INTRODUCERE

Cursul se ocupă cu studiul legilor echilibrului şi mişcării fluidelor în natură sau în
construcţii tehnice concepute şi realizate de om.
Termenul hidraulică provine din îmbinarea cuvintelor greceşti hidor (apă) şi aulos
(tub) şi a fost folosit pentru prima dată în Grecia antică la orga cu tuburi de apă. Prin
extinderea preocupărilor hidraulicii la studiul întregului domeniu al lichidelor şi gazelor a
apărut necesară utilizarea denumirii mecanica fluidelor. În paralel se utilizează termenul
hidraulică, termen cu specific ingineresc.
Filtraţia fluidelor prin medii poroase sau fisurate, cu particularizare la stratele saturate
cu apă, petrol sau gaze, face obiectul unei părţi separate a hidraulicii, numită hidraulică
subterană.
Capitolul 1
PROPRIETĂŢILE FLUIDELOR
1.1. CLASIFICAREA FLUIDELOR
Fluidele sunt substanţe care se deformează continuu sub acţiunea forţelor exterioare,
oricât de mici ar fi acestea. Ele se împart în lichide şi gaze.
Lichidele iau forma vaselor în care sunt depozitate, prezintă suprafaţă liberă şi sunt
fluide foarte puţin compresibile.
Gazele sunt fluide compresibile şi se caracterizează prin absenţa forţelor de coeziune,
reflectată prin proprietatea acestora de a ocupa întregul volum avut la dispoziţie.
În funcţie de numărul de faze din care sunt formate, fluidele pot fi monofazice sau
multifazice. Fluidele monofazice sunt omogene, în timp ce acelea multifazice pot fi
pseudoomogene sau eterogene. Un fluid multifazic poate fi bifazic sau trifazic, cele trei faze
fiind gazoasă, lichidă şi solidă. Fluidele bifazice pot fi gaz-lichid, lichid-lichid, gaz-solid sau
lichid-solid.
Gazele sau lichidele pot fi monocomponente sau multicomponente, miscibile sau
nemiscibile.
Fluidele multifazice (bifazice) pot fi:
• dispersii fine, constând fie din bule mici de gaz, picături de lichid
imiscibil sau particule solide dispersate mai mult sau mai puţin uniform într-o fază
lichidă continuă, fie din picături mari de lichid sau particule solide mari dispersate
într-o fază gazoasă continuă;
• dispersii grosiere, constând fie din bule mari de gaz, picături mari de
lichid imiscibil sau particule solide mari dispersate în fază lichidă continuă, fie din
picături mari de lichid sau particule solide mari dispersate într-o fază gazoasă
continuă;
5
• macroamestecuri, constituite din spume sau amestecuri puternic
turbulente ale unui gaz cu un lichid sau a două lichide imiscibile, în condiţiile în
care nici una din faze nu este continuă;
• fluide stratificate, constituite din amestecuri gaz-lichid sau lichid-
lichid (nemiscibile) în condiţiile în care ambele faze sunt continue.
Tabelul 1.1.
Fluide monofazice
Fluide multifazice
(gaz-lichid, lichid-lichid, gaz-solid, lichid-solid)
Dispersii fine
Dispersii
grosiere
Macro-
amestecuri
Fluide
stratificate
Fluide omogene
Fluide pseudoomogene
Fluide eterogene
Mişcare
laminară sau
turbulentă
Mişcare
exclusiv
turbulentă
F
l
u
i
d
e

v
â
s
c
o
a
s
e
F
l
u
i
d
e

i
n
d
e
p
e
n
d
e
n
t
e

d
e

t
i
m
p
Fluide newtoniene
Fluide cu comportare multifazică
Fluide
pseudoplastice
F
l
u
i
d
e

n
e
n
e
w
t
o
n
i
e
n
e
Fluide
dilatante
Fluide
binghamiene
Fluide reţinătoare
pseudoplastice
sau dilatante
F
l
u
i
d
e

d
e
p
e
n
d
e
n
t
e
d
e

t
i
m
p
Fluide
tixotropice
Fluide
reopectice
F
l
u
i
d
e
v
â
s
c
o
e
l
a
s
t
i
c
e
Multe forme
Dispersiile de fineţe satisfăcătoare pot fi stabile sub acţiunea mişcării browniene sau
ca urmare a proprietăţilor de consistenţă a fazei continue. Aceste suspensii pot fi considerate
pseudoomogene şi comportarea lor la curgere poate fi înglobată în cea a fluidelor monofazice.
Dispersiile de fineţe moderată, care nu sunt stabile în stare de repaus sau în mişcare laminară,
dar care pot fi menţinute în stare de dispersie aproape uniformă în condiţii de mişcare
6
turbulentă, pot fi incluse în domeniul comportării fluidelor monofazice aflate în mişcare
turbulentă.
Fluidele omogene sau pseudoomogene cu comportare similară acestora se clasifică, în
funcţie de comportarea lor la curgere, în fluide vâscoase şi fluide vâscoelastice. Fluidele
vâscoase pot avea comportare independentă sau dependentă de timp. Fluidele independente de
timp, care în stare de repaus prezintă tensiuni tangenţiale nule, iar în stare de mişcare au
tensiunile tangenţiale proporţionale cu gradientul vitezei se numesc fluide newtoniene. Toate
celelalte sunt fluide nenewtoniene.
Hidraulica se ocupă de fluidele newtoniene, care au următoarele proprietăţi: densitate,
vâscozitate, compresibilitate şi tensiune interfacială.
1.2. DENSITATEA ŞI GREUTATEA SPECIFICĂ
Densitatea sau masa specifică ρ a unui fluid este raportul dintre masa m a fluidului şi
volumul V ocupat de acesta:
V
m
· ρ
[kg/m
3
] (1.1)
Inversul densităţii
ρ
1
· v
se numeşte volum specific.
Greutatea specifică γ este definită ca raportul dintre greutatea G a fluidului şi volumul
V al acestuia:
V
G
· γ
[N/m
3
] (1.2)
Legea a doua a mecanicii leagă greutatea specifică şi densitatea prin relaţia:
g ⋅ · ρ γ
(1.3)
în care g este acceleraţia gravitaţională.
1.2.1. Densitatea fluidelor monocomponente
Densitatea, presiunea şi temperatura fluidului sunt legate între ele de ecuaţia de stare.
Cea mai simplă şi mai cunoscută ecuaţie de stare este ecuaţia van der Waals:
( ) T R b v
v
a
p
u
⋅ · − ⋅
,
`

.
|
+
2
(1.4)
în care p este presiunea; v – volumul molar; T – temperatura absolută; R
u
=8314 J/(Kmol·K) –
constanta universală; T
c
– temperatura critică; p
c
– presiunea critică.
c
c u
p
T R
a
64
27
2 2

· ;
c
c u
p
T R
b
8

·
Densitatea gazelor
În zona gazului aflat la presiune mică sau destul de departe de frontiera zonei bifazice
se poate aplica legea gazelor perfecte:
T R v p ⋅ · ⋅
(1.5)
7
unde v este volumul specific; R=R
u
/ M – constanta gazului; M – masa unui kmol de gaz.
În apropierea frontierei zonei bifazice:
T R Z v p ⋅ ⋅ · ⋅
(1.6)
în care Z este factorul de abatere de la legea gazelor perfecte.
Densitatea lichidelor
( ) T / n exp K , a ⋅ · 61 36
[Pa(m
3
/kmol)
2
]
) c mT ( , b + · 0624 0
[m
3
/kmol]
iar valorile constantelor K, n, m, c se obţin din tabele.
Ecuaţia de stare a lichidelor compresibile este:
( ) [ ]
0 0
p p exp − · β ρ ρ
(1.7)
1.2.2. Densitatea fluidelor multicomponente
Densitatea gazelor
Se foloseşte relaţia (1.6), dar calculele se fac în funcţie de presiunea pseudoredusă şi
de temperatura pseudoredusă.
pc pr
p / p p ·
; pc pr
T / T T ·
(1.8)
în care p
pc
– presiunea pseudocritică; T
pc
– temperatura pseudocritică.
Densitatea lichidelor
Se utilizează relaţia ştiută deja, în care se fac următoarele înlocuiri:

·
⋅ ·
n
j
j j
a n a
1
; ∑
⋅ ·
j j
b n b
(1.9)
unde n
j
reprezintă fracţiile molare:
( )
( )
j j j
j j j
C T m , b
T / n exp K , a
+ ·
·
0624 0
61 36
1.2.3. Densitatea fluidelor multifazice pseudoomogene
Densitatea amestecului se calculează cu relaţia:

·
·
n
i i
i
m
a
C
1
1
ρ
ρ
(1.10)
în care C
mi
reprezintă fracţia masică a fazei i, iar ρ
i
– densitatea acelei faze.
8
1.3. VÂSCOZITATEA
Este definită prin relaţia lui Newton:
dy
dv
µ τ ·
(1.11)
unde μ este constanta de proporţionalitate a fluidului la presiune şi temperatură date, numită
vâscozitate dinamică, iar dv/dy – modulul gradientului de viteză pe normala z la direcţia
mişcării.
Vâscozitatea cinematică se exprimă cu relaţia:
ρ
µ
ν ·
(1.12)
1.4. COMPRESIBILITATEA
Proprietatea corpurilor manifestată prin micşorarea volumului lor sub acţiunea forţelor
exterioare de compresiune se numeşte compresibilitate.
Lichidele sunt fluide foarte puţin compresibile, fapt reflectat de valorile foarte mici ale
coeficientului de compresibilitate.
În funcţie de extinderea domeniului ocupat de lichid, acesta se poate comporta ca un
fluid incompresibil sau compresibil după cum o variaţie bruscă de presiune produsă într-un
punct al lichidului se face simţită instantaneu sau diferenţiat în timp, în toată masa lichidului.
Astfel, apa este considerată, în general, ca fiind un fluid incompresibil.
1.5. TENSIUNEA INTERFACIALĂ ŞI PRESIUNEA CAPILARĂ
La suprafaţa de separaţie lichid-gaz, lichid-lichid sau lichid-solid există forţe
moleculare neechilibrate care au ca efect tendinţa de contractare a acestei suprafeţe către o
suprafaţă cu arie minimă. O moleculă oarecare de apă din interiorul volumului ocupat de o
cantitate de apă într-un vas este atrasă în toate direcţiile uniform de către moleculele vecine.
Dacă molecula de apă se găseşte pe suprafaţa liberă, ea nu va avea alte molecule de apă
deasupra ei şi, ca urmare, rezultanta forţelor de atracţie exercitate de moleculele vecine va
tinde să atragă molecula respectivă către interiorul volumului de lichid. Deci, pentru a se
aduce la suprafaţa liberă o moleculă de apă din interiorul volumului de lichid este necesar să
se efectueze un lucru mecanic. Astfel, pentru a se crea un element de suprafaţă liberă de arie
unitară trebuie să se producă un lucru mecanic egal cu suma lucrurilor mecanice necesare
aducerii tuturor moleculelor unităţii de arie din interiorul lichidului la suprafaţa liberă. Lucrul
mecanic necesar creării unei suprafeţe libere de arie unitară poartă numele de energie de
suprafaţă a acelui lichid.
Pentru caracterizarea acestui fenomen se foloseşte, mai frecvent decât energia de
suprafaţă, noţiunea de tensiune superficială, care prin definiţie este raportul dintre forţa care
se exercită tangenţial la suprafaţa lichidului şi unitatea de lungime a normalei dusă în punctul
respectiv la această suprafaţă. Tensiunea superficială este numeric egală cu energia de
suprafaţă. Noţiunea de tensiune superficială este rezervată tensiunii care acţionează pe
suprafaţa de contact a lichidului cu vaporii săi sau cu aerul. Când suprafaţa separă două
9
lichide sau un lichid şi un corp solid se foloseşte noţiunea de tensiune interfacială. Ca urmare
a acţiunii tensiunii superficiale sau interfaciale, o picătură de lichid în aerul atmosferic sau
într-un alt lichid nemiscibil tinde să ia forma unei sfere.
Tensiunea superficială poate fi măsurată prin diferite
metode, dintre care cea mai frecvent folosită are la bază
ridicarea lichidului într-un tub capilar. Unghiul θ dintre
suprafaţa liberă a lichidului în tubul capilar şi suprafaţa
tubului capilar se numeşte unghi de contact; r – raza tubului
capilar; ρ
a
– densitatea lichidului; σ – tensiunea superficială; h
– înălţimea lichidului în tub.
Condiţia de echilibru static se exprimă astfel:
g h r cos r
a
⋅ ⋅ ⋅ ⋅ · ⋅ ⋅ ⋅ ρ π θ σ π
2
2
(1.13)
care se reduce la
θ
ρ
σ
cos
g h r
a
2
⋅ ⋅ ⋅
·
(1.14)
Relaţia arată că pentru un lichid dat, înălţimea de ridicare a lichidului în tubul capilar
este cu atât mai mare cu cât raza tubului este mai mică.
Fenomenele de ridicare a lichidelor în tuburi cu diametru mic se numesc fenomene
capilare. Membrul stâng defineşte forţa capilară, care depinde atât de tensiunea superficială,
cât şi de unghiul de contact. În timp ce tensiunea superficială caracterizează contactul dintre
două fluide, unghiul de contact descrie comportarea celor două fluide aflate în contact cu o
suprafaţă solidă. Această comportare defineşte proprietatea de umectabilitate şi se poate
manifesta fie prin ridicarea lichidului în tubul capilar (caz în care se spune că lichidul
umectează peretele tubului), fie prin coborârea lichidului în tub (caz în care lichidul este
declarat neumectabil în raport cu peretele tubului).
În cazul experimentului cu un tub capilar scufundat în poziţie verticală într-un vas care
conţine două lichide nemiscibile, spre exemplu apă şi petrol, tensiunea interfacială se exprimă
sub forma:
( )
θ
ρ ρ
σ
cos
g h r
p a
pa
2
− ⋅
· (1.15)
în care înălţimea h va avea valoarea pozitivă sau negativă după cum suprafaţa tubului capilar
va fi umectată preferenţial de apă sau de petrol.
Forţa capilară
θ σ π cos r F
p
⋅ ⋅ ⋅ · 2
(1.16)
împărţită la aria πr
2
a secţiunii transversale a tubului se numeşte presiune capilară şi are
expresia:
r
cos
p
c
θ σ ⋅
·
2
(1.17)
Pe de altă parte, presiunea capilară este egală cu diferenţa dintre valorile presiunii
existente pe cele două feţe ale suprafeţei comune celor două fluide din tubul capilar. În figura
1.1, presiunea p
a
pe faţa apei din tubul capilar este mai mică decât presiunea p
aer
de pe faţa
de contact a aerului şi, ca urmare, presiunea capilară se exprimă astfel:
h g p p p
a a aer c
⋅ ⋅ · − · ρ
(1.18)
10
Fig.1.1. Ridicarea lichidu-
lui într-un tub capilar.
În cazul sistemului apă-petrol, presiunea capilară definită drept căderea de presiune la
meniscul apă-petrol are expresia:
( )
p a a p c
gh p p p ρ ρ − · − ·
(1.19)
şi poate fi pozitivă sau negativă după cum presiunea petrolului pe interfaţa apă petrol este mai
mare sau mai mică decât presiunea apei, ceea ce corespunde comportării petrolului ca fază
neumectantă, respectiv umectantă.
Capitolul 2
STATICA FLUIDELOR
Statica fluidelor este un capitol al mecanicii fluidelor care se ocupă cu studiul
echilibrului fluidelor şi al interacţiunii dintre fluidele în echilibru. Un fluid se află în echilibru
în raport cu un sistem de referinţă dacă orice particulă din acel fluid este imobilă faţă de
sistemul respectiv.
2.1. STAREA DE TENSIUNE ÎNTR-UN FLUID ÎN ECHILIBRU
Un corp C (fig.2.1) solicitat de un sistem de forţe exterioare F
1
, F
2
, ..., F
n
se află în
echilibru dacă sistemul de forţe este static echivalent cu zero.
Forţele ca acţiuni reciproce dintre mase sunt
forţe exterioare dacă ele reprezintă acţiunea
corpurilor exterioare asupra unui corp dat. Forţele
exterioare care se exercită asupra tuturor punctelor
unui corp se numesc forţe masice sau de volum, iar
cele care se exercită numai asupra punctelor de pe
suprafaţa corpului se numesc forţe superficiale. Ca
rezultat al acţiunii forţelor exterioare asupra unui
corp, între particulele ce alcătuiesc corpul respectiv
ia naştere un sistem de forţe numite forţe interioare.
Adoptând metoda secţiunilor imaginare, preconizată
de Cauchy, prin secţionarea în mod imaginar a
corpului C şi introducerea pe suprafaţa S, rezultată
din secţionare, a densităţii de forţe interioare
corespunzătoare se poate face abstracţie de partea P
1
dacă se studiază echilibrul părţii P
2
şi invers. Forţele
interioare de pe S devin astfel forţe exterioare (superficiale) şi reprezintă acţiunea pe care o
exercită partea P
1
asupra părţii P
2
. Unui element de suprafaţă ΔS având aria ΔA îi va reveni
o forţă
F


ale cărei componente pe suprafaţa S şi pe normala acestei suprafeţe sunt
T



şi N

∆ .
11
Fig.2.1. Secţionarea imaginară a unui
corp aflat în echilibru sub acţiunea
unui sistem de forţe.
Limitele rapoartelor ΔN/A şi ΔT/A când ΔA tinde către zero se numesc tensiune
normală σ, respectiv tensiune tangenţială τ şi constituie componentele tensorului tensiune. În
orice punct interior aparţinând unui corp solid în repaus se dezvoltă în toate direcţiile tensori
tensiune având mărimi care se înscriu într-un elipsoid numit elipsoidul tensiunilor.
În cazul când corpul C este un corp fluid în repaus, τ = 0 şi, ca urmare, rămâne ΔN =
ΔF, ceea ce arată că tensorul tensiune are numai componentă normală, care se exprimă astfel:
A
F
p
lim
A


∆ 0 →
·
(2.1)
şi se numeşte presiune. Deci, prin definiţie, presiunea într-un fluid este orientată după
normala la suprafaţa imaginară sau reală considerată.
Se poate demonstra că în orice punct din domeniul ocupat de un fluid în echilibru se
dezvoltă tensiuni egale în toate direcţiile, ceea ce corespunde degenerării elipsoidului
tensiunilor într-o sferă.
Conform principiului solidificării sau al rigidizării părţilor, un corp se află în echilibru
dacă şi numai dacă forţele care acţionează asupra fiecăreia din părţile sale formează un sistem
static echivalent cu zero.
Acest principiu permite să se separe o
parte a corpului, arbitrar de mică,
introducându-se asupra acestei părţi un
sistem de forţe (de legătură) echivalent cu
acţiunea restului corpului asupra acesteia.
Detaşând în acest mod dintr-un fluid în
repaus un domeniu de forma unei prisme
triunghiulare, orientată arbitrar (fig.2.2), şi
introducând forţele de legătură în centrele
prismei (ca rezultante ale presiunilor pe
fiecare faţă), precum şi forţa masică
m
F


(de direcţie oarecare) aplicată în centrul
prismei, se poate scrie condiţia de echilibru sub forma:
0
2 1
· + + + + +
m d d c b a
F F F F F F
     
(2.2)
Din proiectarea acestei ecuaţii pe axa prismei rezultă:
0
2 1
· −
d d
F F
(2.3)
ceea ce este echivalent cu:
2 1 d d
F F ·
(2.4)
sau
0
2 1
· +
d d
F F
 
(2.5)
iar relaţia (2.2) se reduce la:
( ) ( ) 0 · + + + +
mc c b ma a
F F F F F
    
(2.6)
unde
ma
F

şi
mc
F

sunt componentele forţei
m
F

pe direcţiile forţelor
a
F

şi
c
F

, ale
căror suporturi sunt concurente (fig.2.3). Prisma are dimensiunile a, b, c, d infinitezimale, iar
în procesul de trecere la limită pentru definirea tensiunilor punctiforme ele vor tinde către
12
Fig.2.2.Domeniu prismatic considerat
într-un fluid în repaus.
zero. Ca urmare, s-a putut admite aproximaţia că forţa masică este concurentă cu
a
F

şi
c
F

. În aceste condiţii poligonul forţelor se reduce la figura 2.4.
Triunghiurile A
1
B
1
C
1
(fig.2.2) şi LMN (fig.2.4) sunt asemenea, având laturile
perpendiculare între ele. Condiţia de proporţionalitate a laturilor acestor triunghiuri exprimată
sub forma:
c
F F
b
F
a
F F
mc c b ma a
+
· ·

(2.7)
unde
a m ma
cos A V F α ∆ ρ ⋅ ⋅ ·
,
c m mc
cos A V F α ∆ ρ ⋅ ⋅ ·
(2.8)
în care: A
m
– acceleraţia câmpului forţelor masice; ΔV – volumul prismei; α
a
, α
c
– unghiurile
făcute de
m
F

cu
a
F

, respectiv
c
F

, după amplificare cu 1/d şi trecere la limită duce la
cd
F
lim
cd
F
lim
bd
F
lim
ad
F
lim
ad
F
lim
mc
V
c
V
b
V
ma
V
a
V 0 0 0 0 0 → → → → →
+ · · −
∆ ∆ ∆ ∆ ∆
(2.9)
Deoarece limitele componenţilor forţelor masice sunt nule, relaţiile (2.9) se reduc, în
conformitate cu relaţia (2.1) la
c b a
p p p · ·
(2.10)
ceea ce arată că, în centrul prismei, pe cele trei direcţii normale la feţele acesteia, există
tensiuni având mărimi egale între ele. Întrucât prisma poate avea orice orientare în spaţiu,
menţinându-şi însă poziţia centrului de greutate, rezultă că în centrul ei de greutate acţionează
tensiuni dezvoltate în toate direcţiile, având aceeaşi intensitate. Reprezentând grafic aceste
tensiuni se obţine o sferă egală cu presiunea în acel punct.
2.2. ECUAŢIILE ECHILIBRULUI FLUIDELOR
Legătura dintre valoarea presiunii şi poziţia punctului în care aceasta se exercită este
furnizată de ecuaţiile echilibrului fluidelor, pentru a căror stabilire se consideră domeniul D
ocupat de un fluid în repaus. Prin secţiuni imaginare se delimitează un element paralelipipedic
infinitezimal, pe ale cărui feţe se introduce sistemul de forţe
13
Fig.2.3. Descompunerea forţei masice după
direcţiile forţelor F
a
şi F
c
.
Fig.2.4. Poligonul forţelor
z z y y x x
P d , P d , P d , P d , P d , P d
2 1 2 1 2 1
    
, echivalent cu acţiunea restului masei de fluid asupra
fluidului conţinut în elementul paralelipipedic.
Alegând sistemul de axe carteziene ca în figura 2.5 şi notând cu p presiunea fluidului
în centrul particulei şi cu dx, dy, dz lungimile muchiilor paralelipipedului, forţele de legătură
se exprimă prin relaţiile:
; dydz
dx
x
p
p i P d
x

,
`

.
|


− ·
2
1
 
dydz
dx
x
p
p i P d
x

,
`

.
|


+ − ·
2
2
 
; dxdz
dy
y
p
p j P d
y

,
`

.
|


− ·
2
1
 
dxdz
dy
y
p
p j P d
y

,
`

.
|


+ − ·
2
2
 
(2.11)
; dxdy
dz
z
p
p k P d
z

,
`

.
|


− ·
2
1
 
dxdy
dz
z
p
p k P d
z

,
`

.
|


+ − ·
2
2
 
unde s-a ţinut seama că forţele de legătură sunt normale pe feţele elementului paralelipipedic.
Forţa masică definită de relaţia:
dz dy dx A F d
m
⋅ ⋅ · ρ
 
(2.12)
împreună cu forţele de legătură definite în relaţiile (2.11) asigură echilibrul elementului
paralelipipedic.
Condiţia de echilibru se exprimă astfel:
0
2 1 2 1 2 1
· + + + + + +
m z z y y x x
F d P d P d P d P d P d P d
     
(2.13)
14
Fig.2.5. Domeniu paralelipipedic elementar într-un fluid în
echilibru.
Notând cu X, Y, Z proiecţiile acceleraţiei forţelor masice şi apelând la relaţiile
anterioare, prin proiectarea rezultantei forţelor pe axele carteziene se obţine următorul sistem
de ecuaţii scalare:
0
2 2
0
2 2
0
2 2
· +
,
`

.
|


+ −
,
`

.
|



· +

,
`

.
|


+ −

,
`

.
|



· +
,
`

.
|


+ −
,
`

.
|



dz dy dx Z dxdy
dz
z
p
p dxdy
dz
z
p
p
dz dy dx Y dxdz
dy
y
p
p dxdz
dy
y
p
p
dz dy dx X dydz
dx
x
p
p dydz
dx
x
p
p
ρ
ρ
ρ
(2.14)
După reducerea termenilor asemenea şi împărţirea cu ρdxdydz, sistemul de ecuaţii
anterior se poate scrie sub forma:
x
p
X


·
ρ
1
;
y
p
Y


·
ρ
1
;
z
p
Z


·
ρ
1
(2.15)
Relaţiile (2.15) constituie relaţiile echilibrului fluidelor şi sunt cunoscute sub numele
de ecuaţiile lui Euler din statica fluidelor.
2.3. LEGEA DE VARIAŢIE A PRESIUNII ÎNTR-UN FLUID ÎN ECHILIBRU
Pentru obţinerea legii de variaţie a presiunii într-un fluid în echilibru se rezolvă
sistemul de ecuaţii (2.15). Mai întâi, se poate observa că acest sistem furnizează derivatele
parţiale ale presiunii şi, ca urmare, diferenţiala totală exactă a presiunii dată de relaţia:
dz
z
p
dy
y
p
dx
x
p
dp


+


+


·
se poate exprima sub forma:
( ) Zdz Ydy Xdx ρ dp + + ·
(2.16)
Deoarece membrul drept al relaţiei (2.17) cu ρ, X, Y, şi Z funcţii de x, y, z reprezintă o
formă Plaff de trei variabile, care este o diferenţială totală exactă, rezultă că trebuie să existe o
funcţie F(x, y, z) ale cărei derivate parţiale să fie
X
x
F
ρ ·


;
Y
y
F
ρ ·


;
Z
z
F
ρ ·


(2.17)
15
Relaţiile (2.17) arată că valabilitatea sistemului de ecuaţii (2.15) sau a ecuaţiei
echivalente (2.16) cere ca forţa masică pentru un volum unitar de fluid să derive dintr-un
potenţial de forţe.
Dacă fluidul este incompresibil, ecuaţiei (2.16) îi este suficientă condiţia ca forţa
masică pentru o masă unitară de fluid definită sub forma
Z k Y j X i A
   
+ + ·
să derive dintr-un potenţial de forţe.
În acest caz, notând cu Γ(x, y, z) funcţia şi cu U(x, y, z) potenţialul, se pot scrie
relaţiile:
x
U
x
Γ
X


− ·


·
;
y
U
y
Γ
Y


− ·


·
;
z
U
z
Γ
Z


− ·


·
(2.18)
iar ecuaţia (2.16) devine
Γ · d dp ρ
(2.19)
Soluţia acesteia este de forma:
C p + Γ ·ρ
(2.20)
unde C este constanta de integrare.
Relaţia (2.20) exprimă legea de variaţie a presiunii într-un fluid incompresibil aflat în
echilibru, numită şi legea hidrostaticii.
Suprafeţele formate din punctele în care presiunea are aceeaşi valoare se numesc
suprafeţe izobare.
Din relaţia (2.19) rezultă că dacă presiunea este constantă,
0 · Γ d (2.21)
adică Γ=const. Aşadar suprafeţele izobare sunt şi suprafeţe echipotenţiale.
Ecuaţia diferenţială (2.21) a suprafeţei echipotenţiale, exprimată sub forma:
0 · + + Zdz Ydy Xdx
(2.22)
constituie condiţia de ortogonalitate între forţa masică şi suprafeţele echipotenţiale.
Dacă asupra fluidului în echilibru nu acţionează forţe masice, adică X = Y = Z = 0,
ecuaţia (2.19) devine
0 · dp
(2.23)
16
de unde, prin integrare, rezultă p = const.
Deci presiunea este independentă de poziţia punctului considerat în fluidul în
echilibru. În practică, acest caz se întâlneşte la gazele aflate în repaus în câmpul gravitaţional,
când acestea ocupă înălţimi mici.
2.3.1. Legea de variaţie a presiunii într-un gaz aflat în repaus
sub acţiunea gravitaţiei
În cazul unui gaz aflat în echilibru în câmpul gravitaţional terestru ocupând înălţimi
mari, acţiunea forţei masice nu mai este neglijabilă şi ecuaţia diferenţială a presiunii (2.19) se
exprimă astfel:
gdz dp ρ − ·
(2.24)
Pentru gazul aflat în repaus la temperatură constantă, relaţia anterioară devine:
dz
p
g
p
dp
0
0
ρ
− ·
(2.25)
Integrând această ecuaţie între limitele p
1
(z
1
) şi p(z) se obţine:
( )
1
1
z z
p
g
o
o
e p p
− −
·
ρ
(2.26)
Deci, într-un gaz în repaus izoterm presiunea variază exponenţial cu cota punctului
considerat.
Relaţia (2.26) permite calcularea presiunii statice sau dinamice de talpă a unei sonde
de gaze.
În cazul aerului atmosferic, relaţia (2.26), scrisă sub forma:
o
H
z z
e p p
1
1


·
(2.27)
unde H
o
= p
o

o
, poartă numele de formula barometrică.
În expresia lui H
o
, p
o
este presiunea atmosferică măsurată la suprafaţa solului (z = 0),
iar γ
o
este greutatea specifică a aerului la umiditatea medie şi la temperatura corespunzătoare
locului şi momentului efectuării măsurătorii.
17
2.3.2. Legea de variaţie a presiunii într-un lichid aflat în repaus
sub acţiunea gravitaţiei
Particularizarea ecuaţiei generale a staticii fluidelor pentru câmpul gravitaţional,
pentru care
0 · X ; 0 · Y ; 0 · Z
conduce la relaţia
dz g dp ρ − ·
(2.28)
Pentru un lichid omogen, integrarea ecuaţiei (2.28)
între punctele M
0
(x, z
0
), în care presiunea are valoarea p
o
,
şi punctul M(x, z) (fig.2.6) conduce la expresia:
( ) gh z z g p p
o o
ρ ρ · − − · −
(2.29)
şi la concluziile:
• diferenţa de presiune între două puncte este egală cu greutatea unei
coloane de fluid de înălţime egală cu diferenţa de cotă dintre cele două puncte şi
secţiune egală cu unitatea;
• suprafaţa liberă a unui lichid este orizontală, deoarece dacă p = p
o
, z
= z
o
;
• suprafeţele izobare sunt orizontale;
• presiunea creşte liniar cu creşterea adâncimii;
• valoarea presiunii într-un punct M oarecare din spaţiu ce conţine
fluide cu densităţi diferite ρ
1
, ρ
2
, ..., ρ
n
, pe înălţimile h
1
, h
2
, ..., h
n
va fi:

·
·
n
i
i i M
gh p
1
ρ
(2.30)
În cazul fluidelor compresibile şi acceptării unui proces izoterm, făcând apel la ecuaţia
de stare:
p
p
o
o
ρ
ρ ·
(2.31)
integrarea ecuaţiei (2.28) conduce la următoarea distribuţie de presiune:
18
Fig.2.6. Fluid în repaus
în câmp gravitaţional.
( )
]
]
]

− − ·
o
o
o
o
z z g
p
p p
ρ
exp
(2.32)
2.4. FORŢE DE PRESIUNE PE SUPRAFEŢE
Presiunea gazelor sau a lichidelor pe suprafeţe constituie un sistem de forţe distribuite
având următoarele caracteristici: direcţia normală la suprafaţa considerată, sensul de la fluid
spre acea suprafaţă, iar mărimea raportată la aria elementului de suprafaţă egală cu presiunea.
Sistemul forţelor distribuite dat de presiunea fluidelor este echivalent fie cu rezultanta
forţelor din sistem, în cazul când suprafaţa este plană sau curbă cu centru sau axă de simetrie,
fie cu două forţe situate în plan central sau cu o forţă şi un moment, în cazul suprafeţei curbe
oarecare. Forţele sistemului redus echivalent acestui sistem de forţe distribuite se numesc
forţe de presiune.
2.4.1. Forţe de presiune pe o suprafaţă plană
Pentru dimensionarea la rezistenţă a rezervoarelor de fluid este necesară cunoaşterea
solicitării suprafeţelor rezervoarelor de către fluidul depozitat. În acest sens va fi studiat cazul
lichidelor şi gazelor sub presiune aflate în echilibru sub acţiunea gravitaţiei.
În scopul determinării forţei
de presiune pe o suprafaţă plană, s-a
considerat un vas în care se află un
lichid în echilibru în contact cu aerul
atmosferic. Pentru determinarea forţei
de presiune pe această suprafaţă s-a
ales în mod arbitrar un element de
suprafaţă dS, pe care presiunea este
constantă.
Pe acest element infinitezimal
de suprafaţă presiunea are mărimea:
dS h pdS dP γ · ·
(2.33)
Mărimea forţei de presiune se obţine integrând ecuaţia (2.33):
19
Fig.2.7. Suprafaţă plană în contact
cu un lichid în repaus.

