Superior

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ionale a României BARBU IURAŞCU, VIORICA Studiu de cultură tradi ională românească: privire analitică asupra zonelor etnofolclorice/ Viorica Barbu Iuraşcu. – Bucureşti: Editura Funda iei România de Mâine, 2008. ISBN 978-973-725-952-3 398(498)(075.8)

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice mijloace tehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii. Răspunderea pentru con inutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE MUZICĂ

VIORICA BARBU IURAŞCU

STUDIU DE CULTURĂ TRADI IONALĂ ROMÂNEASCĂ
Privire analitică asupra zonelor etnofolclorice

EDITURA FUNDA IEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2008

.............................…………………… 17 18 20 21 24 ... Zona etnografică TRANSILVANIA ....……………………… Zona etnografică OLTENIA .......... REPARTIZAREA PE ZONE ETNOGEOGRAFICE A TERITORIULUI ROMÂNESC …………………………………. B......................... PRIVIRE ANALITICĂ ASUPRA ZONELOR ETNOFOLCLORICE ……………………………………………… A.....………………………………………………... OCUPA II ARHAICE . TRANSILVANIA ....................……………………… Zona etnografică OLTENIA .............. Zona etnografică TRANSILVANIA .........…………………………………………....................………………………………… CAPITOLUL II TRADI II ŞI OBICEIURI (scurt istoric.....………………………… Zona etnografică MOLDOVA . clasificare........………………………………………….........……………… Zona etnografică MUNTENIA .. OLTENIA ... CONDI II NATURALE – limitele naturale ale zonelor etnografice reprezentative ale teritoriului românesc .... 3.....………………………………………………........…………………… Zona etnografică BANAT ........………………………………………………..………………………….................CUPRINS Cuvânt-înainte ………………………………………………………… CAPITOLUL I 9 1......... MUNTENIA .....…………………………......………………………......................... DOBROGEA ......... descriere) ……. Zona etnografică DOBROGEA ......... BANAT ... DEFINIREA CONCEPTELOR ……………………………………...................... Zona etnografică MUNTENIA ....……………………………………………… 11 11 12 12 12 13 13 14 15 15 15 15 15 15 16 16 16 2.......………………………… Zona etnografică MOLDOVA .... MOLDOVA ....………………………….............

................…………………………..............………………………….…………………………....................................…………………… Zona etnografică BANAT ...……………………… Zona etnografică OLTENIA . 62 63 64 65 66 ..……………......... Zona etnografică MUNTENIA ...................... Zona etnografică DOBROGEA ...................... CAPITOLUL V 51 52 53 55 56 58 59 PORTUL TRADI IONAL (scurt istoric...…………………………....…………………………..........………………………… Subzona etnografică OLTENIA DE SUD . descriere) ........ Zona etnografică TRANSILVANIA .…………………… Zona etnografică BANAT ...………………………….................…………………………... Zona etnografică MOLDOVA .. Zona etnografică DOBROGEA ..………………………............……………………… Zona etnografică OLTENIA ……………………………………..........………… Zona etnografică MUNTENIA ... CAPITOLUL IV 33 36 37 38 39 41 42 42 42 43 45 47 49 50 JOCUL (DANSUL TRADI IONAL) SPECIFIC ZONELOR ETNOGRAFICE (categorii de dans.. Zona etnografică TRANSILVANIA ..... caracteristici zonale) ......……………………….... 2..…………………………. Zona etnografică TRANSILVANIA ..........…………………… Zona etnografică BANAT ...............………………………… Zona etnografică MOLDOVA .....………………………….................. Zona etnografică DOBROGEA ...............………………………. Zona etnografică MUNTENIA ........………………………… Zona etnografică MOLDOVA ....... INSTRUMENTE SPECIFICE ZONELOR ETNOGRAFICE (scurt istoric.................................................………………………...... caracteristici zonale) ..... Zona etnografică DOBROGEA ..………................. Zona etnografică MUNTENIA .... CAPITOLUL III 30 32 1.Zona etnografică BANAT ....................……………………… Zona etnografică OLTENIA .... caracteristici zonale) .......... CÂNTECUL (scurt istoric............……………………… Zona etnografică OLTENIA ......................................... Zona etnografică MOLDOVA .....

.....……….............. Zona etnografică DOBROGEA ........……………………… Zona etnografică OLTENIA ...Zona etnografică TRANSILVANIA ..…............................……..........………………………............…..….............................……. 115 Anexa 3 – PORT POPULAR ..………………………….....…............... clasificare şi tipuri de case (exemplificări zonale) .. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .....………………………… Zona etnografică MOLDOVA .........................………………......………………………...…………………………… ANEXE 78 79 81 83 85 87 88 89 Anexa 1 – CÂNTECUL ......... Zona etnografică DOBROGEA ..........………………………….....…...…………………… Zona etnografică BANAT ..... 177 . 123 Anexa 4 – ARHITECTURĂ POPULARĂ .... 95 Anexa 2 – INSTRUMENTE POPULARE ...............…………………………...........................…………………… Zona etnografică BANAT .......……………….. Zona etnografică TRANSILVANIA . CAPITOLUL VI 66 73 76 ARHITECTURA POPULARĂ (RURALĂ) – elemente de arhitectură... Zona etnografică MUNTENIA ..

rămânând veşnic valabile. Aşa cum orice prunc. dansul. jocul şi portul. Sursa noastră de studiu o reprezintă ansamblul de datini. cântecul. Această cultură tradi ională reprezintă emana ia esen ei spiritualită ii sufletului românesc. capătă o identitate şi dobândeşte o informa ie genetică de care nu se poate detaşa niciodată.CUVÂNT-ÎNAINTE Cultura tradi ională reprezintă ansamblul manifestărilor culturale care se dezvoltă la nivelul satului şi care alcătuiesc crea ia folclorică de inspira ie polivalentă care promovează diferen ierea şi specificitatea zonală. etnografie. De-a lungul evolu iei istorice. care se transmit din genera ie în genera ie. să conserve şi să transmită tradi iile. să-i desluşească şi să-i aprofundeze tainele cu vechime milenară pentru a-şi putea contura o imagine reală despre ceea ce reprezintă el ca na iune. deschis în fa a celor ce doresc să-i simtă pulsul. Desluşirea acestor termeni ne face să stăpânim mult mai bine tărâmul valorilor materiale şi spirituale ale acestui neam. credin e. se regăsesc discipline precum: etnologie. să păstreze. cu origini străvechi pe aceste meleaguri. portul şi arhitectura specifice satului românesc genera iilor viitoare. nici această cultură tradi ională nu-şi poate pierde identitatea şi nici valoarea de document a informa iilor transmise de la o genera ie la alta. prin fenomenul naşterii. . a reuşit să-şi definească. de-a lungul istoriei. obiceiurile. obiceiuri. care se statornicesc în cadrul unor grupuri sociale. etnomuzicologie şi etnocoreologie. În sfera ei de cercetare. acest neam. dar şi cântecul. Cultura tradi ională românească se conturează ca entitate unică în multitudinea de culturi na ionale în context interna ional. păstrându-i însă neştirbită valoarea documentară.

.

N-V – zona etnografică Câmpia Transilvaniei – Cluj (dealurile) – Sălaj – Codrul Sălajului. zona Valea Gurghiului – Podişul Târnavelor (subzona Podgoria Alba Iulia) S-E – zona etnografică carpatică – Covasna – zona ara Bârsei şi zona Odorhei – Harghita – zona ara Ha egului S-V – zona etnografică carpatică – zona Pădureni – subzona Hunedoara – Sibiu – Mărginime (cu subzona Orăştie – vest). Valea Târnavelor. ara Oltului ( ara Făgăraşului). REPARTIZAREA PE ZONE ETNOGRAFICE A TERITORIULUI ROMÂNESC TRANSILVANIA N – zona etnografică carpatică – Satu Mare – MM – ara Oaşului. Câmpia Sătmarului – Maramureşul istoric – ara Lăpuşului şi a Chiuarului N-E – zona etnografică carpatică – Năsăud ( inutul Năsăudului) – cuprinde satele din bazinul Bistri ei ardelene.CAPITOLUL I 1. V – zona Câmpia Vestică – zona Arad – Crişana ( ara Crişurilor) şi subzona Câmpia Aradului – Bihor – Crişana . Silvaniei şi Someşana CENTRU – zona etnografică Câmpia Transilvaniei – Alba – Mureş – zona de munte – zona Mureşul Superior.

Por ile de Fier OLTENIA N – zona etnografică carpatică şi subcarpatică – zona Mehedin i – Plaiul Cloşani. Câmpia Bahni ei. Călăraşi. Buziaş-Silagi. Almăjului. Reşi a.BANAT N-V – zona Câmpia Vestică – Făget. Clisura Dunării – zona Gorj – zona Vâlcea – zona ara Loviştei S – zona Câmpia Dunării – zona Olt – Romana i – zona Dolj MUNTENIA N-E – zona etnografică carpatică – zona Buzău – zona Prahova N-V – zona etnografică carpatică – zona Dâmbovi a – zona Argeş – zona Muscel S – zona Câmpia Română – zona Teleorman şi zona Vlaşca – zona Câmpia Dunării – Ialomi a (Bărăgan). Timişoara (Câmpie) S-E – zona etnografică carpatică – Caraş Severin – subzona Podişul Lipovei. Severin. Giurgiu (între Ialomi a şi Dunăre) – zona Argeş – Muscel . Sânicolaul Mare. Caransebeş.

Valea Zeletinului. Valea Siretului – podgoriile – depresiunea interdeluroasă – Valea Suşi ei. Valea Rămnicului – depresionară centrală – Putna. Valea Zabalei – zona etnografică carpatică – Bacău (Mun ii Tarcăului şi Valea Siretului). Neam DOBROGEA – Zona etnografică nord dunăreană – zona Tulcea (subzona Deltei) – Zona etnografică sud dunăreană – zona Constan a (subzona litoralului) . Vaslui S-V – zona etnografică carpatică – Vrancea – de deal – Colinele Tutovei. – zona Iaşi (Depresiunea Jijiei sau Câmpia Moldovei şi subzona Cotnariului) N-V – zona etnografică carpatică – zona Suceava – zona Câmpulung Moldovenesc (satele din Obcinile bucovinene. ara Dornelor) – zona Gura Humorului – zona Vatra Dornei – zona Fălticeni – zona Rădău i (Bucovina) – zona Siret – zona Solca S-E – zona Câmpia Brăilei – Brăila – zona Câmpia Dunării – Gala i.MOLDOVA N-E – zona Botoşani.

Etnocoreologie – disciplina ce se ocupă de studiul descrierii şi func ionalită ii jocului popular. Brăiloiu. dinamicii şi func iunii formelor istorice de civiliza ie şi cultură.2. tradi ii. Etnomuzicologie – o ramură a muzicologiei care studiază şi cercetează culturile muzicale ale popoarelor sau activitatea muzicală a unei comunită i etnice. al cugetărilor asupra viziunilor globale a crea iei populare. alături de folcloristică şi de ştiin a artei populare (nu este ştiin ă aparte fa ă de etnologie). structurii. men inându-se la nivelul concret de cunoaştere a realită ii social-istorice. mitologie etc. fiind imediat acceptat şi de şcoala românească fondată de C. DEFINIREA CONCEPTELOR Etnologie – ştiin a ce se ocupă cu studiul genezei. Etnocoregrafie – disciplina coregrafică ce studiază activitatea ludică (jocul şi dansul) a unei comunită i etnice (descoperirea surselor). Consideră muzica un fapt social cu rădăcini adânci în organizarea vie ii materiale a formelor de cultură populară. Termenul a fost propus de etnomuzicologul olandez Jaap Kunst şi s-a impus începând cu anul 1950. obiceiuri. descrie şi clasi-fică particularită ile modului de via ă şi ale formei de civiliza ie a unei comunită i etnice. credin e. analizează. din perioada primitivă până în prezent şi cu prospec iunea formelor de civiliza ie şi cultură în viitor. . Constituie prima treaptă de cercetare a fenomenelor şi faptelor materiale ale unei comunită i. ridicându-se la nivelul abstrac iilor teoretice. şi (sau) culturile muzicale de tip arhaic. supersti ii. Etnografie – ştiin a care observă. magie.

Zona etnografică OLTENIA N – zona etnografică Transilvania de sud. Zona etnografică MOLDOVA N – Ucraina. NE-SE – zona etnografică Muntenia. zona etnografică Vrancea. Covasna. S-SV – malul Dunării. Constan a. S – malul Dunării. PRIVIRE ANALITICĂ ASUPRA ZONELOR ETNOFOLCLORICE A. Harghita SV – zona etnografică Muntenia şi zona etnografică carpatică Covasna Zona etnografică TRANSILVANIA N – Ucraina NE – Zona etnografică Moldova SE – Zona etnografică Muntenia S – Zona etnografică Oltenia SV – Zona etnografică Banat V – Ungaria . NV – zona Bistri a Năsăud. NE-SE – Republica Moldova. Olt.3. Tîrgu Mureş. E – zona etnografică Dobrogea – Tulcea. CONDI II NATURALE – limitele naturale ale zonelor etnografice reprezentative ale teritoriului românesc Zona etnografică MUNTENIA N – ara Făgăraşului. N-V – zona etnografică Banat. V – zona etnografică Oltenia – Vâlcea. S – zona etnografică Muntenia şi zona etnografică Dobrogea.

OCUPA II ARHAICE – culesul din natură. calul. – meşteşugurile. – mijloacele de transport – sania. SE – Iugoslavia Zona etnografică DOBROGEA N – Malul Dunării – Republica Moldova N-E.Zona etnografică BANAT N-NE – Zona etnografică Transilvania E – Zona etnografică Oltenia S – Malul Dunării NE. vânătoarea. – agricultura. S-E – Malul Marii Negre S – Bulgaria S-V – Zona etnografică Muntenia – delimitare făcută de unul din bra ele Dunării (Dunărea veche) B. . albinăritul. pomicultura. – pescuitul. – creşterea animalelor – păstoritul.

El elaborează. cel mai bine. cu evidentă tendin ă de supraevaluare a elementelor tradi iei. Le putem încadra ca păr i care păstrează. ceremonii şi ritualuri. în vremuri străvechi. fa ă de al i autori. via a folclorică tradi ională. comună unui popor sau unei comunită i omeneşti. expusă astfel: credin e şi supersti ii. Obiceiurile sunt manifestări spirituale inedite şi originale ale acestui popor şi nu sunt aceleaşi pe întreg cuprinsul ării. obiceiuri. rânduială. Este expresia limpede ce semnifică periodicitatea unui comportament colectiv. obiceiuri. de această specie – obicei – este Romulus Vuia care. dar dincolo de aceasta înglobează acele în elesuri profunde asupra rela iilor omului cu natura. sunt manifestări păstoreşti – mari spectacole. obiceiuri legate de via a casnică şi obiceiuri legate de momentele importante din via a omului (naştere. tradi ie. descriere) Pentru cei ce le privesc din afară. un alt tip de clasificare. departe. clasificare. Tradi ie – reprezintă ansamblul de datini. a rela iilor interumane. nuntă. Institutul de Etnografie şi Folclor editează însă o serie de . în calitate de profesor. Obicei – nu este altceva decât o deprindere consacrată. credin e. Pentru a le putea aprofunda urmând o latură ştiin ifică trebuie să definim clar terminologia pe care o uzităm.CAPITOLUL II TRADI II ŞI OBICEIURI (scurt istoric. înmormântare). a raportului acestuia cu via a socială. dar şi a modului de instruire. de acceptare comunitară a acestuia. Una din personalită ile ce s-au preocupat. a abordat cu rol prioritar această specie în clasificarea culturii spirituale a poporului român în cadrul lec iei de deschidere a cursului de Etnografie şi folclor din anul 1926. care se statornicesc în cadrul unor grupuri sociale şi care se transmit din genera ie în genera ie. În anul 2003. deoarece originea lor o regăsim undeva. în mod deosebit. datină. proprie spiritului conservator. Tradi ionalism – ataşament exagerat fa ă de tradi ie.

În ceea ce priveşte desfăşurarea. în curtea gospodarului sau la fereastra acestuia. Ceata de colindători se opreşte în fa a por ii. Sunt obiceiuri pre-creştine cu caracter laic adaptate sau chiar suprapuse sărbătorilor religioase. numi i „colindi e sau colinde i”. Iordănitul (Boboteaza). Bună diminea a. • obiceiuri de Lăsatul Secului: – Strigarea peste sat (Aure-Maure). • obiceiuri agrare: – Lazărul.a. tineret şi copii. unde strigă sau cântă urarea tradi ională. Moş Ajunul se desfăşoară în noaptea de 23 spre 24 decembrie şi în diminea a zilei de 24 decembrie. structurate astfel: partea I – Ciclul Familial (naşterea. joc). • obiceiuri de Rusalii: – Căluşul (rit ceremonial). Moş Ajunul. Cântec de Stea. urări). sărbători şi obiceiuri cu dată mobilă.. Pluguşor (obicei urări). Colindele au loc ca perioadă de desfăşurare între 23 decembrie şi 7 ianuarie. Vasilca (ritual.volume. Paparuda. copiii se adună la o casă unde repetă repertoriul de colinde şi de unde. partea a II-a – Ciclul Calendaristic (sărbători şi obiceiuri cu dată fixă. Ajunul. sărbători şi obiceiuri în calendarul agropastoral). nunta. îşi încep colindatul. Sorcova (obiceiuri. „bolinde i” sau . colinde. Numărul membrilor cetei variază astfel: grupa vârstei 3-4 până la 6-7 ani cuprinde de la 2 până la 5 copii. Gurbanul (Arezanul – 2 februarie) ş. grupa mică o întâlnim în aproape toate zonele ării la nivelul întregii colectivită i şi cuprinde de la 50-60 până la 100 de copii. Drăgaica. Colindul cu măşti (ritual. Cuprinde categorii diferite de vârstă. Zona etnografică MUNTENIA • repertoriul ceremonial de iarnă: – Colind. Se colindă în cete de băie i sau mixte. În cadrul acestui studiu vom analiza ciclul calendaristic. mai rar numai grupuri de fete. grupa de vârstă 6-7 până la 14-15 ani cuprinde între 4 şi 12 copii. Scaloianul. în special simbolicii colaci împleti i în formă de 8. Cucii. Fiecare dintre aceştia poartă o trăistu ă în care pune darurile pe care le primeşte. înmormântarea). Focurile lui Sâmedru. joc). intitulate Sărbători şi obiceiuri. odată cu venirea serii.

sunt înso ite de lumânări de ceară. Acest obicei se presupune a avea o vechime preistorică. îmbrăcată foarte sumar. Gazda iese în fa a colindătorilor cu găleata plină cu apă şi udă Paparuda (în trecut. Flăcăii fac focul din bradul cel mai falnic peste care aruncă nelipsita roată de cauciuc şi. împreună cu ceilal i înso itori (actan i). În final. Pepernie (Banat). prin spectaculozitate. ci se udă cei întâlni i în cale. pe alocuri. Din punct de vedere al desfăşurării. Paparuda – obicei pentru provocarea ploilor în anotimpurile secetoase întâlnit şi în cadrul altor zone etnografice. în special femeile însărcinate. Păpărugă. de exemplu: Păpăluga (Muntenia). În Muntenia apuseană nu se merge la fiecare casă în parte. respectiv zonele Argeş şi Dâmbovi a. Alături de aceştia mai pot primi dulciuri care. oprindu-se în ogradă unde cântă versurile invocatoare ale ploii. aceea de manifestare a cultului mor ilor. îl aprind şi lovesc cu un bă tăciunii pentru a se ridica scântei. moment în care sar peste foc şi colindă prin sat. nu rivalizează decât cu noaptea de Revelion. gazda cinsteşte pe cei prezen i cu produse care ulterior se împart între cei ce au participat la ritual. pentru această udare era folosit laptele şi arareori zahărul). Copiii fac grămezile pentru foc. scandându-se aceleaşi versuri invocatoare ale ploii. men ionăm următoarele: se organizează în preajma unui rug (foc imens) aprins de tineri într-un loc înalt alt satului (munte. Papalugără (Transilvania). cu crăcu e de salcie (verdea ă) şi care este udată în permanen ă în timpul ceremonialului. În func ie de zonă. Paparuda. pe drum sau prin cur i. timp în care aceasta dansează pe paşi sări i în ritmul melodiei şi a bătăilor din palme. tocmai datorită existen ei nenumăratelor elemente arhaice. . nevinovă ia. deal. Obiceiul are ca nucleu feti a mascată. în perioada 25-26 octombrie. procedând întocmai grupei copiilor. Obiceiul are două componente. însă sub alte terminologii. sar peste foc însă împreună cu fetele şi uneori chiar cu to i cei prezen i. pot fi costumate două sau chiar mai multe feti e.„bobârnac”. trec pe la fiecare gospodărie. important este să se respecte criteriul de bază al alegerii – puritatea. la baza căruia stă magia prin analogie. Focurile lui Sâmedru se organizează în satele din nordul Munteniei. Este un ceremonial nocturn care. colină) unde se adună oameni de toate vârstele din întreaga comunitate şi unde fiecare categorie de vârstă are un rol bine definit. şi ca practică de fertilitate agrară.

cânt şi hăulitul propriu-zis”. Homanul. primele spice duse de la câmp în ogradă (gospodărie) şi puse la loc de cinste. . regăsindu-se în refrenul cântecului propriu-zis. Caloianul – Sulul. Rusalii – Ramura verde. Lăsatul Secului. George Breazul (1934) spunea de hăulit că „este un străvechi obicei de primăvară şi cunoaşte mai multe denumiri: Hăulitul. – Anul Nou – Pluguşorul. Sf. Semănatul. ca un semn de mândrie. Ioan). Paşte – Focurile de peste an. Aulit. Urâ ii (Sf. Cu plugul. La Sf. Irodul (de la Crăciun la Bobotează).. Vasile. ca simbol solar şi simbol al abunden ei. – Obiceiuri la pornirea plugului – Scoaterea plugului din gospodărie. Înăl are. Armindeni. • obiceiuri de Lăsatul Secului. • La Sf. • obiceiuri de primăvară: Hăulitul. Este definit de o emisie vocală ce constă în alternan a repetată a registrului de piept cu cel de cap (emisie specific oltenească – întâlnită sub denumirea de sunet sughi at). se situează la limita dintre vorbire şi muzică. Paparuda. Aratul. Gheorghe. Cântec de Stea ş. Cu Moş Ajunul. – Sânzienele – 24 iunie. • obiceiuri agrare: – Cu grapa. Ăulitul. Toader. Florii. Toconelele.. Hăulitul. Sorcova. Plugarul.a. Adunatul gunoaielor. • obiceiuri de Rusalii: Căluşul (rit ceremonial). Sf. cu flori de câmp. Scormonitul în foc. Jianul (Anul Nou). Crăciun. Pluguşorul se porneşte. – Jocurile cu măşti – Capra. Andrei. Agugulit etc. Ion.Zona etnografică OLTENIA • repertoriul ceremonial de iarnă: – Crăciunul – Colindatul. Muma Ploii. Paşte. – Obiceiuri de recoltare – Primele spice – primul snop lăsat pe câmp o zi întreagă pentru alungărea răului (secerătoarele se leagă peste mijloc pentru îndepărtarea durerii). Cu semănatul. Cu buhaiul. Cununa ( ara Oltului) este împletită din grâu. Se practică mai mult în mediul pastoral. Sf.

prin ceea ce este caracteristic acestei zone. Uratul cu Pluguşorul – un fenomen folclorico-etnografic complex.Homanul – obicei practicat de Sf. culeg un număr însemnat de plante. iar celălalt. Malanca (obicei de invocare a ploii). Toader. Codrenii. Bantă Jienii. • obiceiuri agrare: – Caloianul (obicei agrar de fertilitate). Piesa lui Halim. Cerbul. ce cunoaşte două tipuri rituale. Zona etnografică MOLDOVA Aici. • repertoriul ceremonial de iarnă: – cu dată fixă: Pluguşorul – Pluguşorul mic. Drăgaica (înainte vreme – dispărut până la sfârşitul secolului al XIX-lea). Buhai (Dobele).a. – Jocul păpuşilor. Se sapă la rădăcina primei plante întâlnite. fiind ini ial considerat mai mult decât „epopeea muncii câmpeneşti. seceratul. Banda haiducilor. Bujorenii. – Jocurile cu măşti şi travestirile de tot felul: Ursul. urmând cu semănatul. în care invoca ia se desfăşoară pe durate mari. unul în care invoca ia se desfăşoară pe recitativ. Plevna. Căderea Plevnei. După acest moment. Jienii ş. Nunta. fiind recunoscută atât pe plan na ional. Gruia lui Novac. fac o fiertură din acestea cu care. Plugul. ulterior. treieratul şi sfârşind cu măcinatul”. începând cu uratul. Întâlnim aici în func ie de subzonele etnografice . – Piese şi scenarii ărăneşti – Arnău ii. şi anume jocurile cu măşti. Anul nou şi Anul vechi. loc în care fetele pun pâine şi sare interpretând totodată cântecul ritualului. repertoriul ceremonial de iarnă – de Anul Nou – cunoaşte cea mai mare varietate şi bogă ie în raport cu celelalte zone etnografice. Irozii. Haiducii. Participă grupuri mixte de fete şi băie i care merg în apropierea satului (pe câmp sau pe un deal) în căutarea plantei (homan). Capra. Uretul de noapte. Banta lui Groza. Cu clopotul. Babele. – Teatru popular cu tematică haiducească – Banda. iar la întoarcerea în sat. Brezaia. Haiducii. cât şi interna ional. Turca. fetele se spală pe cap în speran a şi credin a că părul lor va creşte foarte bogat. Plugul mare şi Plugul flăcăilor. Nunta ărănească (apare ca un spectacol ărănesc în cadrul acestor manifestări aşa cum amintea Theodor Burada încă de la 1885).

