You are on page 1of 51

Revistă teologică şi culturală a elevilor Liceului Teologic Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

redacþie: Colectivul de redacþie:
Preşedinte de onoare: PreasfinŃitul Părinte Sofronie Drincec, Episcopul Oradiei Preşedinte: Prof. Dr. Gheorghe Lazăr Erdeli Vicepreşedinţi: Pr. Prof. Radu Rus Prof. Adriana Oprea Membri: Pr. Prof. Alin Sonea Arhid. Prof. Ştefan Lakatos Pr. Prof. Dorel Leucea Prof. Adriana Burlan Armando Jurjescu – cls. a XII-a Andrei Guran – cls. a X-a Alexandru CarŃiş – cls. a X-a Cristian PorŃan – cls. a IX-a

Revistă teologică şi culturală a elevilor Liceului Teologic Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

Mvv„Nu voi M-aŃi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeŃi şi roadă să aduceŃi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl oricesă vă dea orice-I veŃi cere în numele Meu” (Ioan 15, 16)

Apare cu binecuvântarea PreasfinŃitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei
ISSN 2067 – 502X

2

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

n zilele de 17-20 septembrie 2010, Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei a îmbrăcat haine de sărbătoare, deoarece Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a efectuat o vizită canonică, la invitaŃia PreasfinŃitului Părinte Episcop Sofronie cu ocazia aniversării a 90 de ani de la reînfiinŃarea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, în 1920. A fost prima vizită a patriarhului Daniel la Oradea şi una dintre cele patru vizite ale unui patriarh organizate după 1990 în Bihor.

Î

La acest moment aniversar unic pentru Eparhia Oradiei, clerul, oficialităŃile şi credincioşii l-au întâmpinat vineri, 17 septembrie 2010, pe Preafericitul Patriarh Daniel la Aeroportul din Oradea, cântând în cor Imnul Patriarhal. După această primire călduroasă Preafericirea Sa, s-a îndreptat spre paraclisul „SfinŃii Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici, MitropoliŃii Transilvaniei” de la Centrul eparhial, unde PreasfinŃitul Episcop Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungariei a oficiat o slujbă de Te-Deum. PreasfinŃitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a Ńinut un cuvânt după săvârşirea slujbei de Te-Deum prin care i-a urat bun venit Patriarhului României, prezentând succint viaŃa românilor ortodocşi din eparhie, situaŃia prezentă a comunităŃilor şi activităŃile pastoral-misionare din ultimii ani: „Preafericirea Voastră, bine aŃi venit la Oradea! PrezenŃa Preafericirii Voastre pe aceste meleaguri binecuvântate înseamnă pentru noi toŃi izvor de har, de bucurie, de putere duhovnicească. Aşa vă întâmpinăm: cu inimile deschise, cu sufletele pline de lumină. Vă întâmpinăm ca pe Întâistătătorul Bisericii noastre strămoşeşti, cel care aŃi fost rânduit de pronia divină să păstoriŃi poporul nostru românesc în aceste vremuri, în care mărturisirea credinŃei înseamnă cu adevărat o operă de importanŃă majoră”.

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

3

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mulŃumit pentru primire: „Vă mulŃumim pentru frumoasă primire pe care ne-aŃi făcut-o, deşi a plouat, pentru căldura sufletească cu care ne-aŃi primit şi în mod deosebit mulŃumim PreasfinŃitului Părinte Sofronie al Oradiei, pentru frumoasele cuvinte pe care ni le-a adresat de bun venit, dar şi pentru sistematica şi clara prezentare a multor instituŃii slujitoare ale poporului român prin Biserică”. În a doua zi a vizitei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a participat, alături de alŃi şapte ierarhi ai Bisericii noastre, la o slujbă de TeDeum oficiată de către PreasfinŃitul Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului în Catedrala cu Lună din Oradea. Cu acest prilej, PreasfinŃitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei a punctat: „În această Catedrală istorică au fost întronizaŃi toŃi episcopii Oradiei. Această Biserică frumoasă care a rămas şi va rămâne pentru totdeauna în memoria bihorenilor ca Biserica cu Lună, această Biserică este o emblemă nu numai pentru oraşul nostru, ci este o emblemă pentru întreaga zonă în care ne aflăm, pentru toată Crişana, deoarece este singura Biserică din lume, care este dotată cu un mecanism ce arată fazele lunii, fără întrerupere, cu precizie, până în prezent”. După cuvântul de întâmpinare al PreasfinŃitul Sofronie, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mulŃumit pentru primirea caldă şi pentru atmosfera de rugăciune, subliniind importanŃa amplificării lucrării misionare din această zonă. „Am venit aici, să mulŃumim lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra acestei Eparhii de-a lungul timpului, mai ales de la reînfiinŃarea ei, în 1920. Să comemorăm pe cei care au fost vrednici slujitori ai ei şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru a continua activităŃile lăsate nouă ca moştenire, iar în acelaşi timp să amplificăm lucrarea misionară şi pastorală din această parte a Ńării”, a spus Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române. Al doilea moment important al zilei de sâmbătă s-a desfăşurat la Universitatea din Oradea, unde Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a primit titlul de Doctor Honoris Causa. Evenimentul a avut loc în Aula Magna a UniversităŃii, în prezenŃa mai multor ierarhi, a oficialităŃilor centrale şi locale, a reprezentanŃilor altor culte religioase, a membrilor Senatului UniversităŃii orădene şi a altor invitaŃi.

4

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

Cuvântul ”Laudatio” a fost citit de Pr. Prof. Dr. Nicu Dumitraşcu, decanul FacultăŃii de Teologie Ortodoxă „Episcop Dr. Vasile Coman”, care a elogiat atât personalitatea, cât şi remarcabilele activităŃi academice şi pastoral-administrative ale Patriarhului României. „De regulă, noi spunem că fiecărui om i-a dat Dumnezeu un anumit dar sau mai multe, însă celui pe care îl sărbătorim astăzi Dumnezeu i-a dăruit nenumărate daruri de o diversitate uluitoare. Acest „Laudatio” este adresat celei mai importante personalităŃi a Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, remarcabil om de cultură, profesor de excepŃie şi veritabil creator de şcoli teologice” - a spus decanul FacultăŃii, Pr. Prof. Dr. Nicu Dumitraşcu. Cu acest prilej Preafericirea Sa a mulŃumit pentru decernarea titlului de Doctor Honoris Causa şi a evidenŃiat faptul că şcoala şi Biserica au contribuit întotdeauna la ridicarea nivelului spiritual, dar şi cultural al poporului român: „Mai întâi de toate dorim să exprimăm recunoştinŃa noastră pentru această onoare deosebită, decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al UniversităŃii din Oradea, onoare pe care noi totdeauna o transmitem Bisericii pe care o slujim. Onoarea aceasta, mai ales în Biserică, trebuie exprimată prin slujire, prin prietenie, prin cooperare şi comuniune în plan academic şi în plan social, în lucrarea pe care poporul nostru o aşteaptă de la Biserică dar şi de la Universitate. Şcoala şi Biserica au contribuit întotdeauna, împreună, la ridicarea nivelului spiritual, cultural şi social al poporului român”. După ceremonie, Patriarhul României a susŃinut prelegerea cu titlul „Liturghie euharistică şi filantropie socială”. „Sfânta Liturghie euharistică este în acelaşi timp lucrare de mulŃumire sau recunoştinŃă a poporului credincios pentru Dumnezeu şi lucrare sfinŃitoare a lui Dumnezeu pentru popor. De aceea se spune la începutul Liturghiei „vremea este a face Domnului” sau „este vremea ca Domnul să lucreze”. Traducerea se poate face în ambele sensuri. Prin Liturghie se celebrează şi se confirmă prezenŃa şi lucrarea lui Dumnezeu în mijlocul poporului credincios, în Biserică. Filantropia socială este mărturie misionară adusă iubirii lui Dumnezeu faŃă de oameni, iubire manifestată în Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat, iubire mai tare decât păcatul şi moartea”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. În seara aceleiaşi zile, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vizitat Biserica „Sfântul Nicolae” din Oradea. Părintele paroh Gheorghe Nemeş a prezentat istoria parohiei, activităŃile pastorale şi administrative. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a felicitat şi binecuvântat lucrările care se desfăşoară aici şi a oferit părintelui paroh Ordinul „Sfântul Apostol Andrei” pentru clerici, iar bisericii, o icoană a Mântuitorului Iisus Hristos. Patriarhul României a binecuvântat şi Centrul social „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Parohiei Oradea-Vii, unde, în colaborare cu Parohia „Sfânta Cruce” din Torino, Italia, se desfăşoară proiectul social-filantropic „Agapa Sf. Mucenic Gheorghe”.

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

5

Duminică, 19 septembrie 2010, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oficiat, alături de alŃi 13 ierarhi ai Bisericii noastre, Sfânta Liturghie la Mănăstirea „Sfânta Cruce” din Oradea, unde a Ńinut şi un cuvânt de învăŃătură. După săvârşirea Sfintei Liturghii, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oferit maicii stavrofore Mina Bădilă, stareŃa acestui aşezământ monahal, Ordinul „SfinŃii ÎmpăraŃi Constantin şi Elena”. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a mulŃumit pentru invitaŃie PreasfinŃitului Sofronie, acordându-i un set patriarhal de însemne arhiereşti (cruce pectorală şi engolpion), adresându-i felicitări pentru întreaga activitate desfăşurată: „Acum dorim să exprimăm în mod deosebit recunoştinŃa noastră pentru faptul că PreasfinŃitul Episcop Sofronie ne-a invitat aici, dar şi pentru a exprima felicitările noastre şi anume, felicitări ca o recunoaştere şi o confirmare a activităŃii deosebit de bogate pe care o desfăşoară în această Eparhie din Vestul României”. PreasfinŃitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a mulŃumit Patriarhului României, dar şi celorlalŃi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române prezenŃi, pentru faptul că au dat curs invitaŃiei PreasfinŃiei Sale: „SunteŃi Preafericirea Voastră aici şi ÎnaltpreasfinŃiŃii şi SfinŃiŃii ierarhi scumpii noştri oaspeŃi pe care v-am primit cu inimile deschise, cu sufletele pline de bucurie şi vă mulŃumim din adâncul inimii, că aŃi venit aici de la distanŃe mari sau mai de aproape pentru a ne ruga împreună şi să-I mulŃumim lui Dumnezeu în această Mănăstire ce nu numai că poartă numele Sfintei Cruci, dar poartă în ea semnificaŃia Crucii pe care tot poporul lui Dumnezeu din Bihor a purtat-o”. Tot la Mănăstirea „Sfânta Cruce” din Oradea, Preafericitul Părinte Daniel a participat şi la vernisajul expoziŃiei foto-documentare „90 de ani de la reînfiinŃarea Episcopiei Oradiei” organizată în vechea stăreŃie a Mănăstirii. Vizita canonică a Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române în Eparhia Oradiei s-a încheiat luni, 20 septembrie 2010. Ea rămâne în conştiinŃa clerului şi a credincioşilor din Eparhia Oradiei ca evenimentul fericit şi binecuvântat care a încununat sărbătoarea celor 90 de ani de la reînfiinŃarea Episcopiei Oradiei. Andrei Guran – clasa a X-a

6

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

O SUCCINTĂ EXPUNERE A ISTORIEI EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A ORADIEI DE LA ÎNCEPUTURI PÂNĂ ÎN ANUL 1920 nceputurile istorice ale Episcopiei Ortodoxe a Oradiei se pierd în negura vremurilor. Pe meleagurile transilvane vestice, creştinismul a pătruns încă de la începuturile sale, iar acest spaŃiu aureolat de pronia divină s-a aflat dintru început sub jurisdicŃia unor horepiscopi veniŃi din centrele bisericeşti sud-dunărene. Primele mărturii documentare despre existenŃa unui episcop şi a unei „organizări” bisericeşti în zona Crişanei sunt relatările cronicarului Anonymus, notarul regelui Bela. Din descrierile sale deducem faptul că în secolele IX-X, în cetatea Bihariei, unde îşi avea reşedinŃa voievodatul lui Menumorut, exista şi o organizare bisericească de sorginte bizantină. Cel dintâi episcop ortodox cunoscut cu numele este pomenit în documentele vremii în contextul politico-social creat în urma desfiinŃării paşalâcului turcesc de la Oradea, de către trupele habsburgice (1692), când se pomeneşte despre faptul că în Oradea, reprezentanŃii coroanei habsburgice nu au aflat nici un episcop catolic, ci doar unul "schismatic" (ortodox). Este vorba despre episcopul Efrem Banianin, care îşi avea reşedinŃa la Oradea-VelenŃa, acolo unde se afla şi o biserică ortodoxă, de altfel, străvechea catedrală episcopală, până în anul 1920, care există şi azi. Diploma leopoldină din 4 martie 1695 confirma, între alŃi Catedrala episcopală din VelenŃa şapte episcopi, şi pe episcopul Efrem al Oradiei. Următorul episcop ortodox amintit în documente este Petru Hristofor, care a venit la Oradea în anul 1708 cu scrisori de recomandare din partea episcopului Antim Ivireanul. În perioada 17081712, acesta a desfăşurat o activitate de decalvinizare şi decatolicizare a parohiilor din zona Beiuşului care au avut de suferit de pe urma campaniilor prozelitiste. Odată cu plecarea lui Petru Hristofor, Eparhia Oradiei nu a mai avut episcop propriu timp de mai bine de două veacuri (până în anul 1920), ajungând sub oblăduirea episcopilor sârbi, iar mai târziu români, ai Aradului. Trebuie precizat faptul că Episcopia Oradiei nu s-a desfiinŃat prin vreun rescript imperial şi nici nu a fost anexată ca teritoriu la Eparhia Aradului, ci a rămas pe mai departe ca episcopie cu scaun vacant, a cărui locotenenŃă era asigurată de către episcopii de la Arad şi care era condusă din punct de vedere administrativ de un Consistoriu (Consiliu) Eparhial. Episcopii de la Arad oficiau hirotoniile şi sfinŃirea bisericilor, a antimiselor şi se îngrijeau de procurarea Sfântului Mir, dar în privinŃa problemelor administrative ei erau reprezentaŃi de către un vicar (namestnic), mai apoi acesta era arhimandrit şi mai târziu protopop, care era implicit şi preşedintele Consistoriului, locuind la reşedinŃa de la Oradea-VelenŃa. Începând cu a doua jumătate a veacului al XIX-lea, contextul general bisericesc şi politic, care va duce la realizarea unirii celor două Principate (1859), precum şi la obŃinerea autocefaliei bisericeşti naŃionale (1885), susŃinute de amplele demersuri ale mitropolitului Andrei Şaguna de a recupera autonomia bisericească a Mitropoliei Transilvaniei şi Ungariei, petrecută la 30 iunie 1868, a pregătit calea pentru refacerea statutului de odinioară al Episcopiei Oradiei. În acest sens, în 13 noiembrie 1860, Consistoriul orădean trimite o petiŃie la Curtea imperială de la Viena, în care