·
S
dS h P γ
(2.34)
Ştiind că h = y sinα, relaţia devine:

·
S
dS y P α γ sin
(2.35)
Notând cu G(x
G
, y
G
) centrul de greutate al suprafeţei S, se poate scrie:
S p S h S y P
G G G
· · · γ α γ sin
(2.36)
unde cu h
G
şi p
G
s-au notat adâncimea şi presiunea corespunzătoare centrului de greutate al
suprafeţei.
Punctul de aplicaţie al forţei de presiune se numeşte centru de presiune şi se notează
cu C(x
C
, y
C
). Coordonatele acestuia se determină din ecuaţiile de momente faţă de axele Ox şi
Oy, scrise sub forma:
∫ ∫
· · ⋅
S S
C
dS y dP y y P
2
sin α γ
∫ ∫
· · ⋅
S S
C
dS xy dP x x P α γ sin
de unde se poate deduce:

·
S
C
dP y
P
y
1
respectiv

·
S
C
dP x
P
x
1
Integralele din aceste relaţii reprezintă momentul de inerţie al suprafeţei S în raport cu
axa Ox:

·
S
xx
dS y I
2
respectiv momentul centrifugal:

·
S
xy
dS xy I
iar coordonatele centrului de presiune se exprimă astfel:
S y
I
x
G
xy
C
·
;
S y
I
y
G
xx
C
·
(2.37)
Deoarece momentele de inerţie din relaţiie (2.37) depind de adâncimea la care se află
centrul de greutate şi de poziţia suprafeţei S, acestea se exprimă apelând la teorema lui
Steiner:
S y I I
G XX xx
2
+ ·
20
şi la analoga ei:
S y x I I
G G xy
XY
+ ·
în care I
XX
şi I
XY
sunt momentele de inerţie şi centrifugal definite faţă de axele ce au
originea în G şi sunt paralele cu axele Ox şi Oy.
Astfel, relaţiile (2.37) devin:
S y
I
x x
G
XY
G C
+ ·
(2.38)
S y
I
y
G
XX
G C
+ · y
(2.39)
Conform relaţiei (2.39), centrul de presiune este situat mai jos decât centrul de
greutate, diferenţa reducându-se odată cu creşterea ordonatei y
G
a centrului de greutate. Prin
micşorarea unghiului α centrul de presiune se apropie de centrul de greutate şi coincide cu
acesta atunci când planul devine orizontal (α = 0).
Dacă rezervorul din figura 2.7. este închis şi conţine un gaz la presiunea p
g
, forţa de
presiune pe suprafaţa S este dată de relaţia
S p P
g
·
iar centrul de presiune coincide cu centrul de greutate.
2.4.2. Forţe de presiune pe suprafeţe curbe
În scopul determinării sistemului de
forţe echivalent, în fig. 2.8 se consideră un
vas care are un perete curb şi este plin cu
lichid aflat în repaus sub acţiunea gravitaţiei.
Pe suprafaţa curbă ABC forţele elementare
ale sistemului variază ca mărime şi ca
direcţie.
Unui element de suprafaţă dS ales
arbitrar îi revine forţa de presiune:
21
Fig.2.8. Acţiunea forţelor pe suprafaţa curbă
dS z n dS p n P d γ
 
· ·
(2.40)
unde n

este versorul normalei ridicată în centrul elementului de suprafaţă, iar z – cota
punctului în care este ridicată normala.
Alegând sistemul cartezian care să conţină axele Ox şi Oy în planul suprafeţei libere,
iar axa Oz verticală descendentă şi notând cu n
x
, n
y
şi n
z
cosinusurile directoare ale
normalei, în urma proiectării relaţiei (2.40) pe axele carteziene se obţin ecuaţiile:
dS n z dP
x x
γ ·
;
dS n z dP
y y
γ ·
;
dS n z dP
z z
γ ·
(2.41)
Deoarece n
x
dS = dS
x
, n
y
dS = dS
y
, n
z
dS = dS
z
, în urma integrării ecuaţiile (2.41) devin:

·
x
S
x x
dS z P γ
;

·
y
S
y y
dS z P γ
;

·
z
S
z z
dS z P γ
(2.42)
unde S
x
, S
y
şi S
z
sunt ariile suprafeţelor plane OAC, BOC şi AOB, care reprezintă proiecţiile
suprafeţei curbe ABC pe cele trei plane carteziene.
Ţinând seama de faptul că primele două integrale din (2.42) reprezintă momentele
statice ale suprafeţelor OAC, BOC, iar cea de-a treia reprezintă volumul vasului, se poate scrie
G V P
S p S z P
S p S z P
z
y Gy y Gy y
x Gx x Gx x
· ·
· ·
· ·
γ
γ
γ
(2.43)
Dacă normalele suprafeţei curbe converg (în cazul suprafeţelor cu centru sau axă de
simetrie), va exista doar o forţă unică, a cărei mărime este
2 2 2
z y x
P P P P + + ·
Dacă vasul din fig. 2.8 este închis şi conţine un gaz la presiunea p
g
, atunci intensităţile
forţelor se calculează cu relaţiile:
x g x
S p P ·
; y g y
S p P ·
; z g z
S p P ·
(2.44)
22
2.5. ECHILIBRUL RELATIV AL FLUIDELOR
În cazul fluidului aflat într-un vas în
mişcare apare problema echilibrului fluidului
relativ la un sistem mobil de axe. Aceasta se
caracterizează prin valori nule pentru vectorii
viteză relativă
r
v

şi acceleraţie relativă
r
a

.
Dacă se consideră că fluidul are o
mişcare relativă faţă de triedrul mobil Oxyz şi
una absolută faţă de triedrul fix O
1
x
1
y
1
z
1
, o
particulă de fluid situată la un moment dat în
punctul M este poziţionată de vectorii de poziţie
r

(faţă de sistemul mobil) şi
1
r

(faţă de
sistemul fix). Notând cu
o
r

vectorul de poziţie
al originii O faţă de O
1
se poate scrie:
r r r
o
  
+ ·
1 (2.45)
Vectorii
o
r , r
 
1
şi r

sunt funcţii de timp, iar versorii k , j , i
  
ai triedrului Oxyz sunt
variabili. După derivarea relaţiei (2.45) se obţine:
t
r
r
dt
r d
dt
r d
o


+ × + ·

 


ω
1
(2.46)
unde ω

este viteza unghiulară în jurul unei axe instantanee care trece prin O.
Viteza absolută se exprimă astfel:
r o a
v r v v
    
+ × + · ω
în care
o
v

este viteza originii O, iar
r
v

- viteza particulei relativ la originea O.
După derivare se poate scrie:
( )
t
v
v
t
r
r r
dt
d
dt
v d
dt
v d
r
r
o a


+ × +


× + × × + × + ·

 

   
  
ω ω ω ω
ω
(2.47)
sau
( )
r r o a
a v r r
dt
d
a a
      

 
+ × + × × + × + · ω ω ω
ω
2 (2.48)
23
Fig.2.9. Poziţionarea unei particule faţă
de sistemele de axe fix şi mobil.
unde a
a

este acceleraţia absolută, o
a

- acceleraţia originii O a sistemului mobil faţă de
sistemul fix de axe, iar
r
a

- acceleraţia relativă.
Relaţia (2.48) se mai poate scrie sub forma
r c t a
a a a a
   
+ + ·
unde
( ) r r
dt
d
a a
o t
   

 
× × + × + · ω ω
ω
(2.49)
este acceleraţia de transport, iar
r c
v a
  
× · ω 2
este acceleraţia lui Coriolis.
Atunci când fluidul se află în echilibru relativ (
, v
r
0 ·


0 ·
r
a

), acceleraţia absolută
este egală cu acceleraţia de transport.
2.5.1. Ecuaţia echilibrului relativ al lichidelor
Dacă din lichidul care se află în
echilibru relativ se detaşează o particulă
de formă paralelipipedică de dimensiuni
infinitezimale, lichidul aflat în acest
domeniu paralelipipedic trebuie să
rămână în starea de echilibru relativ,
adică forţele de legătură, forţa masică şi
forţa de inerţie definită astfel
dz dy dx a F d
i i


ρ − ·
(2.50)
trebuie să se echilibreze, condiţie care
se poate scrie:
0
2 1 2 1 2 1
· + + + + + + +
i m z z y y x x
F d F d P d P d P d P d P d P d
       
(2.51)
După înlocuirea forţelor cu expresiile corespunzătoare, ecuaţia (2.51) poate fi scrisă în
felul următor:
24
Fig.2.10. Domeniu paralelipipedic infinitezimal.
dz dy dx a A
z
p
k
y
p
j
x
p
i
i ]
]
]

− +

,
`

.
|


+


+




   
ρ ρ
(2.52)
Ţinând seama că gradientul este definit astfel:
z
p
k
y
p
j
x
p
i p grad


+


+


·
  
(2.53)
relaţia (2.52) devine
( ) r r
dt
d
a p grad A
o
   



× × + × + · − ω ω
ω
ρ
1
(2.54)
cunoscută sub numele de ecuaţia echilibrului relativ al lichidelor.
2.5.2. Echilibrul relativ al lichidului dintr-un vas aflat în mişcare de rotaţie
uniformă în jurul unei axe verticale
Cazul acesta se caracterizează prin:
. const · ω

, deci 0 ·
dt


Dacă se alege originea ca în figură,
0 ·
o
a

şi g A


· .
Ecuaţia echilibrului relativ al lichidelor ia forma:
( ) r p grad g
    
× × · − ω ω
ρ
1
(2.55)
Ştiind că
( ) ( ) ( ) r z r r r
2
ω ω ω ω ω ω ω ω ω − · ⋅ − ⋅ · × ×
         
,
relaţia (2.55) se poate scrie
r z p grad g
2
1
ω ω ω
ρ
− · −
 
(2.56)
25
Fig.2.11. Vas cu lichid aflat în mişcare
de rotaţie uniformă în jurul
unei axe verticale.
Proiectarea acestei ecuaţii pe cele trei axe mobile duce la obţinerea următorului sistem
de ecuaţii
x
x
p
2
1
ω
ρ
− ·



;
y
y
p
2
1
ω
ρ
− ·



; (2.57)
0
1
·


− −
z
p
g
ρ

de unde rezultă
x
x
p
2
ω ρ ·


;
y
y
p
2
ω ρ ·


;
g
z
p
ρ − ·


Diferenţiala presiunii se poate scrie sub forma
( ) dz g ydy xdx dp ρ ω ρ − + ·
2
(2.58)
Considerând lichidul incompresibil şi integrând ecuaţia anterioară se obţine
C z
y x
p + −
+
· γ ρ ω
2
2 2
2
(2.59)
unde C este constantă de integrare.
Dacă proiecţia vectorului r

în planul xOy se notează cu R, se poate scrie R
2
= x
2
+y
2
,
iar relaţia (2.59) devine
C z
g
R
p +

,
`

.
|
− ·
2
2 2
ω
γ
(2.60)
Conform acestei ecuaţii, toate suprafeţele izobare sunt paraboloizi de rotaţie în jurul
axei Oz.
Dacă se notează cu z
o
cota vârfului paraboloidului, care corespunde lui R = 0, din
ecuaţia (2.60) se obţine expresia
0 0
z p C γ + ·
iar ecuaţia presiunii devine
( )
2
2 2
0 0
R
z z p p
ω ρ
γ + − + · (2.61)
26
care constituie legea de variaţie a presiunii în lichidul aflat în echilibru relativ.
Pentru p = p
0
, ecuaţia (2.69) ia forma
g
R
z z
2
2 2
0
ω
+ ·
(2.62)
şi reprezintă ecuaţia suprafeţei libere.
Atunci când se cunoaşte înălţimea h
0
ocupată de lichidul aflat în repaus în vasul de
diametru D, din condiţia de conservare a volumului lichidului din vas

·
2 /
0
0
2
2
4
D
dR R z h
D
π
π
se determină valoarea cotei z
0
8 2
2 2
0 0
D
g
h z
ω
− ·
iar ecuaţia suprafeţei libere devine

,
`

.
|
− + ·
8 2
2
2
2
0
D
R
g
h z
ω
(2.63)
2.5.3. Echilibrul relativ al lichidului dintr-un vas
aflat în mişcare de translaţie uniformă
Ştiind că particularităţile acestui caz sunt
const a a
o
· ·
 
, 0 · ω

, g A


· , ecuaţia
echilibrului relativ al lichidelor devine
a p grad g
 
· −
ρ
1
(2.64)
Dacă se proiectează această ecuaţie pe axele
mobile, se obţine sistemul de ecuaţii
0
1
·



x
p
ρ
;
a
y
p
·



ρ
1
;
0
1
·


− −
z
p
g
ρ
(2.65)
de unde rezultă
0 ·


x
p
;
a
y
p
ρ − ·


;
g
z
p
ρ − ·


sau
27
Fig.2.12. Vas cu lichid aflat în mişcare
de translaţie uniform accelerată
( ) dz g dy a dp + − · ρ
(2.66)
ecuaţie a cărei soluţie se obţine în urma integrării (pentru ρ = const):
( ) C z g y a p + + − · ρ
(2.67)
şi arată că suprafeţele izobare sunt plane paralele, cu panta -a/g.
Dacă se cunoaşte înălţimea h
o
a lichidului aflat în repaus în vasul de diametru D şi
înălţime l, ecuaţiile parametrice
x x ·
;
0 · y
;
l
g
a
h z
2
0
+ ·
ale dreptei rezultate din intersecţia suprafeţei libere cu planul xOz, împreună cu ecuaţia (2.67)
scrisă pentru condiţia p=p
0
permit determinarea constantei C:
l
a
h g p C
2
0 0
ρ ρ + + ·
iar ecuaţia (2.67) devine:
( ) z h g y a p p − +
,
`

.
|
− + ·
0 0
2
1
ρ ρ
(2.68)
din care, punând condiţia p = p
0
, se poate scrie ecuaţia suprafeţei libere
0
2
1
h y
g
a
z +
,
`

.
|
− ·
(2.69)
Capitolul 3
CINEMATICA FLUIDELOR
3.1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE CINEMATICA FLUIDELOR
3.1.1. Parametrii cinematici ai mişcării unui fluid
28
Parametrii cinematici ai unei particule oarecare dintr-un fluid în mişcare sunt: vectorul
de poziţie r , viteza v

şi acceleraţia a

, legaţi între ei prin relaţiile:
dt
dz
k
dt
dy
j
dt
dx
i
dt
r d
v
  


+ + · ·
(3.1)
2
2
2
2
2
2
2
2
dt
z d
k
dt
y d
j
dt
x d
i
dt
r d
dt
v d
a
  
 

+ + · · ·
Mişcarea unui fluid este cunoscută atunci când se cunoaşte legea de variaţie a unuia
dintre cei trei parametri cinematici.
Conform metodei Lagrange, determinarea parametrilor cinematici se realizează prin
studierea mişcării şi obţinerea legii de variaţie a vectorului de poziţie în raport cu
coordonatele x
0
, y
0
, z
0
ale poziţiei iniţiale a particulei – numite variabile Lagrange – şi cu
timpul t:
( ) t z y x f r , , ,
0 0 0 1
·

(3.2)
pe baza căreia se determină viteza şi acceleraţia.
Metoda Euler constă în stabilirea legii de variaţie a vitezei particulei în timp şi
spaţiu:
( ) t z y x f v , , ,
2
·

(3.3)
Proiecţiile vitezei pe cele trei axe, notate cu v
x
, v
y
, v
z
şi numite variabilele Euler, sunt utilizate
la determinarea vectorului de poziţie şi acceleraţiei:
∫ ∫ ∫
+ + · dt v k dt v j dt v i r
z y x
  

(3.4)

,
`

.
|


+


+


+


+
+

,
`

.
|


+


+


+


+

,
`

.
|


+


+


+


·
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
k
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
j
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
i a
z
z
z
y
z
x
z
y
z
y
y
y
x
y
x
z
x
y
x
x
x

 

(3.5)
3.1.2. Câmp de viteze
Mulţimea vectorilor viteză asociaţi particulelor unui fluid în mişcare, la un moment
dat, se numeşte câmp de viteză.
Mişcarea unui fluid este staţionară sau nestaţionară după cum câmpul vitezelor este
invariabil sau variabil în timp.
3.1.3. Linie de curent
Locul geometric al punctelor în care vectorii de viteză ai particulelor de fluid sunt
tangenţi se numeşte linie de curent.
Dacă un element vectorial de linie de curent se notează cu s d , iar viteza fluidului în
originea elementului s d

de notează cu v

, ecuaţia vectorială a liniei de curent se scrie
astfel:
29
0 · × s d v
 
sau
( ) ( ) ( ) dx v dy v k dz v dx v j dy v dz v i
y x x z z y
− + − + −
  
echivalentă cu ecuaţiile scalare ale liniei de curent:
dz
v
dy
v
dx
v
z y
x
· ·
(3.6)
3.1.4. Tub de curent
Mulţimea liniilor de curent care trec printr-o linie curbă închisă conţinută în domeniul
mişcării formează o suprafaţă tubulară care mărgineşte un domeniu tubular numit tub de
curent. Vitezele fiind tangente la peretele tubului de curent, acesta se comportă ca o suprafaţă
impermeabilă, nefiind traversat de curent.
Suprafaţa tubului de curent are caracter de instantaneitate.
3.1.5. Fluxul vitezei
Dacă în domeniul fluidului în mişcare, pe o suprafaţă S se consideră elementul
infinitezimal de suprafaţă dS, fluxul vitezei v

relativ la acest element se numeşte debit
volumic de fluid şi se exprimă astfel:
∫ ∫
· ⋅ ·
S S
n
dS v dS n v Q
 
(3.7)
unde n

este versorul normalei elementului de suprafaţă, iar v
n
este proiecţia vitezei pe
normala n.
Viteza medie se obţine astfel:
S
Q
v
m
·
iar debitul masic, respectiv debitul gravific se exprimă în felul următor
Q M ρ ·
,
Q G γ ·
(3.8)
3.1.6. Rotorul vitezei
Vectorul

,
`

.
|





+
,
`

.
|





+

,
`

.
|





·
y
v
x
v
k
x
v
z
v
j
z
v
y
v
i v rot
x
y z x
y z
  

(3.9)
reprezintă rotorul vitezei unei particule de fluid şi corespunde existenţei unei mişcări de
rotaţie în jurul unui punct propriu particulei.
Mişcarea particulei la care rotorul vitezei este diferit de zero în orice punct se numeşte
mişcare rotaţională.
Atunci când în orice punct al domeniului mişcării unui fluid rotorul vitezei este nul,
mişcarea se numeşte mişcare irotaţională sau potenţială şi este caracterizată prin condiţia:
0 · v rot

(3.10)
30
care este îndeplinită dacă există o funcţie φ(x, y, z, t) astfel încât
z
v
y
v
x
v
z y x


·


·


·
ϕ ϕ ϕ
; ;
(3.11)
sau vectorial
ϕ grad v ·

(3.12)
Funcţia φ(x, y, z, t) se numeşte potenţial de viteză.
3.2. MIŞCAREA DE DEFORMAŢIE A UNEI PARTICULE DE FLUID
În cazul general, mişcarea unei particule de
fluid este rezultanta a trei mişcări: de translaţie, de
rotaţie şi de deformaţie. Atunci când particula este
nedeformabilă, ea se comportă ca un solid rigid a cărui
mişcare este compusă doar din translaţie şi rotaţie.
Se consideră o particulă paralelipipedică de
fluid în mişcare, raportată la două sisteme de
coordonate: O
1
x
1
y
1
z
1
– fix şi Oxyz – mobil. Se notează
laturile paralelipipedului cu l, m, n.
Viteza punctului P’ se poate exprima astfel:
n
z
v
m
y
v
l
x
v
v v


+


+


+ ·
  

'
(3.13)
După introducerea vectorilor de poziţie
r , r , ' r
p
  
se poate scrie că r r ' r
p
  
+ · , iar viteza
punctului P’ se scrie astfel:
( ) ( ) ( )
y x x z z y p p
l m k n l j m n i v r v v ω ω ω ω ω ω ω − + − + − + · × + ·
  
    
*
(3.14)
Proiectând pe cele trei axe, se poate scrie:
n
z
v
m
y
v
l
x
v
v v
n
z
v
m
y
v
l
x
v
v v
n
z
v
m
y
v
l
x
v
v v
z z z
z z
y y y
y y
x x x
x x


+


+


+ · ′


+


+


+ · ′


+


+


+ · ′
(3.15)
şi
y x z z
x z y y
z y x x
l m v v
n l v v
m n v v
ω ω
ω ω
ω ω
− + ·
− + ·
− + ·
*
*
*
(3.16)
Drept urmare, proiecţiile vitezei punctului P’ pe cele trei axe vor avea forma:
31
Fig.3.1. Particulă paralelipipedică
de fluid în mişcare.
y x
y z z x z
z z
x z
zx y y z y
y y
z y
z x x
y
x
x x
m m m
z
v
y
v
l
x
v
z
v
n
z
v
v v
n l l
y
v
x
v
n
z
v
y
v
m
y
v
v v
m n n
x
v
z
v
m
y
v
x
v
l
x
v
v v
ω ω
ω ω
ω ω
− +

,
`

.
|


+


+

,
`

.
|


+


+


+ · ′
− +

,
`

.
|


+


+

,
`

.
|


+


+


+ · ′
− +

,
`

.
|


+


+

,
`

.
|


+


+


+ · ′
2
1
2
1
2
1
2
1
2
1
2
1
(3.17)
Componentele vitezei mişcării de deformaţie se pot scrie astfel:
m
z
v
y
v
l
x
v
z
v
n
z
v
v
l
y
v
x
v
n
z
v
y
v
m
y
v
v
n
x
v
z
v
m
y
v
x
v
l
x
v
v
y z z x z
zd
zx y y z y
yd
z x x
y
x
xd

,
`

.
|


+


+
,
`

.
|


+


+


·

,
`

.
|


+


+

,
`

.
|


+


+


·

,
`

.
|


+


+

,
`

.
|


+


+


·
2
1
2
1
2
1
2
1
2
1
2
1
(3.18)
Cunoscând expresiile coeficienţilor de deformaţie liniară:
z
v
c
y
v
b
x
v
a
z y
x


·


·


· ; ;
(3.19)
şi pe cele ale coeficienţilor de deformaţie unghiulară:

,
`

.
|


+


·
,
`

.
|


+


·

,
`

.
|


+


·
y
v
x
v
x
v
z
v
z
v
y
v
x
y z x
y z
2
1
;
2
1
;
2
1
γ β α
(3.20)
şi introducându-le în relaţiile (3.18), acestea iau forma:
m l cn v l n m b v n m l a v
zd yd xd
α β γ α β γ + + · + + · + + · ; ;
(3.21)
3.3. ECUAŢIA CONTINUITĂŢII
Fluidul în mişcare se supune principiului conservării masei şi principiului
continuităţii. Formularea matematică a principiului conservării luând în considerare atributul
continuităţii duce la ecuaţia de bilanţ masic cunoscută sub numele de ecuaţia continuităţii.
Exprimând matematic principiul conservării materiei relativ la un element de volum se
obţine ecuaţia diferenţială a continuităţii, cunoscută sub numele de ecuaţia microscopică a
continuităţii. În urma integrării acestei ecuaţii pentru un volum finit de fluid se obţine ecuaţia
macroscopică a continuităţii.
Ecuaţia de bilanţ masic se poate scrie astfel:
masa intrată – masa ieşită + masa datorată surselor = masa acumulată (3.22)
3.3.1. Ecuaţia microscopică a continuităţii
Pentru stabilirea ecuaţiei continuităţii se consideră elementul paralelipipedic de
dimensiuni infinitezimale, pentru care densitatea fluidului s-a notat cu ρ, iar componentele
vitezei în punctul P s-au notat cu v
x
, v
y
, v
z
. În acest caz, ţinând cont de absenţa surselor,
ecuaţia de bilanţ ia forma:
32
( )
( )
¹
'
¹
+
]
]
]



+ − + + dydz dx
x
v
v dt dy dx v dz dx v dz dy v
x
x z y x
ρ
ρ ρ ρ ρ
( ) ( )
dz dy dx dz dy dx dt
t
dt dxdy dz
z
v
v dxdz dy
y
v
v
z
z
y
y
ρ
ρ
ρ
ρ
ρ
ρ
ρ

,
`

.
|


+ ·
·
¹
'
¹
]
]
]



+ +
]
]
]



+ +
(3.23)
După reduceri şi simplificări se obţine ecuaţia microscopică a continuităţii exprimată
în coordonate carteziene:
( ) ( ) ( ) 0 ·


+


+


+


t
p
v
z
v
y
v
x
z y
x
ρ ρ ρ
(3.24)
Dacă mişcarea fluidului este axial simetrică, se foloseşte ecuaţia continuităţii în
coordonate cilindrice:
( ) ( ) ( ) 0
1 1
·


+


+


+


t
v
z
v
r
v r
r r
z r
ρ
ρ ρ
θ
ρ
θ (3.25)
iar dacă este radial sferică, se foloseşte ecuaţia continuităţii în coordonate sferice:
( ) ( ) ( ) 0
sin
1
sin
sin
1 1
2
2
·


+


+


+


t
v
r
v
r
v r
r r
r
ρ
ρ
θ ϕ
ϕ ρ
ϕ ϕ
ρ
θ ϕ
(3.26)
3.3.2. Ecuaţia macroscopică a continuităţii
În urma integrării ecuaţiei microscopice a continuităţii pe un volum V se obţine
ecuaţia macroscopică:
2 1
M M
dt
dm
− · (3.27)
unde m este masa totală a fluidului din volumul V la timpul t, iar M
1
, M
2
sunt debitele masice
care intră, respectiv care ies în/din volumul V prin frontiera care mărgineşte acest domeniu.
Dacă mişcarea este unidimensională, ecuaţia se scrie:
2 2 2 1 1 1
A v A v
dt
dm
ρ ρ − · (3.28)
unde v este viteza medie pe suprafaţa de arie A, iar indicii 1,2 reprezintă suprafaţa de intrare
sau de ieşire a domeniului considerat.
În cazul mişcării staţionare, ecuaţia se reduce la:
33
2 2 2 1 1 1
A v A v ρ ρ ·
Capitolul 4
DINAMICA FLUIDELOR PERFECTE
4.1. ECUAŢIA MICROSCOPICĂ A MIŞCĂRII FLUIDELOR PERFECTE
Pentru stabilirea acestei
ecuaţii se consideră elementul
paralelipipedic de volum de
dimensiuni infinitezimale din
figura 4.1, care aparţine unui fluid
perfect în mişcare. Dacă viteza
centrului paralelipipedului se
notează cu v

, iar acceleraţia
centrului său se notează cu a

,
conform principiului al doilea al
mecanicii se poate scrie:
dz dy dx
dt
v d
F d
i


ρ − ·

(4.1)
iar condiţia de echilibru dinamic este:
i m z z y y x x
F d F d P d P d P d P d P d P d
      
− · + + + + + +
2 1 2 1 2 1
(4.2)
care, după efectuarea reducerilor şi simplificărilor, duce la:
p A
dt
v d
∇ − ·
ρ
1


(4.3)
cunoscută sub numele de ecuaţia microscopică a dinamicii fluidelor perfecte.
Admiţând că masa elementului de volum este constantă în timpul dt şi ştiind că
produsul dintre masă şi viteză se numeşte impuls, rezultă
( ) dz dy dx
dt
v d
dz dy dx v
dt
d


ρ ρ · (4.4)
ecuaţie numită ecuaţia impulsului şi care exprimă teorema microscopică a impulsului.
Sub formă scalară se poate scrie:
34
Fig.4.1. Domeniu paralelipipedic elementar
z
p
Z
dt
dv
y
p
Y
dt
dv
x
p
X
dt
dv
z y
x


− ·


− ·


− ·
ρ ρ ρ
1
;
1
;
1
(4.5)
iar proiecţiile acceleraţiei dt / v d a
 
· se pot exprima sub forma:
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
dt
dv
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
dt
dv
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
dt
dv
z
z
z
y
z
x
z z
y
z
y
y
y
x
y y
x
z
x
y
x
x
x x


+


+


+


·


+


+


+


·


+


+


+


·
(4.6)
din care rezultă ecuaţiile lui Euler din dinamica fluidelor perfecte:
z
p
Z
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
y
p
Y
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
x
p
X
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
z
z
z
y
z
x
z
y
z
y
y
y
x
y
x
z
x
y
x
x
x


− ·


+


+


+




− ·


+


+


+




− ·


+


+


+


ρ
ρ
ρ
1
1
1
(4.7)
4.2. ECUAŢIA MACROSCOPICĂ A MIŞCĂRII FLUIDELOR PERFECTE
În urma integrării ecuaţiei microscopice a dinamicii fluidelor perfecte pe volumul V
mărginit de suprafaţa S de arie A se obţine ecuaţia macrosopică a mişcării fluidelor perfecte.
După multiplicarea ecuaţiei microscopice a mişcării cu ρdV, aceasta se integrează pe
volumul V, obţinând în final
∫ ∫ ∫
∇ − ·
V V V
dV p dV A dV
dt
v d
ρ ρ


(4.8)
Ştiind că impulsul fluidului din volumul V este

·
V
dV v I


ρ
(4.9)
se poate observa uşor că membrul drept al ecuaţiei (4.8) este dt / I d

.
Scriind că
( ) ( )
( ) ( ) ( ) [ ] v v v v k v v j
v v i
t
v
v v
t
v
dt
v d
z y
x
  






 
 
ρ ρ ρ
ρ ρ ρ ρ ρ
⋅ ∇ − ∇ ⋅ + ∇ ⋅ +
+ ∇ ⋅ +


· ∇ ⋅ +


·
(4.10)
şi ţinând seama că
( )
t
v


− · ⋅ ∇
ρ
ρ

rezultă că
( ) ( ) ( ) ( ) v v k v v j v v i v
t dt
v d
x y x








ρ ρ ρ ρ ρ ∇ ⋅ + ∇ ⋅ + ∇ ⋅ +


· (4.11)
care după înlocuirea în membrul stâng al ecuaţiei (4.8) duce la
35
( ) ( ) ( ) ( )
∫ ∫ ∫ ∫
⋅ + ⋅ − ⋅ −


·
A
z
A
y
A
x
V
dA n v v k dA n v v j dA n v v i dV v
t dt
I d  

 

 



ρ ρ ρ ρ
care se mai poate scrie
( ) ( )
∫ ∫
⋅ −


·
A V
dA n v v dV v
t dt
I d    

ρ ρ
Ştiind că
∫ ∫
− · ∇
V A
dA n p dV p

ecuaţia (4.11) devine
( ) ( )
∫ ∫ ∫ ∫
+ · ⋅ −


·
A V A V
dA n p dV g dA n v v dV v
t dt
I d      

ρ ρ ρ
(4.12)
Ea reprezintă ecuaţia macroscopică a mişcării fluidelor perfecte şi exprimă teorema
impulsului. Conform acestei teoreme, variaţia în raport cu timpul a impulsului unei mase de
fluid care ocupă volumul V este egală cu suma forţelor masice şi a rezultantei presiunilor pe
suprafaţa de control S care mărgineşte domeniul de control al acestui volum.
4.3. TEOREMA MOMENTULUI IMPULSULUI
Pentru demonstrarea acestei teoreme, în domeniul fluidului în mişcare se consideră o
particulă paralelipipedică al cărei volum este dV şi al cărei centru este situat la distanţa r

faţă
de originea O.
Momentul impulsului masei totale de fluid faţă de originea O este definit de relaţia:

× ·
V
dV v r M ρ
 

(4.13)
Derivând această relaţie în raport cu timpul şi ţinând seama că masa elementară se
conservă, se obţine:
∫ ∫
× + × ·
V V
dV
dt
v d
r dV v
dt
r d
dt
M d
ρ ρ

 


Ştiind că
v
dt
r d 

·
, produsul vectorial al primei integrale din membrul drept este nul şi ca
atare

× ·
V
dV
dt
v d
r
dt
M d
ρ



(4.14)
iar termenul din membrul drept al acestei ecuaţii reprezintă momentul forţei de inerţie cu
semn negativ. Conform condiţiei de echilibru dinamic relativ la momentele forţelor se obţine:
m p
M M
dt
M d
 

+ · (4.15)
unde

× ·
A
p
dA p n r M
 

36
reprezintă momentul forţelor de presiune ce acţionează pe suprafaţa S de arie A, iar