Ceata. doba şi buhaiul. Cu clopotul. Textul Pluguşorului este prin excelen ă agrar. Acest obicei este înso it şi de joc. fiica. Uneori urarea este înso ită de linia melodică interpretată la fluier. colindătorii strigă urarea ce con ine textul de felicitare. constituite din grupe de vârste mai mari de 15 ani. dobelor. Plugul. Jocul Caprei. nepoate. biciul. precum şi existen a permanentă a buhaiului mare. Buhai (Dobele). începerea repeti iilor. fiu. nepo i. Turcii etc. a clopotelor. Uretul de noapte. pârâitorilor şi a plugurilor adevărate împodobite şi trase de boi. de aceea amintim aici Jocul bandelor de Jieni. bani. Darurile primite de colindători sunt nelipsi ii şi tradi ionalii colăcei. Buhaiul mare. Banda. Se remarcă prezen a unui număr destul de mare de colindători. Alături de cetele mari apar şi cete de copii ce au pornit cu semănatul. mere. aruncând în gazde cu grâul ce-l poartă în trăistu ele aflate pe umăr. so ia. Uratul cu Pluguşorul. Jocul Căiu ilor. Plugul mare. Pluguşorul Mic şi Clopotele. de un optimism şi un umor tonifiante. Personajele ce apar în acest text sunt jupânul (gazda).mai multe variante ale acestuia: Pluguşorul. specifice gupelor de vârstă mici cu compozi ie mixtă sau formate numai din băie i se caracterizează printr-un număr mic de colindători şi inexisten a unei costuma ii speciale cu excep ia căciulii împodobită cu mărgele şi traistei pentru strâns daruri ce se remarcă printr-un motiv floral extrem de încărcat. Pluguşorul mic. sunt Plugul mare. nuci. de fiecare dată. arga ii. foarte asemănător cu cel al Sorcovei. acesta fiind considerat ca având proprietă i benefice pentru păsările şi animalele din gospodărie. piesa Jienilor (unde urarea este făcută tot de către ceata tinerilor). îşi fac sim ită prezen a mugetul buhaiului. Plugul flăcăilor etc. Ca elemente indispensabile apar elementele: clopo elul „pus pe lopă ică”. alături de care. urmată de pornirea la urat începând cu seara Ajunului. Jocul . Urarea e face la fereastra casei unde zăresc lumină aprinsă şi numai după ce s-a cerut acordul gazdei. Specifice cetelor. În acest timp. Există aici şi balade cu text ce se apropie de tematica colindului: Miori a. dulciuri şi. Ca prim pas în desfăşurarea colindului avem pregătirea măştilor şi costumelor şi împăr irea rolurilor: vătaf. pocnetul bicelor şi clinchetul clopo eilor. masca ii (de umplutură). nu în ultimul rând. urător. Jocul Urşilor. Ghi ă Cătănu ă.

iar în partea din fa ă se aplică o stea. În dreptul tâmplelor sunt prinse două fâşii albe mai late. Au pantaloni de culoare verde sau albastră cu vipuşcă galbenă sau roşie. aplecări frânte şi ondulate. ce cad pe umeri ca nişte plete. Botul Caprei este constituit din maxilarul fix (cel superior) şi mobil (cel inferior) fixate pe o bâtă de lemn. albastru. Cel care conduce ceata poartă denumirea de calfă şi este ajutat în desfăşurarea manifestării de al i membri ai acesteia denumi i cazaci. Aceeaşi importan ă se acordă şi confec ionării învelişului Caprei (pânză cât mai simplă pe care se aplică fâşii de pânză colorată cu puf de stuf ce imită foarte bine adevărata piele de capră) sau. Pe cap au căciulă de blană neagă sau brumărie dreaptă sau cu fundul retezat pe care se pune (se coase) un carton galben sau roşu. Când joacă Capra. A Caprei. sprijinită în brâul sau cureaua interpretului. aceasta. cuprinzând trei sau chiar mai multe dansuri (Capra. covoare colorate împodobite cu oglinzi. năfrămi şi şuvi e colorate de mătase. în cromatica de roşu. la un semn al calfei. în picioare – cizme. Schimbarea melodiei oferă posibilitatea purtătorului Caprei să schimbe ritmul clămpăniturilor. alb. În cadrul acestui obicei se spun versuri. Ceilal i actan i sunt purtători de haină militară cu epole i imperiali cu diagonale încrucişate pe fa ă şi pe spate. în altă variantă. Irozii – ceată constituită din 8-12 colindători (dansatori) ce poartă un costum remarcabil. cu sărituri şi răsuciri. Capra – peste tot se urmăreşte ca aceasta să fie masca cea mai deosebită şi sugestivă.) ce au mişcări mărunte pe loc. .Malancăi (Mălăcuitul – Suceava şi Paşcani). se cântă doina urătoarei şi dacă gazda acceptă ritualul. ornamentate cu figuri geometrice sau motive florale ce ajung până la nivelul brâului. ci îşi colorează fa a în roşu. Căpreasca. iar în mână – o cravaşă. iar piep ii hainei sunt împodobi i cu nenumărate decora ii şi medalii. la rândul ei. Aceştia din urmă. Fa ă de ceilal i participan i. calfa şi cazacii nu poartă mască. Aceşti Irozi de seară sunt tot o înfă işare a Caprei şi prezintă o mare asemănare atât a jocului. Ca la Capră etc. adună to i masca ii cetei de pe uli ele satului. Strigăturile se spun de către tot grupul ce schi ează paşi de dans sau chiar dansează în jurul Caprei. jocul se desfăşoară în casă în forma ie de cerc sau semicerc. cât şi a costumului cu descrierea căluşarilor din Moldova făcută de Dimitrie Cantemir. constând din căciulă conică din zeci şi sute de fâşii de hârtie colorată.

urca. la tot satul (din casă în casă). – Lăsatul secului – Jocurile cu măşti. SB. Paşte. Pentru seara de Ajun se constituie cete de copii (CJ. • Sărbători cu dată mobilă: – Florii. se cântă Bună seara lui Crăciun. HR.a. Gheorghe – Ramura verde. Paparuda – Păpălugă în Alba şi Cluj.Zona etnografică TRANSILVANIA • Sărbători şi obiceiuri cu dată fixă: – Crăciunul – Colindatul. Înăl are. Toader. Paste. etc. SB. MS. SB). Colindatul junilor (acesta din urmă se întâlneşte şi în noaptea de Crăciun – SB). BV. bărba i şi femei căsătorite (CJ. În noaptea de Ajun se colindă în AB. la uşă şi la fereastră (CJ).) • Obiceiuri de recoltare: – Primele spice. fete şi oameni în vârstă (BN).. Rusalii – Ramura verde. BN. AB. HD – perechi căsătorite). BN. HD). MS. – Anul Nou – Pluguşorul. În Ajunul Crăciunului merg la colindat cu Bună diminea a (SB. HD) cu precădere copii. HD. Noaptea de Ajun (AB. la casele . MS): cete de feciori (BN. iar de Crăciun – pi ărăii (AB). MS) – (sunt zone în care încep înainte de Crăciun cu două-trei săptămâni). BV – copii). în unele zone chiar după noaptea de Anul Nou. în curte şi la fereastră. CV. MS). CJ. BN). Focurile de peste an. Înăl are – Focurile de peste an. – Jocurile cu măşti – Capra. CV. Cununa ş. bătrâni (AB. HD. Urzicatul. Se colindă la o parte din sat (din casă în casă). Cu semănatul. Armindeni. Steaua (cu terminologiile specifice fiecărei subzone). Cerbul. pe uli ă (BV). – Sf. Plugarul. feciori. BN. AB. Colindatul începe din ziua Ajunului şi se sfârşeşte a treia zi de Crăciun. Focurile de peste an. MS. iar în altele ine chiar de la Crăciun până la Bobotează (BN. Focurile de peste an. BV. Băbăru ă în Hunedoara etc. Semănatul. Ursul. după care gazda îi invită în casă (HD. feciori. – Sf. în curte şi în casă. SJ. fete. Obiceiuri agrare cu data variabilă: – Pornirea plugului (Scoaterea plugului din gospodărie. CJ. SJ – zilele Crăciunului şi Crăciunul mic (MS). În Ajun merg cu colindul feciorii. Florii. BV. Locul unde se colindă: la fereastră. Aratul. Sorcova. feciori (BV. Udatul. Sânzienele.

deoarece este mult mai norocos decât femeia (BN). Pregăti i de colindat în ziua următoare. montat în vârful unui bă .cu fete mari. Dacă într-o casă nu exista acest simbol. băutură. şi unde. carne de porc. Exista însă şi vătaful mic ce-l înlocuia pe vătaful mare în unele servicii: strânsul banilor şi al colacilor. bomboane. de bătrâni. fuior (HD). Era purtată şi de feciori şi de pi ărăi. Ca o caracteristică. Uspe ii. fructe. de fată. la preot (numai cete de bărba i însura i). vecini. Fiecare casă pregătea o colindă – o spirală lemnoasă. atunci îl ofereau către gazdele acesteia. Colindătorii căpătau colaci. de oameni boga i. cozonac. Feciorii umblau cu carul cu boi şi cu butea pusă pe car. ce era purtat de un fecior . colindatul se începea mai întâi cu turnul bisericii. feciorii. unde se adunau şi ceilal i feciori din celelalte uspe e. urmând a fi chema i în gospodării.i intra în casă să fie bărbat. Aici ceata avea în frunte un conducător numit vătaf mare (mai iste şi din familie mai înstărită) care inea eviden a câştigului şi conducea întreaga ceată. alături de panglicu a păstrată de la colindă. cârna i. în perioada de dinaintea sărbătorilor se învă au colindele. La vreme rea o ipau (aruncau) în foc. copturi dulci. ce era dus ulterior la gazdă. la părin i şi la naşi. îmbrăca i în costume tradi ionale. la rude. colindătorii. În Transilvania era bine ca primul colindător ce. cete de şase colindători şi un viorist (ceteră) şi se porneau a juca în casa gazdei unde erau şi ospăta i. Organizarea se făcea într-o singură ceată pe sat. pentru a li se oferi colinde i şi fructe. Ceata avea ca simbol un steag – o cârpă neagră cu pui roşii. copiii porneau în alai strigând „Adună-te codru” (Codrea) sau „Bună diminea a la Moş Ajun”. un bă de alun pus să înghe e de la care se lua miezul rămânând un model cu flori. ca să adune vinul. Feciorii erau îmbrăca i în undre albe din pănură şi purtau colindă de salcă de statura unui om pe care o legau la pălărie. o altă categorie de colindători. mergeau cu Colindul de preot. iar sacul era cărat de un anume personaj numit scroafă. acolo unde se organiza ospă ul de Crăciun. În diminea a de Ajun. Cu această ocazie. În Alba se organizau forma ii. picior de porc (HD). bani. de fecior. veneau înso i i de muzică la biserică. de jude. fetele făceau feciorilor o pernă de vergelat. prieteni. cereale (AB). gătită cu panglici.

cuprinzând 35-40 de membri) existau în frunte trei conducători ce constituiau comitetul feciorilor. colindul are aproximativ aceeaşi desfăşurare ca de altfel în întreg Ardealul. însă judele era conducătorul suprem. Avem de-a face aici cu un obicei zonal. primar. se adunau la mijlocul postului Crăciunului pentru a se uni în ceata de dubaşi (toboşari) ce ulterior se împăr ea în trei cete la nivel de sat (CJ. MS). starostele. cărătorii. Ceata împreună cu to i feciorii satului. jucau timp de patru zile la casa de joc. Ca personaje. alături de acesta mai apar crâşmarul. După acest moment îşi alegeau gazda şi mergeau să repete colindele. angaja unul-doi muzican i (cimpoi şi fluier) şi avea dreptul să joace tot timpul sărbătorilor în fruntea acesteia. punându-şi doi chizeşi. Trebuie men ionat că aceasta nu era răsplătită cu nimic pentru serviciul făcut. iar a doua zi îl jucau la joc). El era cel mai în vârsta şi cel mai iubit dintre feciori. vătaful (vornic în unele zone ale Hunedoarei). la colinda cetei de feciori (destul de numeroasă. iar cea de-a treia zi se spărgea „oala”. În Hunedoara. În ziua de Anul Nou. Conducătorul cetei. în genere. În Braşov. Fetele care nu erau colindate erau ironizate de celelalte (HG). În timpul ceremonialului apăreau şi alte personaje – ştabi. iar în cea din urmă zi se făcea Vergel (atunci avea loc îngroparea Crăciunului – Cluj). judele trebuia să dea o masă cu mâncare şi băutură (la casa părin ilor acestuia). seara la joc se desfăcea ceata. împodobi i cu năframe şi panglici tricolore. feciorii. iar starostele cu desagii. alcătuit din 8 feciori. crâşmarul mic şi pristovul (aducea banii de la fete). Timp de trei zile se juca întruna. învă ător.puternic (steagul se juca în prima zi de Crăciun odată cu colindatul: la preot. Alaiul junilor. mergea cu muzică. În seara de 24. Existau însă şi cete cu un singur dubaş. dintre care unul însurat care purta calul. ce mergeau la casele feciorilor şi fetelor pentru a-i chema la horă. Apar „chemătorii”. numai că apare ca o caracteristică zonală adunarea copiilor înainte de colind la preotul satului care le ine . Lăuturenitul. dispărut pe la 1930 şi care reprezintă un schimb de vizite între tinerii din două sate mocăneşti (Monor şi Rîpa). adunându-se încă o dată la gazdă să petreacă cu mâncare şi băutură. colcerul. 10-15 la număr. În Sălaj.

Colindătorii erau costuma i în haine albe cărora li se alătura o serie de accesorii: panglici colorate purtate în diagonală. sau casă-curte. nuci. „Bună diminea a”. şiechău (şapcă). coif (gugiu). Copiii de şcoală până la feciori (grupuri de la 2 la 4 membri) purtau „stea” cu 4-5-6 col uri. Valea Sibielu. Sălişte. cu Craii şi cu Viflaimul. În Sibiu se adunau 5-10 familii ai căror feciori se organizau în bute (perechi so -so ie). . Acest simbol se monta uneori şi pe un brad. covrigi. iar copiii mai mari – „Trei crai de la răsărit” şi „Sub înaltul cerului”. fructe. CV). iar colindătorii erau răsplăti i cu: bani. unde fiecare primar inea o cuvântare urmată de Hora Unirii. ci scandează versurile. În zona Braşovului. Steaua se practica în ajunul Crăciunului (ziua Ajunului sau noaptea de Ajun). carne de porc. cârna i. strai ă. băutură. iar în fruntea cetei aveau un conducător numit jude (fonog. Tilişca) în Pia a junilor din Sălişte. confec ionată din diverse materiale (şi ă) împodobită uneori cu un clopo el şi nelipsita iconi ă. în MS – împreună cu Vicleimul. în AB mergeau împreună cu Irozii. Acest tip de costuma ie se regăsea în aproape toate subzonele. ceremonialul avea loc în casă. În cele în care nu regăsim caracteristic acest costum se purtau: costumul tradi ional de sărbătoare (AB. la fereastră. Ca spa iu de desfăşurare. uneori haine tricolore. Gazda aleasă era plătită cu bani. Copiii colindau „Bună seara lui Crăciun”. prăjituri. există sate unde acest colind se practică fără prezen a simbolului stelar (BV). iar Craii fără Stea. în curte.o predică. casă-fereastră. Ca o curiozitate pentru această zonă. Jocul organizat în această perioadă era cunoscut drept totolul feciorilor (4-5 cete pe sat a câte 10-15 feciori). iar aceştia în timpul colindului nu cântă. colaci. Aceştia erau înso i i de diblă – muzică. vestimenta ie de crai (AB) sau îmbrăcăminte obişnuită. colindătorii cu Steaua mergeau împreună cu Irozii. Galeş. cu păpuşi. în HD împreună cu Trei Crai. şepci de carton. haine de la biserică „cu stihare” (MS). În zona Sibiului. Anul Nou era marcat de gestul judelui care se urca pe o masă în fa a bisericii şi inea o cuvântare despre obicei. Irozii mergeau în prima zi sau împreună cu Steaua. birău mare şi mic). Sibiel. În prima zi de Anul Nou se adunau to i junii cu fetele cu care vorbeau (din Săcelu.

Există însă şi zone în care colindătorii purtători de sorcovă se asociază cu cei ce cară plugul (CJ). BN.De Anul Nou colindătorii cei foarte mici. unde actan ii ce conduceau Pluguşorul trăgeau o brazdă în care aruncau ulterior semin e de grâu. cu uratul) este un obicei relativ nou. CJ). CJ). HG. plug cu 4 boi (CV). erau sorcovi i to i cei ai casei. BV. SB). în ajunul Crăciunului în unele sate din SB. În majoritatea cazurilor nu lipseşte bradul împodobit. Pluguşorul cunoscut şi sub alte denumiri (cu buhaiul. plug tras de cal. de Crăciun. Locul de desfăşurare este similar cu cel de la „Stea”. Cu semănatul – colind de Anul Nou. La Pluguşor participă copii între 5-10 ani şi 15-18 ani. La pocnit. MS). Plugule ul (MS). Sorcova se practică în ajunul Anului Nou (diminea a sau noaptea) în mai toate subzonele. fete. tineri însura i. Ca simbolistică se foloseşte plugul cu boi (BV). SB). CV. numai băie i (CJ). orz. în SB – după al doilea război mondial. colaci. Pluguşorul care este executat de copii şi Cu plugul mare – interpretat de feciori şi de bărba i însura i (AB. în ajunul Anului Nou şi de Bobotează (BN) şi în ziua de Anul Nou (HD). . plug din lemn în miniatură (SJ). numai fete de vârstă şcolară (BV. chiar şi bătrâni (MS). feciorii. MS). SB). sorcova se reduce la o creangă de brad. porumb. în anumite localită i desfăşurarea extinzându-se chiar până la Bobotează (HG). HR. apar însă şi subzone în care la momentul aruncării semin elor este prezentă şi grupa copiilor (CV. iar în alte zone cu numai 10-20 ani în urmă. Se practică în diminea a. amiaza şi seara ajunului Anului Nou (aproape în toată Transilvania). MS. sorcova fiind înlocuită cu tradi ionalul clopo el. numai ro ile de la plug. HD. fiind datat în 1937 în HD. feciori. cu zurgălăii. În gospodăria în care erau primi i cu colindul. nuci. iar în AB se iese pu in din tipar. numi i plugăraşi în BV. Răsplata se regăsea în daruri precum: mere. Ca element simbol. pe care îi regăsim pretutindeni. neveste (AB. merg Cu pluguşorul (CJ. CJ. ramură de pom împodobită cu hârtie colorată (MS). bărba i însura i (BV). La manifestare participă aproape toate categoriile de vârstă: copii. un plug de lemn făcut anume. bani etc. secară şi cânepă (BN. SJ. fete şi băie i (BN. variantă din flori artificiale (universal valabilă).

Sânzienele. Se punea cunună cu o cruce la mijloc peste noapte la poartă. primele spice. paparuda. la holdă. „Bori a”. cununa. Se constituia o cunună mică de flori (coroni ă de sânziene) care se punea la poartă. Alături de toate acestea întâlnim „Căluşerii” în zonele AB. anexe. numai pentru băie i (Boboteaza). „Burduhoazele”. de asemenea. apa. de Sf. La nivelul acestei zone etnografice întâlnim Focurile de peste an. plugul. „ apul” şi măşti umane „Mămuca”. ascultatul pe furiş (AR. „Moscurii”. HD. în afara gospodăriei. casă. „Mătăhăii”. însă suportă schimbări terminologice într-o serie de alte zone unde este denumit Drăgaică (CV) sau îl întâlnim cu diverse forme diminutive ale primei titulaturi. comune – fete şi băie i (Vergelat. spuneau că viitorul so va fi blond (AB). la semănături. „Mojucii”. la Bobotează. „Moşugoii” şi „Proştii”. se obişnuia ca cel ce avea o anumită suferin ă să se încingă cu flori din acea coroni ă în speran a însănătoşirii. ascultatul zgomotelor naturii (MM). • Sărbători tradi ionale: Cunoaşterea ursitei reprezintă practici divinatorii ale fetelor. descântatul pentru măritiş. pe crucile ce se aflau în sat sau pe hotar. MM). Datorită efectului terapeutic atribuit acestui simbol. timp în care fetele spuneau „Floare de cicoare. „Capra”. SB. ce se desfăşurau la Anul Nou. plantele. prezentă şi în cadrul celorlalte zone etnografice. cu mici varia ii zonale. pentru apărarea grădinii şi sporul roadelor şi ca semn al destinului (ursita fetelor – se făceau coroni e doar de către fete şi se puneau doar în staulul oilor sau la grajd). „Moşii”. „Turca”. . „Masca ii”. cu influen ă benefică pentru dezlegatul de măritiş. Andrei. „Cerbul”. la Paşte. prima stea.Jocurile cu măşti întâlnite pe acest teritoriu cunosc aproape aceeaşi tematică. apa înghe ată. practici divinatorii de grup ale fetelor (Vergelat). „Ursul”. MM). Dacă vedeau a doua zi pe ele păr galben. Moşii de peste an. Sânzienele (24 iunie) se regăsesc în toate regiunile ca obicei. BH. se împodobeau anexele animalelor. pomii. ca şi tradi ii şi obiceiuri legate de roadele pământului: scoaterea plugului din gospodărie. numărarea parilor (BH. având ca elemente: animalele din gospodărie./ Află-mi a mea ursitoare”. Blidele). iar dacă pe aceasta se punea livă – un fel de fir de buruiană – viitorul so era gazdă avută (CJ). medierea viselor. focul (MM). pentru sănătatea acestora din urmă.