Î

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

7

expune motivele determinante ale necesităŃii reînfiinŃării Episcopiei de Oradea şi cere sprijinul moral al împăratului Francisc I pentru realizarea acestui deziderat. Dobândirea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în 1885, a generat o dinamică şi mai accentuată în rândul preoŃilor şi credincioşilor bihoreni, susŃinuŃi şi de pătura intelectualilor, care se vădeau foarte implicaŃi în bunul mers al destinelor Bisericii străbune, în privinŃa obŃinerii unei autonomii eparhiale integrale, prin reînfiinŃarea episcopiei. La 25 aprilie/5mai 1900, Sinodul Eparhial al Aradului alege în fruntea Consistoriului ortodox de la Oradea, cu titlul de vicar consistorial, pe protosinghelul Vasile Mangra. Bihorean de origine şi cunoscător al realităŃilor cu care se confruntau preoŃii şi credincioşii din aceste locuri, principala sa grijă a fost restaurarea Episcopiei Oradiei în drepturile sale. Memoriile sale adresate Consistoriului mitropolitan şi Congresului naŃional-bisericesc de la Sibiu, Memoriul Consistoriului orădean către Curtea precum şi autorităŃilor oficiale ale vremii sunt imperială de la Viena (13 noiembrie 1860) exemplul cel mai elocvent al strădaniilor sale de a repune Episcopia Oradiei în drepturile sale istorice. Alegerea lui Vasile Mangra în scaunul mitropolitan de la Sibiu a adus în arealul bisericesc bihorean pe omul providenŃial, cel de al cărui lume avea să se lege „reaprinderea candelei ortodoxe’’ la brazda de nord-vest a Ńării, arhimandritul Roman Ciorogariu. PersonalităŃi locale de marcă, precum: Dr. Aurel Lazăr, Coriolan Pop, Nerva Traian Cosma militau pentru o cauză nobilă seculară: autodeterminarea spaŃiului românesc al Bihorului şi a toată zona Ardealului. Acestora li s-a alăturat şi vicarul ortodox Roman Ciorogariu, care, în anul 1918, împreună cu profesorul Gheorghe Tulbure, va înfiinŃa ziarul „Tribuna Bihorului”, organism de presă locală, în care erau exprimate opiniile legate de imperativele naŃionale şi bisericeşti ale românilor. În 12 octombrie 1918, în casa Dr. Aurel Lazăr din Oradea, reprezentanŃii românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş au semnat "DeclaraŃia de IndependenŃă † Roman Ciorogariu naŃională" care statua separarea definitivă de Imperiul austroungar şi invoca principiul autodeterminării naŃionale. Această "hotărâre epocală", cum o numeşte Roman Ciorogariu, va fi preambulul Marii Uniri de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918. La 23 aprilie 1919, membrii Sinodului episcopesc al Mitropoliei Ardealului hotărăsc că Biserica Ortodoxă Română din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş să se considere „parte integrantă a Bisericii mame din România întregită”. Odată cu eliberarea ultimului petic de pământ românesc, consfinŃit prin intrarea Armatei române conduse de generalul Traian Moşoiu în Oradea (20 aprilie 1919), contextul devine favorabil

8

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

pentru a duce la bun sfârşit şi idealul bisericesc al credincioşilor ortodocşi bihoreni: restatornicirea Episcopiei Oradiei. Cu ocazia vizitei suveranilor români la Oradea (mai 1919), Roman Ciorogariu a prezentat această doleanŃă seculară a românilor bihoreni, aflaŃi până la acea dată sub jurisdicŃia canonică a episcopilor care au păstorit la Arad. Regele Ferdinand a încurajat această iniŃiativă şi a promis că: „Episcopia Orăzii Mari se va înfiinŃa mai curând decât credeŃi”. Demersurile, susŃinute cu înflăcărare, n-au rămas fără răspuns deoarece, la 23 iulie, respectiv 26 august 1920, în Senat şi în Camera deputaŃilor a

Vizita familiei regale la Oradea – 23 mai 1919

fost votată legea pentru restatornicirea Episcopiei Oradiei, fiind apoi promulgată, la 30 august 1920 prin Decret regal. Unicul articol al acestei Legi avea următorul conŃinut: „Vechea Episcopie Ortodoxă din Oradea Mare, în Ńinutul Bihorului, se restatorniceşte în drepturile sale de odinioară”. La 16 octombrie 1920 a avut loc, la Biserica cu Lună din Oradea, şedinŃa extraordinară, prezidată de mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, în cadrul căreia a fost ales cel dintâi episcop al reînfiinŃatei Episcopii a Oradiei: în persoana lui Roman Ciorogariu. Din cauza unor împrejurări nefericite, hirotonirea întru arhiereu şi întronizarea în scaunul episcopal se vor face însă abia în anul următor. Cosmin Bogdan – clasa a XI-a

ŞtiaŃi că?...
Atentatul cu bombă, din 8 decembrie 1920, comis la Senat de către anarhistul evreu Max Goldstein, a fost nefast pentru Roman Ciorogariu care se afla acolo în calitate de senator de drept, grecoîmpreună cu episcopul greco-catolic al Diecezei de şi Oradea, Demetriu Radu. În acel atentat, cel dintâi şidea pierdut mâna dreaptă, iar cel de-al doilea viaŃa.

Legea privind restaurarea Episcopiei Oradiei

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

9

ecole de-a rândul Mitropoliile din Țările Române depindeau de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, puterea bisericească supremă în Răsăritul Ortodox. Drumul parcurs de Biserica Ortodoxă Română către obținerea autocefaliei a fost unul anevoios, întinzându-se de-a lungul a mai multe secole. În primul rând, pentru obŃinerea neatârnării bisericeşti trebuia să fie o singură țară, România, bine consolidată din toate punctele de vedere (social, politic, economic, religios), și nu trei principate, fiecare cu o conducere proprie. Prima oportunitate de unire s-a ivit la Divanurile ad-hoc din 1858 în urma cărora, la data de 24 ianuarie 1859 s-au unit Țara Românească și Moldova prin dubla alegere a lui Alexandru Proclamarea Unirii în viziunea lui Theodor Aman Ioan Cuza. După ce acesta a definitivat unirea, a consolidat-o, și a inițiat o serie de reforme, el a fost înlăturat de la putere, iar în locul său a fost adus principele german Carol I de HohenzollernSigmaringen în anul 1866. În timpul acestuia, România a devenit o putere, a fost adoptată Constituția liberală din 1866, a fost câștigată independența țării în 1877, iar în 1881 Ńara a devenit regat, acesta fiind și contextul în care Biserica Ortodoxă Română și-a obținut autocefalia față de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, chiar dacă practic B.O.R. nu mai dădea socoteală în fața Patriarhiei de un timp mai îndelungat. În primul rând trebuie să înțelegem ce înseamnă autocefalie. Cuvântul autocefalie provine din reunirea cuvintelor grecești αουτος (prin sine însuși) și κεφαλι (cap) adică conducere de sine stătătoare, fără să dea socoteală nimănui, să se conducă singură. Oricum deja B.O.R. avea o autocefalie formală față de Patriarhia Ecumenică, având în vedere că independența i-a fost proclamată în anul 1864, iar după un timp ierarhii Bisericii noastre au sfințit pentru prima dată Sfântul și Marele Mir (1882). Discuții mai intense în vederea proclamării autocefaliei între Biserica Ortodoxă Română și Patriarhie au avut loc în anul 1885, după întronarea noului patriarh Ioachim al IV-lea. Cel care a mijlocit pentru B.O.R. a fost ministrul Cultelor și Internelor, Dimitrie Sturdza, mandatat fiind de Regele Carol I al României mitropolitul primat Calinic.

S

10

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

În februarie 1885, B.O.R. a trimis o scrisoare Patriarhiei Ecumenice (scrisoare redactată de episcopii Melchisedec al Romanului și Iosif al Dunării de Jos și care purta antetul ministrului Dimitrie Sturdza ) în care își manifesta dorința de a i se recunoaște de către Patriarhie autocefalia. Sinodul patriarhal întrunit la data de 25 aprilie 1885 a luat la cunoștință dorințele B.O.R. trimiŃând scrisori de răspuns în România către statul român și către mitropolitul Calinic Miclescu prin care certifica faptul că autocefalia B.O.R. a fost recunoscută și că Sinodul patriarhal a redactat Tomosul patriarhal prin care binecuvânta noua Biserică Ortodoxă Autocefală. Tomosul patriarhal presupunea că B.O.R. este autocefală, conducându-se prin Sfântul ei Sinod al cărui prim președinte a fost Calinic Miclescu, mitropolitul primat al României. De asemenea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va avea obligația să-l pomenească în dipticile sale pe Patriarhul Ecumenic şi pe toți Patriarhii şi întâistătătorii celorlalte Biserici Ortodoxe surori. Tomosul poartă sigiliul patriarhal, dar și semnăturile patriarhului ecumenic Ioachim, precum și ale altor ierarhi, membri ai Sinodului patriarhal, precum Nicodim al Cizicului, Neofit al Adrianopolului, Sofronie al Tomosul de recunoaştere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române Amasiei, Kesarie al Moglenei, (25 aprilie 1885) Gavriil al Samosului și alții. Astfel, Biserica Ortodoxă Română devine autocefală și de sine stătătoare fiind condusă timp de mai mulți ani de mitropolitul primat al României. Ultimul mitropolit al României a fost Miron Cristea între 1919 și 1925, deoarece B.O.R. a fost ridicată în 1925 la rangul de patriarhie, iar Miron Cristea a devenit primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, funcție pe care a deținut-o până în anul 1939, fiind succedat de Nicodim Munteanu. Armando Jurjescu – clasa a XII-a
Sigiliul patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea pe Tomosul autocefaliei BOR

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

11

Cuvântului. Valoarea mântuitoare a întrupării Cuvântului. Efectul universal al Întrupării
ăci nu a fost închis în trup; nici afară de toate. Şi făcându-Se cunoscut din fiind în trup, lipsea din altă trup prin fapte, nu era mai puŃin văzut prin parte. Nici nu mişca trupul spre lucrarea Sa în toate. E propriu sufletului să ceva, lăsând toate celelalte goale de lucrarea şi vadă prin cugetări şi cele din afară de trupul de purtarea Lui de grijă. Ci, minune său, dar nu să şi lucreze în afară de trupul covârşitoare fiind, său, sau să mişte cele Cuvântul nu era cuprins de departe de acesta prin ceva în chip deosebit; ci prezenŃa sa. Căci niciodată mai degrabă le cuprindea cugetând omul la cele de El însuşi pe toate. Şi departe, nu le şi mişcă şi nu precum, deşi este în toată le mută. Nu mişcă soarele şi zidirea, este în afară de nu face cerul să se toate după fiinŃă, dar este învârtească, şezând în casa în toate prin puterile Lui, sa. Ci le vede pe acestea orânduindu-le pe toate, mişcându-se şi săvârşinduîntinzând în toate purtarea se, dar nu are şi puterea să Lui de grijă şi dăruind facă el acestea. viaŃă fiecăreia şi tuturor Nu aşa era însă deodată, tot aşa, Cuvântul lui Dumnezeu în cuprinzând toate, este trup. Căci nu era legat de necuprins, fiind întreg trup, ci mai degrabă El îl numai în Tatăl în toate Sfântul Atanasie cel Mare (295 - †373) stăpânea pe acesta. Încât privinŃele. era şi în el şi în toate, ba şi în afară de cele ce Astfel fiind şi în trupul omenesc şi sunt. Şi totuşi nu Se odihnea decât în Tatăl. făcându-1 viu El însuşi, le făcea de asemenea Şi lucrul cel mai minunat era că vieŃuia şi ca vii pe toate şi era în toate şi în acelaşi timp în om, dar dădea în calitate de Cuvântul viaŃă

C

12

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

tuturor şi era în calitate de Fiul împreună cu este Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Tatăl. Căci El S-a întrupat, ca noi să fim Astfel când Fecioara Îl năştea, El nu îndumnezeiŃi; El S-a arătat pe Sine prin trup, pătimea, nici nu Se întina de trup, ci mai ca noi să primim cunoştinŃa Tatălui; El a degrabă sfinŃea şi trupul. Şi fiind în toate, nu răbdat ocara noastră de la oameni, ca noi să Se împărtăşeşte de toate, ci mai degrabă moştenim nestricăciunea. Căci El n-a fost tuturor le dă viaŃă şi le hrăneşte. Căci dacă vătămat întru nimic, fiind nepătimitor şi soarele făcut de El şi văzut de noi se nestricăcios şi Cuvântul însuşi (de Sine) şi învârteşte pe cer fără să se întunece de Dumnezeu. corpurile de pe pământ pe care le atinge, nici Iar pe oamenii ce pătimeau, pentru care nu e întunecat de întuneric, ci mai degrabă el a şi răbdat acestea, i-a atras şi îi ridică întru le luminează şi le curăŃeşte pe acestea, cu nepătimirea Sa Şi, peste tot, biruinŃele mult mai vârtos Prea Sfântul Cuvânt al lui Mântuitorului cele câştigate prin întrupare, Dumnezeu, Care e şi sunt de aşa fel şi atât de Făcătorul şi Domnul mari, că dacă ar voi soarelui, făcându-Se cineva să le povestească, cunoscut în trup, nu Se s-ar asemăna celor ce întina, ci mai degrabă privesc la noianul mării şi nestricăcios fiind şi trupul voiesc să numere valurile Lui muritor aflându-se îl ei. Căci precum nu poate făcea viu şi-l curăŃa şi pe cuprinde cineva cu ochii acesta, El, „Care păcat ntoate valurile, pentru că a făcut, nici s-a aflat pe măsură ce se apropie vicleşug în gura Lui” (I copleşesc simŃul celui ce Petru, 2, 22). încearcă să le cuprindă, la …Precum cel ce fel, celui ce voieşte să doreşte să vadă pe cuprindă faptele lui Dumnezeu, Care este prin Hristos în trup, îi este cu fire nevăzut şi nu poate fi neputinŃă să le primească nicidecum văzut, Îl pe toate, fie şi numai în înŃelege şi Îl cunoaşte din cugetare, cele ce întrec BiruinŃa Ortodoxiei la Niceea (325) faptele din natură, aşa cel gândirea lui fiind mai ce nu vede prin înŃelegere multe decât cele pe care pe Hristos să caute să-L afle măcar din socoteşte că le-a cuprins. Mai bine e deci de a faptele trupului şi să cerceteze de sunt ale nu vorbi de toate câte se arată privirii, din unui om. Şi de sunt omeneşti, să râdă; iar de care nu poate înfăŃişa cineva prin cuvânt nici nu sunt omeneşti, ci cunoaşte că sunt ale lui măcar o parte, ci de a mai pomeni doar de una Dumnezeu, să nu râdă de cele ce nu sunt de şi de a te lăsa pe tine minunându-te de râs, ci mai degrabă să se minuneze, că cele celelalte. Căci toate sunt la fel de minunate şi dumnezeieşti ni s-au arătat printr-un mijloc oriunde ar privi cineva ar fi covârşit de uimire aşa de smerit şi prin moarte a ajuns la toŃi văzând dumnezeirea Lui. nemurirea şi prin întruparea Cuvântului s-a (Sf. Atanasie cel Mare făcut cunoscută purtarea Lui de grijă pentru - Cuvânt despre întruparea Cuvântului) toate şi că Dăruitorul şi Făcătorul tuturor

Nr. 3

Spes Orthodoxiae
Vesmintele liturgice: esmintele liturgice: ||| Originea, vechimea si simbolismul lor (|||) ||
VEŞMINTELE ARHIEREŞTI

13

e lângă stihar, mânecuŃe, brâu şi epitrahil, care sunt comune preotului şi arhiereului, arhiereul are ca veşminte proprii treptei lui următoarele: Sacosul (σακκος), un veşmânt în formă de sac, mai scurt decât stiharul, cu mâneci scurte şi largi. Este purtat de arhiereu întocmai cum poartă preotul felonul. Sub braŃe se închide şi deschide pe fiecare parte cu câte şase clopoŃei, în total 12 clopoŃei. Este cunoscut şi sub numele de dalmatică (tunică romană tivită pe margini cu purpură). La început această haină se îmbrăca numai de către împăraŃi, dar Constantin cel Mare a dăruit-o patriarhului Macarie al Ierusalimului, ca semn de deosebită preŃuire. Mai târziu găsim sacosul între veşmintele arhiereşti ale Sf. Ioan Gură de Aur.