× ·
V
m
dV A r M ρ



constituie momentul forţelor masice.
Introducând expresiile celor două momente în ecuaţia (4.14), aceasta se poate scrie
( ) ( )
m p
V A V
M M dQ v r dV v r
t
dV
dt
v d
r
dt
M d
 
   



+ · × − ×


· × ·
∫ ∫ ∫
ρ ρ ρ
(4.16)
care exrimă teorema impulsului. Potrivit acesteia, derivata momentului impulsului în raport
cu timpul este egală cu suma dintre forţele de presiune şi forţele masice.
4.4. ECUAŢIA ENERGIEI
În vederea stabilirii ecuaţiei energiei se utilizează ecuaţiile lui Euler din dinamica
fluidelor perfecte (4.7). În acest sens, se multiplică prima dintre relaţii cu dx, a doua cu dy, iar
a treia cu dz.
Astfel, în urma efectuării acestei operaţii, prima relaţie devine:
dx
x
p
dx X dx
z
v
v dx
y
v
v dx
x
v
v dx
t
v
x
z
x
y
x
x
x


− ·


+


+


+


ρ
1
Din ecuaţiile liniei de curent se obţin egalităţile
dz v dx v dy v dx v
x z x y
· · ;
iar relaţia de mai sus se poate scrie sub forma:
dx
x
p
dx X dz
z
v
dy
y
v
dx
x
v
v dx
t
v
x x x
x
x


− ·

,
`

.
|


+


+


+


ρ
1
Se poate observa că termenul din paranteză reprezintă diferenţiala dv
x
. Ţinând seama

,
`

.
|
·
2
2
x
x x
v
d dv v
se poate scrie:
dx
x
p
dx X
v
d dx
t
v
x x


− ·

,
`

.
|
+


ρ
1
2
2
(4.17)
Procedând similar şi cu celelalte două relaţii din grupul (4.7) se obţine:
dz
z
p
dz Z
v
d dz
t
v
dy
y
p
dy Y
v
d dy
t
v
z z
y y


− ·

,
`

.
|
+




− ·

,
`

.
|
+


ρ
ρ
1
2
1
2
2
2
(4.18)
37
Dacă se admite că forţa masică derivă dintr-un potenţial şi se observă că
ds
t
v
s d
t
v
dz
t
v
dy
t
v
dx
t
v
x x x


· ⋅


·


+


+

∂ 

în urma însumării relaţiilor (4.17) şi (4.18) se obţine:
ρ
dp
d
v
d ds
t
v
− Γ ·

,
`

.
|
+


2
2
(4.19)
unde v este viteza fluidului în originea elementului de linie de curent ds, iar Γ = –gz este
potenţialul de forţă în câmp gravitaţional.
Această ecuaţie se mai poate scrie sub forma
0
2
2
· + +

,
`

.
|
+


ρ
dp
dz g
v
d ds
t
v
(4.20)
şi reprezintă ecuaţia microscopică a energiei mecanice pentru mişcarea izotermă a unui fluid
perfect.
În urma integrării acestei ecuaţii se obţine ecuaţia macroscopică a energiei mecanice
pentru o linie de curent:
∫ ∫
· + + +


s s
a
dp
z g
v
ds
t
v
ρ 2
2
(4.21)
care arată că suma energiilor cinetică, potenţială şi de preiune-volum este constantă de-a
lungul unei linii de curent de fluid perfect.
Dacă mişcarea este staţionară, această ecuaţie devine:

· + +
S
b
dp
z g
v
ρ 2
2
(4.22)
şi reprezintă ecuaţia lui Bernoulli.
Pentru un fluid incompresibil ecuaţia poate fi scrisă astfel:
c
g
v
g
p
z · + +
2
2
ρ
38
Capitolul 5
MIŞCAREA POTENŢIALĂ
După cum s-a arătat deja, mişcarea potenţială sau irotaţională este acea mişcare la care
rotorul vitezei este nul.
Condiţia de anulare a rotorului vitezei implică existenţa funcţiei scalare φ(x, y, z)
numită potenţial de viteze, care prin derivare să dea componentele vitezei pe direcţiile de
derivare, astfel
z
v
y
v
x
v
z y x


·


·


·
ϕ ϕ ϕ
; ;
(5.1)
Admiţând fluidul incompresibil, ecuaţia de continuitate scrisă sub forma
0 ·


+


+


z
v
y
v
x
v
z y
x
(5.2)
devine
0
2
2
2
2
2
2
·


+


+


z y x
ϕ ϕ ϕ
(5.3)
Deci, potenţialul de viteze φ poate fi determinat ca soluţie a ecuaţiei lui Laplace, care
satisface condiţiile iniţiale şi la limită date pentru mişcarea respectivă.
După determinarea câmpului de viteze, ecuaţia energiei permite determinarea
câmpului presiunii.
5.1. MIŞCAREA POTENŢIALĂ BIDIMENSIONALĂ
Dacă mişcarea potenţială depinde numai de două coordonate spaţiale, ea se numeşte
mişcare potenţială plană sau bidimensională. Acestei definiţii i se supun şi mişcările
potenţiale din spaţiul tridimensional care au vitezele tuturor particulelor paralele cu un plan
fix şi invariante de-a lungul normalelor la acest plan. Considerând planul xOy fix, mişcarea
potenţială va depinde numai de variabilele spaţiale x şi y.
Condiţia de anulare a rotorului vitezei este:
y
v
x
v
x
y


·


(5.4)
care este îndeplinită dacă există o funcţie φ(x, y) astfel încât
y
v
x
v
y x


·


·
ϕ ϕ
;
(5.5)
Ecuaţia de continuitate
0 ·


+


y
v
x
v
y
x
scrisă sub forma
39
y
v
x
v
y
x


− ·


(5.6)
este îndeplinită dacă există o funcţie ψ(x, y) care să îndeplinească relaţiile
x
v
y
v
y x


− ·


·
ψ ψ
;
(5.7)
Apelând la ecuaţia liniei de curent scrisă sub forma
0 · − dx v dy v
y x (5.8)
şi ţinând seama de relaţiile (5.7) se obţine
0 ·


+


dy
y
dx
x
ψ ψ
(5.9)
sau
0 · ψ d
(5.10)
care prin integrare dă ecuaţia
. const · ψ
(5.11)
Deoarece funcţia ψ este constantă de-a lungul liniilor de curent, ea poate genera
spectrul liniilor de curent. Drept urmare, ea s-a numit funcţie de curent.
În final, se obţin ecuaţiile
0 ;
2
2
2
2
2
2
2
2
·


+




+


y x y x
ψ ψ ϕ ϕ
(5.12)
din a căror soluţionare pentru condiţiile iniţiale şi la limită date, se obţin funcţiile φ şi ψ.
5.2. MIŞCAREA POTENŢIALĂ TRIDIMENSIONALĂ AXIAL SIMETRICĂ
Dacă se alege axa Oz ca axă de simetrie a mişcării, în planele normale acestei axe
mişcarea va depinde de distanţa radială r şi de timpul t, fiind independentă de unghiul θ.
Astfel de mişcări se întâlnesc la submarine, rachete şi la unele sonde care produc petrol.
Funcţia de curent ψ(z, r, t) se defineşte relativ la un punct de referinţă astfel
( )
π
ψ
2
, ,
Q
t r z · (5.13)
unde Q este debitul de fluid care traversează suprafaţa de revoluţie a unui volum de control
stabilit pe baza punctului de referinţă şi a unui punct mobil de coordonate z, r.
Conform convenţíei de semn, debitul (viteza) fluidului care traversează un element de
linie este pozitiv dacă mişcarea are loc de la dreapta spre stânga observatorului care urmăreşte
deplasarea fluidului între două puncte.
Legătura între viteză şi funcţia de curent se poate exprima astfel:
r r
v
z r
v
z r


− ·


·
ψ ψ 1
;
1
(5.14)
Dacă se ţine seama de convenţia de semn adoptată, componentele vitezei în
coordonate cilindrice se exprimă astfel
40
z
v
r
v
z r


− ·


− ·
ϕ ϕ
;
(5.15)
Rezultă deci că între φ şi ψ există legăturile:
r r z z r r ∂

·




− ·

∂ ψ ϕ ψ ϕ 1
,
1
(5.16)
În coordonate sferice se obţine:
R R
v
R
v
R


·


− ·
ψ
θ θ
ψ
θ
θ
sin
1
;
sin
1
2
(5.17)
respectiv
R R R R ∂

− ·




·

∂ ψ
θ θ
ϕ
θ
ψ
θ
ϕ
sin
1
;
sin
1
2
(5.18)
unde θ este unghiul pe care-l face axa de simetrie a mişcării cu raza de poziţie R.
În coordonate sferice, ecuaţia de continuitate pentru mişcare axial simetrică ia forma:
( ) ( ) 0 sin sin
2
·


+


θ
θ
θ
θ
v R v R
R
R
(5.19)
Dacă în această relaţie se introduc expresiile
θ
ϕ ϕ
θ


− ·


− · v
R
v
R
,
se obţine

,
`

.
|




+
,
`

.
|




θ
ϕ
θ
θ θ
ϕ
sin
sin
1
2
R
R
R
(5.20)
cunoscută sub numele de ecuaţia lui Laplace în coordonate sferice, căreia îi corespunde în
coordonate cilindrice ecuaţia
0
2
2
·


+
,
`

.
|




z
r
r
r
r
ϕ ϕ
(5.21)
Capitolul 5
MIŞCAREA POTENŢIALĂ
41
După cum s-a arătat deja, mişcarea potenţială sau irotaţională este acea mişcare la care
rotorul vitezei este nul.
Condiţia de anulare a rotorului vitezei implică existenţa funcţiei scalare φ(x, y, z)
numită potenţial de viteze, care prin derivare să dea componentele vitezei pe direcţiile de
derivare, astfel
z
v
y
v
x
v
z y x


·


·


·
ϕ ϕ ϕ
; ;
(5.1)
Admiţând fluidul incompresibil, ecuaţia de continuitate scrisă sub forma
0 ·


+


+


z
v
y
v
x
v
z y
x
(5.2)
devine
0
2
2
2
2
2
2
·


+


+


z y x
ϕ ϕ ϕ
(5.3)
Deci, potenţialul de viteze φ poate fi determinat ca soluţie a ecuaţiei lui Laplace, care
satisface condiţiile iniţiale şi la limită date pentru mişcarea respectivă.
După determinarea câmpului de viteze, ecuaţia energiei permite determinarea
câmpului presiunii.
5.1. MIŞCAREA POTENŢIALĂ BIDIMENSIONALĂ
Dacă mişcarea potenţială depinde numai de două coordonate spaţiale, ea se numeşte
mişcare potenţială plană sau bidimensională. Acestei definiţii i se supun şi mişcările
potenţiale din spaţiul tridimensional care au vitezele tuturor particulelor paralele cu un plan
fix şi invariante de-a lungul normalelor la acest plan. Considerând planul xOy fix, mişcarea
potenţială va depinde numai de variabilele spaţiale x şi y.
Condiţia de anulare a rotorului vitezei este:
y
v
x
v
x
y


·


(5.4)
care este îndeplinită dacă există o funcţie φ(x, y) astfel încât
y
v
x
v
y x


·


·
ϕ ϕ
;
(5.5)
Ecuaţia de continuitate
0 ·


+


y
v
x
v
y
x
scrisă sub forma
y
v
x
v
y
x


− ·


(5.6)
este îndeplinită dacă există o funcţie ψ(x, y) care să îndeplinească relaţiile
x
v
y
v
y x


− ·


·
ψ ψ
;
(5.7)
42
Apelând la ecuaţia liniei de curent scrisă sub forma
0 · − dx v dy v
y x (5.8)
şi ţinând seama de relaţiile (5.7) se obţine
0 ·


+


dy
y
dx
x
ψ ψ
(5.9)
sau
0 · ψ d
(5.10)
care prin integrare dă ecuaţia
. const · ψ
(5.11)
Deoarece funcţia ψ este constantă de-a lungul liniilor de curent, ea poate genera
spectrul liniilor de curent. Drept urmare, ea s-a numit funcţie de curent.
În final, se obţin ecuaţiile
0 ;
2
2
2
2
2
2
2
2
·


+




+


y x y x
ψ ψ ϕ ϕ
(5.12)
din a căror soluţionare pentru condiţiile iniţiale şi la limită date, se obţin funcţiile φ şi ψ.
5.2. MIŞCAREA POTENŢIALĂ TRIDIMENSIONALĂ AXIAL SIMETRICĂ
Dacă se alege axa Oz ca axă de simetrie a mişcării, în planele normale acestei axe
mişcarea va depinde de distanţa radială r şi de timpul t, fiind independentă de unghiul θ.
Astfel de mişcări se întâlnesc la submarine, rachete şi la unele sonde care produc petrol.
Funcţia de curent ψ(z, r, t) se defineşte relativ la un punct de referinţă astfel
( )
π
ψ
2
, ,
Q
t r z · (5.13)
unde Q este debitul de fluid care traversează suprafaţa de revoluţie a unui volum de control
stabilit pe baza punctului de referinţă şi a unui punct mobil de coordonate z, r.
Conform convenţíei de semn, debitul (viteza) fluidului care traversează un element de
linie este pozitiv dacă mişcarea are loc de la dreapta spre stânga observatorului care urmăreşte
deplasarea fluidului între două puncte.
Legătura între viteză şi funcţia de curent se poate exprima astfel:
r r
v
z r
v
z r


− ·


·
ψ ψ 1
;
1
(5.14)
Dacă se ţine seama de convenţia de semn adoptată, componentele vitezei în
coordonate cilindrice se exprimă astfel
z
v
r
v
z r


− ·


− ·
ϕ ϕ
;
(5.15)
Rezultă deci că între φ şi ψ există legăturile:
r r z z r r ∂

·




− ·

∂ ψ ϕ ψ ϕ 1
,
1
(5.16)
În coordonate sferice se obţine:
43
R R
v
R
v
R


·


− ·
ψ
θ θ
ψ
θ
θ
sin
1
;
sin
1
2
(5.17)
respectiv
R R R R ∂

− ·




·

∂ ψ
θ θ
ϕ
θ
ψ
θ
ϕ
sin
1
;
sin
1
2
(5.18)
unde θ este unghiul pe care-l face axa de simetrie a mişcării cu raza de poziţie R.
În coordonate sferice, ecuaţia de continuitate pentru mişcare axial simetrică ia forma:
( ) ( ) 0 sin sin
2
·


+


θ
θ
θ
θ
v R v R
R
R
(5.19)
Dacă în această relaţie se introduc expresiile
θ
ϕ ϕ
θ


− ·


− · v
R
v
R
,
se obţine

,
`

.
|




+
,
`

.
|




θ
ϕ
θ
θ θ
ϕ
sin
sin
1
2
R
R
R
(5.20)
cunoscută sub numele de ecuaţia lui Laplace în coordonate sferice, căreia îi corespunde în
coordonate cilindrice ecuaţia
0
2
2
·


+
,
`

.
|




z
r
r
r
r
ϕ ϕ
(5.21)
Capitolul 6
MIŞCAREA FLUIDELOR VÂSCOASE
Mişcările fluidelor reale pot fi externe sau interne. Mişcările externe sunt acele
mişcări care au loc în jurul corpurilor (avioane, nave maritime), în condiţiile în care alte
frontiere (suprafaţa pământului) se află la distanţe mari. Faţă de acele corpuri, mişcările
interne se desfăşoară în domenii cu frontiere închise (conducte, ajutaje, canale). La fluide cu
vâscozitate mică, efectul vâscozităţii se face simţit doar în vecinătatea frontierelor domeniului
44
mişcării, această zonă fiind numită strat limită. Mişcările externe pot fi tratate ca mişcări fără
frecare în întregul lor domeniu, cu excepţia stratului limită.
6.1. MIŞCAREA LAMINARĂ
În cazul mişcării laminare nu există componente ale vitezei care să fie normale la
direcţia mişcării. La mişcarea fluidelor vâscoase, în afara eforturilor unitare normale – care
sunt eforturi de compresiune şi eforturi de întindere – se dezvoltă eforturi unitare tangenţiale.
Ecuaţiile microsopice ale acestei mişcări se obţin similar celor de la mişcarea unui
fluid perfect, la care se înlocuiesc forţele de presiune cu tensiunile ale căror componente sunt
determinate de vâscozitate.
6.1.1. Ecuaţiile Navier-Stokes
În fluidul aflat în mişcare se consideră o particulă paralelipipedică de dimensiuni
infinitezimale, asupra căreia acţionează forţele
z z y y x x
T d T d T d T d T d T d
2 1 2 1 2 1
, , , , ,
     
, care
vor avea componente tangenţiale şi componente normale, acestea din urmă fiind rezultanta
forţelor de compresiune şi de întindere. Condiţia de echilibru dinamic se poate scrie astfel:
0
2
1 2 1 2 1
· + + +
+ + + + +
i m z
z y y x x
F d F d T d
T d T d T d T d T d
  
    

(6.1)
Proiecţiile forţelor unitare superficiale
pe axele carteziene sunt mărimi ale eforturilor
unitare normale şi tangenţiale. Dacă se notează
cu τ
ij
, (i = x, y, z; j = x, y, z) componentele
acestor forţe, unde i corespunde axei carteziene
cu care este paralelă normala suprafeţei
respective a paralelipipedului, iar j semnifică
axa la care este paralelă componenta
respectivă, se poate scrie:
45
Fig.6.1. Domeniu paralelipipedic elementar
detaşat dintr-un fluid în mişcare laminară.
dxdy
dz
z
k
dz
z
j
dz
z
i T d
dxdy
dz
z
k
dz
z
j
dz
z
i T d
dxdz
dy
y
k
dy
y
j
dy
y
i T d
dxdz
dy
y
k
dy
y
j
dy
y
i T d
dydz
dx
x
k
dx
x
j
dx
x
i T d
dydz
dx
x
k
dx
x
j
dx
x
i T d
zz
zz
zy
zy
zx
zx z
zz
zz
zy
zy
zx
zx z
yz
yz
yy
yy
yx
yx y
yz
yz
yy
yy
yx
yx y
xz
xz
xy
xy
xx
xx x
xz
xz
xy
xy
xx
xx x
]
]
]
]

,
`

.
|


+ +

,
`

.
|


+ +

,
`

.
|


+ ·
]
]
]
]

,
`

.
|


− +

,
`

.
|


− +

,
`

.
|


− − ·
]
]
]
]

,
`

.
|


+ +

,
`

.
|


+ +

,
`

.
|


+ ·
]
]
]
]

,
`

.
|


− +

,
`

.
|


− +

,
`

.
|


− − ·
]
]
]
]

,
`

.
|


+ +

,
`

.
|


+ +
,
`

.
|


+ ·
]
]
]
]

,
`

.
|


− +

,
`

.
|


− +
,
`

.
|


− − ·
2 2 2
2 2 2
2 2 2
2 2 2
2 2 2
2 2 2
2
1
2
1
2
1
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
   
   
   
   
   
   
(6.2)
În urma introducerii expresiilor componentelor acestor forţe în condiţia de echilibru
dinamic şi efectuării reducerilor şi simplificărilor se obţine:
dt
v d
A
z y x
k
z y x
j
z y x
i
zz yz xz
zy yy xy zx yx
xx

 
 
ρ ρ
τ τ τ
τ τ τ τ τ
τ
· +

,
`

.
|


+


+


+

,
`

.
|


+


+


+

,
`

.
|


+


+


(6.3)
care reprezintă ecuaţia microscopică a impulsului pentru mişcarea laminară a fluidelor
vâscoase.
După proiectarea acestei ecuaţii pe axele carteziene, reducerea termenilor asemenea,
simplificarea cu ρdxdydz şi rearanjarea termenilor se obţin următoarele ecuaţii scalare:

,
`

.
|


+


+


+ ·


+


+


+

,
`

.
|


+


+


+ ·


+


+


+

,
`

.
|


+


+


+ ·


+


+


+


z y x
Z
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
z y x
Y
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
z y x
X
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
zz yz xz z
z
z
y
z
x
z
zy yy xy y
z
y
y
y
x
y
zx yx
xx x
z
x
y
x
x
x
τ τ τ
ρ
τ τ τ
ρ
τ τ
τ
ρ
1
1
1
(6.4)
Deoarece componentele tensorului tensiune care au cei doi indici identici corespund
tensiunilor normale, care sunt reprezentate de eforturi unitare de compresiune notate cu p şi de
eforturi unitare de întindere notate cu σ
i
, (i = x, y, z), acestea pot fi exprimate sub forma:
p p p
z zz y yy x xx
− · − · − · σ τ σ τ σ τ , ,
(6.5)
Celelalte componente ale tensiunii pentru care cei doi indici sunt diferiţi reprezintă
eforturile unitare tangenţiale.
Conform legii lui Stokes, între tensiuni şi deformaţii există relaţiile:
v
z
v
v
y
v
v
x
v
z
z
y
y
x
x
  
⋅ ∇ −


· ⋅ ∇ −


· ⋅ ∇ −


· λ µ σ λ µ σ λ µ σ 2 , 2 , 2
(6.6)
46

,
`

.
|


+


· ·

,
`

.
|


+


· ·

,
`

.
|


+


· ·
z
v
x
v
y
v
z
v
x
v
y
v
x z
xz zx
z y
zy yz
y
x
yx xy
µ τ τ µ τ τ µ τ τ , ,
(6.7)
unde μ este coeficientul de vâscozitate dinamică, iar
µ λ
3
2
·
este al doilea coeficient de
vâscozitate dinamică.
Pe baza acestor relaţii se obţin ecuaţiile microscopice ale mişcării laminare a fluidelor
vâscoase:
( )
( )
( ) v
z z
v
y
v
x
v
z
p
Z
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
v
y z
v
y
v
x
v
y
p
Y
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
v
x z
v
y
v
x
v
x
p
X
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
z z z z
z
z
y
z
x
z
y y y y
z
y
y
y
x
y
x x x x
z
x
y
x
x
x



⋅ ∇


+

,
`

.
|


+


+


+


− ·


+


+


+


⋅ ∇


+

,
`

.
|


+


+


+


− ·


+


+


+


⋅ ∇


+

,
`

.
|


+


+


+


− ·


+


+


+


µ
ρ
µ
ρ
µ
ρ
µ
ρ
µ
ρ
µ
ρ
3
1 1
3
1 1
3
1 1
2
2
2
2
2
2
2
2
2
2
2
2
2
2
2
2
2
2
6.8)
Introducând expresia operatorului Δ al lui Laplace şi ţinând cont că în cazul mişcării
laminare a fluidelor vâscoase incompresibile 0 · ⋅ ∇ v

, ecuaţiile anterioare se pot scrie:
z
z
z
z
y
z
x
z
y
y
z
y
y
y
x
y
x
x
z
x
y
x
x
x
v
z
p
Z
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
v
y
p
Y
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
v
x
p
X
z
v
v
y
v
v
x
v
v
t
v
∆ +


− ·


+


+


+


∆ +


− ·


+


+


+


∆ +


− ·


+


+


+


ρ
µ
ρ
ρ
µ
ρ
ρ
µ
ρ
1
1
1
(6.9)
şi sunt cunoscute sub numele de ecuaţiile Navier-Stokes.
6.1.2. Mişcarea laminară într-un tub de secţiune circulară
Se consideră un tub de secţiune circulară
cu axa rectilinie orizontală, având diametrul d şi
lungimea l, prin care curge un lichid în regim
laminar. Mişcarea fiind staţionară, presiunea p
1
de la intrarea lichidului în tub este egală cu
presiunea p
2
de la ieşirea lichidului din tub.
Dacă se alege sistemul de coordonate ca
în figură, v
x
= v, v
y
= v
z
= 0, iar din
particularităţile acestei mişcări rezultă:
0 , , 0 ·


− · · ·
t
v
g Z Y X
condiţii în care ecuaţia de continuitate se reduc la
0 ·


x
v
x
Ecuaţiile Navier-Stokes devin
47
Fig.6.2. Mişcarea fluidului într-un tub
de secţiune circulară.
g
z
p
y
p
x
p
z
v
y
v
ρ
µ
− ·


·




·


+


, 0 ,
1
2
2
2
2
(6.10)
ceea ce arată că presiunea variază conform relaţiei
( )
1
c x f z g p + + − · ρ (6.11)
Rezultă că
2
2
2
2
2
c
z
v
y
v
·


+


(6.12)
2
c
x
p
µ ·


(6.13)
de unde se obţine ecuaţia
2
c
dx
df
µ ·
a cărei soluţie este
3 2
c x c f + · µ
(6.14)
Înlocuind această relaţie în (6.11) se obţine
z g x c c p ρ µ − + ·
2 4
(6.15)
în care c
4
= c
1
+ c
3
.
Dacă se indexează cu 1 şi 2 valorile presiunii la capetele tubului, condiţiile la limită se
pot scrie astfel:
1
0
2
1
· ·
· ·
x la p p
x la p p
şi sunt îndeplinite dacă relaţia (6.15) are forma
z g x
l
p p
p p ρ −

− ·
2 1
1
(6.16)
Deoarece termenul ρgz este neglijabil, ultima relaţie devine
x
l
p p
p p
2 1
1

− ≅ (6.17)
care arată că presiunea lichidului în conductă scade liniar cu distanţa x.
În vederea trecerii la coordonate polare se folosesc relaţiile
y
z
tg z y r
r z r y
· + ·
· ·
θ
θ θ
,
sin , cos
2 2 2
Se poate scrie
θ
θ
θ
θ
θ
θ
sin
cos
r
v
z
v
z
r
r
v
z
v
r
v
y
v
y
r
r
v
y
v


·




+




·




·




+




·


(6.18)
Derivând aceste relaţii în raport cu y, respectiv z şi însumând expresiile obţinute,
rezultă formula

,
`

.
|
· +


·


+


dr
dv
r
dr
d
r dr
dv
r r
v
z
v
y
v 1 1
2
2
2
2
2
2
(6.19)
48
Prin integrare succesivă şi punând soluţiei obţinute condiţiile: v este finit la r = 0 şi
v=0 la r = d/2, rezultă în final legea de variaţie a vitezei lichidului

,
`

.
|


·
2
2
2 1
4 4
r
d
l
p p
v
µ
(6.20)
Pentru un element de suprafaţă inelar, cuprins între raza r şi r+dr, viteza poate fi
admisă invariabilă şi ca urmare debitul de lichid care traversează această suprafaţă elementară
este
dr v r dQ π 2 ·
care după integrare pe suprafaţa cercului de diametru d duce la formula de calcul a debitului
tubului
( )
l
p p d
Q
µ
π
128
2 1
4

· (6.21)
6.2. ECUAŢIA ENERGIEI
Prima lege a termodinamicii arată că într-un sistem energia se conservă dacă în acel
sistem se ia în considerare energia care intră, care iese şi care se acumulează. Din acest punct
de vedere, energia poate fi clasificată ca energie înmagazinată şi energie de tranzit. Energia
asociată cu masa considerată constituie energie înmagazinată, iar energia care trece de la un
sistem la altul se numeşte energie de tranzit. Energia înmagazinată într-un element de masă
este compusă din: energia asociată cu mişcarea masei (energie cinematică), energie asociată
cu poziţia masei în câmpul extern (energie potenţială) şi energia moleculară şi atomică
asociată cu câmpul intern al masei (energie internă). Energia de tranzit este formată din
căldură şi din energie care produce lucru mecanic. Căldura este energia care trece de la o
masă la alta atunci când între cele două mase există o diferenţă de temperatură.
Dacă prima lege a termodinamicii se aplică unui tub de curent prin care se mişcă
staţionar un fluid vâscos incompresibil ce nu produce lucru mecanic în jurul unui ax se obţine:
( )
dm
dQ
u u
v p
gz
v p
gz − − ·

,
`

.
|
+ + −

,
`

.
|
+ +
1 2
2
2 2
2
2
1 1
1
2 2
α
ρ
α
ρ
(6.22)
unde u este energia internă, iar dQ/dm – cantitatea de căldură transferată în mediul
înconjurător pe unitatea de masă. Membrul drept al ultimei ecuaţii se numeşte pierdere de
energie mecanică sau energie disipată şi se exprimă ca înălţime coloană de fluid sub forma
( )
]
]
]

− − ·
dm
dQ
u u
g
h
d 1 2
1
(6.23)
Ţinând seama de această relaţie, se poate scrie:
d
h
g
v
g
p
z
g
v
g
p
z + + + · + +
2 2
2
2 2
2
2
1 1
1
α
ρ
α
ρ
(6.24)
şi reprezintă ecuaţia lui Bernoulli pentru un tub de curent corespunzător unui fluid vâscos.
6.3. STRATUL LIMITĂ
49
În cazul mişcării externe, fluidele cu vâscozitate mică (aerul şi apa) se comportă ca
fluide perfecte în întregul domeniu al mişcării, cu excepţia unei zone de grosime mică de
lângă peretele corpului, numită strat limită, unde gradientul vitezei are valori mari,
corespunzătoare comportării vâscoase a fluidului.
În stratul limită mişcarea fluidului poate fi laminară sau turbulentă, iar grosimea
stratului limită şi profilul vitezei se pot schimba de-a lungul frontierei corpului. Astfel,
considerând mişcarea fluidului paralelă cu o placă plană, grosimea stratului limită creşte, iar
mişcarea, care la începutul plăcii este laminară, devine turbulentă prin intermediul unei zone
de tranziţie şi prezintă un substrat laminar caracterizat prin suprimarea de către peretele plăcii
a efectelor turbulenţei.
Grosimea stratului limită este definită ca fiind distanţa δ de la peretele corpului la
punctul în care viteza v diferă de viteza v
0
a curentului principal cu 1 %. Cu alte cuvinte,
grosimea δ a stratului limită este egală cu cota frontierei zonei în care gradientul vitezei are
valori mari.
Grosimea de deplasare δ
*
este definită ca distanţa la care trebuie deplasată frontiera
corpului astfel încât mişcarea să fie integral fără frecare, iar masa fluidului ce traversează
orice secţiune să rămână neschimbată. Conform acestei definiţii, pentru unitatea de lăţime a
plăcii se poate scrie:
( )
∫ ∫
∞ ∞

,
`

.
|
− · − ·
0 0 0
*
0 0
*
1 dy
v
v
sau dy v v v δ δ
(6.25)
Dacă se admite mişcarea bidimensională laminară în stratul limită atunci când curbura
peretelui este mică, ecuaţiile Navier-Stokes în condiţiile neglijării forţelor masice iau forma

,
`

.
|


+


+


− ·


+


+

,
`

.
|


+


+


− ·


+


+


2
2
2
2
2
2
2
2
1
1
y
v
x
v
y
p
y
v
v
x
v
v
t
v
y
v
x
v
x
p
y
v
v
x
v
v
t
v
y y y
y
y
x
y
x x x
y
x
x
x
ρ
µ
ρ
ρ
µ
ρ
(6.26)
Notând cu L lungimea corpului şi cu V componenta v
x
la y = δ, se poate observa că
δ<<L, v
x
~ v şi
L
V
x
v
x



, iar din ecuaţia de continuitate rezultă:
50
Fig.6.3. Mişcarea în stratul limită.



− ·
0
0
dy
x
v
v
x
y
(6.27)
În baza acestora, ecuaţiile Navier-Stokes iau forma:
2
2
1
y
v
x
p
y
v
v
x
v
v
t
v
x x
y
x
x
x


+


− ·


+


+


ρ
µ
ρ
(6.28)
0 ·


y
p
(6.29)
care împreună cu ecuaţia de continuitate
0 ·


+


y
v
x
v
y
x
(6.30)
constituie ecuaţiile simplificate ale stratului limită.