Cerbul. – Focurile de peste an la Anul Nou. fete. . şi aici se întâlnesc colindele Steaua. Barba caprei. dar şi semn de moarte. Sorcova. Ursul. Ca variantă de loca ie a colindatului. iar fetele se colindau între ele. Cerbul. bărba i însura i. Bunavestire. Turca şi fluieraşul. – Sf. Mucenici. Cununa. – Lăsatul secului – Jocurile cu măşti. Armindeni. Rusalii – Ramura verde. – Cunoaşterea ursitei – Ascultatul pe furiş. copii. În cadrul acestei zone. fete şi băie i. – Jocurile cu măşti – Capra. Colindă (CS. Focurile de peste an. • Obiceiuri agrare cu data variabilă: – Obiceiuri la „pornirea plugului” (Scoaterea plugului din gospodărie. medierea viselor. Turca. Sf. ficiori şi bărba i însura i (aceştia mergeau unii la al ii). TM) Cu colindă. Cu Dubele. colindatul cunoaşte o varietate terminologică remarcabilă. Pluguşorul. în grupuri. de la unele la altele. Focul. – Anul Nou – Pluguşorul. copii. Înăl are. Sânzienele sunt semn de noroc. Datorită faptului că tradi iile şi obiceiurile au un caracter unitar la nivel na ional. Zona etnografică BANAT • Sărbători şi obiceiuri cu dată fixă: – Crăciunul – Colindatul. Gheorghe – Ramura verde. Cu semănatul (integrat Pluguşorului). copii şi ficiori. Gheorghe şi Crăciun. Cu buhaiul. La colindă. – Sânzienele. ficiori. astfel: Colindă (TM. CS). La colindă. ficiorii alegeau casele unde erau fete de măritat. Paparuda) – Obiceiuri de recoltare: Primele spice. Cu Pi ărăii. Baba Curcubătă şi Moş Crăciun şi Masca ii. – Ajunul Crăciunului – Steaua. Capra. Participan ii constituie grupe de colindători cum ar fi: copii. în ziua de Ajun (diminea a şi seara). Animalele din gospodărie. – Moşii de peste an. Sorcova. Colindia (CS) şi Cu Pi ărăii (CS) şi se practică în noaptea de Ajun (CS). • Sărbători cu dată mobilă: – Florii.Ca semnifica ie. Cu colindu’/ Cu colinda”. Semănatul. ficiori. Paşte. Aratul. Cu semănatul.

ascultatul zgomotelor naturii. co . poale. iar în cealaltă un cleşte. băutură. bee” (în func ie de vietă ile de inute de gazdă). aflarea ursitei cu sprijinul animalelor din gospodărie (dacă se sculau vitele când fata mişca lingura în blid se mărita anul acela). pi. acestea fiind atribuite categoriei fetelor (pentru cunoaşterea ursitei): ascultatul pe furiş. pe linie melodică asigurată de fluier. De era de acord. „copii erau puşi clo ă” – primii copii ce ajungeau cu colindul în ziua de Ajun erau aşeza i pe pământ sau pe pat. apa înghe ată. cu noroc. sau numai la fereastră. focul. cârpă) ce avea fa a mânjită cu funingine şi care pentru completarea imaginii. urmărindu-se. Cel de-al doilea personaj. în casă (mai rar) şi în curte. în caz contrar când aceştia erau fete.Ca loc de desfăşurare. Tot în acest cadru. începând cu casele unde existau fete mari. primind ca răsplată în urma colindului colaci şi fructe. se aşază la poartă unde rămân până se usucă. întreabă găzdi a dacă primeşte urca. bani. şi fa a la fel de murdară. Tot aici aveau loc şi practici rituale în preajma Crăciunului. cârna i. roua. urca – desfăşurare: unul dintre colindători. co . de fapt. gospodăria era cu spor. duce într-o mână o căldare cu jeratic. apa sfin ită. Specific numai acestei zone este Baba Curcubătă şi Moş Crăciun – obicei ce se rezumă la apari ia celor două personaje: unul feminin îmbrăcat în haine vechi. presărându-li-se pe cap semin e de cucuruz şi grâu în timp ce aceştia rosteau „Pi. Moş Crăciun. fenomenul reproducerii. medierea viselor (de exemplu: busuiocul). împletite în coroni ă. casele rudelor. iar ca mişcări se regăseau tot felul de figuri spectaculoase fără o compozi ie repetabilă. Numărul poate varia în func ie de membrii familiei ce locuiesc în acea casă sau putea fi considerată câte o coroni ă pentru fiecare stâlp al por ii. mai amintim ritualul cu cenuşă şi vătrai pentru „ca să stea clo ele pe ouă”. Era colindat tot satul de la o margine la alta din casă în casă. Florile de sânziene. anul următor era lipsit de belşug. coroni a este aşezată pe creştetul unui copil. ascultatul pe gunoi. colinda se cânta la fereastră şi în casă. este înveşmântat cu şubă albă cu flori negre şi opinci cu obiele. Sânzienele – împodobirea gospodăriei. în mentalitatea tradi ională acestea aveau rol important pentru sănătatea oamenilor. Înainte de a o pune la poartă. În cazul în care primii colindători erau băie i. murdare. intrând în gospodărie. cu aceleaşi haine ponosite. Din punct de vedere al semnifica iei. a . jocul se desfăşura în incinta casei. ponosite. Prezen a practicilor divinatorii o regăsim şi aici. dar tradi ionale (opreg.

ca semn de noroc. Sorcova (obiceiuri. Moş Ajunul.. Bună diminea a ş. Trebuie să amintim aici că exista în această zonă şi varianta Sânzienelor pentru cei mor i. – Obiceiuri la formarea şi desfacerea turmei. semn de îmbolnăvire. Coroni a care se usca mai repede şi fusese atribuită unui anumit membru al familiei.. • Sărbători şi obiceiuri cu dată mobilă: – Ramura verde – Floriile. – Obiceiuri de recoltare. contrariul însemna sănătate şi noroc. – Paparuda.vitelor. acela era cel ce se putea îmbolnăvi etc. Paştele. – Jocurile cu măşti (la Lăsatul Secului).a. urări). . Zona etnografică DOBROGEA • Repertoriul ceremonial de iarnă: – Colind. Ajunul. uşi şi cimitir. Cântec de Stea. – Focurile de peste an. Pluguşor (obicei. simbol ce se punea la por i. colinde. Rusaliile. • Obiceiuri cu data variabilă: – Obiceiuri la pornirea plugului. semn de moarte. urări). Înăl area.

– balada (cântec bătrânesc) – fantastică. al soacrei etc. păstorească. – repertoriu de nuntă – cântecul miresei. CÂNTECUL (scurt istoric. – cântecul liric propriu-zis. tiparele . analiza se realizează pe două planuri: sistemul de versifica ie cu varietatea tematică. nuvelistică. haiducească. atitudinea fa ă de nedreptă ile sociale. Clasificarea crea iei muzicale tradi ionale: • Genuri ocazionale: – repertoriul păstoresc – semnalele instrumentale. ornamenta ie de excep ie care ne ajută să diferen iem acest tezaur. doine. caracteristici zonale) Melodia nu prinde via ă decât în clipa când e cântată şi nu vieuieşte decât prin voia interpretului şi în chipul voit de el: crea ie şi interpretare se confundă. În perspectiva unui studiu aprofundat. concep ia lor despre lume. atât din punct de vedere al zonelor etnografice. obiceiuri şi jocuri specifice. – doina (propriu-zisă – de dragoste). Crea ia muzicală tradi ională românească se remarcă printr-o paletă tematică extrem de variată. familială. al mirelui. vers. balade. via a oamenilor cu durerile şi bucuriile lor. năzuin a de veacuri pentru o via ă mai bună. (Constantin Brăiloiu) Cântecul oglindeşte prin imagini artistice tipice (poetice şi muzicale). • Genuri neocazionale: – cântece şi jocuri de copii. – roman a ărănească. rituri speciale specifice.. eroică. colinde. născute şi trecute prin filtrul practicii colective.CAPITOLUL III 1. – cântecul de leagăn. o varietate ritmică remarcabilă. jurnal oral. – repertoriu funebru – bocet. dar şi în cadrul acestora pe genuri muzicale.

Se impune să facem câteva precizări în ceea ce priveşte genurile amintite. în urma uşor studii ample asupra acestui gen. iar în ceea ce priveşte tipologia regăsim balada: fantastică. Ca o caracteristică emblematică ne apare recitativul de factură lirică (melodic şi recto-tono). Nu există date certe în ceea ce priveşte originea acesteia. dar şi formulele de largă cantabilitate. bazată pe improviza ie prin folosirea unor elemente melodice tipice. mai mult sau mai pu in variabile. reliefând pentru fiecare zonă în parte caracteristicile specifice cristalizate de-a lungul vremii. jurnal oral. în urma cercetărilor făcute asupra aspectelor literare. profil melodic. horea de jale. cântată în mod individual şi „pentru sine”. Din punct de vedere terminologic. aducând în prim-plan asemănările şi deosebirile existente. Doina. Din punct de vedere tematic are strânse legături cu alte genuri ale folclorului tradi ional şi anume basmul şi colinda. o profundă interiorizare şi. Este definită de specialişti ca un stil melodic prin excelen ă liric. Emilia Comişel. pe de o parte cea cum că ar exista o anumită rădăcină dacică (Dimitrie Cantemir şi B. hore lungă.P. fără public. Balada (cântecul bătrânesc) este unul din genurile cele mai studiate. dar şi cele mai controversate. numai de lăutari. lupta sa în fa a naturii şi a asupririlor”. formă arhitectonică şi ornamenta ie. horea frunzei. de ce nu. păstorească. cele interpretate de bărba i. presupune o anumită stare sufletească. o melopee de formă deschisă. narativ. latura muzicală fiind trecută în plan secund. sistem ritmic. având ca suport evolu ia istorică. Ca mod de abordare. În cadrul culturii tradi ionale abordăm crea ia muzicală numai din punct de vedere al clasificării la nivel de zone etnografice. care exprimă atitudinea poporului în diferite perioade fa ă de natură şi societate. Acest gen se cântă numai în fa a unui auditoriu şi numai la cerere. un anumit substrat filozofic. vitejească. regăsim balade cântate numai de către femei. existând mai multe opinii. însă. o anumită trăire. fenomenele şi elementele lexicale apărute în timpul cântării.metrice şi formulele lor. familială. horea pribeagului (Transilvania N). iar cel deal doilea – structura melodică. legătura structurală dintre vers şi melodie. iar pe de altă parte Constantin Brăiloiu care argumentează că „doina nu este un împrumut”. Hasdeu). dar cele mai frecvente sunt. ce cuprinde: scări şi moduri. prezintă următoarea varia ie: hore. cântec . de mari dimensiuni. sistem de caden are. hore cu noduri. a reuşit să-l definească astfel: „cântec epic.

de cuc de frunză. premodern. . de dragoste (Muntenia). complexă. pentacordii de stare majoră şi minoră cântate cu voci de piept. mod de ornamentare). la nuntă. – stilul premodern – îmbină în propor ii aleatorii particularită ile stilului vechi şi modern. pentru integrare. uneori colorate cu atacuri de glotă şi formă arhitectonică alcătuită din unul-două sau chiar trei rânduri melodice. Cercetătorii genului sus in că ar exista o anumită legătură între cântecul de leagăn şi doină. de codru (Oltenia). tempo larg şi liber. ornamenta ie densă.lung. Vorbim de existen a a două categorii de stiluri. instrumentală şi vocalinstrumentală (cântate simultan monodic. De-a lungul timpului. de exemplu: voce-fluier. folosindu-se unele scări prepentatonice şi pentatonice. ca şi prin melodii preluate din alte stiluri care însă. de jale. alăturate doar prin particularită i superficiale puse în lumină prin interpretare (emisie vocală. spa iul. a frunzii. Originea acestuia se presupune a fi undeva în timpuri anterioare feudalismului. putând fi interpretat de oricine în cele mai diverse ocazii: în mijlocul naturii. acompaniate de taraf – tipurile mai evoluate şi cele de dragoste). prelungăt. în evolu ia sa. cântecul vocal propriu-zis considerat doină (Banat) deoarece aici există numai doină instrumentală. de codru. tetracordii. care apar ine tuturor vârstelor şi categoriilor sociale. la petrecere etc. haiducească. aspre. îndelungăt. Vizând latura interpretativă regăsim: doină vocală. dar. sunt supuse fenomenului de metamorfozare. însă îl întâlnim cu pronun ate diferen ieri zonale în ciuda caracterului unitar pe care îl prezintă la nivel na ional. melodii. Stilurile cântării au prins contur având ca principale coordonate: timpul. s-au definit şi diferen iat şi stilurile zonale (dialectele) în interiorul cărora regăsim graiurile caracteristice. comunitatea şi personalitatea umană. s-au cristalizat patru stiluri istorice (vechi. prelung. structură ritmică parlando-rubato sau giusto-silabică. şi anume: stilurile istorice şi stilurile teritoriale. de jale. rareori remarcându-se existen a unei forme extinse. de jale (Moldova). Stilurile istorice: – stilul vechi – cântece cu ambitus redus. în egală măsură. Are răspândire pe întreg teritoriul românesc. heterofonic de voce şi de instrument tradi ional. Cântecul propriu-zis – gen liric neocazional. modern şi nou). Stilul se eviden iază prin repertoriu cu configura ii melodice specifice. puternice.

– stilul modern – ambitus larg, ornamenta ie redusă şi simplă, ritm divizionar sau bazat pe pulsa ie constantă a unui timp unic, execu ie mişcată, folosirea modurilor diatonice şi cromatice, interpretare definită prin timbruri vocale diferen iate regional şi formă arhitectonică extinsă, mai complexă şi totuşi destul de stabilă; – stilul nou – din punct de vedere al structurii şi formei se aseamănă în mare parte cu stilul modern, cu deosebire că aici întâlnim cântece propriu-zise preluate din muzica de dans (aceasta evoluând tot mai mult). Stilurile zonale sunt definite de dialectele muzicale regionale şi, în egală măsură, de dialectele literare. Dialectele muzicale con in următoarele elemente: – numărul rândurilor melodice; – sunetul pe care se face caden a principală (cezura) şi locul ei în cuprinsul cântecului; – sunetele pe care se fac caden ele secundare (interioare); – raportul caden elor fa ă de finală; – scara muzicală; – felul melodiei (silabică sau melismatică); – caracterul ornamenta iei; – formulele melodice specifice; – ritmul; – mişcarea; – emisia vocală. Zona etnografică MUNTENIA – între dialectul Munteniei de nord şi cel al Transilvaniei de sud regăsim foarte multe asemănări; – se eviden iază prezen a modului dorian, dar şi prepentatonisme şi pentatonisme (pentru Muntenia subcarpatică); – modurile heptacordice sunt mai prezente aici, uneori evideniind un diatonism aproape pur, atât în dorian, dar ai ales în eolian, frigian sau mixolidian; – instabilitatea anumitor trepte ce determină unele inflexiuni mixolidice; – alternan a major – minor este întâlnită şi aici, dar nu cu aceeaşi frecven ă ca în alte zone;

– apar şi alte rela ii între structurile melodice de cvartă şi cvintă; – treptele importante sunt I-a şi a V-a; treapta a III-a şi a IV-a apărând uneori (în sens ascendent); – caden ă finală eolică, frigică, uneori prin salt sau prin subton; – în Muntenia de sud întâlnim o linie melodică cu profil descendent; – o mai mare varietate a structurilor sonore şi ritmice; – ritm parlando-rubato, giusto-silabic; – o bogă ie apreciabilă a structurilor heptacordice atât diatonice (doric, frigic, mixolidic în stare pură), cât şi cromatice; – formulele caden iale, realizate prin secundă mare sau mică descendentă sau prin subton şi prin ter ă mare descendentă, urmată de repetarea sunetului final; – ornamenta ie mai redusă. Zona etnografică OLTENIA – existen a cântecelor ce apar in graiului muzical sud ardelenesc; – existen a alături de stilul arhaic în cadrul genului – doina – a melodiilor cu formă mai amplă (doină-cântec, cântec-doină, doinăbaladă); – ritmul giusto silabic, iamb şi troheu, dar şi parlando-rubato; – melodii cu caracter viu; – sisteme pentatonice arhaice; – folosirea frecventă a cromatismelor. Doina prezintă aici o mai mare unitate stilistică. Este o melopee pe care executantul o construieşte liber, pe care o improvizează atât din punct de vedere al structurilor muzicale, dar şi din punct de vedere poetic, după posibilită ile intelectuale şi tehnice. Există sub formă vocală şi instrumentală, având teme de dragoste, de înstrăinare, filozofice, haiduceşti. Con inutul literar nu diferă de al celorlalte specii lirice. În Oltenia, alături de stilul arhaic întâlnim şi melodii cu o formă mai amplă: doina-cântec, cântec-doină, doină-baladă. Se remarcă o tendin ă de simplificare a formei arhitectonice şi de strofizare. Doinele se cântă în intimitate şi reprezintă cele mai tipice realizări sub raportul valorii artistice şi tradi ionale.

Zona etnografică MOLDOVA – crea ia muzicală a acestei zone are la bază moduri diatonice (dorian, eolian). – caden a finală frigică tipică (cu unele inflexiuni), deosebită de alte zone prin rela ia pe vertical; – în partea de sud întâlnim moduri cromatice cu influen e orientale; – uneori alterarea coborâtoare a treptei a V-a în formulele caden ei finale duce la constituirea caden ei locrice; – sistem ritmic parlando-rubato; – regăsim aici dialectul bucovinean, cât şi vrâncean; – în Bucovina – există elemente comune cu cântecul năsăudean (au formă amplă şi totodată labilă, se pot omite rânduri melodice sau se pot adăuga); – profil melodic neschimbat, ritm liber şi ornamentică bogată, excesivă uneori – rotiri în jurul unui sunet pivot – influen ă a muzicii instrumentale; – caden ă interioară pe treptele IV, V şi I, iar cele pe subton şi treapta a III-a realizându-se prin instabilitatea treptei a V-a; – regăsim şi aici alternan a major-minor; – crea ia se remarcă prin existen a unui lirism aparte. Cântec în stil nou – Constantin Brăiloiu defineşte cântecul în stil nou – cântec modern, regăsindu-l pentru perioada de început în Moldova, după care a pătruns (s-a răspândit) şi în alte inuturi ale ării. Se caracterizează prin: – dinamism; – mişcare regulată (giusto), substituită mişcării libere (rubato) a celor mai multe cântece de stil vechi; – părăsirea ritmului liber (parlando) în detrimentul unui ritm regulat; – ambitus lărgit depăşind uneori octava; – ornamente simplificate; – renun area la structuri modale în favoarea majorului şi minorului tonal; – se mai întâlnesc modurile de Sol şi La, ceea ce demonstrează influen a muzicii lăutăreşti şi culte; – caden e interioare pe alte trepte decât cele din stilul vechi (de obicei în partea superioară a scării);

dar şi cu pieni (mai pot fi mobile Sol. IV-a ridicată. AAcBBc. frigic şi mixolidic) ce apar destul de rar şi atunci cu inflexiuni. – sistemul sonor preponderent – pentatonicul IV în stare pură. – caden a interioară pe treptele I. întâlnită destul de frecvent. uneori punctată – influen ă a ritmului de dans. se simte însă şi prezen a pentatonismelor. giusto-silabic cu durată lungă. Zona etnografică TRANSILVANIA • Dialectul Maramureşean (dialectul nord-ardelenesc): – prezen a modurilor mixolidic şi eolic. – mişcare variată. – sistem sonor hexacordic sau heptacordic (eolic. III. Si). VII şi V. – structuri modale hexacordice majore şi minore. – ornamenta ie redusă. – ritm – regulat – legănat – alternan ă de iamb cu troheu în toate variantele posibile. ori prin alunecare de pe fundamentală pe cvarta ei inferioară (plagala). – texte lirice – cu preponderen ă cele de dragoste.– forma arhitectonică dezvoltată. alteori abundentă. – refren frecvent. • Dialectul Transilvaniei de sud (dialectul sud-ardelenesc): – cele mai originale cântece (zona Hunedoara. – 4 rânduri melodice – cezura după cel de-al doilea rând. cromatice Re cu tr. – forma arhitectonică: AAcBB. cromaticul 1. pe subton. Alba şi inuturile învecinate). . – caden a finală pe treapta I prin secundă sau ter ă descendentă. – sistem ritmic parlando-rubato. – uneori elemente pentatonice. – intonare uneori netemperată. cu caden a principală (cezura) după al doilea rând. doric. – au trei rânduri melodice. de obicei pe fundamentală. acustic 1. – pentatonii anhemitonice şi mixte. Re. AABBc. – scări diatonice – de Sol. La. – melodie cu contur crenelat. – ultimul rând poate fi înlocuit cu refren. La.

această alternan ă dă o frecven ă mai mare a formulelor arpegiate. – caden ele interioare realizate acolo unde se impune subtonul. a III-a (rar pe tr. în Hunedoara mers treptat descendent cu alterarea coborâtoare a tr. ABB. – forma de 4 rânduri – cezura după al doilea rând – în mod obişnuit pe tr. MS. iar spre sud. până în păr ile Covasnei. • Dialectul Câmpiei Transilvaniei (CJ. AD. – melodii vocale cu caracter de dans. AAB. argumentând forma cântecelor la patru rânduri.– în melodiile cu substrat pentatonic anhemitonic regăsim alternan a major-minor şi caden a eolică. – structuri modale de tip lidic şi acustic 1 (ce impun prezen a caden ei finale de tip bihorean). caden ă finală frigică (caden ă bihoreană). – tot aici întâlnim şi melodii pe un mod de Fa în care 4+ (Fa-Si) este caracteristică. – uneori apare caden a finală pe sunet prelungit. a IV-a). luând unele înfă işări locale. la care se ajunge de obicei prin coborârea pienului (caden ă finală frigică). Podişul Târnavelor): – substrat pentatonic. • Dialectul Bihorean: – intona ie netemperată a scărilor pentatonice sau cu puternic strat pentatonic. . până spre Cluj. a II-a (caden a frigică) specifică şi zonelor învecinate. Hei Hei!) cu caracter melodic ornamental care uneori se dezvoltă într-un adevărat rând melodic. SJ. – ritmul parlando – rubato. Bela Bartok – defineşte graiul muzical sud ardelenesc: spre răsărit. – melodie de factură arhaică şi melismatică. ABA). – diferen a dintre cântecele bihorene şi cele hunedorene este caden a finală (Bpos – 3m descendentă). – ambitus redus. uneori reprezentând şi sunetul pe care regăsim cezura principală. AAvAc. – întâlnim cu preponderen ă cântece cu tematică păstorească (Sibiu – forma arhitectonică AAAc. – se remarcă un interesant adaos melodic prin folosirea interjec iilor după cezură (Hai Hai!.