P

Simeon al Tesalonicului, vorbind despre sacos, zice că acest veşmânt era purtat pe vremea lui de cei mai însemnaŃi dintre

arhiepiscopi (Cezareea, Tesalonic, Corint şi Efes). Începând cu sec. al XVIII-lea el este purtat de toŃi episcopii. Împăratul bizantin Ioan Paleologul l-a dat ierarhilor Moldovei pentru prima dată pe timpul lui Alexandru cel Bun (prima jumătate a sec. al XV-lea). Este simbolul căinŃei şi al umilinŃei, căci arhiereii, îmbrăcându-l, îşi aduc aminte de patima Mântuitorului şi de cămaşa Lui pentru care s-au aruncat sorŃii. ClopoŃeii de pe margini simbolizează cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să iasă din gura episcopului. Omoforul (ωµοφοριον, de la ωµος – umăr şi φερειν – a purta ) este un veşmânt arhieresc purtat pe ambii umeri, închipuind oaia cea pierdută şi aflată, prin aceasta înŃelegându-se răscumpărarea neamului omenesc şi primirea firii omeneşti de către Iisus Hristos. Este simbolul demnităŃii şi rangului episcopal; având cruci pe el, închipuie şi ,,puterea crucii Domnului’’, fiindcă cei ce voiesc a trăi în Hristos îşi iau crucea pe umeri, adică suferinŃa, căci este simbolul suferinŃei, după cum zice Sf. Gherman, patriarhul Constantinopolului. Episcopul îl pune pe umerii săi în anumite momente ale Sfintei Liturghii, atunci când reprezintă pe Hristos. În timpul citirii Evangheliei, i se ia omoforul de pe umeri, arătând prin aceasta că este slujitor al Domnului, căci „Domnul este ca şi cum ar fi aici, de faŃă, trăind prin Evanghelie”, zice, Simeon al Tesalonicului. La început era purtat de patriarhi, apoi a devenit un veşmânt comun pentru toŃi arhiereii.

14

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

Epigonatul (επιγονατιον, de la επι şi γονη = pe genunchi) sau bederniŃa, este un veşmânt în formă de romb, care se leagă cu un şnur după gât, atârnând pe genunchiul drept. ÎntrebuinŃarea lui datează de prin sec. VI. La început a fost probabil un fel de ştergar de care se folosea episcopul la spălarea picioarelor în Joia Patimilor, aducând aminte de spălarea picioarelor Apostolilor de către Mântuitorul. El simbolizează sabia spirituală, adică cuvântul lui Dumnezeu, cu care trebuie să fie înarmat arhiereul. Dar mai simbolizează şi Învierea Mântuitorului, pentru că are pe el brodată icoana Învierii, arătând cu aceasta puterea, biruinŃa şi scularea lui Hristos pe care le-a săvârşit prin curăŃie şi neprihănire. BederniŃa se dă ca distincŃie şi preoŃilor care se ostenesc în cuvânt şi învăŃătură (I Tim.V, 17). Mantia (µανθυο) este un veşmânt lung şi larg, fără mâneci, care se poartă ca o pelerină, partea din spate fiind mai lungă şi târându-se pe pământ. Este de obicei de culoare purpurie şi are cusături în formă de valuri ori de râuri, care închipuie râurile de apă vie de care vorbeşte Mântuitorul (Ioan VII, 38), adică învăŃăturile care trebuie să izvorască în permanenŃă din gura arhiereului. Mantia are patru tăbliŃe, din care două sunt la piept şi două jos.

TăbliŃele de sus, după tălmăcirea lui Simeon al Tesalonicului, închipuie cele două table ale Legii Vechi, iar cele de jos, unite între ele printr-un lănŃişor de aur, închipuie cele două testamente unite între ele prin Iisus Hristos. Deci mantia simbolizează puterea şi plenitudinea demnităŃii arhiereului. Mitra (µιτρα = legătură, învelitoare de cap), este acoperământul capului arhiereului în timpul serviciilor religioase. În primele veacuri creştine, mitra nu era decât o simplă bandă de metal, care înconjura capul, cum se făceau coroanele împăraŃilor. Cu timpul, acest gen de mitră este părăsit, dar prin sec. IV apare mitra împodobită cu cusături frumoase şi cu iconiŃe, după modelul coroanei împăraŃilor bizantini. La început a fost purtată numai de către patriarhi, apoi, cu timpul a fost întrebuinŃată şi de ceilalŃi ierarhi iar începând din sec. XVIII s-a dat dreptul să o poarte şi unii arhimandriŃi, chiar şi protopopii. Ea închipuie atât cununa de spini care a fost pusă pe capul Mântuitorului în timpul Patimilor cât şi înălŃimea demnităŃii arhiereşti. Engolpionul (το εγκολπιον = podoaba pieptului) sau panaghiul (η παναγια = Preasfânta Fecioară Maria) este o icoană mică din metal, care are pe ea chipul Maicii Domnului sau al Mântuitorului. Îşi are originea la primii creştini care purtau la gât ale moaşte

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

15

SfinŃilor, care le dădeau încredere în puterea lui Dumnezeu. La început , engolpionul avea două forme: rotundă şi de cruce. Ierarhul poartă această icoană la piept, ca semn că trebuie să aibă permanent pe Iisus în inima sa, şi pe Maica Domnului ca mijlocitoare către Dumnezeu. Crucea (σταυρος) e purtată de ierarhi la piept, alături de engolpion, ca semn al mărturisirii credinŃei în Hristos. Ea aduce aminte de spiritul de jertfă de care trebuie să fie stăpânit ierarhul. Mai aduce aminte şi de cuvintele Sf. Ap. Pavel ,,iar mie să nu-mi fie a mă lauda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14). În semn de aleasă preŃuire, crucea pectorală se acordă şi unor preoŃi, ca distincŃie bisericească, aceştia numindu-se stavrofori sau purtători de Cruce. Dicherul şi tricherul (δικτηριον şi τρι-κτηριον - două şi trei lumini). În timpul Sf. Liturghii, când slujeşte arhiereul, se

folosesc două sfeşnice, din care unul cu două lumânări şi altul cu trei, cu care arhiereul binecuvintează pe credincioşi în anumite momente ale slujbei şi care închipuie lumina învăŃăturii evanghelice. Cele două lumânări ale dicherului simbolizează cele două firi ale Mântuitorului, iar cele trei ale tricherului simbolizează Sf. Treime. Când diaconul dă arhiereului dicherul şi tricherul rosteşte ,,Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să mărească pe Tatăl vostru cel din ceruri’’ (Matei 5, 16). Cârja, toiagul sau pateriŃa (πατεριζειν, a numi pe cineva tată sau părinte) este un fel de baston lung până la doi metri, care în partea de sus are două capete de şerpi cu gurile deschise, care se privesc unul pe celălalt, având între ei o cruce. Şerpii simbolizează înŃelepciunea pastorală (Matei 10, 16), iar crucea înseamnă că arhiereul păstoreşte turma în numele lui Hristos. Ea mai simbolizează şi autoritatea arhiereului asupra turmei care îi este încredinŃată (Ioan 10, 11) şi aminteşte şi de toiagul lui Aaron din Vechiul Testament. Toate veşmintele de care am amintit până aici se sfinŃesc înainte de punerea lor în folosinŃă. Această sfinŃire o săvârşeşte episcopul sau preotul. Sebastian Traian Vaida – student teolog, absolvent al Liceului Teologic Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

PF Patriarh Daniel binecuvântând cu dichero-tricherele

16

Spes Orthodoxiae
(II Simboluri religioase în marile religii (III)

Nr. 3

Simboluri religioase în Iudaism teaua lui David sau Scutul lui David este unul dintre cele mai cunoscute şi întâlnite simboluri religioase iudaice. Numele acestui semn vine de la Regele David, autorul cărŃii Psaltirea, din Vechiul Testament. Se crede că folosirea acestui semn a început încă din Evul Mediu. Din punct de vedere geometric, acest semn este un fel de hexagramă. Odată cu înfiinŃarea statului Israel, în anul 1948, Steaua lui David a fost pusă pe steagul naŃional. De asemenea, simbolul a fost asociat şi cu Mişcarea Sionistă. Menorah este un sfeşnic cu şapte braŃe, acesta fiind specific Iudaismului de mai bine de 3000 de ani, rămânând până astăzi o emblemă a statului Israel. Acest obiect era folosit în Templul Sfânt, în Ierusalim. Cupele braŃelor acestuia erau umplute cu ulei de măsline, el arzând tot timpul. Se crede că acesta simbolizează Rugul Aprins, pe care Moise l-a văzut pe Muntele Horeb - Sinai. Tora mărturiseşte că Dumnezeu însuşi i-a descoperit lui Moise cum să confecŃioneze acest sfeşnic special, numit menorah. Se mai crede că cele şapte braŃe ale sale sunt chipuri ale celor şapte zile ale săptămânii. Din aceasta se înŃelege că Domnul îşi doreşte o legătură cu poporul Său tot timpul, iar nu numai în ziua odihnei.

S

Simboluri religioase în Taoism În filosofia chineză, conceptul de yin şi yang este folosit spre a descrie modul în care forŃele opuse se întrepătrund în susŃinerea lumii. Fiecare luptă cu cealaltă, însă o şi susŃine prin existenŃa sa. Acest concept, care susŃine că la baza lumii stau două puteri egale (dualism) se regăseşte în multe dintre ştiinŃele şi filosofiile chineze. Yin şi yang înseamnă întunericul şi lumina, femeia şi bărbatul, josul şi susul, binele şi răul, etc. Yin, care înseamnă "loc întunecos" sau "panta nordică", este reprezentat de partea neagră a simbolului, pe când yang, care înseamnă "loc însorit" sau "panta sudică", este reprezentat de partea albă a cercului.

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

17

Simboluri religioase in Zoroastrism „Faravahar” este unul dintre cele mai cunoscute şi întâlnite simboluri religioase zoroastriene. Zoroastrismul era religia de stat în anticele Imperii Persane. În Iran, succesorul de al dinastiilor persane, astăzi Zoroastrismul nu mai este oficial religia de stat, însă simbolul numit "faravahar" a rămas încă, reprezentând vechea şi actuala Persie, întrupată în Iran. Discul înaripat are o foarte lungă istorie în cultură şi arta antică. Din punct de vedere istoric, acest semn este simbolizat de un soare cu aripi. Acest semn apare încă din Epoca Bronzului, în special pe sigiliile păstrate. În timpurile neoasiriene, un bust uman este adăugat acestui antic simbol. Acest "slujitor în robă" este simbol al lui Aşhur. De asemenea, el poate simboliza şi pe "Îngerul păzitor" ori "Slava Dumnezeiască". Marian Moisi - student, absolvent al Liceului Teologic Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

NaŃional Român din Ardeal şi Ungaria, în urma şedinŃei, a constatat că urmările războiului îndreptăŃesc pretenŃiile de veacuri La data de 12 Octombrie 1918 a avut ale naŃiunii romane pentru deplină libertate loc o şedinŃă cu caracter strict confidenŃial a naŃională. Astfel, pe temeiul dreptului firesc Partidului NaŃional Român, în casa dr. Aurel că fiecare naŃiune poate să-şi hotărască Lazăr, la care au luat parte: dr. Teodor Mihail, singură şi liberă soarta ei, aceasta fiind un dr. Ştefan C. Pop, dr. Ioan Suciu, dr. Aurel drept recunoscut chiar şi de către guvernul Lazăr, şi mulŃi alŃii. ungar, comitetul executiv a adoptat o Comitetul executiv al Partidului DeclaraŃie ce proclama independenŃa naŃiunii române. În afară de Comitetul executiv al Partidului NaŃional Român, nimeni nu putea fi îndreptăŃit să trateze în treburi care se refereau la situaŃia politică a naŃiunii romane. NaŃiunea română aştepta, astfel, după multe suferinŃe de veacuri, afirmarea drepturilor ei nestrămutate la deplina viaŃă socială. Preşedintele american Woodrow Wilson a Casa memorială Dr. Aurel Lazăr din Oradea, unde s-a semnat „DeclaraŃia de recunoscut dreptul la la Oradea”

Momentul 1918

18

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

autodeterminare al popoarelor din cuprinsul Imperiului Austro-Ungar, DeclaraŃia de la Oradea fiind expusă în vitrina AgenŃiei Hegedus din Oradea, până în momentul despărŃirii din Imperiu a cehilor, slovacilor şi slavilor de sud. Această declaraŃie a fost citită mai târziu (18 octombrie) în Parlamentul din Budapesta de Alexandru Vaida-Voevod, dar parlamentarii unguri au refuzat să discute cererile românilor. Mai târziu, pe baza acestei DeclaraŃii, a fost redactată şi RezoluŃia Adunării NaŃionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, ce a hotărât unirea "tuturor românilor din Transilvania, Banat şi łara Ungurească... cu România".

septembrie, trupele sovietice au înaintat spre oraş, cucerind fabrica de cărămidă, cimitirul municipal, cazărmile din zonă şi şcoala de jandarmi, dar şi aeroportul cu 20-30 de avioane la sol. În ziua de 28 septembrie trupele ungaro-germane au dezlănŃuit un contraatac masiv cu trupe de infanterie, tancuri şi aviaŃie pe direcŃia Haieu - Cordău şi Sânmartin - Hidişelu de Jos. Eliberarea propriu-zisă a Oradiei de către trupele româno-sovietice a fost pregătită de luptele grele care s-au dat la sud de oraş, în primele zile ale lunii octombrie. La 12 octombrie a avut loc atacul decisiv asupra Oradiei. Trupele ungare şi germane s-au retras din oraş prin culoarul de vest rămas liber, eliberarea oraşului făcându-se de către trupele româno-sovietice. Podurile peste Crişul Momentul 1944 Repede fuseseră distruse de trupele ungarogermane, Podul Decebal fiind şi el minat, În seara dar un grup de muncitori orădeni a reuşit zilei de 23 august să-l demineze la timp, oraşul Oradea fiind 1944, regele Mihai eliberat de sub stăpânirea armatelor de I a dat mesajul ocupaŃie germano-maghiare. către Ńară, prin care După 12 octombrie, totul a intrat poporul român era în normal şi s-a început refacerea că anunŃat reŃelelor electrice şi cele de apă. Treptat România iese din s-a constatat că peste 250 de firme au fost alianŃa cu păgubite, 102 dintre ele având distrugeri Germania, Austroimportante chiar în ziua eliberării Ungaria şi se oraşului, însă totul a început să intre în statelor alătură normal, fiind refăcute şi şinele de cale Antantei - FranŃa, ferată din zona gării de către trupele de Marea Britanie, pioneri ale armatei române. SUA sau URSS. La 11 noiembrie 1944 s-a instituit Regele Mihai I citind mesajul către Partea de Ńară (23 august 1944) administraŃia militară sovietică. Potrivit Nord a declaraŃiei guvernului sovietic, aceasta Transilvaniei a fost declarată teritoriu de urma să asigure în spatele frontului ordinea război în data de 23/24 august 1944, fiind necesară continuării operaŃiunilor militare interzise manifestări de orice gen împotriva armatelor fasciste. demonstraŃii, şedinŃe, adunări, etc. Au fost În perioada imediat următoare tăiate liniile telefonice, automobilele instaurării guvernului dr. Petru Groza, la 9 confiscate. Întregul personal al Băncii Martie 1945 în partea de N-V a Transilvaniei Româneşti din Oradea a fost arestat. a fost restabilită administraŃia românească. O În vara şi toamna anului 1944, au avut dată cu numirea noii administraŃii, se loc 2 bombardamente ce au făcut 285 de inaugura, din nefericire, o nouă epocă: epoca victime, asupra oraşului căzând circa 260 de comunismului stalinist. bombe, ce-au avariat 840 de case, iar 159 au fost distruse complet. Spre sfârşitul lunii Alexandru Bara - clasa a XI-a, Prof. îndrumător Florin Alin Oros

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

19

Lucrări realizate de elevii clasei a III-a A, Liceul Teologic Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” Oradea Coordonator, prof. înv. primar Brege Elena Viorica

20

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

Etimologic, „cuvânt” provine din latinescu conventus (adunare, întrunire) conventum (înŃelegere). Noi oamenii ne exprimăm gândurile şi dorinŃele prin cuvânt. În fiecare zi o persoană rosteşte în medie cam 25.000 de cuvinte. Cu toŃii folosim cuvinte, este o formă de comunicare, prin care ne exprimăm liber si concis. Le folosim atât de des, încât nu mai suntem conştienŃi de ele şi de puterea lor. Cuvântul este un produs al gândului şi al trăirilor interioare, prin simpla lui rostire, se întâmplă un act magic. Prin cuvinte putem face mult bine, dar şi mult rău. Odată rostit un cuvânt poate dărâma sau ridica un om. Un cuvânt gândit îl ştii doar tu şi-l poŃi păstra în inima ta, pe când un cuvânt rostit intră şi în inima celui de lângă tine, căruia i te adresezi, de aceea „cuvântul de rău” poate afecta negativ, pe când unul „de bine” conferă celui de lângă tine o stare ca atare. Potrivit Sfintei Scripturi, ,,La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Cuvântul lui Dumnezeu dă viaŃă, El este Izvorul vieŃii: ,,Întru El era viaŃa şi viaŃa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4). Fiecare cuvânt reprezintă o invocaŃie, cuvântul creează, fiind o formă de viaŃă. Conform Evangheliei după Ioan cuvântul este Dumnezeu şi Dumnezeu este Cuvântul care este principiul generator al vieŃii (conform Ioan 1, 3) ,,Toate prin El s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce sa făcut”. Dumnezeu a creat lumea întreagă

prin simpla rostire a cuvântului: ,,Şi a zis Dumnezeu să fie” (Facere cap. 1). Prin cuvânt a adus de la nefiinŃă la fiinŃă toate, imprimând existenŃă lucrurilor create. Acest lucru relevă si din analiza etimologică a verbului a fi, a exista, (din latinescul ezistere) care se traduce prin a purcede, a lua fiinŃă din sine însuşi, cu alte cuvinte principiul generator al vieŃii (Tatăl) a chemat la existenŃă lumea prin Cuvântul Său,care exista din Tatăl, prin naştere din El. Cuvântul creează stări, atunci când suntem pesimişti atragem asupra noastră necazuri. Atunci când spunem despre noi că suntem neputincioşi sau nevrednici devenim neputincioşi şi nevrednici. De aceea e bine ca atunci când ne trezim dimineaŃa să spunem ,,voi reuşi” şi crezând în aceasta, puterea cuvântului nu va întârzia să îşi arate efectul. Cuvântul poate fi considerat o fiinŃă vie a cărei lucrare o putem simŃi în viaŃa noastră. Ne supărăm la auzul unui cuvânt rău la adresa noastră şi ne bucurăm la auzirea unei laude sau mulŃumiri, de aceea cuvântul influenŃează viaŃa noastră. De altfel, cuvântul este viaŃă, având în vedere mărturia lui Hristos, Logosul întrupat, care spune: ,,Eu sunt calea, adevărul şi viaŃa”. De aceea trebuie să acordăm o mare atenŃie cuvântului, căci prin el am primit viaŃă şi prin faptul că, la rândul nostru putem rosti cuvinte, de unde observăm un alt indiciu care concretizează icoana chipului lui Dumnezeu prezentă în om. Sanda Zălhan – clasa a XI-a

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

21

“Şi acum rămân acestea trei: credinŃa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare decât acestea este dragostea” (1 Cor.13, 13). Teologia morală a Bisericii noastre, pe baza Sfintei Scripturi, ne învaŃă care sunt virtuŃile teologice, adică virtuŃile care ne raportează direct la Dumnezeu. De aici deducem importanŃa lor deosebită şi valoarea maximală în cadrul vieŃii noastre spirituale. Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâi către Corinteni în capitolul 13, versetul 13, ne arată care sunt aceste virtuŃi fundamentale şi, totodată, evidenŃiază rolul de căpetenie al iubirii şi importanŃa ei covârşitoare. Dar iubirea nu reprezintă doar cea mai mare dintre virtuŃile creştineşti, ci este natura divină a Sfintei Treimi, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan cel supranumit, Apostolul iubirii: „cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu căci Dumnezeu este iubire” (I In. 4, 8). Iubirea lui Dumnezeu nu are sfârşit, ea se manifestă în mod suprem în Sfânta Treime şi pentru a o împărtăşi altora, Dumnezeu a creat lumea văzută şi cea nevăzută; întreaga creaŃie poartă pecetea iubirii lui Dumnezeu, iar dintre toate creaturile Sale, omul o poartă în chip desăvârşit, fiind coroana creaŃiei. Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu a făcut, ca şi după căderea omului în păcat, Creatorul să nu-l părăsească, ci să trimită la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) pe Mântuitorul, Fiul Său cel întrupat pentru

mântuirea noastră. Această dovadă a iubirii dumnezeieşti o mărturiseşte acelaşi Evanghelist Ioan, spunând: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încât, pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaŃa veşnică”. (In. 3,16). Iubirea lui Dumnezeu înconjoară întreaga creaŃie, făcând ca El să-i poarte de grijă, dar pentru a intra în ÎmpărăŃia lui Dumnezeu, cea Veşnică, Sfântă şi plină de comuniune în iubire, omul se trebuie să umple de iubire cât mai mult cu putinŃă, prin aceasta dobândind asemănarea cu Dumnezeu. Desigur, pentru împlinirea acestui deziderat omul trebuie să împlinească în viaŃa sa şi celelalte virtuŃi, prin care se ajunge la desăvârşire: smerenia, credinŃa, nădejdea, răbdarea, iubirea fiind încununarea tuturor şi împlinirea tuturor poruncilor, pentru că măsura iubirii omului faŃă de Dumnezeu este împlinirea poruncilor Sale: „De Mă iubiŃi, păziŃi poruncile Mele” (In. 14, 15). Fiind de natură dumnezeiască, iubirea este impregnată de acele trăsături, care definesc atributele divine, prin care Dumnezeu îşi arată iubirea Sa nemărginită. În acest sens putem spune că iubirea este ceva sfânt, întrucât Sfânt este izvorul ei, Dumnezeu; iubirea este dătătoare de viaŃă şi, totodată, păstrătoare de viaŃă, pentru că fără ea noi nu am fi existat, fiind creaŃi datorită iubirii lui Dumnezeu pentru noi.

22

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

Iubirea este jertfitoare, Mântuitorul Hristos fiind modelul suprem în acest caz, prin jertfa Sa mântuitoare; iubirea este îndelung răbdătoare, Dumnezeu în îndelunga Sa răbdare, aşteptând pe orice fiu rătăcit să se întoarcă la credinŃa cea adevărată; iubirea este iertătoare, fiindcă izvorul ei, Dumnezeu, iartă. Dar toate aceste caracteristici înălŃătoare, pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a împlinit, dându-se pildă nouă tuturor, pe acestea voieşte să le împlinim şi noi cât mai mult cu putinŃă, ca să fim cu adevărat fiii celui Preaînalt. Suntem creaŃi din iubire şi chemaŃi să dobândim viaŃa veşnică prin asemănarea cu Dumnezeu, de aceea pe Dumnezeu trebuie să-L iubim cel mai mult, să-L adorăm. Porunca cea mai mare este aceasta, a iubirii lui Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi din tot sufletul, iar a aproapelui nostru ca pe noi înşine. Dar iubirea faŃă de Dumnezeu creşte odată cu împlinirea poruncilor Sale. De fapt acestea două nu pot fi despărŃite, de aceea Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune: „Dacă zice cineva iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este ... şi această poruncă avem de la El: Cine iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe aproapele său”. (I Ioan 2, 20) Deci, dacă între iubirea de Dumnezeu şi slujirea semenilor există o legătură indisolubilă, înseamnă că putem şi trebuie să slujim lui Dumnezeu atât prin slujirea aproapelui, cât şi prin slujirea sacramentală. După cum Dumnezeu îŃi oferă dragostea şi toată facerea de bine, în mod necondiŃionat şi fără deosebire între oameni, tot aşa trebuie să facem şi noi tot ceea ce înseamnă, din perspectivă creştină, a pune în practică componenta ei acŃională, a împlini porunca lui Dumnezeu, a pune în practică faptele milosteniei, a fi mâna de ajutor, a plini lipsurile celui de lângă noi, fără a nădăjdui să primim ceva în schimb, căci Dumnezeu cel milostiv şi AtotsfinŃitor nu lasă nici o jertfă nerăsplătită, dacă este făcută cu gând curat şi cu inimă bună. După modelul iubirii supreme din Sfânta Treime, unde există comuniune absolută, tot aşa şi în viaŃa noastră trebuie să avem comuniune în iubirea cu Dumnezeu şi

cu semenii. Mântuirea se realizează în comun, nu individual, în sensul că, omul, care nu este interesat decât de ale sale, manifestă egoism, lucru care este străin iubirii creştine. Dacă în viaŃa aceasta nu putem trăi în comuniune şi iubire unii cu alŃii, cum vom putea ajunge în viaŃa veşnică alături de cei care şi-au dat viaŃa pentru Dumnezeu şi aproapele lor? Cum vom putea sta în faŃa celui care a spus: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), dacă nu vom ierta pe cei ce ne-au greşit ştiind că iertarea este „fiică a iubirii”? Există nenumărate moduri prin care ne putem manifesta iubirea creştină faŃă de semenii noştri, dar cea mai înaltă formă de slujire a aproapelui este aceea pe care a împlinit-o şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, anume jertfa supremă a propriei vieŃi. Despre aceasta ne încredinŃează Hristos spunând: „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Tot El ne-a lăsat, ca testament, această poruncă de aur: „Să vă iubiŃi unii pe alŃii” (Ioan 15, 17). Iubirea trebuie să stea la temelia relaŃiilor interumane, astfel Îl avem alături pe Dumnezeu, căci unde sunt doi sau trei adunaŃi în iubirea Lui şi în numele Lui, acolo este şi El în mijlocul lor. Iubirea presupune comuniune şi spirit de sacrificiu, ea nu cade niciodată, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în I Corinteni 13, 8. Fiind de natură dumnezeiască ea nu are sfârşit, niciodată, iar cu cât oferim mai multă iubire, cu atât ea sporeşte mai mult. Iubirea are caracter transcendental, dar şi o latură eshatologică, prin faptul că la sfârşitul veacurilor, când, după Judecata de Apoi, cei drepŃi vor fi în ÎmpărăŃia lui Dumnezeu alături de El, credinŃa, nădejdea sau alte virtuŃi vor înceta, dar iubirea va rămâne veşnică, ea fiind însăşi esenŃa ÎmpărăŃiei cerurilor. Ştiind acestea, să ne sârguim în toate zilele vieŃii ca, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel, să căutăm dragostea, să căutăm să împlinim cât mai mult poruncile lui Dumnezeu, care ne sfinŃesc sufletele, ne întăresc în iubirea mântuitoare de Dumnezeu şi de aproapele. IonuŃ JolŃa – clasa a XI-a

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

23

manastirea SFANTA CRUCE DIN ORADEA
ănăstirea Sfânta Cruce este una dintre cele mai importante mănăstiri din Transilvania. Ea a luat fiinŃă în anul 1992, fiind amplasată în afara oraşului Oradea, unde înainte nu exista nici o aşezare, fiind un loc sterp. Astfel, din voia lui Dumnezeu, în urmă cu 18 ani, în anul 1992, a început edificarea mănăstirii, graŃie iniŃiativei Maicii stareŃe Mina Bădilă şi cu binecuvântarea PreasfinŃiei Sale Dr. Vasile Coman, episcopul ortodox de atunci al Oradiei.

M

Vechea stăreŃie a mănăstirii

La început exista o singură clădire a mănăstirii, care era o casă veche, devenită mai apoi biblioteca şi muzeul mânăstirii. Iar apoi, un an mai târziu, în 1993, se aduce aici prima biserică a mânăstirii, o bisericuŃă de lemn, datând de la începutul secolului al astăzi între XVIII-lea, clasată monumentele istorice. BisericuŃa de

24

Spes Orthodoxiae

Nr. 3
temelie a bisericii principale al cărei hram este „Adormirea Maicii Domnului”. Dimensiunile bisericii sunt de 33 metri lungime, 12 metri lăŃime şi 33 metri înălŃime. Biserica „Adormirea Maicii Domnului” este unică în Transilvania, datorită picturii sale exterioare. Ea face legătura spirituală cu bisericile pictate din Nordul Moldovei, obicei pierdut, nu la mult timp după moartea Sfântului voievod Ştefan cel Mare. În exterior, datorită picturii, fiecare centimetru

Biserica mare

lemn a fost adusă din satul Corbeşti, judeŃul Bihor, într-o stare de degradare avansată, însă s-a reuşit reconstituirea ei astfel că şi-a redobândit strălucirea de altădată (bisericuŃa de lemn poartă hramul „Sfânta Cuvioasă Paraschiva” şi „SfinŃii Arhangheli Mihail şi Gavriil”). La doi ani de la înfiinŃarea mănăstirii, respectiv în anul 1994, s-a pus piatra de

Altarul de vară al mănăstirii

pătrat al pereŃilor are câte ceva de transmis credincioşilor. Pe ei sunt pictate diferite momente din VieŃile SfinŃilor, redate în cele mai mici amănunte, fiind o reală desfătare pentru ochi şi o bucurie pentru sufletul creştin. În interior, atât pereŃii cât şi tavanul sunt în întregime acoperiŃi de pictură murală
Biserica mare a mănăstirii

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

25

Aspect din incinta aşezământului monahal

de inspiraŃie bizantină înfăŃişând scene cu personaje biblice. Mai apoi, de-a lungul anilor, Mânăstirea Sfânta Cruce a cunoscut o dezvoltare uimitoare devenind o adevărată comoară a Crişanei - un adevărat complex monahal prin care îi uimeşte pe toŃi credincioşii care vin în pelerinaj. Pe lângă biserica principală, mănăstirea mai are trei paraclise, dintre Paraclisul Sf. Ioan Rusul are dimensiunile unei adevărate biserici. În doar câŃiva ani obştea mânăstirii a sporit impresionant, în prezent fiind un număr de 75 de maici vieŃuitoare, în fruntea cărora se află maica stareŃă Stavrofora Mina Bădilă şi duhovnic Atanasie părintele Paleu, cei care veghează la respectarea bunelor rânduieli statornicite prin canoanele SfinŃilor PărinŃi. Deşi aflată la început de drum, avându-şi existenŃa de doar 18 ani, mănăstirea are deja câteva ateliere. Astfel, aici găsim un atelier de croitorie, care are o dotare modernă şi

care execută cele mai diverse modele de veşminte preoŃeşti la preŃuri foarte accesibile. Altul de broderie, unde se execută veşminte preoŃeşti cu diverse modele de broderie; atât la veşmintele preoŃeşti cât şi la praporii brodaŃi, modelele sunt inspirate din frumoasele broderii greceşti. Mânăstirea mai are şi un atelier de pictură, de unde ies icoane bizantine pe pânză sau lemn. Cele trei ateliere pot satisface cele mai exigente gusturi, accentul fiind pus în mod evident pe calitate. Programul de viaŃă afirmat de veacuri de monahism „ora et labora” (roagă-te şi munceşte) e pe deplin ilustrat aici. Munca împletită cu rugăciunea aduce, pe lângă armonia sufletului, o armonie şi în produsele executate. Nici rugăciunea nu încetează niciodată. Programul slujbelor în mânăstire este următorul: zilnic se săvârşesc cele şapte laude bisericeşti şi Sfânta Liturghie, iar săptămânal (vineri) Taina Sfântului Maslu. În Paraclis, după rânduiala mânăstirii, se citeşte necontenit Psaltirea, maicile schimbându-se între ele la anumite intervale de timp. Aflată într-o zonă care, din punct de vedere etnic şi religios, prezintă o mare varietate, Mânăstirea Sfânta Cruce este asemănată de multe ori de credincioşii şi de pelerinii care vin aici ca fiind Grădina Maicii Domnului, atât datorită frumuseŃii sale, cât şi datorită liniştii şi păcii duhovniceşti care există în acest loc. Ovidiu Botiş - clasa a XII-a

Veşmânt arhieresc lucrat la Mănăstirea Sfânta Cruce

26

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

Scrierea cuneiformă
crierea cuneiformă (din limba franceză: cunéiforme) este printre primele forme de exprimare scrisă din lume. Scrisul a fost inventat, probabil, cu aproximativ 5000 de ani în urmă, și constă din cuie săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de argilă, folosit de unele popoare orientale antice. La început, ei desenau imagini, dar apoi acestea s-au transformat în simboluri în formă de cuie, care sunt denumite scriere cuneiformă. Sumerienii erau caracterizați ca fiind un popor politeist folosind scrierea cuneiformă pe plăci de Bulă cu scriere cuneiformă ceramică sau lut. Obiecte diferite erau reprezentate prin simboluri diferite, iar numărul acestora era reprezentat prin repetiție. Primele vestigii ale sumerienilor au fost descoperite la sfârşitul secolului al XIX-lea în situl Girsu1,de către arheologul francez, Ernest de Sarzec. În straturile cele mai vechi, el scoate la iveală un număr mare de statui, de obiecte votive2 şi mai multe mii de tăbliŃe cuneiforme, care, odată descifrate, permit să reconstituie funcŃionarea unei cetăŃi-stat sumeriene. Deşi aceste tăbliŃe sunt cele mai cunoscute, până la sfârşitul mileniului al IV-lea î.Hr., sumerienii păstrează elementele de contabilitate (turme, recolte) prin calculi, nişte fişe de argilă care corespund unor numere. Calculii sunt vârâŃi în „bule-plicuri” de argilă. Proprietarul „bulei” o închide cu o „pecete-cilindru”, gravată cu un desen care o identifică. Acest procedeu îi permite să transmită informaŃii controlate. Încetul cu încetul, se capătă obiceiul de a trasa pe „bulă” crestături reprezentând calculii plasaŃi în interior. Se constată atunci că nu mai e nevoie să se recurgă la calculi,fiind suficient să se trimită „bula” care poartă crestăturile. Pe parcursul timpului, „bula” se aplatizează şi devine astfel tăbliŃă.
1 2

S

Este oraşul modern cu denumirea de Tell Telloh din Irak Obiect ce exprimă o făgăduinŃă solemnă faŃă de divinitate

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

27

Cele circa 1200 de documente scrise, găsite în templul zeiŃei Bawa, la Girsu constituie cele dintâi arhive administrative ale Mesopotamiei şi reprezintă o bază solidă pentru a reconstitui ce însemna gestionarea unui mare organism religios sumerian în epoca lui Urukagina3. Starea de război din această vreme este reflectată în scrierile cuneiforme cuprinzătoare a unor liste de recrutare, unde sunt recenzaŃi bărbaŃii aparŃinând echipelor de muncitori ai templului. Lista cea mai veche cuprinde 43 de persoane: pescari de apă dulce, olari, arboricultori, prelucrători de stuf. Către 3300 î.Hr. apar la Uruk primele texte scrise veritabile. Principiile de bază ale acestei scrieri sunt simple: se reproduc elemente reale, reprezentate stilizat pe argilă. Acestea sunt pictogramele (desene figurative). În acest sistem, un desen reprezintă un animal, o plantă sau un obiect utilitar. Treptat, reprezentarea unor noŃiuni se „codifică”: de exemplu, o pasăre şi un ou desenate Scriere pe argilă moale alături pot sugera ideea de naştere. Se introduc şi cu un stilou de stuf elemente pur abstracte, ca notaŃiile de cantităŃi. Pictogramele fac astfel loc ideogramelor4. Semnele se simplifică în combinaŃii de „cuie”, mai uşor de imprimat în argila moale decât liniile curbe. Pe măsură ce apare vastul potenŃial al acestui sistem, sumerienii îşi dau seama cât de greoi este procedeul de scriere în care, pentru fiecare cuvânt este nevoie de un desen corespunzător. Ca atare, ei recurg la grupări de sensuri în jurul unui singur semn. La sfârşitul acestui proces, sumerienii dispun, către 2600 î.Hr., de o scriere de aproximativ o mie de semne, alcătuite în ansamblul de „cuie” înscrise în argilă şi care nu mai au decât o legătură îndepărtată cu desenulpictogramă original. Acest sistem de scriere poate părea foarte complicat, fiindcă fiecare semn poate avea în acelaşi timp mai multe valori fonetice şi mai multe valori ideogramatice şi nimic nu arată care dintre ele trebuie aleasă. Trebuie să înŃelegem totodată, că această scriere nu este concepută ca o simplă „unealtă”, ci exprimă deopotrivă o concepŃie despre lume, despre modalitatea de a o reprezenta şi, implicit, de a o Sistemul scrierii stăpâni. cuneiforme nu este la îndemâna oricui. El rămâne apanajul unor specialişti, tehnicieni ai scrisului. Scribii5 stăpânesc simultan arta de a scrie şi de a socoti, cunoaşterea formulelor juridice, epistolare, administrative.
3 4

Rege al cetăŃii-stat Lagash din Mesopotamia între anii 2380 – 2360 î.Hr. Semn grafic care notează un cuvânt nu prin litere, ci prin desemnarea noțiunii 5 Persoana învăŃată care cunoştea întregul sistem de administrare şi, cel mai important, ştia scrie şi socoti

28

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

Scrierea cuneiformă a avut un rol extrem de important, atât în evoluŃia scrisului până în ziua de astăzi, cât şi în administrarea statelor, în recenziile populaŃiilor, în aspectele educaŃionale şi religioase ale unui stat, cât şi în marile triumfuri ale vitejilor conducători, regi şi comandanŃi militari. Prin apariŃia şi evoluŃia acestei scrieri, s-a format o temelie a transmiterii de informaŃii, de stocare de informaŃii, dar în special în esenŃa culturală a oricărei civilizaŃii. Bibliografie: CivilizaŃii Antice, Editura Larousse, coordonator Catherine Salles Alexandru Mihai CarŃiş – clasa a X-a

a de fiecare dată, la început de toamnă, după o vacanŃă binemeritată, sunetul clopoŃelului cheamă din nou la şcoală pe toŃi învăŃăceii, mai mari sau mai mici, invitându-i să se implice plini de elan în aventura cunoaşterii şi a formării, a pregătirii pentru viaŃă şi a descoperirii tainelor ei. Începutul unui nou an şcolar este desigur un moment de mare importanŃă pentru şcoală, pentru copii şi tineri, pentru părinŃi şi dascăli, dar şi pentru societate în general, care, în final, se legitimează şi prin educaŃia pe care o oferă copiilor şi tinerilor, prin felul în care îi formează şi îi pregăteşte pentru viaŃă. Pentru slujitorii şcolii începutul unui nou an şcolar este prilej de bucurie, de emoŃii, de vise şi idealuri ce prind contur şi se finalizează prin râvna la învăŃătură a celor chemaŃi să desluşească taina cărŃii şi prin pasiunea dascălilor, care aprind şi Ńin vie flacăra culturii, a ştiinŃei şi a dragostei de învăŃătură. Este speranŃa păşirii pe o nouă treaptă de lumină din drumul spre cunoaştere, spre adevăr, spre înŃelegerea tainelor lumii acesteia şi a celei de dincolo, spre desăvârşirea la care cu toŃii am fost chemaŃi de Creator. Cu binecuvântarea şi în prezenŃa PreasfinŃitului Sofronie, Episcopul Oradiei, Liceul Teologic Ortodox "Episcop Roman Ciorogariu" din Oradea şi-a deschis porŃile luni, 13 septembrie, pentru anul şcolar 2010-2011. Festivitatea de deschidere a noului an şcolar s-a desfăşurat în curtea liceului, participând PreasfinŃia Sa Sofronie, alături de reprezentanŃi ai Inspectoratului Şcolar JudeŃean Bihor, domnul inspector şcolar general adjunct Nicolae Ungur şi Părintele inspector şcolar pentru Religie Florin NegruŃiu. La festivitate au fost prezenŃi peste 550 de elevi însoŃiŃi de părinŃi şi

C

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

29

cadre didactice. Preacucernicul părinte director Radu Rus alături de diaconul profesor Alin Sonea au săvârşit slujba de Te-Deum. După slujba de Te-Deum, P.S. Sofronie a Ńinut un cuvânt ocazional menŃionând că orice lucru pe care îl începem trebuie pus sub binecuvântarea lui Dumnezeu. „AveŃi binecuvântarea Bisericii şi ne rugăm lui Dumnezeu să vă deschidă minŃile şi inimile, dragi copii, pentru ca să puteŃi face bucurie profesorilor şi părinŃilor voştri. Să ştiŃi că Dumnezeu din ceruri ne zâmbeşte tuturor. Fiecare dintre noi, fiecare popor, fiecare oraş, are un înger păzitor. Chiar şi şcoala aceasta, care acum porneşte la un nou început, primeşte un înger păzitor, care ne va feri pe toŃi de rele şi ne va putea ajuta să împlinim voia lui Dumnezeu”, a spus Episcopul Oradiei. Inspectorul şcolar general adjunct a transmis mesajul ISJ Bihor, urând succes şi multe realizări elevilor şi cadrelor didactice. Directorul liceului, prof. Dr. Gheorghe Erdeli a urat bun venit în şcoală bobocilor din clasele I şi a IX-a şi ia asigurat de căldura cu care vor fi înconjuraŃi de către elevii mai mari şi de către profesori, astfel urmând să se acomodeze cât mai uşor cu cerinŃele şcolii. După festivitate PreasfinŃitul Sofronie a vizitat capela liceului şi a discutat cu profesorii şi părinŃii, binecuvântându-i şi urându-le succes în noul an şcolar. Capela serveşte ca locaş de închinare pentru elevii şi dascălii liceului, unde aceştia săvârşesc rugăciunile dimineŃii şi Sfânta Liturghie. Patronul spiritual al capelei este Sfântul Apostol Iacov, fratele Domnului. Acest hram nu a fost ales la voia întâmplării. Sfântul Iacov a făcut parte din grupul de 70 de ucenici al Mântuitorului, se spune că era sfânt încă din pântecele mamei sale. Nu a gustat vin sau altă băutură alcoolică, nu mânca nici un fel de carne şi nu şi-a tăiat barba. A fost primul episcop al Ierusalimului, participând şi prezidând Sinodul Apostolic din anul 50. Mergea la templu şi se ruga mult, încât i s-a făcut pielea de pe genunchi tare ca şi cea a cămilei. În canonul Sfintei Scripturi ni s-a păstrat o epistolă sobornicească scrisă de acest apostol, în care sunt cuprinse învăŃături doctrinare şi morale foarte importante. Se spune că, în ziua Paştilor s-a suit pe aripa Templului ca să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu; evreii umplându-se de răutate, l-au aruncat de pe Templu, murind ca martir şi fiind îngropat în apropiere. O altă tradiŃie spune că a fost condamnat la moarte prin lapidare de către arhiereul iudeu Annanas şi, pentru că nu a murit sub ploaia de lovituri, unul dintre cei de faŃă i-a zdrobit capul cu un ciomag. Sfântul Apostol Iacov, fratele Domnului a fost episcop al Ierusalimului timp de treizeci de ani, iar la şaizeci şi şase de ani ai vieŃii sale a pătimit pentru Hristos. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la data de 23 octombrie a fiecărui an. Alexandru Vereş – clasa a X-a

Troparul Troparul Sfântului Apostol Iacov, fratele Domnului Ca un ucenic al Domnului ai primit Evanghelia, drepte; ca un mucenic ndrăzneală ești neînduplecat; îndrăzneală ca un frate al lui Dumnezeu, a te ruga ca un ti neî Roagă ierarh. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

30

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

Credinþa la români (IiI)

upă retragerea aureliană (271-275), marea masă a populației daco-romane rămâne pe loc și își continuă existența pe aceste meleaguri. În timp, peste această populație s-au abătut populații migratoare precum hunii, avarii, goții și gepizii, iar partea de sud a actualei Oltenii și Muntenii a fost reocupată pentru scurt timp de romani în timpul lui Constantin cel Mare. După promulgarea Edictului de la Milan (ianuarie 313) care oferea libertate Creștinismului aprig persecutat, Creștinismul s-a putut răspândi liber și în Dacia, câștigând tot mai mulți adepți, prezența acestuia pe teritoriul actual al țării noastre putând fi demonstrată de câteva mărturii arheologice. 1.Obiecte paleocreștine în Transilvania: În anul 1775, s-a descoperit la Biertan, în județul Sibiu, o tăbliță votivă (donarium) de bronz, dreptunghiulară, cu lungimea de 32,5 cm, iar lățimea între 12,6 și 13,2 cm, pe care era săpată o inscripție în limba latină: Ego Zenovius votum posui (Eu, Zenoviu, am împlinit făgăduința). De tăbliță atârna un disc cu monograma lui Hristos și de care mai atârna încă un obiect, probabil o candelă. Inscripția datează din secolul al IV-lea. În apropierea ruinelor fostului Porolissum (Moigrad – jud. Sălaj), s-a descoperit un disc cu monograma lui Hristos, cu un fragment de inscripție votivă, datând tot din secolul al IV-lea. În prima jumătate a secolului al XIX-lea s-a descoperit la Turda (Potaissa în timpul romanilor) o pietricică de onix de mărimi reduse (1,3 X 1,1 cm), TăbliŃa votivă descoperită la Biertan cunoscută și sub numele de „gema de la Potaissa” pe care era sculptată scena Bunului Păstor și cuvântul grecesc ΙΧΘΥΣ (criptogramă creștină care se traduce prin Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul). Gema nu se mai păstrează și ne este cunoscută doar din relatările grafice ale vremii.

D

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

31

A mai fost descoperită o altă gemă, nu se știe unde, și care se păstrează la Muzeul Național din Budapesta. Și aceasta este de mărimi reduse și înfățișează, de asemenea, scena Bunului Păstor, dar într-un alt mod față de cea descoperită la Turda. La Cluj-Napoca (fosta Napoca romană) a fost descoperit un monument funerar păgân și anume o lespede de piatră cu inscripții latine păgâne, dar care a fost refolosită de un creștin prin secolul al IV-lea ca bază a unui sicriu. Creștinul respectiv a săpat în interiorul unei litere o cruce, ceea ce dă caracterul creștin al acestui monument Scena Bunului Păstor pe gema descoperită la Turda funerar. Tot din Transilvania provin și o serie de opaițe din lut cu caracter creștin, având pe ele imprimate semne creștine. Astfel de opaițe se păstrează în muzeele Brukenthal din Sibiu, Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, cele din Alba Iulia sau Cluj-Napoca. Mai mult, există dovezi conform cărora, după 275, o serie de monumente sau clădiri publice romane au fost refolosite în serviciul cultului creștin. Ca exemplu putem lua un templu păgân din Porolissum, transformat ulterior în locaș de cult creștin. 2.Obiecte paleocreștine în Banat: În anul 1841 s-a descoperit în tencuiala zidului împrejmuitor al bisericii române din Băile Herculane un inel de aur pe care era săpat un delfin, iar deasupra lui un păun, simboluri creștine. Este socotit a fi de proveniență orientală, din secolele III-IV. Tot în Banat s-au mai descoperit un inel de bronz în formă de cruce în râul Caraș, un inel de bronz cu cruce în Sacoșul Turcesc, un opaiț de bronz în formă de pește la Lipova, un capac de lut cu cruce la Tibiscum, iar la Morisena s-au descoperit fundațiile unei bazilici paleocreștine cu baptisteriu din secolele IV-VI. 3.Lăcașuri de cult și obiecte paleocreștine în Oltenia: Urmele unui locaș de cult creștin de prin secolul IV s-au descoperit în localitatea Slăveni din județul Olt. Biserica respectivă a fost construită din piatră, cărămidă și țigle, legate cu lut cleios, având dimensiunile de 21 X 7 m. Vestigii paleocreștine au fost descoperite și la Sucidava, pe Dunăre (azi Celei, înglobat în orașul Corabia). Sucidava, puternic centru comercial și militar, a rămas sub stăpânire romană și după 275. Aici au fost descoperite resturile unei bazilici datând de prin secolele V-VI, bazilică compusă dintr-o sală patrulateră la intrare, o navă și o absidă circulară, având dimensiunile de 20,90 X 10,20 m. În apropierea altarului acestei bazilici a fost descoperit un fragment dintr-o amforă de lut pe care se afla o inscripție grecească (Maria a născut pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu), precum și numele preotului Lukonokos, fiul lui Lykathios. Săpăturile din restul cetății au scos la iveală diferite amfore, opaițe cu toartă cruciformă, cruciulițe de OpaiŃ creştin descoperit la bronz, etc. Tomis La Reșca, în județul Olt, s-au descoperit câteva geme și două opaițe decorate cu cruci din secolul al IV-lea, iar la Luciu (jud. Ialomița) un opaiț de bronz cu toartă în formă de cruce. 4. Urme paleocreștine în Dobrogea: În Dobrogea, antica Scythia Minor, provincie cu o mare Disc aparŃinând episcopului însemnătate pentru noi din punct de vedere creștin, s-au descoperit o Paternus al Tomisului mulțime de vestigii ce dovedesc existența și continuitatea

32

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

Creștinismului în spațiul carpato-danubiano-pontic. Astfel au fost descoperite peste o sută de inscripții creștine din secolele IV-VI în Tomis (Constanța), Callatis (Mangalia), Histria, Axiopolis (lângă Cernavodă), Dinogetia, Ulmetum (Pantelimon), Tropaeum Traiani (Adamclisi), dintre care un sfert sunt în limba latină, iar restul în limba greacă, creștinii menționați în ele aparținând tuturor categoriilor sociale (negustori, ofițeri, soldați, funcționari, slujitori ai Bisericii). Un alt obiect de valoare este un disc din argint aurit cu diametrul de 61 cm, care a aparținut episcopului Paternus al Tomisului, refăcut de el înainte de anul 518. Avea monograma lui Hristos (ΧΡ), precum și literele α (alfa) și ω (omega). A fost descoperit în anul 1912, iar astăzi se găsește în Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg (Rusia).