Capitolul 7
MIŞCAREA LICHIDELOR ÎN CONDUCTE
7.1. CONDIŢII DE INTRARE ÎN CONDUCTĂ
În funcţie de natura mişcării fluidului înainte de intrare în conductă, de natura intrării
în conductă şi de tipul mişcării stabilizate în conductă (laminară sau turbulentă), pentru
dezvoltarea integrală a mişcării stabilizate, fluidul trebuie să parcurgă o anumită lungime la
intrarea în conductă.
Fig.7.1. Variaţia grosimii stratului limită la intrarea fluidului în conductă.
Dacă mişcarea stabilizată în conductă este laminară, grosimea stratului laminar va
creşte cu distanţa de la capătul de intrare al conductei, ocupând după o lungime de stabilizare
l
s
întreaga secţiune a conductei.
51
Folosind conceptul grosimii stratului limită, Boussinesq a stabilit că lungimea de
stabilizare a mişcării poate fi calculată cu relaţia
Re 03 , 0 ⋅ · d l
s
(7.1)
în care d este diametrul conductei, iar Re = ρvd / μ.
În cele mai multe cazuri lungimea l
s
este neglijabilă în comparaţie cu lungimea
conductei.
7.2. PIERDERILE DE SARCINĂ HIDRAULICĂ LONGITUDINALĂ
Pierderile de sarcină hidraulică longitudinală reprezintă energia hidraulică
transformată, datorită frecării fluidului, în căldură disipată în mediul ambiant. Sarcina
hidraulică disipată h
d
(sau pierderea de sarcină hidraulică) este egală cu suma pierderilor de
sarcină longitudinale h
L
şi pierderilor locale h
l
. Pierderile de sarcină longitudinale sunt
proporţionale cu lungimea conductei, iar pierderile de sarcină locale depind de obstacolele
existente în anumite locuri ale conductei.
În vederea exprimării pierderilor de sarcină longitudinale, se consideră mişcarea
staţionară a unui lichid printr-o conductă orizontală de diametru d şi se scrie legea a doua a
mecanicii pentru fluidul din elementul de volum delimitat de două secţiuni normale pe
direcţia mişcării, situate la distanţa l una faţă de cealaltă. Dacă se indexează cu 1 mărimile din
secţiunea din amonte (unde sarcina hidraulică este mai mare) şi cu 2 mărimile din secţiunea
din aval şi se ţine seama că forţa de inerţie este nulă, se poate scrie
0
2 1
· + + +
m f p p
F F F F
   
(7.2)
unde
1 p
F

este forţa de presiune în secţiunea 1,
2 p
F

- forţa de preiune în secţiunea 2,
orientată în sensul opus mişcării,
f
F

- forţa de frecare a fluidului la peretele conductei,
m
F


- forţa masică.
Dacă se alege axa Ox în axa conductei şi axa Oz ca verticala ascendentă, forţele din
ecuaţia anterioară vor avea expresiile
g l
d
k F l d i F
d
p i F
d
p i F
m p f p p
ρ
π
π τ
π π
4
; ;
4
;
4
2 2
2 2
2
1 1
       
− · − · − · · (7.3)
În urma înlocuirii acestor expresii în ecuaţia (7.2) şi proiectării ei pe axa Ox se obţine
( )
p
l d
d
p p τ π
π
· −
4
2
2 1
(7.4)
de unde
p
d
l
p p τ
4
2 1
· − (7.5)
Pierderile de sarcină hidraulică longitudinale exprimate ca diferenţă de presiune se pot
scrie sub forma
2
2
2 1
v
d
l
p p
ρ
λ · − (7.6)
unde λ = 4λ
f
este coeficientul de rezistenţă hidraulică. Relaţia anterioară este cunoscută sub
numele de formula Darcy-Weisbach şi mai poate fi scrisă sub forma
52
g
v
d
h
L
2
1
2
λ ·
(7.7)
7.3. PIERDERILE DE SARCINĂ HIDRAULICĂ LOCALE
Atunci când în conductă există robinete, vane, coturi, ramificaţii, schimbări de
secţiune, aparate de măsurat debitele etc., pierderile de sarcină datorate acestora se numesc
pierderi de sarcină locale şi se pot exprima astfel
g
v
c h
l l
2
2
·
(7.8)
unde coeficientul de pierderi locale c
l
este dat în literatura de specialitate pentru diferite
obstacole, în funcţie de tipul, dimensiunile şi gradul de reducere a secţiunii conductei.
Pe baza lungimii echivalente definite de egalitatea
g
v
c
g
v
d
l
l
e
2 2
2 2
· λ
pierderile de sarcină locale se pot determina din expresia
λ
d c
l
l
e
· (7.9)
Pierderile de sarcină se determină experimental, stabilindu-se coeficientul c
l
sau
lungimea l
e
.
În cazul creşterii bruşte a secţiunii se apelează la ecuaţia continuităţii, se substituie
expresia
1
2
1
2
v
A
A
v ·
şi se obţine următoarea ecuaţie:
g
v
A
A
h
l
2
1
2
1
2
2
1

,
`

.
|
− · (7.10)
care duce la
2
2
1
1

,
`

.
|
− ·
A
A
c
l
(7.11)
Atunci când pierderea de sarcină se exprimă în funcţie de v
2
, în mod similar se obţine
2
2
1
1

,
`

.
|
− ·
A
A
c
l
(7.12)
În cazul micşorării brusce a secţiunii se scrie
( )
g
v v
h
c
l
2
2
2

· (7.13)
unde v
c
este viteza în secţiunea contractată. Dacă se ţine seama că v
c
c
c
A
2
= v
2
A
2
, se poate scrie
g
v
c
h
c
l
2
1
1
2
2
2

,
`

.
|
− ·
şi
53
2
1
1

,
`

.
|
− ·
c
l
c
c (7.14)
unde valorile coeficientului de contracţie c
c
sunt determinate experimental.
7.4. CLASIFICAREA HIDRAULICĂ A CONDUCTELOR
În funcţie de componenţa căderii de presiune într-o conductă dreaptă de secţiune
constantă, conductele se clasifică hidraulic în: conducte lungi, conducte de mică lungime şi
conducte scurte.
Dacă se admite că mişcarea este staţionară, căderea de presiune în conductă se
exprimă, conform ecuaţiei lui Bernoulli, sub forma:
( ) ( )
l L
h g h g v v z z g p p ρ ρ α α
ρ
ρ + + − + − · −
2
1 1
2
2 2 1 2 2 1
2
(7.15)
unde α are valoarea 2 în cazul mişcării laminare şi valori cuprinse între 1,01 şi 1,1 în cazul
mişcării turbulente.
Acele conducte pentru care relaţia anterioară se reduce la
( )
L
h g z z g p p ρ ρ + − · −
1 2 2 1
(7.16)
se numesc conducte lungi şi corespund situaţiei în care pierderile de sarcină locale h
l
şi
energia cinetică sunt neglijabile în raport cu pierderile longitudinale h
L
.
Conductele la care căderea de presiune este exprimată de formula (7.15) se numesc
conducte de mică lungime şi corespund situaţiei în care termenii h
l
, h
L
şi v
2
/2g au acelaşi
ordin de mărime.
Conductele pentru care ecuaţia (7.15) ia forma
( ) ( )
l
h g v v z z g p p ρ α α
ρ
ρ + − + − · −
2
1 1
2
2 2 1 2 2 1
2
(7.17)
se numesc conducte scurte sau orificii şi se caracterizează prin faptul că pierderile de sarcină
longitudinale sunt neglijabile în raport cu cele locale.
7.5. CALCULUL HIDRAULIC AL CONDUCTELOR
Conductele lungi pot fi:
• conducte cu diametru constant, numite conducte simple;
• conducte cu diametru constant pe porţiuni, numite conducte în serie;
• conducte care au acelaşi capăt iniţial şi acelaşi capăt final, numite
conducte în paralel;
• conducte cu ramificaţii;
• conducte cu debitul uniform distribuit;
• reţele de conducte.
7.5.1. Conducte simple
54
Se consideră o conductă lungă care are diametrul constant şi capetele iniţial şi final
situate la cotele z
i
şi z
f
. Ecuaţia care îi corespunde poate fi scrisă sub forma
( )
2
1
2
v
d
z z g p p
i f f i
ρ
λ ρ + − + · (7.17)
şi împreună cu ecuaţia de continuitate
v
d
Q
4
2
π
· (7.18)
formează un sistem de ecuaţii ale căror necunoscute pot fi, în principal, presiunea p
i
şi viteza
v sau viteza v şi debitul Q.
Eliminând aparent viteza între ecuaţiile de mai sus, pentru debit se obţine formula
( ) [ ]
l
d
z z g p p
d
Q
i f f i
ρ λ
ρ
π 2
4
2
− − − ·
(7.19)
7.5.2. Conducte în serie
Dacă se consideră o conductă constituită din n tronsoane de lungimi l
j
şi diametre d
j
,
(j=1, 2, …, n), având capetele iniţial şi final situate la cotele z
i
, z
f
, pierderile de sarcină
longitudinală se obţin prin însumare astfel

·
·
n
j
j
j
j
j l
v
d
l
g
h
1
2
2
1
λ
(7.20)
iar ecuaţia de continuitate duce la relaţiile
( ) n j v
d
Q
j
j
..., , 2 , 1 ,
4
2
· ·
π
(7.21)
Eliminând formal viteza v
j
între ultimele două ecuaţii se poate scrie
( )

·
+ − + ·
n
j
j
j
j i f f i
d
l
Q
z z g p p
1
5 2
8
λ
π
ρ
ρ
(7.22)
din care rezultă

·
− − −
·
n
j
j
j
j
i f f i
d
l
z z g p p
Q
1
5
)] ( [ 2
4
λ ρ
ρ
π
(7.23)
7.5.3. Conducte în paralel
Se consideră n conducte de lungimi l
j
şi diametre d
j
, (j=1, 2, …, n), având capătul
iniţial comun în punctul de cotă z
i
şi capătul final comun în punctul de cotă z
f
.
Deoarece conductele au comune capetele iniţial şi final, pierderea de sarcină
longitudinală este un element comun al acestora şi se exprimă astfel
( ) n j
g
v
d
l
h h
j
j
j
j Lj L
..., , 2 , 1 ,
2
2
· · · λ
(7.24)
de unde rezultă
55
( ) n j v
d
l
v
d
l
j
j
j
j j
j
j
j
..., , 2 , 1 ,
2
1
1
1
1
2
· ·
+
+
+
+
λ λ
(7.25)
care împreună cu ecuaţia de continuitate, scrisă în punctul iniţial sau final sub forma

·
·
n
j
j j
d v Q
1
2
4
π
(7.26)
constituie un sistem de ecuaţii algebrice determinat, unde pentru Q dat necunoscutele sunt în
aparenţă vitezele v
j
.
În urma rezolvării sistemului se poate scrie
( )
2
2
j
j
j
j i f f i
v
d
l
z z g p p
ρ
λ ρ + − + ·
(7.27)
7.5.4. Conducte cu ramificaţii
Dacă pentru o conductă de diametru constant având n ramificaţii prin care se distribuie
debitele Q
j
, (j=1, 2, …, n) se notează cu Q
0
debitul în punctul iniţial al conductei şi cu Q
j
debitul conductei pe tronsonul cuprins între ramificaţiile j, j+1 se poate scrie:
( )

·
· ′ − ·
n
k
k j
n j Q Q Q
1
0
..., , 2 , 1 ,
(7.28)
în care Q
n
este debitul la capătul final al conductei.
Dacă se ţine seama că punctele iniţial şi final al conductei au cotele z
i
, z
f
şi că

·
·
n
j
j j j L
v l
d g
h
0
2
2
1
λ
(7.29)
unde
( ) n j
d
Q
v
j
j
j
..., , 2 , 1 , 0 ,
4
2
· ·
π
se poate scrie
( )

·
+ − + ·
n
j
j j j i f f i
Q l
d
z z g p p
0
2
5 2
8
λ
π
ρ
ρ
(7.30)
7.5.5. Conducte cu debit uniform distribuit
Fie o conductă de lungime l, care distribuie uniform debitul Q
d
şi are debitul de tranzit
Q
t
. Diametrul conductei este constant, iar capetele acesteia au cotele z
i
, z
f
.
Dacă se notează cu Q
x
debitul într-o secţiune aflată la distanţa x de capătul iniţial al
conductei, pierderile de sarcină longitudinale pe elementul de lungime dx vor fi:
dx Q
d g
dh
x L
2
5 2
8
π
λ
·
(7.31)
unde
d d i x
Q
l
x
Q Q Q − + ·
Prin integrare rezultă relaţia
56
∫ ]
]
]

,
`

.
|
− + ·
1
0
2
5 2
1
8
dx Q
l
x
Q
d g
h
d t L
λ
π
(7.32)
care în cazul mişcării laminare ia forma

,
`

.
|
+ ·
d t L
Q Q
g d
l
h
2
1 128
4
ρ π
µ
(7.33)
iar presiunea pompei este
( )
L i f f i
h g z z g p p ρ ρ + − + ·
(7.34)
7.5.6. Reţele de conducte
Sistemele de conducte care conţin puncte numite noduri, din care pleacă două sau mai
multe conducte, se numesc reţele.
Reţelele de conducte pot fi reţele deschise sau cu ramificaţii şi reţele închise sau
inelare. Conform acestor definiţii, sistemul conductelor în paralel formează o reţea închisă, iar
conducta cu ramificaţii constituie o reţea deschisă.
Capitolul 8
SCURGEREA LICHIDELOR PRIN ORIFICII ŞI AJUTAJE. DEVERSOARE
8.1. ORIFICII
Orificiul este o deschidere practicată în peretele unui vas aflată în contact cu lichidul
pe întregul său perimetru.
La scurgerea lichidelor printr-un orificiu, curentul de lichid prezintă o zonă de
contracţie caracterizată prin reducerea secţiunii transversale a jetului imediat după depăşirea
feţei din amonte a peretelui vasului. Secţiunea minimă a jetului de fluid se numeşte secţiune
contractată.
În funcţie de grosimea peretelui vasului, la orificii cu muchiile ascuţite lichidul poate
veni în contact cu peretele numai în cadrul muchiei interioare, când orificiul se numeşte
orificiu cu perete subţire, sau în două zone (cea a zonei interioare şi o alta situată după
domeniul de contracţie a jetului), când orificiul este numit orificiu cu perete gros.
Deschiderea practicată în peretele lateral al unui vas se numeşte deversor dacă lichidul
nu vine în contact cu peretele vasului pe întregul perimetru al acesteia, iar scurgerea lichidului
este o scurgere cu suprafaţă liberă.
57
8.1.1. Orificii mici
Se consideră un vas căruia îi este asociat un orificiu mic cu perete subţire. Pentru
determinarea debitului orificiului se folosesc ecuaţia de continuitate şi ecuaţia lui Bernoulli:
o o c c L L
A v A v A v Q · · ·
(8.1)
g
v
c
g
v
g
p
g
v
g
p
h
c
l
c L
2 2 2
2 2
0
2
0
+ + · + +
ρ ρ
(8.2)
unde p
0
este presiunea atmosferică; L, c, o – indicii
corespunzători suprafeţei libere, secţiunii contractate şi
secţiunii orificiului; c
l
– coeficientul de pierderi de sarcină
locale.
După eliminarea vitezelor v
L
şi v
o
şi efectuarea
reducerilor se obţine viteza lichidului în secţiunea
contractată
gh c v
v c
2 ·
(8.3)
unde c
v
este coeficient de viteză şi se exprimă astfel:
l
L
c
v
c
A
A
c
+

,
`

.
|

·
2
1
1
(8.4)
Deoarece aria A
L
este mult mai mare decât aria A
c
, se poate scrie
l
v
c
c
+
·
1
1
(8.5)
iar debitul orificiului
gh A c Q
o d
2 ·
(8.6)
în care
v c d
c c c ·
şi se numeşte coeficient de debit, iar
o
c
c
A
A
c ·
se numeşte coeficient de contracţie.
8.1.2. Orificii mari
Pentru determinarea formulei debitului se
consideră un element de suprafaţă de forma unei benzi
paralele cu suprafaţa liberă, astfel încât viteza în
cadrul benzii să poată fi admisă constantă. Cunoscând
legea de variaţie a lăţimii benzii cu adâncimea,
exprimată sub forma l = f(z), după multiplicarea
vitezei cu aria benzii şi integrare se obţine formula
58
Fig.8.1. Vas cu orificiu mic
în perete subţire.
Fig.8.2. Orificiu dreptunghiular
în peretele lateral.
( )

·
2
1
2
h
h
d
dz gz z f c Q
(8.7)
unde h
1
şi h
2
sunt cotele limitelor inferioară şi superioară ale orificiului.
Dacă orificiul este dreptunghiular, f(z) = b, iar formula de calcul al debitului devine
( )
2 / 3
1
2 / 3
2
2
3
2
h h g b c Q
d
− · (8.8)
8.2. AJUTAJE
Ajutajul este un tub cu lungimea cuprinsă între 1,5d şi 6d care adăugat unui orificiu de
diametru d duce la creşterea debitului de lichid pentru o sarcină hidraulică constantă dată.
Pentru calculul debitului ajutajului se aplică ecuaţia lui Bernoulli pentru suprafaţa
liberă şi pentru secţiunea finală a ajutajului, după care se scrie ecuaţia de continuitate relativ
la secţiunile contractată şi necontractată.
( )
g
v
d
l
g
v v
g
v
c
g
v
g
p
g
v
g
p
h
c
l
2 2 2 2 2
2
2
2 2
0
2
0
λ
ρ ρ
+

+ + + · + + (8.9)
vA A v Q
c c
· ·
(8.10)
Prin neglijarea termenului energiei cinetice la
suprafaţa liberă, reducerea termenului presiunii
atmosferice şi eliminarea vitezelor v
c
şi v se obţine
gh A c Q
da
2 ·
(8.11)
8.3. GOLIREA REZERVOARELOR PRIN ORIFICII SAU AJUTAJE
Golirea rezervorului de lichid este un proces nestaţionar. Pentru determinarea timpului
de golire parţială sau totală a rezervorului se aproximează mişcarea nestaţionară printr-o
succesiune de stări staţionare.
Pentru calculul duratei golirii parţiale a rezervorului, de la cota h la cota h
1
, se
utilizează formula


· ·
h
h o d
dz z z A
g A c
t
1
2 / 1
1
) (
2
1
(8.12)
care pentru h
1
= 0 şi t
1
= t devine


· ·
h
o d
dz z z A
g A c
t
0
2 / 1
) (
2
1
(8.13)
şi exprimă durata golirii totale a rezervorului.
59
Fig.8.3.Ajutaj.
Capitolul 9
MIŞCAREA LICHIDELOR ÎN CANALE
Asemenea mişcărilor
apelor în râuri, mări şi oceane,
mişcările lichidelor în canale
au loc în domenii în care o
parte din frontieră este o
suprafaţă liberă. Din acest
motiv ele se mai numesc
mişcări cu suprafaţă liberă.
Profilul vitezei în cazul
canalelor înguste este
prezentat în figură, de unde se
observă că viteza maximă nu
se dezvoltă la suprafaţa liberă,
ci puţin mai jos de această
suprafaţă.
9.1. ENERGIA SPECIFICĂ
Presupunând că mişcarea staţionară a
unui lichid incompresibil într-un canal este
turbulentă, iar canalul are panta mică, prin
folosirea notaţiilor din figură, pentru energia
mecanică înmagazinată pe unitatea de suprafaţă
care traversează un element de suprafaţă centrat
în punctul P şi aparţinând secţiunii normale la
axa orizontală x se poate scrie expresia
60
Fig. 9.1. Variaţia vitezei lichidului într-un canal îngust.
Fig.9.2. Canal cu lichid în mişcare.
2
2
v p
z g E + + ·
ρ
(9.1)
Ţinând seama că panta canalului este mică, se poate scrie
( )
( )
P
P
P f
P
f
h h g
h h g
p
h z
h
z z
− ≅

·
+ ≅ + ·
ρ
α
ρ
α
cos
cos
(9.2)
iar expresia (9.1) devine
2
2
v
h g z g E
f
+ + · (9.3)
Din definiţia cantităţii E rezultă că ea este
invariabilă pentru elementele de suprafaţă care
aparţin unei secţiuni normale la axa orizontală x.
Pentru valori mici ale unghiului α, cos α ≈ 1 şi
energia E are aceeaşi valoare pentru elementele de
suprafaţă ale secţiunii normale pe axa s care
aparţine fundului canalului.
Mărimea
z g E E
s
− ·
(9.4)
se numeşte energie specifică şi reprezintă energia
mecanică înmagazinată pe unitatea de masă,
raportată la baza canalului ca axă de referinţă.
Se poate scrie
2
2
v
gh E
s
+ · (9.5)
Dacă se notează cu Q
s
debitul pe unitatea de lăţime a canalului, conform ecuaţiei de
continuitate rezultă
v h Q
s
·
(9.6)
iar ecuaţia (9.5) se poate scrie
2
2
2h
Q
gh E
s
s
+ · (9.7)
Dacă această ecuaţie se reprezintă grafic, pentru valori constante ale debitului se
obţine o familie de curbe care prezintă câte un punct de minim pentru energia specifică.
Înălţimea h
c
corespunzătoare punctului de minim se numeşte înălţime critică relativă la
debitul respectiv şi poate fi obţinută din condiţia de minim a funcţiei anterioare scrisă astfel
0
3
2
· − ·


c
s s
h
Q
g
h
E
(9.8)
de unde rezultă
3
2
g
Q
h
s
c
· (9.9)
Dreapta OA corespunde ecuaţiei (9.7) redusă, pentru Q
s
= 0, la E
s
= gh.
61
Fig.9.3. Energia specifică.
Dacă în relaţia (9.6) se introduce expresia debitului, se obţine formula vitezei critice
c c
gh v ·
(9.10)
Energia specifică minimă are expresia
2
2
c
c sm
v
gh E + · (9.11)
care poate fi scrisă astfel
g
E
h
sm
c
3
2
·
(9.12)
Definind numărul Froude sub forma
gh
v
Fr
2
·
,
condiţia de minim a funcţiei E
s
se reduce la Fr = 1 şi defineşte o stare critică ce separă
domeniul h < h
c
, în care energia specifică scade cu creşterea înălţimii lichidului în canal, de
domeniul h > h
c
, în care energia specifică creşte odată cu creşterea înălţimii h. Domeniul
h<h
c
se numeşte domeniul regimului rapid sau torenţial şi este caracterizat prin Fr>1.
Regimul de mişcare corespunzător lui h>h
c
se numeşte regim lent şi este caracterizat prin
Fr<1.
9.2. ECUAŢIILE MIŞCĂRII NEUNIFORME
Se consideră mişcarea neuniformă a unui lichid într-un canal. Viteza şi alţi parametri
ai mişcării sunt funcţii de coordonata x corespunzătoare axei orizontale. Se presupune că linia
suprafeţei libere în fiecare secţiune normală pe axa x este o dreaptă orizontală. Distanţa
verticală dintre punctul cel mai de jos al canalului în secţiunea considerată şi linia suprafeţei
libere din aceeaşi secţiune se notează cu y(x, t). Lăţimea B a liniei suprafeţei libere este o
funcţie de y corespunzătoare geometriei canalului. Lăţimea canalului la o cotă y
P
, relativă la
baza canalului în secţiunea respectivă, este b(x, y
P
).
Se presupune că panta canalului este foarte mică, astfel încât distribuţia de presiune să
se poată aproxima cu cea hidrostatică. Deoarece mişcarea este turbulentă, se folosesc
parametrii medii temporali ai mişcării, ale căror efecte turbulente sunt reflectate în următoarea
formulă empirică a efortului unitar tangenţial la perete:
3
2 2
4
h
p
R
v gn ρ
τ ·
(9.13)
dată de Manning, în care n este un parametru de rugozitate.
Bilanţul masic relativ la un volum de control cuprins între două secţiuni verticale
distanţate cu dx duce la ecuaţia
( ) dx
dt
dy
B dx vA
x
vA vA ρ ρ ρ ρ ·
]
]
]



+ −
(9.14)
care pentru
t
A
dt
dy
B


· se reduce la
0 ·


+


+


t
A
x
v
A
x
A
v
(9.15)
şi constituie ecuaţia de continuitate.
62
Ţinând seama că A = A[y(x, t), x], se poate scrie
y
x
A
x
y
y
A
x
A

,
`

.
|


+




·


(9.16)
unde (∂A/∂x)
y
reprezintă derivata parţială a ariei A în raport cu variabila x explicită în funcţia
A. Pe de altă parte avem
t
y
y
A
t
A




·


şi ecuaţia de continuitate îmbracă forma
0 ·




+


+
,
`

.
|


·




t
y
y
A
x
v
A
x
A
v
x
y
y
A
v
y
(9.17)
Pentru volumul de control folosit în cadrul ecuaţiei continuităţii, ecuaţia impulsului se
exprimă astfel
t
v
x
v
v v
R
gn
g
dx
dy
g
h


+


· − + −
2
2
4
sinα
(9.18)
şi împreună cu ecuaţia anterioară formează sistemul ecuaţiilor mişcării, ale cărui necunoscute
sunt funcţiile v(x, t) şi y(x, t).
În cazul mişcării staţionare într-un canal de secţiune dreptunghiulară rezultă
y b
yb
R yb A
h
2
,
+
· ·
(9.19)
şi sistemul devine
( )
dx
dv
v
y b
by
v gn
g
dx
dy
g
dx
dv
yb
dx
dy
vb
·
+
− + −
· +
3
4
2 2
2
4
sin
0
α
(9.20)
După separarea variabilelor şi integrare, pentru suprafaţa liberă se obţine expresia
( )
dy
g
y b y
yb
a gn
g
y
a
x x
y
y
o


+

· −
α sin
2
4
3
4 2
2 2
3
2
0
(9.21)
care poate fi rezolvată numeric pentru valori date ale lui a, α, b şi n.
9.3. MIŞCAREA UNIFORMĂ
Într-un canal de secţiune transversală constantă şi lungime l se consideră mişcarea
staţionară turbulentă a unui lichid care ocupă înălţimea h, invariabilă în timp şi spaţiu. În toate
secţiunile transversale viteza medie este aceeaşi. Ca urmare, mişcarea este uniformă, iar panta
hidraulică I este identică cu panta geometrică i.
63
Dacă în secţiunile iniţială S
1
şi finală S
2
se aplică ecuaţia energiei şi se admite
coeficientul Coriolis egal cu unu, se poate scrie relaţia
( )
( )
( )
( )
d
P o
P f
P o
P f
gh
v y y g p
y z g
v y y g p
y z g + +
− +
+ + · +
− +
+ +
2 2
2
2
2
1
ρ
ρ
ρ
ρ
(9.22)
care după reducerea termenilor asemenea devine
2 1 f f d
z z h − ·
(9.23)
Din ecuaţia de continuitate se obţine formula debitului
i K Q sau iR AC Q
h
· ·
(9.24)
unde A este aria secţiunii transversale a curentului de lichid, coeficientul C poate fi calculat cu
formula lui Pavlovski
f
h
R
n
C
1
·
( ) 1 0 75 0 13 0 5 2 , n R , , n , f
h
− − − ·
, n – parametru de rugozitate, iar K se numeşte
modulul debitului şi se calculează cu relaţia
h
R AC K ·
9.4. SALTUL HIDRAULIC
Fenomenul de trecere de la regimul
rapid la regimul lent într-o zonă a canalului
în care apare o reducere bruscă a secţiunii
transversale se numeşte salt hidraulic.
Se consideră un volum de control
delimitat de secţiunile verticale S
1
şi S
2
şi se
aplică ecuaţia de continuitate şi teorema
impulsului în condiţiile în care presiunea
corespunde legii hidrostaticii, iar forţa de frecare a lichidului de pereţii canalului de lăţime b
este neglijabilă. Se obţin relaţiile
0
2 2 1 1
· · v bh v bh
(9.25)
( )
1 2
2
2
1
1
2 2
v v Q
gh
bh
gh
bh − · − ρ
ρ ρ
(9.26)
Dacă între aceste relaţii se elimină vitezele v
1
şi v
2
rezultă ecuaţia
( )
2 1
2 1
2
2
2
2
1
2 h h
h h
b
Q
h h
gb −
· −
(9.27)
care după simplificare cu h
1
– h
2
şi amplificare cu 2h
2
/gb devine
0
1 2
1
2
2
2 1
2
2
· − +
h gb
Q
h h h
(9.28)
şi are soluţia pozitivă
64
Fig.9.4. Saltul hidraulic.
2
1 8
1
2
2
2
1 1
2
h gb
Q
h h
h
+ + −
·
(9.29)
Ţinând seama că h
2
>h
1
se obţine
1
1
2
2
1 1
1 8
2
1
h
h g
Q
h h
s
>
]
]
]
]

+ + −
de unde prin adunarea lui h
1
/2 în ambii membri şi ridicare la pătrat rezultă
2
1
1
2
2
1
4
9 8
4
1
h
gh
Q
h
s
>

,
`

.
|
+
sau
2
1
1
2
2
2
h
gh
Q
s
<
(9.30)
unde Q
s
= Q/b. Explicitând înălţimea din relaţia anterioară se obţine inegalitatea
1
3
2
h
g
Q
s
> (9.31)
care devine
1
h h
c
>
(9.32)
şi care arată că pentru apariţia saltului hidraulic este necesar ca în zona de înălţime h
1
mişcarea să se desfăşoare în regim rapid, iar în zona de salt înălţimea lichidului să crească la o
valoare mai mare decât înălţimea critică.
Capitolul 10
MIŞCAREA GAZELOR
10.1. ASPECTE GENERALE
Mişcarea gazelor se clasifică astfel:
• mişcare subsonică (Ma < 1);
• mişcare transonică (numărul Ma ia valori puţin mai mici sau puţin
mai mari decât unitatea);
• mişcare supersonică (1 < Ma ≤ 3);
• mişcare hipersonică (Ma > 3).
Ma este numărul Mach, definit ca rădăcina pătrată a raportului dintre forţele de
compresibilitate şi forţele de inerţie şi are expresia
65
c
v
Ma ·
unde v este viteza fluidului compresibil, iar c – viteza sunetului în acel punct.
La viteze relativ mici, gazele se comportă ca fluidele incompresibile. În cazul mişcării
cu viteze mari se poate folosi conceptul de gaz perfect, pentru care energia internă specifică u
variază potrivit relaţiei
0 ·
,
`

.
|


T
v
u
(10.1)
unde v este volumul specific, iar indicele T corespunde procesului izoterm. Această relaţie
arată că energia internă specifică unui gaz perfect depinde doar de temperatură
( ) T u u ·
(10.2)
Entalpia specifică a gazului perfect are expresia
RT u pv u i + · + ·
(10.3)
care corespunde relaţiei
( ) T i i ·
(10.4)
Căldurile specifice la volum constant c
v
şi la presiune constantă c
p
, definite ca derivate
parţiale ale proprietăţilor termodinamice u şi i în raport cu temperatura
p
p
v
v
T
i
c ,
T
u
c
,
`

.
|


·
,
`

.
|


·
(10.5)
sunt, la rândul lor, proprietăţi termodinamice. Pentru un proces care are presiunea uniform
distribuită, numit proces cvasistatic, prima lege a termodinamicii poate fi exprimată
diferenţial sub forma
pdv du dq + ·
(10.6)
care pentru volumul specific constant se reduce la
v v
T
u
dT
dq

,
`

.
|


·
,
`

.
|
(10.7)
şi arată că, în cazul procesului cvasistatic la volum constant, căldura specifică c
v
este egală cu
căldura transferată pe unitatea de variaţie a temperaturii de masă.
Dacă expresia u = i – vp se înlocuieşte în ecuaţia (10.6), se obţine relaţia
vdp di dq − ·
(10.8)
care pentru presiune constantă se reduce la
p p
T
i
dT
dq

,
`

.
|


·
,
`

.
|
(10.9)
şi arată că, în cazul procesului cvasistatic la presiune constantă, căldura specifică c
p
este egală
cu transferul de căldură pe unitatea de variaţie a temperaturii unităţii de masă.
Pentru gazul perfect u = u(T), i = i(T). Drept urmare
66
dT
di
c ,
dT
du
c
p v
· · (10.10)
Dacă se ţine seama de relaţiile (10.3) şi (10.10) se poate scrie
( ) R c RT u
dT
d
c
v p
+ · + ·
sau
R c c
v p
· −
(10.11)
Procesul termodinamic pentru care transferul de căldură în mediul înconjurător este
nul se numeşte proces adiabatic reversibil şi este descris de relaţiile
vdp dT c , pdv dT c
p v
· − ·
care pot fi grupate sub formă diferenţială astfel
v
dv
k
v
dv
c
c
p
dp
v
p
− · − ·
şi sunt echivalente cu relaţia
. const pv ·
(10.12)
Corpurile care prezintă variaţia de temperatură nulă indiferent de cantitatea de căldură
pe care o cedează sau o primesc sunt numite surse de căldură pozitive sau negative. Un motor
termic primeşte căldură de la o sursă pozitivă, realizează un lucru mecanic şi transferă căldură
unei surse negative care are temperatura mai mică decât cea a sursei pozitive. Dacă procesele
aferente motorului termic se repetă periodic, se spune că motorul funcţionează ciclic.
Procesele termice asociate cu efecte disipative, ca frecarea, se numesc procese
ireversibile şi corespund inexistenţei condiţiilor de echilibru termic, macanic sau chimic.
Procesele lipsite de efecte disipative poartă numele de procese reversibile şi sunt caracterizate
prin prezenţa condiţiilor apropiate echilibrului, motiv pentru care se mai numesc şi procese
cvasistatice.
10.2. MIŞCAREA GAZELOR ÎN CONDUCTE
10.2.1. Mişcarea staţionară izotermă
Dacă se alege un volum de control cuprins între două secţiuni transversale aflate la
distanţa dx şi se scriu ecuaţiile energiei, de continuitate şi de stare se obţin relaţiile
0
2
2
·
λ
+ +
ρ
dx
v
d
vdv
dp
(10.13)
. const vA M · ρ ·
(10.14)
1
1
ρ
·
ρ
p p
(10.15)
unde M este debitul masic, A – aria transversală a conductei de diametru d, p
1
şi ρ
1
– presiunea
şi densitatea în secţiunea iniţială a conductei. Prin ultima relaţie s-a admis pentru gaze
valabilitatea ecuaţiei de stare a gazelor perfecte corespunzătoare unui proces izoterm.
67
Din ultimele două relaţii se pot scrie expresiile
1
1
ρ · ρ
p
p
(10.16)
ρ
·
ρ
·
ρ
·
1
1
1
A
p M
A
M
v
(10.17)
2
1
1
p
dp
A
p M
dv
ρ
− ·
(10.18)
care înlocuite în relaţia (10.13) duc la următoarea ecuaţie diferenţială a presiunii:
0
1
2
2
2
1
1
3
2
1
1
1
1
·