– se pot omite rânduri melodice sau se pot adăuga (5 sau 7). iar de la baladă textul epic). ABBC etc. – ritm liber şi ornamentică bogată. lei etc. – forma arhitectonică – relativ mai amplă AABC. – cântec propriu-zis – giusto cu interpretare parlando.– melodii cu influen ă maghiară – versuri endecasilabice (se adaugă versului încă trei silabe – exemplu: lei. – scări pentatonice sau cu puternic substrat pentatonic anhemitonic atât diatonice. – ritm giusto-silabic numai în cântecul de joc. – emisie vocală cristalină. – intonarea secundei mărite în registrul grav atât pe parcursul melodiei. – în cântecele cu două refrene. – au aici patru rânduri melodice cu caden a principală după cel de-al doilea rând (pe subton). – cântecul prezintă unele extensii ale ambitusului. – forme dezvoltate ale strofei melodice. în jurul unui sunet pivot (influen ă a muzicii instrumentale). – scări pentatonice sau moduri naturale (doricul folosit frecvent). – există varianta de cântec-baladă (de la cântec melodia. dar mai ales la caden a finală ce determină anumite inflexiuni frigice.). lei. excesivă uneori. • Dialectul Năsăudean: – cântece cu formă amplă şi totodată labilă. cât şi cromatice (acestea folosesc vechea scară cromatică – cea de Re cu treapta a IV-a ridicată). cezurile le regăsim după fiecare cuplu vers-refren.. – încheierea frecventă a strofei melodice pe sunetul al doilea de la baza modului (falsă fundamentală). lucru pentru care Bela Bartok a şi denumit acest grai dialectul refrenului (apare aici şi refrenul . – sistem ritmic parlando-rubato şi giusto-silabic. Zona etnografică BANAT Se păstrează aceeaşi clasificare în genuri ocazionale şi neocazionale ca şi în celelalte zone cu următoarele amendamente: – întâlnim aici un grai (dialect) destul de viabil. – cezura principală de multe ori după cel de-al doilea rând melodic. – profil melodic neschimbat. – îşi face sim ită prezen a refrenul.

– tiparul versurilor hexa. ABRef. în centru – 1/1. – cobza – instrument lăutăresc cordofon de acompaniament. cu preponderen ă.compus). în 1877. – existen a formulelor caden iale prin subton (semiton). frigic).şi octosilabic (caracteristică a întregii crea ii muzicale tradi ionale). cât şi cromatice. atât diatonice (doric. mixolidic. – prezen a ritmului aksak se impune prin a caracteriza într-o oarecare măsură dialectul muzical al acestei zone. ABB. – nai. putem rezuma astfel: în N mai mare. – forma arhitectonică relativ simplă – AAV. ARefB. a cântecelor cu profil melodic descendent . – existen a. – fluierul gemănat sau îngemănat. arareori ornamentată. Ca propor ie a prezen ei. caracteristici zonale) Prima şi singura culegere cu informa ii mai temeinice în domeniul organologiei a fost cea a lui Teodor Burada. INSTRUMENTE SPECIFICE ZONELOR ETNOGRAFICE (scurt istoric. – vioară. 2. AAVB. – drâmbă. – ambal de gât – instrument specific. . – prezen a structurilor heptacordice. iar în S mai redus. • Zona etnografică DOBROGEA Repertoriul muzical din această zonă s-a cristalizat pe următoarele caracteristici specifice: – sistem ritmic eterogen. – în partea de S-E regăsim o categorie de cântece cu caracteristici maiestuos clădite pe o scară majoră. Zona etnografică MUNTENIA – fluier obişnuit cu dop şi 6 găuri pentru degete. la Iaşi. – melodia este silabică. apărută.

formată din 5-7 doage din lemn de nuc sau paltin (numită „burduf” sau „bârdan”). Prin centrul arcului trece o lamă flexibilă de o el sub ire ce traversează liber prin capătul în care se situează cele două bare. drângul. Drâmba. Zona etnografică OLTENIA – fifa – şuieraş de cucută – fluier unitonal la care cântau cu predilec ie femeile (în Mehedin i şi Gorj). Înăl imea sunetelor este redată prin mişcarea buzelor şi a limbii (mărindu-se sau micşorându-se capacitatea cavită ii bucale). Cobza – instrument cordofon – în formă de jumătate de pară. prevăzut. are între 8 şi 12 strune (burdoaie) de diferite grosimi. Instrumentul se ine bine fixat între din i. acordaj obişnuit în cvintă şi cvartă – Re-La-Re-Sol. Stilul de interpretare – „ iituri” ritmico-melodice în care primordial este ritmul. – cimpoiul. depăşindu-le în lungime cu 2-3 cm. Are o cutie de rezonan ă destul de adâncă. cavitatea bucală îndeplinind rolul de cutie de rezonan ă. o fa ă dintr-o scândurică de molift şi un gât scurt şi lat din lemn tare. Astăzi este înlocuit tot mai mult cu acordeonul. cu „cuierul” răsfrânt în unghi drept şi obtuz. cu precădere. Este folosit în toată ara. . Are cutia de rezonan ă de formă trapezoidală pe care sunt întinse un număr de 20-25 de coruri de coarde (cele mici) şi 35 (cele mari).Fluierul gemănat sau îngemănat – lângă tubul melodic cu găuri pentru cele şase degete este alipit altul de ison. care ine o pedală (acelaşi sunet inut prelung) pe care se aşterne melodia de pe eava melodică. Coardele sunt lovite cu două baghete de lemn (ciocănelele) cu capetele învelite într-un manşon de bumbac sau postav. în partea terminală. În terminologie variabilă. ambalul de gât este instrument specific lăutăresc. drâmbul. de către copii. Această lamă se bombează şi se ac ionează cu degetul arătător al mâinii drepte. drândul este un instrument folosit. la fel de lung sau chiar mai scurt. Este un instrument lăutăresc de acompaniament. coardele sunt acordate cu o octavă mai jos decât cele sub iri. cu două bare drepte paralele şi care se îndoaie către vârf în forma unui unghi drept (formă de pară cu codi a îndoită). Este confec ionată dintr-un arc de metal.

lungă de-o şchioapă. ceteră şi tieceră în Transilvania. Cimpoiul. Coloana de aer este suflată şi dirijată printr-o eavă. – vioara. Se utilizează având la bază coloana de aer. o întâlnim sub diverse denumiri în func ie de zona etnografică: scripcă în Moldova. Acest instrument poate cânta două sau trei sunete deodată. inut sub bra ul drept. în vechime era nelipsit de la nuntă. şi una mai pu in adâncă). Comprimând burduful. pe care o foloseşte executantul. – fluierul traversier. Este compus dintr-un rezervor de aer (burduf) din piele de capră. cunoaşte o largă răspândire pe acest teritoriu. poate cel mai folosit în majoritatea zonelor ării şi doar în pu ine regiuni decăzut din drepturi. deşi nu-şi are originile în cadrul culturii muzicale tradi ionale româneşti. Gorj). diblaşi. opusă celei pe care se sprijină buza. cu care cântau ciobanii şi ăranii. Un ventil de la capătul acesteia împiedică aerul introdus în burduf să iasă pe aceeaşi cale. – fluierul obişnuit. higheadă şi highează în Bihor şi Sălaj şi diblă sau diplă în Oltenia. lăută în sudul Transilvaniei. Partea de sus are o gură. – daireaua. scripcari etc. Vioara. cedând în fa a instrumentelor de suflat. – cobza. – naiul. iar alta lată şi scurtă „carabă” cu mai multe găuri pentru degete şi pe care se cântă melodia. higheduşi. Fifa – şuieraş de cucută – o eavă închisă la capătul inferior. highedişi. Instrument lăutăresc. aerul iese pe două evi prevăzute în interior cu ancii de trestie (uneori de soc) – una lungă „bâzoi”. rezultând un fluier unitonal la care cântă cu predilec ie femeile (Mehedin i. din tulpină de cucută sau de leuştean (nodul tulpinii asigură închiderea evii). – ambalul. lăutari. lăutaşi. de aici terminologia: ceteraşi. cu care se ine isonul. . fiind un instrument de împrumut. două tăieturi semicirculare în unghi una în fa a celeilalte (una mai adâncă. – cavalul (predominant în zona Teleormanului).– tilinca. higheghe. laută în Banat.

Coardele sunt puse în vibra ie prin frecarea lor cu un arc. – cobză. – scripcă (vioară). Vioara are. înainte şi în timpul cântatului. de. pe lângă acordajul obişnuit. strune sau fire – numite prin Muntenia de cei în vârstă în spe ă: sârmă.Este instrument cu veleită i solistice strălucite datorită posibilită ilor ei specifice de execu ie. – nai (dispărut în perioada interbelică). de metal) şi care este acordată Sol1 cu rol de a întări rezonan a coardei Sol (acest lucru duce la apari ia şi a unui cui în plus – Tg. mjloc şi sub ire sau în terminologia germană: ghe. ara Oltului şi nordul Ardealului este acordată mai jos pentru jocuri. Fg). Acest tip de acordaj diferă în func ie de melodiile pe care le interpretează (în Maramureş. instrumentiştii îl ung cu sacâz. În afară de faptul că întâlnim acel fenomen de acordare cu un semiton mai jos. a şi e. Acest instrument foloseşte. nu în ultimul rând. – trişcă. 4 coarde – corzi. Zona etnografică MOLDOVA – fluier moldovenesc mic şi mare. . pentru îmbogă irea surselor sonore. – caval (în special în zona Vrancei). burdui sau rag. – trompetă (de la jumătatea veacului trecut). decât pentru cântece şi doine). în mod obişnuit. harc sau arcuş cu păr de cal pe care. putând fi acompaniată de o serie de alte instrumente sau poate exista singură pentru sustinerea liniei melodice (Ardeal). scordaturile corzi stricate (peste 30) ce-i conferă acesteia o sonoritate aparte. pentru uşurarea executării unor întorsături melodice şi. a realizării unor efecte imitative pentru redarea unor melodii pe coarde duble. Apare un fenomen de adăugare a unei corzi între Sol şi Re – coarda Mi (sub ire. numite regional teluri. în acelaşi context întâlnim şi o modificare a acestuia – scordaturile corzi stricate cu scopul ob inerii unor efecte sonore speciale. În ara Vrancei şi regiunea Gala i este îmbogă ită cu 5-6 sau 7 coarde de rezonan ă. Acordajul se face cu un semiton sau chiar cu un ton mai jos fa ă de diapazonul normal (la1= 880 de vibra ii). – ocarina sau ciof. – ambal. – cimpoi. pentru redarea unor cântece în anumite scări ori tonalită i.

iar degetele mâinii stângi pe găurile din partea superioară. în mod empiric. Ocarina – instrument de suflat de formă ovală din lut ars sau lemn (uneori). după cel de-al treilea piston există . Ca o precizare. după momentul construirii. atât pentru sunetele naturale. dar şi resursele expresive.5 centimetri lungime. Cavalul – tot un fel de fluier cu dop. Ca punct de sprijin pentru sus inerea instrumentului. confecionată din argint cu posibilitate de emitere doar a seriei de armonice a sunetului fundamental). recurbat în formă elipsoidală şi terminându-se cu un pavilion. Ca tipuri de ocarină există: ocarină pe Mi bemol şi Sol (reprezintă sunetul redat cu toate găurile închise). De aceea o regăsim în formă asimetrică. degetele mâinii drepte aşezându-le pe găurile din partea inferioară. dreaptă. fluieraşi. în lungime de aproximativ 8 centimetri. Digita ia este asemănătoare cu cea de la fluier. ac ionate fiecare dintre ele cu câte un ventil. la nivelul acestei zone cât şi în partea de sud a ării. fiind executată. Acordarea acestora este foarte dificilă datorită construc iei. de către constructori. Primele atestări le regăsim în cadrul serbărilor din Babilon sub denumirea de haşostă (lungă. având cinci găuri pentru degete. i-a îmbogă it sonoritatea. deasupra. În forma actuală se prezintă ca un tub cilindric conic din alamă. dar de dimensiuni mult mai mari. la această extremitate. este fiert în grăsime de pasăre după metoda cavaliştilor vrânceni pentru a-l feri de umezeală ce ar influen a evident sonoritatea. timpul a perfectato. i-a dat diferite forme. remarcându-se printr-un sunet înfundat şi posibilită i tehnice destul de limitate. Prezintă de la 6 la 8 găuri pentru degete şi nu are un acordaj bine calculat. există fixat muştiucul. vârful pâlnia de formă conică larg deschisă la partea finală. modificându-i atât timbrul. posibilită ile tehnice. de circa 63. Pentru utilizare se aşază transversal fa ă de corpul interpretului. Se cunosc două tipuri de instrumente şi anume: trompetă cu ventile (înlocuite ulterior de pistoane) şi trompeta cu pistoane. În partea de mijloc a tubului sunt montate alte trei tuburi. trişcă.Fluierul moldovenesc (mic şi mare) este tipic pentru jumătatea de Nord a Moldovei şi Bucovinei având diferite denumiri în func ie de dimensiune şi subzonă: fluier. Îl putem regăsi. Trompeta – născută se pare din vechiul fluier. plăcut şi totuşi penetrant. Ocarina are sunet moale. ce este un instrument cromatic. Aici. cât şi acordajul. cât şi pentru cele cromatice. caval. cu preponderen ă.

– ambalul – instrument de împrumut apărut în crea ia muzicală tradi ională românească în 1546. care la aceasta este mult mai strălucitor.000 de fluiere anual. Timpul a demonstrat că trompeta cu pistoane este mult mai folosită datorită calită ii timbrului. – vioara – cunoscută sub mai multe denumiri: cetera. iar evolu ia tehnicii a dus la crearea unui dispozitiv ce intră în componen a acesteia şi permite acordarea instrumentului în La. cu atât sunetul este mai estompat. introdusă în pavilion. fiind folosite pentru realizarea unei linii melodice mai multe instrumente. – tilinca cu dop (Maramureş). Mai târziu. Transformări intervin în calitatea sunetului şi în func ie de mărimea acesteia: cu cât cavitatea este mai mată. trâmbi ă sau trâmghi ă (Oaş şi Maramureş). acordarea instrumentului se realizează cu ajutorul unei culise prevăzută cu o clapă ce ajută la evacuarea apei rezultată din condensarea vaporilor şi care se află plasată la prima curbă a tubului. La începuturi. transformă sunetul într-un sunet pregnant (dur – dacă este confec ionată din metal) sau estompat (dacă materia primă din care este confec ionată este din carton sau material fibros). higheghe (Crişana şi Sălaj). . iar pe linie verticală se remarcă un alt tip de piston ce ajută la corectarea intona iei. în func ie de tonalitate (acestea se numeau trompete naturale). această calitate fiind determinată de materialul din care este confec ionată. producând aproximativ 100. Zona etnografică TRANSILVANIA – fluierul – au existat adevărate centre de constructori în această zonă etnografică (comuna Hodac – 1950). buşin sau trâmbi ă ( inutul Bistri ei şi Rodnei). folosit numai la acompaniament. În crea ia muzicală tradi ională întâlnim şi tipul de trompetă cu surdină care. lăuta (sudul Transilvaniei). trompeta era acordată într-un singur ton. citera (nordul şi răsăritul Transilvaniei). cât şi de dimensiunea redusă a pavilionului. în care lucrau deopotrivă bărba i. În prezent există instrumente acordate în Si b sau Do. pe care le vindeau ulterior prin bâlciuri şi târguri. flăcăi şi chiar femei. – cimpoiul (în partea apuseană a Transilvaniei). – tulnicul Mun ilor Apuseni – buciumul (terminologie zonală pentru N Munteniei şi ara Vrancei).un suport (cârlig) pentru degetul mic al mâinii drepte.

având numai 2-3 coarde întinse. ca o specifica ie în plus. mesteacăn sau tei. Pentru acest instrument în latura interpretativă apar femeile (de exemplu: forma ia din Avram Iancu. Se întâmplă să fie legat uneori cu inele de lemn ori metalice. şi anume: ciupirea coardelor cu un be işor. Poate emite o linie sonoră ascendentă sau descendentă bazată doar pe un lan de armonice şi. existen a căluşului racordat la diafragma metalică determină producerea vibra iilor ce. material din care era confec ionată ancia. tei sau alun. Maramureş. Clarinetul – instrument de suflat. de la latinescul calamus – „trestie”. capătul cordarului este fixat într-o piesă uşor încovoiată. Alcătuire – nu este altceva decât un cordar sub ire de vioară prevăzut cu un butuc mic semicircular pe care se fixează pâlnia (în locul cutiei de rezonan ă). alcătuit din două doage din material lemnos de brad. Pentru a se putea sprijini instrumentul de corpul instrumentistului. tulnicul ne apare ca un tub drept. Nu trebuie să omitem că mai nou există şi variantă de tulnic metalic. prin excelen ă. La fel ca şi la vioara clasică. sunt amplificate de goarnă. men ionăm că sunt întâlnite chiar şi în ceremo-niale funebre (Oaş. Re şi este. scobite.– vioara de acompaniament – ce cunoaşte un tip de construc ie aparte. şi care are căluşul sprijinit pe o membrană de mică. – vioara cu sunet metalic – vioara cu goarnă (exista vioară şi cu două goarne. La. lipite şi înfăşurate cu coajă de cireş. are ca strămoş instrumentul pastoral francez din epoca Renaşterii numit cholumeau. pe un căluş retezat şi pe care se pot ob ine acorduri de 3 sunete. Vrancea). Bulzeşti. Vioara cu sunet metalic – apărută în Austro-Ungaria după tehnica gramofonului (rezonatorul pâlnie). un exemplar din acest tip a ajuns ulterior să fie reprodus întocmai de către ărani. lovirea cu o baghetă sau bătute cu arcuşul. cea de-a doua apărând în locul cutiei de rezonan ă. Fiind . – clarinetul. foloseşte o tehnică caracteristică acestei zone. în acest caz. frasin. Acest tip de vioară foloseşte numai corzile Mi. – gorduna (violoncelul) – utilizat la acompaniament. paltin. – zongora (Maramureş). Odată pătrunsă în ara noastră. Bucovina. însă există şi altele pu in încovoiate în partea inferioară sau cu tub încolăcit ca o goarnă militară. deschis la ambele capete. Tulnicul – tub lung. un instrument melodic. Din punct de vedere estetic. Câmpeni şi ara Mo ilor).

alcătuit dintr-un şir de douăzeci de evi de bambus de diferite lungimi şi grosimi. – naiul – clasic românesc. demontabil în 5 păr i. . – torogoata (taragotul) – cu corp conic ca al saxofonului. În ceea ce priveşte clasificarea acestuia. cu gură şi ancie de clarinet. întâlnim 3 planuri: în func ie de tipul de construc ie – francez sau german. în func ie de acordaj – în Do (netranspozitoare). corpul inferior al mâinii drepte şi pavilionul sub formă de pâlnie ce serveşte la întărirea sunetelor. Tipul de instrument cel mai răspândit este cel acordat în Si b. – violoncelul. Zona etnografică BANAT – fluierul obişnuit cu dop. are ancie simplă ca şi clarinetul. înfundate în partea de jos cu dopuri de plută şi ceară de albine. utilizate însă mult mai rar. reac ionând ca un tub deschis la ambele capete.J. Torogoata (taragotul) este construit de V. are gaură de octavă datorită faptului că tubul este mai larg şi conic. contrabas sau pedală. Din punct de vedere tehnic. Răspândirea lor a dus la înlăturarea cobzelor. în La (transpozitoare la o ter ă mică descendentă). bas. – saxofonul. muştiuc. în Si b (transpozitoare la o secundă mare descendentă). vioara cu sunet metalic – are doar trei strune. în func ie de culoarea timbrului (sunetului) – se disting mic. se prezintă ca un tub sonor cilindric din lemn de abanos lung de 78 cm şi diametrul interior de 15 mm. – ambalul – precumpăneşte acompaniamentul armonic realizat prin acorduri (intervale armonice şi acorduri arpegiate). – vioara cu tolcer (lăuta cu tolcer – în sudul Banatului) – cunoscută şi ca vioara cu goarnă (Bh).un instrument aerofon. Schunda (Budapesta) la indica iile muzicologului Gyula Kóldy. – vioara (lăuta). în special al celor grave. clarinetul se descrie ca un instrument deosebit de agil cu bogate resurse expresive. – cimpoiul (şimpoi). în func ie de cantitatea acesteia din urmă se ob ine şi acordarea lor. butoiaş. corpul superior al mâinii stângi. regăsim însă şi acordate în La b şi Mi b. şi cu aplicatură similară cu cea a oboiului. alto.

Din punct de vedere al construc iei este foarte asemănător cu vioara. păstrându-şi calită ile – catifelat şi dulce. – vioara (tibulcă. însă cu şapte găuri pentru degete. în acelaşi timp agitându-se pentru ca accesoriile sunătoare să zuruie.S. diferen iindu-le doar dimensiunile ce ating la acesta 1. Se bate cu mana. Arresti.20 metri. Zona etnografică DOBROGEA – fluier – o variantă a fluierului moldovenesc. – cimpoiul (Tulcea). Ambitusul capătă alte dimensiuni. – cello (violoncel). a şaptea tăiată în spatele evii. – zurnaua (de origine orientală). iar din punct de vedere tehnic se poate realiza pe acest instrument un efect de chitară prin simpla plimbare a mâinii peste coarde. cu ancie dublă ca cea a oboiului. – ambal – ulterior înlocuit de acordeon. – daireaua (daraua). prin unele păr i ale acestei zone). fiind atestat sub acest nume în 1665 de către G. iar lungimea arcuşului 72 de centimetri. . – cavalul dobrogean – asemănător celui din sud-estul Munteniei. Este o membrană întinsă pe un cerc de lemn pe circumferin a căruia apar nişte crestături în care. pe o vergea de metal. mult mai largi aici. confec ionate din trestie). Sunetul se produce în aceeaşi manieră cu cel produs de vioară şi violă.Violoncelul – apărut în aceeaşi epocă cu vioara. Daireaua (daraua) este de origine persană şi are rol de imprimare a ritmului în dans. deasupra celorlalte (fluiere dobrogene – în general de dimensiuni mici. sunt prinse câteva plăcu e de metal rotunde.

Există mărturii încă din secolul al XVI-lea ce eviden iază originalitatea şi calită ile performante ale jocului românesc. aşa cum spunea Ovidiu Bârlea. După scrierile vremii. Începând cu 1949. acordă oarecare importan ă. dar nici acesta din punct de vedere coregrafic. În acest sens. singurul care s-a bucurat de o oarecare aten ie fiind Jocul Căluşarilor. acesta a constituit una din principalele forme de manifestare a mişcării cultural-educative după 1848. preocuparea folcloriştilor vremii pentru cunoaşterea coregrafiei populare se afla undeva într-un plan secund. Acestea toate au rămas numai la nivel de impuls. după metoda de culegere şi cercetare a lui C. Are un caracter colectiv şi se distinge. nu numai ca expresie artistică.CAPITOLUL IV JOCUL (DANSUL TRADI IONAL) SPECIFIC ZONELOR ETNOGRAFICE (categorii de dans. A existat o puternică activitate practică pentru a putea implementa dansul românesc alături de dansurile străine (vals. prin „valen e neaşteptat de complexe şi ca un corolar printr-o bogă ie de primă mână ce-l aşază printre cele dintâi în ierarhia europeană”. în mişcarea culturală a cărui mentor era. înfiripându-se ideea studierii ştiin ifice a acestei coregrafii populare. în cadrul Institutului de Folclor se înfiin ează un compartiment de cercetare ştiin ifică (etnocoreologie) ce urma să se ocupe de acest folclor coregrafic din punct de vedere al cercetării ştiin ifice. . fiind cel mai bine cotat în cadrul manifestării centenarului Revolu iei de la 1848. mazurcă) ce erau de prim rang în saloanele vremii. în anii 1850-1851 Ştefan Emilian creează (aranjează) dansurile Românul (Căluşerul). polcă. Bătuta (Bătuta Căluşerului) şi Banul Mărăcine. Din cea de-a doua jumătate a secolului trecut şi până aproape de Primul Război Mondial. caracteristici zonale) Se constituie într-o obliga ie socială. Nicolae Iorga. condi ionând integrarea deplină a individului în societatea sătească. Brăiloiu. acestea reprezentând începuturile mişcării artistice de amatori. abordându-l ca fenomen complex. Anul 1948 a reprezentat anul lansării acestui gen coregrafic. Abia după Primul Război Mondial.