OpaiŃ creştin descoperit la Capidava

Ruinele basilicii de la Adamclisi (Tropaeum Traiani)

Pe teritoriul Dobrogei au fost descoperite ruinele a peste 35 de bazilici paleocreștine, dintre care șase numai în Tomis. La Tropaeum Traiani s-au descoperit cinci bazilici, dintre care cea mai însemnată este bazilica de marmură, dar și bazilica în formă de T (lungă de 33,80 metri). Săpăturile arheologice de la Histria au scos la iveală fundațiile a șapte bazilici datând din secolele VVI, iar la Dinogetia o bazilică de

prin secolele IV-V. La Piatra Frecăței, în județul Tulcea, s-au descoperit fundațiile unei bazilici din timpul lui Constantin cel Mare (306-337), cea mai veche din sudestul Europei. S-au mai descoperit bazilici la Troesmis, Axiopolis, Constantiana, Noviodunum, Ulmetum, Ibidia, Callatis, Izvoarele, Niculițel și la Halmyris. 5. Concluzii: Din simpla enumerare a atâtor mărturii arheologice constatăm că în secolele IV-VI Creștinismul a devenit foarte răspândit în Dacia și în Scythia Minor. De asemenea aceste mărturii Vestigii creştine scoase la lumină în Histria dovedesc continuitatea populației daco-romane pe teritoriul actual al Ńării noastre după retragerea aureliană din 271-275. Armando Jurjescu – clasa a XII-a

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

33

saac, după cum sună în transcriere greacă şi latină, provine din forma verbală ebraică „yishaq”, în traducere „el râde”, din care subiectul a ieşit din uz. Probabil tatăl a râs astfel încât „tatăl râde” ar trebui explicat ca nume ce descrie o situaŃie care exprimă bucuria tatălui, pentru că i s-a născut un fiu. Dar, de obicei se adaugă un element teofor, adică un nume divin. Dumnezeu, care este deasupra tuturor şi atotputernic îl fac doar să râdă. Dar, de când s-a descoperit la Ugarit că se vorbeşte despre râsul zeului El ca expresie de bucurie şi binecuvântare, şi forma scurtă a numelui Isaac, transmisă din perioada patriarhală, a fost interpretată în sensul „yishaq-el” „divinitatea (El) să poată râde, surâde”. Forma nominală a fost apoi aplicată cu sensul că Dumnezeu priveşte la cel care poartă acest nume cu un surâs binevoitor, arătându-şi astfel bunătatea şi milostivirea faŃă de el. În acest caz, am fi în faŃa unui nume care exprimă o urare şi care pune accentul pe un raport mai personal cu Dumnezeu. Dumnezeu a făgăduit lui Avraaam că va lua în stăpânire pământul lui Canaan şi îi va da o descendenŃă numeroasă ca pulberea pământului (Gen 13, 14-17). FăgăduinŃa trebuia să fie pentru Avraam mai mult decât de neînŃeles, pentru că era deja înaintat în vârstă şi fără copii, cum arată şi faptul că şi-a ales ca moştenitor pe sclavul de

I

casă Eliezer din Damasc. Dar, Dumnezeu i-a promis lui Avraam că va avea ca moştenitor un copil al său şi a întărit că descendenŃa lui va fi numeroasă ca stelele cerului. Pentru că, în pofida făgăduinŃei copiii nu veneau, soŃia lui Avraam Sara a încercat să colaboreze în felul ei la planul lui Dumnezeu încredinŃând soŃului ei drept concubină, potrivit practicii juridice din Orientul antic pe

Sacrificiul lui Isaac– pictură de Caravaggio

slujitoarea ei egipteană Agar, de la care, întradevăr, Avraam a avut un copil, pe Ismael (Gen 16). Când Dumnezeu i-a adus vestea unui descendent şi din soŃia sa Sara, Avraam a căzut cu faŃa la pământ şi a râs, ceea ce înseamnă că din respect a râs nu în faŃa lui Dumnezeu, ci în inima sa, necrezând că un nonagenar putea să mai procreeze. Încă de aici, menŃiunea râsului

34

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

este în raport cu numele pe care Avraaam îl va da fiului său Isaac (Gen 17, 15-19). Şi soŃia Sara a trebuit să râdă pe ascuns, când trăgând cu urechea în spatele cortului, a reuşit să audă că Oaspetele i-a promis lui Abraham că într-un an va avea un copil (Gen 18, 10-15). Fiul primit, dar al lui Dumnezeu Viitorul era deci hotărât. Isaac a devenit băieŃandru şi, s-ar putea spune, toate păreau să meargă bine. Dar, dintr-o dată totul este pus sub semnul întrebării. Dumnezeu a

Înfruntând şi depăşind încercarea fără să protesteze şi să se îndoiască dând o dovadă splendidă de încredere nezdruncinată în Dumnezeu, Isaac a fost cruŃat şi lui Avraam acest fiu i-a fost dăruit pentru a doua oară, după momentul naşterii, împotriva oricărei speranŃe. Pentru că Avraam era deja înaintat în ani şi fiul său, Isaac, avea de acum vârsta de 40 de ani, problema căsătoriei nu mai putea fi amânată. Pentru a evita ca Isaac să se căsătorească o femeie din Canaan, Avraam l-a trimis pe administratorul său în Haran (nordul Mesopotamiei, astăzi - sudul Turciei, aproape de graniŃa cu Siria), pământ din care, cândva, el însuşi plecase spre Canaan (Gen 11, 31; 12, 4) şi unde trăia în continuare familia fratelui său Nahor. Slujitorul trebuia să aleagă acolo o soŃie pentru Isaac. Din Haran, trimisul lui Avraam sa întors cu Rebeca, fiica lui Batuel, unul din fiii lui Nahor. Isaac, care se oprise în Negheb, la fântâna Lahai-Roi (Gen 24, 62), a luat-o în căsătorie şi iubirea ei i-a adus mângâiere pentru pierderea mamei, Sara (Gen 24). Când şi Avraam a murit, la vârsta de 175 de ani, el l-a îngropat alături de Sara în peştera Macpela, aproape de Hebronul de astăzi. Fiul făgăduinŃei continuă istoria mântuirii Timp de 20 de ani, Isaac şi Rebeca nau avut copii, până când Dumnezeu a împlinit rugăciunea lui Isaac şi i-a dăruit doi gemeni, Esau şi Iacob (Gen 25,19-26). Dar dacă ne gândim la făgăduinŃa unei descendenŃe numeroase, făcută lui Abraham, uimeşte faptul că Isaac a trebuit să se mulŃumească cu aceşti doi fii. Şi în plus, doar unul dintre ei era destinat să moştenească făgăduinŃa. Cât de mare trebuie să fi fost uimirea generaŃiilor viitoare văzând cum, pornind de la începuturi atât de modeste şi lipsite de strălucire, Israel s-a dezvoltat atât de mult încât a devenit un popor numeros. Într-o zi a izbucnit o foamete şi Isaac a mers la Gherar, la Abimelec, regele filistenilor. Dumnezeu i-a poruncit să locuiască în acel pământ ca străin, i-a făgăduit o binecuvântare îmbelşugată şi i-a garantat, cum făcuse deja şi cu Avraam, o descendenŃă numeroasă ca stelele cerului.

Îngerul îl împiedică pe Avraam să-l sacrifice pe Isaac – pictură de Rembrandt

decis să pună la încercare statornicia credinŃei lui Avraam şi i-a poruncit să-l jertfească pe fiul său unic şi iubit, Isaac. Avraam, fără să spună niciun cuvânt chiar dacă avea inima frântă, era hotărât să împlinească această poruncă aparent lipsită de sens. Primise acest copil într-un mod de neînŃeles, acum era gata să renunŃe la el într-un mod la fel de misterios. În acest episod, cel mai cunoscut din viaŃa lui Isaac (Gen 22), se vede totuşi în prim plan comportamentul tatălui.

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

35

Imediat după aceea, Isaac a trebuit să-şi Lectura posterităŃii dea seama că făgăduinŃele lui Dumnezeu nu pot În istoria patriarhilor, Isaac ocupă un fi împiedicate nici de evenimente neprevăzute loc mai degrabă modest, puŃin evidenŃiat dacă şi nici de comportamentul nechibzuit al omului. se compară locul atribuit lui Avraam şi lui Pentru că Isaac a spus că Rebeca este sora sa, Iacob. Pe de altă parte, în cazul său se găseşte femeia a ajuns în haremul lui Abimelec, care descrierea genuină a ambientului tipic al vieŃii semi-nomade a părinŃilor din vechime care însă a repus-o imediat în libertate când a aflat din întâmplare că de fapt aceasta era soŃia lui trăiau în corturi şi se ocupau cu creşterea Isaac, şi cu mărinimie şi frică de Dumnezeu, a luat sub protecŃia sa această familie. Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Isaac s-a concretizat cât de curând într-o bunăstare tot mai mare. Isaac a câştigat de o sută de ori mai mult ca înainte şi a devenit extraordinar de bogat în animale, încât din invidie filistenii i-au umplut fântâna cu pământ. Isaac a pornit în căutarea unor noi păşuni şi a avut parte de reuşită când, săpând, a descoperit surse de apă proaspătă, indispensabile pentru viaŃa nomadă. Dar, alte grupuri de nomazi, cum se întâmpla deseori între locuitorii stepei, i-au contestat dreptul asupra acestor izvoare săpate cu mare caznă şi absolut Isaac îl binecuvintează pe Iacov, pictură de Govert Flinck necesare supravieŃuirii, încât el, pentru animalelor mici. Paginile despre viaŃa lui a scăpa de reacŃiile invidioase şi de ciocnirile păstrează trăsăturile originale ale luptei violente, a continuat până la Beerşeba, continue pentru supravieŃuire, o existenŃă ajungând astfel să se stabilească în locul de condiŃionată de secetă şi foamete, precum şi de unde a plecat. Că Isaac devenise între timp atât interesele populaŃiei sedentare. ViaŃa sa este de puternic şi prestigios, o dovedeşte şi faptul trăită într-o trecere continuă de la o păşune la că regele Gherarei, Abimelec, a venit la el alta, mereu în căutarea apei, atât de preŃioasă, împreună cu oamenii lui de încredere, Acusat şi dar nu rareori cauză de certuri violente. Sub comandantul Picol, pentru a încheia cu Isaac un acest profil, Isaac ca „săpător de fântâni” pact de neagresiune. Cu deferenŃă, suveranul păstrează trăsături deosebit de arhaice. străin trebuie să recunoască în Isaac pe „unsul TradiŃiile despre Isaac sunt cele mai Domnului”. Pentru prima dată reiese de aici în scurte, dintre cele care se referă la cei trei mod clar un aspect al măririi şi al cinstei, pe patriarhi. În scrisoarea către Romani (9, 6-13), care autorul sacru le consideră ca datorate faŃă Apostolul Pavel îl defineşte pe Isaac „părintele de Israel, pe motivul alegerii lui din partea lui nostru”. Ca fiu al făgăduinŃei, este un model al Dumnezeu şi pe care toate celelalte popoare ar adevăraŃilor fii ai lui Dumnezeu. De aceea, în fi trebuit să i le recunoască. Pentru că slugile scrisoarea către Galateni (4, 28), apostolul lui Isaac, care s-au pus imediat pe săpat fântâni, aminteşte creştinilor: „Dar voi, fraŃilor, sunteŃi au găsit imediat apă, chiar în ziua în care au fii ai făgăduinŃei, asemeni lui Isaac”. început să sape, Isaac şi Abimelec au încheiat un pact solemn şi au numit fântâna „Sheba”, Lucian Lipai & Călin MihuŃ - clasa a XI-a „jurământ”, iar oraşul, „Beer-Sheba”, adică (adaptare după Paul Maiberger - Marile figuri „fântâna jurământului” (Gen 26, 32-33). ale Vechiului Testament)

36

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

f. Apostol Iacov a fost fiul lui Zevedeu şi al Salomeei, fratele Sf. Evanghelist Ioan. Înainte de a fi unul din apostolii Mântuitorului Sf. Apostol Iacov împreună cu fratele său Sf. Ap Ioan au fost mai întâi ucenici ai Sf. Ioan Botezătorul dar au fost chemaŃi la apostolat de către Mântuitorul la Lacul Ghenizaret, unde şi-au lăsat mrejele, corabia şi pe tatăl lor şi au mers după Iisus în urma chemării Lui cea dumnezeiască şi l-au urmat pretutindeni, şi au

S

SfinŃii Apostoli Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu

luat aminte la învăŃăturile Fiului lui Dumnezeu şi au văzut minunile pe care acesta le-a făcut. Ei au iubit atât de mult pe Domnul lor încât au voit să pogoare foc din cer, asupra celor ce nu credeau în Hristos să-i piardă. Şi ar fi făcut acestea, dacă Mântuitorul îndelung răbdător nu i-ai fi oprit Domnul le descoperă lor mai mult decât celorlalŃi apostoli, dumnezeieştile Lui taine, precum pe Tabor, când a vrut să-şi arate slava dumnezeirii Sale, a luat pe Petru, Ioan şi Iacob. Iar, după primirea Sfântului Duh, Sfântul Apostol Iacob s-a dus în Spania şi alte părŃi pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu. În zona Spaniei şi Portugaliei de-a lungul timpului circula mai multe legende cu privire la călătoriile misionare ale Apostolului Iacob. În anul 41 se presupune că apostolul a venit din Ierusalim în zona Cadiz, străbătând Italica, Merida, Coimbra, Braga, Iria, Lugo, Astroga, Palencia, Horma, Numancia şi Zaragoza. A fost închis împreună cu cei proaspăt convertiŃi în timp ce vestea Învierea Domnului, dar a fost eliberat cu ajutorul Maicii Domnului, care l-a sfătuit să se ducă în NordVestul Spaniei, la Galicia. După ce şi-a încheiat misiunea de evanghelizare în zona Galicei, Sfântul Apostol s-a îndreptat spre Zaragoza unde Maica

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

37

Domnului i s-a arătat din nou. După mai bine de un an de misiune, ce a determinat primele creştinări din Spania şi Portugalia, Iacob s-a întors la Ierusalim, şi pe când se afla pe la Efes Maica Domnului i-a vestit de aproprierea martiriului.

Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe Sfântul Apostol Iacob la 30 aprilie. Puterea să făcătoare de minuni se arătă în preajma războaielor, înfricoşând pe atacatori, cu sabia în mână, călare. „Apostolii au fost trimişi de către Domnul să vestească în întreaga lume că Fiul lui Dumnezeu a venit şi a îndurat suferinŃa, pentru a nimici moartea şi ca să aducă viaŃă trupurilor noastre (...), alăturând şi unind Duhul lui Dumnezeu cu făptura lui Dumnezeu, pentru ca omul să poată fi după chipul şi asemănarea

După martiriu, conform „Codex Calixtinus” – sec XII moaştele i-au fost duse de către ucenici în Spania-Galicia, unde cu timpul s-a uitat locul mormântului. A fost redescoperit în jurul anului 814 de călugărul Pelaghie, întrucât deasupra locului unde se aflau moaştele sfântului Iacob o stea s-a văzut strălucind şi se auzeau cântări îngereşti. Locul acela s-a numit Compostela şi pe el s-a zidit o biserică, ce a devenit mai târziu catedrala Santiago de Compostela, unde până azi se află moaştele Sf. Apostol Iacob. Se consemnează minuni ale Sf. Apostol Iacob din sec IX, când s-a arătat în vis unui conducător local, anunŃându-l că el este ocrotitorul Spaniei potrivit voinŃei lui Dumnezeu, şi că va apăra poporul spaniol de mauri, dacă va fi invocat. De atunci s-a născut strigătul de luptă „Dumnezeu îl ajuta pe Santiago”, iar acesta a fost văzut pe câmpul de luptă, călare pe un cal alb.

Martiriul Sf Iacov, pictură de Albrecht Durer

38

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

lui Dumnezeu”, ne explică Sfântul Irineu de Lugdunum (sec. II), şi „Aceasta este, dragul meu prieten, propovăduirea adevărului şi acesta este planul mântuirii noastre şi calea vieŃii pe care profeŃii au prevestit-o, şi Hristos a întemeiat-o, şi Apostolii au dat-o nouă, iar Biserica o dă fiilor ei din întreaga lume.

Trebuie să o păstrăm cu grijă mare, cu bunăvoinŃă şi fiind prin fapte bune şi caracter sănătos bineplăcuŃi lui Dumnezeu.” (din „DemonstraŃia propovăduirii apostolice”, a Sfântului Irineu) Alexandru DănuŃ Bara - clasa a XI-a

âmbătă, 23 octombrie, în ziua prăznuirii Sfântului Apostol Iacov, fratele Domnului, PreasfinŃitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, împreună cu un sobor preoŃi şi diaconi, a săvârşit Liturghia Sfântului Iacov la Paraclisul Liceului Teologic Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” din Oradea, Paraclis care poartă numele Sfântului Apostol Iacov, ruda Domnului. Bucuria acestei zile a fost cu atât mai mare, cu cât a fost primul Hram al Liceului Teologic Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” din Oradea, Liceu care a luat fiinŃă în urmă cu trei ani, din iniŃiativa PreasfinŃitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei. Începând cu acest an şcolar, elevii participă la programul de rugăciune într-un

S

spaŃiu liturgic adecvat, în cadrul Paraclisului cu Hramul Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului. Paraclisul a fost amenajat şi înfrumuseŃat cu o frumoasă icoana a Maicii Domnului Vladimirskaia, pictată pe lemn, care a fost donată de PreasfinŃitul Sofronie şi aşezată în Sfântul Altar. De asemenea, PreasfinŃitul Sofronie a donat a răcliŃă cu Sfinte Moaşte şi alte numeroase obiecte de cult pentru Paraclisul Liceului.

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

39

Împletind cultul cu cultura, biblioteca Liceului a primit tot din partea PreasfinŃitului două Enciclopedii noi, în mai multe volume: Enciclopedia Britanica şi Enciclopedia Grand Larousse Universel. Sfânta Liturghie săvârşită cu ocazia primului Hram al Paraclisului a fost una mai deosebită, săvârşită foarte rar. Liturghia Sfântului Apostol Iacov, ruda Domnului, este cel mai preŃios şi mai vechi monument de literatură liturgică. Sfântul Apostol Iacov, primul episcop al Ierusalimului, a fixat pe temeiuri apostolice, sâmburele acestei opere în Biserica din Ierusalim. De la Ierusalim, Liturghia Bisericii primare a fost transplantată mai întâi prin Sfântul Apostol Pavel şi ucenicii săi la Antiohia. Aici, ea a primit de fapt, o dezvoltare treptată şi a devenit Liturghia reprezentativă a ritului liturgic antiohian. În Asia Mică şi Grecia ea a dat naştere Liturghiilor mai noi, a Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghiile bizantine, care i-au luat curând locul. În Ierusalim era încă în întrebuinŃare în secolul al IX-lea, iar în restul Orientului ortodox s-a menŃinut până prin secolul XII, după care a fost înlocuită definitiv cu Liturghiile bizantine. Astăzi, Liturghia Sfântului Apostol Iacov se săvârşeşte mai cu seamă la Ierusalim şi în Biserica Ortodoxă a Greciei, în general o dată pe an, în ziua prăznuirii Sfântului Apostol Iacov (23 octombrie). Dat fiind faptul că Paraclisul Liceului Teologic Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” din Oradea a primit în mod cu totul providenŃial Hramul Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, se cuvenea ca Liturghia Sfântului Apostol Iacov, să fie săvârşită într-un locaş de cult care poartă numele primului episcop al Ierusalimului. Liturghia Sfântului Iacov a fost săvârşită pentru prima dată în Eparhia Oradiei şi tot pentru prima dată în slujirea liturgică a clericilor liturghisitori, în frunte cu PreasfinŃitul Sofronie. În cuvântul său de învăŃătură, PreasfinŃitul Sofronie a subliniat sentimentul profund comunitar şi eshatologic al creştinilor din Biserica primară, sentiment care se regăseşte în atmosfera Liturghiei Sfântului Apostol Iacov. Ca şi în Liturghia veche, şi în cea de azi, scopul a rămas acelaşi: săvârşirea Jertfei euharistice, adică SfinŃirea Darurilor şi apoi săvârşirea tainei comuniunii, adică împărtăşirea credincioşilor cu ele. Toate prezintă aceeaşi împărŃire în cele trei mari diviziuni ale slujbei: Proscomidia, Liturghia catehumenilor şi Liturghia credincioşilor. În concluzie, se poate spune că Liturghia Sfântului Apostol Iacov, prin vechimea ei, capătă valoare documentară, atestând modul cum s-a închegat şi s-a dezvoltat slujba fundamentală a cultului creştin. Cristian Marian PorŃan – clasa a IX-a

40

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

A,B,C,…ortodox

A…
Apostolicitate – Una dintre însuşirile fundamentale ale Bisericii, după cum afirmă Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381): „Cred în una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”. Ca noul popor al lui Dumnezeu, Biserica este zidită pe temelia Apostolilor, având misiunea de a propovădui ÎmpărăŃia lui Dumnezeu. Biserica creştină este apostolică nu numai că se prevalează de o origine apostolică, adică de continuitatea istorică din timpul Apostolilor până astăzi, şi că posedă anumite instituŃii şi slujiri apostolice, fără de care ea nu se poate identifica, ci şi pentru că are o „trimitere” mesianică, aşa după cum Iisus Hristos a fost trimis de Tatăl, iar Apostolii de Iisus. Arianism - erezia emisă de Arie, preot în Alexandria Egiptului, care susŃine că Fiul este inferior Tatălui, fiind o creatură, de unde respingerea divinităŃii Fiului; Tatăl e mai mare ca Fiul după natură, fiind cauza Lui, de unde inegalitatea de natură între persoanele Sfintei Treimi. Fiul este subordonat Tatălui după fire. Împotriva arianismului s-a pronunŃat Sinodul Ecumenic de la Niceea (325), în al doilea articol al Simbolului de credinŃă, prin expresia „Cel ce este de o fiinŃă cu Tatăl”. Urmând exemplul episcopului Alexandru al Alexandriei, care s-a opus ereziei lui Arie, Sf. Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei, a apărat Crezul de la Niceea împotriva atacurilor arienilor. Asceză – desprinderea de patimi sau descătuşarea sufletului de planul vieŃii corupte pentru a ajunge la starea de nepătimire prin dobândirea virtuŃilor, cu înŃelesul că patima sau viciul nu este propriu firii umane. Asceza este unul dintre elementele constitutive ale spiritualităŃii creştine şi este echivalentă cu „filosofia activă” a virtuŃilor, cu dezbrăcarea de „omul cel vechi”, cea dintâi treaptă a urcuşului duhovnicesc. Asceza este un stil de viaŃă creştină care respinge „amestecarea” valorilor, pervertirea persoanei umane, degradarea naturii şi mediului fizic, tendinŃa de a „consuma” în afara sensului comuniunii. Ea constă în convertirea dragostei naturale în eros divin. Desigur, asceza creştină nu se poate limita la autodisciplină, în sens natural, adică la efortul moral de a face binele şi de a evita răul. De asemenea, ea nu epuizează întreg urcuşul duhovnicesc. Nu există asceză propriu-zisă înainte de har sau fără har. Asemănare – stare de desăvârşire la care este chemat să ajungă omul, creat după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu, stare pe care a pierdut-o prin căderea în păcat, dar pe care o recuperează în Iisus Hristos. Asemănarea este orientarea şi mişcarea de bază a chipului spre perfecŃiunea lui Dumnezeu, de unde caracterul dinamic al antropologiei şi spiritualităŃii creştine. Dacă chipul este o „proprietate” naturală, asemănarea este rodul libertăŃii şi efortului voinŃei, al sinergiei. Asemănarea este o stare care presupune experienŃa liberă şi conştientă a harului îndumnezeitor. Omul se mişcă între chip şi asemănare, depăşind în acest sens polaritatea dintre „omul vechi” şi „omul nou”, dintre umanitatea negativă de după căderea în păcat şi umanitatea nouă, îndumnezeită în Hristos. (va urma)

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

41

agathon Pentru avva agathon
puneau unii despre avva Agathon, că au venit unii la el, auzind că are duh al deosebirii, şi vrând să-l încerce, i-au spus: – Tu eşti Agathon? Am auzit că eşti curvar şi îngâmfat. – Da, aşa e. – Tu eşti Agathon cel flecar şi bârfitor? – Eu sunt. – Tu eşti Agathon ereticul? – Nu sunt eretic. Şi l-au întrebat: spune-ne, de ce Ńi-am zis atâtea, şi le-ai primit, şi cuvântul acesta nu l-ai răbdat? – Cu cele dintâi mă prihănesc singur, căci e spre binele sufletului meu; eretic înseamnă depărtarea de Dumnezeu, şi nu vreau să mă îndepărtez de Dumnezeu. L-au întrebat iar fraŃii: ce virtute este, părinte, dintre toate felurile de trai, cea mai ostenitoare? – Să mă iertaŃi, dar cred că nu e mai mare osteneală decât să te rogi lui Dumnezeu. Totdeauna când vrea omul să se roage, vrăjmaşii vreau să-l abată; căci ştiu că nimic altceva nu-i împiedică decât rugăciunea către Dumnezeu. Şi orice fel de trai ar avea omul, dacă stăruie în el, dobândeşte odihna; dar rugăciunea este luptă până la cea de pe urmă suflare. † A spus avva Agathon: să-mi fie cineva oricât de drag, dacă ştiu că mă trage în păcat, mă despart de el. † A mai spus: niciodată nu m-am culcat având ceva împotriva cuiva, nici n-am lăsat pe cineva să se culce având ceva împotriva mea, pe cât mi-a stat în puteri. † Mai spunea avva Agathon: dacă mi-ar fi cu putinŃă să găsesc un lepros, să-i dau trupul meu şi să-l iau pe al lui, aş fi mulŃumit. Aceasta este milostenia desăvârşită. † Mai spuneau despre el, că au mers odată să cumpere câte unele la oraş, şi a găsit un străin zăcând în piaŃă, bolnav, neavând îngrijitor. Şi a rămas cu el bătrânul închiriind o chilie şi cu munca mâinilor sale plătea chiria şi cu ce rămânea, cele trebuincioase bolnavului. Şi rămase patru luni, până s-a însănătoşit bolnavul. Şi aşa a plecat bătrânul la chilia sa cu pace.

S

42

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

levii a trei clase de la Liceul Teologic Ortodox “Episcop Roman Ciorogariu” (clasa a III-a A, prof. înv. primar Brege Elena Viorica), SO8 „George Coşbuc” (clasa a IIa, prof. înv. primar Búzási Noémi) şi Liceul Teoretic „Fr. Schiller” (clasa a IV-a, prof. înv. primar Jakabffy Ellenes Emese), sunt implicaŃi în derularea Proiectului educaŃional „Să ne păstrăm sănătatea”. Sunt coordonaŃi atât de dascălii lor cât şi de dr. Külüs Hajnalka – FundaŃia „Alma Mater” şi conf. dr. Olivia Ligia Burtă director la Centrul de Cercetare în Medicină de Înaltă PerformanŃă, Oradea. Proiectul urmăreşte : • stimularea atenŃiei elevilor către o modalitate de viaŃă mai sănătoasă • formarea unei concepŃii şi a unei conduite pozitive faŃă de propriul corp • conştientizarea importanŃei igienei dentare (corporale) asupra sănătăŃii întregului corp • respectarea regulilor de igienă personală de către toŃi membrii familiei Una dintre activităŃile incluse în calendar s-a desfăşurat vineri, 29 octombrie la Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea. OrganizaŃi pe trei centre de lucru, elevii au aflat despre microorganismele benefice şi nocive pentru om. Fiecare clasă a recoltat – cu ajutorul studentelor de la facultate – trei probe care au fost apoi analizate folosind colorarea Gram. Elevii au putut observa la microscop bacteriile existente în locul de unde au fost recoltate. În finalul activităŃii, răspunsurile orale şi participarea la activitatea practică au fost răsplătite cu diplome şi premii din partea sponsorilor şi a organizatorilor. Prof. Viorica Brege

E

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

43

„ÎmpărăŃia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înŃelepte. Căci cele fără de minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele înŃelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor. Dar mirele întârziind, au aŃipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopŃii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! IeşiŃi întru întâmpinarea lui! Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor. Şi cele fără de minte au zis către cele înŃelepte: DaŃi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. Dar cele înŃelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeŃi la cei ce vând şi cumpăraŃi pentru voi. Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis. Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi. Drept aceea, privegheaŃi, că nu ştiŃi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” (Matei 25, 1-13)
Citeşte cu atenŃie textul de mai sus! În careul din dreapta sunt ascunse cuvintele subliniate din text. Cuvintele sunt scrise în linie dreaptă în toate direcŃiile: de sus în jos, de jos în sus, de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, în diagonală. Încercuieşte cuvântul găsit în careu şi trage o linie orizontală peste el, în text! Se recomandă folosirea creionului.

A R T G H I D V J K V B M L T A R Ă V E D A

Z G A W Y O D A T A Î N T Ă R Z I I N D R X

I F Ş X A V E S F V E N I T R X V V B Q E S

C K ł M Y N M E L E D T N U A V B T M W P O

 I N Î N ł E L E P T E S R I C N I I X T S

N E E R A G I R T S C D V N ł C M Ş R A A I

D O Â Q D M E E F G A Â E F Ă Q Î E E Z T T

A E R A N I P M Â T N Î C E R U R I L O R Ă

Q C Ă W Â N T I N D D Z I C Ă M Î F U G H S

D U M Z C T I R U H E U N I P I I V I J K I

C M Î A E E P E N B L Ş C O M W ł E B U N H

J P B U L S I L T N E A I A Î G Â E Z M L C

I E V I P D ł E Ă M L G S R R N ł X G U M N

W R F Z A F A N Ă M E S A E R I K W Q R L Î

Y E G H T I B O D O P M Î T A T P E T Ş E D

B Z R F I ł A E H G E V I R P S U I O P L M

44

Spes Orthodoxiae
Să învăŃăm… prin anecdote:

Nr. 3

Regelui Mykerinos1 i-a prezis un oracol că mai are de trăit numai şase ani. Când a auzit aceasta, Mykerinos şi-a făcut rost de mai multe candele, pentru ca, aprinzându-le de cum se înnopta, să poată bea şi petrece zi şi noapte fără întrerupere. Voi dovedi că oracolul este mincinos, pentru că, făcând din noapte zi, voi trăi doisprezece ani în loc de şase. ☺☺☺
Piramida lui Mykerinos În anul 399 î. Hr., conducerea cetăŃii Atena a hotărât moartea 2 lui Socrate , prin otrăvire, acuzându-l de ateism şi coruperea tineretului. Xantipa3, aflată de faŃă, a izbucnit în lacrimi: - Dar tu mori nevinovat! Filosoful a găsit un răspuns spiritual: - Xantipa, Ńi-ar fi plăcut poate mai mult să mor vinovat?

☺☺☺ Socrate a fost consultat de către un prieten: Ce să fac, să mă căsătoresc sau nu? O, scumpul meu amic! ÎŃi va fi tot una! Ori te căsătoreşti, ori rămâi burlac, peste zece ani tot ai să regreŃi! ☺☺☺ Se spune că sora nevestei lui Socrate murind, filosoful a plecat pe la cunoscuŃi şi prieteni să anunŃe evenimentul. În seara aceea s-a culcat la o cunoştinŃă şi noaptea a avut coşmaruri în care se făcea că în faŃa lui a apărut stafia cumnatei decedate. Speriat, el a murmurat, pe jumătate adormit: „Suflete sau strigoiule, nu te atinge de mine. Dacă eşti acum un spirit, să numi faci nimic, căci nu ai voie; iar dacă te stăpânesc demonii din infern, nici atunci să nu-mi faci nimic deoarece tu nu trebuie să uiŃi că sunt însurat cu sora ta. Prin aceasta sunt pedepsit peste puteri”.
Bustul lui Socrate

☺☺☺

Dacă grecii credeau în oracole, romanii erau încredinŃaŃi că păsările pot prezice viitorul. Iată de ce armatele Romei erau însoŃite de „găini sacre” cărora le erau aruncate grăunŃe în ajunul bătăliilor. Dacă le ciuguleau era semn bun, dacă nu, bătălia se amâna. Dar nu toŃi comandanŃii romani aveau naivitatea să creadă în asemenea preziceri. În primul război punic4, în preajma unei bătălii navale, păsările au refuzat hrana. Totuşi, consulul Claudius Pulcher5, sigur de superioritatea navelor sale, a hotărât să înceapă bătălia. Nu vor să mănânce? a spus el. Le voi învăŃa să bea! Şi a dat poruncă să fie azvârlite în mare. Luciditatea a fost mai presus de superstiŃie.
Mykerinos a fost un faraon al celei de a IV-a dinastii egiptene (cca. 2620 î.Hr.–2480 î.Hr.) ce a comandat construcția celei de a treia (și în același timp cea mai mică) piramide din Gizeh 2 Socrate (469-399 î. Hr.) şi-a propagat ideile exclusiv pe cale orală. A fost condamnat la moarte pe motiv că a pervertit tineretul, făcându-l să nu creadă în zei. Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană. S-a sinucis, bând cucută. 3 SoŃia lui Socrate. Conform portretului făcut de Xenofon este un simbol al soŃiei certăreŃe şi neînŃelegătoare. 4 264-241 î. Hr. (desfăşurat între Roma şi Cartagina), încheiat cu victoria Romei. 5 Edil, pretor, tribun militar şi consul, a participat la războaiele punice, a luat parte la vestita bătălie de la Cannae, unde romanii au fost învinşi de cartaginezi. A murit la asediul oraşului Capua, în anul 211 î. Hr.
1

Nr. 3

Spes Orthodoxiae
☺☺☺

45

Scipio Africanul6 care-şi pierduse un ochi într-o mare bătălie purtată împotriva cartaginezilor, a făcut prinsoare cu unul dintre generalii săi că va vedea mai bine decât el. Rămăşagul a fost acceptat. Am câştigat, spuse imediat Scipio, eu văd la tine doi ochi, în timp ce tu la mine nu vezi decât unul. ☺☺☺ Într-una din zile, Scipio Africanul s-a dus în vizită la poetul Ennius7. Acesta a trimis servitoarea să-i spună că nu este acasă. Deşi şi-a dat seama că nu este adevărat, Scipio n-a zis nimic şi a plecat. După o vreme, l-a căutat Ennius pe Scipio. Auzindu-se strigat, Scipio a răspuns: Nu sunt acasă! Cum poŃi spune aşa ceva? A întrebat poetul. Scipio Africanul Oare nu-Ńi cunosc vocea? Atunci Scipio i-a replicat: Când am fost zilele trecute la tine, eu am crezut-o pe servitoarea ta care mi-a spus că nu eşti acasă. Tu nu mă crezi chiar când îŃi spun eu însumi că nu sunt acasă? ☺☺☺ Califul din Hedjas era drept, dar foarte aspru şi numai simpla pronunŃare a numelui său inspira spaimă tuturor supuşilor. Într-o zi, pe când cutreiera Ńinutul singur şi fără nici o suită, a întâlnit un arab. Califul s-a dus la el şi l-a întrebat dacă-l cunoaşte pe calif. E un monstru, răspunse arabul, un monstru însetat de sânge. Dar de ce e învinuit? De toate fărădelegile tiranilor. L-ai văzut vreodată? Nu. Ei bine, uită-te la mine. Eu sunt califul. Arabul îl privi şi-i spuse, fără să se emoŃioneze: ToŃi membrii familiei mele au câte o zi pe an în care înnebunesc. Se vede că azi e ziua mea! ☺☺☺ Fiind decorat de către regele FranŃei, Henric al IV-lea10, un nobil s-a adresat acestuia conform protocolului: Domine, non sum dignus! (Doamne, nu sunt vrednic!) Ştiu, ştiu, i-a răspuns regele. Dar m-a rugat nepotul meu.
8 9

Publius Cornelius Scipio Africanus cunoscut și ca Scipio Africanul (235 î.Hr., - 183 î.Hr.) a fost un general și politician roman, strateg în timpul Războaielor Punice. Și-a dobândit faima obținând numeroase victorii în Spania și cucerind portul Cartagina în cel de-al doilea război punic. A devenit cunoscut prin victoria asupra armatei conduse de Hannibal în bătălia de pe câmpia Zama. Această victorie l-a consacrat ca unul dintre cei mai mari conducători militari din istorie, primind după bătălie porecla de "africanul". 7 Ennius Quintus (239-169 î. Hr.), poet epic şi dramatic, iniŃiator al limbii literare şi al stilului poetic latin. 8 Titlu purtat de şeful religios şi politic la musulmani. 9 Provincie în vestul peninsulei Arabice. 10 Henric al IV-lea cel Mare, rege al FranŃei (1589-1610), a pus capăt războaielor religioase prin Edictul de la Nantes (1598), a consolidat absolutismul monarhic, ajutat deopotrivă de catolici şi de hughenoŃi şi a impulsionat dezvoltarea economică a Ńării.

6

46

Spes Orthodoxiae

Nr. 3

În textul de mai jos, unele vocale au fost înlocuite prin diferite semne grafice. Înlocuieşte semnele grafice cu literele corespunzătoare, conform legendei de mai jos, descoperă rugăciunea (rostită în cultul Bisericii Ortodoxe înaintea icoanei Mântuitorului) şi memoreaz-o: Pr@<cNr<tNlND TăN chDp n@ închDnăm, BNnNle, c@rând D@rt<r@ gr@ş@lDlor nJ<str@, HrDstJ<s@ DNmn@z@Nle, că de vJD@ bDn@ <D vJDt < T@ sND cN trNpNl p@ crNc@ c< să Dzbăv@ştD dDn robD< vrăjm<şNluD p@ c@D p@ c<r@ D-aD zDdDt. P@ntrN <c@@< cN mNlŃNmire strDgăm łD@: TJat@ l@-<D NmplNt cN bNcNrD@, MântNDtJrNl nJstrN, c@l c@ <D v@nDt să mântNDeştD lNm@<. Testează-Ńi inteligenŃa: Acest test de inteligenŃă a fost conceput de Albert Einstein care susŃinea că 98% din locuitorii planetei nu sunt în stare să-l rezolve. Tu ce crezi? Eşti printre cei 98%, sau printre cei 2%? Iată testul: PrezumŃii: - Există 5 case fiecare de altă culoare. - În fiecare casă locuieşte o singură persoană, fiecare de altă naŃionalitate. - Fiecărui locatar al fiecărei case îi place o anumită băutură, fumează o anumită marcă de Ńigări şi deŃine un anumit animal de casă. - Niciuna din cele 5 persoane nu bea aceeaşi băutură, nu fumează aceeaşi marcă de Ńigări şi nu deŃine acelaşi fel de animal de casă. Se dau următoarele: - Britanicul locuieşte în casa roşie. - Suedezul are un câine. - Danezul bea cu plăcere ceai. - Casa verde se află în stânga casei albe. - Locatarul casei verzi bea cafea. - Persoana care fumează Pall Mall are o pasăre. - Locatarul care locuieşte în casa din mijloc, bea lapte. - Locatarul din casa galbenă fumează Dunhill. - Norvegianul locuieşte în prima casă. - Fumătorul de Marlboro locuieşte lângă cel care are o pisică. - Locatarul care are un cal locuieşte lângă cel care fumează Dunhill. - Fumătorul de Winfield bea cu plăcere bere. - Norvegianul locuieşte lângă casa albastră. - Germanul fumează Rothmans. - Fumătorul de Marlboro are un vecin care bea apă. Cine este proprietarul acvariului cu peşti? Cum ai ajuns la răspunsul tău? (Răspunsul în numărul viitor)

< @ J N D

=a =e =o =u =i

Nr. 3

Spes Orthodoxiae

47

Descoperă versetul înlocuind coordonatele date cu cuvintele corespunzătoare din tabelul alăturat. Scrie apoi versetul descoperit pe spaŃiul punctat de mai jos: A3; A6; A1; B2; A2; C1; C3; D3; D1; C2; B3; B1; B5; A5; B4; A4; D2; B6; D5; C4; C6; C5. 1 A B C D va să la aşa 2 până întări fel ziua 3 El ca sfârşit în 4 în vină nostru I Corinteni 5 fără fiŃi Hristos Domnului 6 vă venirii Iisus 1, 8

………………………………………………………………………………………………… ………………………………………………………………………………………………………… ……………………………………………… ( ) Gândeşte! Cele două figuri de mai jos sunt constituite din aceleaşi patru forme geometrice. Şi totuşi, între cele două triunghiuri apare o diferenŃă de arie. De unde?

48

Spes Orthodoxiae
Un exerciŃiu de logică şi perspicacitate:…

Nr. 3

a) Două greşeli Citeam deunăzi la pagina 18 a unei mici broşuri cu mult text şi fără nici o ilustraŃie că, în preajma oraşului Miercurea Ciuc, unde se înregistrează de obicei temperaturile cele mai scăzute din Ńara noastră, pe la începuturile lunii mai, cu toate că temperatura fusese în timpul zilei relativ moderată, noaptea s-a lăsat deodată un frig şi a început să ningă, aşternându-se un covor de zăpadă destul de gros. Am întors repede fila, pentru a afla ce e atât de curios în asta. Şi, astfel, am putut citi pe pagina următoare că exact peste 72 de ore de la scăderea pronunŃată a temperaturii, un soare arzător a topit zăpada în câteva ore! Care sunt cele două greşeli din această scurtă povestire?

b) În raftul bibliotecii Pe unul din rafturile bibliotecii, aşezate corect, în ordine, se află trei volume ale unei opere literare. Fiecare volum are 200 de file. Câte file se găsesc între prima filă a volumului I şi ultima filă a volumului III?

c) Drumul pădurarului Unui pădurar i s-a oprit odată ceasul deşteptător fiindcă uitase să-l întoarcă la timp. Pădurarul l-a potrivit cu aproximaŃie şi lăsându-l acasă a pornit spre un sat apropiat unde avea treabă. A apucat-o pe potecă înspre sat, pe un drum drept, care nu urca şi nici nu cobora. Pădurarul făcuse drumul acesta de nenumărate ori cu pasul lui domol, obişnuit, care-i asigura acelaşi timp pentru parcurgerea distanŃei, atât la ducere cât şi la întoarcere. Totuşi, pădurarul nu socotise niciodată de cât timp avea nevoie pentru a parcurge acest drum. În sfârşit, când a ajuns la săteanul cu care avea treabă, ceasul acestuia arăta ora 10. A stat pădurarul aici până aproape de ora prânzului, după care, aruncând o privire la ceasul gazdei a pornit spre casă unde... şi-a potrivit cu precizie deşteptătorul! BănuiŃi cum a reuşit să facă acest lucru, amintindu-vă că pădurarul nu cunoştea durata drumului?

d) Etichetele încurcate Se spune că, pe vremuri, un calif, voind să-şi mărite fiica, a invitat la curtea sa câŃiva prinŃi voinici şi ageri la minte, pentru că dintre ei să-şi aleagă drept ginere pe cel mai bun. După ce i-a supus la o seamă de încercări, a adus în fata tinerilor trei cutii şi le-a spus că una conŃine două safire, alta două rubine, iar ultima un safir şi un rubin. Cutiile aveau etichetele care indicau: prima, două safire, a doua un safir şi un rubin, iar a treia, două rubine. Iar califul, după ce i-a avertizat pe tinerii candidaŃi că etichetele sunt lipite greşit şi că nici una nu corespunde conŃinutului cutiei respective, le-a cerut să spună câte pietre preŃioase au nevoie să scoată pentru a arăta cu exactitate ce conŃine fiecare cutie. Unul dintre prinŃi a răspuns că are nevoie să scoată doar o singură nestemată şi poate spune ce conŃin toate cutiile. Spre marea uimire a celorlalŃi, el a reuşit. Cum a procedat? (răspunsurile le puteŃi afla în numărul viitor)

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel (cu numele de botez Dan Ilie) s-a născut la data de 22 iulie 1951, în satul Dobreşti (judeŃul Timiş). Şcoala primară a urmat-o în satul natal iar gimnaziul în localitatea Lăpuşnic. În anul 1966 începe cursurile liceale în oraşul Buziaş, pe care le continuă în municipiul Lugoj, la Liceul „Coriolan Brediceanu”. Urmează cursurile Institutului Teologic Universitar din Sibiu, apoi frecventează cursurile de doctorat la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, SecŃia Sistematică, sub îndrumarea Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae; îşi continuă studiile în străinătate la Facultatea de Teologie Protestantă a UniversităŃii de ŞtiinŃe Umane din Strasbourg (FranŃa) şi la Universitatea Albert Ludwig din Freiburg im Breisgau, Facultatea de Teologie Catolică (Germania). În 1987 intră în viaŃa monahală la Mănăstirea Sihăstria cu numele Daniel, avându-l ca nas de călugărie pe Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Cleopa Ilie. În 1990, PC Protosinghel Dr. Daniel Ciobotea este ales, în rangul de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, cu titlul "Lugojanul", fiind hirotonit intru arhiereu în Catedrala Ortodoxă din Timişoara la 4 martie 1990. La 7 iunie 1990 este ales, iar la 1 iulie 1990 este înscăunat ca arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. A fost ales patriarh de către Colegiul Electoral Bisericesc la data de 12 septembrie 2007. Pe data de 30 septembrie 2007, PF Daniel a fost înscăunat patriarh al României. Preafericirea Sa a fost distins cu diferite premii, distincŃii şi onoruri: Premiul Emanuel Heufeder, Mănăstirea Niederaltaich, Germania, 1998; Ordinul Serviciul Credincios în rang de Mare Cruce acordat de către Preşedintele României, 2000; Premiul ecumenic al Institutului Sf. Nicolae din Bari, Italia, 2002; Premiul Pro Humanitate acordat la Berlin, în 2002, de FundaŃia Europeană pentru Cultură Pro Europa (din Freiburg im Breisgau); de asemenea deŃine titlul de Doctor Honoris Causa al mai multor institute academice din Ńară şi străinătate. Preafericirea Sa a participat la peste 200 de simpozioane, congrese şi conferinŃe teologice internaŃionale, aducând contribuŃii importante în rezolvarea problemelor dezbătute în cadrul acestor întruniri. În ceea ce priveşte activitatea ştiinŃifică şi publicistică a Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a publicat peste 900 de studii, articole, cuvântări şi prefeŃe în limba română, peste 100 de studii şi articole în limbile franceză, engleză şi germană în reviste şi volume colective din străinătate. Patriarhul Daniel este şi autorul unor cărŃi teologice de o importanŃă deosebită.