,
`

.
|
ρ
λ
+

,
`

.
|
ρ

ρ
dx
p
A
Mp
d
p
dp
A
Mp
p
dp p
(10.19)
a cărei soluţie are forma
a x
d
p ln p
p M
A
·
λ
+ −
ρ

,
`

.
|
2 2
2
1
1
2
(10.20)
unde a este o constantă de integrare ce rezultă din condiţia la limită x = 0, p = p
1
:
1
2
1
1
1
2
2
p ln p
p M
A
a −
ρ

,
`

.
|
·
Cu aceasta se pote scrie
x
d p
p
ln
p
p p
M
A
2
1
2
1
2
1
1 1
2
λ
· −
]
]
]
]

,
`

.
|

ρ

,
`

.
|
(10.21)
expresie ce reprezintă legea de variaţie a presiunii în cazul conductelor de mică lungime, unde
termenul energiei cinetice ln(p
1
/ p) are acelaşi ordin de mărime cu pierderile de sarcină
longitudinale. În cazul conductelor magistrale, termenul energiei cinetice este neglijabil şi
relaţia se reduce la
x
d
p
A
M
p p
λ
ρ

,
`

.
|
· −
1
1
2
2 2
1
(10.22)
care pentru condiţia x=l, p=p
2
, corespunzătoare secţiunii finale a conductei, dă formula
debitului masic:
( )
l p
p p d
A M
λ
− ρ
·
1
2
2
2
1 1
(10.23)
iar pentru legea de variaţie a presiunii se obţine formula
x
l
p p
p p
2
2
2
1 2
1

− ·
(10.24)
În condiţii normale, debitul volumic al unei conducte magistrale se poate scrie astfel
( )
l p
p p d A M
Q
λ
− ρ
ρ
·
ρ
·
1
2
2
2
1 1
0 0
0
(10.25)
68
Apelând la relaţia de stare a gazelor reale se poate scrie
0
0
0
1
1
RT
p
, ZRT
p
·
ρ
·
ρ
(10.26)
de unde rezultă
0
0 0
1
1
p ZT
T
p
ρ
·
ρ
(10.27)
care duce la
( )
l p ZT
p p d T
A Q
0 0
2
2
2
1 0
0
ρ λ

· (10.28)
Dacă în această formulă se înlocuieşte expresia
0
0
0
0
0
T R
p
RT
p
aer
r
ρ
· · ρ
(10.29)
se obţine formula
( )
l T Z
p p d
p
R AT
Q
r
aer
λ ρ

·
2
2
2
1
0
0
0
(10.30)
care se foloseşte pentru calculul debitului de gaz transportat printr-o conductă.
10.2.2. Mişcarea staţionară adiabatică
Într-o conductă de secţiune constantă, evoluţia parametrilor mişcării staţionare
adiabatice a gazelor are loc în conformitate cu linia Fanno. Astfel, într-o secţiune a conductei,
pentru o stare dată şi pentru o viteză dată, fluidul îşi va schimba starea continuu de-a lungul
conductei urmând linia Fanno, cu excepţia cazului undei de şoc.
Pentru un gaz perfect care are căldura specifică c
p
constantă, stabilirea legilor de
variaţie a presiunii şi vitezei (sub forma numărului lui Mach) se poate face folosind prima
lege a termodinamicii, ecuaţia de continuitate, teorema impulsului şi ecuaţia de stare,
exprimate pentru un volum de control de lungime dx astfel
0
2
2
·

,
`

.
|
+
v
d dT c
p
(10.31)
. const vA · ρ
(10.32)
( ) ( ) v dv v vA R A dp p pA − + ρ · − + −
1
(10.33)
RT p ρ ·
(10.34)
unde
dx P dR
p
τ ·
1 (10.35)
8
2
v
p
ρ
λ · τ (10.36)
Înlocuind ultimele două expresii în relaţia (10.33) se poate scrie
vdv dx
v
d
dp
h
ρ +
ρ λ
· −
2
2
(10.37)
Prin logaritmare şi diferenţiere se obţine
69
0 · +
ρ
ρ
v
dv d
( 10.38)
T
dT d
p
dp
+
ρ
ρ
·
(10.39)
În final, variaţia presiunii în conducta cu regim subsonic poate fi determinată din
ecuaţia
2
0 0 0
0
2
1
1
1
Ma
k
T
T
p
p

+
ρ
ρ
·
ρ
ρ
·
(10.40)
unde k este rugozitatea echivalentă, iar indicele zero se referă la mărimile respective în
condiţii de stagnare (v=0).
În urma înlocuirilor, formula devine

,
`

.
| −
+
·
2
0
2
1
1 Ma
k
k
RT
Ma
v
p
m
(10.41)
70

• macroamestecuri, constituite din spume sau amestecuri puternic turbulente ale unui gaz cu un lichid sau a două lichide imiscibile, în condiţiile în care nici una din faze nu este continuă; • fluide stratificate, constituite din amestecuri gaz-lichid sau lichidlichid (nemiscibile) în condiţiile în care ambele faze sunt continue.
Tabelul 1.1. Fluide multifazice (gaz-lichid, lichid-lichid, gaz-solid, lichid-solid) Dispersii fine Fluide pseudoomogene Mişcare Mişcare laminară sau exclusiv turbulentă turbulentă Fluide newtoniene Fluide independente de timp Fluide pseudoplastice Fluide dilatante Fluide binghamiene Fluide nenewtoniene Fluide reţinătoare pseudoplastice sau dilatante Fluide tixotropice Dispersii grosiere Macroamestecuri Fluide stratificate

Fluide monofazice

Fluide omogene

Fluide eterogene

Fluide vâscoase

de timp Fluide dependente

Fluide cu comportare multifazică

Fluide reopectice

vâscoelasticeFluide

Multe forme

Dispersiile de fineţe satisfăcătoare pot fi stabile sub acţiunea mişcării browniene sau ca urmare a proprietăţilor de consistenţă a fazei continue. Aceste suspensii pot fi considerate pseudoomogene şi comportarea lor la curgere poate fi înglobată în cea a fluidelor monofazice. Dispersiile de fineţe moderată, care nu sunt stabile în stare de repaus sau în mişcare laminară, dar care pot fi menţinute în stare de dispersie aproape uniformă în condiţii de mişcare

6

turbulentă, pot fi incluse în domeniul comportării fluidelor monofazice aflate în mişcare turbulentă. Fluidele omogene sau pseudoomogene cu comportare similară acestora se clasifică, în funcţie de comportarea lor la curgere, în fluide vâscoase şi fluide vâscoelastice. Fluidele vâscoase pot avea comportare independentă sau dependentă de timp. Fluidele independente de timp, care în stare de repaus prezintă tensiuni tangenţiale nule, iar în stare de mişcare au tensiunile tangenţiale proporţionale cu gradientul vitezei se numesc fluide newtoniene. Toate celelalte sunt fluide nenewtoniene. Hidraulica se ocupă de fluidele newtoniene, care au următoarele proprietăţi: densitate, vâscozitate, compresibilitate şi tensiune interfacială. 1.2. DENSITATEA ŞI GREUTATEA SPECIFICĂ

Densitatea sau masa specifică ρ a unui fluid este raportul dintre masa m a fluidului şi volumul V ocupat de acesta:
ρ=
1

m V

[kg/m3]

(1.1)

Inversul densităţii v = ρ se numeşte volum specific. Greutatea specifică γ este definită ca raportul dintre greutatea G a fluidului şi volumul V al acestuia:
γ =
G V

[N/m3]

(1.2)

Legea a doua a mecanicii leagă greutatea specifică şi densitatea prin relaţia:

γ = ρ⋅g
în care g este acceleraţia gravitaţională. 1.2.1. Densitatea fluidelor monocomponente

(1.3)

Densitatea, presiunea şi temperatura fluidului sunt legate între ele de ecuaţia de stare. Cea mai simplă şi mai cunoscută ecuaţie de stare este ecuaţia van der Waals:
a    p + 2  ⋅ ( v − b ) = Ru ⋅ T v  

(1.4)

în care p este presiunea; v – volumul molar; T – temperatura absolută; Ru=8314 J/(Kmol·K) – constanta universală; Tc – temperatura critică; pc – presiunea critică.
a=
2 27 Ru ⋅ Tc2 ; 64 p c

b=

Ru ⋅ Tc 8 pc

Densitatea gazelor În zona gazului aflat la presiune mică sau destul de departe de frontiera zonei bifazice se poate aplica legea gazelor perfecte:
p ⋅ v = R ⋅T

(1.5)

7

8 . R=Ru / M – constanta gazului. Densitatea lichidelor [Pa(m3/kmol)2] [m3/kmol] iar valorile constantelor K. Densitatea lichidelor Se utilizează relaţia ştiută deja.8) în care ppc – presiunea pseudocritică. m. iar ρi – densitatea acelei faze. În apropierea frontierei zonei bifazice: p ⋅ v = Z ⋅ R ⋅T (1. c se obţin din tabele.6). M – masa unui kmol de gaz. Densitatea fluidelor multicomponente (1. în care se fac următoarele înlocuiri: a = ∑n j ⋅a j .3.7) Densitatea gazelor Se foloseşte relaţia (1. p pr = p / p pc .2.61 K ⋅ exp ( n / T ) b = 0 . j =1 n b = ∑n j ⋅ b j (1.10) ρi în care Cmi reprezintă fracţia masică a fazei i.6) în care Z este factorul de abatere de la legea gazelor perfecte. n. T pr = T / T pc (1. dar calculele se fac în funcţie de presiunea pseudoredusă şi de temperatura pseudoredusă.unde v este volumul specific.2.0624 m j T + C j ( ( ) ) 1.2. Tpc – temperatura pseudocritică.9) unde nj reprezintă fracţiile molare: a j = 36 . Densitatea fluidelor multifazice pseudoomogene Densitatea amestecului se calculează cu relaţia: ρa = i =1 ∑ n 1 C mi (1. Ecuaţia de stare a lichidelor compresibile este: a = 36 .61 K j exp n j / T b j = 0 .0624 ( mT + c ) ρ = ρ 0 exp[ β ( p − p 0 ) ] 1.

Astfel.11) unde μ este constanta de proporţionalitate a fluidului la presiune şi temperatură date.3. iar dv/dy – modulul gradientului de viteză pe normala z la direcţia mişcării. Pentru caracterizarea acestui fenomen se foloseşte. VÂSCOZITATEA Este definită prin relaţia lui Newton: τ =µ dv dy (1. TENSIUNEA INTERFACIALĂ ŞI PRESIUNEA CAPILARĂ La suprafaţa de separaţie lichid-gaz. Lucrul mecanic necesar creării unei suprafeţe libere de arie unitară poartă numele de energie de suprafaţă a acelui lichid. Noţiunea de tensiune superficială este rezervată tensiunii care acţionează pe suprafaţa de contact a lichidului cu vaporii săi sau cu aerul. Vâscozitatea cinematică se exprimă cu relaţia: ν= µ ρ (1. ea nu va avea alte molecule de apă deasupra ei şi.4. Astfel. COMPRESIBILITATEA Proprietatea corpurilor manifestată prin micşorarea volumului lor sub acţiunea forţelor exterioare de compresiune se numeşte compresibilitate. ca fiind un fluid incompresibil.5. 1. ca urmare. În funcţie de extinderea domeniului ocupat de lichid. fapt reflectat de valorile foarte mici ale coeficientului de compresibilitate. Deci. rezultanta forţelor de atracţie exercitate de moleculele vecine va tinde să atragă molecula respectivă către interiorul volumului de lichid. O moleculă oarecare de apă din interiorul volumului ocupat de o cantitate de apă într-un vas este atrasă în toate direcţiile uniform de către moleculele vecine. Tensiunea superficială este numeric egală cu energia de suprafaţă. care prin definiţie este raportul dintre forţa care se exercită tangenţial la suprafaţa lichidului şi unitatea de lungime a normalei dusă în punctul respectiv la această suprafaţă. pentru a se crea un element de suprafaţă liberă de arie unitară trebuie să se producă un lucru mecanic egal cu suma lucrurilor mecanice necesare aducerii tuturor moleculelor unităţii de arie din interiorul lichidului la suprafaţa liberă. în toată masa lichidului. Când suprafaţa separă două 9 . acesta se poate comporta ca un fluid incompresibil sau compresibil după cum o variaţie bruscă de presiune produsă într-un punct al lichidului se face simţită instantaneu sau diferenţiat în timp. noţiunea de tensiune superficială. în general. Lichidele sunt fluide foarte puţin compresibile. lichid-lichid sau lichid-solid există forţe moleculare neechilibrate care au ca efect tendinţa de contractare a acestei suprafeţe către o suprafaţă cu arie minimă.1. Dacă molecula de apă se găseşte pe suprafaţa liberă.12) 1. mai frecvent decât energia de suprafaţă. pentru a se aduce la suprafaţa liberă o moleculă de apă din interiorul volumului de lichid este necesar să se efectueze un lucru mecanic. numită vâscozitate dinamică. apa este considerată.

Ca urmare a acţiunii tensiunii superficiale sau interfaciale. Ridicarea lichidului într-un tub capilar.14) care se reduce la Fig.15) σ pa = 2 cosθ în care înălţimea h va avea valoarea pozitivă sau negativă după cum suprafaţa tubului capilar va fi umectată preferenţial de apă sau de petrol. Condiţia de echilibru static se exprimă astfel: 2π ⋅ r ⋅ σ ⋅ cos θ = π ⋅ r 2 ⋅ h ⋅ ρ a ⋅ g (1. dintre care cea mai frecvent folosită are la bază ridicarea lichidului într-un tub capilar.lichide sau un lichid şi un corp solid se foloseşte noţiunea de tensiune interfacială. Această comportare defineşte proprietatea de umectabilitate şi se poate manifesta fie prin ridicarea lichidului în tubul capilar (caz în care se spune că lichidul umectează peretele tubului). r – raza tubului capilar. tensiunea interfacială se exprimă sub forma: r ⋅ h( ρ a − ρ p ) g (1. Tensiunea superficială poate fi măsurată prin diferite metode. spre exemplu apă şi petrol. înălţimea de ridicare a lichidului în tubul capilar este cu atât mai mare cu cât raza tubului este mai mică. Forţa capilară F p = 2π ⋅ r ⋅ σ ⋅ cos θ (1. care depinde atât de tensiunea superficială.18) 10 . ρa – densitatea lichidului. h – înălţimea lichidului în tub. presiunea capilară se exprimă astfel: pc = p aer − p a = ρ a ⋅ g ⋅ h (1.1. σ = r ⋅ h⋅ ρa ⋅ g 2 cosθ Relaţia arată că pentru un lichid dat. fie prin coborârea lichidului în tub (caz în care lichidul este declarat neumectabil în raport cu peretele tubului). unghiul de contact descrie comportarea celor două fluide aflate în contact cu o suprafaţă solidă.1. σ – tensiunea superficială. presiunea pa pe faţa apei din tubul capilar este mai mică decât presiunea paer de pe faţa de contact a aerului şi. presiunea capilară este egală cu diferenţa dintre valorile presiunii existente pe cele două feţe ale suprafeţei comune celor două fluide din tubul capilar.16) împărţită la aria πr2 a secţiunii transversale a tubului se numeşte presiune capilară şi are expresia: 2σ ⋅ cos θ pc = (1.13) (1. Unghiul θ dintre suprafaţa liberă a lichidului în tubul capilar şi suprafaţa tubului capilar se numeşte unghi de contact. ca urmare. o picătură de lichid în aerul atmosferic sau într-un alt lichid nemiscibil tinde să ia forma unei sfere. În figura 1.1. În timp ce tensiunea superficială caracterizează contactul dintre două fluide. Fenomenele de ridicare a lichidelor în tuburi cu diametru mic se numesc fenomene capilare. cât şi de unghiul de contact. În cazul experimentului cu un tub capilar scufundat în poziţie verticală într-un vas care conţine două lichide nemiscibile. Membrul stâng defineşte forţa capilară.17) r Pe de altă parte.

2. corespunzătoare se poate face abstracţie de partea P1 dacă se studiază echilibrul părţii P2 şi invers. Ca rezultat al acţiunii forţelor exterioare asupra unui corp.2. iar cele care se exercită numai asupra punctelor de pe suprafaţa corpului se numesc forţe superficiale. prin secţionarea în mod imaginar a Fig. Adoptând metoda secţiunilor imaginare.1) solicitat de un sistem de forţe exterioare F1..În cazul sistemului apă-petrol. STAREA DE TENSIUNE ÎNTR-UN FLUID ÎN ECHILIBRU Un corp C (fig. Capitolul 2 STATICA FLUIDELOR Statica fluidelor este un capitol al mecanicii fluidelor care se ocupă cu studiul echilibrului fluidelor şi al interacţiunii dintre fluidele în echilibru.. Fn se află în echilibru dacă sistemul de forţe este static echivalent cu zero. F2. Secţionarea imaginară a unui corpului C şi introducerea pe suprafaţa S. Unui element de suprafaţă ΔS având aria ΔA îi va reveni   o forţă ∆ ale cărei componente pe suprafaţa S şi pe normala acestei suprafeţe sunt ∆ T  F şi ∆ . Un fluid se află în echilibru în raport cu un sistem de referinţă dacă orice particulă din acel fluid este imobilă faţă de sistemul respectiv. rezultată corp aflat în echilibru sub acţiunea din secţionare. presiunea capilară definită drept căderea de presiune la meniscul apă-petrol are expresia: p c = p p − p a = gh( ρ a − ρ p ) (1. preconizată de Cauchy.1. . ceea ce corespunde comportării petrolului ca fază neumectantă. a densităţii de forţe interioare unui sistem de forţe. respectiv umectantă. între particulele ce alcătuiesc corpul respectiv ia naştere un sistem de forţe numite forţe interioare.1. N 11 . Forţele ca acţiuni reciproce dintre mase sunt forţe exterioare dacă ele reprezintă acţiunea corpurilor exterioare asupra unui corp dat. Forţele interioare de pe S devin astfel forţe exterioare (superficiale) şi reprezintă acţiunea pe care o exercită partea P1 asupra părţii P2.19) şi poate fi pozitivă sau negativă după cum presiunea petrolului pe interfaţa apă petrol este mai mare sau mai mică decât presiunea apei.2.. Forţele exterioare care se exercită asupra tuturor punctelor unui corp se numesc forţe masice sau de volum.

b. care se exprimă astfel: p = lim ∆F ∆A→0 ∆A (2.2. Deci. c. Conform principiului solidificării sau al rigidizării părţilor.2).2) Din proiectarea acestei ecuaţii pe axa prismei rezultă: Fd 1 − Fd 2 = 0 (2. rămâne ΔN = ΔF. precum şi forţa masică Fm într-un fluid în repaus. introducându-se asupra acestei părţi un sistem de forţe (de legătură) echivalent cu acţiunea restului corpului asupra acesteia. presiunea într-un fluid este orientată după normala la suprafaţa imaginară sau reală considerată. orientată arbitrar (fig. Acest principiu permite să se separe o parte a corpului. (de direcţie oarecare) aplicată în centrul prismei.3).4) (2. În cazul când corpul C este un corp fluid în repaus. ca urmare.3) ceea ce este echivalent cu: sau iar relaţia (2. ale căror suporturi sunt concurente (fig. Prisma are dimensiunile a. d infinitezimale. un corp se află în echilibru dacă şi numai dacă forţele care acţionează asupra fiecăreia din părţile sale formează un sistem static echivalent cu zero.2.1) şi se numeşte presiune. În orice punct interior aparţinând unui corp solid în repaus se dezvoltă în toate direcţiile tensori tensiune având mărimi care se înscriu într-un elipsoid numit elipsoidul tensiunilor.2) se reduce la:   Fd 1 = Fd 2   Fd 1 + Fd 2 = 0 (2. iar în procesul de trecere la limită pentru definirea tensiunilor punctiforme ele vor tinde către 12 .2.Limitele rapoartelor ΔN/A şi ΔT/A când ΔA tinde către zero se numesc tensiune normală σ. se poate scrie condiţia de echilibru sub forma:       Fa + Fb + Fc + Fd 1 + Fd 2 + Fm = 0 (2.2. ceea ce corespunde degenerării elipsoidului tensiunilor într-o sferă.5)  ( Fa + Fma ) + Fb + ( Fc + Fmc ) = 0        (2. τ = 0 şi. arbitrar de mică. respectiv tensiune tangenţială τ şi constituie componentele tensorului tensiune.6) unde Fma şi Fmc sunt componentele forţei Fm pe direcţiile forţelor Fa şi Fc .Domeniu prismatic considerat prismei (ca rezultante ale presiunilor pe fiecare faţă). Se poate demonstra că în orice punct din domeniul ocupat de un fluid în echilibru se dezvoltă tensiuni egale în toate direcţiile. ceea ce arată că tensorul tensiune are numai componentă normală. prin definiţie. şi introducând forţele de legătură în centrele Fig. Detaşând în acest mod dintr-un fluid în repaus un domeniu de forma unei prisme triunghiulare.

ΔV – volumul prismei. 2. există tensiuni având mărimi egale între ele. Descompunerea forţei masice după direcţiile forţelor Fa şi Fc. pentru a căror stabilire se consideră domeniul D ocupat de un fluid în repaus.2.3.9) se reduc. pe cele trei direcţii normale la feţele acesteia.9) Fig. în centrul prismei. respectiv Fc .2.4) sunt asemenea. Triunghiurile A1B1C1 (fig.2) şi LMN (fig. s-a putut admite aproximaţia că forţa masică este concurentă cu Fa şi  Fc . αc – unghiurile –   făcute de Fm cu Fa .4. având aceeaşi intensitate. relaţiile (2. Ca urmare.10) ceea ce arată că. rezultă că în centrul ei de greutate acţionează tensiuni dezvoltate în toate direcţiile. ECUAŢIILE ECHILIBRULUI FLUIDELOR Legătura dintre valoarea presiunii şi poziţia punctului în care aceasta se exercită este furnizată de ecuaţiile echilibrului fluidelor. Fmc = ρ ⋅ ∆V ⋅ Am cos α c (2.4. în conformitate cu relaţia (2.2. având laturile perpendiculare între ele.2. Poligonul forţelor Deoarece limitele componenţilor forţelor masice sunt nule. Prin secţiuni imaginare se delimitează un element paralelipipedic infinitezimal.zero. Întrucât prisma poate avea orice orientare în spaţiu.7) a b c unde Fma = ρ ⋅ ∆V ⋅ Am cos α a . Reprezentând grafic aceste tensiuni se obţine o sferă egală cu presiunea în acel punct. Condiţia de proporţionalitate a laturilor acestor triunghiuri exprimată sub forma: Fa − Fma Fb Fc + Fmc = = (2. αa. Fig.2. după amplificare cu 1/d şi trecere la limită duce la Fa F F F F − lim ma = lim b = lim c + lim mc ∆V → 0 ad ∆V → 0 ad ∆V → 0 bd ∆V →0 cd ∆V →0 cd lim  (2. În aceste condiţii poligonul forţelor se reduce la figura 2.1) la p a = pb = p c (2. menţinându-şi însă poziţia centrului de greutate. pe ale cărui feţe se introduce sistemul de forţe 13 .8) în care: Am acceleraţia câmpului forţelor masice.

forţele de legătură se exprimă prin relaţiile:     ∂p dx  ∂p dx  dP 1 x = i  p − dydz . echivalent cu acţiunea restului masei de fluid asupra fluidului conţinut în elementul paralelipipedic. dy.11) asigură echilibrul elementului paralelipipedic. dP2 y = − j  p + dxdz dP y = j  p − 1    ∂y 2  ∂y 2           dP x .11)     ∂p dz  ∂p dz  dP 1z = k  p − dxdy . Condiţia de echilibru se exprimă astfel:        dP x + dP2 x + dP y + dP2 y + dP z + dP2 z + dFm = 0 1 1 1 (2. dP 2 x = −i  p + dydz ∂x 2  ∂x 2        ∂p dy  ∂p dy  dxdz . dP2 z 1 1 1 (2.5 şi notând cu p presiunea fluidului în centrul particulei şi cu dx. dP y .. Fig. Domeniu paralelipipedic elementar într-un fluid în echilibru. Forţa masică definită de relaţia:   dFm = A ⋅ ρ ⋅ dx dy dz (2. dz lungimile muchiilor paralelipipedului. dP2 x . Alegând sistemul de axe carteziene ca în figura 2. dP 2 z = −k  p + dxdy ∂z 2  ∂z 2    unde s-a ţinut seama că forţele de legătură sunt normale pe feţele elementului paralelipipedic. dP z .13) 14 .5.12) împreună cu forţele de legătură definite în relaţiile (2. dP2 y .2.

16) Deoarece membrul drept al relaţiei (2. z) ale cărei derivate parţiale să fie ∂F = ρX . y.17) 15 . z reprezintă o formă Plaff de trei variabile.14) După reducerea termenilor asemenea şi împărţirea cu ρdxdydz. rezultă că trebuie să existe o funcţie F(x. diferenţiala totală exactă a presiunii dată de relaţia: ∂p ∂p ∂p dx + dy+ d z ∂x ∂y ∂z d = p se poate exprima sub forma: dp= ρ Xdx+ Ydy+ Zdz ( ) (2. ρ ∂x 1 ∂p . Mai întâi.17) cu ρ. ∂y ∂F = ρZ ∂z (2. prin proiectarea rezultantei forţelor pe axele carteziene se obţine următorul sistem de ecuaţii scalare: ∂p  p− ∂x   ∂p p−  ∂y  dx  ∂p  dydz −  p + 2  ∂x   dy  ∂p dxdz −  p +   2  ∂y  ∂p dz  ∂p   p− dxdy −  p + ∂z 2  ∂z   dx  dydz + Xρ dx dy dz = 0 2  dy  dxdz + Yρ dx dy dz = 0 2   dz  dxdy + Zρ dx dy dz = 0 2  (2. Z proiecţiile acceleraţiei forţelor masice şi apelând la relaţiile anterioare.Notând cu X. se poate observa că acest sistem furnizează derivatele parţiale ale presiunii şi.3. şi Z funcţii de x. X. y. ca urmare. care este o diferenţială totală exactă. 2. ∂x ∂F = ρY . sistemul de ecuaţii anterior se poate scrie sub forma: 1 ∂p . LEGEA DE VARIAŢIE A PRESIUNII ÎNTR-UN FLUID ÎN ECHILIBRU Pentru obţinerea legii de variaţie a presiunii într-un fluid în echilibru se rezolvă sistemul de ecuaţii (2. Y.15). ρ ∂y 1 ∂p ρ ∂z X = Y = Z = (2.15) Relaţiile (2. Y.15) constituie relaţiile echilibrului fluidelor şi sunt cunoscute sub numele de ecuaţiile lui Euler din statica fluidelor.

notând cu Γ(x. Relaţia (2.19) devine dp = 0 (2. dΓ = 0 (2.20) Soluţia acesteia este de forma: p = ρΓ + C unde C este constanta de integrare.17) arată că valabilitatea sistemului de ecuaţii (2. Dacă fluidul este incompresibil.21) adică Γ=const.16) îi este suficientă condiţia ca forţa masică pentru o masă unitară de fluid definită sub forma     A = i X + jY + kZ să derive dintr-un potenţial de forţe. y.19) rezultă că dacă presiunea este constantă. Aşadar suprafeţele izobare sunt şi suprafeţe echipotenţiale. y. ∂x ∂x Y= ∂Γ ∂U =− .Relaţiile (2.21) a suprafeţei echipotenţiale. ∂y ∂y Z= ∂Γ ∂U =− ∂z ∂z (2.22) constituie condiţia de ortogonalitate între forţa masică şi suprafeţele echipotenţiale.23) 16 . ecuaţia (2. se pot scrie relaţiile: X= ∂Γ ∂U =− . z) funcţia şi cu U(x. numită şi legea hidrostaticii. Suprafeţele formate din punctele în care presiunea are aceeaşi valoare se numesc suprafeţe izobare. adică X = Y = Z = 0.16) cere ca forţa masică pentru un volum unitar de fluid să derive dintr-un potenţial de forţe.20) exprimă legea de variaţie a presiunii într-un fluid incompresibil aflat în echilibru.16) devine dp = ρ Γ d (2.19) (2. Din relaţia (2. Ecuaţia diferenţială (2. În acest caz. ecuaţiei (2. Dacă asupra fluidului în echilibru nu acţionează forţe masice.18) iar ecuaţia (2.15) sau a ecuaţiei echivalente (2. exprimată sub forma: Xdx + Ydy + Zdz = 0 (2. z) potenţialul.

25) Integrând această ecuaţie între limitele p1(z1) şi p(z) se obţine: ρo ( z − z1 ) po p = p1e −g (2. acţiunea forţei masice nu mai este neglijabilă şi ecuaţia diferenţială a presiunii (2.de unde. acest caz se întâlneşte la gazele aflate în repaus în câmpul gravitaţional. În expresia lui Ho. În cazul aerului atmosferic.27) unde Ho = po /γo . Deci presiunea este independentă de poziţia punctului considerat în fluidul în echilibru. po este presiunea atmosferică măsurată la suprafaţa solului (z = 0).3. scrisă sub forma: z − z1 Ho p = p1e − (2. 17 .26) permite calcularea presiunii statice sau dinamice de talpă a unei sonde de gaze. poartă numele de formula barometrică. prin integrare.26). într-un gaz în repaus izoterm presiunea variază exponenţial cu cota punctului considerat. iar γo este greutatea specifică a aerului la umiditatea medie şi la temperatura corespunzătoare locului şi momentului efectuării măsurătorii. relaţia (2. Relaţia (2. relaţia anterioară devine: gρ dp = − 0 dz p p0 (2.1.24) Pentru gazul aflat în repaus la temperatură constantă. În practică. 2. Legea de variaţie a presiunii într-un gaz aflat în repaus sub acţiunea gravitaţiei În cazul unui gaz aflat în echilibru în câmpul gravitaţional terestru ocupând înălţimi mari.26) Deci. rezultă p = const.19) se exprimă astfel: dp = −ρ gdz (2. când acestea ocupă înălţimi mici.

z) (fig.31) integrarea ecuaţiei (2.2. în care presiunea are valoarea po. h2.30) În cazul fluidelor compresibile şi acceptării unui proces izoterm..28) Pentru un lichid omogen. .6) conduce la expresia: Fig. • suprafeţele izobare sunt orizontale. şi punctul M(x.. z = zo. • presiunea creşte liniar cu creşterea adâncimii.2. z0)...2. deoarece dacă p = po.6. • suprafaţa liberă a unui lichid este orizontală. pentru care X =0. Fluid în repaus în câmp gravitaţional. Legea de variaţie a presiunii într-un lichid aflat în repaus sub acţiunea gravitaţiei Particularizarea ecuaţiei generale a staticii fluidelor pentru câmpul gravitaţional.29) şi la concluziile: • diferenţa de presiune între două puncte este egală cu greutatea unei coloane de fluid de înălţime egală cu diferenţa de cotă dintre cele două puncte şi secţiune egală cu unitatea.. pe înălţimile h1. ρn.28) între punctele M0(x. Z =0 conduce la relaţia dp = −ρ g dz (2. p − po = − ρg ( z − zo ) = ρgh (2.2. hn va fi: p M = ∑ ρ i ghi i =1 n (2. • valoarea presiunii într-un punct M oarecare din spaţiu ce conţine fluide cu densităţi diferite ρ1. făcând apel la ecuaţia de stare: ρ= ρo p po (2. . Y =0.. integrarea ecuaţiei (2. ρ2.28) conduce la următoarea distribuţie de presiune: 18 .3.