Brâul greu. – câte fragmente (păr i muzicale) con ine melodia. – valorificarea primelor rezultate ob inute în procesul culegerii şi analizarea folclorului coregrafic. Această schi ă cuprinde măsurile dintr-o formulă ritmică a unui pas sau toate măsurile dansului descris şi este împăr ită după numărul paşilor dansului. mai rar. Joiana. Hodoroaga) şi sârba. cu mul i paşi tropoti i cu bătăi pe contratimp. Drumul dracului. – tempoul. Horă bătută. . – măsura în care este scris. rândurile coregrafice fiind suprapuse sinoptic după modelul partiturii corale (orchestrale). de mână sau cu bra ele pe umeri. care este constituită după un sistem propriu de notare ce se poate utiliza chiar în culegerile de teren. Horă pe cârlig şi. Vlăscencu a. – realizarea unui prim corpus de documente coregrafice. – jocurile de bază sunt hora (în Muntenia dunăreană se întâlnesc: Horă dreaptă. Floricica etc.. – inuta. – cele mai multe de grup mixt se joacă în cerc sau semicerc. în urma unei analize a mişcărilor. vom avea în vedere următoarele: – câte păr i (paşi) cuprinde jocul. Sălcioara. la modul generic. Bordeiaşul. Horă-n două păr i.Perioada de început a cercetării etnocoreologiei româneşti a durat aproape 10 ani şi s-a desfăşurat pe trei direc ii: – perfec ionarea profesională. Pentru transpunerea în practică a acestui fenomen artistic coregrafic este necesară o partitură coregrafică (suprapunerea rândurilor corespondente) ce s-a constituit având ca sursă de inspira ie grafia sistemului muzical de notare. – forma ia. Maritica. – mişcările sunt vii. Abordând studiul. Murgule ul. Fiecare joc. are o schi ă grafico-ritmică a paşilor. Zona etnografică MUNTENIA Clasificare: • de grup: – cele mai cunoscute pentru această zonă: Ciuleandra. teoretică şi practică specifică acestei discipline.

înşirui i în linie sau semicerc. Vulpea ş.a.a. Trandafirul. Busuiocul. cu mişcarea participan ilor spre stânga. cu paşi simpli (mai rar întâlnit pasul uşor bătut) – se execută într-un ritm binar. Hora căluşului etc. Ceasornicul ş.• de perechi: – Breaza (ca la Breaza). înlăn ui i de bra e la înăl imea umerilor. Conducătorul de joc (corifeul) dictează comenzile (uneori ine în mână o batistă pe care o agită). Hora pe bătaie. – anumite jocuri cu nume de plante: Alunelul. Ursăria (Ca la uşa cortului) etc. Hora dreaptă se dansează în cerc închis (este prezent mai rar dansul în cerc deschis). există brâu pe 6 (brâule ul – ritm ternar) şi brâu pe 8 (ritm binar). igăneasca. Ca variante. Perini a. – jocuri cu nume de obiecte casnice: I ele. cu un tempo moderat-vioi (Hora. – Brâule ul oltenesc. balansuri şi mişcări de bra e accentuate. înso ite de plimbări şi bătăi.). Zuralia. – jocuri cu nume de femei: Ileana. – s-au asimilat şi câteva jocuri igăneşti: Romneasca. Ciuful etc. Hora mare. tempoul – vioi. Amintim: – Rustemele (multe în ritm aksak). Crai ele. – Căluşul. Coregrafia dansului – plimbare cu ocolire. Ungurica (de doi.. Ritmul este binar. de bra e.a. Brâul – derivă de la inuta dansatorilor care. Mandrele ş. alcătuind figuri mai complexe. Se desfăşoară într-o dinamică alertă ce alternează cu plimbări lente cu paşi sincopa i. Cioful. Zona etnografică OLTENIA Jocurile predominante sunt sârba şi hora. importat din sudul Transilvaniei). Participan ii execută mişcări bilaterale cu o uşoară tendin ă de avansare spre dreapta. Hora miresii. Geamparaua (ritm aksak). – jocuri cu nume de animale: Ariciul. Ceasornicul. . uneori chiar accelerat (Zuralia. se in unul de brâul celuilalt. Brâul (joc tipic bărbătesc). Bobocica. sărituri.). în grupuri mixte (destul de rar întâlnită gruparea pe sexe a participan ilor). Hora bătută se joacă în cerc mixt (uneori este formată numai din bărba i) în lan . Trochi ele.

mai rar în lateral. se mişcă înainte şi-napoi. prin virtuozitatea dansului. rit şi ulterior ca dans). pinteni (lovituri ale tocurilor încăl ămintei). dansate în cerc sau semicerc. Dansul Floricica exprimă. Este o prăjină lungă cât de două ori statul unui om. Steagul este insigna cetei ce are multe conota ii. este o forma ie ce apăra comunitatea umană de agresiunea for elor malefice din afară (ielele). iar la sârbă de umeri. sprintene. Ra a. prin tuzlucii şi clopo eii de la picioare. Căluşul (cel mai vechi şi mai reprezentativ joc – a existat mai întâi ca text. de altfel se recomandă ca un simbol cu o bogată polisemie. cu paşi încrucişa i pe loc. fire de usturoi şi de pelin. virtu i rituale deosebite. Zgomotul clopo eilor. mai ales. Bă ul. În cadrul dansului sunt înglobate mai multe jocuri: Floricica. Mişcările în timpul dansului sunt iu i. în timp ce ceilal i dansatori. afla i în şir. Cătrănita. Gesturile cetei semnifică amenin ări injurioase la adresa ielelor. . ca şi strigătele de luptă hărăşaira sunt menite să îmbărbăteze ceata şi să sperie for ele duşmane. Ceata de căluşari are un costum aparte ce se deosebeşte de costumul de sărbătoare al sătenilor prin: fesul (căciula) pe care-l poartă pe cap. sărituri şi bătăi uşoare. Căluşarii de in fiecare câte un bă (în alte locuri se întâmplă să de ină câte o sabie de lemn). Sarea şi lâna. Sârba se crede că ar avea obârşia chiar aici (spun unii. prin betele încinse în diagonală pe piept. prin batistele fumos brodate oferite de fete şi tichiile de copii mici (protec ie fa ă de cei lipsi i de apărare) şi ciucurele de lână pe care-l de ine vătaful. Cătrăni a ungurească – rezisten a la suferin ă a membrilor cetei. şi care are la vârf o cârpă (un prosop esut în casă). Jocurile bărbăteşti de o mare virtuozitate sunt jucate în linie. capacitatea cetei de a performa dansul ritual. predominante fiind sârba şi hora. Sarea şi lâna – reliefează simbolul protec iei gospodăriei. prin aceasta. dansatorii înlăn uindu-şi mâinile încrucişate la spate sau se prind unul de brâul celuilalt. ob inându-se. Calul şi Chiserul – puterea cetei de a birui agresivitatea ielelor. al ii amintesc şi de Muntenia). La horă dansatorii se in de mână. Calul şi Chiserul. de grup mixt. Se remarcă prezen a unui conducător de ceată şi a unui personaj aparte – mutul.În Oltenia jocurile sunt. Bă ul – legătura căluşului cu pământul.

Zona Bacău. Sârba. însă la jocurile de coloană se in unul de brâul celuilalt). Cunosc o clasificare clară: jocuri mixte de grup. multe dintre aceste fiind variante de brâu. fără să se ină unul de altul. sârba. bătuta. Cu mult timp în urmă. rotindu-se cu o viteză foarte mare – vârtej –. ărăneasca ş. • jocuri bărbăteşti – Corăghiasca. hore – Vrancea. • jocuri femeieşti – Jocul Bătrânelor. Din cele ce păstrează elemente arhaice amintim: hora. . Trilişeştile. Bătuta (variante de brâu şi hore) şi Arcanul (sârbă). din care amintim: Bătrâneasca. dar şi în perechi. aici au existat. destinată dansului. Desfăşurarea jocului în sală a dus la apari ia unui fenomen deloc benefic pentru jocul tradi ional. Corăgheasa şi Bătuta. interpretând melodia dansului. şi anume adoptarea paşilor de sârbă.Zona etnografică MOLDOVA Jocul are un caracter contrastant. Hu ulca. Clasificare: • jocuri mixte de grup – Bătrâneasca. un număr de 31 de jocuri. ărăneasca (se joacă frecvent în cercuri mai mici sau mai mari. dansuri de perechi – s-au răspândit în urma influen ei dansurilor ruseşti şi poloneze. • jocuri mixte de perechi – de tipul polcii. tango şi vals pentru toate dansurile (aceste informa ii au fost ob inute în urma unei culegeri realizate în 1969). Hu ulca. jocuri femeieşti – de exemplu: Jocul bătrânelor la care dansatoarele se sus in sigure melodic. de multe ori concomitent cu forma iile de cerc). Alivencile. Melodica jocurilor este foarte strâns legată de tehnica instrumentelor muzicale folosite. Jocurile (dansurile) populare de pe teritoriul moldovenesc nu au caracter constant – par domoale însă sunt totuşi vii. jocuri bărbăteşti. cât şi ca mişcări de dans (paşi). multe fiind de tipul polcii atât ca linie melodică. men ionând faptul că alături de acestea îşi fac sim ită prezen a şi un număr de 3 jocuri de tip modern. Alivencile. cu paşi mărun i şi bătăi mai ales pe contratimp. corăgheasa.. în cadrul crea iei muzicale. Arcanul – joc de recrutare foarte vechi (la unele jocuri bărbăteşti dansatorii joacă concomitent şi organizat.a.

– Învârtita. cu preponderen ă. a văsarilor. • jocurile mixte de cerc – întâlnite în partea de N (Hunedoara şi unele păr i ale Sibiului). în general. Fetele de la Căpâlna – Alba (dansate în şir şerpuitor de paşi rari plasa i pe contratimpii cântării în ritm aksak).Zona etnografică TRANSILVANIA • jocurile de perechi (mixte): – De-a lungul. jocurile bărbăteşti de virtuozitate. cu învârtiri simple (Învârtita) sau duble (Ha egana). Se deosebesc între ele de la o zonă etnografică la alta din punct de vedere al mişcării. Sibiu). – Pe sub mână. – Ha egana. În Transilvania de centru regăsim jocurile bătrâneşti de fete (Purtata) – Năsăud. Haidăul în Transilvania de centru (aici ritmul aksak este mai pu in prezent). Jocurile mixte se bazează pe mişcări (plimbări) de obicei sincopate în care contrastează mişcările domoale ale fetelor cu salturile pe care flăcăii le fac din loc în loc. ceva mai mişcată în sud şi destul de vie în sud-vest. lovind totodată picioarele cu palma (De-a lungul. de ponturi în S-V (se desfăşoară pe melodii în ritm aksak). • jocurile bărbăteşti – fecioreşti de virtuozitate (cunoscute sub diverse denumiri aici în Transilvania): Fecioreasca în S. jocurile mixte de cerc – mai rare (se pot întâlni. Purtata). Numărul jocurilor. – Purtata. Toate aceste elemente sunt înso ite de piruetele fetelor trecute pe sub mână (Pe sub mână). este foarte mic comparativ cu celelalte zone etnografice ale ării. în Hunedoara. În Transilvania predomină jocurile de perechi. – arina ( ara Motilor) – mocănească. Bărbuncul în N-E Transilvaniei (ritm binar). a minerilor. • jocurile bătrâneşti de fete. . astfel: plimbarea perechilor este foarte lentă în centrul Transilvaniei.

În ara Oaşului jocul este caracterizat prin paşi mărun i tropoti i. într-un ritm viguros şi totodată subtil. o particularitate deosebită o au strigăturile cântate. În unele zone ale Transilvaniei dansurile bărbăteşti se caracterizează prin aşa-numitele porturi – figuri atletice (acrobatice) complexe executate pe loc. Odinioară bărba ii îşi dansau jocurile ajuta i de o bâtă. Moldova N. de porturi – în sud-vest. haidăul – în centru – mai pu in. ambele desfăşurându-se pe ritm aksak. trecerea pe sub mână a fetelor în mişcări smucite şi strigături cântate. a văsarilor (meşteri în lucratul obiectelor din lemn) – variantă cu ritm vioi desfăşurată pe strigături recitate. cu mişcări iu i. punctat din loc în loc cu bătăi mai puternice. . Vrancea. continuă cu învârtirea fetei pe sub mână (Învârtita) şi se încheie cu Ha egana. Dialectul sudic se diferen iază total de zona centrală şi cea de nord a Transilvaniei (apar inând dialectului apusean). Ca şi la brâu. Maramureş – alături de care formează un complex carpatic. O altă particularitate a dansurilor din Transilvania este orânduirea în suite – de exemplu dansul începe cu o plimbare (Purtata sau De-a lungul). inându-se seama de stabilirea unui echilibru între mişcări.În ara Mo ilor se disting trei categorii diferite ale jocului de perechi: mocăneasca – cea mai arhaică formă a dansului. Covasna – există foarte multe asemănări cu alte regiuni – Muntenia. bărbancul – în nord-est – ritm binar. paşi tropoti i. de aici denumirea de joc de bâtă. coapsă). gambă. la jocurile în care dansatorii nu se in unul de altul – ipuriturile din ara Oaşului. flăcăul inând ceremonios fata la distan ă. Predomină salturile în înăl ime. fără strigături. existând frecvent şi bătăile din palme marcând astfel ritmul. Din această categorie fac parte jocurile fecioreşti care se orânduiesc în patru grupuri coregrafice: feciorească – în sud. gleznă. Braşov. Se joacă brâul – socotit ca fiind extrem de vechi în această zonă. a minerilor – domoală. În Transilvania de Sud – Sibiu. împletite cu bătăi ale mâinii pe diferite segmente ale picioarelor (călcâi. De obicei jocurile se succed. figurile alternează cu mişcări domoale în mers sincopat (necesare relaxării dansului). Adăugăm că.

Enumerăm câteva dintre acestea în func ie de tipul jocului: în cerc (Ha egană. frecven ă moderată – Hodoroaga. jocuri solistice (Bătuta solistică. Breaza. Sârba. ha egană) sau moderat (învârtită. Predomină jocul de perechi şi de linie. Ceată dis-tractivă. Horă de perechi. succesiunea acestora. polca şchioapă. îndemnuri). Din punct de vedere coregrafic. pregnante. de perechi (Purtată. ritmul binar sau sincopat.La jocurile de perechi este mai frecventă inuta opusă (fa ă-n fa ă). cu substrat satiric. Sârbă. succesive şi prin ocolirea cercului de joc. Horă în două păr i. şchioapă. Polcă dreaptă. legate direct de desfăşurarea jocului (comenzi. Jieneasca). numărători. frecven ă sporadică – Hora bătută. Horă polcă. Feciorească). De notat faptul că în Transilvania există 27 de tipuri coregrafice diferite din 55 existente în folclorul românesc. Sorocul (în partea de nord). fie închisă. Horă bătută). ca element caracteristic – existen a strigăturilor cu caracter liric. Brâul nou. • hora (mai ales în sudul provinciei). Hora de doi. Hora polcă. Solo igănesc. fie deschisă. Solo ritual). Caracteristici şi concluzii. Zona etnografică BANAT • jocuri bărbăteşti – Brâuri şi Posovaici. de grup mic (Ciuleandra. Căluşerul. cele mai frecvente jocuri sunt Învârtita dreaptă. Hora dreaptă. Învârtită şchioapă. Învârtită dreaptă. Brâu nou). caracteristică întâlnită şi în Transilvania). Ardeleana ca-n Banat (se succed ciclic. precum şi speciale. în linie (Brâu mocănesc. cu deplasări bilaterale. Desfăşurarea jocului se face pe loc. • jocuri de perechi – De doi. vorbim despre: structura figurilor. . melodii variate – foarte bine închegate cu două sau trei fraze muzicale cu succesiune precisă. jocuri în monom (Ceată ciobănească. Brâul mocănesc. inuta liberă – monom (solistică) este destul de răspândită. Solo grotesc. Măzărica. Tipuri zonale eviden iate în ceea ce priveşte ponderea: frecven ă mare (Fecioreasca. Purtata. Horă dreaptă. tempo accelerat (sârbă. Brează). Doi plimbat. Polcă şchioapă. Căluşer. tempoul – caracter vioi (în general). Polca dreaptă Jieuneasca – solistic). Solo igănesc. Sârbă în vals. feciorească).

Referitor la inuta în timpul jocului. şi. regăsim: Jocuri de perechi sau De doiuri (De doiul bănă ean şi De doiul plimbat). iar la cel de perechi partenerii se in fa ă-în-fa ă. determinând existen a unei dialect coregrafic carpatic. Putem spune că S-E Banatului este dominat de Brâuri şi De doiul bănă ean. Brâuri (Brâul bănăean. Învârtită şchioapă. putând afirma că predomină forma iile de semicerc şi perechi. Referindu-ne la aspectul tipologic al acestuia. nu în ultimul rând. comun ambelor subregiuni şi opozantul cu dialectele Câmpiei Dunărene şi Câmpiei Ardealului. iar partea de N-V de Învârtită şi Soroc. precum şi tipul mai general de Căluşer. apoi de cerc. Hore mari (Horă dreaptă şi Hora în două păr i). Dinamica dansului evoluează de la o sobrietate specifică la o intensitate şi o exuberan ă considerabile. Polci. foarte rar în grup mic. Există diferen ieri ce conduc la o variabilitate destul de apreciabilă în ceea ce priveşte vârsta participan ilor. uneori se joacă în monom. Ceata bănă eană şi Sorocul. însă devenind ample şi maiestuoase la Jocul Perechilor. Muntenia sau Moldova. . dansuri din Oltenia. Întâlnim aici în număr destul de mare şi dansul cu componen ă bărbătească. Brâul nou). joc de ceată şi solistic. sau solistic. Ne apare destul de bine conturat din punct de vedere al morfologiei.Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor cuprinde până în prezent peste 300 de dansuri notate. Tipurile de dans au drept coordonată împăr irea Banatului în două subregiuni coregrafice. iar mişcările de bra e extrem de reduse la hore. adeseori cu o uşoară tendin ă de înainte spre dreapta. Învârtită dreaptă. Zona etnografică DOBROGEA • vechi dansuri dobrogene vie uiesc alături de dansurile aromânilor. la cele în grupuri mari întâlnim inutul de umeri. acestea provenind din 23 de repertorii locale cercetate exhaustiv. se face mai ales bilateral. Din punct de vedere al execu iei. dar şi tipul de Horă de perechi (Baraboi). cu cele ale altor na ionalită i conlocuitoare (repertoriu eterogen). În ceea ce priveşte desfăşurarea jocului. dansul bănă ean este definit printr-o mişcare destul de înceată de înainte spre dreapta a grupului cu paşi de o amplitudine redusă pe sol.

• melodii în ritm aksak: – simple binare – Rustemul. Cadâneasca (cu cel de-al patrulea timp alungit). . Pandelaşul. într-un ritm binar cu tempo lent (Hora – Corlu). Kiocek. aşa după cum sus inea Constantin Brăiloiu în studiile sale. Cadâneasca. şi anume prezen a celor două dialecte – dialectul dunărean şi cel carpatin – la care se mai adaugă unele infiltra ii moldoveneşti. fenomen recunoscut şi de Gheorghe Ciobanu ca fiind prezent după cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Jianul. Hora simplă pare foarte strâns legată de specificul na ional. Cadânească şi Turcească. – compuse – Şchioapa. Brâul. Apare aici un condu-cător de joc ce execută o serie de sărituri. la care se adaugă plimbările bilaterale. igăneasca. Denumirile dansurilor dobrogene amintesc de cele întâlnite în celelalte regiuni ale ării. Cernica. În Dobrogea repertoriul de dans este eterogen. mixt. dar şi o parte caracteristică sudului ării. Hora în două păr i se joacă în cerc închis. Regăsim însă şi Paiduşca. Ciobănaşul. Bătuta. înso ite de mişcări de bra e. Padecatrul şi dansuri de salon ajunse şi la sat. cu paşi simpli şi bătu i. Ghimpele. Crai Polca. Kiocek. Mişcările se realizează prin ocolire. Ritmul aksak capătă aici valoare de caracteristică. Ra a etc. Jocul are o desfăşurare bilaterală sau pe loc. Geamparaua. Vanghelio (cu primul timp alungit). de multe ori apărând separarea pe sexe în interiorul acestuia. referindu-mă aici la zonele aşezate de-a lungul Dunării (Vlaşca. Oltenia). Învârtita. apar inând de fapt unui strat foarte vechi. formând figuri simple şi plimbări spre dreapta. De doi. – ternare – Geamparalele. Teleorman. Paidusca (cu al doilea timp alungit). În sprijinul celor men ionate se aduce un argument ce capătă dimensiuni de particularitate a acestei zone. fiind întâlnit în genul Geampara. participan ii petrecându-şi bra ele la nivelul umerilor. Săltata (cu al treilea timp alungit). Aici regăsim convie uirea dansurilor cu substrat vechi alături de cele venite de pe ambii versan i ai Carpa ilor. Hora macedo-română şi Hora dunăreană apar ine stratului vechi şi se execută în cerc deschis. mixt. Polca. Greceasca. Pozi ia bra elor este în lan însă pu in îndoite. şi anume: Alunelul. Atica. la capitolul Întrepătrunderea diferitelor stiluri regionale. lăsări pe vine.