33): 19 . FORŢE DE PRESIUNE PE SUPRAFEŢE Presiunea gazelor sau a lichidelor pe suprafeţe constituie un sistem de forţe distribuite având următoarele caracteristici: direcţia normală la suprafaţa considerată. În acest sens va fi studiat cazul lichidelor şi gazelor sub presiune aflate în echilibru sub acţiunea gravitaţiei. în cazul când suprafaţa este plană sau curbă cu centru sau axă de simetrie. în cazul suprafeţei curbe oarecare.4.1. fie cu două forţe situate în plan central sau cu o forţă şi un moment. Pentru determinarea forţei de presiune pe această suprafaţă s-a ales în mod arbitrar un element de suprafaţă dS. În scopul determinării forţei de presiune pe o suprafaţă plană. 2. Suprafaţă plană în contact cu un lichid în repaus.4.33) Mărimea forţei de presiune se obţine integrând ecuaţia (2.2. ρ  p = po exp  − o g ( z − zo )   po  (2.7. dP = pdS = γ h dS (2. Forţele sistemului redus echivalent acestui sistem de forţe distribuite se numesc forţe de presiune. Sistemul forţelor distribuite dat de presiunea fluidelor este echivalent fie cu rezultanta forţelor din sistem. sensul de la fluid spre acea suprafaţă. Forţe de presiune pe o suprafaţă plană Pentru dimensionarea la rezistenţă a rezervoarelor de fluid este necesară cunoaşterea solicitării suprafeţelor rezervoarelor de către fluidul depozitat. s-a considerat un vas în care se află un lichid în echilibru în contact cu aerul atmosferic. iar mărimea raportată la aria elementului de suprafaţă egală cu presiunea.32) 2. Pe acest element infinitezimal de suprafaţă presiunea are mărimea: Fig. pe care presiunea este constantă.

relaţia devine: P = γ sin α ∫ y dS S (2. yC = I xx yG S (2.36) unde cu hG şi pG s-au notat adâncimea şi presiunea corespunzătoare centrului de greutate al suprafeţei.34) Ştiind că h = y sinα. se poate scrie: P = γ sin α yG S = γ hG S = pG S (2. yC).P = γ ∫ h dS S (2.35) Notând cu G(xG. Coordonatele acestuia se determină din ecuaţiile de momente faţă de axele Ox şi Oy. Punctul de aplicaţie al forţei de presiune se numeşte centru de presiune şi se notează cu C(xC. acestea se exprimă apelând la teorema lui Steiner: 2 I xx = I XX + yG S 20 . yG) centrul de greutate al suprafeţei S. scrise sub forma: P ⋅ yC = ∫ y dP = γ sin α ∫ y 2 dS S S P ⋅ x C = ∫ x dP = γ sin α ∫ xy dS S S de unde se poate deduce: yC = 1 P ∫ y dP S respectiv xC = 1 P ∫ x dP S Integralele din aceste relaţii reprezintă momentul de inerţie al suprafeţei S în raport cu axa Ox: I xx = ∫ y 2 dS S respectiv momentul centrifugal: I xy = ∫ xy dS S iar coordonatele centrului de presiune se exprimă astfel: I xy yG S xC = .37) Deoarece momentele de inerţie din relaţiie (2.37) depind de adâncimea la care se află centrul de greutate şi de poziţia suprafeţei S.

39) Conform relaţiei (2. Astfel. Unui element de suprafaţă dS ales arbitrar îi revine forţa de presiune: Fig.4. centrul de presiune este situat mai jos decât centrul de greutate.2. Forţe de presiune pe suprafeţe curbe În scopul determinării sistemului de forţe echivalent. este închis şi conţine un gaz la presiunea pg.şi la analoga ei: I xy = I XY + xG yG S în care IXX şi IXY sunt momentele de inerţie şi centrifugal definite faţă de axele ce au originea în G şi sunt paralele cu axele Ox şi Oy.8 se consideră un vas care are un perete curb şi este plin cu lichid aflat în repaus sub acţiunea gravitaţiei. diferenţa reducându-se odată cu creşterea ordonatei yG a centrului de greutate. 2.7. Dacă rezervorul din figura 2. Acţiunea forţelor pe suprafaţa curbă 21 . Pe suprafaţa curbă ABC forţele elementare ale sistemului variază ca mărime şi ca direcţie. forţa de presiune pe suprafaţa S este dată de relaţia P = pg S iar centrul de presiune coincide cu centrul de greutate.37) devin: x C = xG + I XY yG S I XX yG S (2. Prin micşorarea unghiului α centrul de presiune se apropie de centrul de greutate şi coincide cu acesta atunci când planul devine orizontal (α = 0). relaţiile (2.8.39).38) y C = yG + (2. 2.2. în fig.

Pz = γ ∫ z dS z Sz (2. Alegând sistemul cartezian care să conţină axele Ox şi Oy în planul suprafeţei libere.40)  unde n este versorul normalei ridicată în centrul elementului de suprafaţă. Py = p g S y .40) pe axele carteziene se obţin ecuaţiile: dP x = γ z n x dS . 2. nydS = dSy. Sy şi Sz sunt ariile suprafeţelor plane OAC. iar axa Oz verticală descendentă şi notând cu nx. iar z – cota punctului în care este ridicată normala. care reprezintă proiecţiile suprafeţei curbe ABC pe cele trei plane carteziene. a cărei mărime este P= Px2 + Py2 + Pz2 Dacă vasul din fig. BOC şi AOB.43) Dacă normalele suprafeţei curbe converg (în cazul suprafeţelor cu centru sau axă de simetrie). în urma proiectării relaţiei (2. atunci intensităţile forţelor se calculează cu relaţiile: Px = p g S x . Ţinând seama de faptul că primele două integrale din (2.41) Deoarece nxdS = dSx.   dP = n p d = n γ z d S S (2. dP y = γ z n y dS . iar cea de-a treia reprezintă volumul vasului. va exista doar o forţă unică.42) unde Sx.42) reprezintă momentele statice ale suprafeţelor OAC. Pz = p g S z (2. se poate scrie Px = γ zGx S x = pGx S x Py = γ zGy S y = pGy S y Pz = γ V = G (2.44) 22 . dP z = γ z nz dS (2. nzdS = dSz. în urma integrării ecuaţiile (2. BOC.8 este închis şi conţine un gaz la presiunea pg.41) devin: Px = γ Sx ∫ z dS x . Py = γ Sy ∫ z dS y . ny şi nz cosinusurile directoare ale normalei.

45)    i . ro şi r sunt funcţii de timp. o particulă de fluid situată la un moment dat în punctul M este poziţionată de vectorii de poziţie   r (faţă de sistemul mobil) şi r (faţă de 1 sistemul fix).5.45) se obţine: ai triedrului Oxyz sunt  dr1   dro   ∂r = +ω×r + dt dt ∂t (2.2.viteza particulei relativ la originea O.9. Poziţionarea unei particule faţă de sistemele de axe fix şi mobil. iar versorii variabili.     r1 = ro + r    Vectorii r1 . ECHILIBRUL RELATIV AL FLUIDELOR În cazul fluidului aflat într-un vas în mişcare apare problema echilibrului fluidului relativ la un sistem mobil de axe. După derivarea relaţiei (2. Aceasta se caracterizează prin valori nule pentru vectorii   viteză relativă v r şi acceleraţie relativă a r . Dacă se consideră că fluidul are o mişcare relativă faţă de triedrul mobil Oxyz şi una absolută faţă de triedrul fix O1x1y1z1.46)  unde ω este viteza unghiulară în jurul unei axe instantanee care trece prin O. După derivare se poate scrie:      dv a dv o dω      ∂r   ∂v r = + × r + ω × (ω × r ) + ω × + ω × vr + dt dt dt ∂t ∂t  (2.47) sau    dω        aa = a o + × r + ω × (ω × r ) + 2ω × v r + ar dt (2.2. iar v r .48) 23 . Notând cu ro vectorul de poziţie al originii O faţă de O1 se poate scrie: (2. j .k Fig. Viteza absolută se exprimă astfel:      va = vo + ω × r + v r  în care vo este viteza originii O.

iar    ac = 2 ω × v r este acceleraţia lui Coriolis. trebuie să se echilibreze. condiţie care se poate scrie:         dP1 x + dP2 x + dP1 y + dP2 y + dP1 z + dP2 z + dFm + dFi = 0 (2.10.48) se mai poate scrie sub forma     aa = a t + ac + a r   unde    dω     a t = ao + × r + ω × (ω × r ) dt (2. a r = 0 ). ecuaţia (2.49) este acceleraţia de transport.unde a a este acceleraţia absolută.5.1. Relaţia (2. a o . acceleraţia absolută este egală cu acceleraţia de transport.2.50) Fig.acceleraţia originii O a sistemului mobil faţă de  sistemul fix de axe.acceleraţia relativă. Ecuaţia echilibrului relativ al lichidelor   Dacă din lichidul care se află în echilibru relativ se detaşează o particulă de formă paralelipipedică de dimensiuni infinitezimale. Domeniu paralelipipedic infinitezimal. forţa masică şi forţa de inerţie definită astfel   dFi = −ρ a i dx dy dz (2.51) poate fi scrisă în felul următor: 24 .51) După înlocuirea forţelor cu expresiile corespunzătoare. Atunci când fluidul se află în echilibru relativ ( v r = 0 . adică forţele de legătură. lichidul aflat în acest domeniu paralelipipedic trebuie să rămână în starea de echilibru relativ. 2. iar a r .

52) Ţinând seama că gradientul este definit astfel:  ∂p  ∂p  ∂p grad p = i +j +k ∂x ∂y ∂z (2.53) relaţia (2.55) se poate scrie  1  g − grad p = ω z ω − ω2 r ρ (2.5.52) devine   1  dω     A − grad p = ao + × r + ω × (ω × r ) ρ dt (2. relaţia (2.11. Echilibrul relativ al lichidului dintr-un vas aflat în mişcare de rotaţie uniformă în jurul unei axe verticale Cazul acesta se caracterizează prin:  dω =0 ω = const . 2.56) Fig. deci dt    A =g .55) Ştiind că           ω × ( ω × r ) = ω( ω ⋅ r ) − r ( ω ⋅ ω ) = ω z ω − ω 2 r . Vas cu lichid aflat în mişcare de rotaţie uniformă în jurul unei axe verticale. ao = 0 şi Ecuaţia echilibrului relativ al lichidelor ia forma:  1     g − grad p = ω × (ω × r ) ρ (2.54) cunoscută sub numele de ecuaţia echilibrului relativ al lichidelor.  Dacă se alege originea ca în figură. 25 . .    ∂p  ∂p  ∂p   −  i  ∂x + j ∂y + k ∂z  + ρ A − ρ a i dx dy dz      (2.2.2.

∂x ∂ p = ρω2 y .61) 26 .Proiectarea acestei ecuaţii pe cele trei axe mobile duce la obţinerea următorului sistem de ecuaţii − − 1 ∂p = −ω2 x .57) −g − ρ ∂z 1 ∂p =0 de unde rezultă ∂p = ρ ω2 x .60) se obţine expresia C = p0 + γ z 0 iar ecuaţia presiunii devine p = p0 + γ ( z 0 − z ) + ρ ω 2 R2 2 (2.60) Conform acestei ecuaţii. toate suprafeţele izobare sunt paraboloizi de rotaţie în jurul axei Oz. iar relaţia (2. ρ ∂x 1 ∂p =− 2 y . se poate scrie R2 = x2+y2.58) Considerând lichidul incompresibil şi integrând ecuaţia anterioară se obţine x2 + y2 −γ z +C 2 2 p=ρ ω (2.  Dacă proiecţia vectorului r în planul xOy se notează cu R. ∂ y ∂ p = −ρ g ∂ z Diferenţiala presiunii se poate scrie sub forma dp = ρ ω 2 ( xdx + ydy ) − ρ g dz (2.59) devine  ω2 R2  p =γ   2 g − z+C    (2. care corespunde lui R = 0. ω ρ ∂y (2. din ecuaţia (2.59) unde C este constantă de integrare. Dacă se notează cu zo cota vârfului paraboloidului.

65) de unde rezultă ∂p =0 . ecuaţia (2.care constituie legea de variaţie a presiunii în lichidul aflat în echilibru relativ. se obţine sistemul de ecuaţii 1 ∂p 1 ∂p ρ (2. din condiţia de conservare a volumului lichidului din vas π D2 4 D/2 h0 = ∫ z 2 π R dR 0 se determină valoarea cotei z0 z0 = h0 − ω2 D 2 2g 8 iar ecuaţia suprafeţei libere devine z = h0 + ω 2  2 D2  R −  2g  8    (2.2. Pentru p = p0. Atunci când se cunoaşte înălţimea h0 ocupată de lichidul aflat în repaus în vasul de diametru D.63) 2. Echilibrul relativ al lichidului dintr-un vas aflat în mişcare de translaţie uniformă Ştiind că particularităţile acestui caz sunt      a o = a = const . ω = 0 .5.62) şi reprezintă ecuaţia suprafeţei libere. − g − ρ ∂z 1 ∂p =0 (2. ecuaţia echilibrului relativ al lichidelor devine  1  g − grad p = a Fig. A = g .12. − ρ ∂y =a .69) ia forma ω2 R 2 2g z = z0 + (2. Vas cu lichid aflat în mişcare de translaţie uniform accelerată mobile. ∂x ∂ p ∂ p = −ρa . = −ρ g ∂ y ∂ z sau 27 .3.64) Dacă se proiectează această ecuaţie pe axele − ρ ∂x =0 .

dp = −ρ( a dy + g dz )

(2.66)

ecuaţie a cărei soluţie se obţine în urma integrării (pentru ρ = const):
p = −ρ( a y + g z ) + C

(2.67)

şi arată că suprafeţele izobare sunt plane paralele, cu panta -a/g. Dacă se cunoaşte înălţimea ho a lichidului aflat în repaus în vasul de diametru D şi înălţime l, ecuaţiile parametrice

x= x;

y = 0 ; z = h0 +

a l 2g

ale dreptei rezultate din intersecţia suprafeţei libere cu planul xOz, împreună cu ecuaţia (2.67) scrisă pentru condiţia p=p0 permit determinarea constantei C:
a l 2

C = p0 + ρ g h0 + ρ

iar ecuaţia (2.67) devine:
1  p = p0 + ρ a  − y  + ρ g ( h0 − z ) 2 

(2.68)

din care, punând condiţia p = p0 , se poate scrie ecuaţia suprafeţei libere
a 1   − y  + h0 g2 

z=

(2.69)

Capitolul 3
CINEMATICA FLUIDELOR 3.1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE CINEMATICA FLUIDELOR 3.1.1. Parametrii cinematici ai mişcării unui fluid

28

Parametrii cinematici ai unei particule oarecare dintr-un fluid în mişcare sunt: vectorul    de poziţie r , viteza v şi acceleraţia a , legaţi între ei prin relaţiile:
  dr  dx  dy  dz v= =i +j +k dt dt dt dt

   dv d 2 r  d 2 x  d 2 y  d 2 z a= = 2 =i + j 2 +k 2 dt dt dt 2 dt dt

(3.1)

Mişcarea unui fluid este cunoscută atunci când se cunoaşte legea de variaţie a unuia dintre cei trei parametri cinematici. Conform metodei Lagrange, determinarea parametrilor cinematici se realizează prin studierea mişcării şi obţinerea legii de variaţie a vectorului de poziţie în raport cu coordonatele x0, y0, z0 ale poziţiei iniţiale a particulei – numite variabile Lagrange – şi cu timpul t:  r = f1 ( x0 , y0 , z0 , t ) (3.2) pe baza căreia se determină viteza şi acceleraţia. Metoda Euler constă în stabilirea legii de variaţie a vitezei particulei în timp şi spaţiu:  v = f 2 ( x, y, z, t ) (3.3) Proiecţiile vitezei pe cele trei axe, notate cu vx, vy, vz şi numite variabilele Euler, sunt utilizate la determinarea vectorului de poziţie şi acceleraţiei:
    r = i ∫v x d + j ∫v y d +k ∫v z d t t t

(3.4)
 +  

∂v y ∂v y ∂v y ∂v x ∂v x ∂v x   ∂v y   ∂v  + j a = i  x + vx +vy + vz + vx +vy + vz  ∂t   ∂t ∂x ∂y ∂z  ∂x ∂y ∂z    ∂v ∂v ∂v ∂v  + k z + v x z + v y z + vz z   ∂t ∂x ∂y ∂z   

(3.5)

3.1.2. Câmp de viteze Mulţimea vectorilor viteză asociaţi particulelor unui fluid în mişcare, la un moment dat, se numeşte câmp de viteză. Mişcarea unui fluid este staţionară sau nestaţionară după cum câmpul vitezelor este invariabil sau variabil în timp. 3.1.3. Linie de curent Locul geometric al punctelor în care vectorii de viteză ai particulelor de fluid sunt tangenţi se numeşte linie de curent.  Dacă un element  vectorial de linie de curent se notează cu ds , iar viteza fluidului în  originea elementului ds de notează cu v , ecuaţia vectorială a liniei de curent se scrie astfel:

29

  v × ds = 0

sau

   i v y dz − v z dy + j ( v z dx − v x dz ) + k v x dy − v y dx

(

)

(

)
(3.6)

echivalentă cu ecuaţiile scalare ale liniei de curent:
vy v vx = = z dx dy dz

3.1.4. Tub de curent Mulţimea liniilor de curent care trec printr-o linie curbă închisă conţinută în domeniul mişcării formează o suprafaţă tubulară care mărgineşte un domeniu tubular numit tub de curent. Vitezele fiind tangente la peretele tubului de curent, acesta se comportă ca o suprafaţă impermeabilă, nefiind traversat de curent. Suprafaţa tubului de curent are caracter de instantaneitate. 3.1.5. Fluxul vitezei Dacă în domeniul fluidului în mişcare, pe o suprafaţă S se consideră elementul  infinitezimal de suprafaţă dS, fluxul vitezei v relativ la acest element se numeşte debit volumic de fluid şi se exprimă astfel:
  Q = ∫ v ⋅ ndS = ∫ v n dS
S S

(3.7)

unde n este versorul normalei elementului de suprafaţă, iar vn este proiecţia vitezei pe normala n. Viteza medie se obţine astfel:
vm = Q S

iar debitul masic, respectiv debitul gravific se exprimă în felul următor
M = ρQ , G =γ Q

(3.8)

3.1.6. Rotorul vitezei Vectorul
∂v y   ∂v x ∂v z   ∂v y ∂v x    ∂v + j rot v = i  z − −  + k  ∂y  ∂x − ∂y   ∂z  ∂x   ∂z    

(3.9)

reprezintă rotorul vitezei unei particule de fluid şi corespunde existenţei unei mişcări de rotaţie în jurul unui punct propriu particulei. Mişcarea particulei la care rotorul vitezei este diferit de zero în orice punct se numeşte mişcare rotaţională. Atunci când în orice punct al domeniului mişcării unui fluid rotorul vitezei este nul, mişcarea se numeşte mişcare irotaţională sau potenţială şi este caracterizată prin condiţia:
 rot v = 0

(3.10)

30

Particulă paralelipipedică de fluid în mişcare.15) şi v * = v x + n ω y − m ωz x v * = v y + lωz − nωx y v = v z + m ω x − lω y * z (3. de rotaţie şi de deformaţie. iar viteza punctului P’ se scrie astfel:         v * = v p + ω × r = v p + i n ω y − m ω z + j ( l ω z − n ω x ) + k m ω x − lω y ( ) ( ) (3. se poate scrie: v′ = v x + x v′ = v y + y ∂v x ∂v ∂v l+ x m+ x n ∂x ∂y ∂z ∂v y l+ ∂v y m+ ∂v y n ∂x ∂y ∂z ∂v ∂v ∂v v′ = v z + z l + z m + z n z ∂x ∂y ∂z (3.11) (3. t) se numeşte potenţial de viteză. ∂x vy = ∂ϕ .13) Fig.14) Proiectând pe cele trei axe. Viteza punctului P’ se poate exprima astfel:    ∂v ∂v   ∂v v' =v + l+ m+ n ∂x ∂y ∂z (3. z. Se consideră o particulă paralelipipedică de fluid în mişcare. raportată la două sisteme de coordonate: O1x1y1z1 – fix şi Oxyz – mobil. Se notează laturile paralelipipedului cu l.3.rp . z.16) Drept urmare. m. 3.12) sau vectorial  v = grad ϕ Funcţia φ(x. proiecţiile vitezei punctului P’ pe cele trei axe vor avea forma: 31 . mişcarea unei particule de fluid este rezultanta a trei mişcări: de translaţie. Atunci când particula este nedeformabilă. y.    r' . y. n. ∂y vz = ∂ϕ ∂z (3.1.r După introducerea vectorilor de poziţie    se poate scrie că r ' = r p + r . ea se comportă ca un solid rigid a cărui mişcare este compusă doar din translaţie şi rotaţie.care este îndeplinită dacă există o funcţie φ(x.2. MIŞCAREA DE DEFORMAŢIE A UNEI PARTICULE DE FLUID În cazul general. t) astfel încât vx = ∂ϕ .

19) şi pe cele ale coeficienţilor de deformaţie unghiulară: ∂v y  ∂v  ∂v  1  ∂v 1  ∂v 1  ∂v .18) Cunoscând expresiile coeficienţilor de deformaţie liniară: a= ∂v x . pentru care densitatea fluidului s-a notat cu ρ. ecuaţia de bilanţ ia forma: (3.18). γ =  y + x  α=  z +  ∂y   ∂x 2 ∂z  2  ∂z ∂x  2 ∂y   (3. acestea iau forma: v xd = a l + γ m + β n. Exprimând matematic principiul conservării materiei relativ la un element de volum se obţine ecuaţia diferenţială a continuităţii. β =  x + z . În urma integrării acestei ecuaţii pentru un volum finit de fluid se obţine ecuaţia macroscopică a continuităţii. Ecuaţia microscopică a continuităţii Pentru stabilirea ecuaţiei continuităţii se consideră elementul paralelipipedic de dimensiuni infinitezimale.3. ECUAŢIA CONTINUITĂŢII Fluidul în mişcare se supune principiului conservării masei şi principiului continuităţii. cunoscută sub numele de ecuaţia microscopică a continuităţii. v yd = b m + α n + γ l .22) 32 . vy.17) Componentele vitezei mişcării de deformaţie se pot scrie astfel: v xd = v yd v zd ∂v x 1  ∂v y ∂v x  1  ∂v x ∂v z  l+   ∂x + ∂y m + 2  ∂z + ∂x n  ∂x 2    ∂v y ∂v y  ∂v  1  ∂v 1  ∂v n +  y + zx l = m+  z +  ∂y   ∂x ∂y 2 ∂z  2 ∂y   ∂v y  ∂v ∂v  1  ∂v 1  ∂v m = z n +  x + z l +  z +  ∂y ∂z 2  ∂z ∂x  2 ∂z   (3.3. Ecuaţia de bilanţ masic se poate scrie astfel: masa intrată – masa ieşită + masa datorată surselor = masa acumulată 3. c= ∂v z ∂z (3. În acest caz. iar componentele vitezei în punctul P s-au notat cu vx.21) 3.1. ţinând cont de absenţa surselor. v zd = cn + β l + α m (3. ∂v  1  ∂v m +  x + z n + nω y − m ωz    2  ∂z ∂x   ∂v y ∂v y  ∂v  1  ∂v 1  ∂v n +  y + zx l + lωz − nω x v′ = v y + m+  z + y  ∂y   ∂x ∂y 2 ∂z  2 ∂y   ∂v y  ∂v ∂v  1  ∂v 1  ∂v m + m ω x − m ω y v ′ = v z + z n +  x + z l +  z + z  ∂z   ∂y ∂z 2 ∂x  2 ∂z   v′ = v x + x ∂v x 1  ∂v y ∂v x l+  + ∂x 2  ∂x ∂y  (3. vz.20) şi introducându-le în relaţiile (3. ∂x b= ∂v y ∂y . Formularea matematică a principiului conservării luând în considerare atributul continuităţii duce la ecuaţia de bilanţ masic cunoscută sub numele de ecuaţia continuităţii.

respectiv care ies în/din volumul V prin frontiera care mărgineşte acest domeniu.2. se foloseşte ecuaţia continuităţii în coordonate cilindrice: 1 ∂ ( ρ r v r ) + 1 ∂ ( ρ vθ ) + ∂ ( ρ v z ) + ∂ρ = 0 r ∂r r ∂θ ∂z ∂t (3.26) 3. ecuaţia se scrie: dm = ρ1 v1 A1 − ρ2 v 2 A2 dt (3.28) unde v este viteza medie pe suprafaţa de arie A. ecuaţia se reduce la: 33 .25) iar dacă este radial sferică. Ecuaţia macroscopică a continuităţii În urma integrării ecuaţiei microscopice a continuităţii pe un volum V se obţine ecuaţia macroscopică: dm = M1 − M 2 dt (3.3.23) După reduceri şi simplificări se obţine ecuaţia microscopică a continuităţii exprimată în coordonate carteziene: ∂ ∂ ∂ ∂p ρv x + ρv y + ( ρv z ) + =0 ∂x ∂y ∂z ∂t ( ) ( ) (3. M2 sunt debitele masice care intră. Dacă mişcarea este unidimensională. se foloseşte ecuaţia continuităţii în coordonate sferice: 1 ∂ 1 ∂ 1 ∂ ( ρ vθ ) + ∂ρ = 0 ρ r 2v r + ρ vϕ sin ϕ + 2 r sin ϕ ∂ϕ r sin ϕ ∂θ ∂t r ∂r ( ) ( ) (3.( ρ v dy dz + ρ v dx dz + ρ v dx dy )dt −   ρ v  x y z ∂ ρvy    ∂( ρ v z )   + ρ v y + dy  dxdz +  ρ v z + dz  dxdy dt = ∂y ∂z      ∂ρ   =ρ + dt dx dy dz − ρ dx dy dz ∂t   ( )  x + ∂( ρ v x )  dx  dydz + ∂x  (3.24) Dacă mişcarea fluidului este axial simetrică. În cazul mişcării staţionare.27) unde m este masa totală a fluidului din volumul V la timpul t. iar indicii 1.2 reprezintă suprafaţa de intrare sau de ieşire a domeniului considerat. iar M1.

după efectuarea reducerilor şi simplificărilor.ρ1 v1 A1 = ρ2 v 2 A2 Capitolul 4 DINAMICA FLUIDELOR PERFECTE 4. care aparţine unui fluid perfect în mişcare.4. Domeniu paralelipipedic elementar iar condiţia de echilibru dinamic este:         dP1 x + dP2 x + dP1 y + dP2 y + dP1 z + dP2 z + dFm = −dFi (4.1) Fig. conform principiului al doilea al mecanicii se poate scrie:   dv dFi = −ρ dx dy dz dt (4. iar acceleraţia  centrului său se notează cu a . Admiţând că masa elementului de volum este constantă în timpul dt şi ştiind că produsul dintre masă şi viteză se numeşte impuls. rezultă  d  ( ρv dx dy dz ) = ρ dv dx dy dz dt dt (4.4) ecuaţie numită ecuaţia impulsului şi care exprimă teorema microscopică a impulsului. Dacă viteza centrului paralelipipedului se  notează cu v .1.1. Sub formă scalară se poate scrie: 34 . ECUAŢIA MICROSCOPICĂ A MIŞCĂRII FLUIDELOR PERFECTE Pentru stabilirea acestei ecuaţii se consideră elementul paralelipipedic de volum de dimensiuni infinitezimale din figura 4.2) care.1.3) cunoscută sub numele de ecuaţia microscopică a dinamicii fluidelor perfecte. duce la:   1 dv =A− ∇ p dt ρ (4.

dt ρ ∂x dv y dt =Y − dv z 1 ∂p 1 ∂p .5) iar proiecţiile acceleraţiei a = dv / dt se pot exprima sub forma:   dv x ∂v x ∂v x ∂v x ∂v x = + vx +vy + vz dt ∂t ∂x ∂y ∂z dv y dt = ∂v y ∂t + vx ∂v y ∂x +vy ∂v y ∂y + vz ∂v y ∂z (4.11) care după înlocuirea în membrul stâng al ecuaţiei (4.6) dv z ∂v z ∂v z ∂v z ∂v z = + vx +vy + vz dt ∂t ∂x ∂y ∂z din care rezultă ecuaţiile lui Euler din dinamica fluidelor perfecte: ∂v x ∂v x ∂v x ∂v x 1 ∂p + vx +vy + vz =X− ∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂x ∂v y ∂t + vx ∂v y ∂x +vy ∂v y ∂y + vz ∂v y ∂z =Y − 1 ∂p ρ ∂y (4.dv x 1 ∂p =X− .8) este dI / dt . obţinând în final   dv ∫ ρ dt dV = V AρdV − V ∇pdV ∫ ∫ V (4.2. Scriind că ρ    dv ∂v ∂v     =ρ + ρ ( v ⋅ ∇) v = ρ + i ⋅ ∇( ρ v x v ) + dt ∂t ∂t       + j ⋅ ∇ ρ v y v + k ⋅ ∇( ρ v z v ) − v [ ∇ ⋅ ( ρv ) ] ( ) (4.8) duce la 35 . După multiplicarea ecuaţiei microscopice a mişcării cu ρdV.10) şi ţinând seama că ∇⋅ ( ρ v ) = − ∂t rezultă că  ∂ρ    dv ∂      ( ρ v ) + i ⋅ ∇( ρ v x v ) + j ⋅ ∇ ρ v y v + k ⋅ ∇( ρ v x v ) ρ = dt ∂t ( ) (4. =Z− ρ ∂y dt ρ ∂z (4.7) ∂v z ∂v z ∂v z ∂v z 1 ∂p + vx +vy + vz =Z− ∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂z 4. aceasta se integrează pe volumul V.8) Ştiind că impulsul fluidului din volumul V este   I = ∫ ρ v dV V (4.9)  se poate observa uşor că membrul drept al ecuaţiei (4. ECUAŢIA MACROSCOPICĂ A MIŞCĂRII FLUIDELOR PERFECTE În urma integrării ecuaţiei microscopice a dinamicii fluidelor perfecte pe volumul V mărginit de suprafaţa S de arie A se obţine ecuaţia macrosopică a mişcării fluidelor perfecte.

3. 4. Conform condiţiei de echilibru dinamic relativ la momentele forţelor se obţine:    dM = M p + Mm dt (4.14) iar termenul din membrul drept al acestei ecuaţii reprezintă momentul forţei de inerţie cu semn negativ. produsul vectorial al primei integrale din membrul drept este nul şi ca Ştiind că dt atare   dM  dv = ∫r × ρ dV dt dt V (4. variaţia în raport cu timpul a impulsului unei mase de fluid care ocupă volumul V este egală cu suma forţelor masice şi a rezultantei presiunilor pe suprafaţa de control S care mărgineşte domeniul de control al acestui volum. în domeniul fluidului în mişcare se consideră o  particulă paralelipipedică al cărei volum este dV şi al cărei centru este situat la distanţa r faţă de originea O.12) Ea reprezintă ecuaţia macroscopică a mişcării fluidelor perfecte şi exprimă teorema impulsului.11) devine  dI ∂       ( ρv ) dV − ∫ ρ v ( v ⋅ n ) dA = ∫ gρ dV + ∫ p n dA =∫ dt ∂t V A V A (4.    dI ∂        = ∫ ( ρ v ) dV − i ∫ ρ v x ( v ⋅ n ) dA − j ∫ ρ v y ( v ⋅ n ) dA + k ∫ ρ v z ( v ⋅ n ) dA dt ∂t V A A A care se mai poate scrie  dI ∂     = ∫ ( ρv ) dV − ∫ ρ v ( v ⋅ n ) dA dt ∂t V A Ştiind că V ∫ ∇p dV  = −∫ pn dA A ecuaţia (4. Momentul impulsului masei totale de fluid faţă de originea O este definit de relaţia:    M = ∫ r × v ρ dV V (4.13) Derivând această relaţie în raport cu timpul şi ţinând seama că masa elementară se conservă. se obţine:    dM dr   dv = ∫ × v ρ dV + ∫ r × ρ dV dt V dt dt V   dr = v .15) unde    M p = ∫ r × n p dA A 36 . Conform acestei teoreme. TEOREMA MOMENTULUI IMPULSULUI Pentru demonstrarea acestei teoreme.

iar a treia cu dz. Ţinând seama că  v2 v x dv x = d  x  2      se poate scrie:  v2 ∂v x dx + d  x  2 ∂t   1 ∂p  = X dx − dx  ρ ∂x  (4. prima relaţie devine: ∂v x ∂v x ∂v x ∂v x 1 ∂p dx + v x dx + v y dx + v z dx = X dx − dx ∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂x Din ecuaţiile liniei de curent se obţin egalităţile v y dx = v x dy . derivata momentului impulsului în raport cu timpul este egală cu suma dintre forţele de presiune şi forţele masice. aceasta se poate scrie     dM ∂  dv     = ∫r × ρ dV = ∫ ( ρ r × v ) dV − ∫ ρ ( r × v ) dQ = M p + M m dt dt ∂t V V A (4. 4. Potrivit acesteia. ECUAŢIA ENERGIEI În vederea stabilirii ecuaţiei energiei se utilizează ecuaţiile lui Euler din dinamica fluidelor perfecte (4. v z dx = v x dz iar relaţia de mai sus se poate scrie sub forma: ∂v x  ∂v ∂v x ∂v x  1 ∂p dx + v x  x dx + dy + dz  = X dx − dx  ∂x  ∂t ∂y ∂z ρ ∂x   Se poate observa că termenul din paranteză reprezintă diferenţiala dvx.7) se obţine: ∂v y  v2 y dy + d   2 ∂t    = Y dy − 1 ∂ p dy  ρ ∂y   v2  ∂v z 1 ∂p dz + d  z  = Z dz − dz  2  ∂t ρ ∂z   (4.18) 37 . a doua cu dy.reprezintă momentul forţelor de presiune ce acţionează pe suprafaţa S de arie A. iar    M m = ∫ r × Aρ dV V constituie momentul forţelor masice.4.14). Introducând expresiile celor două momente în ecuaţia (4.7). Astfel. În acest sens.17) Procedând similar şi cu celelalte două relaţii din grupul (4. se multiplică prima dintre relaţii cu dx.16) care exrimă teorema impulsului. în urma efectuării acestei operaţii.