Hodoragă – dans ce se execută în cerc sau semicerc. paşi bătu i şi încrucişa i în fa ă. sărituri. tempo vioi. Se joacă în cerc închis. plimbări bilaterale cu ocoliri. ca elemente apar plimbările. figurile sunt variabile atât ca structură. lăsările pe vine. mixt. Geamparaua apar ine. este considerat ca joc cu origine locală. Cu toate că se remarcă o puternică influen ă a pieselor bulgăreşti. iar tempoul – vioi. bătăile. cârligele. cu figuri simple sau complexe. în lan de bra e îndoite în pozi ie înaltă sau joasă (printre umeri prin basmale). . Ritmul este binar. Ritmul este asimetric 7/16. stratului vechi. în lan de bra e (uneori de umeri). cât şi ca succesiune. paşii sălta i. trecerile pe sub mână. mixt sau pe sexe. se pare.

o regăsim în diferite câmpuri. mai rar figuri omeneşti ce sunt supuse adeseori unui proces de stilizare. Costumul popular de pe întreg cuprinsul ării se caracterizează prin folosirea masivă ca fond a culorii albe. Chei ele specifice modului de îmbinare a bucă ilor croite în prealabil (a elementelor constitutive) sunt uneori colorate. cu caracteristici etnice proprii. animale). Aceasta este simplă. anumite tonuri de verde şi violet. in. brun închis. . păsări. descriere) Portul popular s-a dezvoltat din momentul definitivării procesului etnogenetic românesc.CAPITOLUL V PORTUL TRADI IONAL (scurt istoric. Nota dominantă în ceea ce priveşte materia primă este dată de esătura albă de lână. motivele. cânepă sau bumbac. Descritpio Moldavie de D. putem vorbi abia după formarea poporului român. apar în picturile bisericeşti (1409-1417). Ornamentica. dar şi albe. Mărturii mai numeroase ce ne dau importante indica ii despre structura şi evolu ia acestuia avem încă de la 1330 când ăranii români. Moldaviae et Transilpaniae de Antonius Wranacius Sibenicensis Dalmato (secolul al XVI-lea). în cadrul căreia urmărim plasarea. pe emblema din 1556 a breslei bijutierilor din Braşov. în secolele IX-X. participau la lupta de la Posada. compozi ia. Despre portul popular românesc. în condi ii istorico-economice specifice. negru. albastru. Ornamentele au forme geometrice. în lucrări ca: De Sitre Transilvaniae. Mai târziu. Fiind produs pentru necesită i materiale imediate şi stringente. discretă. pânza sau stofa fiind tăiate în suprafe e dreptunghiulare. în culoarea esăturii. Cantemir (1716) ş. în costum tradi ional. ea subliniind linia croielii şi punând în eviden ă motivele ornamentale. Cromatica (coloritul motivelor) este un alt element specific de o sobrietate remarcabilă şi care întrebuin ează culori de bază ca: roşu. Chiar şi atunci când sursa de inspira ie este natura cu elementele ei (flori. Pe această unitate a materialului se sprijină şi unitatea de croi. portul popular s-a confec ionat ini ial în cadrul gospodăriei închise.a.

din borangic. Costumul bărbătesc: la fel cu celelalte subzone. maramă de borangic. fotă înfăşurată. piept şi mâneci. opinci din piele. în cre şi sfârşindu-se cu volane în pumni. strânse în manşetă. . cu ornamenta ie pe alb. brodată în întregime. maramă. Costumul bărbătesc: glugă – purtată în timpul lucrului şi pe drum ca acoperitoare. cu motiv geometric. opinci. fotă. cu mâneci bufante. brâu lat. de lână. bogat ornamentată. opinci din piele. pe fond roşu. nu prezintă elemente de diferen iere. geometrice. opinci cu obiele. brâu. dar şi ca traistă pentru purtatul diverselor obiecte sau alimente. pe partea din fa ă. iar în afară de aceasta se detaşează fâşiile verticale cu elemente geometrice policrome. brâu esut policrom. maramă de borangic cu motive populare pe alb. încadrat în chenar. Costumul bărbătesc nu prezintă diferen ieri. peste brâu o curea din piele cu cataramă din alamă şi inte din cositor (Râmnicu Sărat). fotă înfăşurată. cu motiv ornamental orizontal în roşu – mâneca cu alti ă. roşu. care are la poale o fâşie colorată.Zona etnografică MUNTENIA • Zona Buzăului Costumul femeiesc: cămaşă femeiască – cu mâneci frumos ornamentate. • Zona Dâmbovi a Costumul femeiesc: ie – cămaşă. brâu roşu de lână mai lat decât cel de femeie. cu motive tradi ionale. motiv ce-l regăsim şi pe poalele cămăşii. pe fond negru. cu fir şi cu motive colorate. remarcându-se valoarea decorativă a broderiei. esută. maramă cu desen mai simetric. ce poartă şi ea elemente de ornamenta ie foarte încărcate. fotă largă. plisată. brâu esut în război. • Zona Argeş Costumul femeiesc: cămaşă lungă. cămaşă albă. pânza are vărgi în esătură şi cromatică de roşu. plasat la limita de jos şi care se continuă pe una din laterale cu ornamenta ia asemănătoare dar pe verticală. pe fond negru. cu volane la pumni. având ca termina ie şiruri scurte de mărgele finalizate cu ciucuri. Costumul bărbătesc: cămaşă lungă – mâneci largi şi broderii discrete la guler. i ari din postav. galben şi nu numai. • Zona Prahovei Costumul femeiesc: cămaşă albă.

cu ornamentică liniară sau geometrică simetrică. ilicul ce respectă întru totul ornamentica şi cromatica cioarecilor. maramă (pentru femei măritate). opinci. beteală. Costumul bărbătesc este asemănător celorlalte subzone. postav colorat şi broderii policrome): cămaşă albă cu broderii discrete. pe vertical (partea din fa ă). brâu lat tricolor. ornamentat cu şiret. Zona etnografică OLTENIA • Zona Mehedin i Costumul femeiesc: cămaşă femeiască. având compozi ie ornamentală clasică. verde. cu ornamente geometrice policrome. opinci. opinci. pe orizontală. maramă de in cu lucrătură geometrică spartă şi prinsă de păr cu ace lucrate meşteşugit. brâu esut bicolor roşu-galben. opinci. albastru. brâu. brâu lat. maramă de borangic. în culori negru. cioareci cu bogate ornamente în pasmanterie la buzunare. fustă formată din trei sferturi vâlnic negru şi o catrin ă – şor roşu (pesteman) sau fotă plisată. cu ornamentică orizontală liniară. fustă – catrin e prinse una în fa ă şi alta în spate. pe fond predominant roşu. bufante. numai că apare elementul de spiralare a motivului de pe mânecă. Costumul bărbătesc – schileresc (lucrat în postav alb. fotă înfăşurată.• Zona Muscel Costumul femeiesc: cămaşă femeiască. cu mâneci largi. i ari albi de postav. cu ornamentica realizată prin frumoase broderii în fir. cu ornamentică simetrică. brâu policrom. şosete de lână. opinci. Costumul bărbătesc: cămaşă albă cu broderie discretă. opinci. lână sau mătase. predominând culorile roşu şi grena. maramă vaporoasă. foarte măruntă. Costumul bărbătesc: cămaşă albă. fustă – vâlnic sau vâlnic plisat. • Zona Gorj Costumul femeiesc: cămaşă cu broderii pe piept şi pe mâneci. roşu. • Zona Vlaşca – Teleorman Costumul femeiesc (ornamentica prezintă mici varia iuni zonale): cămaşă pe aceeaşi configura ie. galben. alb. opinci. brâu foarte lat (de-o palmă). pantaloni de postav. de lână. brodate cu râuri discrete. .

broderia cămăşilor şi rafinamentul maramelor. cioareci – pantaloni de postav alb. Costumul bărbătesc: cămaşă – ie albă. bleumarin. cu broderii pe piept. crea ă sau plisată – vâlnic şi catrin ă cu ornamentică geometrică având stilizări de elemente antropomorfe. Subzona etnografică OLTENIA DE SUD • Zona Olt. fustă amplă. prin ornamentica esută a vâlnicelor. giubea – haină lungă. opinci. maramă de borangic cu discrete ornamente albe. cu ornamente mari. pieptarul înfundat. cojoc lung de piele (constituie o capodoperă a genului. fusta – vâlnic plisat (pesteman). opinci. terminate cu manşetă cu ornamentică spiralată. brâu îngust policrom. esut în război. opinci. brâu lat. . alese. esut. Costumul bărbătesc: cămaşă albă. giubeaua (element de costum întâlnit şi la femeie). policromă. pe registre verticale. pe cele 3 registre: alti a. cu dispozitie rafinată a câmpilor ornamentali şi linia croielii în clin). de un rafinament aparte. manta de postav – şuba cu molii. opinci. maramă de borangic. fustă – vâlnic sau catrin ă neagră. încre ul şi râurile. din blană cu ornamentica reprezentată prin rozetă şi spirală. opinci. • Zona Dolj Costumul femeiesc: cămaşă femeiască. cu broderii pe alb. cioareci. cu aceeaşi compozi ie ornamentală autohtona a mânecii.• Zona Vâlcea Unul dintre cele mai elegante costume femeieşti. brâu esut. ornamentică pe verticală. ce alternează cu cea geometrică. cu broderii extrem de fine în alb. elemente străvechi ce le întâlnim şi la giubea. Costumul bărbătesc nu prezintă evidente diferen ieri fa ă de celelalte zone. cu ornamentica liniară verticală. cu ornamente din postav colorat. fără mâneci. Romana i Costumul femeiesc: cămaşă de femeie. maramă de borangic cu broderie albă de mătase. brâu cromatic roşu cu maron. Costumul femeiesc: cămaşă cu mâneci largi.

esută din lână. aici esătura din mărgele policrome. mai simplă. brâu îngust policrom. din piele. pieptarul brodat cu blană de dihor şi cu broderii foarte discrete. strânsă în jurul gâtului cu un şnur (cu toate că este foarte larg). pantalon bărbătesc – i ari. opinci. brodată manual.Zona etnografică MOLDOVA • Zona Rădău i Costumul femeiesc: cămaşă femeiască – ie. pe pânză de in. pieptarul cu broderii florale. pieptar frumos ornamentat. opinci. . compozi ia mânecii în trei registre. Arad. fusta – fota înfăşurată. încre ul şi benti a monocromă ornamentală şi râurile ornamentale de-a lungul mânecii. căciula caracteristica portului bărbătesc românesc. încre it pe picior. bumbac. Mun ii Apuseni (Mocănesc). stilizate. brâu lat. • Zona Câmpulung Moldovenesc Costumul femeiesc: cămaşă femeiască. fota înfăşurată. pantaloni – i ari cu creturi. alti a la umăr. opinci. găteala de cap – ştergarul de cap şi gherdanul purtat pe frunte. prevăzută. • Zona Suceava – Iaşi Costumul femeiesc: cămaşă femeiască. avem costumul traditional de: Lăpuş. opinci. fusta – fota înfăşurată. Maramureş. cu broderii discrete. având structura morfologică şi stilistica cu ornamentica mai bogata şi o cromatica mult mai vie. Costumul bărbătesc: cămaşă lungă frumos ornamentată cu broderii albe şi dantela. până la genunchi. Costumul bărbătesc nu prezinta diferentieri majore. Sălaj. Zona etnografică TRANSILVANIA Întrucât această zonă prezintă o mai mare varietate a subzonelor etnografice. lati ar. în variate com-pozi ii ornamentale geometrice. gheordan sau gherdan (în alte zone – func ie de brâu). opinci. pieptar cu poale – haina lungă. Bihor. brâu esut din lână şi ornamente în esătura cu motive geometrice policrome. cânepă. această încre itură purtând numele de brezerău. completată decorativ de gheordanul de la gât. Costumul bărbătesc: cămaşă bărbătească simplă. pălăria cu borduri foarte largi. Năsăud. Câmpia Transilvaniei.

catrin e (zadii). decorată cu simple vărgi orizontale. croi i drep i şi largi sau gacii (izmenele). – chimirul excep ional de lat. Orăştie. – pălăria veche – de pâslă cu bor larg. compus din: cămaşă femeiască. Mărginimea Sibiului. Costumul bărbătesc. încre ite. bărbatul umblând cu pântecele gol. col i. cele două jumătă i drepte din foaia de pânză fiind întinse peste păr i. Aici întâlnim cel mai scurt tip de cămaşă. cât şi de femeie. a urmat cămaşă până la talie. înlocuită mai târziu cu clopul de paie. – podoabe – zgarda din mărgele şi cea din corale. datorită lă imii acestuia. – pieptarul – cunoaşte trei variante: cel mărănesc. mult mai largi. după care cămaşă cu chept (de azi). ornamentată precum cămaşă femeiască.Târnave. ara Ha egului. folosită în vreme friguroasă atât de bărbat. şi care înainte se purta răscroit la subra . podoaba de cap. cu stanii dinainte şi dinapoi. . cupe. opinci. Pădureni. – cămaşă. fie una lată şi una sub ire (sprânceană). Ne vom opri numai asupra câtorva dintre ele pentru detaliere. în patru i e. ara Bârsei. inându-se cont de faptul ca s-a purtat aici şi o cămaşă tăiată la gură (gât). decoltată – unică din punct de vedere al structurii. vioi colorate. – brâul – arareori apar „a e cu câneci” – ciucuri (maramureşanca nu poartă brâu). – haina – gubă mă oasă – albă sau sură. ornamentele – simple vărgi orizontale. – cioarecii din pănură groasă. bete (frânghii). rezumându-se la o foaie de pânză întinsă în lungimea bra elor şi despicată la mijloc. pentru pătrunderea capului. Valea Jiului. care în zilele noastre este îmbelşugat ornamentat cu motive constituite din mărgele. fie grupe de vărgi de lă imi diferite. • Zona Maramureş Costumul femeiesc. cu ornamenta ie bogată. trecând peste umeri (trăsura). cu „roituri” la tiv (ciucuri). cu patru-cinci limbi. – zadia – catrin a de Maramureş – robustă prin material şi colorit. ara Oltului. zadia veche se esea „din păr în păr”. alcătuit din: – cămaşă – forma simplă. cu cusătura pe dos şi mâneca încre ită de la umeri în bo i. răvaşe. de pe Iza şi de pe Vişeu despicate în fa ă. proiectate pe „pod” (fond) roşu. – căciula scundă – „cujma rotată”.

. pe piept. sur ul din lână. largi şi drep i. pe platcă. astăzi este cu cheptar. în vechiul costum cu cămaşă cu ciupag şi zadie vânătă. – chimirul – curea lată cu patru limbi. Costumul femeiesc este constituit din: – cămaşă femeiască încre ită la gât (cămaşă tipic românească) cu mâneci terminate în volan „bezer”. pe mâneci şi volanul acestora. – cămaşă: din pânză groasă. cu mânecă largă. ornamentul cămaşii de tip nou este plasat pe guler. care se termină jos cu ciucuri “roituri” din urzeală. – zadia – veche albastră apar ine tipului de „zadie vânătă”. datorita ciupagului cămaşă se încheie la spate. cămaşă. – pălăria – de postav. unde apare cusătura „pene pe umăr” – în acest model ciupagul dispare şi gura cămaşii trece de la spate în fa ă. fără guler. guler – la margine este încre it cu brănas.• Zona Lăpuş Portul tradi ional al acestei zone îşi are originea. poale. o platcă dreaptă care cuprinde gâtul şi se întinde până la umeri. ca şi cel de Năsăud. Costumul bărbătesc este alcătuit din: – cămaşă veche – dreaptă. decorul mânecii – este „şirul” sau „penele de pe cot” ca şi „penele de la bezer” (bordura de la tivul volanului). cu ciupag (o cusătură peste şi printre cre urile de sub guler. – frânghiile – esute în dungi colorate sau alesături pe lungime. ornamenta ia – geometrica realizată cu arnici în cromatica de roşu – negru. a fost înlocuit cu zadia din fa ă. • Zona Oaş Costumul femeiesc apar ine tipului de costum cu şor încre it la talie şi poale încre ite fix pe un brâu şi se constituie din: podoaba de cap (îmbrăcămintea capului). încre it în talie şi ornamentat liniar. acestui tip i-a urmat cămaşă cu pene pe umăr având mânecile prinse (încre ite) de la umăr. având însă „pumnari” la mâneci. cu 5-7 rânduri de motive geometrice policrome. identică cu cea din Maramureş. În timp. În timp apare cămaşa încre ită la umăr şi cu guler răsfrânt (asemănătoare cu cea din Năsăud). – podoabele – zgărdane şi mărgele de piatră. – cioarecii – au aceeaşi croială ca cea de Maramureş. în fa ă în formă dreptunghiulară „chept” sau „cre ele”). mânecile se prind de platcă printr-un cre . zadie (şor ) şi încăl ăminte.

– zona Codrului. cu cusături ca şi cele de pe cheptar. urmată fiind de cămaşa cu „pomişori” (manşete). sunt şi ele sus inute prin cusături artistice. în alb sau cenuşiu. – chimirul – pus direct pe piele. ciucuri “ciocălăi” colora i. Are o cusătură „punte peste umăr” şi o alta care se . având în partea din fa ă – şor din pânză încre ită. cu ornamente florale. de obicei fond roşu. • Zona Sălaj Există trei tipuri de costum. – zona depresiunii Mureşului şi Valea Bărcăului. dreaptă. având pu ine cre uri în fa ă şi în spate. s-a dezvoltat ca şi cea din Maramureş. – zadia cu portă – prinsă peste poale. Costumul femeiesc – asemănător din punct de vedere al componentei cu celelalte subzone. chimir. ornamenta ia – policromă. care de fapt sunt aduse din Maramureş. pe pomişori şi la tivuri. pălăria de paie – unică şi bogat ornamentată cu zgărdane.– poalele – fixate în talie printr-un brâu („pogmata”) sau guler ornamentat dens. croi i mai largi. ce diferă de la sat la sat. Pentru iarnă există sumanul scurt – dintr-o esătură specifică pufoasă dată la vâltoare. panglici. cioareci. – cioarecii – din pănură groasă. cu ornament de dungi orizontale. – cămaşa femeiască este prinsă la umăr. În Oaş se poartă rar cojoace. cămaşă. similar cu poalele femeieşti cu cusături de chei ă la unirea foilor (în linie orizontală). gacii – surprind cu lărgimea lor şi sunt confeciona i din pânză pusă pe lă ime. Uioşul sau buica – din lână. cu mâneci largi. cu ornamente de postav roşu şi negru intercalat la cusături şi aplicat la buzunare. destul de viu colorat. Guba – întâlnită în satele din vestul ării Oaşului. fără guler. în cromatică diferită de la sat la sat. – cămaşa – scurtă. ce corespund următoarelor zone: – zona Buciumului. – podoabele – zgărzile din mărgele. cămaşa prea scurtă căzând peste chimir. – căciula – „cuşma rotilată” – scundă şi cu forma rotundă. Costumul bărbătesc se compune din: căciulă sau pălărie. încăl ăminte. Jos au “roituri” (destrăma i) . plasată pe umeri (brazi).

– cămaşă – compusă din „spătoiul românesc” (cămaşă ruptă) din pânză de cânepă şi bumbac. şi e unit de cămaşă cu călcătură (tighel). cu „trupul” vânăt şi „toiagul” roşu. Jos este tivită cu ciucuri şi cu „brânel peste ciucuri”. gulerul e cusut cu punct pe dos. – cămaşa scurtă se poartă vârâtă în pantaloni. ce aminteşte de haina de stepă (în special la costumele regiunilor de grani ă. cămaşă prezintă mâneca încre ită de la umăr cu „râuri” cusute pe lungimea mânecii şi cu ornamentică geometrică. au introdusă. o „creastă” din postav roşu şi negru ce apare şi la tivul de jos. iar mâneca acesteia este terminată în volan („fodra”) încre it cu „scafatura”. – undra scurtă – denumită şi suman scurt (o varietate remarcabilă de postav cu şireturi aplicate). cămaşă de tip clasic – cu foile încre ite la gât ce sunt sus inute sub guler de „cre uri şi încheiate cu chei e decorative”. pătrat. iar ornamenta ia o regăsim la guler şi penele pe chept sunt cusute cu „tăieturi”. – pieptarele – despicate în fa ă. Costumul bărbătesc este compus din: căciulă sau pălărie. la volanul mare al mânecii (fodra) are o bordură de motive îndesate (aglomerate). – cioarecii – sunt largi. la cusătura pe lungime.aşază la îmbinarea mânecii cu umărul. Ornamentul mânecii are două forme: cea veche. – zadiile apar in tipului de zadie vânătă. foarte pronun ate aici. de la mânecă la volan – încheietura (chei a) – cusătură groasă cu „păşituri pe hir”. Gulerul este mare. a doua formă este cu un rând vertical de la umăr în jos – „pe brâncă-n jos” – în motive geometrice cu roşu pentru fetele tinere şi negru pentru femeile mai în vârstă. cioareci şi încăl ăminte. iar în fa ă cu cheptar în genul . Cămaşa de Codru – impresionează prin arta cre urilor. este cu „bra e” sau „jure” (trei benzi orizontale – pe umăr. cot şi subcot). Mai târziu apare „spătoiul” având croiala cu mâneca prinsă din umăr. – frânghia – asemănătoare celorlalte subzone etnografice învecinate. De notat că. • Zona Bihor Costumul femeiesc – şi aici se remarcă aceleaşi elemente ce constituie portul tradi ional al zonelor învecinate. cămaşă. iar la margine este întărit cu un feston (brânel). ce au ornamentica realizată cu o cusătură îndesată de mătase cu colorit destul de sobru. sub guler este ciupagul. învărgat cu alesături înguste. jos. în vestul Sălajului.

• Zona Mărginimea Sibiului (Sadu) Costum femeiesc.ie cu pui roşii: esută în război din fire de cânepă amestecate cu fire de bumbac. la cămaşa veche. verdele şi vânătul liliachiu. mânecile slobode. existau iile cu două umbrejii atât pe mâneci. – brâul – pumnata poalelor ornamentată linear cu colorit specific. iar pe lungimea ei era cusută o singură umbrejie cu bobin negru. cu deosebirea că. având lărgimea de la 2. cu flori roşii. alcătuit din: . la gât se încre ea cu „ciupag” (guler) şi se încheia în partea stângă a gâtului cu copci deasupra unei deschizături. croită drept. mai lată decât cea din spate. cât şi pe piept. barsonul – un fel de salbă din bani prinşi cu sârmă. cu ajur. gulerul îngust şi gura cămăşii erau tivite cu „şinor” roşu sau negru. – zadia – purtată numai în fa ă (singura) cu o mare varietate în ornamenta ie. cu fir metalic. mânecile se încheiau jos tot prin încre ituri prinse într-un model cusut cu arnici roşu sau negru – obinzeală (iile fetelor spre deosebire de cele ale femeilor aveau fodori). – fusta simplă. Şur a din fa ă. ce avea pe mânecă în dreptul umărului cusut pe orizontal modelul „puilor” cu „arnici” roşu. simple. scafatura (cre urile volanului) fiind înlocuită aici cu „pumnarul”. Modelul se concentrează pe „spete”.80 până la 3-3. – poalele se încingeau cu betelii . după care „zadia bănă eană” pentru inuta de sărbătoare cu ornamentica bogată în cadrul căreia predomina roşul.50 metri .cămaşilor bărbăteşti contemporane de oraş. „cheptar” şi mâneci. . mai târziu apărând şi poalele separate. – „felega de brâncă” – un ştergar ce se poartă pe bra la inuta de sărbătoare. – poalele – albe. – şur ele – esute în casă. este terminată în partea de jos cu ciucuri din ibrişin negru (de 8-10 cm) . – podoabele – zgărzi pline de mărgele sau confec ionate din drot (sârmă de aramă şi mărgele). Costumul bărbătesc este identic cu costumul reprezentativ al celorlalte zone etnografice învecinate. brodate (decupate) cu feston (chei a) de care se prind col ii. neornamentate. brodată. în trecut exista zadia neagră căreia i-a urmat „zadia aleasă cu cârligul” (o bordură jos).

– cojocul – din piele de oi (lung cu mâneci lungi – nu îl purta oricine). şerpar – curea de piele. delicat. mâneca lungă. Ornamentul mânecii. specific costumului vechi sau pieptar nou asemănător cu cel săliştenesc. din piele de miel. laibăr – din postav negru de lână căptuşit. Pe partea din fa ă a acesteia se află o deschizătură cu cusături verticale cu arnici negru: râurile şi peni ele (dreapta – stânga). catrin ă. largă. Costum bărbătesc – alcătuit din: cămaşă lungă – din clini scurti numai până-n talie şi totodata înguşti. – bituşca – scurtă. încre ită sub guler cu ciupag. având cămaşă într-una cu poalele. – Cămaşa femeiască apar ine tipologiei de cămaşi cu „umeraşi şi şiruri” pe mânecă. şor . – Poalele – neornamentate. – propcada – purtată peste pastură în anotimpul rece. pieptar de piele cu flori roşii. totuşi originile ei se regăsesc aici. nădragi – din postav. în dungi sau „brâul turcesc” – adus din Dobrogea.– pastura – neagră cu ciucuri (pe cap) – col urile ei mai lungi le răsuceau şi le treceau peste creştetul capului formând aşa-zisele coarne. Costumul nou de femeie se încadrează în tipologia costumului cu două catrin e şi se compune din: pahiol (pe cap). • Zona Mărginimea Sibiului (Sălişte) Costumul vechi de femeie (rămas în lada de zestre a bătrânelor satului) se compune din: costumul cu şor în fa ă şi catrin ă în spate. – Brâul – ales. Există aici şi varianta scurtă. două catrin e. brâu. brâu. ie. poale. iar în fa ă şor ul negru. cât şi de femeile în vârstă. – undra neagră lungă – purtată atât de tinere. iar în spate „cre ul după cap”. încăl ăminte. se constituie din chei a cusută cu galben la umeraşi sau alti a. pe care se pun catrin ele vinete sau roşii (ornamentate cu vărgu e orizontale) în partea din spate. pentru zilele de muncă. . terminată cu „betuta”. Chiar dacă întâlnim şi în unele zone învecinate elemente constitutive ale acestei cămăşi. se poartă înturnată. cele două şire lungi pe bra . încăl ăminte. „dul” sau „ciubac” şi trei şire scurte pornite din umeraşi (cusute cu arnică sau mătase neagră). – bubou – din postav negru. are croială în 12 clini.

cu mânecile mai scurte care se termină în volan „fodra” este ornamentată cu „ciocanele” (dungi negre cusute dens. mula i pe picior. Zona etnografică BANAT • Zona de câmpie Costumul femeiesc din Câmpia Banatului se compune din: îmbrăcămintea capului. – Proştia – ciobanii o folosesc peste chimir – o cureluşă de circa 3 m. cioareci. iar ornamenta ia în alb-negru şi fir auriu cu motive geometrice. – Brâul – esut tricolor.– Cămaşa – mai pu in largă. Umerelul a rămas pe umăr tot atât de discret. – Cămaşa veche – esătura cu hir (pânză de casă cu vărgi roşii). cojoace scurte. catrin ă. cel din fa ă fiind înlocuit cu catrin ă (încă din secolul trecut) – foarte căutate şi apreciate erau catrin ele cu fir auriu sau argintiu. cămaşă. Costumul nou bărbătesc este alcătuit din cămaşă. care se întind vertical pe mânecă. Ambele tipuri de cămaşă păstrează croiala cu barburi (clini intercala i în mijlocul stânilor din fa ă şi din spate) şi e legată de un ornament asemănător cu forma unei cruci. – Cioarecii – din pănură albă. . prezintă ciucuri la tivul de jos. spre deosebire de cea din spate. chimir. iar în partea din fa ă. brâu. – Opregul cu ciucuri se purta perechi. brăciră şi încăl ăminte. ornamenta ia lor acoperind întreaga suprafa ă a acesteia. poale. bi uşcă (cu broderii extrem de rafinate). are mânecile cu „fodor”. căciulă sau pălărie şi opinci. considerată o adevarată operă de artă. opreg cu ciucuri. – Cămaşa din pânză învărgată „cu cinari” sau „sada” (pânză crea ă). – Cureaua – brodată cu şuvi e din piele sau din metal. – Cojocul – cunoaşte o utilizare destul de frecventă. în forme destul de variate: pieptar înfundat. ornamentate la partea de jos cu o bordură brodată cu fir auriu şi mătase neagră. pieptar despicat (na ional). iar printre ciocanele se întind şi „şirele scurte”. este încre ită în jurul gâtului. cât şi pe piept). – Catrin ele – din postav negru. tivite de-a lungul cu dantelă neagră. cea nouă – din pânză industrială.

guler şi pumnari. – Praschia – chimir (în unele păr i ale zonei). vesta „chiutus”. ornamentată cu alb. şi pe mânecă (blană) reprezentată prin motive geometrice. – Brâul – esut în patru i e în motive geometrice. • Zona de munte . „blană” de rânduri (două-trei rânduri verticale). Ornamenta ia este foarte bogată şi o regăsim pe guler („sălbănaşi”). 2. – Cioarecii şi vesta („chiutusul”) – din pănură albă. – Şube – din pănură în alb şi vânăt. opreg cu ciucuri. Poala cămăşii are o bordură ornamentală la fel ca şi restul acesteia. În func ie de decorul mânecii. cu „pisari”. cu mânecă ce se termină cu fodori sus inu i de „bră ărie” – ornament pe cre urile volanului. cioareci. iar la marginea ceapsei pe frunte o „primbură” cu două rânduri de argin i. pe piept (foile sau puii). – Bracira – pusă peste brâu. – Încăl ăminte – opinci. petecul de opreg (por iunea esută) şi ciucuri lungi. de unde şi denumirea de „duru ul verde”. distingem mai multe forme de ornamentare: „blană” compactă. cu mâneca încre ită. „ciurătură” (trei rânduri de cusătură perforată pe alb). poale. Costumul femeiesc se compune din: îmbrăcămintea capului. bete şi încăl ăminte. extrem de ornamenta i cu „şinoare” împletite din lână. cămaşă. foarte lungă (tipologia cămăşii dunărene). – Şuba – de culoare verde. ornamentat cu broderie din lână. în ornament linear viu colorat. brâu. ornament pe care-l regăsim şi pe mânecă. – Cojocul – în formă de pieptar despicat. Împodobirea capului se realizează cu alti ă de mărgele cu „primbură” (panglică) de care sunt prinse două rânduri de bănu i. „blană” cu tăietură. încăl ăminte şi căciulă sau pălărie. catrin ă. – Opregul – 1. – Pieptare cu „bumbi”. cu „oglinzi”. – Poalele foarte largi. ornamentate la tiv cu stilizări florale.– Brâul – esut policrom. peste care se pune „ceapsă”. încre ită la gât. – Cămaşă – croită drept. – Cămaşa e confec ionată din pânză groasă. brâu sau chimir (praschie). catrin a (începutul secolului al XX-lea) – ornamentul reprezentat prin „orjane”. Costumul bărbătesc se compune din: cămaşă. Pieptănătura cu „corni” (pe urechi) la femei. brăcira – elementul ce se ataşează peste brâu.

brâu. din blană neagră (forma nouă). – Căciula – „clabatul”. – Vesta – „prasliuc”. ornamentată prin aplica ii de şireturi negre (şinior). unul în fa ă şi altul în spate). – Podoabe: salbă – „banii de la guşă”. – Cămaşă este croită drept. având următoarele particularită i: – „Cununa” din mărgele. Costumul bărbătesc este alcătuit din: cămaşă. în motive geometrice alese în război şi din ciucuri lungi până la nivelul lungimii poalelor (se remarcă lă imea mare a petecului esut şi faptul că se poartă perechi. – Cămaşa – încre ită la gât. cu ornamente de postav roşu. încăl ăminte şi căciulă sau pălărie. căciulă sau pălărie. cioareci. opinci. cioareci. guler lat şi pumnari.Costumul bărbătesc se compune din: cămaşă. – Cojocul – în formă de pieptar înfundat. laibar. mâneci terminate cu fodori. – Opregul cu petecul lat. • Zona Oravi a Costumul femeiesc e compus din aceleaşi elemente caracteristice întregii zone a Banatului. brâu cu brăciră. – Cămaşă de tip vechi – dreaptă cu guler mic şi mânecă largă. . braciră. Prezen a cheii o regăsim şi la poale. însă şi „ciocoti”(ciucuri). – Laibărul – cenuşiu natural sau negru. alături de ciucuri (col isori cu acul). şi ornamenta ie în alb sub formă de „cheie pe mânecă”. din pănură. – Cioarecii – mai ajusta i pe picior (la costumul cu cioareci cămaşa se poarta înăuntru). cojocul lung – cu acelaşi tip de ornamentare – dispărut însă de mult timp (abandonat). – Şuba (Caraş-Severin) – albă. opregul – esut din lână şi fir metalic. podoabe de cap – conci şi ceapsă. brăciră – bete. cu mâneca încre ită la umăr. având ornamentul în cheie şi cre uri în alb. formă uguiată. pe lângă aceasta se întinde „ciurătura” (cusătură cu fire trase în genul „şabacului”) – ornament perforat pe alb. cu clini la subra şi lungă până la şolduri. – Brâul – în dungi orizontale. căreia i-a urmat cămaşă cu platcă cu ornamentică redusă. formă asemănătoare tarabostesului nobililor daci (varianta veche). Izmenele cu ornamente ca şi la cămaşă cu „ciurătura” jos la tiv.

pestelcă cu chenare verticale pe margini. – Betele – „chingă” – mai rar (pestelca este legată cu baerul). Călăraşi. încăl ăminte. se poartă una-n fa ă şi alta-n spate şi este din esături de lână. Întâlnim aici şi un alt tip de cămaşă. podoabe de cap. două pestelce. au dispărut la începutul secolului al XX-lea. – Pieptar – „boandă”. haim de dimie.– Cioarecii – din pănură albă – cu un ornament redus la buzunare. – Brâul – colorat în roşu la costumul vechi şi în verde sau albastru la cel nou. Costumul bărbătesc este compus din: cămaşă. Brăila): cămaşă dreaptă. ornamentată prin esătura cu dungi albe şi cre e. manta şi glugă ciobănească. – Vesta – din pănură. iar în nord (Tulcea) – model opulent – „pestelca cu pisc”. „ca aveică”. ilic. brăciră – bete. – Cămaşă – cu mâneci largi. cojoc. ca şi de flanea. cel cu platcă. „prasliuc” – Cojoacele vechi. încăl ăminte. ornamentată cu două chenare dispuse vertical pe marginile laterale. – Cămaşa este confec ionată din bumbac sau borangic (integral sau numai pieptul). căciulă sau pălărie. – Cojoc lung – „giubea”. pantaloni. croită într-una cu poalele. cu motive geometrice într-o cromatică foarte variată. Costumul femeiesc se compune din: cămaşă. – Pestelca – cunoaşte aici o mai mare varietate. Zona etnografică DOBROGEA Costumul din această zonă etnografică. Ialomi a. numită cămaşă „de-a-ntregul” uneori fără guler. din punct de vedere al caracteristicilor. este strâns legat de costumul din Câmpia de pe malul stâng al Dunării (Giurgiu. din pânză de bumbac. „zăbun”. cu „chirachie” (pânză cu vărgi) sau cu „şabace” – albe şi galbene din borangic (cămaşă de sărbătoare). încre ită. sau fustă şi o pestelcă. din esătură de casă cu ornamentică şi cromatică diversă. cămaşa veche . „chirochia”. completat de piptar. albe cu broderie de mătase. în sudul Dobrogei apare motivul „puii” (buline mici). – Încăl ăminte – „imineii” sau „mesii” – în forma papucului clasic. brâu. boandă. – Fusta („androc” – rochie) – este lungă. gheba.

– Ilicul – din acelaşi material cu pantalonul. cu răscroitură rotundă la gât. petrecut în fa ă. denumi i „parpati”. – Opincile – înlocuite cu „conduri” sau „iminei” (pantofi cu limbă). şi confec iona i din aba de culoare cafenie. .este dreaptă cu mâneci slobode. în pantalon sau în afara acestuia. – Pantalonii sunt largi. era îndoit sau întins. alb la muncă şi roşu sau negru la sărbătoare. cu ciucuri atârnând pe şold. „dolvani” sau „belnevici”. neagră sau vânătă. cămaşă nouă. încre iti pe „bârne ”. cu platcă având mânecă adunată în „bră ărie” ce se purta în func ie de anotimp. decora i cu gaetane negre şi colorate. – Brâul – lat.

ilustrează evolu ia vie ii. având însă câte o notă caracteristică încadrată într-o schemă uni ară de plan şi decor. care se mai întâlneşte încă şi astăzi. colinare. a constituit nucleul marelui muzeu de arhitectură şi artă populară – Muzeul Satului din Bucureşti. Bucureşti. Deltă etc. aşa cum sus ine E. D. Construc iile arhitecturale exprimă întreaga gamă produsă de toate zonele geografice. pe meleagurile româneşti ca primă formă de locuin ă se cunoaşte încă din neolitic bordeiul. arhitecturii şi artei populare româneşti (tipurile de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului. case din regiuni montane. În plan evolutiv. în special în cazurile sezoniere. apare casa cu o singură încăpere.CAPITOLUL VI ARHITECTURA POPULARĂ (RURALĂ) – elemente de arhitectură. Acesta constituie un document autentic şi pre ios pentru studiul istoric şi etnografic al poporului român. Universitatea Bucureşti a întreprins cercetări de sociologie asupra satelor româneşti. Ea stă la originea locuin ei. de Câmpie. cercetări care au trezit interesul public pentru fenomenul etnografic şi pentru obiectele de artă populară şi arhitecturală. urmând paşii fireşti ai etapizării. clasificare şi tipuri de case (exemplificări zonale) Seria tipologică a adăposturilor umane la români are la bază adăpostul arhaic (coliba). nefiind caracteristic unui anumit grup etnic. cu o singură uşă şi. se regăsesc în anexă). fag sau brad şi se prezintă sub numeroase variante diversificate pe zone şi regiuni etnografice. Ultima expozi ie deschisă în 1936. istorice sau climatice. În perioada 1925-1935. ajungem evident la construc iile cu mai multe încăperi. Alături de această formă de locuin ă a existat pentru perioada respectivă şi coliba. În ceea ce priveşte arhitectura ărănească. Casa ărănească este construită din lemn de stejar. sub directa îndrumare a prof. ci construit doar ca o rezolvare a unor probleme economice. Zaharia. Una dintre trăsăturile . prezentate ca exemplu. Gusti şi a colaboratorilor săi.

cu stâlpi ciopli i cu motive geometrice. Locuin a semiîngropată beneficiază de un acoperiş în 2 ape. Unele elemente arhitecturale caracteristice se repetă de la o zona la alta. Fiecare mobilă. plasat în col ul de răsărit al locuin ei. opus intrării. structurată de o tradi ie transmisă de-a lungul genera iilor. fiecare esătură are un loc bine precizat.(însuşirile) fundamentale ale arhitecturii românesti. a făcut următoarele aprecieri – este „un muzeu unic în lume” şi tot el spune că „începuturile artei populare ărăneşti trebuie căutate în uneltele vie ii satelor”. din pietre tot mai mici. Interiorul caselor ărăneşti constituie un ansamblu organizat după anumite reguli. având în interior vetre de foc amplasate în groapă (pe una dintre aceste vetre era clădit cuptorul primitiv boltit. Au existat nenumărate opinii ale unor importan i critici de artă. formând trăsături generale comune. – Tipologia casei româneşti pe un rând. Regula de bază este cea a umplerii complete a spa iului. fiecare piesă de ceramică. care. este monumentalitatea. Ca elemente arhitecturale. delimitat pe lângă func ionalitate şi de criterii estetice. putem aminti aici de cununile orizontale de bârne şi existen a pentru decor a unor stâlpi de lemn sculpta i ş. locuin a de suprafa ă. cum ar fi: planul format din trei piese (încăperi). Elementul indispensabil al interiorului este „scoar a” de lână a cărei varietate regională este marcată de diferen e de compozi ie şi colorit. cu prilejul vizitării Muzeului Tehnicii Populare din Sibiu. de formă patrată. realizate în cazul pieselor vechi din vopsele vegetale. prispele de-a lungul fa adelor (terase deschise şi acoperite). Construc ia prezenta anumite facilită i – era răcoroasă în verile toride. – Casa construită la suprafa a solului. aici au fost găsite cuptoare de copt pâine. similitudini de plastică arhitecturală şi propor ii. printre aceştia amintindu-l doar pe marele critic de reputa ie mondială Giulio Carco Argan. Zona etnografică MUNTENIA – Tipuri de bordeie: locuin a semiîngropată. . râşni e şi ceramică). motive decorative referitoare la decorarea structurilor de lemn aparente. fiind totodată uşor de încălzit pe perioada iernii.a.

montate după tehnologia „solzului”).Locuin ele de suprafa ă (cu func ionalitate precisă – atelier de fierărie etc. . casa cu cuptor de pâine în tindă – s-a constituit din casa cu tindă. Acoperişurile respectă formele tradi ionale.) îşi au originea în vechile bordeie traco-dacice. pe un şir de pietre. vatra pentru foc fiind deschisă. erau construite din lemn masiv. casei şi cămării. 4. ca şi încăperea care a întregit planul casei cu tindă. sec iune ce a fost transformată în odaie de locuit. col ul de după uşă cu lavi ă sau podişor pentru vase. col ul cu masă. Pere ii erau din bârne de lemn şi nuiele împletite lipite cu lut. apărând latura cea mai expusă vântului). în primul rând a cerealelor. îndeosebi a celor de pe coama acoperişului. preluând func iunile casei de dinainte (care a devenit astfel odaie aranjată cu mai multă grijă pentru latura estetică. Acestea. col ul cu pat. acoperişul se construia în două ape. din acest motiv au o răspândire redusă şi sunt mai greu de regăsit şi identificat. au un plan de formă pătrată (aprox. planul casei con inea două. întregeau arhitectura populară prin cioplirea lor în diferite forme. alături de şindrilă. trei încăperi cu vatră de gătit. întregită cu anexe laterale prin dublarea pere ilor construc iei şi prelungirea acoperişului peste aceste încăperi secundare (anexele au preluat o parte din func iunile tindei. ulterior fiind preferată solu ia mai evoluată în patru ape. în func ie de posibilită ile de adaptare după materialele disponibile şi condi ile climatice locale. care conferea stabilitate sporită. una-două cămări sau o încăpere cu intrare laterală pentru adăpostirea oilor sau a uneltelor mari. fiind folosită rar. Casa ărănească pe un rând: casa cu cămară (zona Buzăului) – locuin a a fost întregită cu o încăpere aparte pentru păstrarea alimentelor. Casele la nivelul solului (locuin e destul de solide de tipul bordeiului). deseori lipsindu-i soba de încălzit). denumită „celar”. Interiorul casei este structurat din punct de vedere func ional astfel: col ul cu vatră pentru foc. În unele zone se întâlnesc forme asemănă-toare pentru acoperişurile de trestie şi şi ă (plăcu e de lemn de 15-20 cm lungime şi 3-4 cm lă ime.20 m). uneori încăperea anexă era dispusă pe latura casei dinspre interiorul cur ii şi era utilizată ca bucătărie de vară sau cămară. casa cu tindă. Ini ial. ob inute cu mult mai multă trudă decât în zonele joase (localnicii îşi procurau toate acestea la schimb pentru zilele de muncă prestate în zonele apropiate). constituind rezultatele unor analizări pentru asigurarea unei cât mai mari stabilită i a construc iei.

iar în alte situa ii având func ie de reprezentare – casă de oaspe i. ca şi casele de bârne.H. În Gorj. cu 3 sau 4 „gropi”: tindă (gârlici) – 3 x 5 m. Elementul caracteristic în zona Gorj este adâncimea mare. şi celar (cămară) – 3 x 4 m. Construc iile mai solide ajungeau până la 150–200 de ani vechime. casa fiind mărginită cu bârne largi orizontale. la casele noi catul de jos . spune P. Argeş – secolul al XIX-lea – casă cu două încăperi (de locuit şi de oaspe i) şi tindă mediană cu vatră liberă şi horn. devine locuin ă zilnică. la care se adaugă prispa cu stâlpi de lemn fasona i simplu plus arcade din paiantă. Casele cu două încăperi s-au generalizat şi diferen iat încă din feudalism. „la foc” – ogeag – 3 x 4 m sau 4 x 4 m. Casa pe un rând s-a dezvoltat din două tipuri ini iale: casa cu cămară şi casa cu tindă. rezultând casa cu cămară (Gorj) şi casa cu cămară şi prispă. cea de-a doua construită pentru tinerii familiei. Prahova – secolul al XIX-lea – construită pe temelie înaltă din piatră. ambele caturi sunt construite din lemn (la casele vechi catul de jos este întotdeauna o pivni ă. Bucureşti: – casa din Trăisteni. pe un soclu înalt din piatră care adăposteşte pivni a şi cote ele de păsări şi acoperiş în patru ape din şi ă ce reuneşte două construc ii în unghi drept. – casa din Stăneşti. foişorul şi prispa cu balustradă din scânduri traforate. Stahl. Argeş – secolul XX – construită din bârne de brad cioplite şi tencuite. Există variante ale locuin ei semiîngropate: cu două. camera de veghe având rol de odaie frumoasă.Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului. cu trei sau cu patru încăperi sub nivelul pământului. sobă (camera de locuit) – 4 x 4 m. cu pere i din bârne încheiate „sâneşte” şi acoperiş în patru ape din şindrilă. – Locuin a de suprafa ă: casa pe un rând. În timp ce au scos vatra din camera de locuit sau au mai construit una în cămară. Zona etnografică OLTENIA – Tip de bordei: locuin a semiîngropată. – casa din Suici.

precum şi de şindrilă sau drani ă în zonele colinare sau muntoase. Casa joasă este masivă şi greoaie. având în plan două camere şi tindă pe mijloc (cu func ie de bucătărie). – casa din Ceauru. meşteri de aici. Nivelul de jos se caracterizează prin prezen a a două încăperi cu intrări separate servind de pivni ă şi de „căsu ă” (odăi de locuit şi de păstrat lucruri). iar pere ii de pe laturile înguste sunt construi i din cărămidă. iar în cea de oaspe i se sim ea abunden a esăturilor decorative (scoar e cu cârlige sau păpuşi şi perdele de borangic sau bumbac în cromatică vie). cuprinde în plan 3 spa ii (încăperi) func ional diferite – gârliciul (echivalentul tindei de suprafa ă). în camera de locuit era amplasat războiul de esut. Bucureşti: – casa din Goicea Mică. modul de depozitare a determinat înăl area caselor pe zidărie şi apari ia pivni elor în temelia lor. prin existen a a două încăperi cu o singură intrare (prin tindă) servind de tindă şi de „casă”. – casa din Drăghiceni. Acoperişurile sunt de paie sau trestie – în zonele joase expuse vânturilor acestea sunt mai scunde şi astfel construite încât să nu poată fi smulse uşor. Dolj – secolul al XIX-lea – construc ie din cărămidă cu acoperiş în patru ape din iglă. casa înaltă are o siluetă zveltă datorită stâlpilor. Casa pe două rânduri. camera de locuit („sobă”) şi cămara („celar”).cuprinde o bucătărie şi o odaie de locuit). Interiorul este identic cu al caselor munteneşti. Păr ile de perete îngropat sunt căptuşite cu blăni de stejar. paie şi pământ. Respectau întru totul organizarea planimetrică a caselor româneşti străvechi de lemn cu grădele. cuprinde tindă mediană („la foc”). Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului. Învelitoarea (acoperişul) este realizată din straturi succesive de trestie. în 4 ape este din şi ă lucrată „în solzi de peşte” şi variantă de coamă realizată dintr-un şir de . are pere i din bârne încheiate în „că ei”. Primele case au fost construite de meşteri locali. În zonele pomicole şi viticole. Locuin ă de tip arhaic. Olt – secolul al XIX-lea – construc ie semiîngropată de tradi ie neolitică (bordei). contribuind la reducerea înăl imii. iar nivelul de sus. iar acoperişul. ogeacul şi la foc (camera în care este amplasată vatra liberă cu horn). din Oltenia. Olt – secolul al XIX-lea (1875) – este construită pe o funda ie din pietre de râu.

casa. un cuptor de încălzit şi copt din pământ sau pietre lipite cu lut. casa cu tindă rece şi cămară (pentru a asigura o mai bună păstrare a alimentelor decât în tinda sau în podul casei). cu inele şi capiteluri de forme diverse). Tipuri de locuin e. casa cu vatră. Alături de acestea s-au folosit şi vetrele portabile din lut ars. casa cu tindă. dar şi prispa („târna ul”) ce se întinde pe 3 laturi ale pere ilor (stâlpii acesteia sunt fasona i cu caneluri oblice. Amintim aici o serie de alte tipuri de cuptor ce se află în afara locuin ei şi care constituiau de fapt bucătăria de vară. casa pe două rânduri sau cu două caturi ce s-a dezvoltat din casa pe un rând cu cămară sau cu tindă pentru asigurarea unui regim termic constant în ceea ce privea păstrarea unor produse ce erau mai solicitate iarna şi primăvara – spa iul pentru fructe şi vinuri. – Construc ii la suprafa ă: casa pe un rând – casa cu tindă. care probabil era în trepte. tipul de construc ii lungi de câte 20-30 m reunind sub acelaşi acoperiş în două ape. bordei rectangular (caracteristic acestei zone). – Casa pe două rânduri. Gorj – secolul al XIX-lea – construită din bârne pe funda ie din bolovani având 2 încăperi (camera cu vatră pentru gătit şi camera de dormit) şi acoperişul în 4 ape din şindrili ă de brad. casa cu tindă transformată în odaie de locuit ce poartă numele de „aplecător” sau „polată”. bordei. foişorul. în partea opusă intrării. Aceasta s-a ob inut prin înăl area caselor pe temelii de piatră şi amenajarea unei pivni e în . apar ca elemente pivni a regăsită la primul nivel al casei. În cadrul tipologiei casei ărăneşti moldoveneşti amintim în ordinea apari iei: construc iile la suprafa ă (în Spinoasa). casa cu tindă rece şi cu două sau mai multe încăperi (zona de podgorie). În Moldova secolelor IX-X locuin a caracteristică aşezărilor de tipul siliştilor are forma unui semi-bordei rectangular ce prezintă. – casa din Cur işoara. cu tindă simplă. Zona etnografică MOLDOVA – Tipuri de bordeie: colibă. casa cu vatră pentru foc. grajdul şi magazia ( inutul Jijiei). La această casă în planul de construc ie este prevăzut şi pridvorul.„ciocârlani” (ultimul rând de şi ă).

lată de 10-15 cm şi groasă de 1 cm. pentru aşezarea celor patru grinzi ce reprezentau suportul grinzilor tavanului. Erau mai apoi împletite de jos în sus nuiele ce se „năglăjau” cu pământ amestecat cu paie sau pleavă. se procura şi se clădea mai uşor. înfip i în pământ (pentru o mai mare rezisten ă). împreună cu celelalte. Aşezarea trestiei se realiza în solzi sau pescăresc. şi care erau. Vaslui – secolul al XVII-lea – locuin ă monocelulară reprezentând un străvechi tip constructiv. alcătuiesc cununa pe care se aşază „cosorobii” – sus inătorii şarpantei acoperişului.temelie şi sunt întâlnite totuşi sporadic în partea de deal şi mai ales de munte a Moldovei. iar fiecare drani ă era bătută cu cuie de lemn. Acest tip de locuin ă avea pe parcursul pere ilor plasa i stâlpii (de număr variabil). realizată din bârne masive de stejar încheiate la capete în „cheutori”. În Podişul Moldovei se folosea stuful solzit în pantă continuă ce se bătea cu piepteni speciali de lemn. Aceste case erau prevă-zute în partea din fa ă cu un pridvor întregit cu un foişor unde se află amplasată uşa din grădele a gârliciului. până spre Suceava şi Câmpulung. întâlnim terminologia „case în furci”. prelungindu-se spre fa ă. având cameră de locuit. Bucureşti: – casa din Zăpodeni. În ceea ce priveşte tehnica de construire. ce se bordea cu sfredel igănesc ascu it. . ciopli i ca o furcă. Coama acoperişului se întărea într-o împletitură de trestie sau printr-un uluc de scândură. iar în josul lui uşa pivni ei. Acoperişurile se constituiau din trestie deoarece. acoperind astfel şi prispa deschisă. Suceava – secolul al XVIII-lea (1770) – locuin a este aşezată pe o temelie joasă din piatră. Alături de acest tip de acoperiş întâlnim acoperişul din drani ă lungă de 80 cm. acoperişul în patru ape cu învelitoare din şindrilă de brad. – casa din Straja. ca materie primă. locul prispei este sugerat de o bancă cioplită dintr-un trunchi de stejar. tindă largă şi cămară ai căror pere i sunt realiza i din trunchiuri rotunde dispuse „în cununi” orizontale încheiate cu tăietură „căucească”. Interiorul casei păstrează caracteristicile celorlalte zone. în partea de sus. Partea de sus a furcilor este îngroşată şi pe ea se sprijină „lungişul” (bârnă orizontală) care. deseori decorat. Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului.