Această ecuaţie se mai poate scrie sub forma  v2 ∂v ds + d   2 ∂t   dp  + g dz + =0  ρ  (4. potenţială şi de preiune-volum este constantă de-a lungul unei linii de curent de fluid perfect. În urma integrării acestei ecuaţii se obţine ecuaţia macroscopică a energiei mecanice pentru o linie de curent: ∂v v2 dp ds + + gz + ∫ =a ∫ ∂t 2 ρ s s (4. iar Γ = –gz este potenţialul de forţă în câmp gravitaţional.18) se obţine:  v2  ∂v dp ds + d   2  = dΓ − ρ  ∂t   (4.22) şi reprezintă ecuaţia lui Bernoulli.17) şi (4. Pentru un fluid incompresibil ecuaţia poate fi scrisă astfel: z+ p v2 + =c ρ g 2g 38 .21) care arată că suma energiilor cinetică. Dacă mişcarea este staţionară.Dacă se admite că forţa masică derivă dintr-un potenţial şi se observă că  ∂v x ∂v x ∂v x ∂v  ∂v dx + dy + dz = ⋅ds = ds ∂t ∂t ∂t ∂t ∂t în urma însumării relaţiilor (4.20) şi reprezintă ecuaţia microscopică a energiei mecanice pentru mişcarea izotermă a unui fluid perfect. această ecuaţie devine: v2 dp + gz + ∫ =b 2 ρ S (4.19) unde v este viteza fluidului în originea elementului de linie de curent ds.

ecuaţia de continuitate scrisă sub forma ∂v x ∂ v y ∂v z + + =0 ∂x ∂y ∂z (5. y. Acestei definiţii i se supun şi mişcările potenţiale din spaţiul tridimensional care au vitezele tuturor particulelor paralele cu un plan fix şi invariante de-a lungul normalelor la acest plan. MIŞCAREA POTENŢIALĂ BIDIMENSIONALĂ Dacă mişcarea potenţială depinde numai de două coordonate spaţiale.Capitolul 5 MIŞCAREA POTENŢIALĂ După cum s-a arătat deja.1. astfel vx = ∂ϕ . mişcarea potenţială sau irotaţională este acea mişcare la care rotorul vitezei este nul. ∂x vy = ∂ϕ ∂y (5. ∂x vy = ∂ϕ . mişcarea potenţială va depinde numai de variabilele spaţiale x şi y.2) devine ∂ 2ϕ ∂ 2ϕ ∂ 2ϕ + + =0 ∂x2 ∂ y2 ∂z 2 (5. Condiţia de anulare a rotorului vitezei este: ∂v y ∂x = ∂v x ∂y (5. După determinarea câmpului de viteze. Condiţia de anulare a rotorului vitezei implică existenţa funcţiei scalare φ(x. z) numită potenţial de viteze. ea se numeşte mişcare potenţială plană sau bidimensională.5) Ecuaţia de continuitate ∂v x ∂v y + =0 ∂x ∂y scrisă sub forma 39 . y) astfel încât vx = ∂ϕ .3) Deci.4) care este îndeplinită dacă există o funcţie φ(x. care prin derivare să dea componentele vitezei pe direcţiile de derivare. potenţialul de viteze φ poate fi determinat ca soluţie a ecuaţiei lui Laplace. ∂y vz = ∂ϕ ∂z (5. Considerând planul xOy fix. 5. ecuaţia energiei permite determinarea câmpului presiunii.1) Admiţând fluidul incompresibil. care satisface condiţiile iniţiale şi la limită date pentru mişcarea respectivă.

2.7) se obţine ∂ψ ∂ψ dx + dy = 0 ∂x ∂y (5. MIŞCAREA POTENŢIALĂ TRIDIMENSIONALĂ AXIAL SIMETRICĂ Dacă se alege axa Oz ca axă de simetrie a mişcării. fiind independentă de unghiul θ. vy = − ∂y ∂x (5. r. ea s-a numit funcţie de curent.∂v y ∂v x =− ∂x ∂y (5. t) se defineşte relativ la un punct de referinţă astfel ψ ( z. 5. r ∂z vz = − 1 ∂ψ r ∂r (5. Drept urmare. ∂x2 ∂ y2 ∂ 2ψ ∂ 2ψ + =0 ∂x2 ∂y 2 (5. Conform convenţíei de semn. ea poate genera spectrul liniilor de curent. în planele normale acestei axe mişcarea va depinde de distanţa radială r şi de timpul t. Funcţia de curent ψ(z. Astfel de mişcări se întâlnesc la submarine.13) unde Q este debitul de fluid care traversează suprafaţa de revoluţie a unui volum de control stabilit pe baza punctului de referinţă şi a unui punct mobil de coordonate z. se obţin ecuaţiile ∂ 2ϕ ∂ 2ϕ + .7) Apelând la ecuaţia liniei de curent scrisă sub forma v x dy − v y dx = 0 (5.9) (5. debitul (viteza) fluidului care traversează un element de linie este pozitiv dacă mişcarea are loc de la dreapta spre stânga observatorului care urmăreşte deplasarea fluidului între două puncte.8) şi ţinând seama de relaţiile (5. t ) = Q 2π (5. Deoarece funcţia ψ este constantă de-a lungul liniilor de curent.14) Dacă se ţine seama de convenţia de semn adoptată. componentele vitezei în coordonate cilindrice se exprimă astfel 40 . se obţin funcţiile φ şi ψ. Legătura între viteză şi funcţia de curent se poate exprima astfel: vr = 1 ∂ψ .6) este îndeplinită dacă există o funcţie ψ(x.11) sau care prin integrare dă ecuaţia dψ = 0 ψ = const . În final. y) care să îndeplinească relaţiile vx = ∂ψ ∂ψ . r. rachete şi la unele sonde care produc petrol. r .12) din a căror soluţionare pentru condiţiile iniţiale şi la limită date.10) (5.

ecuaţia de continuitate pentru mişcare axial simetrică ia forma: sin θ ∂ ∂ ( vθ sin θ ) = 0 R 2v R + R ∂R ∂θ ( ) (5. ∂R vθ = − ∂ϕ ∂θ se obţine ∂  2 ∂ϕ  1 ∂  ∂ϕ  R +  sin θ  ∂R  ∂R  sin θ ∂θ  ∂θ  (5.18) unde θ este unghiul pe care-l face axa de simetrie a mişcării cu raza de poziţie R.19) Dacă în această relaţie se introduc expresiile vR = − ∂ϕ . ∂R R sin θ ∂θ ∂ϕ 1 ∂ψ =− ∂θ R sin θ ∂R (5. ∂r r ∂z ∂ϕ 1 ∂ψ = ∂z r ∂r (5.16) În coordonate sferice se obţine: vR = − 1 ∂ψ . căreia îi corespunde în coordonate cilindrice ecuaţia ∂  ∂ϕ  ∂ 2ϕ =0 r +r ∂r  ∂r  ∂z 2 (5.20) cunoscută sub numele de ecuaţia lui Laplace în coordonate sferice. În coordonate sferice.17) ∂ϕ 1 ∂ψ = 2 .21) Capitolul 5 MIŞCAREA POTENŢIALĂ 41 .vr = − ∂ϕ . R sin θ ∂θ 2 vθ = respectiv 1 ∂ψ R sin θ ∂R (5.15) Rezultă deci că între φ şi ψ există legăturile: ∂ϕ 1 ∂ψ =− . ∂r vz = − ∂ϕ ∂z (5.

ecuaţia energiei permite determinarea câmpului presiunii. astfel vx = ∂ϕ . vy = − ∂y ∂x (5. După determinarea câmpului de viteze. Acestei definiţii i se supun şi mişcările potenţiale din spaţiul tridimensional care au vitezele tuturor particulelor paralele cu un plan fix şi invariante de-a lungul normalelor la acest plan.5) Ecuaţia de continuitate ∂v x ∂v y + =0 ∂x ∂y ∂v y ∂v x =− ∂x ∂y scrisă sub forma (5. care satisface condiţiile iniţiale şi la limită date pentru mişcarea respectivă. Condiţia de anulare a rotorului vitezei implică existenţa funcţiei scalare φ(x. ∂y vz = ∂ϕ ∂z (5. Considerând planul xOy fix. potenţialul de viteze φ poate fi determinat ca soluţie a ecuaţiei lui Laplace. ea se numeşte mişcare potenţială plană sau bidimensională. ∂x vy = ∂ϕ ∂y (5. mişcarea potenţială sau irotaţională este acea mişcare la care rotorul vitezei este nul. y) astfel încât vx = ∂ϕ . ecuaţia de continuitate scrisă sub forma ∂v x ∂ v y ∂v z + + =0 ∂x ∂y ∂z (5. ∂x vy = ∂ϕ . z) numită potenţial de viteze.7) 42 . MIŞCAREA POTENŢIALĂ BIDIMENSIONALĂ Dacă mişcarea potenţială depinde numai de două coordonate spaţiale. y. care prin derivare să dea componentele vitezei pe direcţiile de derivare.2) devine ∂ 2ϕ ∂ 2ϕ ∂ 2ϕ + + =0 ∂x2 ∂ y2 ∂z 2 (5.6) este îndeplinită dacă există o funcţie ψ(x. Condiţia de anulare a rotorului vitezei este: ∂v y ∂x = ∂v x ∂y (5.4) care este îndeplinită dacă există o funcţie φ(x. 5. mişcarea potenţială va depinde numai de variabilele spaţiale x şi y.După cum s-a arătat deja. y) care să îndeplinească relaţiile vx = ∂ψ ∂ψ .1) Admiţând fluidul incompresibil.1.3) Deci.

se obţin ecuaţiile ∂ 2ϕ ∂ 2ϕ + . componentele vitezei în coordonate cilindrice se exprimă astfel vr = − ∂ϕ .15) Rezultă deci că între φ şi ψ există legăturile: ∂ϕ 1 ∂ψ =− . r. t) se defineşte relativ la un punct de referinţă astfel ψ ( z. rachete şi la unele sonde care produc petrol.10) (5. MIŞCAREA POTENŢIALĂ TRIDIMENSIONALĂ AXIAL SIMETRICĂ Dacă se alege axa Oz ca axă de simetrie a mişcării. Deoarece funcţia ψ este constantă de-a lungul liniilor de curent.8) şi ţinând seama de relaţiile (5. r ∂z vz = − 1 ∂ψ r ∂r (5.7) se obţine ∂ψ ∂ψ dx + dy = 0 ∂x ∂y (5. ea s-a numit funcţie de curent. r . 5. t ) = Q 2π (5. ∂r vz = − ∂ϕ ∂z (5. în planele normale acestei axe mişcarea va depinde de distanţa radială r şi de timpul t. r. debitul (viteza) fluidului care traversează un element de linie este pozitiv dacă mişcarea are loc de la dreapta spre stânga observatorului care urmăreşte deplasarea fluidului între două puncte.12) din a căror soluţionare pentru condiţiile iniţiale şi la limită date. Conform convenţíei de semn.16) În coordonate sferice se obţine: 43 .13) unde Q este debitul de fluid care traversează suprafaţa de revoluţie a unui volum de control stabilit pe baza punctului de referinţă şi a unui punct mobil de coordonate z. ∂x2 ∂ y2 ∂ 2ψ ∂ 2ψ + =0 ∂x2 ∂y 2 (5. Legătura între viteză şi funcţia de curent se poate exprima astfel: vr = 1 ∂ψ .9) (5. Drept urmare.14) Dacă se ţine seama de convenţia de semn adoptată. Funcţia de curent ψ(z. ∂r r ∂z ∂ϕ 1 ∂ψ = ∂z r ∂r (5.Apelând la ecuaţia liniei de curent scrisă sub forma v x dy − v y dx = 0 (5.2. se obţin funcţiile φ şi ψ. ea poate genera spectrul liniilor de curent. În final. fiind independentă de unghiul θ. Astfel de mişcări se întâlnesc la submarine.11) sau care prin integrare dă ecuaţia dψ = 0 ψ = const .

efectul vâscozităţii se face simţit doar în vecinătatea frontierelor domeniului 44 .vR = − respectiv 1 ∂ψ . ∂R vθ = − ∂ϕ ∂θ se obţine ∂  2 ∂ϕ  1 ∂  ∂ϕ  R +  sin θ  ∂R  ∂R  sin θ ∂θ  ∂θ  (5.19) Dacă în această relaţie se introduc expresiile vR = − ∂ϕ . nave maritime). La fluide cu vâscozitate mică. Mişcările externe sunt acele mişcări care au loc în jurul corpurilor (avioane. canale). mişcările interne se desfăşoară în domenii cu frontiere închise (conducte.21) Capitolul 6 MIŞCAREA FLUIDELOR VÂSCOASE Mişcările fluidelor reale pot fi externe sau interne. în condiţiile în care alte frontiere (suprafaţa pământului) se află la distanţe mari. ajutaje.20) cunoscută sub numele de ecuaţia lui Laplace în coordonate sferice.18) unde θ este unghiul pe care-l face axa de simetrie a mişcării cu raza de poziţie R. R sin θ ∂θ 2 vθ = 1 ∂ψ R sin θ ∂R (5.17) ∂ϕ 1 ∂ψ = 2 . ecuaţia de continuitate pentru mişcare axial simetrică ia forma: sin θ ∂ ∂ ( vθ sin θ ) = 0 R 2v R + R ∂R ∂θ ( ) (5. căreia îi corespunde în coordonate cilindrice ecuaţia ∂  ∂ϕ  ∂ 2ϕ =0 r +r ∂r  ∂r  ∂z 2 (5. Faţă de acele corpuri. În coordonate sferice. ∂R R sin θ ∂θ ∂ϕ 1 ∂ψ =− ∂θ R sin θ ∂R (5.

cu excepţia stratului limită. Dacă se notează cu τij. Ecuaţiile Navier-Stokes În fluidul aflat în mişcare se consideră o  particulă paralelipipedică  dimensiuni de     infinitezimale. (i = x. unde i corespunde axei carteziene cu care este paralelă normala suprafeţei respective a paralelipipedului. dT2 x . MIŞCAREA LAMINARĂ În cazul mişcării laminare nu există componente ale vitezei care să fie normale la direcţia mişcării. Condiţia de echilibru dinamic se poate scrie astfel:      dT1 x + dT2 x + dT1 y + dT2 y + dT1 z +    + dT2 z + dFm + dFi = 0 (6. dT2 z . 45 . Domeniu paralelipipedic elementar detaşat dintr-un fluid în mişcare laminară.1. care vor avea componente tangenţiale şi componente normale. y.1. la care se înlocuiesc forţele de presiune cu tensiunile ale căror componente sunt determinate de vâscozitate.mişcării.1. această zonă fiind numită strat limită. 6. y. z) componentele acestor forţe.6. Mişcările externe pot fi tratate ca mişcări fără frecare în întregul lor domeniu. în afara eforturilor unitare normale – care sunt eforturi de compresiune şi eforturi de întindere – se dezvoltă eforturi unitare tangenţiale. se poate scrie: Fig. dT2 y . dT1 z . iar j semnifică axa la care este paralelă componenta respectivă. acestea din urmă fiind rezultanta forţelor de compresiune şi de întindere.1) Proiecţiile forţelor unitare superficiale pe axele carteziene sunt mărimi ale eforturilor unitare normale şi tangenţiale. La mişcarea fluidelor vâscoase. z. j = x. asupra căreia acţionează forţele dT1 x . Ecuaţiile microsopice ale acestei mişcări se obţin similar celor de la mişcarea unui fluid perfect. dT1 y . 6.1.

z). Conform legii lui Stokes.2)    ∂τ dz  + dT2 z = i τ zx + zx  ∂z 2      În urma introducerii expresiilor componentelor acestor forţe în condiţia de echilibru dinamic şi efectuării reducerilor şi simplificărilor se obţine:  ∂τ ∂τ yx ∂τ zx i  xx + +  ∂x ∂y ∂z   ∂τ ∂τ yz ∂τ zz k  xz + +  ∂x ∂y ∂z   ∂τ xy ∂τ yy ∂τ zy j  ∂x + ∂y + ∂z     dv + ρA = ρ  dt   +    +   (6. y. După proiectarea acestei ecuaţii pe axele carteziene. τ yy = σ y − p. reducerea termenilor asemenea.6) 46 .   ∂τ xy dx   ∂τ dx  ∂τ dx    + k τ xz − xz  dydz dT1 x = − i τ xx − xx  + j τ xy −    ∂x 2  ∂x 2  ∂x 2           ∂τ xy dx   ∂τ xz dx  ∂τ xx dx    + k τ xz +  dydz dT2 x = i τ xx +  + j τ xy +    ∂x 2  ∂x 2  ∂x 2           ∂τ yx dy  + dT1 y = − i τ yx −  ∂y 2       dT2 y  dT1 z  ∂τ yy dy   ∂τ yz dy   + k τ yz −  dxdz j τ yy −    ∂y 2  ∂y 2       ∂τ yx dy   ∂τ yy dy   ∂τ yz dy   + j τ yy +  + k τ yz +  dxdz = i τ yx +    ∂y 2  ∂y 2  ∂y 2            ∂τ zy dz   ∂τ dz   ∂τ dz   + k τ zz − zz  + j τ zy −  dxdy = − i τ zx − zx      ∂z 2  ∂z 2  ∂z 2         ∂τ zy dz   ∂τ dz   + k τ zz + zz  dxdy j τ zy +   ∂z 2  ∂z 2      (6. care sunt reprezentate de eforturi unitare de compresiune notate cu p şi de eforturi unitare de întindere notate cu σi. τ zz = σ z − p (6.4) Deoarece componentele tensorului tensiune care au cei doi indici identici corespund tensiunilor normale. simplificarea cu ρdxdydz şi rearanjarea termenilor se obţin următoarele ecuaţii scalare: ∂τ yx ∂τ zx  ∂v x ∂v x ∂v x ∂v x 1  ∂τ  + vx +vy + vz = X +  xx + +  ∂x ∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂y ∂z   ∂v y ∂v y ∂v y ∂v y 1  ∂τ xy ∂τ yy ∂τ zy   + vx +vy + vz =Y +  + + ∂t ∂x ∂y ∂z ρ  ∂x ∂y ∂z    ∂τ yz ∂τ zz  ∂v z ∂v z ∂v z ∂v z 1  ∂τ  + vx +vy + vz = Z +  xz + +  ∂x ∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂y ∂z   (6. ∂x σ y = 2µ ∂v y ∂y  − λ∇ ⋅ v . între tensiuni şi deformaţii există relaţiile: σ x = 2µ ∂v x  − λ∇ ⋅ v .5) Celelalte componente ale tensiunii pentru care cei doi indici sunt diferiţi reprezintă eforturile unitare tangenţiale. (i = x.3) care reprezintă ecuaţia microscopică a impulsului pentru mişcarea laminară a fluidelor vâscoase. σ z = 2µ ∂v z  − λ∇ ⋅ v ∂z (6. acestea pot fi exprimate sub forma: τ xx = σ x − p.

vx = v. Dacă se alege sistemul de coordonate ca în figură. Pe baza acestor relaţii se obţin ecuaţiile microscopice ale mişcării laminare a fluidelor vâscoase: ∂v x ∂v ∂v ∂v 1 ∂p µ  ∂ 2 v x ∂ 2 v x ∂ 2 v x + vx x + v y x + vz x = X − +  + + ∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂x ρ  ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2   1 ∂  +  3 ∂x ( µ∇ ⋅ v )  2 2 2 ∂v y ∂v y ∂v y ∂v y 1 ∂p µ  ∂ v y ∂ v y ∂ v y  1 ∂  + ( µ∇ ⋅ v ) + vx + vy + vz =Y − +  + + 2 2 2  ∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂y ρ  ∂x ∂y ∂z  3 ∂y  2 2 2 ∂v z ∂v ∂v ∂v 1 ∂p µ  ∂ v z ∂ v z ∂ v z + vx z + v y z + vz z = Z − +  + + ∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂z ρ  ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2  6. 6.9) ∂v z ∂v z ∂v z ∂v z 1 ∂p µ + vx +vy + vz =Z− + ∆v z ∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂z ρ şi sunt cunoscute sub numele de ecuaţiile Navier-Stokes. τ yz = τ zy = µ  y + z . Mişcarea laminară într-un tub de secţiune circulară Se consideră un tub de secţiune circulară cu axa rectilinie orizontală. τ zx = τ xz = µ  z + x  (6. ∂v =0 ∂t Fig.8)  1 ∂  +  3 ∂z ( µ∇ ⋅ v )  Introducând expresia operatorului Δ al lui Laplace şi ţinând cont că în cazul mişcării  laminare a fluidelor vâscoase incompresibile ∇ ⋅ v = 0 .1.2.2.6. iar λ = 2 µ este al doilea coeficient de 3 vâscozitate dinamică. X = Y = 0. Mişcarea fluidului într-un tub de secţiune circulară. presiunea p1 de la intrarea lichidului în tub este egală cu presiunea p2 de la ieşirea lichidului din tub.7) τ xy = τ yx = µ  x +  ∂x  ∂y  ∂z ∂x  ∂y  ∂z        unde μ este coeficientul de vâscozitate dinamică. condiţii în care ecuaţia de continuitate se reduc la ∂v x =0 ∂x Ecuaţiile Navier-Stokes devin 47 . Mişcarea fiind staţionară. vy = vz = 0. având diametrul d şi lungimea l.∂v y   ∂v  ∂v ∂v  ∂v   ∂v . prin care curge un lichid în regim laminar. iar din particularităţile acestei mişcări rezultă: Z = − g. ecuaţiile anterioare se pot scrie: ∂v x ∂v x ∂v x ∂v x 1 ∂p µ + vx +vy + vz =X− + ∆v x ∂t ∂x ∂y ∂z ρ ∂x ρ ∂v y ∂t + vx ∂v y ∂x +vy ∂v y ∂y + vz ∂v y ∂z =Y − 1 ∂p µ + ∆v y ρ ∂y ρ (6.

14) Înlocuind această relaţie în (6.13) Rezultă că ∂2v ∂2v + = c2 ∂y 2 ∂ z 2 ∂p = µc 2 ∂x df = µc 2 dx de unde se obţine ecuaţia a cărei soluţie este f = µc 2 x + c 3 (6. ∂y ∂p = −ρ g ∂z (6.∂ 2 v ∂ 2 v 1 ∂p + = .15) în care c4 = c1 + c3.17) Se poate scrie ∂v ∂v ∂r ∂v ∂θ ∂v = + = cos θ ∂y ∂r ∂y ∂θ ∂y ∂r ∂v ∂v ∂r ∂v ∂θ ∂v = + = sin θ ∂z ∂r ∂z ∂θ ∂z ∂r (6.11) se obţine p = c4 + µ c2 x − ρ g z (6. r 2 = y2 + z2. z = r sin θ tg θ = z y (6.19) 48 .16) (6. rezultă formula ∂ 2 v ∂ 2 v ∂ 2 v 1 dv 1 d  dv  + = + = r  r dr  dr  ∂ y 2 ∂z 2 ∂ r 2 r dr (6. ultima relaţie devine p − p2 p ≅ p1 − 1 x l care arată că presiunea lichidului în conductă scade liniar cu distanţa x.10) ceea ce arată că presiunea variază conform relaţiei p = − ρ g z + f ( x ) + c1 (6.18) Derivând aceste relaţii în raport cu y. În vederea trecerii la coordonate polare se folosesc relaţiile y = r cos θ . Dacă se indexează cu 1 şi 2 valorile presiunii la capetele tubului. respectiv z şi însumând expresiile obţinute. ∂y 2 ∂ z 2 µ ∂ x ∂p = 0. condiţiile la limită se pot scrie astfel: p = p1 la la x=0 p = p2 x=1 şi sunt îndeplinite dacă relaţia (6.11) (6.12) (6.15) are forma p − p2 p = p1 − 1 x − ρ gz l Deoarece termenul ρgz este neglijabil.

cuprins între raza r şi r+dr.23) Ţinând seama de această relaţie.20) Pentru un element de suprafaţă inelar. Energia de tranzit este formată din căldură şi din energie care produce lucru mecanic. STRATUL LIMITĂ 49 .Prin integrare succesivă şi punând soluţiei obţinute condiţiile: v este finit la r = 0 şi v=0 la r = d/2.24) şi reprezintă ecuaţia lui Bernoulli pentru un tub de curent corespunzător unui fluid vâscos. viteza poate fi admisă invariabilă şi ca urmare debitul de lichid care traversează această suprafaţă elementară este dQ = 2π r v dr care după integrare pe suprafaţa cercului de diametru d duce la formula de calcul a debitului tubului π d 4 ( p1 − p 2 ) Q= (6. rezultă în final legea de variaţie a vitezei lichidului v= p1 − p 2 4µ l d2 2   4 −r     (6. iar dQ/dm – cantitatea de căldură transferată în mediul înconjurător pe unitatea de masă. ECUAŢIA ENERGIEI Prima lege a termodinamicii arată că într-un sistem energia se conservă dacă în acel sistem se ia în considerare energia care intră.2. Membrul drept al ultimei ecuaţii se numeşte pierdere de energie mecanică sau energie disipată şi se exprimă ca înălţime coloană de fluid sub forma hd = 1 ( u2 − u1 ) − dQ  g dm    (6.22) unde u este energia internă. Energia asociată cu masa considerată constituie energie înmagazinată. Energia înmagazinată într-un element de masă este compusă din: energia asociată cu mişcarea masei (energie cinematică). iar energia care trece de la un sistem la altul se numeşte energie de tranzit. energia poate fi clasificată ca energie înmagazinată şi energie de tranzit. Căldura este energia care trece de la o masă la alta atunci când între cele două mase există o diferenţă de temperatură.21) 128µ l 6. se poate scrie: z1 + 2 2 p1 α v 1 p α v2 + = z2 + 2 + + hd ρ g 2g ρ g 2g (6.3. Din acest punct de vedere. Dacă prima lege a termodinamicii se aplică unui tub de curent prin care se mişcă staţionar un fluid vâscos incompresibil ce nu produce lucru mecanic în jurul unui ax se obţine:  p α v2   p αv2  dQ  gz1 + 1 + 1  −  gz 2 + 2 + 2  = ( u2 − u1 ) −     ρ 2   ρ 2  dm  (6. energie asociată cu poziţia masei în câmpul extern (energie potenţială) şi energia moleculară şi atomică asociată cu câmpul intern al masei (energie internă). 6. care iese şi care se acumulează.

Conform acestei definiţii.În cazul mişcării externe. În stratul limită mişcarea fluidului poate fi laminară sau turbulentă. Cu alte cuvinte. considerând mişcarea fluidului paralelă cu o placă plană. Astfel.6. iar mişcarea. se poate observa că δ<<L. vx ~ v şi ∂v x V ≈ .3. iar grosimea stratului limită şi profilul vitezei se pot schimba de-a lungul frontierei corpului. unde gradientul vitezei are valori mari. pentru unitatea de lăţime a plăcii se poate scrie: ∞ ∞  v  δ * v 0 = ∫ ( v 0 − v ) dy sau δ * = ∫  1 −  dy (6. corespunzătoare comportării vâscoase a fluidului. devine turbulentă prin intermediul unei zone de tranziţie şi prezintă un substrat laminar caracterizat prin suprimarea de către peretele plăcii a efectelor turbulenţei. numită strat limită. Grosimea de deplasare δ* este definită ca distanţa la care trebuie deplasată frontiera corpului astfel încât mişcarea să fie integral fără frecare.25)  v  0  0 0 Dacă se admite mişcarea bidimensională laminară în stratul limită atunci când curbura peretelui este mică. Grosimea stratului limită este definită ca fiind distanţa δ de la peretele corpului la punctul în care viteza v diferă de viteza v0 a curentului principal cu 1 %. Fig.26) Notând cu L lungimea corpului şi cu V componenta vx la y = δ. Mişcarea în stratul limită. cu excepţia unei zone de grosime mică de lângă peretele corpului. ecuaţiile Navier-Stokes în condiţiile neglijării forţelor masice iau forma ∂v x ∂v ∂v 1 ∂p µ  ∂ 2 v x ∂ 2 v x + vx x + vy x = − +  + ∂t ∂x ∂y ρ ∂x ρ  ∂x 2 ∂y 2  ∂v y ∂t + vx ∂v y ∂x + vy ∂v y 2 2 1 ∂p µ  ∂ v y ∂ v y  =− + + ∂y ρ ∂y ρ  ∂x 2 ∂y 2          (6. iar masa fluidului ce traversează orice secţiune să rămână neschimbată. iar din ecuaţia de continuitate rezultă: ∂x L 50 . grosimea stratului limită creşte. grosimea δ a stratului limită este egală cu cota frontierei zonei în care gradientul vitezei are valori mari. fluidele cu vâscozitate mică (aerul şi apa) se comportă ca fluide perfecte în întregul domeniu al mişcării. care la începutul plăcii este laminară.

ecuaţiile Navier-Stokes iau forma: ∂v x ∂v x ∂v x 1 ∂ p µ ∂ 2v x + vx + vy =− + ∂t ∂x ∂y ρ ∂ x ρ ∂ y2 ∂p =0 ∂y (6. Dacă mişcarea stabilizată în conductă este laminară.7. de natura intrării în conductă şi de tipul mişcării stabilizate în conductă (laminară sau turbulentă). ocupând după o lungime de stabilizare ls întreaga secţiune a conductei.28) (6.v y = −∫ 0 0 ∂v x dy ∂x (6.1. pentru dezvoltarea integrală a mişcării stabilizate. Fig. 51 .30) constituie ecuaţiile simplificate ale stratului limită. grosimea stratului laminar va creşte cu distanţa de la capătul de intrare al conductei. CONDIŢII DE INTRARE ÎN CONDUCTĂ În funcţie de natura mişcării fluidului înainte de intrare în conductă. fluidul trebuie să parcurgă o anumită lungime la intrarea în conductă. Capitolul 7 MIŞCAREA LICHIDELOR ÎN CONDUCTE 7.27) În baza acestora.1. Variaţia grosimii stratului limită la intrarea fluidului în conductă.29) care împreună cu ecuaţia de continuitate ∂ v x ∂v y + =0 ∂x ∂y (6.

Dacă se indexează cu 1 mărimile din secţiunea din amonte (unde sarcina hidraulică este mai mare) şi cu 2 mărimile din secţiunea din aval şi se ţine seama că forţa de inerţie este nulă. Boussinesq a stabilit că lungimea de stabilizare a mişcării poate fi calculată cu relaţia l s = 0. forţele din ecuaţia anterioară vor avea expresiile  πd 2  πd 2  π d 2     F p1 = i p1 . iar Re = ρvd / μ.6) unde λ = 4λf este coeficientul de rezistenţă hidraulică. 7.2) unde F p1 este forţa de presiune în secţiunea 1.forţa de preiune în secţiunea 2.3) În urma înlocuirii acestor expresii în ecuaţia (7.forţa masică.03 d ⋅Re (7. Fm = − k lρ g 4 4 4 (7.   orientată în sensul opus mişcării. Sarcina hidraulică disipată hd (sau pierderea de sarcină hidraulică) este egală cu suma pierderilor de sarcină longitudinale hL şi pierderilor locale hl. iar pierderile de sarcină locale depind de obstacolele existente în anumite locuri ale conductei. PIERDERILE DE SARCINĂ HIDRAULICĂ LONGITUDINALĂ Pierderile de sarcină hidraulică longitudinală reprezintă energia hidraulică transformată. datorită frecării fluidului. Pierderile de sarcină longitudinale sunt proporţionale cu lungimea conductei. situate la distanţa l una faţă de cealaltă. F p 2 = −i p2 .4) (7. Relaţia anterioară este cunoscută sub numele de formula Darcy-Weisbach şi mai poate fi scrisă sub forma 52 . În vederea exprimării pierderilor de sarcină longitudinale. în căldură disipată în mediul ambiant. se consideră mişcarea staţionară a unui lichid printr-o conductă orizontală de diametru d şi se scrie legea a doua a mecanicii pentru fluidul din elementul de volum delimitat de două secţiuni normale pe direcţia mişcării. F p 2 . F f = − i τ p π d l .forţa de frecare a fluidului la peretele conductei. F f .2. se poate scrie     F p1 + F p 2 + F f + Fm = 0   (7.1) în care d este diametrul conductei. În cele mai multe cazuri lungimea ls este neglijabilă în comparaţie cu lungimea conductei.2) şi proiectării ei pe axa Ox se obţine ( p1 − p2 ) π d 4 2 = π d lτ p (7.Folosind conceptul grosimii stratului limită. Fm .5) de unde p1 − p 2 = 4l τp d Pierderile de sarcină hidraulică longitudinale exprimate ca diferenţă de presiune se pot scrie sub forma p1 − p 2 = λ l ρv 2 d 2 (7. Dacă se alege axa Ox în axa conductei şi axa Oz ca verticala ascendentă.

9) Pierderile de sarcină se determină experimental.8) unde coeficientul de pierderi locale cl este dat în literatura de specialitate pentru diferite obstacole. stabilindu-se coeficientul cl sau lungimea le. Dacă se ţine seama că vcccA2 = v2A2.10) 2 care duce la  A  cl =  1 − 1   A2    (7. coturi. în mod similar se obţine A  c l =  1 − 1 A   2  2 (7.. în funcţie de tipul.12) În cazul micşorării brusce a secţiunii se scrie hl = ( vc − v2 ) 2 2g (7. dimensiunile şi gradul de reducere a secţiunii conductei.13) unde vc este viteza în secţiunea contractată. În cazul creşterii bruşte a secţiunii se apelează la ecuaţia continuităţii.7) 7. vane. schimbări de secţiune.11) Atunci când pierderea de sarcină se exprimă în funcţie de v2. se substituie A1 v1 şi se obţine următoarea ecuaţie: expresia v 2 = A2  A  v2 hl =  1 − 1  1  A2  2 g   2 (7. aparate de măsurat debitele etc.3. Pe baza lungimii echivalente definite de egalitatea λ le v 2 v2 = cl d 2g 2g pierderile de sarcină locale se pot determina din expresia le = cl d λ (7.hL = λ 1 v2 d 2g (7. se poate scrie  1  v2 hl =  − 1  2 c  2g  c  2 şi 53 . pierderile de sarcină datorate acestora se numesc pierderi de sarcină locale şi se pot exprima astfel hl = c l v2 2g (7. PIERDERILE DE SARCINĂ HIDRAULICĂ LOCALE Atunci când în conductă există robinete. ramificaţii.

conductele se clasifică hidraulic în: conducte lungi. numite conducte în paralel. sub forma: p1 − p 2 = ρ g ( z 2 − z 1 ) + ρ (α 2 v 22 − α 1v12 ) + ρ g hL + ρ g hl 2 (7. • conducte cu diametru constant pe porţiuni. Dacă se admite că mişcarea este staţionară. • reţele de conducte. Conductele la care căderea de presiune este exprimată de formula (7. numite conducte în serie.4. 1  cl =  − 1 c   c  2 (7. CALCULUL HIDRAULIC AL CONDUCTELOR Conductele lungi pot fi: • conducte cu diametru constant.15) ia forma p1 − p 2 = ρ g ( z 2 − z 1 ) + ρ (α 2 v 22 − α1 v12 ) + ρ g hl 2 (7.1 în cazul mişcării turbulente. CLASIFICAREA HIDRAULICĂ A CONDUCTELOR În funcţie de componenţa căderii de presiune într-o conductă dreaptă de secţiune constantă. 7. conform ecuaţiei lui Bernoulli. 7.16) se numesc conducte lungi şi corespund situaţiei în care pierderile de sarcină locale hl şi energia cinetică sunt neglijabile în raport cu pierderile longitudinale hL. Conductele pentru care ecuaţia (7. numite conducte simple.1. hL şi v2/2g au acelaşi ordin de mărime.5.15) unde α are valoarea 2 în cazul mişcării laminare şi valori cuprinse între 1.5.14) unde valorile coeficientului de contracţie cc sunt determinate experimental. căderea de presiune în conductă se exprimă. • conducte care au acelaşi capăt iniţial şi acelaşi capăt final. Conducte simple 54 . • conducte cu ramificaţii. 7. Acele conducte pentru care relaţia anterioară se reduce la p1 − p 2 = ρ g ( z 2 − z 1 ) + ρ g h L (7.01 şi 1.17) se numesc conducte scurte sau orificii şi se caracterizează prin faptul că pierderile de sarcină longitudinale sunt neglijabile în raport cu cele locale. • conducte cu debitul uniform distribuit. conducte de mică lungime şi conducte scurte.15) se numesc conducte de mică lungime şi corespund situaţiei în care termenii hl .

pierderea de sarcină longitudinală este un element comun al acestora şi se exprimă astfel hL = hLj = λ j l j v2 j d j 2g . având capetele iniţial şi final situate la cotele zi. n).24) de unde rezultă 55 .5.. Conducte în paralel Se consideră n conducte de lungimi lj şi diametre dj. 2..23) 7. n ) (7.17) şi împreună cu ecuaţia de continuitate Q= πd2 v 4 (7. n ) (7. (j=1..21) Eliminând formal viteza vj între ultimele două ecuaţii se poate scrie pi = p f + ρ g z f − z i + ( ) lj 8ρ Q n ∑λj d5 π 2 j =1 j (7. Eliminând aparent viteza între ecuaţiile de mai sus. 2. Conducte în serie Dacă se consideră o conductă constituită din n tronsoane de lungimi lj şi diametre dj. …. 2.5.22) din care rezultă Q= π 2[ p i − p f − ρ g ( z f − z i )] n lj 4 ρ∑ λ j 5 dj j =1 (7. având capătul iniţial comun în punctul de cotă zi şi capătul final comun în punctul de cotă zf. pierderile de sarcină longitudinală se obţin prin însumare astfel hl = lj 1 n ∑ λ j d v 2j 2 g j =1 j (7.2. 2. presiunea pi şi viteza v sau viteza v şi debitul Q. ( j = 1. Deoarece conductele au comune capetele iniţial şi final. zf.... n). …. .20) iar ecuaţia de continuitate duce la relaţiile Q= πd 2 j 4 vj.Se consideră o conductă lungă care are diametrul constant şi capetele iniţial şi final situate la cotele zi şi zf. . pentru debit se obţine formula Q= πd 2 4 [p i − p f − ρ g z f − zi ( 2 )] ρ d l λ (7. (j=1. Ecuaţia care îi corespunde poate fi scrisă sub forma pi = p f + ρ g z f − z i + λ ( ) 1 ρv2 d 2 (7.3.18) formează un sistem de ecuaţii ale căror necunoscute pot fi.19) 7. în principal. ( j = 1.

( j = 0. Dacă se notează cu Qx debitul într-o secţiune aflată la distanţa x de capătul iniţial al conductei.5. n ) se poate scrie pi = p f + ρ g z f − z i + ( ) 8ρ π 2d 5 ∑λ l Q j=0 j j n 2 j (7.27) 7. 1. 2.5. n ) (7. Diametrul conductei este constant.. 2. iar capetele acesteia au cotele zi.. .30) 7.25) care împreună cu ecuaţia de continuitate. unde pentru Q dat necunoscutele sunt în aparenţă vitezele vj..26) constituie un sistem de ecuaţii algebrice determinat. …... (j=1.29) unde vj = 4Q j πd 2 j . .31) unde Q x = Q i + Qd − x Qd l Prin integrare rezultă relaţia 56 .. k =1 n ( j = 1. zf.28) în care Qn este debitul la capătul final al conductei.. 2. n) (7. scrisă în punctul iniţial sau final sub forma Q= π n ∑ v j d 2j 4 j =1 (7. . n) se notează cu Q0 debitul în punctul iniţial al conductei şi cu Qj debitul conductei pe tronsonul cuprins între ramificaţiile j. j ( j = 1. pierderile de sarcină longitudinale pe elementul de lungime dx vor fi: dh L = 8λ 2 Q x dx 5 π gd 2 (7. Conducte cu ramificaţii Dacă pentru o conductă de diametru constant având n ramificaţii prin care se distribuie debitele Qj.. care distribuie uniform debitul Qd şi are debitul de tranzit Qt. În urma rezolvării sistemului se poate scrie pi = p f + ρ g z f − z i + λ j ( ) l j ρv2 j dj 2 (7. 2. zf şi că hL = 1 2 gd ∑λ l v j =0 j j n 2 j (7.4. Dacă se ţine seama că punctele iniţial şi final al conductei au cotele zi.. Conducte cu debit uniform distribuit Fie o conductă de lungime l.λj lj dj v 2 = λ j +1 j l j +1 d j +1 v 2+1 .5. j+1 se poate scrie: ′ Q j = Q0 − ∑ Qk .

sistemul conductelor în paralel formează o reţea închisă. Capitolul 8 SCURGEREA LICHIDELOR PRIN ORIFICII ŞI AJUTAJE. iar conducta cu ramificaţii constituie o reţea deschisă. Reţelele de conducte pot fi reţele deschise sau cu ramificaţii şi reţele închise sau inelare. Secţiunea minimă a jetului de fluid se numeşte secţiune contractată.6. când orificiul se numeşte orificiu cu perete subţire. ORIFICII Orificiul este o deschidere practicată în peretele unui vas aflată în contact cu lichidul pe întregul său perimetru. se numesc reţele. La scurgerea lichidelor printr-un orificiu. când orificiul este numit orificiu cu perete gros. În funcţie de grosimea peretelui vasului.34) 7.1. din care pleacă două sau mai multe conducte. sau în două zone (cea a zonei interioare şi o alta situată după domeniul de contracţie a jetului). iar scurgerea lichidului este o scurgere cu suprafaţă liberă. la orificii cu muchiile ascuţite lichidul poate veni în contact cu peretele numai în cadrul muchiei interioare.32) care în cazul mişcării laminare ia forma hL = 128 µ l  1   Qt + Qd  4 2 πd ρg   (7. DEVERSOARE 8. Deschiderea practicată în peretele lateral al unui vas se numeşte deversor dacă lichidul nu vine în contact cu peretele vasului pe întregul perimetru al acesteia. Reţele de conducte Sistemele de conducte care conţin puncte numite noduri.5. curentul de lichid prezintă o zonă de contracţie caracterizată prin reducerea secţiunii transversale a jetului imediat după depăşirea feţei din amonte a peretelui vasului.1  8 x   hL = 2 5 ∫ λ Q t +  1 − Q d  dx l  π gd 0   2 (7. Conform acestor definiţii. 57 .33) iar presiunea pompei este p i = p f + ρ g z f − z i + ρ g hL ( ) (7.

1) (8.8. Orificii mici Se consideră un vas căruia îi este asociat un orificiu mic cu perete subţire. Orificii mari Pentru determinarea formulei debitului se consideră un element de suprafaţă de forma unei benzi paralele cu suprafaţa liberă. astfel încât viteza în cadrul benzii să poată fi admisă constantă.2) h+ 2 p0 v L p v2 v2 + = 0 + c + cl c ρ g 2g ρ g 2g 2g Fig. exprimată sub forma l = f(z). Cunoscând legea de variaţie a lăţimii benzii cu adâncimea.1.4) Deoarece aria AL este mult mai mare decât aria Ac. o – indicii corespunzători suprafeţei libere.3) v c = c v 2 gh unde cv este coeficient de viteză şi se exprimă astfel: cv = 1 A  1 −  c  + cl A   L 1 1 + cl 2 gh 2 (8. L. Orificiu dreptunghiular în peretele lateral. se poate scrie cv = (8. cl – coeficientul de pierderi de sarcină locale. iar cd = cc cv cc = Ac Ao se numeşte coeficient de contracţie. După eliminarea vitezelor vL şi vo şi efectuarea reducerilor se obţine viteza lichidului în secţiunea contractată (8.5) (8. secţiunii contractate şi secţiunii orificiului. unde p0 este presiunea atmosferică. după multiplicarea vitezei cu aria benzii şi integrare se obţine formula Fig.2.6) iar debitul orificiului Q = c d Ao în care şi se numeşte coeficient de debit.2. c. 58 . Pentru determinarea debitului orificiului se folosesc ecuaţia de continuitate şi ecuaţia lui Bernoulli: Q = v L AL = v c Ac = v o Ao (8. 8.1.8. Vas cu orificiu mic în perete subţire.8.1.1.

10) Q = v c Ac = vA Prin neglijarea termenului energiei cinetice la suprafaţa liberă. f(z) = b. Dacă orificiul este dreptunghiular. 59 .2.Ajutaj.9) (8.Q = cd h2 h1 ∫ f ( z) 2 gz dz (8.11) Fig. se utilizează formula h 1 t1 = = ∫ A( z ) z −1 / 2 dz (8. h+ p0 v 2 p v2 v 2 ( vc − v ) l v2 + = 0 + + cl + +λ ρ g 2g ρ g 2g 2g 2g d 2g 2 (8. GOLIREA REZERVOARELOR PRIN ORIFICII SAU AJUTAJE Golirea rezervorului de lichid este un proces nestaţionar. după care se scrie ecuaţia de continuitate relativ la secţiunile contractată şi necontractată. reducerea termenului presiunii atmosferice şi eliminarea vitezelor vc şi v se obţine Q = c da A 2 gh (8. iar formula de calcul al debitului devine Q= 2 3 c d b 2 g h2 / 2 − h13 / 2 3 ( ) (8.8) 8.12) c d Ao 2 g h care pentru h1 = 0 şi t1 = t devine 1 t= 1 c d Ao 2 g = ∫ A( z ) z −1 / 2 dz 0 h (8.5d şi 6d care adăugat unui orificiu de diametru d duce la creşterea debitului de lichid pentru o sarcină hidraulică constantă dată. AJUTAJE Ajutajul este un tub cu lungimea cuprinsă între 1. Pentru calculul debitului ajutajului se aplică ecuaţia lui Bernoulli pentru suprafaţa liberă şi pentru secţiunea finală a ajutajului. Pentru determinarea timpului de golire parţială sau totală a rezervorului se aproximează mişcarea nestaţionară printr-o succesiune de stări staţionare.3. Pentru calculul duratei golirii parţiale a rezervorului.13) şi exprimă durata golirii totale a rezervorului.7) unde h1 şi h2 sunt cotele limitelor inferioară şi superioară ale orificiului. 8.8. de la cota h la cota h1.3.

ci puţin mai jos de această suprafaţă.9. Variaţia vitezei lichidului într-un canal îngust. 9. pentru energia mecanică înmagazinată pe unitatea de suprafaţă care traversează un element de suprafaţă centrat în punctul P şi aparţinând secţiunii normale la axa orizontală x se poate scrie expresia Fig. prin folosirea notaţiilor din figură.1. iar canalul are panta mică. Fig. Canal cu lichid în mişcare. Profilul vitezei în cazul canalelor înguste este prezentat în figură.Capitolul 9 MIŞCAREA LICHIDELOR ÎN CANALE Asemenea mişcărilor apelor în râuri.1. Din acest motiv ele se mai numesc mişcări cu suprafaţă liberă. 9.2. de unde se observă că viteza maximă nu se dezvoltă la suprafaţa liberă. mări şi oceane. ENERGIA SPECIFICĂ Presupunând că mişcarea staţionară a unui lichid incompresibil într-un canal este turbulentă. mişcările lichidelor în canale au loc în domenii în care o parte din frontieră este o suprafaţă liberă. 60 .

raportată la baza canalului ca axă de referinţă. 61 . pentru valori constante ale debitului se obţine o familie de curbe care prezintă câte un punct de minim pentru energia specifică.2) iar expresia (9. cos α ≈ 1 şi energia E are aceeaşi valoare pentru elementele de suprafaţă ale secţiunii normale pe axa s care aparţine fundului canalului. Pentru valori mici ale unghiului α. Înălţimea hc corespunzătoare punctului de minim se numeşte înălţime critică relativă la debitul respectiv şi poate fi obţinută din condiţia de minim a funcţiei anterioare scrisă astfel ∂E s Q s2 = g− 3 = 0 ∂h hc de unde rezultă hc = 3 Q s2 g (9.7) redusă.6) iar ecuaţia (9.3. se poate scrie z = zf + hP ≅ z f + hP cosα ρ g ( h − hP ) p= ≅ ρ g ( h − hP ) cosα v2 2 (9. Energia specifică.5) se poate scrie Q2 (9. v2 2 E s = gh + (9.7) E s = gh + s2 2h Dacă această ecuaţie se reprezintă grafic. Mărimea (9. la Es = gh. pentru Qs = 0. Se poate scrie se numeşte energie specifică şi reprezintă energia mecanică înmagazinată pe unitatea de masă.3) Din definiţia cantităţii E rezultă că ea este invariabilă pentru elementele de suprafaţă care aparţin unei secţiuni normale la axa orizontală x.E = gz + p ρ + v2 2 (9.4) E = E − gz s Fig.9.1) devine E = g z f + gh + (9.9) Dreapta OA corespunde ecuaţiei (9.8) (9.5) Dacă se notează cu Qs debitul pe unitatea de lăţime a canalului. conform ecuaţiei de continuitate rezultă Q s = hv (9.1) Ţinând seama că panta canalului este mică.

13) dată de Manning. Se presupune că panta canalului este foarte mică. în care energia specifică scade cu creşterea înălţimii lichidului în canal. ∂A ∂v ∂A +A + =0 ∂x ∂x ∂t (9. yP). astfel încât distribuţia de presiune să se poată aproxima cu cea hidrostatică. Regimul de mişcare corespunzător lui h>hc se numeşte regim lent şi este caracterizat prin Fr<1. Se presupune că linia suprafeţei libere în fiecare secţiune normală pe axa x este o dreaptă orizontală. Bilanţul masic relativ la un volum de control cuprins între două secţiuni verticale distanţate cu dx duce la ecuaţia ∂  ( vA ) dx  = ρ B dy dx ρ vA −  ρ vA + ρ  ∂x dt   (9. de domeniul h > hc. este b(x. se obţine formula vitezei critice vc = gh c (9. Distanţa verticală dintre punctul cel mai de jos al canalului în secţiunea considerată şi linia suprafeţei libere din aceeaşi secţiune se notează cu y(x.11) care poate fi scrisă astfel hc = 2 E sm 3 g v2 .Dacă în relaţia (9. ale căror efecte turbulente sunt reflectate în următoarea formulă empirică a efortului unitar tangenţial la perete: τp = 4 gn 2 ρv 2 3 Rh (9.12) Definind numărul Froude sub forma Fr = condiţia de minim a funcţiei Es se reduce la Fr = 1 şi defineşte o stare critică ce separă domeniul h < hc. în care energia specifică creşte odată cu creşterea înălţimii h. ECUAŢIILE MIŞCĂRII NEUNIFORME Se consideră mişcarea neuniformă a unui lichid într-un canal. se folosesc parametrii medii temporali ai mişcării.6) se introduce expresia debitului. Domeniul h<hc se numeşte domeniul regimului rapid sau torenţial şi este caracterizat prin Fr>1. t). gh (9. Lăţimea B a liniei suprafeţei libere este o funcţie de y corespunzătoare geometriei canalului.2. în care n este un parametru de rugozitate.10) v c2 2 Energia specifică minimă are expresia E sm = ghc + (9. Lăţimea canalului la o cotă yP.15) 62 . 9. Viteza şi alţi parametri ai mişcării sunt funcţii de coordonata x corespunzătoare axei orizontale. relativă la baza canalului în secţiunea respectivă. Deoarece mişcarea este turbulentă.14) care pentru B dy ∂A = se reduce la dt ∂t v şi constituie ecuaţia de continuitate.

19) şi sistemul devine dy dv + yb =0 dx dx dy 4 gn 2 v 2 −g + g sin α − by dx vb 3 =v dv dx (9. x]. Rh = yb b + 2y (9.16) unde (∂A/∂x)y reprezintă derivata parţială a ariei A în raport cu variabila x explicită în funcţia A. 9. ale cărui necunoscute sunt funcţiile v(x. invariabilă în timp şi spaţiu. t). În toate secţiunile transversale viteza medie este aceeaşi.3. iar panta hidraulică I este identică cu panta geometrică i. Pe de altă parte avem ∂ A ∂ ∂ A y = ∂ t ∂ ∂ y t şi ecuaţia de continuitate îmbracă forma v ∂A ∂y ∂v ∂A ∂y  ∂A  = v + =0  +A ∂y ∂x ∂x  y ∂x ∂y ∂t  (9.Ţinând seama că A = A[y(x. 63 .21) care poate fi rezolvată numeric pentru valori date ale lui a. Ca urmare. mişcarea este uniformă. se poate scrie ∂A ∂A ∂y  ∂A  = +  ∂x ∂y ∂x  ∂x  y (9.17) Pentru volumul de control folosit în cadrul ecuaţiei continuităţii. pentru suprafaţa liberă se obţine expresia y x − x0 = yo ∫ y2 3 a2 −g y3 dy 4 gn 2 a 2 yb − g sin α ( b + 2 y) 4 (9. MIŞCAREA UNIFORMĂ Într-un canal de secţiune transversală constantă şi lungime l se consideră mişcarea staţionară turbulentă a unui lichid care ocupă înălţimea h. α. t). ecuaţia impulsului se exprimă astfel −g dy 4 gn 2 2 ∂v ∂v + g sin α − v =v + dx ∂x ∂t Rh (9. b şi n.18) şi împreună cu ecuaţia anterioară formează sistemul ecuaţiilor mişcării. t) şi y(x. În cazul mişcării staţionare într-un canal de secţiune dreptunghiulară rezultă A = yb .20) ( b + 2 y) 4 După separarea variabilelor şi integrare.

iar K se numeşte 1 K = AC Rh ) modulul debitului şi se calculează cu relaţia 9.75 Rh 13 1 f Rh n ( n − 0 .22) care după reducerea termenilor asemenea devine hd = z f 1 − z f 2 (9. Se consideră un volum de control delimitat de secţiunile verticale S1 şi S2 şi se Fig.25) ρ gh1 ρ gh2 bh1 − bh2 = ρ Q( v 2 − v1 ) (9. Se obţin relaţiile bh1 v 1 = bh2 v 2 = 0 (9. SALTUL HIDRAULIC Fenomenul de trecere de la regimul rapid la regimul lent într-o zonă a canalului în care apare o reducere bruscă a secţiunii transversale se numeşte salt hidraulic. .23) Din ecuaţia de continuitate se obţine formula debitului Q = AC iR h sau Q=K i (9.9. se poate scrie relaţia g z f 1 + yP + ( ) po + ρ g ( y − y P ) v 2 p + ρ g( y − y P ) v 2 + = g z f 2 + yP + o + + ghd ρ 2 ρ 2 ( ) (9.5 n − 0 . aplică ecuaţia de continuitate şi teorema impulsului în condiţiile în care presiunea corespunde legii hidrostaticii. coeficientul C poate fi calculat cu formula lui Pavlovski C= f = 2 . − 0 .4.28) şi are soluţia pozitivă 64 .26) 2 2 Dacă între aceste relaţii se elimină vitezele v1 şi v2 rezultă ecuaţia gb 2 Q 2 h1 − h2 2 h1 − h2 = 2 b h1 h2 ( ) (9.24) unde A este aria secţiunii transversale a curentului de lichid.Dacă în secţiunile iniţială S1 şi finală S2 se aplică ecuaţia energiei şi se admite coeficientul Coriolis egal cu unu.4.27) care după simplificare cu h1 – h2 şi amplificare cu 2h2 /gb devine 2 h2 + h1 h2 − 2Q 2 1 =0 gb 2 h1 (9. iar forţa de frecare a lichidului de pereţii canalului de lăţime b este neglijabilă. n – parametru de rugozitate. Saltul hidraulic.

Capitolul 10 MIŞCAREA GAZELOR 10. • mişcare transonică (numărul Ma ia valori puţin mai mici sau puţin mai mari decât unitatea).1.30) unde Qs = Q/b. • mişcare hipersonică (Ma > 3).32) care devine şi care arată că pentru apariţia saltului hidraulic este necesar ca în zona de înălţime h1 mişcarea să se desfăşoare în regim rapid.29) Ţinând seama că h2>h1 se obţine 8Q s2 1  1 2  − h1 + h1 +  > h1 2 g h1    de unde prin adunarea lui h1/2 în ambii membri şi ridicare la pătrat rezultă 1  2 8Q s2  9 2  h1 +  > h1 4 gh1  4   sau 2Q s2 < 2h12 gh1 (9. ASPECTE GENERALE Mişcarea gazelor se clasifică astfel: • mişcare subsonică (Ma < 1).− h1 + h12 + h2 = 2 8Q 2 1 gb 2 h1 (9. iar în zona de salt înălţimea lichidului să crească la o valoare mai mare decât înălţimea critică. • mişcare supersonică (1 < Ma ≤ 3). definit ca rădăcina pătrată a raportului dintre forţele de compresibilitate şi forţele de inerţie şi are expresia 65 .31) (9. Ma este numărul Mach. Explicitând înălţimea din relaţia anterioară se obţine inegalitatea 3 Q s2 > h1 g hc > h1 (9.

În cazul mişcării cu viteze mari se poate folosi conceptul de gaz perfect. pentru care energia internă specifică u variază potrivit relaţiei  ∂u    =0  ∂v T (10. iar indicele T corespunde procesului izoterm. Dacă expresia u = i – vp se înlocuieşte în ecuaţia (10.  ∂T  v  ∂i  cp =    ∂T  p (10.5) sunt.6) care pentru volumul specific constant se reduce la  dq   ∂u    =   dT  v  ∂T  v (10. proprietăţi termodinamice. la rândul lor.9) şi arată că.7) şi arată că. Pentru gazul perfect u = u(T). La viteze relativ mici.1) unde v este volumul specific. în cazul procesului cvasistatic la presiune constantă. în cazul procesului cvasistatic la volum constant. definite ca derivate parţiale ale proprietăţilor termodinamice u şi i în raport cu temperatura  ∂u  cv =   .4) care corespunde relaţiei i = i (T ) Căldurile specifice la volum constant cv şi la presiune constantă cp. gazele se comportă ca fluidele incompresibile. prima lege a termodinamicii poate fi exprimată diferenţial sub forma dq = du + pdv (10. căldura specifică cv este egală cu căldura transferată pe unitatea de variaţie a temperaturii de masă. iar c – viteza sunetului în acel punct. Drept urmare 66 .6). i = i(T).3) (10.8) care pentru presiune constantă se reduce la  dq   ∂i    =   dT  p  ∂T  p (10. numit proces cvasistatic. Această relaţie arată că energia internă specifică unui gaz perfect depinde doar de temperatură u = u( T ) (10. se obţine relaţia dq = di − vdp (10.Ma = v c unde v este viteza fluidului compresibil.2) Entalpia specifică a gazului perfect are expresia i = u + pv = u + RT (10. Pentru un proces care are presiunea uniform distribuită. căldura specifică cp este egală cu transferul de căldură pe unitatea de variaţie a temperaturii unităţii de masă.

Mişcarea staţionară izotermă Dacă se alege un volum de control cuprins între două secţiuni transversale aflate la distanţa dx şi se scriu ecuaţiile energiei. p1 şi ρ1 – presiunea şi densitatea în secţiunea iniţială a conductei. realizează un lucru mecanic şi transferă căldură unei surse negative care are temperatura mai mică decât cea a sursei pozitive. 67 .15) p p = 1 ρ ρ1 unde M este debitul masic. de continuitate şi de stare se obţin relaţiile dp λ v2 + vdv + dx = 0 ρ d 2 M = ρvA = const . motiv pentru care se mai numesc şi procese cvasistatice. Dacă procesele aferente motorului termic se repetă periodic. macanic sau chimic. se numesc procese ireversibile şi corespund inexistenţei condiţiilor de echilibru termic.13) (10. dT cp = di dT (10. Un motor termic primeşte căldură de la o sursă pozitivă.14) (10.cv = du .2. Procesele termice asociate cu efecte disipative. se spune că motorul funcţionează ciclic. MIŞCAREA GAZELOR ÎN CONDUCTE 10. (10. c p dT = vdp care pot fi grupate sub formă diferenţială astfel c p dv dp dv =− = −k p cv v v şi sunt echivalente cu relaţia pv = const .10) Dacă se ţine seama de relaţiile (10.3) şi (10. (10.12) Corpurile care prezintă variaţia de temperatură nulă indiferent de cantitatea de căldură pe care o cedează sau o primesc sunt numite surse de căldură pozitive sau negative. 10.2. ca frecarea.1. Prin ultima relaţie s-a admis pentru gaze valabilitatea ecuaţiei de stare a gazelor perfecte corespunzătoare unui proces izoterm. A – aria transversală a conductei de diametru d.11) Procesul termodinamic pentru care transferul de căldură în mediul înconjurător este nul se numeşte proces adiabatic reversibil şi este descris de relaţiile c v dT = − pdv .10) se poate scrie cp = d ( u + RT ) = c v + R dT c p − cv = R sau (10. Procesele lipsite de efecte disipative poartă numele de procese reversibile şi sunt caracterizate prin prezenţa condiţiilor apropiate echilibrului.

Din ultimele două relaţii se pot scrie expresiile ρ= p ρ1 p1 (10. termenul energiei cinetice este neglijabil şi relaţia se reduce la M p λ 2 p1 − p 2 =   1 x  A  ρ1 d 2 (10.24) În condiţii normale. corespunzătoare secţiunii finale a conductei.25) 68 .20) unde a este o constantă de integrare ce rezultă din condiţia la limită x = 0.18) v= M M p1 1 = = Aρ Aρ 1 ρ M p1 dp Aρ1 p 2 dv = − care înlocuite în relaţia (10.21) expresie ce reprezintă legea de variaţie a presiunii în cazul conductelor de mică lungime.17) (10. În cazul conductelor magistrale.23) iar pentru legea de variaţie a presiunii se obţine formula p= p12 − 2 p12 − p 2 x l (10. p=p2. debitul volumic al unei conducte magistrale se poate scrie astfel Q0 = M A = ρ0 ρ0 2 2 ρ1d p1 − p 2 p1λ l ( ) (10. unde termenul energiei cinetice ln(p1 / p) are acelaşi ordin de mărime cu pierderile de sarcină longitudinale. dă formula debitului masic: M=A 2 2 ρ1d p1 − p 2 p1λ l ( ) (10.22) care pentru condiţia x=l.19) a cărei soluţie are forma λ  A  ρ1 2 p − ln p + x=a   2d  M  2 p1 2 (10.13) duc la următoarea ecuaţie diferenţială a presiunii: p1 dp  Mp1  dp λ  Mp1  1    − + dx = 0 ρ1 p  Aρ1  p 3 2d  Aρ1  p 2     2 2 (10.16) (10. p = p1 :  A  ρ1 2 a = p1 − ln p1   M  2 p1 2 Cu aceasta se pote scrie  A  ρ1 p1   2 M 2   p 2  p1 λ 1 −   p   − ln p = 2d x     1   (10.

(10. Mişcarea staţionară adiabatică Într-o conductă de secţiune constantă.2.33) (10.27) care duce la Q0 = A 2 2 T0 d p1 − p2 ZTλ ρ 0 p0 l ( ) (10.30) care se foloseşte pentru calculul debitului de gaz transportat printr-o conductă.Apelând la relaţia de stare a gazelor reale se poate scrie p1 = ZRT .2.34) (10. Pentru un gaz perfect care are căldura specifică cp constantă. stabilirea legilor de variaţie a presiunii şi vitezei (sub forma numărului lui Mach) se poate face folosind prima lege a termodinamicii.37) Prin logaritmare şi diferenţiere se obţine 69 .35) (10.31) (10. pentru o stare dată şi pentru o viteză dată. cu excepţia cazului undei de şoc. ρ1 p0 = RT0 ρ0 (10. exprimate pentru un volum de control de lungime dx astfel v2   c p dT + d   2 =0   ρvA = const . teorema impulsului şi ecuaţia de stare. fluidul îşi va schimba starea continuu de-a lungul conductei urmând linia Fanno. evoluţia parametrilor mişcării staţionare adiabatice a gazelor are loc în conformitate cu linia Fanno.32) (10.26) de unde rezultă T ρ ρ1 = 0 0 p1 ZT p0 (10.33) se poate scrie − dp = λ ρv 2 dx + ρvdv dh 2 (10. 10.28) Dacă în această formulă se înlocuieşte expresia ρ0 = p0 p ρ = 0 r RT0 Raer T0 2 2 d p1 − p 2 Zλ ρT l r (10. într-o secţiune a conductei.36) pA − ( p + dp ) A − R1 = ρvA( v + dv − v ) p = ρRT unde dR1 = Pτ p dx τp = λ ρv 2 8 Înlocuind ultimele două expresii în relaţia (10. ecuaţia de continuitate.29) se obţine formula Q0 = AT0 Raer p0 ( ) (10. Astfel.

iar indicele zero se referă la mărimile respective în condiţii de stagnare (v=0).38) (10.dρ dv + =0 ρ v dp dρ dT = + p ρ T ( 10.39) În final.41) 70 . formula devine p0 ρT ρ = = p ρ 0T0 ρ 0 p= vm Ma RT0 k −1   k1 + Ma 2  2   (10. În urma înlocuirilor. variaţia presiunii în conducta cu regim subsonic poate fi determinată din ecuaţia 1 k −1 (10.40) 1+ Ma 2 2 unde k este rugozitatea echivalentă.