– casa din Luminiş, Neam – secolul al XIX-lea – prezintă din punct de vedere structural două camere (odaia mare şi odaia mică), tindă mediană, sală şi cămară (chilerul); construc ia este aşezată pe temeli de piatră, având pere i de bârne şi acoperişul în patru ape din drani ă dispusă în săgeată; pe trei din laturile casei regăsim cerdacul cu balustradă din scânduri traforată şi cu stâlpi având ca element decorativ floarea. Zona etnografică TRANSILVANIA Seria tipologică a locuin ei nu face nici aici excep ie, vorbind de începuturile acesteia ca având la bază forma de colibă, urmată fiind de: – locuin a semiîngropată; – casa ărănească; – casa pe un rând – cu cămară, cu cămară şi târna pe col , cu cămară şi tindă pe col etc.; – casa pe două rânduri: – casa cu două niveluri – casa pe două rânduri întregită cu o cameră sau două. Ordinea cronologică a apari iei tipurilor de casă în această zonă este: locuin a semiîngropată, casa ărănească, ulterior apărând casa pe un rând. Casa pe un rând o regăsim în mai multe variante: casa cu cămară (Ha eg, Pădureni) – sunt construite din bârne rotunde cu acoperiş înalt de paie (au coexistat cu cele cu tindă); casa cu cămară şi târna pe col (cu arcade semicirculare între stâlpii de sus inere – ara Mo ilor, ara Zarandului, ara Abrudului şi Depresiunea Călă ele) a coexistat cu cele cu tindă – la aceasta cămara a fost transformată în locuin ă obişnuită, cea ini ială a devenit „casa frumoasă”, „casa dinainte” unde se păstrau piesele de interior cele mai frumoase, mai valoroase (exemplu: Casa Avram Iancu din comuna cu acelaşi nume, sfârşitul secolul al XVIII-lea, având pere ii din bârne masive de brad şi acoperişul foarte înalt din şindrilă); casa cu cămară şi tindă pe col (Ab) – aici se află o „camni ă”, horn de lespezi în pod, iar cuptorul de pâine este situat în afara casei sau într-o cuptorişte; în unele cazuri s-a întregit planul cu a doua cameră. Casa cu tindă, în variantele: casa cu tindă simplă sau cu tindă rece (Cluj), casa cu tindă rece cu cămară

(Maramureş, Năsăud, Lăpuş), casa cu vatră simplă în tindă, casa cu cămară şi tindă cu cuptor (casa cu mai multe încăperi şi tindă în cuptor), casa cu vatră de gătit în tindă şi corp de încălzit, casa cu cămară (M- ii Apuseni, Pădureni), casa cu tindă cu func ie mixtă. În Maramureş tinda s-a men inut cu func ia ini ială, dar i s-a mai alăturat o cămară (se ineau o parte din produse şi vase). Casa pe două rânduri este întâlnită în M- ii Apuseni, ara Ha egului, – casa cu două niveluri în Podişul Târnavelor, iar casa pe două rânduri – întregită cu o cămară sau cu două camere, în Sibiu. Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului, Bucureşti: – casa din Chiereluş, Arad – secolul al XVIII-lea – este situată pe funda ie de piatră, fiind construită din pere i de bârne de stejar lipi i cu pământ prin interior şi chiar în exterior; acoperişul în două ape realizat prin suprapunerea în trepte a stufului pe şarpantă de lemn; planul construc iei cuprinde tindă mediană, două vetre cu deschideri pentru gurile de foc, camera de paradă şi camera locuin ă permanentă. – casa din Şerel, Hunedoara – secolul al XIX-lea – construc ie din piatră de stâncă lipită cu lut, având în plan o singură încăpere cu târna ce la fa adă este încadrat de 4 stâlpi şi ridicat cu aproximativ 1 m pentru a se putea construi intrarea în pivni ă; podeaua este din pământ bătătorit, prezentând însă şi o por iune podită cu scânduri; acoperişul din „jipi” şi „snopi” de nuiele; ca o caracteristică aparte, ferestrele sunt mici şi existente pe toate cele 4 laturi ale casei. – casa din Dumitra, Alba – secolul al XIX-lea – planul casei cuprinde: casa de locuit, la care se adaugă tinda; sistemul constructiv păstrează vechea tehnică neolitică a gardului din nuiele „bruşite cu lut”, care formează scheletul construc iei; acoperişul este realizat din snopi şi jipi de grâu. – casa din Sălciua de Jos, Alba – secolul al XIX-lea (1815) – este planul cel mai răspândit până în secolul XX; prezintă prispă, tindă şi o singură cameră de locuit, acestea realizate din bârne de brad cioplite în patru fe e; acoperişul (chiar de trei ori mai înalt decât înăl imea pere ilor) este realizat din paie de grâu călcate cu piciorul; tinda este prevăzută cu o vatră cu coş piramidal din plăci de bazalt sprijinite pe o structură de lemn.

– casa din Moişeni, Satu Mare – secolul al XVIII-lea (1780) – planul construc iei cuprinde trei încăperi (cameră, tindă, cămară), la care se adaugă o prispă par ială în fa a tindei şi cămării; acoperişul specific din drani ă „horjită” (scobită) este prevăzut cu coamă, loc unde apare un element „horneta” pentru evacuarea fumului; în cadrul acestei zone există o linie unitară în ceea ce priveşte decora iile por ii, ferestrelor, prispei etc. – casa din Surdeşti, Maramureş – secolul al XVIII-lea (1780) – planul este constituit din trei încăperi (cameră de locuit, tindă neîncălzită şi cămară); amintim că plafonul casei de locuit este realizat din grinzi aparente dispuse perpendicular fa ă de pere ii longitudinali, cu sprijin pe „meşter grindă”. Zona etnografică BANAT Întrucât perioada de început este unitară întregului spa iu românesc, reluăm şirul seriei tipologice din momentul apari iei formelor noi de construc ie (cu poartă monumentală şi ziduri trainice de cărămidă), specificând că amplasarea acestora pe o linie comună cu vecinătă ile capătă dimensiuni de specific zonal: – casa pe un rând cu una-două sau mai multe încăperi, cu tindă; cu cuptor; – casa pe două rânduri sau cu două caturi. Casa pe un rând – casa cu tindă, cu vatră simplă în tindă (începuturile organizării interioarelor), întregită cu dispozitiv piramidal deasupra pentru colectarea fumului într-un coş în pod sau în afara acestuia; casa cu cuptor de pâine în tindă – varianta cu o cameră şi tindă cu cuptor, cu două camere şi tindă cu cuptor, cu mai multe încăperi şi tindă cu cuptor. Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului, Bucureşti: – casa din Bârlova, Caraş-Severin – secolul al XIX-lea – planul casei este constituit din două camere de locuit („casa de dinainte” şi „casa de dinapoi”) şi o tindă mediană (cuină); este amplasată cu latura îngustă spre uli ă şi este reprezentativă pentru perioada de trecere de la construc iile din lemn la cele din cărărmidă; partea din fa ă a construc iei (frontonul) este decorat cu ro i şi frunze.

tindă. Întâlnim aici locuin e semiîngropate ce aveau planul pentru construc ie mai simplu decât cele din Câmpia Română. . specificul locuin ei ărăneşti nu a suferit influen e care să producă modificări substan iale în tipologia acesteia. ca trăsătură zonală. camera curată cu intrare prin tindă. două tinzi şi o bucătărie). toate comunicând între ele. construit în patru ape din „olane”. Au coexistat: locuin a semiîngropată cu intrarea prin capăt sau cu intrarea plasată în mijlocul laturii lungi ce avea planul şi construc ia mai simple decât variantele din Câmpia Română. Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului. cu stâlpi ciopli i. fiind construită pe un postament de lut amestecat cu paie tocate şi stâlpi de stejar. acoperişul este comun casei şi anexelor gospodăreşti. este construită din chirpici şi are acoperişul învelit cu stuf bătut la „pieptăn”. bordeiele propriu-zise – folosite îndeosebi de popula iile turceşti şi tătărăşti. iar intrările sunt prevăzute cu mici pridvoare. casa cu vatră de gătit în tindă şi corp de încălzit în locuin ă (plan simplu: două încăperi şi o tindă). Constan a – secolul al XIX-lea – este destul de joasă. cămară şi prispă par ială. Bucureşti: – casa din Ostrov. cuprinde camera de locuit. Tulcea – secolul al XIX-lea (1898) – planul construc iei prevede cinci încăperi (două camere de locuit. în care au coexistat de-a lungul istoriei un număr însemnat de etnii. – casa din Unirea. cu intrarea prin capăt sau cu intrarea plasată în mijlocul laturii lungi. prispa din fa a camerelor de locuit este joasă. acoperişul casei. casa pe un rând cu tindă.Zona etnografică DOBROGEA În această zonă. locuin a la suprafa ă.

Bartok. Emanuela. Bucureşti. Balade populare româneşti. 1981. tom XVI. curente în cercetarea cântecului popular. Bucureşti. 1923. 1971. 1967. Observatii introductive la cercetarea cântecului „propriu-zis”. 1957. Specificul dansului popular românesc. Cântece poporale româneşti din comitatul Bihor. în R. 365-373. Bucureşti. Ovidiu. George.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Acad.R. Amzulescu. Bela.. Sărbători şi obiceiuri – Vol I. 1965. Al. I. I.P. 1969. Brăiloiu. Festivalul Căluşului românesc şi marile în elesuri ale folclorului. Balaci. AN 2. Vol. 1956.F. Sărbători şi obiceiuri – Vol. Bucureşti. 8. Dansul popular din satul Drăguş. Editura Muzicală. Bucşan. Brăiloiu. Breazul. Muz. Andrei. Bucureşti.. Amzulescu.. tom 12. . p.F. Bucureşti. MUZ 19.E. Română. Alexandru. Idei.E. 3. Alexandru. Harry. ESPLA.. Constantin.F.. 1940. în R.. Alexandru. Bucureşti. Bucşan. Andrei. I. 1971. 1980. 1.F. 22-26. Acad. Moduri pentatonice şi prepentatonice. Folclorul muzical – Muzica românească de azi. Vol. p.C. E. Breazul.E. Editura Academiei Române. Bucureşti. George. Editura Minerva. Oltenia. E. 1974. tom 11.. Brâuner. Bartok. nr. Instrumentele populare ale poporului român. Română. Editura Enciclopedică. 5. I. Stud. nr. Bucureşti. I. 1964. 1966.. Tiberiu. Bucureşti. Istoria Folcloristicii Româneşti.. Bucureşti. Ovidiu. 2002.C.E.L. Vioara ca instrument muzical popular – în R. culese şi notate de.E. Munchen. Volksmusik der Rumanen von Maramureş. 29-54. 2. Bârlea. Horele Mari – Analiză morfologică. Bucureşti. Bârlea. Folclorul Românesc.. în „Revista de Etnografie şi Folclor”. I – III. Bucureşti.E. 1913. p. Tiberiu. nr.F. I. II. Bela. nr. nr.

. 1969. Emilia. Tradi ie şi inova ie în folclorul muzical românesc. 99-116. Traian. Dan. Structura şi tehnica mişcării. Bucureşti. 615-634. Costache Găinariu Varone Elena. Bucureşti. nr. Ghinoiu. 74-93. Mârza.. (Curs). 5. Mariana. 8/1963. 1967. Folc. Ciobanu. 1968. Etn. 1964 nr. Almanah Musical 3/1877. Burada.. Mariana. Cercetări asupra danturilor şi instrumentelor de musică ale românilor. Bucureşti. 10. Emilia. 1961. 1970. 1876. Emilia..E. Bucureşti. Folclor muzical. V. 1965. Editura Minerva. Rev. Elisabeta. N. Constantin. Cucuna – Sărbătoare a secerişului. 43-79. Theodor T. Tratat de teoria instrumentelor – Acustică muzicală. Jocuri fecioreşti din Ardeal. 79-122. Editura Didactică. De la cântecul de leagăn la doină. 8. Bucureşti. 1-2. Ilarion. E. Cântecele de seceriş din inutul Năsăud – Transilvania. 3-4. Moldoveanu-Nestor. 147-174. Corneliu. Kahane. Jula. Stud. Cocisiu. Comişel. 114-128. Preliminarii la studiul ştiin ific al doinei. Tradi ii şi obiceiuri românesti. Iaşi. Alexandru şi Maria Siminel-Fusteri) Editura Muzicală.. 1959. Rev. p. .T. Muz. Folc. Rev. Editura Litera. II.P.L. 3. Folc. Bucureşti. Jocul popular românesc – tipologie muzicală.E. AN 4. nr. Doine din Oltenia Subcarpatică. Dic ionarul jocurilor populare româneşti. Editura Funda iei Culturale Române. Georgescu. Editura Muzicală. Bucureşti.F. Doina. Editura Muzicală. Cântece populare româneşti (edi ie postumă alcătuită de T. p. Bucureşti. 1997. 1963. Cercet. Costea. nr. Comişel.. Anul Nou în Moldova şi Bucovina. 1. p. Instrumente de suflat. Etn. Comişel. Emilia. Obiceiuri populare de peste an – Dic ionar. Almanah Musical 2. Gheorghe. I. Folc. p.1979. 1984. Comişel. 6.Burada Theodor T. 1965. Bucureşti. nr. Comişel. 10. p.. Cîscă. Studiu şi antologie literară. Folc. 1988. Bucureşti. tom II. nr. 1971. Ion. Bucureşti. 1-2. p. 9. 1960. N. Contribu ii la cunoaşterea eposului popular (Recitativul epic) în Rev. Contribu ii la istoria cântecului nostru popular. Tipologie muzicală şi corpus de melodii instrumentale. Rev. Genurile muzicii populare româneşti. Despre întrebuin area musicei în unele obiceiuri vechi ale poporului românu. 1957. în R. 5. pag. Obseva ii privind geneza cântecului propriu-zis. Mănăstireanu. 1-2. Niculescu-Varone G. în R. Kahane. nr. Emilia.. Editura Muzicală. Muz.F.

Stancu.E. p. Stelu a. nr. Târgovişte. p. Larisa. . Etn. Editura Muzicală. Bucureşti. Vioara cu pâlnie. 1982. locuin a. Speran a. Braşov. tom 12.F. Colec ie de cântece.D. 107-110. Nicolae. 1983. 33-46. Folclor muzical din repertoriul copiilor. gospodăria. Petrescu.. Tipologie muzicală. Crea ia plastică ărănească.Oprea. Bucureşti. Rădulescu. Editura Academiei Române. Editura Academiei Române. 11. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. 1966. Editura Trans Expres.F. nr. Ioan. R. Aşezările brănene – satul. Prahoveanu. Editura Meridiane. Gheorghe. Lazăr – o versiune românescă a eroului vegeta ional. 1984. 319-339. 5. 1976. *** R. Obiceiuri de iarnă. p. Secoşan. Principii şi metode de lucru. Editura Meridiane. p. nr. Agapie. tom 39. Rev. 1990. 130-131. *** Repertoriul monumentelor de arhitectură populară.. D. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1981. Paul. Paul. Editura Muzicală. 1967. 1998. Sistematizarea tipologică a cântecului românesc. 1-2. 375-383.E. Nicolae. Rădulescu. 1936-1986. Rădulescu. 1994. Petrescu. Bucureşti. Forma ii instrumentale populare de suflat – Modalită i de lucru. Folclor muzical românesc. 4. Folc. Bucureşti. Portul popular de sărbătoare din Romania. Elena.. p. Popa. Muzeul Satului.

ANEXE .

.

ANEXA 1 CÂNTECUL .

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

ANEXA 2

INSTRUMENTE POPULARE

ACORDEON CIMPOI CHITARĂ CLARINET CU MUŞTIUC .

CLARINET ALTO CLARINET BAS CORN DE BASSET CLARINET D’AMOUR .

COBZĂ LĂUTĂ DRÂMBĂ AMBAL .

TROMPETĂ TROMPETĂ TARAGOT ITERĂ .

VARIANTE DE ARCUŞ VIOLONCEL .VIOARĂ.

ANEXA 3 PORT POPULAR .

zona Bihor .Costum bărbătesc – TRANSILVANIA.

zona Bihor .Costum de femeie – TRANSILVANIA.

Costum bărbătesc – TRANSILVANIA. zona Lăpuş .

zona Lăpuş .Costum de femeie – TRANSILVANIA.

Costum bărbătesc – TRANSILVANIA. zona Maramureş .

zona Maramureş .Costum de femeie – TRANSILVANIA.

Costum bărbătesc – TRANSILVANIA. zona Mărginimea Sibiului .

Costum de femeie – TRANSILVANIA. zona Mărginimea Sibiului .

Costum bărbătesc – TRANSILVANIA. zona Năsăud .

zona Năsăud .Costum de femeie – TRANSILVANIA.

zona Oaş .Costum bărbătesc – TRANSILVANIA.

Costum de femeie – TRANSILVANIA. zona Oaş .

Costum bărbătesc – TRANSILVANIA. zona Sălaj .

Costum de femeie – TRANSILVANIA. zona Sălaj .

zona de campie .Costum bărbătesc – BANAT.

Costum de femeie – BANAT. zona de campie .

Costum bărbătesc – BANAT. zona de munte .

Costum de femeie – BANAT. zona de munte .

Costum bărbătesc – OLTENIA. zona Dolj .

zona Dolj .Costum de femeie – OLTENIA.

Costum bărbătesc – OLTENIA. zona Gorj .

Costum de femeie – OLTENIA. zona Gorj .

Costum bărbătesc – OLTENIA, zona Mehedin i

Costum de femeie – OLTENIA, zona Mehedin i

Costum bărbătesc – OLTENIA, zona Vâlcea

Costum de femeie – OLTENIA. zona Vâlcea .

zona Argeş .Costum bărbătesc – MUNTENIA.

zona Argeş .Costum de femeie – MUNTENIA.

zona Buzău .Costum bărbătesc – MUNTENIA.

Costum de femeie – MUNTENIA. zona Buzău .

zona Muscel .Costum bărbătesc – MUNTENIA.

zona Muscel .Costum de femeie – MUNTENIA.

zona Prahova .Costum bărbătesc – MUNTENIA.

zona Prahova .Costum de femeie – MUNTENIA.

Costum bărbătesc – MUNTENIA. zona Teleorman .

zona Teleorman .Costum de femeie – MUNTENIA.

Costum bărbătesc – MUNTENIA. zona Vlaşca .

zona Vlaşca .Costum de femeie – MUNTENIA.

Costum bărbătesc – MOLDOVA. zona Botoşani .

Costum de femeie – MOLDOVA. zona Botoşani .

zona Iaşi .Costum bărbătesc – MOLDOVA.

Costum de femeie – MOLDOVA. zona Iaşi .

zona Suceava .Costum bărbătesc – MOLDOVA.

zona Suceava .Costum de femeie – MOLDOVA.

Costum bărbătesc – MOLDOVA. zona Neam .

zona Neam .Costum de femeie – MOLDOVA.

Costum bărbătesc – MOLDOVA. zona Vaslui .

zona Vaslui .Costum de femeie – MOLDOVA.

Costum bărbătesc – MOLDOVA. zona Vrancea .

Costum de femeie – MOLDOVA. zona Vrancea .

Costum bărbătesc – DOBROGEA .

Costum de femeie – DOBROGEA .

ANEXA 4 ARHITECTURĂ POPULARĂ .

.

ARGEŞ. XIX .Trăisteni. PRAHOVA. XIX Stăneşti.

ARGEŞ. XIX .Şuici. DOLJ. XIX Goicea Mică.

XIX (1875) . OLT. GORJ.Drăghiceni. XIX Ceauru.

XIX . GORJ.Curtişoara.

detaliu . XVII Zăpodeni.Zăpodeni. VASLUI. VASLUI.

Straja. NEAM . XVIII (1760) Luminiş. SUCEAVA. XIX .

XVIII Şerel. ARAD.Chiereluş. HUNEDOARA. XIX .

ALBA.Dumitra. XIX (1815) . XIX Sălciua de Jos. ALBA.

XVIII (1780) . MARAMUREŞ.Moişeni. SATU MARE. XVIII (1780) Şurdeşti.

CARAŞ-SEVERIN.Borlova. XIX (1898) . TULCEA. XIX Unirea.

XIX Ostrov. CONSTAN A.Ostrov. CONSTAN A. detaliu .

.

91. Bucureşti.20.Redactor: Cosmin COMĂRNESCU Tehnoredactor: Brînduşa BĂRBAT Coperta: Cornelia PRODAN Bun de tipar: 24.01.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.spiruharet. Coli de tipar: 12 Format: 16/61X86 Editura Funda iei România de Mâine Bulevardul Timişoara nr. www.2008. 58.ro . sector 6 Tel / Fax: 021/444.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful