Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________

HOTĂRÂRI ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
Culegere selectivă Volumul I

Chişinău 2006
1

LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________

CZU 341.231.14(094) C 95

Editarea şi publicarea acestei lucrări a fost posibilă datorită unei contribuţii generoase din partea Elveţiei şi fondurilor comune ale Consiliului Europei şi Comisiei europene

Colegiul redacţional: Lilia Snegureac, Svetlana Ungureanu, Natalia Trepăduş, Rodica Secrieru; Diana Sârcu (red. juridică); Anton Stogu (lector)

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Curtea Europeană a drepturilor omului: Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culeg. selectivă: [În 3 vol.] - Ch.: Î.S. F.E.-P. “Tipogr. Centrală“, 2006. - ISBN 978-9975-78-105-3 Vol. 1 – 2006. – 730 p. – ISBN 978-9975-108-4 (Vol. 1) 1000 ex. 1. Drepturilor Omului. 2. Curtea Europeană 341.231.14(094)

© Consiliul Europei, 2006 © Comisia europeană, 2006 © Biroul de Informare al Consiliului Europei în Moldova, 2006

Biroul de Informare al Consiliului Europei în Republica Moldova Str. 31 August, 78 «A», biroul 23, 2012 Chişinău Tel./fax: 373 22 24 10 96 e-mail: informchisinau@coe.int

ISBN 978-9975-78-105-3 (general) 978-9975-78-108-4 (Vol. 1)

Imprimat în Republica Moldova, 2006 Se distribuie gratuit

2

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________

CUPRINS
Prefaţă ....................................................................................................................... 4 Lawless contra Irlandei (nr. 3) (art. 17; 5; 5-1-b; 5-1-c; 5-3; 6; 7-1; 15) .................. 5 Neumeister contra Austriei (art. 5-3; 6-1; 5-4) ..................................................... 39 Minelli contra Elveţiei (art. 6-2; 41) ....................................................................... 77 Van der Mussele contra Regatului Belgiei (art. 4-2; 14+4; P1-1; 14+P1-1) ................................................................................ 95 Luberti contra Italiei (art. 5; 5-1-c; 5-4; 41) ......................................................... 115 Goddi contra Italiei (art. 6-3-c; 41) ...................................................................... 131 Duinhof şi Duijf contra Olandei (art. 35-1; 5-3; 41) ............................................ 141 Ozturk contra Germaniei (art. 6-3-e)................................................................... 155 Feldbrugge contra Olandei (art. 6-1) .................................................................. 185 Lithgow contra Regatului Unit (art. 6-1; 13; P1-1; P1-1+14) ............................. 207 Johnston şi alţii contra Irlandei (art. 25-1; 35-1; 12; 8; 14+8; 9; 41) ................. 277 Leander contra Regatului Suediei (art. 8; 10; 13) .............................................. 307 Pudas contra Suediei (art. 6-1; 13; P1-1; 41)...................................................... 335 F. contra Elveţiei (art. 12; 41)............................................................................... 351 Müller şi alţii contra Elveţiei (art. 10).................................................................. 365 Hauschildt contra Danemarcei (art. 35-1; 6-1; 41) ............................................. 389 Eriksson contra Suediei (art. 8; 6-1; P1-2; 13; 13+P1-2; 13+6-1; 41) ................ 409 Gaskin contra Regatului Unit (art. 8; 10; 41)...................................................... 435 Fox, Campbell şi Hartley contra Regatului Unit (art. 5; 13; 41) .......................455 Observer şi Guardian contra Regatului Unit (art. 10; 14+10; 13; 41) ............... 473 Vermeire contra Belgiei (art. 14+8; 46-1)............................................................ 529 X. contra Franţei (art. 6-1; 41) ............................................................................. 541 Hadjianastassiou contra Greciei (art. 6-1; 6-3-b; 10; 41)................................... 555 Dombo Beheer B. V. contra Olandei (art. 6-1; 41) ............................................. 569 Fredin (Nr. 2) contra Suediei (nr. 2) (art. 6-1; 41) ............................................... 589 Jacubowski contra Germaniei (art. 10) .............................................................. 597 Karlheinz Schmidt contra Germaniei (art. 14+4-3-d; 41; P1-1) ......................... 609 Hokkanen contra Finlandei (art. 6-1; 8; 13; 41; P7-5) ........................................ 623 Poitrimol contra Franţei (art. 6-1; 6-3-c; 41) ....................................................... 645 López Ostra contra Spaniei (art. 3; 8; 35-1; 41) ................................................. 663 Sfintele Mănăstiri contra Greciei (art. 6-1; 9; 11; 13; 35-1; P1-1; 14+6; 14+9; 14+11; 14+P1) .......................................................................... 681 Vereinigung Demolratisher Soldaten Österreichs şi Gubi contra Austriei (art. 10; 13; 14+10; 41)................................................................713

3

LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________

Prefaţă
Apariţia culegerii în trei volume a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în varianta moldovenească este un eveniment extrem de aşteptat şi binevenit. Îmi exprim recunoştinţa faţă de partenerii naţionali (Lilia Snegureac, Diana Sârcu, Svetlana Ungureanu, Rodica Secrieru, Natalia Trepăduş, Anton Stogu) care au contribuit la finalizarea acestui proiect în vederea asigurării accesului şi disponibilităţii jurisprudenţei tot mai abundente a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Convenţia având un efect direct asupra dreptului intern. Publicaţia, fiind o valoroasă sursă de referinţă, va servi profesioniştilor sistemului judiciar, judecătorilor, avocaţilor, procurorilor în vederea asigurării unui sistem juridic echitabil şi eficient. În egală măsură, culegerea va prezenta un interes pentru un public mai larg, inclusiv poliţia şi serviciul penitenciar, precum şi pentru funcţionarii publici de la toate nivelurile administrării naţionale. Astfel, ţinând cont de caracterul subsidiar al Curţii de la Strasbourg, protecţia drepturilor prevăzute în Convenţie ar putea fi asigurată, în prumul rând, la nivelul naţional, unde sunt protejate cel mai bine. În calitate de sursă educaţională, această publicaţie va fi în mod special utilă pentru profesorii şi studenţii în drept, precum şi în alte domenii academice, din moment ce o bună cunoaştere a principiilor drepturilor omului şi a protecţiei lor internaţionale are o importanţă fundamentală pentru cei care vor modela şi vor conduce viitoarea societate moldovenească. În afară de valoarea profesională şi educaţională, aceste trei volume vor servi în calitate de manual indispensabil cu privire la valorile democratice fundamentale împărtăşite de Statele membre ale Consiliului Europei. Toţi cei care participă la viaţa politică şi publică din Moldova, fie că sunt demnitari aleşi sau funcţionari numiţi în Guvern, reprezetanţi ai societăţii civile şi analişti mass-media, se vor inspira din această publicaţie şi îşi vor realiza în deplină măsură rolul în consolidarea unei culturi a drepturilor omului care-şi trage rădăcinile din solul fertil al celui mai reuşit sistem actual al drepturilor omului din lume.

Preşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului

Luzius Wildhaber

4

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________

LAWLESS contra IRLANDEI
(Cererea nr. 332/57) HOTĂRÂRE 1 iulie 1961
În cauza „Lawless”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită potrivit dispoziţiilor articolului 43 (art. 43) al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare „Convenţia”) şi ale articolelor 21 şi 22 din Regulamentul Curţii, într-o Cameră compusă din: şi dnii

Dl. R. Cassin, Preşedinte G. Marikiadis E. Rodenbourg R. McGonigal, membru ex officio G. Balladore Pallieri E. Arnalds K.F. Arik, Judecători P. Modinos, Grefier,
pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA
1. Prezenta cauză a fost deferită Curţii la 13 aprilie 1960, de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Comisia”) printr-o cerere care datează cu 12 aprilie 1960. La cererea sa de deferire a cauzei, Comisia a anexat raportul său potrivit articolului 31 (art. 31) al Convenţiei. Cauza se referă la cererea introdusă în faţa Comisiei, în temeiul articolului 25 (art. 25) al Convenţiei, de dl G. R. Lawless, cetăţean al Republicii Irlanda, îndreptată împotriva Guvernului acestui stat. 2. Atât Comisia, cât şi Guvernul irlandez, Parte în această cauză, au ridicat excepţii preliminare şi probleme de procedură în prezenta cauză. Curtea s-a pronunţat asupra acestor probleme în hotărârea sa din 14 noiembrie 1960. 5

LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________

Procedura, aşa precum s-a desfăşurat până la această dată, este expusă în hotărârea precitată. 3. Urmare a hotărârii precitate, Preşedintele Camerei, printr-o ordonanţă din 14 noiembrie 1960, a fixat data de 16 decembrie 1960 drept termen limită pentru prezentarea memoriului delegaţilor Comisiei şi data de 5 februarie 1961 drept termen limită pentru prezentarea contra-memoriului Guvernului irlandez. Conformându-se acestei ordonanţe, Comisia a prezentat la 16 decembrie 1960 o „Expunere cu privire la contra-memoriu (fondul cauzei)”, care la 19 decembrie 1960 a fost notificată Guvernului irlandez, Parte în această cauză. La 3 februarie 1961, înainte de expirarea termenului acordat, Guvernul irlandez de asemenea a prezentat un document intitulat „Observaţiile Guvernului irlandez cu privire la Expunerea Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 16 decembrie 1960”. Acest document a fost comunicat delegaţilor Comisiei la 7 februarie 1961, dată de la care cauza putea fi prin urmare examinată în fond. Înainte de deschiderea procedurii orale, delegatul principal al Comisiei a adus la cunoştinţa Curţii, printr-o scrisoare adresată Grefierului la 14 martie 1961, opinia delegaţilor Comisiei cu privire la unele chestiuni ridicate de Guvernul irlandez în documentul său din 3 februarie 1961, copia căreia fiind transmisă Guvernului irlandez şi vărsată, de asemenea, la dosarul cauzei. 4. La 7, 8, 10 şi 11 aprilie 1961, la Strasbourg, au avut loc audieri în şedinţă publică, la care au participat: din partea Comisiei: Sir Humphrey Waldock, Preşedinte al Comisiei, Delegat principal, Dl C. Th. Eustathiades, Vicepreşedinte şi Dl

S. Petren, Membru al Comisiei, Delegaţi adjuncţi,

din partea Guvernului irlandez, Parte în această cauză: Dl A. O’Keeffe, Procurorul General al Irlandei, acţionând în calitate de agent, asistat de: Dl S. Morrissey, Barrister-at-Law, consilier juridic, Ministerul Afacerilor Externe, Dl A. J. Hederman, Barrister-at-Law, consilier, şi de către: Dnii

D. O’Donovan, Chief State Solicitor, P. Berry, Assistant Secretary-General, Ministerul Justiţiei.

5. Înainte de examinarea fondului cauzei, Sir Humphrey Waldock, delegat principal al Comisiei, a ridicat câteva chestiuni de procedură şi a prezentat la acest subiect următoarele concluzii: 6

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ „Invităm Curtea să statueze că delegaţii Comisiei au dreptul: (a) să considere ca parte integrantă a procedurii cauzei observaţiile scrise ale reclamantului asupra raportului Comisiei, reproduse la paragrafele 31-49 ale Expunerii Comisiei din 16 decembrie 1960, astfel precum este indicat la pagina 15 a hotărârii Curţii din 14 noiembrie 1960; (b) să aducă la cunoştinţa Curţii opinia reclamantului asupra chestiunilor particulare apărute în cadrul dezbaterilor, astfel precum este indicat la pagina 15 a hotărârii Curţii din 14 noiembrie 1960; (c) să considere persoana desemnată de către reclamant ca fiind la dispoziţia delegaţilor pentru orice asistenţă pe care aceştia ar considera-o utilă de solicitat, în vederea comunicării Curţii a opiniei reclamantului asupra chestiunilor particulare apărute în cadrul dezbaterilor.”

Dl A. O’Keeffe, acţionând în calitate de agent al Guvernului irlandez, a declarat că lasă această chestiune la discreţia Curţii. 6. Asupra acestei chestiuni de procedură, Curtea a adoptat la 7 aprilie 1961 următoarea hotărâre:
„Curtea, Ţinând cont de concluziile prezentate de către delegaţii Comisiei Europene a Drepturilor Omului la audierea din 7 aprilie 1961; Luând notă de faptul că agentul Guvernului irlandez nu doreşte să se pronunţe asupra chestiunii; Considerând că, în hotărârea sa din 14 noiembrie 1960, Curtea a declarat că la această etapă a procedurii nu consideră necesar să autorizeze Comisia să-i transmită observaţiile scrise ale reclamantului asupra Raportului Comisiei; Considerând că, pe de altă parte, Curtea a recunoscut deja Comisiei în hotărârea precitată, doar versiunea franceză fiind autentică, facultatea de a aduce la cunoştinţă, sub proprie răspundere, opinia reclamantului, ca element ce ar putea servi drept explicaţie Curţii; Considerând că această latitudine a Comisiei se extinde asupra oricăror consideraţii pe care Comisia le-ar obţine de la reclamant în cadrul procedurii în faţa Curţii; Considerând că, pe de altă parte, Comisia dispune de deplina libertate cu privire la alegerea metodelor prin care doreşte să stabilească contactul cu reclamantul şi să-i ofere acestuia ocazia să-i comunice opinia; considerând, în special, că aceasta îi poate cere reclamantului să desemneze o persoană care să fie la dispoziţia delegaţilor Comisiei; considerând că din aceasta nu rezultă că persoana în cauză ar avea locus standi in judicio; Din aceste considerente, Decide în unanimitate: Cu referire la concluziile formulate la litera (a), că, la etapa actuală, nu este cazul de a examina observaţiile scrise ale reclamantului, reproduse la paragrafele 31-49 ale Expunerii Comisiei din 16 decembrie 1960, ca făcând parte integrantă din procedura cauzei; Cu referire la litera (b), că Comisia are deplina latitudine, în cadrul dezbaterilor şi în măsura în care le consideră utile pentru a servi drept explicaţie Curţii, să ia în considerare opinia reclamantului asupra Raportului sau asupra oricărei chestiuni particulare ridicate după transmiterea lui; Cu referire la litera (c), că Comisia este împuternicită, la momentul în care consideră util să o facă, să invite reclamantul să-i pună la dispoziţie o persoană, sub rezerva celor indicate mai sus.”

7. În continuare, Curtea a audiat declaraţiile, răspunsurile şi prezentările cu privire la chestiunile de fapt şi de drept asupra fondului cauzei, date de Sir Humphrey Waldock, delegat principal, din partea Comisiei, de dl A. O’Keeffe, Attorney-General, acţionând în calitate de Agent din partea Guvernului irlandez. 7

LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________

ÎN FAPT I
1. Cererea Comisiei de deferire a cauzei – la care este anexat Raportul său, întocmit potrivit dispoziţiilor articolului 31 (art. 31) din Convenţie – are drept obiect de a supune cauza G. R. Lawless spre examinare Curţii, astfel încât aceasta să poată decide dacă faptele cauzei denunţă sau nu o încălcare a obligaţiilor asumate de Guvernul irlandez în temeiul dispoziţiilor Convenţiei. Precum rezultă din cererea şi memoriul Comisiei, G. R. Lawless invocă, în ceea ce îl priveşte, încălcarea din partea autorităţilor Republicii Irlanda a dispoziţiilor Convenţiei, prin faptul că, întru executarea unei ordonanţe emise de către Ministrul Justiţiei în baza articolului 4 al Legii nr. 2 din 1940 de modificare a Legii din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului, s-a aflat în detenţie fără judecată de la 13 iulie până la 11 decembrie 1957 într-o tabără de detenţie militară, situată pe teritoriul Republicii Irlanda. 2. Faptele cauzei, astfel precum rezultă din Raportul Comisiei, din memorii, probele şi documentele prezentate Curţii, precum şi din concluziile formulate atât de Comisie, cât şi de Guvernul irlandez, în cadrul audierilor orale în faţa Curţii, se rezumă la următoarele: 3. G. R. Lawless, născut în 1936, este muncitor în construcţie. El are domiciliu permanent în Dublin (Irlanda). 4. G. R. Lawless a recunoscut în faţa Comisiei că a devenit membru al I.R.A. („Irish Republican Army” / „Armata republicană irlandeză”) în ianuarie 1956. Potrivit propriilor sale declaraţii, el ar fi părăsit I.R.A. în iunie 1956 şi un grup disident al I.R.A în decembrie 1956.

II
5. Potrivit tratatului cu privire la crearea Statului Liber al Irlandei, semnat la 6 decembrie 1921 între Regatul Unit şi Statul Liber al Irlandei, şase comitate situate în nordul Insulei irlandeze au rămas sub suveranitatea britanică. 6. După crearea Statului Liber al Irlandei, cu diferite ocazii, s-au constituit grupuri armate autoproclamate „Armata republicană irlandeză” (I.R.A.), având ca obiectiv evident desfăşurarea activităţilor teroriste ce ar pune capăt suveranităţii exercitate de Regatul Unit asupra Irlandei de Nord. Activităţile acestor grupuri au luat uneori proporţii atât de mari, încât legislaţia ordinară nu mai putea asigura o reprimare eficientă. Astfel, legislatorul i-a acordat cu diferite ocazii Guvernului împuterniciri speciale, de natură să-i permită acestuia să facă faţă situaţiei create prin aceste activităţi ilegale; printre aceste împuterniciri a figurat uneori dreptul de detenţie fără judecată. La 29 decembrie 1937 a fost promulgată Constituţia Republicii Irlanda, în vigoare în prezent. În luna mai a anului 1938, toate persoanele deţinute pentru delicte politice au fost eliberate. 8

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________

La momentul când situaţia politică din Europa prezicea declanşarea războiului, I.R.A. şi-a reluat activităţile şi săvârşea noi acte de violenţă pe teritoriul Republicii Irlanda. La începutul anului 1939, I.R.A. a publicat documente pe care le-a denumit „declaraţie de război Regatului Unit”. În special după această declaraţie I.R.A., acţionând de pe teritoriul Republicii Irlanda, şi-a intensificat actele de violenţă pe teritoriul britanic. 7. Pentru a face faţă situaţiei create prin activitatea I.R.A., Parlamentul Republicii Irlanda a adoptat o lege cu privire la atentatele contra securităţii statului („Offences against the State Act, 1939”), care a intrat în vigoare la 14 iunie 1939.

III
8. Titlul II al legii din 1939 defineşte „activităţile prejudiciabile menţinerii păcii şi ordinii publice sau securităţii statului”. Titlul III conţine dispoziţii cu privire la organizaţii a căror activitate cade sub incidenţa legii şi care, din aceste motive, pot fi declarate prin ordonanţă de Guvern „organizaţii ilegale”. În acest sens, articolul 21 din legea din 1939 prevede:
„(1) Este interzis oricărei persoane să facă parte dintr-o organizaţie ilegală; (2) Orice persoana care este membru al unei organizaţii ilegale, contrar prezentului articol, se face vinovată de încălcarea dispoziţiilor prezentului articol şi este pasibilă: (a) în cazul constatării vinovăţiei, de o amendă în valoare de cel mult 50 lire sau, la discreţia instanţei de judecată, de pedeapsa cu închisoarea de până la trei luni, sau de ambele pedepse; fie (b) în cazul pronunţării hotărârii de condamnare de către instanţa de judecată, de o pedeapsă cu închisoarea de până la doi ani”.

Titlul IV al legii din 1939 conţine diverse dispoziţii cu privire la reprimarea activităţilor ilegale, printre care, articolul 30 prevede următoarea dispoziţie referitoare la arestarea şi detenţia persoanelor bănuite de implicare în activităţi ilegale:
Articolul 30: „(1) Orice membru al Gárda Síochána (dacă nu este îmbrăcat în uniformă, la prezentarea legitimaţiei, dacă i se cere) poate fără mandat să oprească, să percheziţioneze, să interogheze şi să aresteze orice persoana sau să efectueze una sau mai multe dintre aceste măsuri în privinţa oricărei persoane pe care o bănuieşte de a fi comis o încălcare sau este pe cale să comită o încălcare a oricărui articol sau paragraf din prezenta lege, sau un act calificat drept delict în sensul Titlului V din prezenta lege, sau pe care o bănuieşte de a fi posesorul unui document având legătură cu comiterea sau tentativa de comitere a oricărei dintre încălcările sus-menţionate. (2) Orice membru al Gárda Síochána (dacă nu este îmbrăcat în uniformă, la prezentarea legitimaţiei, dacă i se cere) poate, în scopul exercitării oricărei dintre împuternicirile acordate de paragraful precedent al acestui articol, să oprească şi să percheziţioneze (făcând uz de forţă, în caz de necesitate) orice vehicul sau navă, corabie sau alt vas pe care îl bănuieşte de transportarea unei persoane pe care este autorizat, potrivit paragrafului sus-menţionat, să o reţină fără mandat. (3) Orice persoană reţinută în temeiul prezentului articol poate fi condusă şi deţinută la un post al Gárda Síochána, o închisoare sau orice alt loc corespunzător acestui scop, timp de 24 de ore din momentul reţinerii şi oricărei persoane i se poate, la ordinul unui ofiţer din Gárda Síochána, având cel puţin rangul de Comisar principal, prelungi detenţia pentru încă 24 de ore.

9

LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ (4) Orice persoană deţinută ca urmare a aplicării paragrafului precedent poate, în orice moment pe parcursul detenţiei sale, să fie inculpată de săvârşirea unei infracţiuni şi tradusă în faţa Tribunalului de District sau în faţa unei Curţi Penale Speciale, sau eliberată la ordinul unui ofiţer din Gárda Síochána, şi trebuie, în cazul în care nu este inculpată sau eliberată, să fie eliberată la expirarea perioadei de detenţie autorizate de paragraful precitat. (5) Orice membru al Gárda Síochána poate lua, cu privire la o persoană deţinută în temeiul prezentului articol, una sau mai multe dintre următoarele măsuri: (a) să noteze numele şi adresa unei astfel de persoane; (b) să percheziţioneze o astfel de persoana sau să dispună percheziţia; (c) să fotografieze o astfel de persoana sau să dispună fotografierea; (d) să-i ia sau să dispună luarea amprentelor digitale unei astfel de persoane; (6) Orice persoană care va opune rezistenţă exercitării de către un membru al Gárda Síochána a oricărei dintre împuternicirile acordate de paragraful precedent, sau care nu-şi va declara numele sau va refuza să-şi declare numele sau adresa şi va furniza la orice întrebare de această natură un nume sau o adresă falsă sau înşelătoare, se va face vinovat de încălcarea prezentului articol şi va fi, după constatarea vinovăţiei, pasibil de pedeapsa cu închisoarea de până la şase luni”.

Titlul V al legii din 1939 are drept obiect crearea unei „Curţi Penale Speciale”, având competenţa de judecare a persoanelor acuzate de delicte în temeiul acestei legi. În cele din urmă, Titlul VI al legii din 1939 conţine dispoziţii care autorizează orice Ministru de Stat – din momentul în care Guvernul a pus în vigoare această parte a legii – să ordone, în anumite circumstanţe, arestarea sau detenţia oricărei persoane în privinţa căreia are convingerea că se dedică unor activităţi declarate ilegale prin lege. 9. La 23 iunie 1939, adică după nouă zile de la intrarea în vigoare a legii cu privire la atentatele contra securităţii statului, Guvernul a promulgat, în temeiul articolului 19 al acestei legi, o ordonanţă prin care I.R.A., declarată „Organizaţie ilegală”, a fost dizolvată. 10. Ulterior, circa 70 de persoane au fost arestate şi deţinute în temeiul Titlului VI al legii; una dintre acele persoane a înaintat o acţiune în faţa Înaltei Curţi a Irlandei, contestând legalitatea detenţiei sale. Înalta Curte a Irlandei a declarat atunci această detenţie ca fiind ilegală şi a dispus eliberarea persoanei printr-o hotărâre de habeas corpus. Guvernul a ordonat atunci eliberarea tuturor persoanelor deţinute în baza aceloraşi dispoziţii. 11. Luând în consideraţie hotărârea Înaltei Curţi, Guvernul a prezentat Parlamentului un proiect de lege de modificare a Titlului VI al legii din 1939 contra securităţii statului. La 9 februarie 1940, după ce a fost declarat constituţional de către Curtea Supremă, acest proiect a fost adoptat de către Parlament, devenind legea nr. 2 din 1940, „Offences against the State (Amendment) Act 1940”. Această lege nr. 2 din 1940 conferă Miniştrilor de Stat împuterniciri speciale de detenţie fără judecată, „dacă şi din momentul în care Guvernul va face şi va publica o declaraţie prin care să declare că împuternicirile atribuite prin prezentul Titlu al legii sunt necesare pentru a asigura menţinerea păcii şi ordinii publice şi că este oportun ca prezentul Titlu al legii să intre imediat în vigoare” (articolul 3, paragraful (2) al legii). 10

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________

Cu toate acestea, în temeiul paragrafului (4) al articolului 3 al legii, declaraţia Guvernului de punere în vigoare a împuternicirilor speciale de detenţie poate fi anulată în orice moment printr-o simplă rezoluţie a Camerei inferioare a Parlamentului irlandez. În plus, potrivit prevederilor articolului 9 al legii, cele două Camere ale Parlamentului trebuie să fie informate în deplină măsură, cu regularitate, despre modul de exercitare a împuternicirilor de detenţie. 12. Împuternicirile de detenţie prevăzute de legea precitată sunt încredinţate Miniştrilor de Stat. În acest sens, articolul 4 al legii dispune:
„(1) În cazul în care un Ministru de Stat consideră că o persoană este implicată în activităţi care, după părerea sa, sunt prejudiciabile menţinerii păcii şi ordinii publice sau a siguranţei statului, el poate, prin ordin sub semnătură proprie şi purtând sigiliul său oficial, să ordone arestarea sau detenţia acelei persoane în baza prezentului articol. (2) Orice membru al Gárda Síochána poate să aresteze fără mandat orice persoană indicată în ordinul emis de către un Ministru de Stat în aplicarea paragrafului precedent. (3) Orice persoană arestată în aplicarea paragrafului precedent va fi deţinută într-o închisoare sau într-un alt loc indicat în acest scop printr-un regulament adoptat în aplicarea prezentului Titlu al legii, până la momentul în care acest Titlu va înceta să mai fie în vigoare sau până la momentul în care aceasta va fi eliberată în temeiul dispoziţiilor subsecvente ale prezentului Titlu al acestei legi. (4) În cazul în care o persoană este deţinută în baza prezentului articol, acesteia i se prezintă, imediat după sosire la închisoare sau în orice alt loc indicat în acest scop prin regulamentele adoptate în aplicarea prezentei părţi a acestei legi, o copie a ordinului emis pe numele său în temeiul prezentului articol, precum şi a dispoziţiilor articolului 8 al prezentei legi”.

13. În temeiul articolului 8 al legii nr. 2 din 1940, Guvernul trebuie să instituie, cât de curând posibil după intrarea în vigoare a împuternicirilor de detenţie fără judecată, o Comisie (numită în continuare: „Comisia de detenţie”) care să poate fi sesizată de către orice persoană arestată sau deţinută în temeiul legii, prin intermediul Guvernului, în vederea examinării cauzei sale. Această Comisie trebuie să fie alcătuită din trei membri numiţi de Guvern, printre care un ofiţer al Forţelor Apărării, având cel puţin şapte ani de serviciu, şi alţi doi membri, care trebuie să fie un avocat sau jurisconsult având o experienţă de cel puţin şapte ani, fie judecători sau foşti judecători ai tribunalelor ordinare. În cele din urmă, articolul 8 al legii prevede ca, în cazul în care Comisia conchide că nu există temeiuri pentru menţinerea persoanei în detenţie, aceasta este eliberată în cei mai scurţi termeni.

IV
14. După o perioadă de mai mulţi ani în care activităţile I.R.A. nu au fost atât de pronunţate, în 1954 şi apoi începând cu al doilea semestru al anului 1956 s-a produs o recrudescenţă. În cea de-a doua jumătate a lunii decembrie 1956, au fost comise atacuri armate împotriva mai multor unităţi ale poliţiei Irlandei de Nord, iar la sfârşitul lunii a fost ucis un poliţist. În aceeaşi lună, o patrulă a poliţiei circulând pe drumuri frontaliere a fost ţinta unor focuri de armă, au fost doborâţi arbori de-a curmezişul drumurilor, au fost tăiate fire telefonice etc. În ianuarie 1957, incidentele au devenit şi mai frecven11

LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________

te. La începutul lunii, împotriva unităţilor poliţiei din Brookeborough a fost declanşat un atac armat, în cursul căruia doi dintre atacatori au fost ucişi, ambii provenind din teritoriul comitatului 26. Alţi doisprezece, dintre care patru răniţi, au trecut frontiera şi au fost arestaţi de poliţia Republicii Irlanda. În aceste circumstanţe, Prim-ministrul Republicii Irlanda a adresat publicului, în cadrul unui mesaj radiofonic din 6 ianuarie 1957, un apel insistent de a pune capăt acestor atacuri. La şase zile după acest mesaj radiofonic, adică pe 12 ianuarie 1957, I.R.A. săvârşeşte pe teritoriul Republicii Irlanda un atac armat împotriva unui magazin de explozibile, situat în Moortown, comitatul Dublin, în scopul de a sustrage explozibile. La 6 mai 1957, grupuri armate au pătruns în magazinul de explozibile din Swan Laois, au imobilizat paznicul şi au sustras o mare cantitate de explozibile. Pe 18 aprilie 1957, printr-o explozie care cauzează serioase prejudicii podului de cale ferată din Ayallogue, în comitatul Armagh, la circa 5 mile în partea de nord a frontierei, a fost întreruptă linia de cale ferată Dublin-Belfast. În noaptea din 25 spre 26 aprilie, trei explozii între Lurgan şi Portadown, în Irlanda de Nord, au cauzat daune aceleiaşi linii de cale ferată. În noaptea din 3 spre 4 iulie 1957, o patrulă a poliţiei Irlandei de Nord, în timpul serviciului în imediată apropiere de frontieră, a căzut într-o ambuscadă. Un poliţist a fost împuşcat mortal, iar altul a fost rănit. La locul ambuscadei au fost descoperite 87 de batoane de gelinită plasate pe drum, acoperite cu pietre şi conectate la un detonator. Acest incident s-a produs cu doar 8 zile înainte de Orange Processions, care se desfăşoară anual în numeroase localităţi ale Irlandei de Nord la data de 12 iulie. În trecut, această dată a fost deosebit de critică pentru menţinerea păcii şi ordinii publice.

V
15. Împuternicirile speciale de arestare şi detenţie atribuite Miniştrilor de Stat prin legea nr. 2 din 1940, au fost puse în vigoare la 8 iulie 1957 printr-o Declaraţie a Guvernului irlandez publicată în Jurnalul Oficial la 5 iulie 1957. La 16 iulie 1957, Guvernul a constituit Comisia de detenţie, prevăzută de articolul 8 al legii şi a desemnat în calitate de membri ai Comisiei un ofiţer al Forţelor Apărării, un judecător şi un judecător de district. 16. Declaraţia Guvernului irlandez de punere în vigoare, la 8 iulie 1957, a împuternicirilor speciale de detenţie prevăzute în Titlul II al legii nr. 2 din 1940, avea următorul conţinut:
„Guvernul, în exercitarea împuternicirilor conferite de paragraful 2 al articolului 3 al legii cu privire la atentatele contra securităţii statului din 1940 (nr. 2 din 1940), prin prezenta declară că împuternicirile conferite de Titlul II al legii precitate sunt necesare în vederea menţinerii păcii şi ordinii publice şi că este necesar ca Titlul menţionat să intre în vigoare imediat.”

17. Prin scrisoarea din 20 iulie 1957, Ministrul irlandez al Afacerilor Externe a informat Secretarul General al Consiliului Europei că Titlul II al legii nr. 2 din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului a intrat în vigoare la 8 iulie 1957. 12

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________

Paragraful 2 al scrisorii avea următorul conţinut:
„... În măsura în care punerea în aplicare a Titlului II al legii, care conferă împuterniciri speciale de arestare şi de detenţie, poate implica o derogare de la obligaţiile ce rezultă din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, am onoarea să vă invit să consideraţi prezenta scrisoare ca una de notificare potrivit articolului 15 (3) (art. 15-3) al Convenţiei.” Scrisoarea indica faptul că detenţia persoanelor în baza legii nr. 2 devenise necesară „în vederea împiedicării săvârşirii delictelor contra păcii şi ordinii publice şi menţinerii unor forţe militare sau armate, altele decât cele autorizate prin Constituţie”.

Secretarului General i se atrăgea atenţia asupra dispoziţiilor articolului 8 al Legii din 1940, care prevedea constituirea unei Comisii căreia i se poate adresa orice persoană deţinută. Comisia a fost instituită la 16 iulie 1957. 18. Îndată după publicarea Declaraţiei din 5 iulie 1957 cu privire la punerea în vigoare a împuternicirilor de detenţie prevăzute de legea nr. 2 din 1940, Prim-ministrul Republicii Irlanda a anunţat că Guvernul va elibera orice persoană deţinută în temeiul legii menţionate, care îşi va lua angajamentul de „a respecta Constituţia şi legile Irlandei” şi de „a nu adera, nici sprijini vreo organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului”.

VI
19. La 21 septembrie 1936 G.R. Lawless a fost arestat pentru prima dată împreuna cu alţi trei bărbaţi într-un hambar dezafectat la Keshcarrigan, comitatul Leitrim. În acest hambar poliţia a descoperit o mitralieră Thompson, 6 arme de război, 6 arme de vânătoare, un revolver, un pistol automat şi 400 încărcătoare. Lawless a recunoscut că era membru al I.R.A. şi că a luat parte la un atac armat în cadrul căruia au fost furate arme şi revolvere. La 18 octombrie, el a fost acuzat de deţinere ilegală de arme de foc, în temeiul legii din 1925 cu privire la armele de foc (The Firearms Act, 1925) şi a articolului 21 din legea din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului (The Offences against the State Act, 1939) (în continuare „legea din 1939”). G. R. Lawless şi ceilalţi inculpaţi au fost traduşi în faţa Curţii penale de circumscripţie Dublin. La 23 noiembrie 1956, aceştia au fost achitaţi în ceea ce priveşte capătul de acuzare de posesie ilegală de arme de foc. Judecătorul a semnalat juraţilor faptul că nu au fost respectate condiţiile tehnice referitoare la probarea vinovăţiei acuzatului, acuzarea nedemonstrând în mod concludent că nici o autoritate competentă nu îi acordase acuzatului vreun permis ce l-ar fi autorizat să deţină armele în cauză. În cadrul audierilor din data de 26 octombrie în faţa acestei Curţi, judecătorul de district l-a întrebat pe unul dintre inculpaţi, Sean Geraghty, dacă acesta dorea să adreseze întrebări agenţilor de poliţie prezenţi. Sean Geraghty a răspuns în felul următor:
„În calitate de soldat al Armatei Republicane Irlandeze şi ca leader al bărbaţilor aici prezenţi, nu doresc sa iau parte la deliberările acestui tribunal.”

La întrebarea judecătorului dacă pleda vinovat sau nevinovat, acesta a răspuns din nou: 13

LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ „În numele camarazilor mei şi al meu personal, ţin să declar că armele şi muniţiile găsite asupra noastră urmau să fie utilizate împotriva forţelor britanice de ocupaţie, în scopul realizării reunificării ţării noastre şi irlandezii şi irlandezele, indiferent de opinie politică, nu trebuie să se teamă de noi. Noi reafirmăm că posesia armelor este legală şi credem, de asemenea, că orice irlandez are datoria de a lua arma în mână pentru a-şi apăra ţara”.

Ulterior, răspunzând la o întrebare ce i-a fost adresată de către judecător, G.R. Lawless a declarat: „Sean Gergharty a vorbit în numele meu”. La 14 mai 1957, Lawless a fost arestat din nou la Dublin, în temeiul articolului 30 din legea din 1939, fiind bănuit de implicare în activităţi ilegale. Asupra lui a fost găsită o schiţă de plan pentru atacarea unor posturi de frontieră între Republica Irlanda şi Irlanda de Nord, având inscripţia: „A se infiltra, a anihila şi a distruge”. În aceeaşi zi la domiciliul lui G. R. Lawless a fost efectuată o percheziţie. În timpul acesteia a fost depistat un document manuscris cu privire la războiul de gherilă, document ce conţinea, printre altele, următoarele declaraţii:
„Mişcarea de rezistenţă este avangarda armată a poporului irlandez în luptă pentru eliberarea Irlandei. Forţa acestei mişcări constă în caracterul său popular şi patriotic. Principala misiune a unităţilor locale ale rezistenţei este de a distruge instalaţiile şi unităţile inamice, localurile Armatei teritoriale, unităţile speciale, birourile de recrutare, posturile de frontieră, depozitele, etc. A ataca aerodromurile inamice şi a distruge hangarele pentru avioane, depozitele de bombe şi de carburanţi, a nimici membrii-cheie ai personalului aerian şi mecanicii, a nimici sau captura ofiţerii inamici de rang înalt şi înalţii funcţionari ai administraţiei coloniale inamice, precum şi trădătorii ţării noastre aflaţi în serviciul acestora, şi anume ofiţeri britanici, agenţi de poliţie, spioni, magistraţi, membri importanţi ai partidului colaboraţionist, etc.”

După arestare, G. R. Lawless a fost acuzat: (a) de deţinere de documente compromiţătoare, cu încălcarea articolului 12 din legea din 1939; (b) de apartenenţă la o organizaţie ilegală, I.R.A., cu încălcarea articolului 21 din legea din 1939. La 16 mai 1957, G. R. Lawless a fost tradus în faţa Curţii penale de circumscripţie Dublin, împreună cu alţi trei bărbaţi acuzaţi de infracţiuni similare în temeiul legii din 1939. În ceea ce priveşte primul capăt de acuzare, Curtea l-a condamnat pe Lawless la o lună de închisoare, dar l-a achitat în privinţa celui de-al doilea. Actele Curţii arată că cel de-al doilea capăt de acuzare a fost respins pentru „motive de fond”, fără ca aceasta să fi fost consemnat în vreun proces-verbal oficial al dezbaterilor. Motivele acestei achitări nu au putut fi stabilite cu claritate. G. R. Lawless a fost eliberat în jurul datei de 16 iunie 1957, după ce şi-a ispăşit pedeapsa în închisoarea Mountjoy din Dublin. 20. La 11 iulie 1957, G. R. Lawless a fost din nou arestat la Dun Laoghaire de către agentul de securitate Connor, în momentul în care era pe punctul de a se îmbarca pe un vas cu destinaţia Anglia. El a fost deţinut timp de 24 de ore la Comisariatul de poliţie Bridewell din Dublin, în temeiul articolului 30 din legea din 1939, fiind bănuit de apartenenţă la o organizaţie ilegală, şi anume la I.R.A. În aceeaşi zi, inspectorul de poliţie McMahon i-a declarat reclamantului că el ar putea fi eliberat dacă ar semna un angajament cu privire la comportamentul său viitor. 14

Pronunţarea unei ordonanţe condiţionate de habeas corpus l-ar fi obligat pe Comandant să-şi motiveze refuzul de a se conforma ordonanţei în faţa Înaltei Curţi. de asemenea. R. a dispus prelungirea detenţiei dlui G. Lawless nu i-a fost prezentat nici un text scris al angajamentului propus. Lawless a fost informat că va fi eliberat dacă îşi va lua în scris angajamentul de „a respecta Constituţia şi legile Irlandei” şi de „a nu adera. La 16 august 1957. potrivit articolului 4 din legea nr. până la data de 13 iulie 1957.2 din 1940. Lawless a refuzat să-şi asume un asemenea angajament. Cu toate acestea.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Dlui G. G. Lawless a fost transferat de la Comisariatul de poliţie Bridewell la închisoarea militară din Curragh. G. G. Condiţiile acestuia nu au putut fi stabilite cu exactitate. Obiectul cererii consta în obţinerea unei ordonanţe a Curţii de obligare a Comandantului Unităţii de detenţie să-l aducă pe G. R. ora 19. la ora 6 dimineaţa. R. R. 23. acţionând în temeiul paragrafului 3 al articolului 30 din legea din 1939. Ordonanţa condiţionată a fost acordată în aceeaşi zi şi notificată Comandantului care trebuia să-şi motiveze refuzul într-un termen de patru zile. Înaltei Curţi a Irlandei o cerere prin care solicita pronunţarea unei ordonanţe condiţionate de habeas corpus ad subjiciendum. comitatul Kildare (cunoscută sub numele de „Glass House”). care face parte din unitatea militară şi cazarmele din Curragh. G. Lawless şi-a exercitat dreptul. Lawless a fost transferat de la „Glass House” într-o unitate cunoscută sub numele de „Curragh Internment Camp”. de către Ministrul justiţiei. R. în care Ministrul Justiţiei a declarat că. G. Lawless. loc unde a fost deţinut. fără a fi tradus în faţa unui judecător. 21. Ea a fost de asemenea notificată Comisiei de detenţie. R. Şeful Comisariatului de poliţie. R. la 18 septembrie 1957. consilierul lui G. 22. Comisia de detenţie s-a întrunit la 20 sep15 . R. de a cere ca chestiunea menţinerii sale în detenţie să fie examinată de către Comisia de detenţie. G. a adresat. La 17 iulie 1957. Lawless a primit copia ordinului de detenţie precitat. creată potrivit aceluiaşi articol din legea precitată. Lawless în faţa Curţii în vederea examinării legalităţii detenţiei sale şi adoptării unei decizii în această privinţă. La 12 iulie 1957. împreuna cu alte circa 120 de persoane. în opinia sa. Lawless era implicat în activităţi prejudiciabile securităţii statului şi a dispus arestarea şi detenţia sa în temeiul articolului 4 din legea din 1940. Lawless cu 24 de ore. întemeindu-se pe articolul 40 din Constituţia Irlandei. nici susţine vreo organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului”. El a ajuns acolo în aceeaşi zi la orele 8 dimineaţa şi. La 13 iulie 1957. recunoscut de articolul 8 al legii din 1940. Comisia de detenţie. comitatul Kildare. La 8 septembrie 1957. din acel moment. fiind asistat de un consilier şi de avocaţi.45. El s-a prezentat în faţa acestei Comisii la 17 septembrie 1957. R. R. La momentul sosirii la „Glass House”. până la eliberarea sa la 11 decembrie 1957. la prima şedinţă a adoptat câteva reguli de procedură şi a amânat audierile până la data de 20 septembrie. înainte de expirarea termenului detenţiei sale în temeiul articolului 30 din legea din 1939. a fost deţinut în această instituţie în temeiul unui ordin de detenţie emis la 12 iulie 1957.

nici un tribunal nu poate aprecia constituţionalitatea unei legi a cărei proiect a fost aprobat de către Curtea Supremă. În orice caz. G. aceasta nu ar fi făcut detenţia ulterioară ilegală. potrivit căreia nu ar fi fost informat cu privire la motivele arestării sale în baza ordinului ministerial. ca ordonanţa condiţionată de habeas corpus să devină necondiţionată. de altfel. Lawless. R. Curtea Supremă a respins apelul dlui G.45. în măsura în care aceasta acorda cetăţenilor drepturi suplimentare sau diferite de cele prevăzute de dreptul intern irlandez. chiar dacă ar fi fost constatată o neregularitate la arestare. Lawless a declarat apel în faţa Curţii Supreme. drepturile pe care i le-ar fi putut acorda reclamantului dreptul irlandez. oricare ar fi. (e) Curtea a statuat deja odată cu examinarea proiectului legii din 1940 că aceasta nu era împuternicită să examineze temeinicia opiniei unui ministru care emite un ordin de detenţie în temeiul articolului 4 din legea precitată. Înalta Curte s-a întrunit la 8 şi la 11 octombrie 1957 şi a audiat argumentele legale prezentate de către consilierii celor două părţi. R. 25. (c) Detenţia reclamantului în temeiul articolului 30 din legea din 1939 trebuia să ia sfârşit la 13 iulie 1957. Atunci G. Curtea Supremă a decis că aceasta nu era contrară Constituţiei. (b) Oireachtas (adică Parlamentul). în faza de proiect. dar şi prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului. (d) Reclamantul nu a adus nici o probă prima facie în sprijinul alegaţiei sale. (f) În cadrul procedurii de habeas corpus în faţa Înaltei Curţi. Curtea Supremă nu putea să aplice Convenţia. solicitând. reclamantul a contestat legalitatea constituirii Comisiei de detenţie. ora 19. Lawless a adresat o cerere Înaltei Curţi. Chiar daca s-ar demonstra că deciziile Comisiei de detenţie cu privire la anumite chestiuni procedurale ar fi fost ero16 . iar menţinerea sa în detenţie era absolut justificată prin acest al doilea ordin. Curţii Supreme în vederea examinării constituţionalităţii sale. Comandantul s-a bazat pe ordinul de detenţie emis pe numele reclamantului de către Ministrul justiţiei. 24. În consecinţă. el era deja deţinut potrivit unui alt ordin emis de către Ministrul justiţiei. La 11 octombrie. Prin urmare. în pofida motivelor Comandantului unităţii de detenţie de a nu da curs cererii. Principalele concluzii ale hotărârii Curţii Supreme au fost următoarele: (a) legea din 1940 a fost prezentată. R. În acest context. cererea de habeas corpus a fost respinsă.LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ tembrie 1957 şi a decis să amâne şedinţa sine diem în aşteptarea rezultatului cererii de habeas corpus. iar în temeiul articolului 34 (3) 3 al Constituţiei. La 14 octombrie 1957. singura autoritate legislativă. ea a pronunţat o hotărâre prin care a admis motivele invocate de către Comandantul unităţii întru justificarea detenţiei. invocând nu numai Constituţia şi legislaţia Irlandei. În acel moment. Ea şi-a emis hotărârea motivată la 3 decembrie 1957. nu adoptase nici o lege prin care sa încorporeze Convenţia europeană a drepturilor omului în dreptul intern al Irlandei. La 6 noiembrie 1957.

5 şi 6) din Convenţie. în memoriul său din 27 iunie 1960: “Invită Curtea să ia în considerare concluziile Comisiei din raportul său cu privire la cauza Gerard Richard Lawless şi (1) să decidă: (a) dacă detenţia fără judecată a reclamantului de la 13 iulie până la 11 decembrie 1957. Lawless. în temeiul articolului 4 din legea din 1940 de modificare a legii cu privire la atentatele împotriva securităţii statului. şi (c) plata tuturor costurilor şi cheltuielilor decurgând. R. în care afirma că arestarea şi detenţia sa. Lawless a adresat cererea în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi Guvernul irlandez au făcut următoarele concluzii finale: Comisia. ci o simplă cerere cu caracter administrativ. Lawless şi şi-a ţinut şedinţele în acest scop la 6 şi 10 decembrie 1957. el preciza că Lawless intenţiona să-şi continue acţiunea în faţa Comisiei în ceea ce priveşte (a) cererea sa de recuperare a despăgubirilor pentru privarea de libertate şi (b) cererea de recuperare a tuturor costurilor şi cheltuielilor decurgând din acţiunile intentate în vederea obţinerii eliberării sale. Între timp. prezentându-se personal în faţa Comisiei de detenţie.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ nate. R. potrivit articolului 8 din legea din 1940. acest fapt nu ar avea drept efect ilegalitatea detenţiei reclamantului. Lawless a adus la cunoştinţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului faptul eliberării acestuia printr-o scrisoare datată cu 16 decembrie 1957. VII 29. Din conţinutul articolului 8 din legea din 1940 rezultă că această Comisie nu este o instanţă judecătorească şi că o cerere formulată în faţa acesteia nu constituie o procedură jurisdicţională. 2 din 1940. Lawless. a emis un ordin prin care a dispus eliberarea dlui G. bazându-se pe articolul 6 din legea nr. 17 . Avocatul dlui G. fără acuzaţie şi judecată. În cadrul procedurii scrise şi orale în faţa Curţii. La 10 decembrie. (b) plata unei reparaţii şi a despăgubirilor pentru privarea de libertate. direct sau indirect. A doua zi. din acţiunile intentate de el în faţa jurisdicţiilor irlandeze şi a Comisiei în vederea obţinerii eliberării sale. R. nici nu ar constitui temei al unei cereri de habeas corpus. în temeiul articolului 8 din legea din 1940. G. Comisia de detenţie a reluat. 28. R. 26. examinarea cauzei dlui G. la 8 noiembrie 1957 – adică după două zile de la notificarea respingerii cererii de către Curtea Supremă – G. În scrisoare. s-a angajat verbal de a nu „se implica în nici o activitate ilegală în sensul legilor din 1939 şi 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului”. Puţin mai târziu. 27. R. Ministrul justiţiei. a constituit o încălcare a Convenţiei şi solicita: (a) eliberarea sa imediată. era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului reclamat potrivit articolelor 5 şi 6 (art. la invitaţia Procurorului General al Republicii Irlanda.

(b) Că. a existat sau nu în perioada de 13 iulie până la 11 decembrie 1957. să decidă şi să declare: (a) dacă faptele constatate constituie sau nu o încălcare din partea Guvernului reclamat a obligaţiilor sale potrivit Convenţiei. art. să decidă: (a) dacă scrisoarea adresată de Guvern Secretarului General la 20 iulie 1957 constituia sau nu o notificare suficientă în sensul articolului 15.15-1). art. (a) Că scrisoarea Guvernului din 20 iulie 1957 a constituit o notificare suficientă în sensul articolului 15. 7) din Convenţie. 4. 13 din 1939 (Offences aigainst the State Act. 15-3) din Convenţie. 6 şi 7 (art. că în prezenta cauza. că. în cadrul audierilor publice din 10 aprilie 1961: ”Invită Curtea să decidă şi să declare că răspunsurile la întrebările formulate la paragraful 58 al memoriului Comisiei din 27 iunie 1960 sunt următoarele: 1. Că. paragraful (3). alternativ. articolul 17 (art. un pericol public ameninţând viaţa naţiunii în sensul articolului 15. înainte de expirarea ordinului de arest emis potrivit legii nr. 7) din Convenţie. reclamantul nu are dreptul la compensaţie. Agentul Guvernului irlandez.3 ale concluziilor. Lawless a fost arestat de către autorităţile irlandeze la 11 iulie 1957 în temeiul articolelor 21 şi 30 din legea nr. (4) în lumina deciziilor sale asupra chestiunilor enumerate la paragrafele 1 . R. 5. art. 15-3) nu împiedica Guvernul să se întemeieze pe dispoziţiile paragrafului (1) al articolului 15 (art.” 30. art. ameninţând viaţa naţiunii în sensul paragrafului (1) al articolului 15 (art. era o măsură strictă cerută de circumstanţe. Luând în consideraţie faptul stabilit că G. (c) Că detenţia persoanelor fără judecată. dacă detenţia persoanelor fără judecată în temeiul articolului 4 din legea din 1940. nici o dispoziţie a paragrafului (3) precitat (art. (c) în cazul în care un astfel de pericol a existat în acea perioadă.” ÎN DREPT 1. 6. (b) dacă. 5. 7). era o măsura strictă cerută de circumstanţe. în orice caz. 1939). dacă reclamantul are dreptul la compensaţie ca rezultat al constatării încălcării şi în ce cuantum.LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ (b) dacă această detenţie era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului reclamat potrivit articolului 7 (art. dlui G. (b) în caz afirmativ. 5 şi 6) din Convenţie. dacă. 6) din Convenţie. Lawless i-a fost înmâ18 . la 13 iulie 1957.15-1) din Convenţie. (art. 3. (a) Că detenţia reclamantului nu a fost contrară obligaţiilor Guvernului potrivit articolelor 5 şi 6 (art. sau. paragraful (1) (art. (3) să decidă. 13 din 1939. 6 şi 7 (art.5. articolul 17 (art. 15-1) din Convenţie. exista un pericol public. (b) Că în perioada de 13 iulie până la 11 decembrie 1957. 2. aşa cum a fost aplicată de către Guvern. 17) din Convenţie interzice sau nu reclamantului să invoce dispoziţiile articolelor 5. R. (b) Că această detenţie nu a fost contrară obligaţiilor Guvernului potrivit articolului 7 (art. (2) în cazul în care această detenţie ar fi contrară obligaţiilor Guvernului reclamat potrivit articolelor 5 şi 6 (art. în orice caz. în lumina celor expuse supra. aşa cum a fost aplicată de către Guvern. 17) din Convenţie îi interzice reclamantului să invoce dispoziţiile articolelor 5. 15-3) din Convenţie. (a) Că faptele constatate nu constituie vreo încălcare din partea Guvernului reclamat a obligaţiilor sale potrivit Convenţiei. 6. art. 7) din Convenţie. paragraful (3) (art.

la momentul arestării sale în iulie 1957. iniţial în închisoarea militară din Curragh. în paragraful 138 al Raportului său. 3. 17) al Convenţiei are următorul conţinut: „Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând. prin urmare. 17) din Convenţie. . Luând în consideraţie că articolul 17 (art. R. la acea data.R. (iii) că I. în fapt. R. a fost interzisă din cauza activităţii sale îndreptate spre distrugerea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie. implicat în activităţi vizate la articolul 17 (art. Lawless era. că această interpretare este confirmată de altfel prin decizia Comisiei cu privire la admisibilitatea cererii introduse în faţa ei în 1957 de către Partidul comunist german. în Raportul său. în legătură cu aceasta. Guvernul irlandez a invocat împotriva cererii dlui G. 4. a fost sau nu conformă prevederilor Convenţiei. Comisia şi-a exprimat opinia că articolul 17 (art. Considerând că această Curte nu este chemată să statueze în privinţa arestării dlui G. Considerând că.” 5. Considerând că. cât şi de Guvernul irlandez.R. Lawless. 17) al Convenţiei. un stat. dacă detenţia dlui G. 17) din Convenţie nu poate să se prevaleze de nici una din dispoziţiile Convenţiei. că trebuie examinată în prealabil această excepţie de inadmisibilitate.R. (ii) că Comisia.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ nată o copie a unui ordin de detenţie emis de către Ministrul justiţiei la 12 iulie 1957 în temeiul prevederilor articolului 4 din legea nr.A. Considerând că Guvernul irlandez a afirmat în faţa Comisiei şi a reafirmat în faţa Curţii (i) că G. din acest motiv. 17). R. Lawless o excepţie de inadmisibilitate de fond. pentru un stat. tradus în faţa unui judecător. 2 din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului (Offences aigainst the State (Amendment) Act. 2. la momentul arestării sale în iulie 1957 era implicat în activităţile I. că. 17) nu ar fi aplicabil 19 . în temeiul articolului 17 (art. art. precum şi în cadrul procedurii scrise şi orale în faţa Curţii. 6.A. 5. că G. 17) din Convenţie. un grup. un guvern nu este absolvit de orice obligaţie faţă de alte Părţi Contractante de a asigura comportamentul său potrivit dispoziţiilor Convenţiei. totuşi. 7) sau oricare alt articol din Convenţie. că. că.A. a menţionat deja. nu avea dreptul să se prevaleze de articolele 5. şi că. 6 şi 7 (art. până la eliberarea sa la 11 decembrie 1957. R. în această perioadă. fără a fi. Lawless în perioada de la 13 iulie până la 11 decembrie 1957. acesta a fost deţinut. în lumina concluziilor prezentate atât de Comisie. Lawless era „de natură a fi serios suspectat de a mai fi implicat în activităţile I. iar apoi în Unitatea de detenţie din Curragh. 2 din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului. art. în iulie 1957. o grupare sau un individ ce desfăşoară activităţile vizate la articolul 17 (art. în temeiul articolului 4 din legea nr. indiferent de faptul dacă era sau nu.R. R. membru al acestei organizaţii”. un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât cele prevăzute de această Convenţie. în consecinţă. sau un individ. Lawless operată la 11 iulie 1957. Cu privire la excepţia de inadmisibilitate în temeiul articolului 17 (art. dar numai. 6. 1940). în cazul aplicării articolului 17 (art. că comportamentul dlui G.

nu putea fi vorba de drepturile recunoscute de articolele 9. 8. art. Comisia a apreciat că. nici o persoană nu poate să se prevaleze de dispoziţiile Convenţiei pentru a se dedica unor activităţi îndreptate spre distrugerea drepturilor şi libertăţilor precitate. la momentul arestării sale. că articolul 17 (art. în cazul în care ar fi fost recunoscute Partidului comunist. 10. Considerând că din opinia Curţii rezultă că articolul 17 (art. chiar dacă G. R. drepturi care. 6) din Convenţie. R. Cu privire la chestiunea dacă detenţia lui G. 17). nu poate fi interpretată a contrario ca privând o persoană fizică de drepturile individuale fundamentale garantate de articolele 5 şi 6 (art. i-ar fi permis acestuia din urmă să se dedice anume activităţilor vizate de articolul 17 (art. cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: (a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent. 17) este de a împiedica ca grupările totalitare să poată exploata în propriile interese principiile enunţate de Convenţie. 5. fără prezentarea în faţa unui judecător era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului irlandez în temeiul articolelor 5 şi 6 (art. 5) al Convenţiei are următorul conţinut: „(1) Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. în speţă. Lawless nu s-a prevalat de Convenţie pentru a justifica sau a săvârşi acte contrare drepturilor şi libertăţilor recunoscute de aceasta. 11) din Convenţie. prin urmare. că.A. 9. 20 . art.R. 6) din Convenţie.LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ cauzei. 17) se referă în esenţă la drepturile care ar permite. R. că Decizia cu privire la admisibilitatea cererii prezentate de către Partidul comunist german (cererea nr. Că. ci s-a plâns de faptul că a fost privat de garanţiile acordate de articolele 5 şi 6 (art. 1940). în această privinţă. 5. de a încerca excluderea dreptului de a se implica în activităţi îndreptate spre distrugerea „unor drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie”. considerând. articolul 17 (art. care protejează orice persoană împotriva arestării arbitrare şi detenţiei fără judecată. 7. Lawless participa întradevăr. că deşi această dispoziţie are un conţinut negativ. 17) vizează grupuri sau indivizi şi are drept scop de a-i pune în imposibilitatea de a deduce din Convenţie un drept care le-ar permite să se implice în activităţi sau să îndeplinească acte îndreptate spre distrugerea unor drepturi şi libertăţi recunoscute în Convenţie. dar că. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. considerând că.. art. dacă ar fi fost invocate. pentru a atinge acest scop. că. în temeiul articolului 4 din legea din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului (Offences against the State (Amendment) Act. la activităţile I. 6) din Convenţie. 17) nu-l împiedica să revendice protecţia articolelor 5 şi 6 (art. 5. art. 10 şi 11 (art. că în speţă G. Lawless de la 13 iulie până la 11 decembrie 1957. Considerând că articolul 5 (art. 6) din Convenţie. 17). în consecinţă. în legătură cu această cerere. art. nu poate reţine concluziile prezentate în această privinţă de către Guvernul irlandez. 250/57) se încadra perfect în sensul atribuit de articolul 17 (art. nu este necesar ca persoanele recunoscute vinovate de implicare în activităţi îndreptate spre distrugerea unuia dintre drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie să fie private de orice drept sau libertate. concluziile Comisiei pot fi rezumate după cum urmează: că scopul general al articolului 17 (art. nici nu elibera Guvernul irlandez de obligaţia de a respecta dispoziţiile acestor articole. art. că. 5.

(d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor. hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală. trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. 5-1-c) a articolului 5. Guvernul irlandez invocându-le ambele în faţa Comisiei pentru a justifica detenţia dlui G. (c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente. (4) Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ (b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată. (3) Orice persoană arestată sau deţinută. nu poate fi considerată drept o măsură luată „în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege”. Lawless nu cade cu atât mai mult. că potrivit Comisiei. R. Lawless nu se referă la nici una dintre categoriile de cazuri enumerate la articolul 5 paragraful 1 (art. în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege. (f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. a unui toxicoman sau a unui vagabond. asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. paragraful 1 litera (b) (art.” 9. în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente. 5-1-c) ale paragrafului menţionat pot fi luate în consideraţie în speţă. detenţia dlui G. dintre care doar cele vizate de dispoziţiile literelor (b) (art. prin urmare. R. (5) Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii. (e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă. 5) autorizează privarea de libertate doar în şase categorii distincte de cazuri. sub incidenţa paragrafului 1 litera (c) (art. dar în vederea garantării executării unor obligaţii specifice prevăzute de lege. 5-1-c) nu autorizează arestarea sau de21 . că. nu a constituit o măsură privativă de libertate autorizată de dispoziţia precitată. R. detenţia lui Lawless potrivit ordinului unui Ministru de Stat întemeiată pe bănuiala că acesta era implicat în activităţi prejudiciabile menţinerii păcii şi ordinii publice sau securităţii statului. a unui alienat. în perioada examinată. Considerând că. adus în faţa autorităţii judiciare competente. în Raportul său. această dispoziţie vizând arestarea sau detenţia nu în vederea împiedicării săvârşirii infracţiunilor contra păcii şi ordinii publice sau securităţii statului. 5-1-b) in fine. Considerând. a unui alcoolic. (2) Orice persoană arestată trebuie să fie informată. pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală. dat fiind faptul că acesta nu a fost. conform legii. de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege. că paragraful 1 litera (c) (art. Lawless.5-1) din Convenţie şi. că în aceasta opinie se subliniază că paragraful 1 al articolului 5 (art. 5-1-b) in fine („în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege”) şi (c) (art. atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia. în ceea ce priveşte articolul 5. în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit c) din prezentul articol. Comisia şi-a exprimat opinia potrivit căreia detenţia dlui G.

în consecinţă. 6) al Convenţiei. fără a face referinţă în faţa Curţii.LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ tenţia unei persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni penale decât în cazul în care aceasta are loc în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente.R. 5-1-c). în plus. R. că. 5-1-c).că lucrările pregătitoare asupra articolului 5 (art. Comisia a relevat. dar şi în cazul unei persoane arestate sau deţinute atunci „când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia”. după cuvintele „s’il a été arrêté en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente” înseamnă că acest text se refera la toate ipotezele arestării şi detenţiei vizate de cuvintele care urmează după virgulă. cât şi din versiunea franceză a dispoziţiei menţionate. a prezentat următoarele concluzii: că articolul 5 paragraful 1 litera (c) (art. că trebuie să se ţină cont de faptul că articolul menţionat derivă dintr-o propunere supusă Comitetului de Experţi. că. Considerând că Guvernul irlandez a afirmat în faţa Curţii: . art. în special. rezultă cu claritate că sintagma „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” nu se aplică numai în cazul unei persoane arestate sau deţinute „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune”. că. trebuie tradusă de îndată înaintea unui judecător. că. că Guvernul irlandez a susţinut că Convenţia nu cere ca persoana arestată sau deţinută cu titlu preventiv să fie adusă în faţa unei autorităţi judiciare.că detenţia lui G. 5-1-c). că din conţinutul dispoziţiei respective rezultă că obligaţia de a aduce individul arestat sau deţinut în faţa autorităţii judiciare competente nu se referă decât la prima categorie din situaţiile sus-menţionate. trebuie să fie înţeleasă în contextul paragrafului 3 al aceluiaşi articol (art. Lawless de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957 – al cărui comportament general şi o serie de fapte precise îl determinau. prezenţa virgulei în versiunea franceză. în această privinţa. detenţia dlui G. se confirmă că articolul 5 paragraful 1 litera (c) (art. inclusiv potrivit opiniei Comisiei (paragraful 138 din Raportul său). astfel. R. potrivit căruia orice persoană arestată sau deţinută. de către delegaţia 22 . Lawless era sau nu conformă articolului 6 (art. că. şi că. că atât din versiunea engleză. precum a făcut-o în faţa Comisiei. . Lawless nu a fost contrară cerinţelor Convenţiei.” la momentul arestării sale în iulie 1957 – nu constituie o încălcare a articolelor 5 şi 6 (art. R. în condiţiile prevăzute de paragraful 1 litera (c) din articolul menţionat (art. în afară de aceasta. „să bănuiască foarte serios că ar fi fost implicat în activităţile I. în martie 1950. Luând în consideraţie faptul că Comisia nu a exprimat nici o opinie cu privire la chestiunea dacă detenţia dlui G. nu permite arestarea sau detenţia unei persoane decât în vederea aducerii sale înaintea unui judecător. 5-3). 10. în special în versiunea sa engleză. 5) confirmă sensul astfel atribuit dispoziţiei menţionate. 5-1-b).”. vizează două categorii de cazuri de privare de libertate complet distincte: situaţia persoanei arestate sau deţinute „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune” şi cea a persoanei arestate sau deţinute atunci „când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune. la dispoziţiile articolelor 5 paragraful 1 litera (b) (art. etc. că anume acesta este sensul acestei dispoziţii.A. 5-1-c). Guvernul irlandez. 6) din Convenţie.5. în această privinţă. dispoziţia articolului 5 paragraful 1 litera (c) (art.

de asemenea. .că din raportul menţionat al Înalţilor Funcţionari rezultă că aceştia – conştienţi de riscurile unui abuz în cazul aplicării unei dispoziţii care permite. 5-3) cazul unei persoane arestate în vederea împiedicării săvârşirii infracţiunii. paragraful 2 al proiectului. 13-2)”. chiar dacă faptele prin care s-a manifestat intenţia acesteia de a o săvârşi nu constituie. că această intenţie a Înalţilor Funcţionari este confirmată. după cum urmează: „or which is reasonably considered to be necesary”. paragraful 2 (art. că. Cu toate acestea. o infracţiune penală. ci printr-o aplicare riguroasă a regulii conţinute la articolul 13. 5-1-) trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege”. prin ele însele. în consecinţă. această dispoziţie nu a suferit decât modificări de ordin redacţional. 5-3) nu vizează decât prima categorie a cazurilor menţionate la paragraful 1 litera (c) (art.că. dintr-o propunere a delegaţiei britanice supuse. articolul 5 paragraful 3 (art. . în primul proiect. care a suprimat la paragraful 3 cuvintele „or to prevent his commiting crime” („sau de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune”). CM/WP 4 (50) 19. că acest proiect a fost examinat ulterior la o „Conferinţă a Înalţilor Funcţionari”. este necesară aplicarea riguroasă a dispoziţiilor articolului 13. fiind acuzată de comiterea unei infracţiuni. că această interpretare este confirmată prin faptul că în statele contractante de tradiţie juridică anglo-saxonă (Common Law Countries) o persoană nu poate fi judecată pentru faptul că a avut intenţia de a comite o infracţiune. că. în condiţiile prevăzute de paragraful (1) (c) (art. în versiunea engleză. la cuvintele „arrest or detention”. . că. între altele. 23 .Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Regatului-Unit şi că. arestarea unei persoane poate să fie necesară în scopul de a o împiedica să săvârşească o infracţiune. în martie 1950. 14): „Conferinţa a considerat util să menţioneze că arestarea sau detenţia autorizată. astfel ca articolul 5.că din cele precedente rezultă că Înalţii Funcţionari aveau intenţia de a exclude din câmpul de aplicare a articolului 5 paragraful 3 (art. în anumite circumstanţe. paragraful 1 litera (c) (art. că propunerea britanică menţionată a fost încorporată în proiectul rezultat din lucrările Comitetului de Experţi. că paragraful 3 (art. ceea ce se referă. 5-3) nu contrazice analiza făcută a paragrafului 1 litera (c) al aceluiaşi articol (art. prin urmare. atunci când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a împiedica o persoană să săvârşească o infracţiune. în ceea ce priveşte paragraful 1 litera (c) al articolului (art. arestarea sau detenţia unei persoane atunci când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune – au dorit să evite aceste riscuri nu printr-o hotărâre judecătorească. 5-1-c) şi nu cazul arestării sau detenţiei unei persoane atunci „când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune” . 5-3) derivă. „Comitetului de Experţi” însărcinat să elaboreze un prim proiect al Convenţiei. versiunea franceză nu este decât o traducere a textului original englez. are următorul conţinut: „Orice persoană arestată sau deţinută. după modificarea operată de Înalţii Funcţionari. şi nu la cuvintele „effected for the purpose of bringing him before the competent legal authority”. paragraful 3. în consecinţă. 5-1-c). . 51-c). 5-1-c). nu ar trebui să permită introducerea unui regim de poliţie. În scopul de a evita potenţiale abuzuri de dreptul astfel acordat autorităţilor publice. în plus. p. prin următorul fragment din raportul acestora adresat Comitetului de Miniştri (Doc. cuvintele „or when it is reasonably considered necesary” erau redactate.că dispoziţia articolului 5 paragraful 3 (art.

că acest text a fost elaborat în cadrul O. 5) derivă dintr-o propunere adresată Comitetului de Experţi. în vederea adaptării acesteia la versiunea franceză. că şi atunci când s-ar recurge la materialele lucrărilor pregătitoare. că delegaţia britanică.că. deoarece dl Lawless nu a făcut obiectul nici unei acuzaţii penale. în sprijinul interpretării sale.LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ devenit ulterior articolul 18 (art. că. atunci când sensul dispoziţiilor care urmează a fi interpretate este clar şi neechivoc. a textului în cauză. că este adevărat că cuvintele „on the charge of having commited a crime” au fost suprimate de însuşi Comitetul de Miniştri. că. litera (c) al aceluiaşi articolul (art. 11. paragraful 3 (art. nu au făcut sensul acestui text absolut clar. 5-1-c) operată de către Comisie. deja la faza lucrărilor pregătitoare ale Conferinţei Înalţilor Funcţionari. că aceasta este mai ales adevărat în ceea ce priveşte virgula după cuvintele „autoritate judiciară competentă”. din care făcea parte nu numai Marea Britanie. 6) din Convenţie. bazată. cele referitoare la articolul 5 paragraful 1 litera (c) (art. prin urmare. în parte. inclusiv engleză şi franceză. articolul 5 (art.. însă. dar că această propunere se baza pe un text elaborat în cadrul O. Considerând că Comisia. în afara unor modificări redacţionale nesemnificative pentru necesităţile cauzei. de către un grup de state. în cadrul Consiliului Europei. că Comisia a menţionat. de asemenea. a remis ambele versiuni. care. dar şi Franţa. că concluziile Guvernului irlandez nu-şi găsesc suportul în materialele lucrărilor pregătitoare. Guvernul irlandez a susţinut că această dispoziţie nu este relevantă speţei.U. potrivit unei reguli bine stabilite cu privire la interpretarea tratatelor internaţionale. atât în Raportul său. care confirmă în mod formal interpretarea articolului 5 paragraful 1 litera (c) (art. în martie 1950. nici un element nu permite infirmarea interpretării date dispoziţiilor articolului 5 (art.N. franceză şi engleză. au respins interpretarea articolului 5 (art.U. că. cât şi Delegatul său principal în cursul pledoariilor verbale. că versiunea engleză nu poate fi considerată drept text de bază. avea următorul conţinut: „Toute personne arrêtée ou détenue.”. la 7 august 1950. în mai multe limbi. care. că lucrările pregătitoare ale articolului 5. dimpotrivă. au fost operate. 5-1-c) să fie adusă de îndată în faţa unui judecător. 5) făcută de Guvernul irlandez. de natură să elimine orice interpretare eronată. dans les conditions prévues au paragraphe 1 (c) etc.. totul indică că toate modificările din versiunea engleză. 5) de către Comisie. că acest text îşi are. şi în special. 5-3) exclud orice echivoc în ceea ce priveşte intenţia redactorilor Convenţiei de a cere ca orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile vizate de una sau cealaltă din ipotezele de la paragraful 1. este în mod esenţial aceeaşi ca şi cea reţinută în mod definitiv la articolul 5 (art.U. originea în ambele versiuni lingvistice ale proiectelor Pactelor O. şi că. 18) al Convenţiei. 5) nu a suferit decât modificări de ordin redacţional. . adresându-şi propunerea Comitetului de Experţi ai Consiliului Europei. înainte de toate. 5) din Convenţie. în ceea ce priveşte articolul 6 (art. pe lucrările pregătitoare. de delegaţia Regatului Unit. . articolul 5 (art. nu se permite recurgerea la materialele lucrărilor pregătitoare..N. dar numai în scopul de a pune versiunea engleză în concordanţă cu versiunea franceză. în cadrul lucrărilor pregătitoare desfăşurate în incinta Consiliului Europei. 5-1-c). 24 . care.N. aceasta a avansat argumentele care pot fi rezumate după cum urmează: că este adevărat că.

R. de a proteja libertatea şi siguranţa persoanei împotriva arestărilor şi detenţiilor arbitrare. 5-1-c). că din aceasta rezultă cu claritate obligaţia de a aduce în faţa unui judecător. orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile vizate la paragraful 1 litera (c) (art. considerând că. că. în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. art. Considerând că conţinutul articolului 5. 6) nu sunt relevante speţei. în cazul interpretării incorecte de către Curte a dispoziţiilor precitate. iar al doilea pentru ca acesta nu a făcut obiectul unei acuzaţii în materie penală. că este evident că sintagma „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” se referă la toate categoriile de cazuri de arestare sau detenţie vizate la acest paragraf. orice 25 . 5-3). Considerând că. 2 din 1940. în acest context. Considerând că sensul textului astfel degajat din analiza gramaticală este în perfectă armonie cu scopul Convenţiei. art.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 12. era sau nu conformă dispoziţiilor articolului 5. în această privinţă. cu alte cuvinte. că paragraful 1 litera (c) al articolului 5 (art.. 5-1-c) în toate ipotezele acestuia. că. dacă.” şi „are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil”. R. c) din prezentul articol. fie în vederea examinării problemei privării de libertate. în consecinţă. fie că este vorba de o persoană în privinţa căreia există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune. art. 5-3) cu care formează un tot întreg. 13. Considerând că referitor la această chestiune. în primul rând. 5-3) prescriu sau nu că o persoană arestată sau deţinută atunci „când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune” trebuie să fie adusă în faţa judecătorului. Curtea urmează să examineze dacă dispoziţiile paragrafelor 1 litera (c) şi 3 ale articolului 5 (art. la paragraful 1 litera (c) al articolul 5 (art. precum şi al paragrafului 3 al articolului 5 (art. şi 3 (art. 5-1-c). litera (c). potrivit legii. 14. Considerând. cuvintele „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” se referă numai la cuvintele „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune” sau şi la cuvintele „atunci când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune”. 5-3). consideră că acesta este sensul clar şi firesc al conţinutului paragrafului 1 litera (c) (art. Curtea este chemată să examineze dacă detenţia dlui G. în temeiul legii nr. 5-3) prevede expres că „orice persoană arestată sau deţinută. între altele. menţionând. 5-1-b. fie în vederea examinării fondului. 5-1-c. 5-1-c) trebuie înţeles în contextul paragrafului 3 al aceluiaşi articol (art. 5-1-c. Lawless nu a fost deţinut „pentru nesupunerea unei hotărâri pronunţate. fie o persoană în privinţa căreia există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau o persoană în privinţa căreia există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să se ascundă după săvârşirea unei infracţiuni. paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c) este suficient de clar pentru a răspunde la această întrebare. paragraful 1 litera (b) şi articolul 6 (art.. paragrafele 1. Lawless de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957. primul pentru că dl G. şi anume. trebuie tradusă de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare . de către un tribunal”. dispoziţia menţionată nu permite luarea unei măsuri privative de libertate decât în vederea aducerii persoanei arestate sau deţinute în faţa autorităţii judiciare competente. că paragraful 3 menţionat (art. Curtea trebuie să ţină cont că regulile enunţate la articolul 5.

considerând. 5-1c). În concluzie. 7) din Convenţie. Cu privire la chestiunea dacă detenţia dlui G. era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului irlandez în temeiul articolului 7 (art. Curtea consideră că nu poate. cu tot aspectul arbitrar pe care îl implică. detenţia sa în virtutea articolului 4 din legea din 1940 nu a fost conformă dispoziţiilor articolului 5. fără ca o astfel de arestare sau detenţie să poată fi considerată drept o încălcare a Convenţiei. în timpul detenţiei sale. având în vedere unul dintre principiile general recunoscute de interpretare a tratatelor internaţionale. 7) din Convenţie. Considerând că Comisia a adus la cunoştinţă Curţii noua alegaţie formulată de către G. Curtea nu ar putea nega articolului 5. art. consideră că o astfel de ipoteză. art. această persoană trebuie tradusă în faţa unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil şi. 5-3) pe care o face Guvernul irlandez. nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. paragrafele 1 litera (c) şi 3 (art. considerând că. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care. Constatând astfel că textul articolului 5. Lawless nu a fost deţinut de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957 „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” şi că. 5-1-c. pe de o parte. suficient de clar şi precis. tinzând să demonstreze că această dispoziţie nu se aplică decât primei categorii de cazuri vizate la paragraful 1 litera (c) al articolului (art. 7) are următorul conţinut: “1. prin urmare. considerând că. este necesar să se examineze dacă. în consecinţă. prin urmare. precum şi din impresia care se degajează din contextul în care sunt plasaţi. 5-3) din Convenţie. Lawless de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957. că orice persoană în privinţa căreia „exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune” nu poate fi arestată sau deţinută decât „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” şi că. 26 . de asemenea. potrivit căreia detenţia sa ar fi constituit o încălcare a articolului 7 (art. în baza legii din 1940 (Offences against the State (Amendment) Act) cu privire la atentatele contra securităţii statului. considerând că s-a constatat că G. pe de altă parte. paragrafele 1 litera (c) şi 3 (art. prin urmare. nu constituia o infracţiune. Lawless. ar conduce la rezultate contrare principiilor fundamentale ale Convenţiei. 5-1-c. că sensul acestui text este în armonie cu scopul Convenţiei. excluzându-se astfel ipoteza arestării sau detenţiei unei persoane „atunci când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune”. 15. art. să recurgă la materialele lucrărilor pregătitoare. R. odată arestată sau deţinută. R. 5-3) este. că.LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ persoană bănuită că ar avea intenţia de a săvârşi o infracţiune ar putea fi arestată şi deţinută doar în baza unei decizii administrative pentru o perioadă nelimitată. că articolul precitat (art. 5-1c. această detenţie nu avea alt temei juridic. potrivit dreptului naţional sau internaţional. în momentul în care a fost săvârşită. R. în lumina circumstanţelor particulare ale cauzei. De asemenea. 5-3) sensul clar şi firesc care rezultă din termenii exacţi utilizaţi. 16. că nu poate fi acceptată analiza paragrafului 3 (art. prin el-însuşi. constatând. paragrafele 1 litera (c) şi 3 (art. acesta nu a fost tradus în faţa unui judecător „într-un termen rezonabil”. în sensul că dispune.

R. că. detenţia în temeiul legii menţionate ar constitui o pedeapsă pentru săvârşirea unei infracţiuni. în plus. 20. semnând ordinul de detenţie. în substanţă. că. în pofida articolelor 5 şi 6 (art. detenţia dlui G. 15) din Convenţie. în Raportul său. articolul 4 din legea din 1940 nu putea fi aplicat retroactiv. 6) din Convenţie. în consecinţă. Comisia a exprimat opinia că articolul 7 (art. în activităţi prejudiciabile menţinerii păcii şi ordinii publice sau securităţii statului. următoarele: că legea din 1940 a intrat în vigoare la 8 iulie 1957.5. articolul 7 (art. R. dacă pentru infracţiunile incriminate el ar fi fost condamnat de către o jurisdicţie ordinară. Lawless. care a constituit o măsură preventivă. că Guvernul irlandez. 7) nu este aplicabil cauzei. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care. nu poate fi considerată ca rezultând dintr-o condamnare penală în sensul articolului 7 (art. R. Lawless în temeiul legii din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului doar în scopul de a-l împiedica să desfăşoare activităţi prejudiciabile menţinerii păcii şi ordinii publice sau securităţii statului. 7) din Convenţie. în pofida articolelor 5 şi 6 (art. 6) ale Convenţiei. în special. că. pe dreptul la derogare recunoscut Înaltelor Părţi Contractante de articolul 15 (art. G. că. 7) nu are nici o legătură cu cazul dlui G. 19. deţinându-l pe G. iar acesta a fost arestat la 11 iulie 1957. în plus. Considerând că Curtea urmează să examineze dacă detenţia dlui G. R. potrivit articolului 15 (art.” Că argumentele invocate de către G. există marea probabilitate să fi fost supus unei pedepse mai puţin severe şi susceptibile de a fi revizuită prin exercitarea căilor ordinare de recurs. că din procedura desfăşurată în faţa Comisiei de detenţie – care era competenta să examineze cazurile de detenţie operate în temeiul legii din 1940 – rezulta că Ministrul de Stat. că infracţiunile vizate de legea din 1940 nu erau incriminate înainte de 8 iulie 1957. Lawless în temeiul legii din 1940. 7) din Convenţie. a luat în consideraţie faptele care s-ar fi produs înainte de data de 8 iulie 1957. R. 17.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 2.5. 7). prin urmare. dacă s-ar analiza mai mult conţinutul legii din 1940. 18. ulterior intrării în vigoare a împuternicirilor de detenţie acordate de articolul 4. 15) din Convenţie în anumite circumstanţe excepţionale. Cu privire la chestiunea dacă. în anumite circumstanţe excepţionale. Considerând că din dezbateri rezultă că Guvernul irlandez l-a deţinut pe G. la momentul săvârşirii sale. nu şi-a încălcat obligaţiile potrivit articolului 7 (art. Considerând că. Lawless nu a fost deţinut în urma unei condamnări penale şi că pedeapsa sa nu constituia o „pedeapsă mai severă” în sensul articolului 7 (art. că această detenţie. Lawless în faţa Comisiei au fost. R. R. data intrării în vigoare a legii. considerând. 27 . Lawless se întemeia pe dreptul de derogare recunoscut Înaltelor Părţi Contractante. era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate. art. din moment ce o persoană nu putea fi deţinută în temeiul acestei dispoziţii decât dacă un Ministru de Stat considera că aceasta era implicată. art. Lawless de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957 potrivit legii din 1940 (Offences against the State (Amendment) Act) era întemeiată. decât forma acesteia. că. Considerând că Guvernul irlandez împărtăşeşte opinia Comisiei în această privinţă.

să-l informeze pe Secretarul General al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou aplicabile. în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional. printr-o scrisoare din data de 20 iulie 1957 adresată Secretarului General al Consiliului Europei. (a) Cu privire la pericolul public ameninţând viaţa naţiunii. (2) Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la articolul 2. paragraful 1 (art.” 22. Lawless a invocat în susţinerea cererii sale că faptele sus-menţionate. 15) are următorul conţinut: „(1) În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. Considerând că. R. orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie. 28 . opinia majoritară. altele decât cele autorizate prin Constituţie”. 15). (3) Orice Înaltă Parte Contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. în urma instrucţiunii întreprinse în conformitate cu articolul 28 (art. fără a fi detaşate din ansamblul angajamentelor asumate în temeiul Convenţiei. Guvernul irlandez a expus o serie de fapte din care el deduce existenţa. art. R.LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 21. 1 şi art. Lawless în faţa Comisiei. Guvernul irlandez a declarat expres că „detenţia persoanelor în temeiul prezentei legi a devenit necesară pentru a împiedica săvârşirea infracţiunilor contra păcii şi ordinii publice şi pentru a împiedica menţinerea unor forţe militare sau armate. de asemenea. rezultă că Guvernul oricărei Înalte Părţi Contractante are dreptul. publicată în Jurnalul Oficial la 8 iulie 1957. nu ar fi constituit „un pericol public ameninţând viaţa naţiunii”. 3. 1940 – Part II) în vederea asigurării menţinerii păcii şi ordinii publice („to secure the preservation of public peace and order”). drept răspuns la cererea introdusă de G. cu excepţia celor vizate de articolul 15. a exprimat. în Raportul său. paragraful 2 (art. în faţa Comisiei. a unui „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” în sensul articolului 15 (art. în sensul articolului 15 (art. 7. Considerând că Comisia. 24. în Irlanda exista un pericol public ameninţând viaţa naţiunii în sensul articolului 15. a pus în vigoare împuternicirile excepţionale ce i-au fost acordate prin legea din 1940 (Offences against the State (Amendment) Act. în plus. prin Declaraţia din 5 iulie 1957. să nu fie contrare altor obligaţii decurgând din dreptul internaţional. 26. 15). 4 par. chiar daca ar fi existat. G. Considerând că Guvernul irlandez. Aceasta trebuie.15-2) şi cu condiţia ca acestea să fie strict limitate la exigenţele situaţiei şi. 25. în caz de război sau pericol public ameninţând viaţa naţiunii. considerând. Considerând că articolul 15 (art. de asemenea. potrivit căreia în „iulie 1957. 27. 15-1) din Convenţie”. Considerând că. 28) din Convenţie. Considerând că. Considerând că din aceste dispoziţii. că acesta a contestat realitatea anumitor fapte invocate de Guvernul irlandez. cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război. pe parcursul perioadei examinate. să ia măsuri derogatorii de la obligaţiile prevăzute de Convenţie. că ţine de competenţa Curţii să verifice dacă condiţiile enumerate la articolul 15 (art. 15) pentru exercitarea dreptului excepţional de derogare erau întrunite în cauza. şi nici de la art. 23.

30. compromiţând astfel grav relaţiile Republicii Irlanda cu ţara învecinată. Considerând că. în al doilea rând. că existenţa la acel moment a unui „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” a putut fi dedusă în mod rezonabil de către Guvernul irlandez. chiar dacă în 1957 ar fi existat o situaţie justificând o derogare de la obligaţiile decurgând din Convenţie. 31.R. din motive istorice. a unei armate secrete acţionând în afara ordinii constituţionale şi făcând uz de violenţă pentru a-şi atinge scopurile. că. R. în pofida gravităţii situaţiei. pe teritoriul Republicii Irlanda. 15) din Convenţie.A. Curtea consideră că faptele şi circumstanţele ce au determinat Guvernul irlandez să adopte Proclamaţia din 5 iulie 1957 cad sub incidenţa acestei noţiuni. Lawless a susţinut în faţa Comisiei că. 29. punerea în aplicare a Titlului II al legii din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului nu era proporţională exigenţelor stricte impuse de situaţie. în consecinţă. în consecinţă. acesta avea dreptul să adopte. de asemenea. reieşind din conjunctura mai multor elemente constitutive. 32. dar că ambuscada ucigaşă survenită în noaptea din 3 spre 4 iulie 1957 pe teritoriul Irlandei de Nord în proximitatea frontierei a pus în evidenţă în ajunul zilei de 12 iulie – dată. 15-1) din Convenţie şi în scopul în care aceste dispoziţii au fost prevăzute. şi ale diferitor grupări asociate.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 28. că. faptul că această armată opera. paragraful 1 (art. acţionând de pe teritoriul Republicii Irlanda. în contextul general al articolului 15 (art. existenţa. potrivit articolului 15 paragraful 1 (art. după examinare. este deosebit de critică pentru menţinerea păcii şi ordinii publice – pericolul iminent de ameninţare a naţiunii din cauza persistenţei în Irlanda de Nord a activităţilor ilegale ale I. care. în afara teritoriului statului. Curtea urmează să verifice dacă faptele şi circumstanţele care au determinat Guvernul irlandez să adopte Declaraţia din 5 iulie 1957 cad sub incidenţa acestei noţiuni. Curtea trebuie să examineze în speţă dacă punerea în vigoare a Titlului II al legii din 1940 constituia o măsură strictă dictată de pericolul public existent în 1957. 29 . în al treilea rând. Considerând că. că. degajând astfel sensul normal şi obişnuit al acestei noţiuni. Considerând. Considerând că G. sensul normal şi obişnuit al cuvintelor „în caz de război sau în caz de pericol public ameninţând viaţa naţiunii” este suficient de clar. o Înaltă Parte Contractantă nu poate deroga de la obligaţiile decurgând din Convenţie decât „în măsura strictă în care situaţia o cere”. că ele desemnează o situaţie de criză sau de pericol excepţional şi iminent ce afectează ansamblul populaţiei şi constituie o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii dintr-un stat. funcţionarea aproape normală a instituţiilor publice. agravarea progresivă şi alarmantă a activităţilor teroriste în toamna anului 1956 şi pe tot parcursul primului semestru al anului 1957. măsuri derogatorii de la obligaţiile decurgând din Convenţie. 15-1). Guvernul a reuşit să menţină. în concluzie. (b) Cu privire la chestiunea dacă măsurile derogatorii de la obligaţiile decurgând din Convenţie au fost luate „în măsura strictă în care situaţia o cere”. şi anume: în primul rând. că Guvernul irlandez avea temeiuri să declare că în Republica Irlanda exista un pericol public ameninţând viaţa naţiunii şi că. prin mijloacele rezultate din legislaţia ordinară. Considerând că. în aplicarea dispoziţiilor articolului 15.

strict impuse de situaţie. că ar fi fost posibilă identificarea altor măsuri. în special. care ar fi făcut inutilă recurgerea la un mijloc atât de grav precum detenţia fără judecată. că măsurile luate în temeiul Titlului II al legii din 1940 erau. 37. aplicarea legii era supusă supravegherii permanente din partea Parlamentului. să abroge printr-o rezoluţie declaraţia guvernamentală cu privire la punerea în vigoare a legii. că. Considerând că Guvernul irlandez a afirmat în faţa Comisiei. care ar fi depăşit măsura strictă pe care situaţia o cerea. şi ale grupărilor sale disidente întâmpina mari dificultăţi din cauza caracterului militar. că legea din 1940 cu privire la modificarea legii cu privire la atentatele contra securităţii statului prevedea un anumit număr de garanţii în vederea prevenirii abuzurilor în cadrul aplicării regimului detenţiei administrative. în aprecierea Curţii. precum închiderea completă a frontierei dintre Republica Irlanda şi Irlanda de Nord. detenţia administrativă – astfel precum a fost instituită prin legea din 1940 – a persoanelor bănuite de implicare în activităţi teroriste. având în vedere mijloacele de care dispunea Guvernul irlandez în 1957 pentru a face faţă activităţilor I. a fost. 15-1) din Convenţie. prevedea crearea unei „Comisii de detenţie”. deşi majoritatea membrilor Comisiei au împărtăşit concluziile Guvernului irlandez la acest capitol. considerând. şi grupărilor sale disidente. că. o măsura cerută de circumstanţe. paragraful 1 (art. astfel. care. constituia un obstacol suplimentar cu care se confrunta activitatea de colectare a probelor suficiente.R. 35. crearea jurisdicţiilor penale speciale. unii dintre membrii Comisiei au dedus din faptele constatate concluzii distincte. secret şi terorist al acestor grupări. că închiderea completă a frontierei ar fi antrenat. Considerând că s-a afirmat că.R. Că. 36.A. potrivit articolului 15. în acele circumstanţe. activitatea de colectare a probelor suficiente pentru condamnarea persoanelor implicate în activităţile I. din cele expuse mai sus. putea. că. s-a menţionat aplicarea legislaţiei penale ordinare. de tipul celor prevăzute în legea din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului. în plus. de asemenea. repercusiuni foarte grave. rezultă că nici unul din mijloacele sus-menţionate nu ar fi permis să se facă faţă în mod eficace situaţiei existente în Irlanda în 1957. pentru ansamblul populaţiei. precum şi din cauza terorii pe care acestea o inspirau în rândul populaţiei. Comisie pe care Guvernul a constituit-o în realitate. acesta ar fi putut lua alte măsuri. în afara informaţiilor exacte pe care le primea cu regularitate cu privire la aplicarea acesteia. că.LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 33. în pofida gravităţii sale. că faptul că aceste grupări îşi desfăşurau activităţile în principal în Irlanda de Nord. în aceste condiţii. precum şi în faţa Curţii. Considerând că. sau a tribunalelor militare. legea din 1940. că. Considerând.A. în acest context. numind în componenţa acesteia un 30 . de altfel. cele desfăşurate în Republica Irlanda fiind practic limitate la pregătirea raidurilor militare efectuate dincolo de frontieră. Cu toate acestea. alcătuită din trei membri. 34. că s-a adeverit că aplicarea legislaţiei ordinare nu a permis în 1957 împiedicarea pericolului sporit ce ameninţa Republica Irlanda. în orice moment. că funcţionarea jurisdicţiilor penale ordinare şi chiar a jurisdicţiilor penale speciale sau a tribunalelor militare nu era suficientă pentru restabilirea păcii şi ordinii publice.

constituia. că. într-o ţară democratică precum este Irlanda. jurisdicţiile ordinare puteau. că. R. pe care G. 15) din Convenţie. că. Lawless. în consecinţă. Lawless a acceptat-o. detenţia fără judecată astfel precum a fost instituită prin legea din 1940. R. obliga Comisia de Detenţie să-şi exercite activitate. precum şi alte fapte.R. că.A. în virtutea unei măsuri depăşind necesităţile situaţiei la acea dată. 38. fie. a menţionat în Raportul său că conduita generală al dlui G. pentru acesta din urmă. că conţinutul acestui angajament a fost ulterior modificat astfel încât persoana deţinută nu trebuia decât să-şi ia angajamentul de a respecta legea şi de a se abţine de la desfăşurarea activităţilor contrare legii din 1940. nici sprijini vreo organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului”. imediat după arestare. a fost eliberat. o obligaţie juridică de a elibera toate persoanele care şi-ar fi asumat angajamentul în cauză. existenţa acestei garanţii de eliberare. în alt scop decât cel pentru care au fost prevăzute. fie. Că în cele din urmă. luându-şi în faţa Comisiei de detenţie angajamentul verbal de a nu „participa la nici o activitate ilegala în sensul legilor din 1939 şi 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului” şi că. de asemenea. apare ca o măsura strict limitată la exigenţele situaţiei. persoanele arestate erau informate că vor fi eliberate după ce îşi vor lua angajamentul în cauză. că. erau de natură a-l face pe reclamant să fie foarte serios bănuit de implicare în continuare în activităţile I.A.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ ofiţer al Forţelor apărării şi doi magistraţi. în sensul articolului 18 (art. însoţită de garanţiile menţionate mai sus. 15) din Convenţie. dimpotrivă. R. Că. plus la aceasta. fie că era sau nu.membri activi notorii ai I. Guvernul şi-a reînnoit.. imediat după declaraţia cu privire la punerea în vigoare a împuternicirilor de detenţie. Lawless că va fi eliberat dacă îşi va lua în scris angajamentul de a „respecta Constituţia şi legile Irlandei” şi de „a nu adera. într-o altă formă. în cazul în care era favorabil eliberării persoanei interesate. la acea dată. Considerând că.R. la rândul lor. nimic nu indică că împuternicirile de detenţie acordate Guvernului irlandez prin legea nr. membru al acestei organizaţii. la începutul detenţiei sale în temeiul legii nr. Guvernul irlandez l-a informat pe G. 31 . Guvernul a anunţat public că va elibera orice persoană deţinută care îşi va lua angajamentul de a respecta Constituţia şi legea şi de a nu se implica în activităţi ilegale. în luna decembrie 1957. Lawless. în ceea ce priveşte cazul particular al dlui G. 2 din 1940. condamnarea sa pentru portul de documente compromiţătoare. (c) Cu privire la chestiunea dacă măsurile derogatorii de la obligaţiile decurgând din Convenţie nu erau „în contradicţie cu celelalte obligaţii decurgând din dreptul internaţional”. avizul căreia. că din dosar rezultă.2 din 1940 ar fi fost utilizate împotriva acestuia. în sensul articolului 15 (art. avea caracter obligatoriu pentru Guvern. că orice persoană deţinută în temeiul legii din 1940 se putea plânge în faţa acestei Comisii. constatând în decizia sa din 30 august 1958 cu privire la admisibilitatea cererii că reclamantul epuizase căile interne de recurs. la momentul arestării sale în iulie 1957. 18) din Convenţie. în consecinţă. „relaţiile cu persoane . propunerea. R. acordată în mod public de către Guvern. că. în sensul articolului 15 (art. Comisia.

nu era opozabilă persoanelor aflate 32 . trebuie să informeze în mod complet Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi motivele care le-au inspirat şi trebuie. pentru a justifica detenţia fără judecată. chiar dacă ar fi fost notificata în modul corespunzător Secretarului General al Consiliului Europei la 20 iulie 1957. pe de o parte. Considerând că. 15-1).despre intrarea în vigoare la 8 iulie 1957 a Titlului II al legii din 1940 (Offences against the State (Amendment) Act). 15-1) din Convenţie nu autorizează o Înaltă Parte Contractantă să ia măsuri derogatorii de la Convenţie decât cu condiţia ca acestea să nu fie „în contradicţie cu celelalte obligaţii decurgând din dreptul internaţional”. 41. R. printre altele. existenţa unei stări de război sau a unui alt pericol public ameninţând viaţa naţiunii. Considerând că în speţă Guvernul irlandez a adresat la 20 iulie 1957 o scrisoare Secretarului General al Consiliului Europei prin care îl informa – precum este menţionat în aceasta: „în conformitate cu articolul 15 (3) (art. în sensul articolului 15 paragraful 3 (art. că el a afirmat în substanţă în faţa Comisiei: că scrisoarea nu avea deloc caracterul unui aviz de derogare. ea nu definea corect natura măsurii luate de către Guvern. aceasta nu corespunde cerinţelor formale ale articolului 15. în conformitate cu paragraful 1 al aceluiaşi articol (art. 15-3) din Convenţie” . chiar dacă s-ar considera că scrisoarea constituie un astfel de aviz. Lawless a contestat în faţa Comisiei dreptul Guvernului irlandez de a invoca scrisoarea din 20 iulie 1957 în calitate de informare de derogare valabilă în sensul articolului 15. Curtea are misiunea de a asigura respectarea angajamentelor Părţilor Contractante rezultând din Convenţie (articolul 19 al Convenţiei) (art. iar. paragraful 3 (art. Considerând că articolul 15 paragraful 1 (art. pe de altă parte.LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 39. Considerând că G. că. 15-3) din Convenţie. 42. paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţie. altele decât cele autorizate de Constituţie”. conform căruia derogarea. 19) şi poate să examineze din oficiu dacă condiţia sus-menţionată a fost respectată în speţă. dreptul la derogare. Considerând că Curţii nu i-a fost adus la cunoştinţă nici un element care i-ar permite să aprecieze că măsurile luate de Guvernul irlandez prin derogare de la Convenţie ar fi fost în contradicţie cu alte obligaţii decurgând pentru acest Guvern din dreptul internaţional. în cursul procedurii în faţa Curţii un al treilea argument al dlui G. să-i semnalizeze data la care aceste măsuri au încetat să fie în vigoare. paragraful 3 (art. având în vedere faptul că. că Guvernul irlandez a precizat în scrisoare că măsura în cauză „devenise necesară pentru a împiedica săvârşirea delictelor contra păcii şi ordinii publice şi menţinerea de forţe militare sau armate. 44. că Delegatul principal al Comisiei a menţionat. 40. de asemenea. ea nu invoca. deoarece Guvernul nu a expediat-o cu intenţia de a notifica un adevărat aviz de derogare. un Stat Contractant care exercită. nici Guvernul irlandez nu au făcut referinţă. Cu privire la chestiunea dacă scrisoarea adresată de către Guvernul irlandez Secretarului General al Consiliului Europei la 20 iulie 1957 constituie sau nu o informare oficială suficientă în sensul articolului 15. în cadrul procedurii. Considerând că. la această dispoziţie. că la această scrisoare erau anexate textele declaraţiei făcute în acest sens de Guvernul irlandez şi a legii din 1940 propriu-zise. R. 43. 15-3). Lawless. 15-3) al Convenţiei. cu toate că nici Comisia.

15-3) nu au fost suficient respectate în speţă. 48. 15-3) nu privează Guvernul irlandez de dreptul de a invoca în mod valabil paragraful 1 al aceluiaşi articol 15 (art. constatând că scrisoarea din 20 iulie nu conţinea o expunere detaliată cu privire la motivele care au determinat Guvernul irlandez să ia masurile derogatorii. cu titlu subsidiar. 46. 15-3) din Convenţie sau. să declare că. Guvernul irlandez a invitat Curtea să declare. altele decât cele autorizate de Constituţie”. că notificarea a fost făcută astfel fără întârziere. R.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ sub jurisdicţia Republicii Irlanda. în primul rând. 45. Din aceste considerente. că la scrisoarea din 20 iulie era anexat textul legii nr. 15-3) din Convenţie. în scrisoarea din 20 iulie s-a precizat că măsurile au fost luate „pentru a împiedica săvârşirea infracţiunilor contra păcii şi ordinii publice şi menţinerea de forţe militare sau armate. că. Convenţia nu conţine nici o dispoziţie specială care ar obliga Statul Contractant interesat să promulge pe teritoriul său avizul de derogare pe care l-a adresat Secretarului General al Consiliului Europei. pentru aceste. în plus. că articolul 15. dată la care aceasta ar fi fost publicată pentru prima oară în Irlanda. Considerând că Curtea este chemată să examineze. în concluzie. Guvernul irlandez şi-a îndeplinit obligaţiile în calitate de Parte la Convenţie. în prezenta cauză. ea nu consideră că dispoziţiile articolului 15. Guvernul irlandez a adus aceste informaţii la cunoştinţa Secretarului General la doar douăsprezece zile de la punerea în vigoare a măsurilor derogatorii de la obligaţiile decurgând din Convenţie. în sensul paragrafului 3 al articolului 15 (art. 15-3) din Convenţie. în cadrul procedurii în faţa Curţii. astfel Guvernul irlandez a informat suficient Secretarul General al Consiliului Europei despre măsurile luate şi motivele care le-au determinat. în al doilea rând. în concluziile sale finale. dacă. paragraful 3 (art. Secretarul General al Consiliului Europei a fost informat în modul corespunzător atât cu privire la măsurile luate. în măsura în care această derogare era invocată de Guvernul irlandez pentru perioada anterioară datei de 23 octombrie 1957. că Curtea reţine. în corespundere cu opinia Comisiei. că. Curtea constată că în prezentul caz. că termenii scrisorii din 20 iulie 1957 şi ai declaraţiei cu privire la punerea ei în vigoare. în special al treilea argument invocat de G. 33 . 2 din 1940 (Offences against the State (Amendment) Act) şi cel al declaraţiei emise la 5 iulie şi publicată la 8 iulie 1957 cu privire la punerea în vigoare a Titlului II al legii precitate. 15-3) din Convenţie. Considerând că Comisia şi-a exprimat opinia precum că Guvernul irlandez nu a înregistrat nici o întârziere de a informa Secretarul General al Consiliului Europei despre punerea în vigoare a măsurilor speciale referindu-se explicit la articolul 15. 15-1). în această privinţă. nici o dispoziţie a paragrafului 3 menţionat (art. paragraful 3 (art. paragraful 3 (art. în ceea ce priveşte. Că în consecinţă. erau suficienţi pentru a informa Secretarul General cu privire la natura măsurilor luate şi că. Lawless. că scrisoarea din 20 iulie 1957 constituia o informare suficientă în sensul articolului 15. Delegaţii Comisiei au adăugat. cât şi cu privire la motivele care le-au determinat. că. potrivit paragrafului 3 al articolului 15 (art. că. fără a obliga statul interesat să promulge avizul de derogare în dreptul său intern. Considerând că. paragraful 3 (art. că. 47. 15-3) din Convenţie cere doar ca Secretarul General al Consiliului Europei să fie informat cu privire la măsurile derogatorii luate.

Lawless nu are dreptul la reparaţie. R. R. art. alăturându-se dispozitivului hotărârii. Decide. prin urmare. (i) Respinge excepţia de inadmisibilitate ridicată de Guvernul irlandez în baza articolului 17 (art. în unanimitate. la sediul Consiliului Europei la Strasbourg. Parafat: P. R. că G. nu-şi găseşte temeiul juridic în articolele 5 şi 6 (art. Lawless fără judecata de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957. la întâi iulie o mie nouă sute şaizeci şi unu. 6) din Convenţie. judecător.M. Modinos Grefier Dl G. paragraful 2 din Regulamentului Curţii.C. în consecinţă. Semnat: R. 15-3) din Convenţie. Maridakis. Decide. că faptele constatate în prezenta cauză nu relevă o încălcare din partea Guvernului irlandez a dispoziţiilor Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. în temeiul articolului 4 al legii nr. 5. textul francez fiind autentic. (iii) Decide că articolul 7 (art. anexează. (ii) Decide că detenţia dlui G. 15) din Convenţie. potrivit articolului 50. paragraful 3 (art. potrivit articolului 15 (art. Parafat: R.LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ CURTEA. (iv) Decide că detenţia dlui G. 1940). opinia sa separată. 34 . Făcut în limbile franceză şi engleză. Cassin Preşedinte P. 17) din Convenţie. Lawless de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957 a fost întemeiată pe dreptul de derogare exercitat în mod corespunzător de către Guvernul irlandez. 7) din Convenţie nu a fost încălcat. în iulie 1957. (v) Decide că comunicarea adresată de Guvernul irlandez Secretarului General al Consiliului Europei la 20 iulie 1957 a constituit o notificare suficientă în sensul articolului 15. 2 din 1940 (Offences against the State (Amendment) Act.

în „măsura strictă în care situaţia o cere”. 15) din Convenţie. Din totdeauna Guvernul irlandez a luptat contra I. susceptibile de a spori pericolul public ameninţând viaţa naţiunii. a pus în aplicare. paragraful 3 (art.” Totuşi. O Comisie specială cercetează motivele care au dus la arestarea persoanei. nu privează persoana arestată de anumite garanţii.” cu condiţia. care prevede crearea unei Comisii împuternicite să examineze temeiurile detenţiei oricărei persoane care i se adresează cu o cerere în acest sens. 15) că „în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ OPINIA SEPARATĂ A DLUI G. MARIDAKIS Guvernul Irlandei nu a încălcat dispoziţiile articolului 15 (art. Anume din acest principiu rezultă dispoziţia articolului 15 (art. Din aceasta rezultă că legea din 1940 privind modificarea legii din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului este. De asemenea. începând cu 8 iulie 1957.A.R. Legea. Prin „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” se înţelege o situaţie absolut excepţională. legea din 1940 cu privire la modificarea legii din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului (Offences against the State (Amendment) Act. cât şi relaţiile cu statele străine. erau întrunite în ceea ce priveşte persoana reclamantului. 15-3). care astfel este protejată împotriva oricărei arestării arbitrare. Deci.A. dacă. în care declara: „Am. totuşi. Guvernul adoptă o lege autorizând arestarea oricărei persoane în privinţa căreia există motive temeinice de a bănui că are legături cu aceasta organizaţie clandestină şi ilegală. potrivit articolului 15 (art.”. nimeni nu-i poate cere să renunţe la măsurile de excepţie extraordinare: salus rei publicae lex est. pentru a face faţă acestui pericol. în conformitate cu articolul 15. el acţionează în limitele impuse statului de articolul 15 (art.R. Comisia prevăzută de articolul precitat a fost creată la 16 iulie 1957. 35 . a dobândit caracterul de pericol public ameninţând viaţa naţiunii. de asemenea. Atunci când un stat este angajat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Convenţia prescrie în acest articol (art. onoarea de a va atrage atenţia asupra articolului 8 al legii. de altfel. 15) din Convenţie. 1940). Rămâne de examinat dacă condiţiile prealabile. această derogare nu depăşeşte „măsura strictă în care situaţia o cere”. potrivit cărora legea din 1940 permite arestarea.R. 15). Guvernul Irlandei a notificat Secretarului General al Consiliului Europei.A. ca să o facă „în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional. pentru a preveni actele I. care pune sau ar putea eventual pune în pericol funcţionarea normală a ordinii publice stabilite în conformitate cu voinţa cetăţenilor manifestată în mod legal. Postulând acest drept de protecţie. orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie. atât în ceea ce priveşte situaţia din interiorul frontierelor. estimând că în iulie 1957 activitatea I. Guvernul irlandez. decizia de a pune în vigoare legea din 1940 prin scrisoarea din 20 iulie 1957. 15) din Convenţie.

13). rezultă că angajamentul pe care Guvernul îl cerea reclamantului înainte de a-i reda libertatea. din respect pentru persoană. Guvernul irlandez. dacă fiecare stat recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în titlul I al Convenţiei (articolul 1) (art.R. indiferent de convingerile sale intime sau chiar declarate.A. Nu am putea considera drept contrară Convenţiei condiţia pusă de Guvernul irlandez pentru eliberarea reclamantului.A. Aceasta rezultă cu claritate din enumerarea cazurilor în care.A era în regres.LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ Fără îndoială. art. Dar. bănuind. 2-2-c. în iulie 1957. ci în corelaţie cu activitatea anterioară a I. la libertatea opiniei şi la libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei. Mai mult. reclamantul era membru al I. 10). cert faptul că I. este important ca el să nu fie interpretat izolat. 6. a securităţii naţionale. face parte din însuşi spiritul Convenţiei. a aplicat în mod legal legea din 1940 în privinţa reclamantului. 10). art. chiar şi în ipoteza în care reclamantul menţionat ar fi încetat să fie membru al I. Este. 8-2. din textul aceluiaşi articol (art. face parte din campania generală pe care Guvernul irlandez o declanşase pentru a reprima activitatea acestei organizaţii ilegale şi clandestine. Astfel. 4-3-c. 1).A.A. anume angajamentul de a respecta de acum înainte Constituţia şi legile Irlandei. 11-2). art. dacă îşi asumă. Arestarea reclamantului. pentru a-i reda libertatea.R. dar acest declin al activităţii nu era decât un act deliberat al organizaţiei. obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile recunoscute persoanei (articolul 13) (art. statul este autorizat să limiteze exerciţiul unor drepturi individuale sau chiar să priveze persoana de acest exerciţiu. simpla asigurare că acesta va recunoaşte de acum înainte „Constituţia şi legile Irlandei”. 5. de a se comporta loial în privinţa statului şi nu poate fi considerată ca fiind absolvită de această obligaţie. Şi aceste cazuri sunt anume cele de apărare a securităţii publice.R. articolul 4 paragraful 3 (c). art.R. persoana are şi ea obligaţia reciprocă. Anume din acest principiu se in36 . 9-2. că el ar fi putut să participe în continuare la acte favorizând obiectivele acestei organizaţii. Pentru a aprecia acest fapt la justa sa valoare. articolul 11 paragraful 2) (art. 6.R. art.R.A. O astfel de cerinţă ar fi cu siguranţă contrară articolului 10 (art. Guvernul irlandez se limitează la a-i cere reclamantului. Această condiţie nu ar aduce cu nimic atingere demnităţii persoanei umane şi nu ar putea fi considerată drept o încălcare a obligaţiilor ce le revin statelor potrivit Convenţiei. ceea ce ar trebui să fie considerat drept incompatibil cu Convenţia.R. 8 paragraful 2. dacă ţinem cont de faptul că reclamantul era un fost membru al I. în termenii majorităţii articolelor. Este adevărat că în iulie 1957 activitatea I. potrivit căruia orice persoană are dreptul la libera exprimare. articolul 9 paragraful 2. art.A era o organizaţie ilegală şi clandestină împotriva căreia Guvernul irlandez nu a încetat niciodată să lupte. De fapt. din care rezultă perspectiva activităţii pe care aceasta ar putea-o eventual desfăşura pe viitor. ar fi eventual puterea statului de a-i cere reclamantului o repudiere a convingerilor sale politice pentru realizarea cărora acesta s-a angajat să lupte în calitate de membru al I. a integrităţii teritoriale şi de asigurare a garanţiei ordinii (articolul 2 paragraful 2 (c). articolele 5. În plus. în plus. de asemenea.

1 (c) şi 3 (art. Anume atunci reclamantul. Şi tot acelaşi principiu general al dreptului era enunţat în adagiul roman: nemo ex suo delicto meliorem suam conditionem facere potest (Digestorum 50. Curtea Supremă a emis hotărârea sa motivată la 3 decembrie 1957 şi Comisia de detenţie şi-a reluat şedinţele la 6 şi 10 decembrie 1957. solicitându-i reclamantului asigurarea respectării unei conduite conforme Constituţiei şi legilor Irlandei. nu a făcut decât să-i reamintească respectarea obligaţiei de loialitate faţă de puterea instituită. fără îndoială deoarece aştepta rezultatul petiţiei pe care o prezentase la 8 septembrie 1957. pronunţarea unei ordonanţe condiţionate de habeas corpus ad subjiciendum. În perioada din 16 iulie până la 10 decembrie 1957. în faţa Comisiei de detenţie. Din cele expuse rezultă că nu ar putea fi reproşat legii din 1940 cu privire la modificarea celei din 1939. Acţionând în acest fel. deoarece aştepta rezultatul cererii pe care o adresase la 8 septembrie 1957 Înaltei Curţi a Irlandei prin care solicita. reclamantul nu ar putea să se plângă că ar fi fost. Curtea Supremă. atâta timp cât cauza era încă în instanţă. reclamantul a refuzat să facă această declaraţie. 9). 17) vizează să elimine orice interpretare a clauzelor Convenţiei ce ar tinde să denature37 . prin care cerea „ca chestiunea menţinerii în detenţie să fie examinată de o Comisie specială creată în temeiul articolului 8 din legea din 1940”. Din cele expuse supra rezultă că Guvernul irlandez. Pe de altă parte. în sensul legilor din 1939 şi 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului.17. art. în acest timp. reclamantul a introdus un recurs în faţa Înaltei Curţi şi Curţii Supreme şi a refuzat. că ar fi incompatibilă cu articolul 15 (art. privat de libertatea sa. Înalta Curte şi.134 paragraful 4) (nemo turpitudinem sunam allegans auditur). De fapt. cererea reclamantului nu poate fi declarată inadmisibilă. 5-1-c. şi anume. 15) din Convenţie şi rezultă că măsurile stabilite prin această lege constituie derogări conforme rezervelor formulate la articolul 5 alin. Şi din acest spirit anume se inspiră articolul 17 (art. 17) din Convenţie. să dea asigurarea pe care Guvernul o punea drept condiţie prealabilă eliberării. Este adevărat că reclamantul a fost arestat la 11 iulie 1957 potrivit legii din 1940. Pe parcursul întregii perioade de timp scurse de la arestarea sa (11 iulie 1957) până la 10 decembrie 1957. şi. şi-a asumat angajamentul verbal de a nu se implica în nici o activitate ilegala. libertăţii conştiinţei garantată de articolul 9 (art. în apel. 17) din Convenţie. şi că la 16 iulie 1957 el a fost informat că va fi eliberat dacă îşi va asuma în scris angajamentul de „a respecta Constituţia şi legile Irlandei şi de a nu adera nici sprijini nici o organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului”. şi nu a adus nicicum atingere drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie. 5-3).Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ spiră rezervele şi limitările precitate la drepturile garantate de Convenţie. acest articol 17 (art. s-au pronunţat în defavoarea reclamantului. Rezultă că nu mai este cazul să se examineze fondul alegaţiei potrivit căreia Guvernul irlandez ar fi încălcat obligaţiile ce-i revin din aceste ultime dispoziţii. în temeiul articolului 40 al Constituţiei. de asemenea. în temeiul articolului 17 (art.

Maridakis 38 . în baza aplicării acestui text. aşa precum este definit în Preambulul său. nu poate fi considerat ca desfăşurând activităţi interzise de articolul 17 (art. Reclamantul. 17) astfel încât cererea sa să poată fi respinsă.LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ ze drepturile şi libertăţile garantate de ea şi a le face să servească tendinţelor sau activităţilor contrare spiritului Convenţiei. Semnat: G. indiferent de ilegalitatea ce ar putea fi reproşată comportamentului acestuia. ca fiind inadmisibilă.

dintr-o cameră compusă din următorul complet: Dnii H. Balladore Pallieri. Holmbäck. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. la originea căruia se află o cerere introdusă contra Republicii Austria. cu care cetăţeanul austriac. G. H. Judecător ad-hoc precum şi dl M. dl Fritz Neumeister. Cererea Comisiei – care era însoţită de raportul său potrivit articolului 31 (art. Schima. Zekia. 43) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare „Convenţia”) şi ale articolelor 21 şi 23 din Regulamentul Curţii. Rolin. H. 31) din Convenţie – şi cererea Guvernului au fost depuse la Grefa Curţii în termen de 39 . La 11 octombrie 1966. constituită. Bilge. Cauza „Neumeister” a fost deferită Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Comisia”) printr-o cerere care datează cu 7 octombrie 1966.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ NEUMEISTER contra AUSTRIEI (Cererea nr. Guvernul Republicii Austria (în continuare „Guvernul”) a sesizat de asemenea Curtea cu această cauză. Pronunţă următoarea hotărâre: PROCEDURA 1. S.-A. Grefier adjunct. 25) din Convenţie. Mosler. Eissen. potrivit prevederilor articolului 43 (art. a sesizat Comisia la 12 iulie 1963 în temeiul articolului 25 (art. 1936/63) HOTĂRÂRE 27 iunie 1968 În cauza „Neumeister”. M. Preşedinte A.

Comisia va putea depune un contra-memoriu într-un termen care va fi specificat ulterior. În legătură cu faptul că judecătorul Verdross nu putea participa. 7. făcea parte din oficiu. cu condiţia ca acesta să asigure interpretarea în franceză sau în engleză a pledoariilor şi declaraţiilor lor (articolul 27 § 2 din Regulament).NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ trei luni oferit de articolele 32 § 1 şi 47 (art. Camera. precum şi la declaraţia prin care Guvernul a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii în temeiul articolului 46 (art. 5. şedinţele publice s-au desfăşurat la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg la 12. În aceeaşi zi el a decis printr-o ordonanţă că Guvernul trebuie să prezinte un memoriu până la 25 martie 1967 şi că după ce va primi acest memoriu. pentru a judeca această cauză pe dl Hans Schima. 3. Memoriul Guvernului a parvenit la Grefă la 27 aprilie 1967. 46) din Convenţie. preşedintele Camerei a fixat pentru 4 ianuarie 1968 data deschiderii procedurii orale. La 18 decembrie 1967. preşedintele Camerei a prelungit termenul acordat Guvernului până la 1 mai 1967. 2. Guvernul a prezentat o cerere de amânare a audierilor. 47). Un judecător şi un judecător supleant au informat preşedintele Camerei că nu puteau să participe la audiere şi preşedintele Curţii la 17 ianuarie 1968 a desemnat prin tragere la sorţi doi judecători supleanţi. preşedintele Camerei a împuternicit grefierul să invite Guvernul şi Comisia să prezinte anumite acte care au fost anexate la dosar respectiv la 23 ianuarie şi la 5 februarie 1968. În acelaşi timp. Ele făceau trimitere la articolele 44 şi 48 (art. Guvernul a desemnat la 12 februarie 1968. dl René Cassin. iar cel al Comisiei la 3 august 1967. opinia agentului guvernamental. La 13 ianuarie 1968. Preşedintele Camerei a refuzat această cerere. 40 . precum şi cea a delegaţilor Comisiei cu privire la procedura ce va urma. art. a desemnat prin tragere la sorţi. potrivit articolului 43 (art. 48). că depunerea memoriului ca răspuns al Comisiei va fi cel târziu până la 1 septembrie 1967. judecător ales din partea Austriei. 6. reprezentanţii şi avocaţii acestuia să utilizeze limba germană în timpul acestei proceduri. 4. în egală măsură preşedintele a desemnat prin tragere la sorţi trei judecători supleanţi. şase din cei şapte judecători din Camera menţionată. profesor emerit la Facultatea de Drept a Universităţii din Viena şi membru al Academiei de Ştiinţe din Austria. La 24 noiembrie 1967. a autorizat agentul. art. urmare a unei cereri din partea Guvernului. La 7 noiembrie 1966. Preşedintele Camerei a consultat. Potrivit ordonanţei menţionate din 4 ianuarie 1968. în calitate de judecător ad-hoc. el a precizat. dar îmbolnăvirea bruscă a doi judecători l-a motivat să amâne dezbaterile pentru 12 februarie 1968 printr-o ordonanţă din 4 ianuarie 1968. 44. preşedintele Curţii. 32-1. în prezenţa grefierului adjunct. dl Alfred Verdross. 43) din Convenţie. La 10 martie 1967. 13 şi 14 februarie 1968. Printr-o ordonanţă din 12 octombrie 1967. la 22 noiembrie 1966.

Serviciul fiscal al primului cartier din capitală a denunţat (Anzeige) la procuratură persoanele vizate: acesta bănuia că unele persoane au comis o frau41 . Faptele cauzei. În ajun. Linke. pot fi rezumate astfel: 3. art. Procuratura (Staatsanwaltschaft) din Viena a solicitat Tribunalului penal regional (Landesgericht für Strafsachen) al acestui oraş să iniţieze o anchetă preliminară (Voruntersuchung) cu aplicarea arestării imediate. de fapt.din partea Guvernului: Dl asistat de Dl Dl La 13 februarie 1968. cetăţean austriac. ÎN FAPT 1. delegaţi. După ce a deliberat cu uşile închise. . Curtea a invitat. actele şi documentele prezentate şi declaraţiile orale ale reprezentanţilor respectiv ai Comisiei şi ai Guvernului. La 14 februarie1968. 8. domiciliat în Viena unde era proprtietar şi director al unei mari întreprinderi de transporturi „Internationales Transportkontor” sau „ITEKA”. P. astfel precum rezultă din raportul Comisiei. şi R.din partea Comisiei: Dl Dnii M. 5-3. Herbert Huber şi Franz Schmuckerschlag şi o anchetă (Vorerhebungen) în privinţa lui Fritz Neumeister şi a altor trei persoane. ministerialsekretär al Cancelariei federale. Dl Fritz Neumeister. Eustathiades şi J. 5 § 4 şi 6 § 1 (art. La 11 august 1959. W.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ În faţa Curţii s-au înfăţişat: .T. în privinţa a cinci indivizi printre care Lothar Rafael. art. Guvernul şi Comisia să prezinte o nouă serie de acte care au fost anexate ulterior la dosar. Legationssekretär la Ministerul federal al afacerilor externe. Sórensen. Curtea a pronunţat următoarea hotărâre. Fawcett. Curtea a adresat agentului guvernamental şi reprezentanţilor Comisiei o serie de întrebări la care ei au răspuns la 13 şi 14 februarie 1968. E. astfel încât aceasta să poată decide dacă faptele cauzei denunţă sau nu o încălcare a obligaţiilor asumate de Republica Austria în temeiul prevederilor articolelor 5 § 3. 5-4. Pahr. 6-1) din Convenţie. Nettel. 4. Cererea Comisiei de deferire a cauzei şi cererea Guvernului au drept obiect de a supune cauza Neumeister spre examinare Curţii. agent. născut la 19 mai 1922. Curtea a audiat declaraţiile ambelor părţi şi concluziile lor. S. 2. la 14 şi 15 februarie 1968. delegat principal. avocaţi. care avea aproximativ două sute de angajaţi. Sektionsrat al Ministerului federal al justiţiei. 9. şi C.E. preşedintele Camerei a declarat închiderea dezbaterilor. din memorii.

dar o escrocherie (Betrug) în sensul articolului 197 din Codul penal. reclamantul a fost interogat în calitate de inculpat („Beschuldigter”. 2 martie. interogările se desfăşurau de regulă în prezenţa unui inspector fiscal (Finanzoberrevisor). Din cele 67 de pagini ale proceselor verbale. a mai mult de 54 500 000 şilingi a impozitului pe venit (Umsatzsteuer). 19 aprilie. rezultă că judecătorul de instrucţie l-a informat în detalii despre declaraţiile depuse împotriva sa de mai mulţi coinculpaţi. La 12 mai 1961. cauza Stögmüller. Potrivit dispoziţiilor din dreptul austriac (ständige Geschäftsverteilung). un act de genul acesta nu constituie o simplă infracţiune fiscală. 7. de o altă mare cauză de escrocherie. Leopold Brunner şi Lothar Rafael.1958. „rambursarea”. 6 b Vr 8622/60) pentru care el se afla în detenţie de douăzeci de zile. acesta s-a finisat cu achitarea celor opt preveniţi. escrocheria devine o crimă (Verbrechen) dacă suma prejudiciului cauzat sau scontat depăşeşte 1500 de şilingi. În Austria. dl Besau. judecătorul de instrucţie a decis la 23 februarie 1961 să iniţieze o anchetă preliminară în privinţa lui Neumeister şi a dispus aplicarea arestului preventiv a acestuia (Untersuchungsschaft). Acest alt caz nu este examinat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. dar a adresat instanţei o scrisoare lungă de mai mult de treizeci de pagini. în sensul austriac al acestui cuvânt. menţinută la 14 aprilie 1964 de Curtea Supremă din Austria (Oberster Gerichtshof).NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ dă fiscală obţinând în mod nelegitim în perioada 1952 . prin sentinţa din 29 martie 1963 a Tribunalului penal regional din Viena. 20 aprilie. el a protestat invocând nevinovăţia sa. 6. 5. în calitate de bănuit (Verdächtigter). care a durat o oră şi un sfert. Prin urmare. conducerea cercetării şi anchetei intentate de procuratură a fost repartizată în mod automat la 17 august 1959. Aceste două sume au fost modificate de atunci. Neumeister a fost plasat a doua zi sub arest preventiv în legătură cu cazul Rafael şi alţii (24 a Vr 6101/59). La cererea procuraturii din Viena (22 februarie 1961). iar că alte persoane – în special Neumeister – a participat la aceste afaceri în calitate de complice (als Mitschuldige). în care îl acuza pe Neumeister. În acelaşi timp. poziţie care ulterior pare să fi fost menţinută de acesta. în înţelesul austriac al acestui cuvânt). 21 aprilie şi 24 aprilie 1961. Reclamantul şi-a explicat comportamentul său în detalii. În timpul detenţiei sale. la 27 februarie. ele se ridică acum la 2500 şi 25 000 de şilingi respectiv. Neumeister s-a înfăţişat pentru prima dată. i-a fost notificat despre liberarea sa provizorie într-o cauză de fraudă vamală (nr. Neumeister a beneficiat de o măsură de liberare provizorie pe cuvânt: el a depus jurământul (Gelöbnis) potrivit prevederilor articolului 191 din 42 . Potrivit articolului 200. Walter Vollman (fost director al sucursalei pe care ITEKA o avea la Salzbourg). în faţa judecătorului de instrucţie. judecătorului de instrucţie Leonard care se ocupa deja. el a luat cunoştinţă de acţiunile menţionate ale procuraturii. cu titlu de ajutor pentru exportare (Ausfuhrhändlervergütung şi Ausfuhrvergütung). 18 aprilie. În timpul interogării sale. 8. dintre care Franz Scherzer. de la 13 februarie 1959. La 21 ianuarie 1960. Acesta din urmă fugise în străinătate. Pedeapsa prevede „închisoare cu regim sever” de la cinci la zece ani dacă suma depăşeşte 10 000 de şilingi şi dacă infractorul a dat dovadă de „o obrăznicie sau o şiretenie deosebită” sau dacă el este un escroc ordinar (articolul 203).

Lothar Rafael a fost extradat în Austria la 21 decembrie 1961 de ministrul justiţiei din Renania din Nord-Westfalia fiind deferit la cererea autorităţilor austriece în acest sens. Procuratura a atacat în zadar această decizie în faţa Curţii de Apel (Oberlandesgericht) din Viena. să nu 43 . Din cele douăzeci şi două de pagini ale proceselor verbale. 4. dumneavoastră cunoaşteţi că un judecător nu trebuie să se lase influienţat de sentimente. 10. Personal. care au fost plătiţi în patruzeci şi opt de luni – însă el a fondat o mică întreprindere de transporturi. 11. judecătorul de instrucţie a comunicat lui Neumeister că procuratura se opunea plecării sale prevăzute pentru data de 15 în Finlanda. Neumeister l-a informat pe judecătorul de instrucţie. 5 şi 6 iulie 1962. reclamantul a revenit la activităţile sale profesionale. Apoi. el a făcut o călătorie de câteva zile la Sarre. el l-a vizitat deseori de bună voie pe judecătorul de instrucţie. Cu această ocazie au fost redactate cincizeci de pagini de procese-verbale. rezultă că Neumeister menţinea negările sale de nevinovăţie. Dle Preşedinte. pentru a-şi petrece vacanţa împreună cu soţia şi cei trei copii ai lor.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Codul de procedură penală. paragraful 12 infra). La începutul lunii februarie 1962. Confruntarea lui Neumeister cu Rafael s-a desfăşurat la poliţia economică din Viena la 10 şi 11 iulie 1962. Judecătorul de instrucţie nu a avut pentru moment obiecţii. cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Fiind arestat la 22 iunie 1961 la Paderborn (Republica Federativă a Germaniei). care a depus grave acuzaţii în adresa lui Neumeister. 9. Această lege m-a impus. Fiind ascultat în calitate de martor la 7 iulie 1965. că dorea să plece iarăşi în Finlanda cu familia sa în perioada lunii iulie. poliţia economică (Wirtschaftspoizei) din Viena l-a interogat pe Rafael. În iulie 1961. dlor din Comisie. de o subcomisie a Comisiei Europene a Drepturilor Omului. În dimineaţa zilei de 12 iulie. că dl Neumeister va reveni după călătoria sa în Finlanda. În ianuarie 1962. în primăvara anului 1962. dar nu a depus cauţiune. pentru că eu aveam acest sentiment – subliniez: sentimentul -. el vânduse ITEKA. el le-a contestat cu vehemenţă. La 3. Neumeister a plecat în Finlanda. judecătorul de instrucţie a prezentat referitor la aceasta următoarele precizări: „Ceea ce susţin acum este un pic mai dificil pentru mine. Reclamantul afirmă că în perioada care s-a scurs până la cea de-a doua arestare a sa. eram convins. în aparenţă la un preţ de nimic – aproximativ 700 000 şilingi. În perioada procesului cu privire la cazul de fraudă vamală (6 b VR 8622/60). firma Scherzinger care avea trei angajaţi. acesta a anunţat reclamantul că va fi probabil confruntat cu Rafael în luna iunie şi că el nu trebuia să renunţe pentru aceasta la planurile sale de vacanţă în străinătate. Luând cunoştinţă cu declaraţiile făcute în privinţa sa de către diferiţi martori şi inculpaţi. După eliberarea sa. însă doar de lege. de asemenea cu acordul acestui magistrat. Neumeister a fost interogat de judecătorul de instrucţie în prezenţa inspectorului fiscal Besau. în ianuarie 1962. dat fiind că nici un acord de asistenţă juridică sau de extrădare nu există ca atare între Austria şi Finlanda. (12 iulie 1962. în special de Rafael.

a pretins în faţa subcomisiei că judecătorul de instrucţie îi permisese să plece în Finlanda în pofida avizului negativ al procuraturii. mandatul a dedus că exista în speţă un pericol de fugă (Fluchtgefahr). o serie de acte de escrocherie care cauzaseră statului un prejudiciu de aproximativ două milioane de şilingi. aceasta s-a bazat pe declaraţiile lui Rafael care. să anuleze prin telegramă biletele pe care le comandase pentru a traversa Baltica. domiciliul şi familia sa se află la Viena.” Această aprobare a fost refuzată atunci de procuratură. acest document nu mai era necesar pentru a trece anumite frontiere. Poliţiştilor. Eu ştiu ce i-am spus la acel moment dlui Neumeister: ”Personal. 12. paragraful 1 din Codul de procedură penală). însă nu pot. pentru care rezultatele anchetei s-au dovedit totuşi a fi mai puţin apăsătoare. Maria Neumeister. La 13 iulie 1962. 13. judecătorul de instrucţie a dispus în aceeaşi zi. Din aceste diverse circumstanţe. alineatul 2 din Codul de procedură penală cere un veritabil „risc de fugă” şi nu o simplă „posibilitate de fugă”. paragraful 1. că persoana vizată era bănuită că săvârşise împreună cu Lothar Rafael şi alţi inculpaţi din 1952 până în 1957. La 23 iulie 1962.” Reclamantul. luni 16 iulie. în sensul articolului 175. care venise să-l aresteze. la 12 iulie 1962. el afirma că nimic nu permitea să se creadă că riscul de a fugi era real şi că el ar fi putut să fugă mai înainte dacă ar fi dorit. că fostul său angajat Walter Vollmann. pentru început. În special. în opinia ei. au înrăutăţit în mod considerabil situaţia lui Neumeister.NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ cedez sentimentului pe care-l aveam că Neumeister va reveni. Subliniind ca întreprinderea sa. nu departe de biroul său. el le-a declarat că avusese intenţia de a pleca a doua zi la procuratură pentru a solicita autorizaţia de a pleca în Finlanda. din Codul de procedură penală. paragraful 1. reclamantul a depus primul recurs împotriva mandatului de arestare din 12 iulie 1962. Mandatul (Haftbefehl) releva. la cererea procuraturii. să vă dau nici o autorizare. Oricum. arestarea lui Neumeister. el făcea referinţă la o hotărâre pronunţată de Curtea Con44 . am sentimentul că veţi reveni. din motive similare cu cele enunţate în mandatul litigios. că avea intenţia de a petrece vacanţa în străinătate şi că eliberarea paşaportului său nu i-ar fi oferit o garanţie adecvată. Camera Consiliului (Ratskammer) a Tribunalului penal regional din Viena a respins recursul la 13 iulie 1962. El susţinea că articolul 175. El a rugat îndată pe cea mai mare din fiicele sale. Neumeister s-a înfăţişat pentru câteva momente în faţa judecătorului de instrucţie care i-a notificat aplicarea arestării preventive (articolul 176. El a adăugat că Neumeister cunoştea acuzaţiile în privinţa lui până la eliberarea sa (12 mai 1961) şi trebuia să se aştepte la o pedeapsă gravă. fără aprobarea procuraturii. Neumeister a fost arestat în după-amiaza zilei de 12 iulie 1962. Reclamantul a atacat această decizie la 4 august 1962. alineatul 2. se eschiva de la urmărirea penală ascunzându-se. că un asemenea risc trebuie să fie apreciat în lumina unor fapte exacte şi că eventualitatea unei condamnări severe nu este suficientă în această privinţă. că recentele interogatorii ale recalmantului şi confruntarea sa cu Rafael îi arătaseră fără nici o îndoială că va trebui de acum înainte să renunţe la poziţia sa de negare certă. din partea sa.

Curtea de Apel (Oberlandesgericht) din Viena a respins recursul (Beschwerde) la 10 septembrie 1962. 14. în favoarea lipsei de pericol de fugă.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ stituţională (Verfassungsgerichtshof) la 8 martie 1961 (Culegere oficială de decizii a acestei Curţi. el a accentuat: . în cel mai rău caz 250 000 şilingi (articolul 192 din Codul de procedură penală). 1961. pe nedrept după părerea lui. o garanţie bancară de 200 000 sau.că trecuseră câteva ore dintre înfăţişarea sa în faţa judecătorului de instrucţie. cu titlu subsidiar.că el nu a încercat niciodată să fugă. de exemplu în perioada dintre eliberarea sa (12 mai 1961) şi cel de-al doilea arest (12 iulie 1962) şi. de altfel.că deţinuţii implicaţi în alte cazuri mai importante îşi obţinuse eliberarea plătind o cauţiune. element care pleda de asemenea. în momentul aflării sale în Finlanda. ea a adăugat că persoana vizată ştia că învinuirile îndreptate în privinţa sa s-au agravat după 12 mai 1961 şi trebuia să se aştepte la o pedeapsă gravă ţinând cont de paguba enormă cauzată şi.că se afla mai mult de nouă luni în detenţie preventivă (24 februarie 1961 – 12 mai 1961 şi 12 iulie 1962 – 15 ianuarie 1963). Pe lângă argumentele expuse în cererea sa din 23 iulie 1962 şi în recursul din 4 august 1962. ea a estimat că prezentarea unei garanţii nu era suficientă pentru a înlătura riscul de fugă şi că nu era cazul să fie examinată suma garanţiei propuse. . Fiind de acord cu motivele reţinute de Camera Consiliului. a întreprins acţiuni de pregătire pentru călătorie în străinătate şi le menţinuse cu toate că judecătorul de instrucţie competent îi refuzase expres autorizaţia necesară.că acest interval scurt nu-i oferea posibilitatea reală de a anula pregătirile sale de călătorie. Străduindu-se din nou să dovedească că pericolul de fugă lipsea. pregătiri la care el nu dorise să renunţe fără a încerca un ultim demers în adresa procuraturii. potrivit raportului poliţiei din 12 iulie 1962. şi arestul său.că suma pagubei de care era învinuit. paginile 80-82). deschisese recent un magazin de confecţii pentru dame. Neumeister a atacat această decizie la 15 ianuarie 1963. . Reamintind că Neumeister risca o pedeapsă de la cinci la zece ani de închisoare cu regim sever (articolul 203 din Codul penal) şi trebuia să răspundă pentru un prejudiciu de aproximativ 6 750 000 şilingi. 45 . . dacă e să credem. .că toate interesele sale profesionale şi familiale erau la Viena unde soţia sa. el a propus pentru prima oară. în special. Camera Consiliului a respins cererea la 27 decembrie 1962. diminuase considerabil. . Neumeister a introdus cea de-a doua cerere de liberare provizorie la 26 octombrie 1962. Curtea a decis că trebuia de făcut concluzia că exista pericolul de fugă. În aceste condiţii. . de la mai mult de patruzeci de milioane de şilingi (24 februarie 1961) la puţin mai mult de unsprezece milioane şi jumătate (12 mai 1961) şi ulterior până la 6 748 510 şilingi (decizia din 27 decembrie 1962). în dimineaţa zilei de 12 iulie 1962.

. lângă Gara de Est. el a fost întotdeauna la dispoziţia judecătorului de instrucţie. nici o învinuire nouă nu fusese înaintată în privinţa sa. . adăugând la ele în special următoarele: 46 . Judecătorul de instrucţie a respins cererea din 23 iulie 1963. declaraţiile lor respective din 10 şi 11 iulie 1962. ea a relevat că situaţia nu a evoluat de atunci într-o direcţie favorabilă pentru Neumeister. el se obliga să depună jurământul (Gelöbnis) prevăzut de articolul 191 din Codul de procedură penală şi din nou propunea să depună. se prezentase spontan de cinci sau şase ori la acesta pentru a se informa despre evoluţia anchetei şi îl informase începând cu luna martie 1962 asupra intenţiei sale de a pleca în Finlanda. el susţinea: . 10 septembrie 1962.că Lothar Rafael. suma nu scăzuse până la punctul de a influenţa într-un mod decisiv asupra pedepsei la care Neumeister trebuia să se aştepte în cazul condamnării sale. confruntarea a durat aproximativ un sfert de oră. acuzaţiile lui Rafael în privinţa lui Neumeister. în principal. În legătură cu aceasta. o garanţie bancară de 200 000 sau 250 000 şilingi. Neumeister a depus a treia cerere de eliberare provizorie.că instituţia feroviară austriacă îl autorizase să construiască la Viena. care a fost completată la 16 iulie. însă ea nu includea suma de care persoana vizată ar fi putut răspunde într-o cauză de exportare simulată de maşini (Kreisverkehr der Textilien der Firma Benistex). Referindu-se la decizia sa din 10 septembrie 1962. Curtea a conchis că pericolul de fugă rămânea atât de mare încât chiar depunerea unei garanţii eventuale nu putea fi luată în considerare (indiskutabel ist) şi că ea nu era de natură să elimine acest pericol. 16. De fapt. Fără îndoială că suma prejudiciului imputată acestuia a scăzut.NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ Curtea de Apel din Viena a respins recursul la 19 februarie 1963.că în perioada eliberării sale (12 mai 1961) şi cel de-al doilea arest al său (12 iulie 1962). iar actele din dosar consolidau. Reiterând argumentele sale anterioare. dacă era necesar. 27 decembrie 1962 şi 19 februarie 1963 păstrau actualitatea lor. judecătorul de instrucţie a efectuat o nouă confruntare între Rafael şi Neumeister care confirmase.că după mai mult de un an de detenţie provizorie. La 12 iulie 1963. proiect pe care el nu l-ar fi putut realiza din motivul reîncarcerării sale. ipoteza unui pericol de fugă nu mai era plauzibilă. cu un recurs în care relua multe din consideraţiile rezumate mai sus. mai exact la 21 ianuarie 1963. De altfel.că după aceasta. . la 5 august 1963 reclamantul a sesizat Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena. acesta a estimat că motivele reţinute în deciziile din 31 iulie 1962. făcând mărturisiri (Geständiger). . 15. Cu această ocazie a fost întocmit un proces-verbal de o pagină şi jumătate. După părerea reclamantului. Patru săptămâni mai devreme. în principal. adică în aceeaşi zi a introducerii cererii sale în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului. încerca să amelioreze situaţia sa dând vina sa asupra altuia şi că declaraţiile sale nu meritau nici o încredere. un depozit cu o valoare de peste un milion şi jumătate de şilingi.

din considerentul că în caz de extrădare. 47 . un recurs împotriva acestei decizii. în perioada dintre confruntarea sa cu Rafael şi arestarea sa. era supus riscului de a nu i se calcula perioada aflării sale în detenţie preventivă ca parte din eventuala sa pedeapsă (aluzie la articolului 55 a) din Codul penal.că era gata să depună la tribunal documentele sale de identitate şi paşaportul. etc. acelaşi magistrat a minimalizat pe nedrept importanţa reducerii prejudiciului de care era învinuit Neumeister. Persoana interesată sublinia de altfel: .că el nu avea mijloace de a-şi întreţine familia în străinătate. el a atras atenţia asupra faptului că ar fi putut cu uşurinţă să fugă. deoarece Neumeister şi-a retras apelul la 11 septembrie 1963. Neumeister ştiuse de aceste documente şi că a pierdut din vedere faptul că se scursese mai mult de şase luni de la ultima decizie a Curţii de Apel (19 februarie 1963). Neumeister a depus la Curtea de Apel din Viena. în egală măsură. deja mai mare de patrusprezece luni. Camera Consiliului a refuzat recursul la 8 august 1963.că declaraţiile lui Rafael erau confirmate de o serie de elemente (scrisori originale. . . .că. Curtea de Apel nu s-a pronunţat asupra acestui recurs. De asemenea.el nu fondase decizia sa pe fapte. reducere care putea foarte mult să se accentueze în viitor. depoziţiile martorilor.că confruntarea lui Rafael şi a lui Neumeister în iulie 1962 a agravat profund situaţia acestuia din urmă şi că judecătorul de instrucţie corect a calificat importanţa efectelor care le-ar fi avut asupra reclamantului. ancheta şi procedura ulterioară se anunţa a fi extrem de lungă încât durata detenţiei preventive. Referindu-se la decizia atacată şi la cele precedente ea a remarcat în esenţă: . . care de altfel aveau mari şanse de a fi retrase mai devreme sau mai târziu. risca să o depăşească pe cea a pedepsei eventuale dacă ar fi intervenit în scurt timp. În egală măsură.că fuga în străinătate nu ar fi avut nici un sens pentru o persoană de vârsta sa şi. depunerea eventuală a unei garanţii nu putea fi luată în considerare (indiskutabel ist) şi nu era deloc de natură să evite pericolul de fugă. La 20 august 1963. că a lăsat în umbră chestiunea de a examina dacă. documente contabile. dar pe simple presupuneri cu privire la repercusiunile declaraţiilor lui Rafael cu privire la starea sufletească a lui Neumeister (Seelenzustand). dacă ar fi dorit. fără a explica de ce.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ .). .ţinând cont de amploarea şi de complexitatea cazului. extrase de conturi. Plângerile sale coincideau în mare măsură cu cele pe care el le formulase la 5 august 1963. . în aceste condiţii. Totuşi.judecătorul de instrucţie a neglijat să răspundă la mai multe din argumentele lui Neumeister şi să indice documentele justificative întru susţinerea declaraţiilor lui Rafael. el reproşa Camerei Consiliului că nu a precizat conţinutul documentelor justificative întru susţinerea acuzaţiilor lui Rafael.

adăugată la cea a pedepsei în caz de condamnare (articolul 55 a) din Codul penal) şi că tentativa de a fugi era foarte mult minimalizată (vesentluch verringert). Totuşi. Judecătorul de instrucţie a respins cererea din 5 decembrie 1963.NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 17. În concluzie. avocat. Poliţia economică din Viena a adresat Tribunalului penal regional. el a considerat că reclamantul nu aducea nici un element de natură să justifice eliberarea sa. el se plângea că Tribunalul penal nu a luat în considerare. În această privinţă. Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena a primit recursul la 8 ianuarie 1964. în recurs se reitera despre propunerea depunerii unei garanţii bancare de un milion de şilingi. ea propunea o cauţiune de un milion de şilingi. 19 februarie 1963 şi 8 august 1963. ea a subliniat că în 48 . El relua aici pe scurt argumentele dezvoltate în cererile precedente. fiica mai mare a lui Neumeister a adresat Ministerului justiţiei o petiţie prin care cerea eliberarea tatălui său. Printr-o scrisoare din 14 aprilie 1964. se bazau pe presupuneri vagi şi nu pe probe concrete şi i-a acordat pe nedrept o importanţă determinantă mărimei pagubei pretinse ca fiind cauzată statului. Câteva zile mai devreme – la 6 noiembrie 1963. deoarece el nu era atunci în măsură să depună o garanţie cu o sumă atât de mare. de durata detenţiei preventive deja suportată. În timpul procedurii în faţa Comisiei. potrivit oricărei probabilităţi. El a contestat încă o dată existenţa unui pericol de fugă. 18. peste o zi de la terminarea anchetei preliminare (paragrafele 19 şi 20 infra) – dl Michael Stern. dl Stern a confirmat că a acţionat în această privinţă din propria sa iniţiativă. Neumeister a declarat că această propunere fusese prezentată contrar voinţei sale. Referindu-se la deciziile din 31 iulie 1962. ea releva că nu se putea şti dacă el ar fi beneficiat de „dreptul de atenuare extraordinară” (ausserordentliches Milderungsrecht. un raport confidenţial de unde reieşea că Maria Neumeister încercase în zadar să obţină o parte din această sumă de la un vechi client al firmelor ITEKA şi Scherzinger. sublinia că detenţia preventivă a reclamantului dura de aproape douăzeci de luni şi propunea o garanţie bancară de un milion de şilingi. susţinând că Tribunalul penal regional şi Curtea de Apel din Viena nu a apreciat niciodată bine faptele pertinente în această privinţă. în decizia sa din 5 decembrie. Aceasta a recunoscut că argumentarea reclamantului avea o anumită valoare: reamintind că Neumeister risca o pedeapsă de la cinci la zece ani de închisoare cu regim sever. Neumeister a atacat această decizie la 13 decembrie 1963. însă că durata detenţiei preventive ar fi. În special. articolul 265 a) din Codul de procedură penală). Reprezentanţii Guvernului au pledat în faţa Comisiei că această propunere îl obliga pe Neumeister şi că jurisdicţiile competente nu aveau nici un motiv să gândească că ea nu reflecta voinţa sa. 27 decembrie 1962. a depus din numele lui Neumeister cea de-a patra cerere de liberare provizorie. La 16 septembrie 1963. la 13 noiembrie 1963. 10 septembrie 1962. aceasta considera că o garanţie de un milion de şilingi nu ar fi fost suficientă pentru a evita pericolul de fugă.

să refuze orice liberare provizorie. 49 . Camera Consiliului a redus la un milion şapte sute cincizeci de mii de şilingi cuantumul cauţiunii cerute de la reclamant. de comun cu Camera Consiliului. după părerea lui. cuantumul căreia era de două milioane de şilingi (bani lichizi sau în formă de garanţie bancară) şi depunerea voluntară (freiwillige Hinterlegung) a paşaportului persoanei în cauză la Tribunal. De asemenea. Curtea de Apel din Viena a considerat. El a conchis că tribunalele nu trebuie nici într-un caz să ceară o garanţie care să depăşească posibilităţile solicitantului (Gesuchssteller). Curtea a relevat totuşi că ea nu era în măsură să se pronunţe asupra cuantumului cauţiunii cerute de Camera Consiliului. pentru că ea nu dispunea de elementele necesare de apreciere. Într-un raport din 16 martie 1964. că o garanţie de un milion de şilingi ar fi epuizat resursele sale. ea a trimis cauza la Camera Consiliului subliniind că acesteia i-ar fi revenit sarcina de a determina. el înainta faptul că potrivit articolului 192 din Codul de procedură penală. de mijloace cu mult mai mari decât propunea. Ea se sprijinea pe o serie de acte din care rezulta că firma Scherzinger nu era prosperă şi că Maria Neumeister se declarase capabilă de a depune o garanţie de cinci sute de mii de şilingi. Camera Consiliului a dispus liberarea provizorie a lui Neumeister pe cauţiune. propunerea fiicei sale era inclusă în cea a garantului care nu vroia să-şi dezvăluie identitatea. consecinţele infracţiunii nu au fost luate în considerare. la două săptămâni după întocmirea rechizitoriului (paragrafele 19 şi 21 infra). Prin urmare. Neumeister a solicitat ca suma să fie diminuată la un milion două sute cincizeci de mii de şilingi. Ea a adăugat că reclamantul dispunea. datorită câştigurilor pe care le realizase chiar prin aceste fapte. datată din 25 februarie 1964. mărimea cauţiunii depinde nu numai de situaţia deţinutului şi de averea garantului eventual. dl Stern a depus din numele lui Neumeister. întocmit la solicitarea Camerei Consiliului.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ termenii articolului 192 din Codul de procedură penală. ea a menţionat o scrisoare a lui Neumeister. În afară de raportul poliţiei economice. un recurs în scopul de a micşora suma cauţiunii la un milion de şilingi. Din aceste motive. în ipoteza unui prejudiciu important. dar şi de consecinţele infracţiunii. în mod categoric. ea a notat că el nu pretindea. Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena a statuat la 31 martie 1964. Adăugând această sumă la cele cinci sute de mii de şilingi propuşi de Maria Neumeister. că o sumă de un milion de şilingi părea foarte mică faţă de paguba cauzată de faptele de care Neumeister trebuia să răspundă. poliţia economică din Viena a exprimat opinia că Neumeister nu era în stare să obţină două milioane de şilingi. La 21 ianuarie 1964. dar numai situaţia deţinutului şi averea garantului. fără de care ei puteau după dorinţa lor. cuantumul cauţiunii cuprinse între unul şi două milioane de şilingi. potrivit căreia o persoană care vroia să păstreze anonimatul a acceptat să depună o cauţiune de un milion două sute cincizeci de mii de şilingi. Decizia litigioasă a fost parţial schimbată la 4 februarie 1964. dupa toate aparenţele. În particular. După ce a constatat că recursul viza în exclusivitate cuantumul cauţiunii care trebuia depus. în lumina unei examinări profunde a situaţiei lui Neumeister şi a averii garanţiilor pe care el ar fi putut să le desemneze. Printr-un recurs din 20 aprilie 1964.

o parte. În ceea ce priveşte Vollmann. Republica Federativă a Germaniei şi Elveţia s-au desfăşurat. Italia. în prezenţa judecătorului de instrucţie Leonhard. Elveţia şi Liechtenstein. au fugit în străinătate. plus o cantitate apreciabilă de alte documente (articolele 111 şi 112 din Codul de procedură penală). Italia. Republica Federativă a Germaniei a refuzat să-l extradeze pe Schmuckerschlag. Astfel. etc. terminarea anchetei preliminare şi a comunicat procuraturii dosarul care cuprindea 21 de volume. şi anume Lothar Rafael. La sfârşitul acestei lungi proceduri. Prin urmare. America Latină. în ceea ce priveşte Elveţia. nu a fost găsit până în prezent. Republica Federativă a Germaniei. deoarece el avea cetăţenia germană pe lângă cea austriacă. Republica Federativă a Germaniei. Mulţi martori trăiau în străinătate. La aceasta se adăugase o serie de dificultăţi inerente caracterului. Ancheta viza la început douăzeci şi două de persoane şi se avea douăzeci şi două de capete de acuzare. de exemplu în Olanda. Franz Schmuckerschlag şi Walter Vollmann. cererea adresată Elveţiei rămânea în instanţă cu privire la un moment care. Termeni de la şase la şaisprezece luni s-au scurs între trimiterea cererii de asistenţă judiciară şi primirea rezultatului cercetărilor care s-au desfăşurat în Olanda. în principal.NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ Curtea de Apel din Viena a respins recursul din 20 mai 1964. 20. de altfel. că valoarea exporturilor a fost majorată în mod fraudulos. al patrulea după ce a beneficiat de o măsură de liberare provizorie pe cuvânt. Italia. Canada. La îndeplinirea obligaţiilor sale. primii trei de la intentarea urmăririi penale. de serviciul fiscal (inspectorul Besau). procuratura din Viena din partea sa a definitivat rechizitoriul (Anclageschrift) care i-a fost notificat lui Neumeister la 26 martie (articolele 207 şi 208 din Codul de procedură penală). aproximativ cu 500 pagini fiecare. Herbert Huber. la 4 noiembrie 1963. de căile ferate austriece şi de administraţia poştelor. au trebuit verificate itinerariile urmate de o sută cincizeci sau o sută şaizeci vagoane de cale ferată. 19. În special. autorităţile austriece au obţinut extradarea lui Rafael (21 decembrie 1961) din Republica Federativă a Germaniei şi cea a lui Huber (27 septembrie 1962) din Elveţia. judecătorul Leon Hard a pronunţat. în prezenţa funcţionarilor austrieci şi. Ea a considerat de fapt că Camera Consiliului s-a conformat deciziei din 4 februarie şi că consecinţele infracţiunii aveau o importanţă primordială în scopul aplicării articolului 192 din Codul de procedură penală. Africa şi Orientul Apropiat. judecătorul de instrucţie a fost consultat de poliţia economică din Viena. acuzării îi revenea să dovedească că actele referitoare la cumpărarea mărfurilor au fost falsificate. şi în Elveţia. a trebuit studiat un mare număr de dosare ale serviciului fiscal. La 17 martie 1964. să fie audiaţi zeci de martori dintre care unii au trebuit să fie interogaţi din nou după extrădarea lui Rafael. Anchetele din Olanda. cu toate acestea el a întâmpinat obstacole considerabile. Între timp. nu aducea 50 . În acest scop au trebuit să fie reconstituite multiple operaţii comerciale efectuate pe parcursul a multor ani. patru din principalii inculpaţi. că întreprinderile destinatare din străinătate nu existau sau nu ştiau nimic de afacere şi că dacă exportatorii au plasat în vânzare în Elveţia sau în Liechtenstein produsul lor. amplorii şi complexităţii actelor incriminate. Republica Austria a fost obligată să recurgă la serviciile interpolului şi să invoce tratate de asistenţă juridică reciprocă pe care ea le-a încheiat cu Olanda. La momentul terminării anchetei.

201. Neumeister. el nu avea nici o legătură cu dosarul „Kreisverkehr der Textilien der Firma Benistex”. ea pare a fi sistată ulterior (articolul 34 paragraful 2 din acelaşi cod). bluze etc. De asemenea. La momentul terminării anchetei preliminare numărul indivizilor inculpaţi în speţă nu era mai mare de zece. Totuşi. Franz Scherzer. Vollmann (aproape 31 900 000 şilingi) şi Huber (aproape 31 800 000 şilingi). în primul rând. fuste. după Rafael (mai mult de 35 100 000 şilingi). Ackermann şi Grömmer (aproape 200 000 şilingi). fiind obiectul unei proceduri independente ( paragraful 22 infra). şi anume Lothar Rafael. Helmut Dachs şi Rudof Grömmer. potrivit reclamantului refuzul lui Lothar Rafael a împiedicat această confruntare. reclamantul era plasat în a patra poziţie. 51 . era învinuit de escrocherie (articolele 197. Anumite intrigi incriminate nu se referau la persoana sa. Având un volum de 219 pagini. Cursul anchetei pare să fi fost încetinit prin refuzul unuia dintre inculpaţi – Herbert Huber – de a face vreo declaraţie în faţa judecătorului de instrucţie. îmbrăcăminte de damă (ciorapi de nylon. 101-170 din rechizitoriu). Brunner (mai mult de 1 250 000 şilingi). În special. 21. convocarea a treizeci şi cinci de martori şi citirea depoziţiilor ale altor cincizeci şi şapte de martori. În această privinţă. în cauză erau şi întreprinderi administrate de sovietici. Ivan Ackermann. După 21 ianuarie 1963. articole de catifea. rechizitoriul din 17 martie 1964 viza zece persoane. mai ales în timpul primei faze a anchetei. procuratura a solicitat începerea unei proceduri de judecată în faţa Tribunalului penal regional din Viena. în care doar Rafael. instrumente (burghie şi vergele de sudură). Huber şi Vollmann erau implicaţi (mai mult de 25 700 000 şilingi. dar înaintea lui Scherzer (mai mult de 1 400 000 şilingi).). pe parcrsul aceleiaşi perioade. Pe din altă parte. Nici un document nu a putut fi obţinut de la banca forţelor armate sovietice prin intermediul căreia au fost efectuate decontările. p. autorităţile elveţiene au estimat (septembrie 1964) că secretul profesional al băncilor din Zurich în cauză era contrar comunicării informaţiilor solicitate. Dachs (mai mult de 1 100 000 şilingi). alineatul a) şi d). Leopold Brunner. Herman Fuchschuber. În ceea ce priveşte răspunsul celor din Liechtenstein. despre o mare afacere de export de produse textile. lămpi de apartament şi mecanisme de rulment. Din partea sa. şi 203 din Codul penal) în zece grupuri de tanzacţii cu privire la obiecte foarte diverse: săpun de toaletă. data ultimei sale confruntări cu Rafael. 200. Fritz Neumeister. Walter Vollmann. Suma totală a prejudiciului de care el trebuia să răspundă depăşea 5 200 000 de şilingi. el a sosit în Austria doar în iunie 1964. ea nu a avut loc. l-a interogat de douăzeci şi opt de ori pe Rafael (272 de pagini de procese-verbale) şi cinci alţi inculpaţi de şaptesprezece ori în total (119 pagini de procese-verbale). După procesul-verbal al confruntării din 21 ianuarie 1963 a fost preconizată o nouă confruntare.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ la nimic. urmărirea penală privind anumite fapte sau inculpaţi a fost disjungată din motivul importanţei lor secundare (articolul 57 paragraful 1 din Codul de precedură penală). Herbert Huber. Neumeister nu a mai fost audiat de judecătorul de instrucţie care. Era vorba. articole din piele. încălţăminte de gimnastică.

a depus paşaportul său la tribunal potrivit deciziei din 8 ianuarie 1964. der Oberstaatsanwaltschaft). după părerea lui. acesta a dat curs mai multor dintre ele şi a prescris din oficiu unele măsuri de anchetă suplimentare. 23. rămasă neschimbată în acest sens. din Codul de procedură penală). Paşaportul său i-a fost restituit cu câteva zile înainte de cea de-a doua călătorie. ca o parte din noile anchete şi audieri ale martorilor. să se înceapă mai devreme. a decis să micşoreze la un milion de şilingi – bani lichizi sau sub formă de garanţie bancară – cuantumul cauţiunii stabilite pentru eliberarea reclamantului. Camera Consiliului a acceptat propunerea lor la 16 septembrie 1964. în timpul anchetei preliminare. a amânat dezbaterile pentru o dată nedeterminată pentru a completa ancheta. cu rezerva de a o reiniţia la o dată ulterioară. Persoanele în cauză au confirmat acest lucru a doua zi. în cadrul cărora procurorul a fost audiat în absenţa reclamantului şi a avocatului său (in nichtöffentlicher Sitzung nach Anhörung der Staatsanwaltschaft bzw. La 9 octombrie 1964 a fost fixată data începerii procedurii de judecată (Hauptverhandlung) pentru 9 noiembrie. inclusiv şi Neumeister. Ancheta suplimentară nu a putut fi asigurată de judecătorul Leonhard care a depus mărturii în faţa Tribunalului în calitate de martor (articolul 68 din Codul de proce52 . constatând că prejudiciul total de învinuire a lui Neumeister era diminuat la mai mult de patru milioane de şilingi. În aceeaşi zi. Camera Consiliului. alineatul 1. Tribunalul a indicat totuşi că ar fi trebuit. După ce a verificat solvabilitatea acestora (Tauglichkeit). cât şi din partea diferitor acuzaţi. procuratura din Viena a informat Camera Consiliului a Tribunalului penal regional că ea a sistat provizoriu urmărirea penală intentată în privinţa lui Neumeister în cazul „Kreisverkehr der Textilien der Firma Benistex” (articolul 34 paragraful 2. La 18 iunie 1965. şi a obţinut liberarea sa. atât din partea procuraturii. La 3 iunie 1964. constituit ca Tribunal de magistraţi (Schöffengericht). Toate deciziile cu privire la detenţia preventivă a lui Neumeister au fost pronunţate potrivit articolelor 113 paragraful 2 (prima instanţă) şi 114 paragraful 2 (apel) din Codul de procedură penală în şedinţe închise. după o sută două zile de audiere.NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 22. reclamantul a depus jurământul prevăzut în articolul 191 din Codul de procedură penală. 24. Huber explica judecătorilor în detalii. Se pare că poziţia lui Herbert Huber a determinat Tribunalul de a dispune efectuarea unor măsuri de anchetă suplimentară: în timp ce el păstra tăcerea în timpul anchetei preliminare. Câteva ore mai târziu. dispuse de el. Fiind sesizat de o serie de cereri. 26. în legătură cu cererea sa depusă în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Cu ocazia depunerii rechizitoriului. Tribunalul penal regional din Viena. cu acordul Tribunalului. Neumeister a plecat la Strasbourg. 25. În februarie şi iulie 1965. La 13 august 1964. potrivit lui Neumeister. cea de-a doua pentru 150 000. declaraţiile acestuia au fost favorabile pentru cel din urmă şi insuportabile pentru Rafael. Neumeister a informat Camera Consiliului că fiica sa Maria Neumeister şi o altă persoană în special desemnată consimţeau să-i servească drept garanţi (Bürgen). procuratura a obţinut de la Tribunal disjungerea acestor urmăriri penale care au constituit obiectul unei proceduri separate (26 d VR 2407/64). prima pentru 850 000 de şilingi.

a apelat la serviciile fiscului. inclusiv şi pe Alfred Neumeister. Neumeister se plângea de deciziile pronunţate câteva luni mai devreme de Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena şi de Curtea de Apel. În special. art.că procedura utilizată pentru examinarea cererilor sale de liberare provizorie nu era în conformitate cu exigenţele articolului 5 § 4 şi ale articolului 6 § 1 şi 3 b) şi c) (art. art.6-3-c) „egalitatea armelor”. Ea a respins. Judecătorul de instrucţie a interogat mulţi martori. În cererea introdusă în iulie 1963. autorităţilor elveţiene şi germane. nici eliberat în timpul procedurii. să fie încetată urmărirea penală intentată în privinţa lui referitoare la două din capetele de acuzare. deoarece reclamantul nu a insistat în privinţa aceasta. ea nu a considerat necesar să se pronunţe asupra încălcării invocate a paragrafului 3 din articolul 6 (art. Interpolului. 5-3. 6-1) din Convenţie. ea trebuia să dureze de la patru la şase luni. 28. avocatul reclamantului a invocat printre altele articolul 5 § 2 (art. nu mai era în stare să-şi îndeplinească obligaţiile sale „într-un termen rezonabil” în sensul articolelor 5 § 3 şi 6 § 1 (art. 5-1-c. 5-2) din Convenţie.că a fost arestat şi deţinut fără „motive plauzibile” fiind bănuit de comiterea unei infracţiuni şi fără „motive rezonabile” considerată necesară pentru a împiedica fuga (articolul 5 § 1 c) din Convenţie) (art. În timpul audierii în faţa Comisiei. ale poliţiei economice din Viena. În această privinţă. însă a declarat cererea admisibilă în partea ce ţine de articolele 5 § 3. . 5-4. ale jandarmeriei. etc. La 6 iulie 1964 Comisia a statuat asupra admisibilităţii cauzei. Potrivit datelor prezentate Curţii de Guvern. 6-1. 5-3. 6-3-b. art. Neumeister pretindea: . art. art.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ dură penală). Acuzaţii se pare că nu au mai fost audiaţi. art. art. Procedura de judecată în faţa Tribunalului penal regional din Viena a fost reluată la 4 decembrie 1967. fratele reclamantului (13 decembrie 1966). . a fost hotărât (eingestellt). au fost întocmite rapoarte de expertiză. Suma prejudiciului pentru care reclamantul trebuie să răspundă a fost diminuată până la aproximativ 370 000 şilingi. 1936/63). responsabil să se ocupe în acelaşi timp de mai multe cazuri mari. La 8 martie 1966. 5 § 4 şi 6 § 1 (art.că avea temei să pună la îndoială imparţialitatea persoanelor competente de a se pronunţa în privinţa menţinerii sale în detenţie şi de a dirija ancheta (articolul 6 § 1) (art. ale poştei. 27. 6-1) („termen rezonabil” şi „egalitatea armelor”). (nr.6-1). 5-1-c). ca vădit nefondate. plângerile cu privire la paragrafele 1 c) şi 2 ale articolului 5 (art. Ancheta a durat mai bine de doi ani şi s-a terminat numai după adoptarea raportului Comisiei la 27 mai 1966. din aceeaşi zi. şi a afirmat că clientul său nu a fost informat în detalii şi în scris despre acuzaţiile aduse în privinţa lui. 5-2) din Convenţie. Tribunalul penal regional din Viena l-a informat pe Neumeister că printr-o decizie. ancheta a fost preluată de supleantul său permanent. reclamantul afirma în special că judecătorul de instrucţie. Waffengleichkeit).6-3). 53 .că nu a fost judecat într-un „termen rezonabil”. al cărei text a fost prezentat de Comisie la solicitarea Curţii. 5-4. în temeiul articolului 109 din Codul de procedură penală. .

6-1) din Convenţie. după părerea sa. 5-3) din Convenţie nu permite de a cere o garanţie atât de considerabilă. Potrivit reclamantului procedura care se aplică la examinarea cererilor de liberare provizorie în Austria (articolele 113 § 2 şi 114 § 2 din Codul de procedură penală) nu respectă principiul „egalităţii armelor” (Waffengleichkeit). 54 . Neumeister a invocat la acest subiect opinia exprimată de Comisie în cauzele Pataki şi Dunshirn (cererile nr. 5-3. nu ar putea fi considerat drept „tribunal” în sensul articolului 5 § 4 (art. În cererea sa introdusă în iulie 1963 în faţa Comisiei. se pare că el ulterior nu a mai invocat aceste alegaţii din urmă. 5-3). interzicând reclamantului să plece iarăşi în Finlanda. responsabil să se ocupe în acelaşi timp de mai multe cazuri mari printre care şi cazul Stögmüller. cât şi material. El a pretins printre altele că nici declaraţiile făcute în privinţa sa de Lothar Rafael la începutul anului 1962. această pedeapsă nu ar trebui să depăşească douăzeci de luni. o subcomisie a stabilit faptele cauzei şi a încercat în zadar o reglementare amiabilă (articolele 28 şi 29 din Convenţie). garantat de prevederile articolului 6 § 1 (art. doi ani probabil. în practică. 5-4). El a susţinut printre altele că un organ judiciar care se conformează acestei proceduri. el a adăugat că judecătorul de instrucţie nu l-a mai audiat de la 21 ianuarie 1963.NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 29. Ca urmare a deciziei de admisibilitate parţială a cererii. Autorităţile judiciare competente nu au luat în considerare această evoluţie favorabilă. Neumeister a observat că partea cea mai complexă a acesteia avea legătură cu o afacere de textile care nu avea nici o tangenţă la ea. situaţia se prezenta în realitate pentru el cu mult mai bine la momentul introducerii cererii (12 iulie 1963) decât la momentul primei sale eliberări (12 mai 1961). ordonând arestarea sa şi refuzând de nenumărate ori liberarea sa pe cuvânt. 6-1) din Convenţie. ar fi primit pedeapsa maximă legală. reclamantul a susţinut în faţa Comisiei şi a subcomisiei că arestarea sa preventivă a fost pe o perioadă nerezonabilă. reclamantul a invocat – declarând nevinovăţia sa – că durata detenţiei sale nu era proporţională pedepsei la care el trebuia să se aştepte în cazul condamnării sale: după părerea sa. în special. Detenţia sa preventivă i-ar fi cauzat un prejudiciu considerabil atât moral. sau în cel mai rău caz. Invocând articolul 5 § 3 (art. În baza acestei teze. liberarea deţinutului. ca în 1961. nici fuga lui Walter Vollmann nu puteau justifica cea de-a doua arestare a sa. încât să împiedice. el a reluat multe din argumentele sale pe care le-a înaintat judecătorului de instrucţie. De asemenea. Camerei Consiliului şi Curţii de Apel din Viena (cf. Neumeister afirma că judecătorul de instrucţie. el a subliniat în această privinţă că extradarea lui Rafael (21 decembrie 1961) a precedat propria sa reîncarcerare (12 iulie 1962) de mai mult de şase luni. 30. Lothar Rafael. extremă. nu reuşea să-şi îndeplinească sarcina într-un termen rezonabil garantat de articolele 5 § 3 şi 6 § 1 (art. art. datorită în special achitării pronunţate la 29 martie 1963 în cauza de fraudă vamală şi datorită diminuării substanţiale a cuantumului prejudiciului pentru care el trebuia să răspundă în cazul Rafael şi alţii. supra). Potrivit reclamantului. dacă principalul acuzat. chiar şi prin prezentarea garanţiilor adecvate. Fără a contesta dificultăţile anchetei. Neumeister le reprochează de asemenea că au întârziat să se documenteze despre resursele sale înainte de a stabili cuantumul cauţiunii care a fost cerut. Prin urmare. 596/59 şi 789/60). articolul 5 § 3 (art. şi l-ar fi jenat foarte mult în pregătirea apărării sale.

5-3) din Convenţie garantează oricărei persoane deţinute în condiţiile prevăzute de paragraful 1 c) al aceluiaşi articol. Referitor la acest subiect. „factori” sau „elemente”: (i) Durata efectivă a detenţiei. Potrivit avizului Comisiei.6-1). trebuie ca persoana interesată să fie judecată într-un termen rezonabil. este satisfăcută pentru viitor exigenţele articolului 5 § 3 (art. Comisia plenară a elaborat raportul prevăzut în articolulu 31 (art. 6-2) din Convenţie.6-1). Comisia a făcut concluzia că detenţia nu trebuie să depăşească o durată rezonabilă. unele concordante şi altele disidente. ARGUMENTELE COMISIEI ŞI GUVERNULUI 1. Dacă durata 55 . 31) din Convenţie. astfel în speţă a fost încălcat articolul 5 § 3 (art. Comisia nu ar subînţelege prin aceasta crearea unei „limite temporare absolute” pentru durata detenţiei. dreptul de a fi eliberată în cursul procedurii sau judecată într-un termen rezonabil. este cazul. 2. 5-3) din Convenţie. contra şase: cauza Neumeister nu a fost judecată într-un termen „rezonabil” în sensul articolului 6 § 1 (art. cu mărimea pedepsei prescrise şi la care poate să se aştepte în cazul unei condamnări şi în raport cu sistemul legal privind aplicarea arestării preventive în legătură cu o pedeapsă eventuală. (ii) Durata detenţiei preventive în raport cu caracterul infracţiunii. în lipsa unei asemenea eliberări. după părerea Comisiei. această expresie este vagă şi lipsită de exactitate şi nu poate fi apreciată exact decât în lumina circumstanţelor cauzei şi nu in abstracto. Nici nu ar fi vorba de a măsura această durată cu ea însăşi. (b) cu şase voturi. dar pur şi simplu de a o utiliza ca unul din criteriile care permit de a determina caracterul rezonabil sau nerezonabil. După părerea Comisiei.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 31. 5-4. (c) cu opt voturi contra două. Fiind adoptat la 27 mai 1966. Prin urmare. 5-3). inclusiv votul preponderent al preşedintelui (articolul 29 § 3 din Regulamentul interior al Comisiei). Pentru a facilita o astfel de apreciere. Raportul conţine mai multe opinii separate. problema cea mai importantă ar consta în interpretarea cuvintelor „termen rezonabil”. pentru a aprecia raportul între pedeapsa şi durata detenţiei preventive. acest raport a fost transmis Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei la 17 august 1966. articolul 5 § 3 (art. de a ţine cont de prezumpţia nevinovăţiei consacrată în articolul 6 § 2 (art. Comisia estimă că în general este necesar de a examina faptele cauzei urmând cele şapte „criterii”. art. mărimei pedepsei prevăzute şi cea a pedepsei la care se poate aştepta. pe care l-a confirmat apoi în faţa Curţii: (a) cu unsprezece voturi contra unu: detenţia reclamantului a depăşit limitele unui „termen rezonabil”. Comisia relevă că durata detenţiei preventive poate varia potrivit caracterului infracţiunii. Dacă un individ aflat în detenţie preventivă beneficiază de o decizie de liberare provizorie. Comisia şi-a exprimat aici avizul următor. cu două abţineri: procedura cu privire la liberarea provizorie a reclamantului a respectat articolele 5 § 4 şi 6 § 1 (art. După eşecul tentativei de soluţionare a cauzei pe cale amiabilă negociat de subcomisie. Totuşi.

Comisia nu crede că ea este de natură să poată justifica. de apel sau a altor recursuri? (c) a cerut el oare liberarea sa provizorie pe cauţiune sau a prezentat alte garanţii care să asigure înfăţişarea sa la audiere? În această privinţă. Comisia consideră că un astfel de plan raţional permite o interpretare „coerentă” lipsită de orice aparenţă arbitrară”. în cazul dat. (a) în examinarea cererilor de liberare provizorie în timpul anchetei. sau care exercită recursurile de care dispune. ea subliniază că avizul care trebuie formulat într-un litigiu dat ar rezulta din aprecierea elementelor în ansamblul lor. moral sau altele pe care detenţia le cauzează asupra deţinutului. principiul prezumpţiei nevinovăţiei nu ar fi pe deplin respectat. necesitatea de a colecta probe în străinătate. în cazul în care ele depăşesc efectele normale ale unei detenţii. prin aceste criterii. (a) sistemul de care se conduce ancheta. (b) dirijarea anchetei din partea autorităţilor (atenţia pe care ele au acordat-o cazului şi modul în care au organizat ancheta). (iv) Conduita inculpatului: (a) a contribuit el oare la tergiversarea sau accelerarea anchetei sau a dezbaterilor? (b) a fost oare procedura tergiversată ca urmare a introducerii cererilor de liberare provizorie. (vii) Conduita autorităţilor judiciare. însă lista alcătuită de ea nu are caracterul limitativ al situaţiilor excepţionale care pot justifica examinarea altor criterii.). (v) Dificultăţile anchetei cazului (complexitatea sa în ceea ce priveşte faptele sau numărul martorilor şi inculpaţilor. nu face decât să-şi apere drepturile sale şi nu ar trebui să fie sancţionat din acest motiv. care se prezintă de obicei în cazurile de detenţie preventivă. De altfel.NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ detenţiei se apropie prea mult de cea a pedepsei posibile în cazul unei condamnări. Prin urmare. iar cea a altor criterii să aibă un sens opus sau să nu prezinte nici o motivare clară. se poate întâmpla ca aprecierea anumitor criterii să ducă la stabilirea caracterului rezonabil al duratei unei detenţii preventive. Comisia consideră că un inculpat care refuză să coopereze cu organele de anchetă. De fapt. etc. concluzia finală ar depinde de valoarea şi de importanţa diverselor elemente. 56 . (iii) Consecinţele de ordin material. aceasta nu ar exclude faptul ca unul dintre acestea să aibă eventual de unu singur o pondere decisivă. toate situaţiile de fapt. Comisia adaugă că a încercat să întrunească. În ceea ce priveşte conduita coinculpaţilor. (b) în judecarea cazului. prelungirea detenţiei unui individ. (vi) Modul în care este dirijată ancheta. în afara cazurilor când el acţionează abuziv sau insultător. 3.

adică două luni şi şaptesprezece zile (24 februarie 1961 . aplicarea primului criteriu înclină spre concluzia că durata detenţiei lui Neumeister a fost excesivă. Comisia relevă: . În general. După părerea Comisiei. pe care jurisdicţiile austriece le utilizează adesea în practică. Ea observă. inclină de asemenea spre concluzia că detenţia reclamantului a durat mai mult decât era rezonabil. în această privinţă. ea nu avea competenţa de a lua în considerare faptele noi. adică în funcţie de sentinţa pronunţată de judecător. Fiind întrebuinţat doar cu titlu pur indicativ „tentative opinion”. Guvernul a susţinut că doar detenţia anterioară trebuia să fie luată în considerare la introducerea cererii (12 iulie 1963). Comisia a constatat faptele în lumina celor şapte criterii şi a efectuat aprecierea lor juridică urmând aceeaşi metodă. 6. . pentru a-şi face o idee despre pedeapsa la care reclamantul putea să se aştepte în cazul condamnării sale. Comisia consideră că durata detenţiei lui Neumeister se apropie de pedeapsa prevăzută de lege în caz de condamnare. După părerea Comisiei. Ţinând cont în special de această ultimă posibilitate. însă Comisia nu intenţionează să se pronunţe asupra acestei controverse.că legislaţia austriacă permite tribunalelor să aplice o pedeapsă sub limita minimă.că articolul 203 din Codul penal prevede o pedeapsă de la cinci la zece ani de închisoare cu regim sever. în baza celui de-al doilea criteriu. unele fapte din cauză i s-au părut pertinente în privinţa mai multor criterii.12 mai 1961). perioada detenţiei preventive este imputată în principiu asupra pedepsei. fapte care pot de altfel să fie în favoarea unui stat reclamat. cu situaţia care se prezenta autorităţilor naţionale la momentul detenţiei. 57 . ea insistă. prin esenţă. printre altele. ea reţine ansamblul perioadei de douăzeci şi şase de luni şi patru zile care s-a scurs în perioada 12 iulie 1962. data reîncarcerării persoanei vizate. În speţă. Din contra. aprecierea caracterului rezonabil şi a duratei unei detenţii. prevăzută pentru infracţiunea respectivă. cu condiţia ca acuzatul să beneficieze de circumstanţe atenuante. aplicarea celui de-al doilea criteriu. având în cazul dat o situaţie continuă. Comisia nu crede totuşi că este aici un element care ar permite modificarea.că părţile au discutat în faţa ei despre existenţa unui raport de proporţionalitate între mărimea pedepselor eventuale şi suma prejudiciului pentru care fiecare dintre acuzaţi trebuie să răspundă. că în sensul articolului 55 a) din Codul penal austriac. Comisia consideră că termenul de şase luni instituit de articolul 26 din Convenţie o împiedică de a se pronunţa cu privire la caracterul „rezonabil” al duratei primei detenţii preventive a reclamantului. 5. . data la care a fost eliberat. asupra incertitudinii pe care deţinutul a suportat-o înaintea judecăţii. el nu ar putea deci fi aplicat într-un mod retrospectiv.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 4. şi 16 septembrie 1964. că eforturile sale ar fi sortite eşecului dacă. posterioare depunerii cererii. însă Comisia a obiectat. cel de-al doilea criteriu are legătură.

Comisia nu consideră că faptul de a introduce o serie de cereri şi recursuri. noi precizări în ce priveşte măsurile luate pentru a facilita sarcina judecătorului de instrucţie (cf. articolul 18 din Codul de procedură penală. articolele 4 § 2 din „Gerichtsverfassungsnovelle”. el nu a contribuit la reducerea ei. un stat nu trebuie să invoce propria sa legislaţie pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiunilor convenţionale. Comisia nu este de părere. Comisia semnalează că a întâmpinat dificultăţi pentru a determina dacă distribuirea cazurilor poate fi modificată. În ceea ce priveşte cel de-al şaselea criteriu. După părerea Comisiei. comisia nu intenţionează să cerceteze dacă tergiversările constatate de ea decurg dintr-un obstacol legal sau mai degrabă din neaplicarea clauzelor care ar fi permis evitarea lor. Comisia estimează totuşi că menţinerea lui Neumeister în detenţie preventivă nu s-ar putea explica prin dificultăţile anchetei preliminare după încheierea acesteia. la audierea din februarie 1968. Comisia constată că reclamantul nu pare să fi tergiversat ancheta prin comportamentul său inadecvat. a fost temporar eliberat de la examinarea altor cazuri. Organele competente în această privinţă nu par să fi încălcat datoria lor şi nici să fi prelungit detenţia lui Neumeister printr-un alt mod comparabil. în dreptul austriac. după stabilirea importanţei anuale. însă Comisia a notat că există mijloace tehnice – de exemplu efectuarea copiilor documentelor necesare – care pot să asigure în asemenea caz derularea continuă a anchetei. dar acesta era cel mai strict drept al său. amploarei şi a numărului mare de tranzacţii litigioase. În consecinţă. a ramificării lor în străinătate şi a numărului inculpaţilor şi al martorilor. din cauza detenţiei sale pe plan profesional şi financiar. de a tergiversa în mod abuziv durata procedurii.NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 7. Ea relevă că dacă Guvernul contestă existenţa unei asemenea posibilităţi. apoi ea studiază derularea anchetei intentate în privinţa reclamantului. Comisia începe prin analizarea prevederilor de dirijare a anchetei preliminare în Austria şi anume distribuirea cazurilor între judecătorii de instrucţie (articolele 83 § 2 şi 87 § 3 din Convenţie. deoarece el n-a încetat să susţină nevinovăţia sa. ar arăta o intenţie din partea lui Neumeister. 8. judecătorul responsabil de investigarea cazului Matznetter. Este cert că iniţiativele interesatului au putut să stopeze sau să tergiverseze lucrul judecătorului de instrucţie şi al procuraturii. Este vorba de acelaşi lucru în privinţa celui de-al treilea criteriu. examinarea faptelor sub aspectul celui de-al şaselea criteriu ne-ar face să concluzionăm că reţinerea lui Neumeister a fost excesivă. Deci. dar funţionarea sistemului în vigoare pare să fi implicat unele tergiversări în speţă. infra). Fără îndoilă. deoarece Neumeister ar fi suferit. 10. 9. În ceea ce priveşte cel de-al patrulea criteriu. în condiţiile definite de lege. că trebuia de aprofundat chestiunea: potrivit unui principiu general de drept internaţional. Fără îndoială reprezentanţii Guvernului au comunicat Curţii. obligându-i să transmită dosarele la jurisdicţiile competente. la 4 noiembrie 1963. într-o măsură excepţională. care este de asemenea pendinte la Curte. Examinarea celui de-al cincilea criteriu ar putea deci să justifice durata lungă a detenţiei. de altfel. dat fiind faptul că judecătorul de instrucţie trebuia să se ocupe simultan de mai multe cazuri foarte grele şi complexe. Comisia răspunde că aceste informaţii i-ar fi permis să completeze raportul 58 . articolele 17 – 19 din „Geschäftsordnung für die Gerichtshöfe Zveiter Instanz”). cauza este de o complexitate foarte mare din cauza caracterului infracţiunii.

pentru prima dată. În prezenta cauză. În materie penală. în principiu să-l elibereze pe cauţiune (8 ianuarie 1964). decizie care încă nu a fost pronunţată în cazul dat. infra). În lumina unei aprecieri generale ale acestor diverse elemente. potrivit căruia Neumeister a pierdut dreptul său „de a fi judecat într-un termen rezonabil” în ziua când Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena. deoarece aplicabilitatea primei dintre aceste clauze nu depinde de existenţa unei detenţii. Ea nu crede că ar trebui de cercetat în speţă dacă el ar include de asemenea şi procedurile de recurs. Comisia adaugă că a doua parte a celui de-al şaptelea criteriu (conduita autorităţilor judiciare în judecarea cauzei) nu este în speţă de domeniul articolului 5 § 3 (art. conduita autorităţilor judiciare în ceea ce priveşte cererile de liberare provizorie a lui Neumeister (prima parte al celui de-al şaptelea criteriu) poate permite aprecieri diferite. ziua primului interogatoriu al lui Neumeister de către judecătorul de instrucţie (21 ianuarie 1960) şi nu. După părerea Comisiei. dacă ar fi fost altfel. ea trebuia doar să se pronunţe asupra faptului de a şti dacă durata detenţiei lui Neumeister a fost rezonabilă sau nu. 5-3) din Convenţie oferă statelor contractante o soluţie intermediară între prelungirea detenţiei şi eliberare. În ceea ce priveşte caracterul „rezonabil” al termenului. însă cel puţin odată cu „decizia” tribunalului de primă instanţă cu privire la „temeinicia acuzaţiei înaintate” (determination of any criminal charge”). Comisia a ajuns. Comisia estimează că este dificil de a determina dacă examinarea acestui element permite de a bănui că durata detenţiei litigioase a depăşit sau nu limitele rezonabile. Neumeister şi-a recăpătat libertatea înainte de începerea procesului. Ea nu indică la ce dată precisă a început această încălcare. 12. cu unsprezece voturi contra unu. După părerea Comisiei. în special dacă ea nu este în stare s-o depună. a acceptat. Pe de altă parte. că termenul vizat de articolul 6 (art . 5-3). după părerea ei.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ său dacă ea ar fi dispus de acestea mai înainte. la concluzia că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 3 (art. dar totuşi nu consideră că ele ar permite o concluzie inversă. 13. Comisia reţine cu şapte voturi contra cinci.5-3). 5-3). 59 . Comisia nu admite în orice caz argumentul înaintat de Guvern (cf. de exemplu. 11. nici odată cu audierea acuzatului de instanţa de judecată (cuvintele „entendue” şi „hearing”). termenul despre care e vorba ar începe de la momentul când bănuielile asupra persoanei vizate au avut repercusiuni importante asupra situaţiei sale. să servească drept scuză pentru un Guvern de a prelungi durata detenţiei la nesfârşit a unei persoane care refuză să prezinte garanţia cerută. A doua frază a articolului 5 § 3 (art. 6-1) din Convenţie nu se pune în acelaşi fel ca şi pentru articolul 5 § 3 (art. problema „termenului” prevăzută în articolul 6 § 1 (art. acest Guvern ar putea uşor să se eschiveze de la obligaţiile sale cerând garanţii excesive. data întocmirii rechizitoriului (17 martie 1964). 5-3) ar avea de asemenea importanţă. 6) nu se finisează odată cu intentarea procesului. însă recurgerea la o astfel de soluţie nu ar trebui. mai multe criterii utilizate de Comisie în domeniul articolului 5 § 3 (art. Comisia consideră cu o majoritate de nouă voturi contra trei. după părerea Comisiei.

NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ mutatis mutandis în domeniul articolului 6 § 1 (art. Străduindu-se să precizeze noţiunea autonomă de „drepturi şi obligaţiuni cu caracter civil”. (3) dacă articolul 6 § 1 (art-6-1) sau articolul 5 § 4 (art. sau chiar cele două articole împreună. Totuşi. al cincilea. 6-1) din Convenţie din motivul că urmăririle penale începute în privinţa lui Fritz Neumeister nu au fost definitivate începând cu 21 ianuarie 1960. cu şase voturi – inclusiv votul preponderent al preşedintelui – contra şase. se poate susţine că articolul 5 § 4 (art. Comisia a prezentat următoarele concluzii: „Roagă Curtea să decidă: (1) dacă a fost sau nu încălcat articolul 5 § 3 (art. ea se referă anume la „travaux preparatoires” ale Convenţiei şi la propria sa jurisprudenţă. Comisia conchide. 5-3) din Convenţie prin aplicarea arestului preventiv lui Fritz Neumeister în perioada 12 iulie 1962 şi 16 setpembrie 1964. 5-4). deoarece ea nu are legătură nici cu „temeinicia acuzării în materie penală” (unanimitate). 6-1) (primul. 16. 15. implică respectarea unor principii fundamentale. că speţa lui Neumeister nu a fost judecată într-un termen rezonabil şi. au fost sau nu încălcate de anchetă.5-4). aplicând articolele 113 şi 114 din Codul austriac de procedură penală. 5-4) din Convenţie. (2) dacă a fost sau nu încălcat articolul 6 § 1 (art. în privinţa recursurilor depuse de Fritz Neumeister împotriva detenţiei preventive. dată la care persoana vizată a fost audiată pentru prima dată de judecătorul de instrucţie în calitate de bănuit. în acelaşi timp. nici articolul 6 § 1 (art. procedura stabilită de articolele 113 şi 114 din Codul austriac de procedură penală nu ar fi contrară acestei dispoziţii (şapte voturi contra cinci). 14. nu intră în domeniul articolului 6 § 1 (art. După părerea Comisiei. această practică este prevăzută şi de articolul 41 § 1 d) din Regulament. La audierea din 12 februarie 1968.” 60 . nici cu „contestările cu privire la drepturile şi obligaţiunile cu caracter civil” (şapte voturi contra cinci). că în procedura cu privire la eliberarea lui Neumeister. prin urmare. Comisia estimează în consecinţă. 6-1) din Convenţie. articolul 6 § 1 (art. Comisia atrage atenţia Curţii asupra opiniilor individuale – concordante sau disidente după caz – pe care mai mulţi dintre membrii săi le-au exprimat în raportul său privind diversele chestiuni care au apărut în speţă. în măsura în care el cere ca un tribunal să statuieze asupra legalităţii detenţiei. Comisia nu este de părere că articolul 6 abandonează definiţia acestor cuvinte în seama sistemului juridic intern al fiecărui stat contractant. Spre deosebire de Guvern (infra). că le poate da o interpretare destul de largă pentru a cuprinde procedura litigioasă. al patrulea. plasându-le în caz de necesitate sub aspectul unui articol din Convenţie pe care reclamantul nu l-a invocat în mod special. sau începând cu o dată ulterioară. După părerea Comisiei procedura potrivit căreia în Austria se examinează cererile de liberare provizorie. nu a fost încălcat nici articolul 5 § 4 (art. al şaselea şi primele două părţi ale celui de-al şaptelea). Ea nu hotărăşte din considerentul că Neumeister nu a formulat nici o plângere în această privinţă: ea estimează că este competentă pentru a cunoaşte toate problemele juridice pe care faptele relative dintr-o cerere le-ar implica. 6-1). cu opt voturi contra două abţineri.6-1) nu a fost aplicat în acestă privinţă. Ea nu crede.

cu toate că ele se deosebeau foarte tare unul de altul. Comisia şi-ar fi depăşit competenţele pe care i le atribuiau articolele 24 –31 din Convenţie. părerea pe care a exprimat-o Comisia în raportul său şi potrivit căruia Republica Austria a încălcat articolele 5 § 3 şi 6 § 1 (art.5-3) nu trebuie luat în considerare din punctul de vedere al unui singur sistem juridic dat. acest „criteriu” tinde spre introducerea în Convenţie a unei limite absolute a duratei detenţiei preventive. 5-3). Procedând în aşa fel. Comisia nu l-a reţinut în jurisprudenţa sa anterioară. De asemenea. Această opinie ar fi de altfel în conformitate cu practica anterioară a Comisiei şi cu intenţiile redactorilor articolului 5 § 3 (art. 20. Pornind de la o opinie juridică preconcepută. se bazează pe stabilirea defectuoasă a faptelor şi pe o interpretare eronată a Convenţiei. era în perfectă armonie cu Convenţia. Luând în considerare perioada de timp care s-a scurs până la liberarea provizorie a reclamantului (16 septembrie 1964). Potrivit Guvernului. După părerea lor. În ceea ce priveşte restul. şi anume sistemul anglo-american şi sistemul continental. pentru că el ar prejudicia concluzia la care diferite criterii trebuie să ducă. „elemente” sau „factori” preconcepuţi. El nu s-ar analiza de altfel ca un criteriu adevărat. care i se păreau în legatură cu soluţionarea juridică. Comisia nu ar fi fondat avizul său pe ansamblul faptelor cauzei. Guvernul aduce obiecţii de principiu. Guvernul a dedus că articolul 5 § 3 (art. ceea ce Înaltele Părţi Contractante ar fi dorit cu exactitate să evite utilizând cuvintele „termen rezonabil”. De aici rezultă că cercetând dacă durata unei detenţii preventive este „rezonabilă” sau nu. Guvernul reproşează Comisiei că a constatat faptele în funcţie de criteriile alese de ea. Pe de altă parte. art. autorii Convenţiei erau convinşi că cele două sisteme de procedură penală în vigoare în statele membre ale Consiliului Europei. Guvernul consideră că sistemul de procedură penală a statului vizat capătă o mare importanţă în această materie. De fapt. 5-3. Contrar primului din cele şapte „criterii”. 5-3). 61 . cu toate că se aseamănă mult cu cel al majorităţii altor ţări de pe continentul european. 6-1) în cauza Neumeister. Cu privire la interpretarea articolului 5 § 3 (art. şi anume durata rezonabilă a detenţiei. însă doar pe cele de care ea avea nevoie pentru a răspunde anumitor întrebări. 19.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 17. După părerea Guvernului. ea nu ar fi stabilit sau nu ar fi apreciat mai multe fapte importante. Guvernul consideră că cererea vizează în exclusivitate durata detenţiei lui Neumeister până la momentul în care acesta a sesizat Comisia (12 iulie 1963). Guvernul opune de altfel raţionamentului Comisiei următoarele consideraţii care ar demonstra că nu a fost încălcat articolul 5 § 3 (art. 18. 5-3) şi aplicarea sa în speţă. ar reieşi clar din sensul literal al cuvântului „rezonabil” („reasonable”) că chestiunea de a şti dacă durata detenţiei preventive a fost excesivă poate fi rezolvată doar în lumina circumstanţelor cauzei şi nu cu ajutorul unei serii de „criterii”. De altfel. nu trebuie niciodată de pierdut din vedere „normele obişnuite” („Common Standard”) ale sistemului juridic de care se conduce Înalta Parte Contractantă în cauză. o decizie care declară că Convenţia nu a fost respectată în cazul lui Neumeister ar însemna indirect că dreptul austriac de procedură penală nu este în conformitate cu principiile Convenţiei. După părerea lui. Guvernul contestează în primul rând metoda adoptată de Comisie.

De fapt. Ea nu ar fi susţinit prin nici un argument concluzia sa potrivit căreia deteriorarea situaţiei financiare a reclamantului era în esenţă sau în exclusivitate imputabilă detenţiei litigioase. ipoteza potrivit căreia o jurisdicţie austriacă are însuşirea de a pronunţa. Or. dacă există circumstanţe atenuante. În general. În fine. Comisia ar fi trebuit. Or. că perioada posterioară datei de 8 ianuarie 1964. în această privinţă. aplicarea acestui criteriu ar fi cerut constatarea exactă a efectelor detenţiei asupra întregii vieţi personale a lui Neumeister. dată la care Camera Consiliului a acceptat. în principiu de a-l libera pe cauţiune pe Neumeister. aceste teorii s-ar fi fondat atât pe o apreciere eronată a faptelor considerate că au avut loc cât şi pe o stabilire defectuoasă a faptelor. pertinent în această materie.NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ Guvernul consideră. fie că ea nu consimte să prezinte garanţia cerută. după părerea Guvernului. după părerea Guvernului. Guvernul subliniază pe de altă parte că Codul de procedură penală austriac prevede de asemenea. Guvernul ne împărtăşeşte cu atât mai mult opinia Comisiei cu privire la cel de-al doilea criteriu. ea perde. în ordine subsidiară. nu ar fi fost luat în considerare. în articolele sale 43-45. după părerea Guvernului. de aici ar rezulta că redactorii Convenţiei nu au lăsat să se înţeleagă că statelor li s-ar impune o obligaţiune în această privinţă. dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil. articolul 265 a) din Codul de procedură penală. pentru prima oară. prin forţa lucrurilor. Comisia nu a efectuat astfel de constatări. o singură propunere de liberare satisfăceau exigenţile articolului 5 § 3 (art. prevăzut de articolul 7 din Constituţia austriacă şi articolul 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Dacă persoana interesată nu profită de aceasta. Comisia nu ar fi prezentat detalii cu privire la dificultăţile pe care Neumeister afirmă că le-ar fi avut în procesul pregătirii apărării lui. 21. În final. 5-3) care. Mai mult ca atât. o pedeapsă sub limita minimă. 5-3). nu a fost făcut în speţă până la acest moment nici o judecată de condamnare. ea ar fi pierdut din vedere faptul că orice detenţie implică neapărat inconvenienţe pentru deţinut. Cel de-al treilea criteriu ar fi şi el inapt pentru examinarea acestei cauze: el ar fi introdus diferenţe de tratament în aplicarea clauzelor legale cu privire la liberarea provizorie. Comisia ar fi făcut. la consecinţe inacceptabile. 22. să ţină cont de practica tribunalelor austriece. După părerea lui. ea ar fi citat doar declaraţiile fără probe ale interesatului şi un pasaj izolat a unei decizii a Camerei Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena. fie că nu are posibilitatea. Pentru a constata faptele într-un mod obiectiv şi complet. care nu ar fi avut obiceiul de a aplica unui acuzat o pedeapsă cu mult mai uşoară decât munimul legal într-un caz în care prejudiciul se ridică la mai multe milioane de şilingi. rezultat incompatibil cu principiul de egalitate în faţa legii. nu s-a găsit nici o clauză directă la articolul 5 § 3 (art. Astfel. 62 . nu ar fi aplicat decât în cazuri excepţionale ale unui concurs de împrejurări atenuante foarte importante şi predominante. un anumit număr de circumstanţe agravante. să interzică de a cere deţinuţilor garanţii „excesive”. ar fi inexactă sub forma necondiţionată care i-ar fi dat-o Comisia. anumite teorii cu privire la pedeapsa pe care o riscă reclamantul. La fel. un calcul pur matematic care ar proporţiona mărimea pedepsei la suma pagubei de care un acuzat trebuie să răspundă ar ajunge. Aplicând acest criteriu.

cu toate că criteriul său nr. în fine că Comisia. În ceea ce priveşte cel de-al şaselea criteriu. fără a descoperi în mod special unele fapte pe care le cunoştea şi. Aceasta totuşi nu ar fi ţinut cont de dificultăţile procedurii penale despre care este vorba (expunerea faptelor. După părerea Guvernului. paragraful 20). 4 vizează în egală măsură comportamentul altor inculpaţi. o atât de îndelungată detenţie preventivă sunt deseori inevitabile. Comisia nu ar fi avut dreptate la aplicarea cel de-al patrulea criteriu în sensul subiectiv. o stabilire completă şi corectă a faptelor şi o aplicare din punct de vedere juridic exactă a acestui criteriu ar fi făcut negreşit Comisia să exprime părerea că durata detenţiei preventive fusese rezonabilă. Guvernul aprobă concluzia Comisiei. Or. Guvernul regretă în fine faptul că Comisia nu a luat în considerare comportamentul coinculpaţilor în timpul procedurii. Neumeister nu a intenţionat să tergiverseze procesul prin recursurile pe care le-a făcut. doar pentru că unele din infracţiunile imputate erau într-un mod de nerezolvat legate de activităţile inculpaţilor săi. Guvernul reaminteşte că a trebuit. probleme de drept a căror soluţionare ar fi implicat de asemenea o pierdere de timp. care a depus în faţa ei depoziţii. uneori. Guvernul subliniază că „Voruntersuchung” are drept scop stabilirea materialităţii faptelor. De altfel. prin urmare. Comisia s-a mulţumit să prezinte. anchetele şi interogările efectuate în afara Austriei ar fi cerut mult timp şi. Desigur. Reiese că în hotărârile penale complexe şi dificile. În primul rând. să recurgă la ajutorul judiciar din străinătate şi să ceară extrădarea a mai multor inculpaţi. Raportul Comisiei nu ar fi menţionat aceste fapte fără de care nu s-ar fi putut cum trebuie aprecia complexitatea cauzei şi nici obstacolele întâlnite de judecătorul de instrucţie. în speţă. care apreciate la justa lor valoare. Neumeister nu a făcut nimic pentru a accelera mersul procesului. În acest fel el reproşează Comisiei că ar fi separat din ansamblul cauzei urmăririle intentate în privinţa reclamantului. faptele constatate de Comisie nu ar fi suficiente pentru a justifica concluzia pe care a făcut-o. el nu a făcut o dare de seamă exactă a rolului său în tranzacţiile în cauză. 24. 63 . Din cauza amplorii şi complexităţii tranzacţiilor incriminate. pe când totuşi judecătorul de instrucţie. participarea personală a judecătorului de instrucţie. în special în Elveţia. Din contra. După părerea Guvernului. uitând că poziţia unui inculpat în timpul procesului constituie un element obiectiv. Ele nu au provocat întârzieri. Mai mult ca atât. el consideră că dacă urmăririle au fost începute simultan împotriva a mai multor inculpaţi bănuiţi de complicitate. Referitor la cel de-al cincilea criteriu. cereririle de asistenţă judiciară ar fi ridicat. în anumite ţări. din punctul de vedere al celui de-al patrulea criteriu o parte din rezultatele investigaţiilor sale. a examinat în mod izolat comportamentul reclamantului. 25. Guvernul subliniază. declarase că nu a anchetat separat cauza lui Neumeister. fiecare dintre ei trebuie să suporte consecinţele iniţiativelor celorlalţi. dosarul trebuind să fie de fiecare dată trimis autorităţilor competente. Comisia subapreciase rolul anchetei preliminare în procedura penală austriacă.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 23. dar a luat în considerare doar numărul lor. o anchetă preliminară atât de lungă şi. ar fi prezentat în mod diferit comportamentul reclamantului.

contrară principiului legal al conexării (articolul 56 paragraful 1 din Codul de procedură penală). Cu toate acestea. în cursul anului. Guvernul susţine că decizia din 8 ianuarie 1964. 64 . că dacă nu ar fi trebuit să se ocupe simultan de mai multe cazuri. Guvernul semnalează totuşi că preşedintele şi „Camera Personalului” (Personalsenat) al Tribunalului regional din Viena. repartizarea cauzelor penale din simplul motiv că un judecător este extrem de ocupat. cu atât mai mult că o animită tergiversare ar fi fost inevitabilă datorită faptului că doi din participanţii inculpaţi erau în străinătate şi că ar fi trebuit. După părerea Guvernului. de la 1 decembrie 1960 la 31 mai 1961. durata anchetei cazului lui Neumeister ar fi fost micşorată însă timpul câştigat ar fi fost atât de minim că nici nu ar merita să se vorbească despre el. Examinând comportamentul autorităţilor responsabile de anchetă. de făcut anunţuri internaţionale de căutare. 5-3) din Convenţie. deoarece Tribunalul ar fi trebuit să compare alegaţiile tuturor acuzaţilor pentru a verifica veridicitatea lor. Ea a pornit de la ipoteza că ar fi fost posibil să-l elibereze pe judecătorul de instrucţie de orice alt lucru pentru a îi permite să se consacre doar anchetei deschise în privinţa reclamantului. legislaţia austriacă (articolul 87 paragraful 3 din Constituţie. Comisia nu şi-ar fi fondat constatările sale pe depoziţiile judecătorului de instrucţie. judecătorul de instrucţie a declarat de altfel. o astfel de apreciere ar fi arătat că judecătorul de instrucţie şi asistenţii săi au acţionat cu grijă şi promptitudine necesară. Fiind ascultat de Comisie în calitate de martor. ţinând cont de existenţa unui pericol de fugă şi faptul că Neumeister se îmbogăţise fără îndoială datorită infracţiunilor de care este învinuit. El consideră că nu se putea merge mai departe pe această cale decât atât cât s-a mers. în măsura în care textele în vigoare acordă atenţie acestui fapt (de la 1 la 30 iunie 1959. Guvernul se declară a nu fi în stare să prezinte observaţii critice: el reproşează Comisiei că nu a precizat deloc concluziile pe care le trage din faptele pe care le crede că le-a constatat în raportul său. având în grija sa facilitarea sarcinii judecătorului de instrucţie. În special. diferitele infracţiuni incriminate erau atât de strâns legate între ele încât nu permiteau disjungerea cazului lui Neumeister de cea a coinculpaţilor. articolul 34 paragraful 5 din regulamentul interior adoptat de Ministerul justiţiei pentru tribunalele de prima şi a doua instanţă) ar fi împiedicat de a modifica. de la 1 octombrie la 31 decembrie 1962 şi de la 15 mai la 30 septembrie 1963). O asemenea disjungere. El relevă. articolul 18 din Codul de procedură penală. care condiţiona eliberarea reclamantului după depunerea unei garanţii de două milioane de şilingi. era pe deplin compatibilă cu articolul 5 § 3 (art. că urmăririle cu privire la anumite acte sau anumiţi inculpaţi au fost disjunse sau sistate în temeiul articolelor 57 paragraful 1 şi 34 paragraful 2 din Codul de procedură penală. pe de altă parte. Or. Guvernul consideră că nu s-a cruţat nici un efort pentru a accelera durata anchetei. După părerea sa. s-ar fi terminat de altfel în realitate cu tergiversarea duratei anchetei. fără a le aprecia apoi din punct de vedere juridic. au atribuit de mai multe ori altor magistraţi cazurile care i-ar fi nimerit în mod normal.NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ Comisia nu a apreciat cu atât mai mult faptele cauzei la justa lor valoare. pentru a-i descoperi. În ceea ce priveşte cel de-al şaptelea criteriu. de la 18 septembrie 1961 la 31 iulie 1962. la acest subiect. 26.

după părerea ei. art. Cu privire la acest subiect. 5 şi 6. art.6-3-a. Guvernul nu împărtăşeşte nici părerea exprimată de Comisie potrivit căreia termenul din articolul 6 § 1 (art. în timp ce mai multe sisteme juridice naţionale. cel puţin. până la decizia tribunalului de primă instanţă cu privire la temeinicia acuzaţiei. Guvernul este mirat deoarece Comisia nu indică la ce dată. 6-1). deoarece argumentele care militau pentru caracterul rezonabil al duratei detenţiei ar fi fost mai mare decât cele contrare. pe de altă parte. 6-1) se extinde. Comisia a depăşit competenţa sa cercetând dacă cazul lui Neumeister a fost sau nu judecat într-un „termen rezonabil” vizat în articolul 6 § 1 (art. în versiunea engleză a articolului 6 § 1 (art.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ După părerea Guvernului. conţine cuvântul „judecat”. 5-3) care. nu ar putea fi relevată în speţă nici o încălcare a articolului 5 § 3 (art. Guvernul susţine că. care ar fi decisive în aceste împrejurări. prevedea această posibilitate. că cuvintele „termen rezonabil” au acelaşi sens în ambele dispoziţii din articolele 5 § 3 şi 6 § 1 (art. Guvernul consideră. şi în special articolele 90. Aceasta ar fi valabil pentru criteriile 4. 6-2): nu prea se vede cum o persoană în privinţa căreia s-a iniţiat o cercetare sau o anchetă preliminară (Vorverhandlungen). După părerea sa. Potrivit Guvernului. 28. însă doar din momentul punerii sub învinuire (17 martie 1964). 5-3. actul juridic care constă în sesizarea tribunalului pentru a-l invita să decidă asupra temeiniciei alegaţiilor potrivit cărora un individ a săvârşit o infracţiune. durata detenţiei lui Neumeister a devenit excesivă. Termenul care trebuie reţinut în aspectul articolului 6 § 1 (art. potrivit Codului austriac de procedură penală. Acesta a adăugat că autorii Convenţiei ar fi folosit. de altfel după cum Comisia a recunoscut acest lucru de mai multe ori. Această interpretare ar fi fost contrară de asemenea paragrafului 3 a) şi paragrafului 2 din articolul 6 (art. 65 . atât în sistemul continental cât şi în sistemul anglo-american. în ceea ce priveşte prezumpţia nevinovăţiei. 5-3). 6-1. În fine. Acest termen s-ar fi extins în realitate până la momentul când învinuitul este „audiat”. Comisia nu ar fi ratat şansa să recunoască caracterul rezonabil al duratei detenţiei litigioase dacă ea ar fi apreciat corect faptele pertinente. 189 şi 227 din Codul austriac de procedură penală. ea ar fi valabilă doar pentru indivizii „învinuiţi” în sensul articolului 6 § 1 (art. Din cele precedente. s-ar fi ajuns la consecinţe incompatibile cu scopurile Convenţiei dacă s-ar fi aderat la interpretarea adoptată în această materie de Comisie: s-ar fi ajuns la faptul ca încetarea urmăririlor să fie împiedicate până la intentarea procesului. 6-1). numai o persoană în privinţa căreia a fost depusă o „Anklage” are dreptul de a fi judecată de o instanţă independentă. ar fi informată în detalii „despre caracterul şi despre motivul învinuirilor aduse în privinţa ei. adică de la începutul procedurii de judecată. Guvernul deduce că chiar dacă este utilizată metoda aleasă de Comisie. 6-1) din Convenţie: reclamantul nu ar fi învocat plângeri în această privinţă şi chestiunea în cauză nu ar fi avut nici o importanţă la audierea din iulie 1964 cu privire la admisibilitatea cererii. 6-1). 27. 6-1) nu ar fi început să se scurgă de la prima interogare a lui Neumeister de judecătorul de instrucţie (21 ianuarie 1960). art. Termenii „învinuire” şi „responsabilitate penală” ar fi desemnat de fapt. Guvernul insistă în această privinţă asupra contrastului care există între articolul 6 § 1 şi articolul 5 § 3 (art.

care constituie obiectul cererii introduse de Fritz Neumeister contra Republicii Austria. 5-3) din Convenţie. dacă ei ar fi dorit cu adevărat să ceară să se decidă asupra oricărei acuzaţii într-un termen rezonabil. Dispoziţiile Convenţiei de care trebuie să se ţină cont pentru această examinare sunt: (a) în ceea ce priveşte durata detenţiei provizorii a lui Neumeister. 2. Guvernul reproşează Comisiei că s-a limitat să declare că anumite criterii aplicate de ea sub unghiul articolului 5 § 3 (art. (c) în ceea ce priveşte nerespectarea principiului egalităţii armelor la examinarea cererilor de liberare provizorie. 30. precum şi raportul întocmit de Comisia Europeană a Drepturilor Omului. 31) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 6-1). 5-4. articolul 6 § 1 (art. 5-4). 6-1). a încălcării Convenţiei în faptele vizate de cererea sa din 12 iulie 1963 pe care Comisia a declarat-o admisibilă la 6 iulie 1964. El crede. La audierea din 13 februarie 1968. Aceste fapte se referă la durata detenţiei lui Neumeister care. (b) în ceea ce priveşte durata de urmărire penală în privinţa învinuirii sale. articolul 5 § 3 (art. În ceea ce priveşte procedura potrivit căreia în Austria se examinează cererile de liberare provizorie. sau din contra. El subliniază că a aprobat întotdeauna interpretarea restrictivă a cuvintelor „drepturi cu caracter civil” („civil rights”). art. care nu au nici o concepţie comună în această materie. Curtea este chemată să decidă dacă Neumeister a fost victimă. precum reiese din jurisprudenţa constantă a Comisiei. întreprinse de autorităţile austriece. totuşi. Guvernul se referă în esenţă la avizul Comisiei. la durata urmăririi penale în privinţa învinuirii sale şi la condiţiile ce au determinat înaintarea diverselor cereri de eliberare. El cere Curţii să decidă asupra acestei probleme importante. în loc de „ in the determination”. În cele din urmă.” ÎN DREPT 1. era deţinut fără întrerupere timp de un an. 5-3) sunt valabile şi pentru articolul 6 § 1 (art. din partea organelor judiciare austriece.NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ cuvintele „for the determination”. art. fără a preciza care fapte i se par mai pertinente sub aspectul dispoziţiilor primului. potrivit articolului 31 (art. 6-1. A. că Convenţia părăseşte definiţia acestor termeni în favoarea sistemului juridic intern al fiecărui stat contractant. spre deosebire de aceasta. eventual combinate între ele. Cu privire la chestiunea de a şti dacă menţinerea în detenţie a lui Neumeister a depăşit limitele termenului rezonabil prevăzut de articolul 5 § 3 (art. potrivit căriua această procedură nu încalcă articolele 6 § 1 şi 5 § 4 (art. la data depunerii cererii sale. celui de-al doilea. la 27 mai 1966. Guvernul a prezentat următoarele concluzii: „Roagă Curtea să decidă: că măsurile. 5-3). nu sunt contrare exigenţelor prevăzute de Convenţie. 29. articolele 5 § 4 şi 6 § 1 (art. 6-1). 66 .

această perioadă a primei detenţii ar fi fost în principiu inclusă în termenul pedepsei privative de libertate care i-ar fi fost stabilit (articolul 55 a) din Codul penal austriac). 6. autorităţilior judiciare naţionale le aparţine de a cerceta toate circumstanţele care sunt de natură să admită sau să permită eschivarea de la cerinţele unei veritabile exigenţe de interes public care justifică o derogare de la regula respectării libertăţii individuale. detenţia unei persoane învinuite nu depăşeşte limita rezonabilă. precum şi a faptelor neinventate indicate de reclamant în recursurile sale. Curtea nu poate cerceta dacă prima perioadă era sau nu autorizată de Convenţie. de fapt. Prin urmare. în special. Caracterul rezonabil al duratei detenţiei care se scurge până la judecată trebuie să fie apreciat în funcţie de condiţiile de detenţie în care se află o persoană învinuită. într-un caz determinat. iar obiectul dispoziţiei analizate este de a aplica liberarea provizorie de la momentul în care menţinerea în detenţie încetează de a mai fi rezonabilă. Această perioadă de detenţie nu a constituit cu atât mai mult o primă derogare de la respectarea libertăţii la care Neumeister putea în principiu pretinde. pe baza motivelor indicate în deciziile cu privire la cererile de liberare provizorie. Curtea este invitată să aprecieze dacă a fost sau nu încălcate prevederile Convenţiei. chiar dacă ea este subordonată unor garanţi. trebuie să se ţină cont de aprecierea caracterului rezonabil al detenţiei sale ulterioare. 26) din Convenţie. Aceasta este stabilit şi de prevederile legislaţiei austriece (articolul 190 paragraful 1 din Codul de procedură penală). Desigur. 5. ea diminuiază deci durata efectivă de detenţie care ar fi putut fi aplicată. adică de la 12 iulie 1962. 4. una de la 24 februarie 1961 până la 12 mai 1961. Curtea consideră că această dispoziţie nu poate fi înţeleasă ca oferind autorităţilor judiciare o opţiune între judecarea într-un termen rezonabil şi liberarea provizorie. „să fie judecată într-un termen rezonabil sau să fie liberată în cursul procedurii”. el nu s-a adresat la Comisie decât la 12 iulie 1963. adică timp de doi ani. adică timp de două luni şi şaptesprezece zile. adică la o dată posterioară expirării termenului de şase luni fixat de articolul 26 (art. pe când plângerea depusă la Comisie este posterioară cu peste şase luni de la decizia definitivă pronunţată cu privire la prima cerere de liberare provizorie. În speţă. Curtea este de părerea că pentru a aprecia dacă. De asemenea. punerea în libertate putând „fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”. 5-1-c) „are dreptul”. 5-3). „orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 c) al aceluiaşi articol (art.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 3. Până la condamnare. În esenţă. În ipoteza unei condamnări. În termenii paragrafului 3 din articolul 5 (art. două luni şi patru zile. aceasta trebuie considerată ca fiind nevinovată. Se poate constata pe lângă aceasta că Guvernul austriac a admis că perioada de detenţie suportată de Neumeister să fie luată în considerare de Curte începând cu cel de-al doilea arest a lui Neumeister. 67 . alta de la 12 iulie 1962 până la 16 septembrie 1964. Neumeister a suportat două perioade de detenţie preventivă. trebuie de presupus că Neumeister ar fi depus în 1961 recursuri şi le-ar fi epuizat.

care a fost întreruptă peste câteva minute. adică pericolul ca Neumeister să fugă şi să nu se înfăţişeze în instanţa care trebuia să-l judece. Primele decizii austriece aveau o confirmare a acestui pericol de fugă în faptul că Neumeister ar fi continuat pregătirile sale de călătorie în Finlanda după ce aflase de agravarea cazului său şi după ce fusese informat de judecătorul de instrucţie despre refuzul de a autoriza această călătorie. ziua când el a introdus cererea sa. din partea organelor judiciare. Curtea a considerat din aceste motive că trebuie să fie supusă examinării perioada menţinerii în detenţie preventivă a lui Neumeister până la liberarea sa provizorie la 16 septembrie 1964. o atenţie specială în examinarea cererilor pe care Neumeister le-a adresat în scopul liberării sale provizorii. 68 . o multiplicare şi o complicare a procedurilor care vor paraliza funcţionarea lor. Ar fi excesiv de formal să i se ceară unui reclamant care denunţă o astfel de situaţie să introducă o cerere în faţa Comisiei ori de câte ori este adoptată o decizie finală privind respingerea cererii de liberare provizorie. nu a mai fost interogat timp de cincisprezece luni care s-au scurs între cel de-al doilea arest (12 iulie 1962) şi terminarea anchetei (4 noiembrie 1963). 9. precum şi cuantumul prejudiciului care putea fi stabilit pentru recuperare. în iulie 1962. Curtea înţelege că organele judiciare austriece au considerat că pericolul de fugă crescuse mult. el s-a confruntat cu Rafael dar această confruntare. O astfel de stare a lucrurilor cerea. 8. nu a fost reluată. interesatul. contrar procesului-verbal. dar de o situaţie în care el se afla de un anumit timp şi care trebuia să dureze până când o decizie de liberare provizorie va pune capăt acesteea. Motivul invocat de ele pentru a justifica respingerea acestor cereri a fost cel menţionat în mandatul de arest din 12 iulie 1962. ele trebuiau să-i genereze o tentaţie considerabilă de a se sustrage prin fugă de la această dublă responsabilitate civilă şi penală. Curtea consideră că nu poate accepta o asemenea apreciere. În cererea sa din 12 iulie 1963. După părerea organelor judiciare. 10. acestea ar fi agravat la moment învinuirea care exista în privinţa prevenitului şi ar fi sporit mărimea pedepsei la care putea să se aştepte în cazul condamnării. prin gravitatea mai mare a sancţiunilor penale şi civile a noilor depoziţii ale lui Rafael care puteau inspira frică lui Neumeister. având în vedere că ea putea să se refere doar la fapte anterioare acestei date. Este adevărat. în timp ce arestarea sa din 12 iulie 1962 fusese provocată de recentele depoziţii ale coinculpatului Rafael. că la 21 ianuarie 1963. Neumeister se plângea de fapt nu de un act instantaneu. pe care el mult timp în zadar s-a străduit să o obţină. pentru Comisie şi Curte.NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 7. Guvernul austriac din contra a susţinut teza potrivit căreia Curtea nu ar putea recunoaşte detenţia suportată de Neumeister la o dată posterioară celei din 12 iulie 1963. acest pericol rezulta din frica pe care trebuia să o inspire depoziţiile coinculpatului Rafael lui Neumeister în interogările din ianuarie 1962 şi confruntările sale cu Neumeister din 10 şi 11 iulie 1962. care fusese deja subiectul unei îndelungate anchete. Ceea ce frapează mai întâi în examinarea circumstanţelor celei de-a doua detenţii a lui Neumeister este faptul că. Aceasta ar antrena inutil.

în special cu privire la caracterul persoanei în cauză. paragraful 13. la 26 octombrie 1962. Acest refuz al autorităţilor judiciare de a ţine cont câtuşi de puţin de ofertele succesive de cauţiune făcute de Neumeister se justificau din ce în ce mai 69 . şi ea nu exclude că primele propuneri ar fi putut fi respinse ca fiind nesatisfăcătoare. pe parcursul unei anchete desfăşurate în 1959. O astfel de declaraţie. Alte citrcumstanţe. resursele. Aceasta a fost atitudinea organelor judiciare austriece când pentru prima oară. Curtea nu este în măsură să emită un aviz în ceea ce priveşte importanţa cauţiunii care în mod rezonabil să fie stabilită lui Neumeister. domiciliul său. Curtea este de părere că în asemenea condiţii pericolul ca Neumeister să fugă şi să nu se înfăţişeze la audieri în judecată nu era în orice caz. la moralitatea sa. Prejudiciul era astfel. obţinerea garanţiilor care. paragraful 18). Ea a constatat că jurisdicţiile austriece au fondat aprecierea lor în principal pe amploarea prejudiciului care a rezultat din infracţiunile incriminate lui Neumeister şi că el putea fi chemat să le repare. paragrafele 14 şi 16). În speţă.5-3). pot confirma existenţa pericolului de fugă sau la acest moment că nu pot justifica o detenţie provizorie. potrivit articolului 5 § 3 (art. paragrafele 11. 11. care venea din partea unui magistrat care. în octombrie 1962. răspunsurile lui Neumeister la motivele date de organele judiciare austriece pentru a justifica detenţia sa provizorie au fost reamintite succint mai sus (expunerea faptelor. paragraful 11). De asemenea. Explicaţiile cu privire la pretinsa continuare a pregătirilor de călătorie în Finlanda sunt confirmate de examinarea documentelor din dosar şi nu au fost contrazise de judecătorul de instrucţie în timpul interogării sale de către Comisie (expunerea faptelor. la un milion de şilingi (expunerea faptelor.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Pericolul de fugă nu poate fi totuşi apreciat doar pe baza unor asemenea consideraţii. legăturile familiale. paragraful 14) şi când această propunere a fost reiterată la 12 iulie 1963 (expunerea faptelor. în mod inevitabil ca fiind ineficientă. profesia. mai considerabil încât să fie înlăturată. la 6 noiembrie 1963. urmează să fie luat în considerare faptul că pericolul de fugă descreşte negreşit odată cu timpul petrecut în detenţie pentru că învinuirea probabilă a duratei detenţiei preventive asupra celei a privaţiunii de libertate la care persoana în cauză se poate aştepta este de natură să-i creeze această eventualitate ca fiind mai puţin periculoasă şi este de natură să reducă tentaţia de a fugi. 13. trebuia să-l facă cunoscut pe reclamant la justa sa valoare. 14. Judecătorul de instrucţie a recunoscut pe de altă parte în faţa Comisiei că personal nu credea că Neumeister ar fi avut intenţia să se sustragă prin fugă de la înfăţişarea la audieri (expunerea faptelor. încât în rezultatul deciziilor pronunţate. Reclamantul a cerut şi a reamintit în recursurile sale în faţa Comisiei. 16 şi 18). 12. 12 şi 14). diverse circumstanţe cu privire la aflarea sa la Viena şi că era de natură să contracareze în el orice tentativă de fugă. paragraful 16) şi chiar când propunerea de cauţiune a fost majorată de avocatul său. Neumeister a propus o garanţie bancară de 200 000 sau în cel mai rău caz 250 000 şilingi (expunerea motivelor. pot însoţi liberarea provizorie pentru a diminua riscurile pe care le prezintă. alte legături cu ţara în care este urmărit. expunerea faptelor. propunerea unei garanţii bancare nu putea fi luată în considerare („indiskutabel”.

Importanţa sa trebuie deci să fie apreciată în principal în raport cu persoana în cauză. Dacă principiul punerii în libertate subordonat unei garanţii a putut fi admis. Curtea notează că învinuirea lui Neumeister a avut loc la 23 februarie 1961. 1 750 000 şilingi. Perioada care trebuie luată în considerare pentru a verifica respectarea prevederilor menţionate începe din ziua când o persoană este acuzată. 70 . 16. şi va fi la fel pentru Curte precum s-a constatat deja în hotărârea „Lawless” din 1 iulie 1961 (Publicaţiile Curţii. Articolul 6 prevede. pag. dacă faptele de care ea este sesizată cu o cerere nu scoate în evidenţă alte încălcări ale Convenţiei decât cele denunţate în cerere. cu persoanele chemate să servească drept cauţiune şi într-un cuvânt drept încredere că perspectiva pierderii de cauţiune sau de executare a cauţiunilor în cazul în care el nu se va înfăţişa la audiere va acţiona asupra lui ca o stopare suficientă pentru a înlătura orice încercare de fugă.. Seria A. pentru a fi în final diminuat.. la 3 iunie 1964. 6-1) din Convenţie. cu resursele sale. într-un termen rezonabil a cauzei sale. asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”. 5-3) din Convenţie. Cu privire la chestiunea dacă procedura de anchetă în privinţa lui Neumeister a depăşit limita termenului rezonabil prevăzut de articolul 6 § 1 (art. acest termen fiind inclus în sensul Convenţiei. care va hotărî. 14. 17. însă prezenţa învinuitului la audiere. 6-1) fiind în mod expres vizat în documentul depus de reclamant în iulie 1963 (expunerea faptelor. în paragraful 1 (art. paragrafele 28 şi 30). Garanţia prevăzută de această dispoziţie are obiectul de a asigura nu repararea prejudiciului. cu legăturile. Curtea constată că menţinerea în detenţie provizorie a lui Neumeister până la 16 septembrie 1964 a constituit o încălcare a articolului 5 § 3 (art. paragraful 40).. B. Este totuşi suspicios faptul că chestiunea a fost discutată în speţă. de către o instanţă.. că „orice persoană are dreptul la judecarea . la fel ca şi Comisia. Desigur că este aşa. Curtea. fiind sesizată de ansamblul procedurii desfăşurate în privinţa învinuirii lui Neumeister din momentul învinuirii lui. consideră că trebuie să examineze. Articolul 6 § 1 (art. dacă faptele cauzei scot sau nu în evidenţă o încălcare a articolului 6 § 1 (art. 6-1). În orice caz. 5-3) din Convenţie.. 6-1).. în exclusivitate în funcţie de importanţa prejudiciului pe care această cauţiune cerută a fost l-a stabilit succesiv la 2 milioane şilingi.NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ puţin pe măsură ce aceste oferte se apropiau de suma care putea fi în mod rezonabil considerată suficientă pentru a asigura înfăţişarea reclamantului la audiere. 18. 1960-61. 60. Această preocupare de a determina mărimea garanţiei care trebuie depusă de deţinut în exclusivitate în funcţie de suma prejudiciului de care este învinuit nu pare a fi în conformitate cu articolul 5 § 3 (art. Comisia a exprimat părerea că ea este în drept de a cerceta. 15. Pentru aceste motive. chiar din oficiu. în caz contrar nu ar fi posibil de statuat asupra temeiniciei acuzăţiei. la o cauţiune de un milion de şilingi pe care de altfel interesatul a fost în stare să o depună doar la 16 septembrie.

anchetarea 71 . de fapt. examinarea notei stabilite de Guvernul austriac cu privire la activităţile judecătorului de instrucţie de la 12 iulie 1962 până la 4 noiembrie 1963. Curtea nu crede. în special imputa organelor judiciare austriece dificultăţile întâmpinate de ele în străinătate pentru a obţine executarea numeroaselor comisii rogatorii (argumentele Guvernului. Curtea nu consideră totuşi ca aceşti diverşi indici sunt suficienţi pentru a face concluzia în speţă cu privire la o depăşire a termenului rezonabil prevăzut de articolul 6 § 1 (art. este cu siguranţă dezamăgitor faptul că procesul s-a deschis doar la 9 noiembrie 1964. după ce s-a întrunit mai multe luni. Este cert. ceea ce înseamnă că o jurisdicţie de recurs va lua o decizie prin care se va pronunţa asupra temeiniciei acuzaţiei. că dosarul lui Neumeister prezenta o complexitate cu totul specială din cauza circumstanţelor menţionate anterior (expunerea faptelor. nu au avut loc nici interogări. adică la un an după terminarea anchetei. însă o decizie din 18 iunie 1965 a dispus acţiuni suplimentare de anchetă şi procesul s-a reluat la 4 decembrie 1967. Nu numai că pe parcursul acestor cincisprezece luni. pe de altă parte. 6-1). paragraful 25 in fine). Neumeister s-a înfăţişat în faţa judecătorului care examina cazul în fond la 9 noiembrie 1964. 21. În speţă nu a fost judecat cazul în fond. 6-1) din Convenţie. Aşteptarea lor explică fără îndoială amânarea terminării anchetei în timp ce în Austria nu mai erau acţiuni de anchetă care trebuiau îndeplinite. să dispună acţiuni suplimentare de anchetă care nu au fost toate provocate de depoziţiile învinuitului Huber. să presupunem că aceasta era posibil din punct de vedere legal. nici un martor şi nu a îndeplinit nici o oarecare altă obligaţiune. nici confruntări serioase cu coinculpatul ale cărui depoziţii ar fi provocat cea de-a doua arestare a sa. însă nimic nu indica că o astfel de disjungere ar fi fost compatibilă în speţă cu o bună administrare a justiţiei (argumentele Guvernului. 6-1). Nu s-ar putea. că desfăşurarea anchetei ar fi fost mai rapidă dacă. paragraful 20). Faptul că mai mult de şapte ani s-au scurs deja de la învinuire fără să se fi statuat asupra temeiniciei acuzaţiei printr-o sentinţă de condamnare sau de achitare este cert o durată excepţională care va trebui. Articolul 6 § 1 (art. după cum a menţionat deja Curtea (paragraful 8). să fie considerată că a depăşit termenul rezonabil prevăzut de articolul 6 § 1 (art. provoacă nelinişti serioase. care a rămas liniştit până la proces. judecătorul nu a interogat nici unul dintre numeroşii coinculpaţi. în majoritatea cazurilor. dar în perioada cuprinsă între 24 iunie 1963 şi 18 septembrie a aceluiaşi an. data terminării anchetei (Anexa IV la raportul Comisiei). paragraful 24).Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 19. Pe de altă parte. 6-1) indică pe de altă parte drept termen final judecata care va statua asupra temeiniciei acuzaţiei. 20. Desfăşurarea anchetei ar fi fost probabil accelerată dacă cazul reclamantului ar fi fost disjungată de cea a coinculpaţilor săi. Este de la sine înţeles că nici aceste date nu pot fi admise ca fiind termenul final al perioadei căreea i se aplică articolul 6 § 1 (art. şi mai mult ca atât după o anchetă atât de îndelungată jurisdicţia de judecată a trebuit. În fine.

paragraful 19). Unii membri ai Comisiei s-au pronunţat în favoarea tezei contrare exprimând opinia că astfel de cereri se refereau la „drepturile şi obligaţiunile cu caracter civil” şi că orice cauză cu privire la contestarea acestor drepturi trebuia. C. 23. în sistemul de procedură penală în vigoare pe continentul european. numeroase alte cauze care i-ar fi numerit după această dată ar fi fost încredinţate altor magistraţi (argumentele Guvernului. Argumentul nu pare a fi fondat. ceea ce este în mod vădit străin recursurilor în cauză. articolul 6 § 1 (art. În fine. Mai trebuie de subliniat că preocupările pentru operativitate nu pot scuti magistraţii care. 22. Deci. 6-1). căreea Comisia a căutat. care e cuprins între noţiunea de proces echitabil (fair trial) prevăzut de articolul 6 § 1 (art. să stabilească limitele. Curtea ar putea admite că acest fapt este contrar principiului egalităţii armelor pe care Comisia l-a declarat la justa valoare. iar Guvernul austriac nu a contestat. Nu s-ar putea de considerat că prima cerinţă se aplică examinării cererilor de eliberare fără a admite că se va proceda la fel în cea de-a doua. publicitatea în acest domeniu nu ar răspunde în interesul inculpaţilor care este în general compromis. Reclamantul a relevat. de mai multe ori. că deciziile cu privire la detenţia preventivă au fost pronunţate după ce procurorul a fost audiat în lipsa reclamantului şi a avocatului său cu privire la cererea scrisă prezentată de ei. Ea relevează de altfel că dacă judecătorul din birou nu a putut fi eliberat de cauzele fiscale de care era responsabil până în 1959. 6-1). Pe lângă aceasta. sunt responsabili de anchetă sau de desfăşurarea procesului. în numeroase decizii şi avize. este clar că întârzierile survenite în deschiderea şi redeschiderea dezbaterilor au fost cauzate în mare parte de necesitatea de a permite avocaţilor. în termenii articolului 6 § 1 (art.NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ cazului ar fi fost încredinţată la mai mulţi magistraţi. sau eventual ambele articole combinate. 24. Cu privire la chestiunea dacă a fost încălcat principiul egalităţii armelor la examinarea cererilor de liberare a lui Neumeister şi dacă în rezultat a fost încălcat articolul 5 § 4 (art. să fie audiaţi în mod echitabil. părţilor şi magistraţilor din sistemul judiciar să ia cunoştinţă cu un dosar din douăzeci şi unu de volume de aproximativ cinci sute de pagini fiecare şi dintr-o cantitate apreciabilă de documente anexate (expunerea faptelor. paragraful 25). Curtea nu consideră totuşi că acest principiu este aplicabil la examinarea cererilor de liberare provizorie. trebuie de notat că recursurile cu privire la detenţia preventivă aparţin în mod incontestabil domeniului legii penale şi că textul dispoziţiei invocate a limitat în mod direct exigenţa unui proces echitabil la examinarea temeiniciei învinuirii. 6-1). 5-4) sau articolul 6 § 1 (art. 6-1) nu se limitează să necesite judecarea cauzei în mod echitabil. nu s-ar putea justifica aplicarea principiului egalităţii armelor în recursurile îndreptate împotriva detenţiilor preventive invocând articolul 5 72 . el cere de asemenera ca ea să fie publică. Făcând abstracţie de forţa excesivă pe care el o atribuie noţiunii de „drepturi cu caracter civil”. Cu atât mai mult. de a lua orice măsură care ar face lumina asupra temeiniciei sau netemeiniciei acuzaţiei (Grundsatz der amtswegigen Wahrheitserforschung).

-A. consideră că a fost încălcat articolul 6 § 1 (art. 6-1). 5-3) din Convenţie. O procedură scrisă completă sau dezbaterile contradictorii pentru examinarea recursurilor ar fi o sursă de întârzieri care este important să fie evitate în această materie. nici articolului 6 § 1 (art. nici articolul 6 § 1 (art. în unanimitate. Holmbäck şi M. dispoziţia litigioasă prevede de asemenea că trebuie să se statueze într-un termen scurt cu privire la astfel de recursuri (în textul englez găsim un termen încă mai expresiv „speedily”). Semnat: H. Susţine. adică să fie independente de puterea executivă la fel ca şi părţile în cauză. cu cinci voturi contra două. 1. Acest termen implică doar faptul ca autorităţile chemate să statueze trebuie să aibă un caracter judiciar. o încălcare a obligaţiunilor care decurg din Convenţie. 51-2) din Convenţie şi 50 § 2 (art. 2.-A. Susţine. Neumeister. Aceasta indică clar care trebuie să fie în speţă preocuparea dominantă. CURTEA.Rolin Preşedinte Din partea Grefierului Semnat: M. Parafat: M. 6-1) din Convenţie în ceea ce priveşte durata urmăririi penale în privinţa reclamantului. o mie nouă sute şaizeci şi opt. că procedura aplicată de jurisdicţiile austriece la examinarea cererilor de liberare provizorie ale reclamantului nu a contravenit nici articolului 5 § 4 (art. Curtea constată. el nu se raportează în nici un fel la procedura care trebuie urmată. în consecinţă. 50-2) din Regulamentul Curţii. impunând deschiderea unor astfel de recursuri. Parafat: H. 25. 3.E 73 . Susţine. în ceea ce priveşte procedura aplicată la examinarea cererilor de liberare provizorie depuse de F. 6-1) din Convenţie. că nu a fost încălcat articolul 5 § 4 (art. pentru aceste motive. Susţine. 5-4) care. 4.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ § 4 (art. la douăzeci şi şapte iunie. 6-1) în ceea ce priveşte durata urmăririi penale efectuată în privinţa reclamantului. cu privire la unul din cele trei puncte litigioase. Eissen (Grefier adjunct) Dnii A. în unanimitate. la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. textul francez fiind doar autentic. Invocând drepturile care le sunt conferite în baza articolelor 51 § 2 (art. DIN ACESTE CONSIDERENTE. că a fost încălcat articolul 5 § 3 (art.Zekia. 5-4) din Convenţie.5-4).R. că faptele cauzei denotă din partea Republicii Austria. judecători. Redactată în franceză şi engleză. ei anexează la prezenta hotărâre expunerea opiniilor lor disidente. cere ca ele să fie aduse în faţa unei „instanţe”. că nu a fost încălcat articolul 6 § 1 (art. Mai mult ca atât.

faptele reproşate învinuitului fiind în principal aceleaşi ca şi cele care motivase învinuirea iniţială. procesul a fost amânat iar cauza a fost retrimisă judecătorului de instrucţiune. Prima perioadă a început la 24 februarie 1961. Escrocheria se referea la mai multe milioane de şilingi. La 18 iunie 1965. ZEKIA (Traducere) Imi este imposibil să urmez eminenţii mei colegi când ei fac concluzia că în cauza Neumeister nu a fost. În pofida faptului că ancheta s-a terminat la 4 noiembrie 1963. prin urmare eu împărtăşesc avizul Comisiei (raportul din 27 mai 1966. Mai mult de şapte ani s-au scurs de la învinuirea iniţială a lui Neumeister iar el nu a fost încă condamnat sau achitat. informaţiile prezentate Curţii nu permit formularea unei opinii cu privire la punctul de a şti dacă această întârziere suplimentară implică şi ea o încălcare a articolului 6 § 1 (art. încălcat articolul 6 § 1 (art. 6-1) a fost respectat sau nu în cauza Neumeister a început la 23 februarie 1961. de escrocherie în sensul articolelor pertinente din Codul penal austriac. Procesul a fost reluat în faţa instanţei la 4 decembrie 1967. şase voturi. Reclamantul a fost menţinut în detenţie în două reprize timp de doi ani. sunt expuse în hotărârea deja făcută de Curte. contra şase) potrivit căruia a fost o încălcare a articolului 6 § 1 (art. la 23 februarie 1961. patru luni şi douăzeci şi unu de zile în total. din partea autorităţilor austriece. această peroadă a durat deci mai mult de trei ani şi opt luni. procesul a început doar la 9 noiembrie 1964. 6-1) din Convenţie. El a fost reluat la 4 noiembrie 1967. Faptele. Eu îmi propun să estimez pe scurt motivele dezacordului meu. 6-1) din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului. şi s-a terminat la 12 mai a aceluiaşi an. adică a doua zi după învinuire. iar organele responsabile de anchetă se pare că au lăsat lucrurile în voia lor timp de cincisprezece luni până la 1 noiembrie 1963. inclusiv votul preponderent al preşedintelui. Procesul de judecată a început la 9 noiembrie 1964. Nu voi reveni la aceasta.NEUMEISTER contra AUSTRIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ OPINIA DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR A. însă dezbaterile nu s-au terminat încă. 6-1). argumentele şi concluziile. dată la care reclamantul a fost eliberat pe cauţiune. OPINIA DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR M. 74 . 6-1) din Convenţie. inclusiv cele care au legătură cu articolul 6 § 1 (art. Neumeister a fost învinuit. HOLMBÄCK (Traducere) Astfel precum a constatat Curtea în hotărârea sa. şi a fost dispus sine die pentru anchetă suplimentară după mai multe luni de şedinţe. Cea de-a doua a durat de la 12 iulie 1962 până la 16 septembrie 1964. Dezbaterile s-au început în speţă la 9 noiembrie 1964. perioada care trebuie luată în considerare pentru a verifica dacă termenul rezonabil vizat în articolul 6 § 1 (art. Această perioadă a fost prea lungă după părerea mea şi. După părerea mea.

şi cuvintele „este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”. încă necunoscută. Într-o societate democratică. nelinişte şi grijă. Este vorba fără îndoială despre o cauză deosebit de complicată care a cerut anchete îndelungi şi o amplă procedură destinată să obţină probe în străinătate. 6-1). iar administrarea justiţiei cere acest lucru. nu mă pot convinge – chiar ţinând cont într-o anumită măsură de tergiversările cauzate de aceste anchete lungi şi de către dificultăţile pe care le-au avut la colectarea probelor .Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ În termenii articolului 6 § 1 (art. în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale. în ignoranţa a ceea ce se va întâmpla cu el. ca orice instanţă să se străduie să stabilească adevărul şi numai adevărul. O serie de infracţiuni sunt imputate reclamantului iar un anumit număr de persoane sunt implicate.că poate fi considerată ca fiind compatibilă cu litera şi spiritul articolului 6 § 1 (art. mai mult de şapte ani. 6-2) dispune că ”Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. în incertitudine. însă o procedură cu un asemenea final provoacă multe discuţii dacă ea este însoţită de tergiversări extreme. „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil. menţionat mai sus.” Cel de-al doilea paragraf al aceluiaşi articol (art. 6-1) din Convenţie. pe care o găsim în primul paragraf al articolului 6 (art. nu am nici un dubiu că autorităţile austriece au încălcat în speţă articolul 6 § 1 (art. 75 . Ar fi mai bine.” Expresia „într-un termen rezonabil”. a încheierii procesului. 6-1). chiar dacă serveşte sau nu justiţia. termenul mare care s-a scurs între învinuirea iniţială a lui Neumeister şi data. care sunt specificate în cel de-al doilea. 6-1) în cauză. Prin urmare. constitue după părerea mea o pură încălcare a dreptului care îi este garantat de articolul 6 § 1 (art. în special în cauza penală. Este cu certitudine de dorit. din Convenţie. de a lua o decizie în favoarea interesatului dacă există un dubiu în spiritul Curţii. cu suferinţele care rezultă de aici pentru el şi pentru familie în viaţa profesională şi socială. în asemenea cazuri. 6-1). nu sunt cu siguranţă lipsite de forţă practică. fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. faptul de a menţine un om. de către o instanţă independentă şi imparţială. fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. instituită de lege. În pofida dificultăţilor întâlnite în pregătirea şi prezentarea cauzei. care va hotărî.

LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 76 .

Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) şi de Guvernul Confederaţiei Elveţiene („Guvern”). R. Matscher. dar numai pentru cauzele deferite Curţii după această dată. adoptată la această ultimă dată: PROCEDURA 1. 8660/79) HOTĂRÂRE 25 martie 1983 În cauza Minelli. într-o cameră compusă din următorul complet: Dl dna Dnii G. Gölcüklü. 77 . 1 Nota Grefei: În versiunea regulamentului aplicabil la instituirea procedurii. Lagergren. F. de asemenea dl M. Eissen. Macdonald. dl Ludwig Minelli. F. şi. în conformitate cu articolul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul Curţii1. după ce au deliberat cu uşile închise. G. Wiarda.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ MINELLI contra ELVEŢIEI (Cererea nr. C. la 19 octombrie 1982 şi la 21 februarie 1983. grefier şi dl Pertzold. 8660/79) introdusă contra acestui stat. Bindschedler-Robert. grefier adjunct. pronunţă următoarea hotărâre.-A. preşedinte. D. Versiune revizuită a regulamentului Curţii a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983. a sesizat Comisia la 20 iunie 1979 în temeiul articolului 25 din Convenţie. cu care un cetăţean elveţian. La origine se află cererea (nr. Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită. Russo.

Oficiul Federal al Justiţiei Serviciul Consiliului Europei agent R. profesor. judecător ales din partea Elveţiei (articolul 43 din Convenţie) şi dl G.MINELLI contra ELVEŢIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 2. Frowein. S-au înfăţişat: – din partea Guvernului dl Dl dl O. La 22 octombrie 1981. preşedintele a fixat pentru 26 octombrie 1982 data deschiderii procedurii orale după consultarea opiniei agentului guvernamental şi a delegatului Comisiei prin intermediul grefierului. pe ceilalţi cinci membri şi anume. Gölcüklü. preşedintele a decis că agentul guvernamental urmează să-şi depună memoriul până la 15 februarie 1982.-E. la data de 26 octombrie 1982 a avut loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. La 26 noiembrie. iar cea de-a doua la articolele 45. Russo (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 1 din regulament). dl M. pe agentul guvernamental („Guvernul”) şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii. dl F. J. Hauser. 3. consilier – din partea Comisiei dl 78 delegat . La 22 iunie. Ambele au drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 6 § 2. Bindschedler-Robert. Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare. prin tragere la sorţi. acesta din urmă i-a desemnat. Cea dintâi face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia Confederaţiei Elveţiene de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). Printr-o ordonanţă din 6 octombrie 1982. grefierul a primit memoriul Guvernului. dl L. preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 (b) din regulamentul Curţii). La 22 februarie. 47 şi 48. Camera se constituie de plin drept din dna D. care au fost recepţionate de grefă la date diferite. în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament). Universitatea din Zürich B. Zekia. i-a consultat. În conformitate cu decizia preşedintelui. în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi articolului 47. dl J. Wiarda. prin intermediul grefierului. Cererea Comisiei şi cererea Guvernului au fost depuse la grefa Curţii. la care delegatul ar putea să răspundă în scris în termen de două luni de la data transmiterii memoriului Guvernului de grefă. în prezenţa grefierului. Domnul Wiarda. 4. 6. Jacot-Guillarmod. 5. În prealabil. Pettiti şi dl C. La 5 mai. Oficiul Federal al Justiţiei. Cremona. preşedintele le-a solicitat Guvernului şi Comisiei să furnizeze anumite documente. respectiv la 13 şi 15 octombrie 1981. secretarul Comisiei a notificat grefierul că delegatul îşi va prezenta observaţiile la audiere. Münger.

El locuieşte în Forch. Macdonald. La 27 ianuarie 1972. dl. el a publicat în ziarul “National Zeitung”. la 28 iunie. Matscher şi R. care din considerente de competenţă. Pettiti. i-au înlocuit pe dl M.-E. Autorul articolului reclama percheziţionarea domiciliului directorului. Plângerea împotriva dlui Minelli a fost depusă la tribunalul circumscripţiei Uster (Bezirksgericht) la data de 29 februarie 1972. 7. 9. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 8. Şase zile mai devreme. autorităţile vizate au emis o decizie de achitare la 10 mai 1972. judecătorul de instrucţie a interogat părţile în prezenţa avocaţilor. un articol care acuza de escrocherie societatea Télé-Répertoire şi directorului acesteia. utilizarea unui astfel de procedeu putea crea impresia că era vorba de un serviciu obişnuit furnizat de către administraţia poştei elveţiene. reclamant. părţile au prezentat mai multe documente. Dl Fust s-a plâns că în scopul sporirii vânzărilor unui repertoriu de telefon. dl Vass. dl F. şi 24 § 1 din regulament). Urmare a audierii depoziţiilor dlui Minelli din 10 februarie. Cremona şi dl L. 10. la 3 iulie 1974. Zekia. tribunalul districtului Uster a suspendat procedura la solicitarea dlui Vass până la epuizarea procedurii instituite în privinţa dlui Fust. dl Minelli a înaintat parchetului districtului Uster (Bezirksanwaltschaft) o plângere. invocând defăimarea prin intermediul presei. Anterior.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ dl L. birourilor şi altor localuri. Minelli. el a solicitat audierea unor martori. Reclamantul s-a născut în 1932 şi este cetăţean elveţian. dl Kuhn. un cotidian din Basel care nu se mai publică. din regulamentul Curţii) Curtea a audiat declaraţiile şi răspunsurile la întrebările sale date de părţi. În opinia lui. reprezentantul reclamantului. şi în cazul unor rezultate pozitive. La 6 iunie. 79 . a fost remisă autorităţilor din Ticino. asista delegatul (articolul 29 § 1. a furnizat anumite documente şi a solicitat prezentarea probelor. ÎN FAPT I. ceea ce a cauzat o datorie care trebuia achitată în acelaşi fel ca şi o factură pentru o publicaţie periodică. În cadrul deliberărilor din 21 februarie 1983. ziaristul cotidianului “Blick”. judecători supleanţi. a doua frază. care a fost publicat în ediţia din 19 ianuarie 1972 a cotidianului “Blick”. societatea în cauză utiliza formulare de subscriere (Einzahlungsscheine) care se asemănau cu notele de plată pentru serviciile telefonice. Asociaţia Télé Répertoire şi dl Vass au înaintat o plângere împotriva ambilor ziarişti. cantonul Zürich şi este de profesie jurnalist. Cu toate acestea. Faptele relatate de reclamant deja au constituit subiectul unui articol realizat de un alt ziarist. dl Fust. Lagergren. care nu au putut participa la examinarea cauzei (articolele 22 § 1. dl G. Pe parcursul audierilor. plasarea sub arest a acestuia.

după pronunţarea hotărârii la 6 ianuarie era deja prea târziu să se ţină dezbaterile la data prevăzută iniţial. şi anume suma de 374 DF din suma totală de 562 SF. ulterior. în consecinţă. potrivit căreia dl Fust a fost condamnat la plata unei amenzi în cuantum de 200 SF şi la achitarea unei sume de aproximativ 1 400 SF pentru costurile de judecată împreună cu compensaţia în sumă de 1 400 SF. La 22 august 1975. Curtea de juraţi a invitat părţile să-şi prezinte concluziile cu privire la repartizarea cheltuielilor. dl Vass a solicitat în mod formal ca procedura împotriva dlui Minelli să fie redeschisă. la 21 ianuarie 1976. a fost însoţită de numeroase schimbări procedurale şi a dus la adoptarea unei hotărâri de prima cameră penală a “Tribunalului suprem” (Obergericht) a cantonului Zürich la 2 septembrie 1975. Totuşi. paragraful 17 infra). La 19 noiembrie 1975. înaintea pronunţării acestei hotărâri. care urma a fi achitată fiecărui reclamant. La 6 noiembrie 1975. reclamantul a depus un recurs de drept public împotriva acestei decizii. potrivit căruia partea care a pierdut trebuie să suporte cheltuielile de judecată şi să plătească celelaltei părţi o compensaţie pentru cheltuielile suportate de ea. 12. În opinia Guvernului. tribunalul districtului Uster s-a desesizat la 1 octombrie 1975. ţinând cont de faptul că perioada limită “absolută” (paragraful 17 infra) expira în curând. Decizia cu privire la acest punct s-a bazat pe dispoziţiile articolului 293 din Codul de procedură penală în vigoare în Zürich. De asemenea.MINELLI contra ELVEŢIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ Procedura din urmă. Dl Minelli a solicitat de asemenea Curţii cu juraţi accesul la anumite probe. La 12 mai 1976. 13. 80 . Dl Kuhn a răspuns afirmativ şi. Ea a decis că dl Minelli trebuie să suporte două treimi din cheltuielile de judecată (Kosten der Untersuchung und des gerichtlinchen Verfahrens). avocatului dlui Vass că audierile vor avea loc între 19 şi 21 ianuarie 1976. instanţa a dispus achitarea din partea reclamantului a unei compensaţii în cuantum de 600 SF din 3. soldul urma a fi achitat de reclamanţii în acţiunea civilă. camera de acuzare (Anklagekammer) a Tribunalului suprem din Zürich a declarat plângerea admisibilă şi a ordonat deferirea cauzei Curţii de juraţi a cantonului Zürich (Geschworenengericht) (articolul 305 din Codul de procedură penală în vigoare în Zürich). tribunalul a admis cererea şi a solicitat dlui Minelli să precizeze dacă solicita audierea cauzei sale în faţa unei curţi de juraţi. La 24 noiembrie 1975. camera Curţii de juraţi a cantonului Zürich (Gerichtshof des Geschworenengerichts) a decis că nu poate audia plângerea (Nichtzulassung der Anklage) împotriva reclamantului pentru motivul că perioada limită “absolută” de patru ani a expirat la 27 ianuarie 1976 (articolele 72 şi 178 din Codul penal elveţian. subliniind perioada limită prevăzută de lege. declanşată la 28 februarie 1972. 600 SF reclamate pentru cheltuielile suportate în favoarea reclamanţilor. grefa Curţii de juraţi i-a comunicat prin telefon dlui Weber. 11. amânate până la pronunţarea hotărârii tribunalului federal. La 12 septembrie 1975. Ambele părţi şi-au prezentat concluziile în scris. care a fost respins de către tribunalul federal la 6 ianuarie 1976. cu excepţia unor circumstanţe speciale care justifică o abatere de la regulă.

dar nu avea dreptul să-i acuze în public de escrocherie într-o manieră atât de flagrantă. După recapitularea hotărârii şi citarea unor extrase vaste. Această concluzie este cauzată în mod obligatoriu de faptul că procedura privind escrocheria. la fel ca şi reclamanţii în acţiunea civilă că cauza este similară cu cea la care se face trimitere. intentată împotriva dlui Vass în baza plângerii formulate de către acuzat la cantonul Ticino. În opinia Camerei. pentru defăimare. Dat fiind că articolul 293 din Codul de procedură penală autorizează tribunalul de a lua în consideraţie “circumstanţele speciale”. precitată. acuzatul aparent nu depunea nici un efort pentru a verifica acuzaţiile sale. camera a declarat următoarele (traducere din germană în franceză efectuată de Guvern): “Se poate admite.. Neglijând datoria de a obţine informaţii mai exacte cu privire la reclamanţii în acţiunea civilă. potrivit declaraţiei lui. Faptul că formularele de subscriere erau 81 . articolul semnat de F. el trebuia să fi fost conştient de măsurile luate de către aceştia în vederea excluderii oricărui risc de confuzie. aceasta este valabil şi în cazul în care acţiunea penală a fost suspendată din cauza prescripţiei. este semnificativ de a cunoaşte la momentul repartizării cheltuielilor ce hotărâre ar fi fost adoptată de către tribunal în cazul responsabilităţii penale sau supravieţuirii acuzatului. potrivit declaraţiilor reclamantului. a adus mai multe acuzaţii serioase împotriva reclamanţilor în acţiunea civilă. susţinând existenţa fraudei în speţă şi reclamând plasarea dlui Vass în detenţie preventivă. în cazurile care se sfârşesc cu achitare (Freisprunch) datorită lipsei de responsabilitate penală sau cu o decizie de încetare a procedurii (Eistellung) în rezultatul decesului acuzatului. el a găsit pe verso o notiţă imprimată “care lăsa să se înţeleagă într-o manieră indirectă că obiectul facturii era plata pentru înscrierea cu caractere grase într-o repertoriu telefonic” (ref. Câteva zile mai târziu. Examinând mai atent formularul. Achitarea s-a bazat pe absenţa faptelor care ar fi putut demonstra existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de escrocherie (ref. el nu i-a contactat în prealabil nici pe dl Vass sau pe compania acestuia. 5/20 şi 21). dl Minelli. aceste circumstanţe includ faptul că reclamanţii în acţiunea civilă au contribuit prin comportamentul său la declanşarea procedurii. 5/26 pagina 4). deoarece faptele păreau a fi suficient de clare (ref. După cum a afirmat Curtea de Casare a cantonului Zürich în decizia sa nepublicată din 2 aprilie 1973. însăşi Minelli a formulat acuzaţiile în cauză cu scopul de a provoca intervenţia autorităţile poştale. Cu toate că a procedat astfel. camera a făcut trimitere la jurisprudenţa instanţelor de judecată din Zürich potrivit căreia. Aceasta ar fi fost posibil dacă Curţii de juraţi i s-ar fi solicitat să adopte o decizie asupra fondului acuzaţiei. Camera a făcut trimitere la hotărârea (care atunci a devenit definitivă) pronunţată de Tribunalul suprem la 2 septembrie 1975 în cauza ziaristului Fust (paragraful 10 supra). ei nu au putut obţine condamnarea reclamantului. a apărut în revista ‘Blick’. În comparaţie cu F. Totuşi. De fapt. acuzatul a comis o încălcare a obligaţiei de vigilenţă. el nu a fost indus în eroare.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Camera Curţii de juraţi a cantonului Zürich a stabilit că în speţă partea în pierdere erau reclamanţii în acţiune civilă: în rezultatul prescripţiei. 5/28). După obţinerea informaţiei în cauză. Pentru a stabili care ar fi fost rezultatul urmăririi în judecată în absenţa prescripţiei. s-a dispus ca costurile de judecată să fie achitate de stat. în sensul articolului 189 din Codul de procedură penală. aceasta înseamnă că el trebuie să ţină cont de toate circumstanţele relevante la adoptarea deciziei cu privire la repartizarea costurilor. Dl Minelli a fost ţinta campanii de publicitate a reclamanţilor în acţiunea civilă când în ianuarie 1972 a primit de la compania Télé-Répertoire Editions Vass un formular de subscriere tipărit. În continuare. “obligaţia de a suporta costurile şi cheltuielile” trebuie în astfel de circumstanţe să “depindă de hotărârea care ar fi fost adoptată în lipsa prescripţiei”. s-a încheiat cu achitare (10 mai 1972). Camera a adăugat că costurile unei proceduri penale private nu pot fi suportate de stat şi că în conformitate cu practica constantă în materie nu este cazul să se procedeze la o instrucţiune suplimentară. reclamantul putea fi condamnat de defăimare în cazul în care procedura în cauză nu ar fi fost încetată din cauza prescripţiei. De fapt. el putea cel mult să-şi exprime dezacordul vizavi de metodele utilizate. şi anume în ceea ce priveşte procedura în faţa tribunalului cantonal împotriva ziaristului F. Cu toate acestea. Argumentele aduse de acuzat împotriva acestei decizii nu pot fi examinate în continuare în cadrul prezentei proceduri.

nu se poate admite că ea s-ar extinde asupra stabilirii adevărului într-un proces penal în defăimare. bazându-se pe dispoziţiile articolului 6 § 2 (art. Respectiv. reacţia acuzatului a fost provocată de reclamanţii în acţiunea civilă. Potrivit Curţii de Casare. La 26 iulie 1976. considerată inadecvată. în mod sporadic. de asemenea. sfera de aplicare a articolului 6 § 2 (art. atacul lui a fost excesiv. comportamentul reclamanţilor în acţiunea civilă a constituit motivul pentru care acuzatul a notificat autorităţile publice şi cele competente despre practicile lor comerciale condamnabile.MINELLI contra ELVEŢIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ trimise fără plicuri până la sfârşitul anului 1971 şi. Practicile comerciale ale reclamanţilor în acţiunea civilă. Prin urmare. Respectiv. La 1 noiembrie 1976 dl Minelli a sesizat tribunalul federal printr-un recurs de drept public. Pe de altă parte. Mai mult decât atât. camera Curţii de juraţi nu a încălcat această dispoziţie prin adoptarea concluziei în absenţa probelor (beweisverfahren). 6-2) din Convenţie. în special. Nu se poate presupune că scopul urmărit de Convenţie era de a schimba astfel (umwälzen) dreptul penal în vigoare în Statele Contractante. cu excepţia existenţei unor motive de a crede că afirmaţiile lui erau adevărate..). Curtea de Casare a ordonat reclamantului să plătească 251 SF cu titlu de cheltuieli de judecată şi o compensaţie reclamanţilor în acţiunea civilă pentru cheltuielile suportate. dl Kuhn a formulat în numele dlui Minelli o cerere de a anula această decizie (Nichtigkeitsbeschwerde). 6-2) nu era foarte clar. cu alte cuvinte. Geerk contra 82 . bazându-se. preşedintele Tribunalului a suspendat procedura pe motiv că Comisia Europeană a Drepturilor Omului era sesizată cu diferite cauze care abordau chestiuni similare (cererile nr. Curtea a notat că era cert faptul că publicaţia în cauză avea un caracter defăimător. 6-2) nu poate fi interpretat astfel încât buna credinţă a unei persoane acuzate pentru defăimare să fie prezumată până la demonstrarea contrariului. reclamantul nu putea evita condamnarea în cazul în care procedura nu ar fi fost încetată din cauza prescripţiei. 15. articolul 6 § 2 (art. reclamanţii în acţiunea civilă trebuie să demonstreze voinţa rea a inculpatului. Pentru acest motiv. 6281/73 şi 6650/74. pe parcursul anului 1972 i-ar fi putut provoca acuzatului impresia că reclamanţii în acţiune civilă urmăreau scopul de a crea o stare de confuzie sau cel puţin au neglijat acest aspect. 6-2) din Convenţie. Neubecker şi Liebig contra Republicii Germania. cu toate acestea. Cheltuielile suportate de părţi trebuie fixate în aceleiaşi proporţii. articolul care a constituit obiectul plângerii ar fi cauzat probabil condamnarea acuzatului. Prin urmare.. dispunerea achitării de către reclamant a două treimi din costurile de judecată şi de reclamanţii în acţiunea civilă a unei treimi este justificată. pornind de la suma totală de 3 600 franci (. care a fost introdus în numele lui de către dl Kuhn. la solicitarea reclamantului. Combinarea ofertei cu factura în formularul distribuit trebuie. 7640/76. Curtea de Casare a cantonului Zürich (Kassationsgericht) a respins această cerere la 30 septembrie 1976. camera Curţii de juraţi a stabilit că această situaţie nu era valabilă în cazul de faţă. care deja fusese denunţate în public. Respectiv. La 5 ianuarie 1977. că dl Minelli nu a reuşit să demonstreze autenticitatea acuzaţiilor sale împotriva reclamanţilor în acţiunea civilă. într-adevăr constituiau cauza publicării articolului în cauză.” 14. fapt care a fost deja subliniat de Tribunalul suprem în hotărârea sa. cererea nr. pe articolul 6 § 2 (art. Ea a tratat prezumţia de nevinovăţie ca o normă de probare. trebuie să se presupună că dacă procedura nu ar fi fost încheiată din cauza prescripţiei. depăşind în mod evident limitele permise. Chiar dacă acuzatul a acţionat cu un scop specific.

Reclamantul nu a înaintat nici o plângere în această privinţă. motivele echităţii ar putea impune necesitatea de a ţine cont la adoptarea unei decizii cu privire la costuri de rezultatul probabil al procedurii în absenţa unui astfel de obstacol. dar o decizie care a lăsat deschisă spre dezbatere întrebarea culpabilităţii (respingere sau neadmitere). camera Curţii de juraţi a ajuns la concluzia. Cu toate acestea. dar o estimare a rezultatului posibil al procedurii (“Würdigung der Prozesschancen”). Prin urmare. Decizia de a achita costurile nu trebuia considerată ca fiind echivalentă unei condamnări penale. De asemenea. care parte ar avea câştig de cauză în absenţa prescripţiei. 16. “anticipând parţial evaluarea probelor. trebuia să se ţină cont de faptul că în astfel de proceduri nu numai responsabilitatea penală a acuzatului. reclamantul (la fel şi reclamanţii în acţiune civilă) nu putea invoca dispoziţiile articolului 6 § 2 (art. Potrivit Tribunalului federal. La fel. încă exista posibilitatea ca procedură să fi rezultat în achitare în cazul derulării în condiţii ordinare. nu a fost dispusă nici o măsură care în mod implicit ar contribui la recunoaşterea judiciară a unei infracţiuni penale. Această situaţie specială ar fi putut afecta metoda repartizării cheltuielilor. costurile nu puteau fi suportate de stat: ele trebuiau să fie repartizate (aufteilen) între părţi într-un fel sau altul. a fost justificat să se considere. dar şi reputaţia acuzatorului privat era pusă în discuţie. limitele care trebuiau respectate în acest context nu se bazau pe prezumţia nevinovăţiei. aceasta nu a fost “o constatare formală a vinovăţiei penale. nu a avut loc nici o încălcare a prezumţiei nevinovăţiei în rezultatul impunerii unei pedepse fără ca vinovăţia să fie legal stabilită. că reclamantul ar trebui probabil condamnat pentru defăimare”. Instanţa a reamintit. Tribunalul federal a adăugat că criteriul rezultatului posibil al procedurii poate fi utilizat numai în cazul în care informaţia disponibilă permite o efectuare a unei estimări suficient de exacte şi dacă părţile au avut în prealabil posibilitatea de a-şi exprima opiniile asupra chestiunilor relevante pentru repartizarea costurilor. fără intervenţia procurorului. În speţă. În mod evident. 83 . dar pe principiul general care interzice deciziile arbitrare şi pe dreptul la audiere. alineatul (b) din Convenţie. Procedura a fost redeschisă după ce aceste cauze au fost reglementate pe cale amiabilă în sensul articolului 28. Totuşi. în primul rând. Tribunalul federal (camera de drept public) a respins recursul la 16 mai 1979. Din moment ce Camera s-a pronunţat numai cu privire la repartizarea cheltuielilor şi nu la culpabilitatea penală. Deoarece camera trebuia să adopte această decizie pe baza elementelor dosarului şi dat fiind că practica cantonală interzicea derularea în continuare a anchetei faptelor doar în scopul repartizării costurilor. 6-2) din Convenţie pentru a solicita efectuarea unei examinări provizorii în cazul de faţă în conformitate cu procedura prevăzută pentru o decizie asupra fondului.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Elveţiei). posterior unei examinări provizorii a fondului cauzei (“aufgrund einer provisorischen Prüfung der materiellen Rechtslage”). că din moment ce aceasta era o urmărire penală privată pentru defăimare. ceea ce s-ar echivala cu condamnarea. dacă în rezultatul procedurii penale nu a fost adoptată o hotărâre asupra fondului din cauza unui obstacol procedural subsecvent.

sentinţa. În Elveţia. pentru infracţiunile împotriva onoarei unei persoane există o prescripţie “absolută” după patru ani. dar în caz contrar inculpatul nu se poate plânge decât de incompetenţa tribunalului. tribunalul federal a remarcat că camera Curţii de juraţi nu a examinat numai dacă procedura ar fi rezultat în condamnarea dlui Minelli în lipsa eventuală a prescripţiei. B. termenul de prescripţie pentru acţiunea penală este doi ani.achitarea. Tribunalul federal a decis că reclamantul trebuia să achite suma de 643 SF pentru cheltuielile de judecată şi i-a ordonat să achite părţilor o compensaţie de 800 SF pentru cheltuielile suportate. impunerea măsurilor de prevenire sau asistenţă . În cantonul Zürich. la fel ca şi în câteva alte cantoane. hotărârile în materie penală trebuie să includă deciziile cu privire la vinovăţie şi consecinţele acestei decizii . procedura penală pentru comiterea a astfel de infracţiuni este iniţiată prin intermediul unei “plângeri” private (Strafantrag). În acest caz. mai curând camera de acuzare a Tribunalului suprem al cantonului Zürich decât preşedintele tribunalului districtului se pronunţă asupra admisibilităţii plângerii (articolul 305 din Codul de procedură penală în vigoare în Zürich).MINELLI contra ELVEŢIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ În cele din urmă. această perioadă va fi întreruptă şi reîncepută de fiecare dată când se efectuează o anchetă. Totuşi. dar acuzatul poate solicita transmiterea cauzei la Curtea de juraţi în cazul în care pretinsa infracţiune de defăimare a fost comisă prin intermediul presei (articolul 294 din Codul de procedură penală şi articolul 56 din legea cu privire la organizarea judiciară în vigoare în Zürich). dar de asemenea a luat în consideraţie comportamentul a celor doi reclamanţi în acţiune civilă înainte de proces. Cauzele sunt în principiu audiate de tribunalul districtului (Bezirksgericht). ceea ce corespunde la două perioade tradiţionale de prescripţie (articolul 72 § 2 din Codul penal). În cazul neadmiterii plângerii. cheltuieli şi compensaţie (Entschädigungen). Drept intern pertinent 17. Infracţiunile împotriva onoarei unei persoane (délits contre l’honneur) sunt prevăzute de articolele 173 -178 din Codul elveţian federal penal din 21 decembrie 1973.şi cu privire la prejudiciu (Schadenersatz). 18. Detalii cu privire la repartizarea costurilor şi cheltuielilor sunt incluse numai în registrul cazurilor penale ale tribunalului spre deosebire de cele impuse de sentinţa pronunţată care figurează în cazierul judiciar. În termenii articolului 160 § 8 din legea privind organizarea judiciară. Procurorul general nu participă la procedură. Potrivit articolului 178. Cu toate acestea. acuzatorul privat poate depune recurs (articolul 169 din acelaşi cod). O simplă defăimare (diffamation) poate fi sancţionată cu privaţiune de libertate pentru o perioadă de nu mai mare de şase luni (articolul 173) şi defăimarea gravă (calomnie). 84 . procedura este cunoscută sub denumirea de Privatstrafklageverfahren (articolul 287 din Codul de procedură penală în vigoare în Zürich): iniţiativa trebuie să-i aparţină părţii vătămate şi nu autorităţilor de stat. cu privaţiune de libertate pentru o perioadă nu mai mare de trei ani (articolul 174 combinat cu articolul 36).

dl Minelli s-a plâns de decizia camerei Curţii de juraţi a cantonului Zürich din 12 mai 1976. este posibilă o derogare de la prezenta regulă numai dacă este justificată de o circumstanţă specială. 8660/79). La audierea din 26 octombrie 1982. 50) din Convenţie. costurile în principiu nu sunt achitate de stat. El poate ţine cont. dar trebuie să fie suportate de către părţile la proces (articolul 190 din Codul de procedură penală în vigoare în Zürich). prin urmare. La 17 decembrie 1980. Comisia a constatat în unanimitate că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 2 (6-2). În cererea sa adresată Comisiei la 20 iunie 1979 (nr. Guvernul a invitat Curtea să constate că Elveţia nu a încălcat dispoziţiile Convenţiei şi că.” La determinarea repartizării costurilor şi cheltuielilor tribunalul se bucură. în cele din urmă. susţinând că decizia în cauză a constituit „o pedeapsă de suspiciune”. articolul 193 din Codul de procedură penală prevede: “partea care pierde trebuie să suporte cheltuielile de judecată şi să plătească o compensaţie celeilalte părţi cu titlu de cheltuieli. de comportamentul condamnabil şi iresponsabil al părţilor înainte sau pe parcursul anchetei (articolul 189 din Codul de procedură penală). CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN 22. Prin urmare. ÎN DREPT 23. incidenţa lor este determinată în raport cu cauza costurilor şi cheltuielilor de judecată. 21. în temeiul articolului 293 din Codul de procedură penală a cantonului Zürich plata a două treimi din costurile de instrucţiune şi judecată. El a pretins încălcarea articolului 6 § 2 (6-2) din Convenţie.” 85 . PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI 20. printre altele. după cum susţine Guvernul. 13). În raportul său din 16 mai 1981 (articolul 31 din Convenţie) (art. nu există motive pentru a se acorda o satisfacţie echitabilă potrivit articolului 50 (art.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 19. de considerentele de cauzalitate care pot duce la stabilirea rezultatului posibil al procedurii. În această privinţă. Reclamantul a pretins a fi victima încălcării articolului 6 § 2 (6-2) din Convenţie. care prevede: “Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. precum şi costurile de judecată (taxele judiciare şi ale grefei). prin care i se ordona. costurile includ compensaţia acordată părţilor pentru cheltuielile suportate (Prozessentschädigung). de o anumită libertate la alegere a elementelor de apreciere care urmează a fi aplicate. În contextul acţiunilor penale private. echităţii şi. precum şi plata unei compensaţii reclamanţilor în acţiunea civilă pentru cheltuielile suportate. Comisia a declarat cererea admisibilă. de încălcarea principiilor bunei credinţe sau moralităţii.

prezumţia nevinovăţiei enunţată în paragraful 2 al articolului 6 (art.MINELLI contra ELVEŢIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ El a afirmat că încălcarea a fost cauzată de decizia din 12 mai 1976. El s-a bazat pe jurisprudenţa Comisiei. dar în mod fundamental avea un caracter civil. Seria A nr. trebuie să se examineze. Sfera de aplicare materială a articolului 6 § 2 (6-2) 25. § 56 şi hotărârea din 26 martie 1982 în cauza Adolf. Comisia a evidenţiat existenţa unei neînţelegeri din partea Guvernului şi dezacordul său cu privire la concluziile adoptate de Guvern: deşi dreptul la reputaţie avea în raport cu titularul său un caracter civil. art. ibid. i-a ordonat să achite o parte din costurile procedurii. Reclamantul a subscris acestei opinii. cauza în litigiu nu cade sub incidenţa dispoziţiei precitate atât ratione materiae cât şi ratione temporis. prin care camera Curţii de juraţi a cantonului Zürich. în varianta franceză a paragrafului 1) (art. Cu privire la primul punct. Curtea trebuie să stabilească dacă dl Minelli. 6-1)”. 27.în lumina scopului articolului 6 (art. 6) de a proteja drepturile apărării (a se vedea hotărârea în cauza Adolf precitată. 86 . Caracterul urmăririi în cauză 26. I. care era în mod incontestabil “acuzat pentru o infracţiune penală”. 6-1). După cum a reamintit Guvernul. A. potrivit căreia dreptul la o bună reputaţie constituia “un drept civil” şi că “procedura de urmărire penală privată nu se încadra în sfera de aplicare a articolului 6 paragraful 1 (art. paragraful 30). 6-1) (a se vedea hotărârea din 27 februarie 1980 în cauza Deweer. articolul 6 § 2 (6-2) se consideră a nu fi aplicabil din cauza caracterului urmăririi în cauză şi a funcţiilor exercitate cu această ocazie de camera Curţii de juraţi. Pentru a stabili existenţa unei “acuzaţii în materie penală”. Cu toate acestea. în sensul paragrafului 2 al articolului 6 (art. 30. în timp ce încetase urmărirea din cauza prescripţiei. 49. persoana judecată pentru defăimare constituia în mod evident obiectul unei “acuzaţii penale” şi putea. împreună cu o compensaţie companiei Télé-Répertoire S. Încălcarea dreptului “civil” al unei persoane uneori poate de asemenea constitui o infracţiune penală. 28. 15. printre altele. 6-3). Guvernul a recunoscut că dl Minelli a fost “acuzat pentru o infracţiune penală”. p.A. 1. şi dlui Vass pentru cheltuielile suportate (paragrafele 12-13 supra). trebuia să răspundă pentru o “acuzaţie în materie penală împotriva lui”. Seria A nr. Potrivit principalei teze înaintate de Guvern. 35. CU PRIVIRE LA APLICABILITATEA ARTICOLULUI 6 § 2 (6-2) 24.). Guvernul a considerat că o urmărire penală privată pentru defăimare nu se încadra în noţiunea de “materie penală” (“matière pénale”. p. 6-2). prin urmare. 6-2. invoca dispoziţiile paragrafelor 2 şi 3 ale articolului 6 (art.astfel cum este prevăzut de normele juridice interne în vigoare . situaţia acuzatului . 6-2) este unul din elementele unui proces penal echitabil garantat de paragraful 1 (art.

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________

În Elveţia, defăimarea face parte din grupul infracţiunilor definite şi sancţionate potrivit Codului penal federal (paragraful 17 supra). Urmărirea penală pentru defăimare poate fi declanşată numai dacă victima depune o plângere (Strafantrag), dar modul de derulare a urmăririi este determinat de codurile cantonale de procedură penală, în speţă Codul cantonului Zürich. Procedura poate rezulta în impunerea unor penalizări, în formă de amendă sau chiar şi încarcerare, care vor fi înscrise în cazierul judiciar (paragraful 18 supra). În consecinţă, Curtea nu are nici un dubiu vizavi de caracterul penal al procedurii intentate împotriva dlui Minelli de compania Télé-Répertoire şi dl Vass la 29 februarie 1972 (paragraful 10 supra). 2. Caracterul funcţiilor exercitate de camera Curţii de juraţi 29. În plus, Guvernul a susţinut că adoptând o decizie cu privire la costuri după încetarea acţiunii penale din cauza prescripţiei, camera Curţii de juraţi a cantonului Zürich a exercitat o funcţie pur administrativă care era diferită în mod intrinsec de funcţiile sale judiciare. Ea a adoptat o decizie procedurală pentru care prezumţia nevinovăţiei, care era o simplă regulă de probare, era nepertinentă. Pe de altă parte, potrivit Comisiei articolul 6 § 2 (6-2) este de asemenea aplicabil unei urmăriri care nu se sfârşeşte cu o hotărâre în sensul strict. Mai mult decât atât, în speţă camera Curţii de juraţi a decis să nu examineze în continuare plângerea şi să ordone reclamantului să achite o parte din costurile de judecată şi o compensaţie pentru cheltuieli printr-un act procedural unic. 30. În opinia Curţii, articolul 6 § 2 (6-2) reglementează ansamblul procedurilor penale, indiferent de rezultatul urmăririi penale şi nu numai examinarea fondului acuzaţiei (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Adolf precitată, Seria A nr. 49, p. 16, § 33). În cantonul Zürich, decizia cu privire la repartizarea costurilor constituie un element tradiţional al procedurii penale pentru defăimare şi are ca scop stabilirea anumitor efecte. În acest context, este mai puţin important dacă decizia a fost adoptată după pronunţarea deciziei asupra fondului sau dacă textul apare într-un document separat. De fapt, în speţă nu pot fi depistate nici acte parţial procedurale, efectuate concomitent sau la intervale şi nici un “act procedural efectuat în câteva etape” ca şi în cauza Adolf în care Curtea a constatat că articolul 6 (art. 6) este aplicabil în diferite circumstanţe (a se vedea hotărârea precitată, Seria A nr. 49, p. 16, § 32), dar mai curând un singur act procedural global. Decizia din 12 mai 1976, după constatarea expirării termenului legal de prescripţie, a impus dlui Minelli obligaţia de a suporta două treimi din cheltuielile de judecată şi i-a ordonat să plătească o compensaţie companiei Télé-Répertoire şi dlui Vass pentru cheltuielile suportate (paragraful 12 supra). Este evident faptul că cele două aspecte ale motivaţiei deciziei nu pot fi disociate: repartizarea costurilor a constituit corolarul şi complementul necesar pentru încetarea urmăririi penale. Mai mult, Guvernul a recunoscut acest fapt în timpul audierilor. Dispozitivul deciziei a confirmat clar acest fapt: imediat după ce primul punct refuză 87

MINELLI contra ELVEŢIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________

să admită acuzaţia, următoarele puncte tratează costurile de judecată şi compensaţia pentru cheltuieli. B. Sfera de aplicare temporală a articolului 6 § 2 (art. 6-2) 31. Potrivit Guvernului, decizia reclamată nu s-a încadrat cel puţin în limitele sferei de aplicare temporale a articolului 6 § 2 (art. 6-2). El a susţinut că dl Minelli a beneficiat de prezumţia nevinovăţiei cel mult până la 27 ianuarie 1976, data când a survenit prescripţia (paragraful 12 supra) şi că camera Curţii de juraţi s-a limitat la înregistrarea efectelor juridice ale prescripţiei şi apoi la repartizarea costurilor. Comisia nu a subscris acestui argument. În opinia ei, procedura judiciară poate fi încheiată în mod formal mai curând la câteva etape decât concomitent la toate. În speţă, decizia din 12 mai 1976, motivată în mod extensiv, a constituit etapa finală. 32. Curtea împărtăşeşte opinia Comisiei. În mod evident, prescripţia a încetat acţiunea penală pornită în privinţa reclamantului, dar un act procedural oficial al camerei Curţii de juraţi era necesar pentru a stabili acest fapt (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea din 13 mai 1980 în cauza Artico, Seria A nr. 37, p. 6-7 şi 15-18, §§ 8-11 şi 31-37). Anume o astfel de constatare se conţine în decizia în cauză. În primul rând ea declară că “acuzaţia nu poate fi admisă” şi apoi că “acuzatul” trebuia să suporte două treimi din costurile de judecată şi să plătească fiecărui din acuzatorii reclamanţi o compensaţie pentru cheltuielile suportate (punctele 1, 3 şi patru din dispozitivul deciziei). Această formulare demonstrează în termeni clari că la etapa finală a procedurii camera Curţii de juraţi considera în continuare reclamantul ca fiind “acuzat de o infracţiune penală” în sensul articolului 6 (art. 6). C. Recapitulare 33. Prin urmare, articolul 6 § 2 (art. 6-2) este aplicabil în speţă.

II. CU PRIVIRE LA RESPECTAREA ARTICOLULUI 6 § 2 (art. 6-2)
A. Limitele competenţei Curţii 34. Reclamantul şi Guvernul au fost de acord că cauza ridica o problemă de principiu: prezumţia nevinovăţiei conciliază impunerea unei persoane să plătească costurile de judecată şi compensaţia cu titlu de cheltuieli în cazul în care fusese achitată sau dacă cauza sa a fost clasată, suspendată sau achitată sau, în circumstanţele speţei, din cauza prescripţiei? După cum a subliniat Guvernul cu titlu facultativ, sistemul care permite adoptarea unei astfel de soluţii în anumite cauze îşi are originea în tradiţia juridică elveţiană: el este consacrat în legislaţia federală şi în cea în vigoare în majoritatea cantoanelor, inclusiv cantonul Zürich şi a fost dezvoltat de jurisprudenţă şi practică. Potrivit dlui Minelli, pe de altă parte, statul trebuie să suporte toate riscurile procedurii penale, nu numai în materie de probe, dar de asemenea de costuri de judecată. 88

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________

În opinia Comisiei, sistemul în cauză contrazice în sine dispoziţiile articolului § 2 (art. 6-2) din Convenţie. Cu toate acestea, a apărut o problemă dacă motivele deciziei tribunalului sau alte probe exacte şi concludente au demonstrat că repartizarea costurilor a rezultat din aprecierea culpabilităţii acuzatului. 35. Curtea în principiu este de acord cu Comisia. Totuşi, ea ar sublinia faptul că, potrivit jurisprudenţei sale constante, în procedura declanşată în baza unei cereri individuale, ea trebuie să se limiteze, în măsura posibilă, la examinarea cauzei concrete cu care a fost sesizată (a se vedea, inter alia, hotărârea în cauza Adolf precitată, Seria A nr. 49, p. 17, § 36). Respectiv, ea nu trebuie să se pronunţe in abstracto asupra legislaţiei cantonului Zürich şi a practicii, dar numai asupra manierei în care acestea au fost aplicate reclamantului. B. Decizia camerei Curţii de juraţi a cantonului Zürich (12 mai 1976) 36. Potrivit Guvernului, decizia din 12 mai 1976 nu a ţinut cont de comportamentul reclamantului, decât în ansamblu cu alţi factori, numai ca “o ipoteză pură” în scopul repartizării costurilor: ea a căutat să evalueze şansele de succes a plângerii înaintate de Télé-Répertoire S.A. şi dl Vass în cazul hotărârii asupra fondului. În aceste circumstanţe, a afirmat Guvernul, nu a avut loc nici o încălcare a articolului 6 § 2 (art. 6-2). Comisia, din partea sa, a exprimat o opinie contrară: în opinia ei, camera Curţii de juraţi a cantonului Zürich l-a considerat pe dl Minelli vinovat. 37. În opinia Curţii, prezumţia nevinovăţiei va fi încălcată dacă, fără stabilirea legală în prealabil a culpabilităţii acuzatului şi, în special, fără ca acuzatul să fi beneficiat de posibilitatea de a-şi exercita drepturile la apărare, o decizie judiciară care-l vizează reflectă opinia că el este vinovat. Aceasta poate fi adevărat chiar şi în absenţa unei constatări formale; ea evidenţiază existenţa unei motivaţii care sugerează că tribunalul consideră acuzatul vinovat. Curtea trebuie să evalueze dacă acesta a fost situaţia la 12 mai 1976. 38. La adoptarea deciziei sale camera Curţii de juraţi s-a bazat pe articolul 293 din Codul de procedură penală al cantonului Zürich, care în cazul unei urmăriri private pentru defăimare, permite o abatere în circumstanţe speciale de la regula că partea care pierde trebuie să suporte costurile de judecată şi să achite o compensaţie celeilalte părţi pentru cheltuielile suportate (paragraful 19 supra). În lumina jurisprudenţei cantonului Zürich, ea a stabilit că în speţă “obligaţia de a suporta costurile şi cheltuielile trebuie să depindă de hotărârea care urma să fie pronunţată” în cazul în care prescripţia legală nu ar fi expirat. Pentru a statua asupra acestui punct, ea a examinat patru elemente (paragraful 13 supra): faptul că cauza era în mod virtual identică cu cea a ziaristului Fust, care s-a încheiat la 2 septembrie 1975 cu condamnare (paragraful 10 supra); gravitatea acuzaţiilor reclamantului împotriva dl Vass; incapacitatea reclamantului de a verifica veridicitatea afirmaţiile sale şi rezultatul negativ al urmăririi penale intentate în privinţa dlui Vass în 1972 (paragraful 9 supra). Pentru aceste motive, care au fost dezvoltate detaliat şi nu pot fi disociate de dispozitivul hotărârii (a se vedea hotărârea în cauza Adolf precitată, Seria A nr. 49, p. 89

MINELLI contra ELVEŢIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________

18, § 39), camera Curţii de juraţi a conchis că, în absenţa prescripţiei, articolul reclamat din “National Zeitung” ar fi “probabil condus la condamnarea” reclamantului. La definirea acestor motive, camera a tratat comportamentul denunţat de reclamanţii în acţiune civilă ca fiind stabilit. În continuare, motivele se bazau pe deciziile adoptate în alte două cauze la care dl Minelli nu a fost parte, chiar dacă ele vizau fapte similare, însă în drept erau distincte de speţă. Astfel, camera Curţii de juraţi a demonstrat că era convinsă de culpabilitatea acuzatului care, după cum a recunoscut Guvernul, nu a beneficiat de garanţiile prevăzute în paragrafele 1 şi 3 din articolul 6 (art. 6-1, art. 6-3). Fără a ţine cont de absenţa unei constatări formale şi în pofida utilizării unei frazeologii precaute (“cu toată probabilitatea”, “foarte probabil”), camera a procedat la efectuarea unor evaluări incompatibile cu respectarea prezumţiei nevinovăţiei. C. Hotărârea Tribunalului federal (16 mai 1979) 39. Guvernul a invocat ultimul argument, bazat pe dispoziţiile articolului 26 din Convenţie: în faţa organelor de la Strasbourg el trebuia să răspundă numai pentru ultima decizie judiciară pronunţată în speţă, şi anume hotărârea Tribunalului federal din 16 mai 1979, care a înlăturat orice ambiguitate care s-ar fi putut conţine în decizia din 12 mai 1976. 40. Decizia din 1976 trebuie cu certitudine interpretată în lumina hotărârii din 1979 (a se vedea hotărârea în cauza Adolf precitată, ibid., p. 19, § 40). Tribunalul federal a remarcat în primul rând că la adoptarea deciziei cu privire la costuri motivele echităţii ar trebui să ţină cont de rezultatul posibil al urmăririi în lipsa unei prescripţii şi, respectiv, a dedus a fi justificat de a evalua, după o examinare provizorie a fondului cauzei, care parte ar fi pasibilă de succes în absenţa acestui obstacol procedural. Tribunalul a adăugat că camera Curţii de juraţi a cantonului Zürich nu a luat nici o măsură care ar sancţiona în mod implicit constatarea judiciară a unei infracţiunii penale, echivalentă cu o condamnare. Cu toate acestea, camera a remarcat că reclamantul trebuia fi declarat vinovat de atingere adusă onoarei, aceasta fiind doar o simplă apreciere şi nu o constatare formală (paragraful 16 supra). Astfel, hotărârea din 16 mai 1979 a adăugat anumite nuanţe deciziei din 12 mai 1976. Totuşi, scopul ei era de a preciza motivele adoptării deciziei în cauză, fără a schimba sensul sau scopul lor. Respingând recursul dlui Minelli, hotărârea a confirmat decizia în drept şi în acelaşi timp, a aprobat fondul decizii cu privire la aspectele esenţiale. Tribunalul federal ar fi putut adopta o decizie deferită în cazul în care reclamantul ar fi invocat în instanţă dreptul lui la audiere (paragraful 16 supra), pe care ulterior l-a invocat în faţa Comisiei şi a Curţii, fără ca Guvernul să fi pledat pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Cu toate acestea, această ipoteză nu afectează în nici un fel concluzia care rezultă din examinarea deciziei din 12 mai 1976, chiar şi în combinaţie cu hotărârea din 16 mai 1979. C. Concluzie 41. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 2 (art. 6-2). 90

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50)
În timpul audierii, reclamantul a solicitat: o sumă pentru prejudiciul moral, suma urma să fie fixată de către Curte; rambursarea costurilor şi cheltuielilor de judecată, onorariul avocatului şi cheltuielile personale aferente procedurii intentate împotriva lui în Elveţia; rambursarea onorariului avocatului şi a cheltuielilor personale suportate în timpul procedurii în faţa Comisiei şi a Curţii.

Dat fiind că agentul guvernamental a prezentat observaţii detaliate la acest subiect, Curtea se pronunţă asupra chestiunii respective (articolul 50 § 3, prima frază, din regulamentul Curţii). În conformitate cu practica tradiţională, este adecvat de a trasa o deosebire între prejudiciul cauzat prin încălcarea dispoziţiilor Convenţiei şi costurile şi cheltuielile suportate în mod necesar de către victimă (a se vedea, ca cea mai recentă, hotărârea din 18 octombrie 1982 în cauza Le Compte, Van Lauven şi de Meyere, Seria A nr. 54, p. 7, § 14). A. Prejudiciul moral 42. Potrivit Guvernului, în cazul constatării încălcării exigenţelor articolului 6 § 2 (art. 6-2) din Convenţie, pronunţarea în public a hotărârii Curţii deja constituie o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pretins. 43. Curtea reaminteşte că la originea cauzei se află un articol în presă. În acest articol dl Minelli a acuzat părţile terţe de tranzacţii comerciale incorecte asupra cărora dorea să atragă atenţia autorităţilor relevante (Oficiul Poştal elveţian) şi publicului. Urmărirea penală intentată împotriva reclamantului a fost declanşată în baza unei plângeri privind defăimarea înaintată de către părţile terţe în cauză. Reclamantul ar fi putut suferi un anumit prejudiciu moral cauzat de încălcarea prezumţiei nevinovăţiei în timpul procedurilor ulterioare, dar, în circumstanţele cauzei, el a beneficiat deja de o compensaţie adecvată prin constatarea formală a încălcării, care se conţine în prezenta hotărâre (a se vedea, în special, hotărârea în cauza Le Compte, Van Lauven şi de Meyere precitată, ibid., p. 8, § 16). B. Costuri şi cheltuieli 44. Pentru a beneficia de dreptul la alocarea costurilor şi cheltuielilor în conformitate cu articolul 50 (art. 50), victima trebuie să le suporte cu scopul de a solicita, în ordinea juridică internă, prevenirea sau remedierea unei încălcări, şi de a determina Comisia şi ulterior Curtea să stabilească acelaşi fapt sau de a obţine o reparaţie (a se vedea hotărârea din 7 mai 1974 în cauza Neumeister, Seria A nr. 17, p. 20-21, § 43). În continuare, trebuie să se aducă dovezi că costurile şi cheltuielile au fost suportate în realitate, în mod necesar şi aveau un caracter rezonabil (a se vedea, inter alia, hotărârea în cauza Le Compte, Van Lauven şi de Meyere, Seria A nr. 54, p. 8, § 17). 1. Costurile şi cheltuielile suportate în Elveţia 45. Dl Minelli a reclamat rambursarea costurilor şi cheltuielilor pretinse a fi suportate în timpul procedurii principale în faţa tribunalului districtului Uster şi a Curţii 91

MINELLI contra ELVEŢIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________

de juraţi, precum şi cauzate de recursurile depuse la Curtea de Casare şi Tribunalul federal (a se vedea §§ 10, 11, 12, 14 şi 15 supra). Înainte de a examina fiecare revendicare, Curtea a subliniat că plângerea acceptată de ea în paragraful 41 supra nu viza fondul urmării penale pentru defăimare intentate împotriva reclamantului dar, în exclusivitate, motivele adoptate cu această ocazie de instanţele elveţiene în deciziile sale cu privire la repartizarea costurilor şi cheltuielilor. (a) Costurile şi cheltuielile aferente procedurii în faţa tribunalului districtual şi Curţii de juraţi 46. Cât priveşte procedura principală în faţa tribunalului districtului Uster şi a Curţii de juraţi a cantonului Zürich (29 februarie 1972-12 mai 1976), reclamantul a solicitat, în primul rând, rambursarea costurilor de judecată (374, 65 SF) şi plata unei compensaţii pentru cheltuielile suportate (1 200 SF), plata lor fiind dispusă prin decizia din 12 mai 1976 (paragraful 12 supra). Reclamantul are dreptul să recupereze aceste sume datorită legăturii directe între ele şi motivele deciziei, care au fost declarate de Curte incompatibile cu prezumţia nevinovăţiei. 47. De asemenea, dl Minelli a revendicat 1 800 SF pentru pierderea salariului şi 3 600 SF pentru onorariul şi cheltuielile de reprezentare. Curtea nu are nici un motiv să accepte prima revendicare, care, pe lângă toate, nu a fost justificată prin detalii (a se vedea hotărârea în cauza Le Compte, Van Lauven şi de Meyere, Seria A nr. 54, p. 11, § 25). Cât priveşte cea de-a doua revendicare, perioada relevantă este numai cea din 21 ianuarie 1976, data la care expirarea termenului de prescripţie “absolute” a determinat Curtea de juraţi să abordeze întrebarea repartizării costurilor. La această etapă a procedurii, care ar fi putut preveni încălcarea exigenţelor articolului 6 § 2 (art. 6-2), Curtea stabileşte, pe o bază echitabilă, suma de 600 SF care urmează a fi acordată reclamantului. (b) Costurile şi cheltuielile aferente recursurilor împotriva deciziei din 12 mai 1976 48. Recursurile din 26 ianuarie la Curtea de Casare a cantonului Zürich şi din 1 noiembrie 1976 la Tribunalul Federal (paragrafele 14-16 supra) au fost depuse cu scopul de a obţine reparaţii pentru încălcarea cauzată de decizia din 12 mai 1976. Prin urmare, dl Minelli are dreptul la rambursarea costurilor de judecată şi la compensaţie pentru cheltuielile dispuse a fi achitate prin hotărârea din 30 septembrie 1976 şi 16 mai 1979, cu alte cuvinte o sumă totală de 2294 SF. Acelaşi principiu se aplică onorariului şi cheltuielilor avocatului, dl Kuhn, suportate la introducerea recursurilor în numele reclamantului, care, după cum s-a pretins au constituit 600 SF şi 800 SF respectiv. Din moment ce aceste sume par a fi plauzibile şi rezonabile, Curtea nu consideră necesar de a cere justificativele solicitate de către Guvern. (c) Costurile şi cheltuielile aferente recursului din 24 noiembrie 1975 la Tribunalul federal 49. Recursul din 24 noiembrie 1975 la Tribunalul federal viza admisibilitatea plângerii şi remiterea ei Curţii cu juraţi (paragraful 11 supra). Prin urmare, el nu avea 92

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________

nici o legătură cu deciziile privind repartizarea costurilor şi nu era destinat să preîntâmpine sau să obţină reparaţii pentru încălcarea articolului 6 § 2 (art. 6-2). Prin urmare, Curtea constată, la fel ca şi Guvernul, că nu poate lua în consideraţie costurile şi cheltuielile corespunzătoare (o sumă totală de 1, 279 SF, potrivit dlui Minelli). 2. Costurile şi cheltuielile suportate la Strasbourg 50. Dat fiind că reclamantul nu a beneficiat de asistenţă juridică gratuită în faţa Comisiei sau în relaţiile cu delegatul Comisiei în faţa Curţii, el a revendicat 2400 SF pentru onorariul cheltuielilor de reprezentare şi 400 SF pentru cheltuielile personale, împreună cu 1 560 SF pentru beneficiul ratat. Guvernul nu a obiectat cu privire la rambursarea onorariul plătit de dl Minelli dlui Kuhn şi a cheltuielilor de transport şi de şedere suportate de fiecare. El a lăsat la discreţia Curţii fixarea sumei ţinând cont de probele furnizate de reclamant. 51. Însăşi reclamantul l-a asistat pe delegatul Comisiei în faţa Curţii. Prin urmare, onorariul şi cheltuielile avocatului în litigiu se referă numai la procedura în faţa Comisiei. Curtea nu consideră necesar de a cere justificative, din moment ce suma de 2 400 SF pare plauzibilă şi rezonabilă. Aceeaşi remarcă se aplică de asemenea sumei de 400 SF revendicată cu titlu de cheltuieli de transport şi de trai suportate de către reclamant la Strasbourg. Ţinând cont de caracterul cauzei, prezenţa dlui Minelli în faţa Comisiei era cu adevărat necesară, şi chiar mai mult în faţa Curţii din moment ce el s-a prezentat singur la audierea din 26 octombrie 1982 (a se vedea, în special, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Le Compte, Van Lauven şi de Meyere, Seria A nr. 54, p. 11, § 25). Pe de altă parte, suma de 1,560 revendicată pentru beneficiul ratat, va fi respinsă astfel după cum Curtea a procedat cu privire la procedurile în faţa tribunalului districtual şi a Curţii de juraţi (paragraful 48 supra).

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 2 (art. 6-2) din Convenţie; 2. Susţine că statul reclamat trebuie să achite reclamantului opt mii şase sute şaizeci şi opt franci elveţieni şi şaizeci şi cinci centime (8 668,65 FS) cu titlu de costuri şi cheltuieli şi respinge restul cererii de satisfacţia echitabilă. Redactată în engleză şi franceză, varianta textului francez fiind autentică, şi pronunţată în şedinţa publică din douăzeci şi cinci martie o mie nouă sute optzeci şi trei la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. Semnat:

Gérard Wiarda,
preşedinte

Marc-André Eissen,
grefier 93

LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________

94

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________

VAN DER MUSSELE contra REGATULUI BELGIEI
(Cererea nr. 8919/80) HOTĂRÂRE 23 noiembrie 1983
În cauza Van der Mussele, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând în şedinţă plenară potrivit articolului 48 din regulamentul Curţii1, într-o cameră compusă din următorul complet: Dnii

Dna Dnii

Sir Dnii

G. Wiarda, preşedinte, R. Ryssdal, Thór Vilhjálmsson, W. Ganshof van der Meersch, D. Bindschedler-Robert, D. Evrigenis, G. Lagergren, L. Liesch, F. Gölcüklü, F. Matscher, E. Carcía de Enterría, L.-E. Pettiti, B. Walsh, Vincent Evans, C. Russo, J. Gersing,

1 Nota Grefei: În versiunea regulamentului aplicabil la instituirea procedurii. Versiune revizuită a regulamentului Curţii a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, dar numai pentru cauzele deferite Curţii după această dată.

95

VAN DER contra IRLANDEI LAWLESSMUSSELE contra REGATULUI BELGIEI ____________________________________________________________________________________

şi, de asemenea dl M.-A. Eissen, grefier şi dl Pertzold, grefier adjunct, după ce au deliberat cu uşile închise la 23 şi 24 februarie 1983, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA
1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (“Comisia”). La origine se află cererea (nr. 8919/80) introdusă contra Regatului Belgiei, cu care un cetăţean belgian, dl Eric Van der Mussele, a sesizat Comisia la 7 martie 1980 în temeiul articolului 25 (art. 25) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”). 2. Cererea Comisiei a fost depusă la grefa Curţii la 19 iulie 1982, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 31 § 1 şi articolul 47 (art. 32-1, art. 47). Cererea face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 (art. 44, art. 48) şi la declaraţia Regatul Belgiei de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. 46). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 4 § 2 din Convenţie şi 1 din Protocolul 1 din Convenţie (art. 4-2, P1-1), considerate atât separat cât şi combinate cu articolul 14 (art. 14+4-2, art. 14+P1-1) din Convenţie. 3. Camera se constituie de plin drept din dl W. Ganshof van der Meersch, judecător ales din partea Belgiei (articolul 43 din Convenţie) (art. 43) şi dl G. Wiarda, preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 (b) din regulamentul Curţii). La 13 august 1982, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri şi anume, dl M. Zekia, dl Thór Vilhjálmsson, dl G. Lagergren, dl J. Pinheiro Farinha şi dl E. García de Enterría (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament) (art. 43). 4. Domnul Wiarda, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), i-a consultat, prin intermediul grefierului adjunct, pe agentul guvernamental (“Guvernul”) şi pe delegaţii Comisiei cu privire la organizarea procedurii. La 25 august, preşedintele a decis că agentul guvernamental urmează să-şi depună memoriul până la 25 noiembrie 1982, la care delegaţii vor avea dreptul să răspundă în scris în termen de două luni de la data transmiterii memoriului Guvernului de grefier. 5. La 28 septembrie 1982, Camera s-a desesizat cu efect imediat în favoarea Curţii Plenare (articolul 48 din regulament). 6. Grefierul a primit memoriul Guvernului la 29 noiembrie 1983. La 20 ianuarie, secretarul Comisiei a comunicat grefierului că delegatul intenţionează să depună observaţiile sale la audiere. În aceeaşi zi, preşedintele a fixat pentru 22 februarie 1983 deschiderea procedurii orale după consultarea opiniei agentului guvernamental şi a delegaţilor Comisiei prin intermediul grefierului. 7. În conformitate cu decizia preşedintelui, la data de 22 februarie 1983 a avut loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o şedinţă pregătitoare. 96

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________

În faţa Curţii s-au înfăţişat: - din partea Guvernului dl

J. Niset, consultant juridic, Ministerul Justiţiei dl E. Jakhian, avocat

agent; consilier;

- din partea Comisiei

M. Melchior, dl J.-C. Soyer, dl A.-L. Fettweis, avocat
dl

delegaţi.

dl E. Van der Mussele, reclamant, asista delegaţii (articolul 29 § 1, a doua frază din regulamentul Curţii) Curtea a audiat declaraţiile şi răspunsurile la întrebările sale, precum şi la cele ale unor judecători, date de participanţi. 8. La 11 şi 12 februarie, grefierul a primit de la secretarul Comisiei şi de la dl Fettweis, după caz, cererile reclamantului înaintate potrivit articolului 50 (art. 50) din Convenţie şi câteva documente. Agentul guvernamental a furnizat Curţii anumite informaţii suplimentare prin intermediul a două scrisori primite de grefier la 11 şi 23 martie 1983.

ÎN FAPT I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
9. Reclamantul este un cetăţean belgian, născut în 1952. El locuieşte la Antwerp şi exercită profesia de avocat. După ce a fost admis pe lista avocaţilor stagiari la 27 septembrie 1976, el la scurt timp a deschis propriul birou de avocaţi fără a avea experienţă de lucru la vreun birou condus de alt avocat; cu toate că, “conducătorul stagiului” i-a încredinţat un număr de dosare pentru care reclamantul a primit o anumită remunerare. Dl Van der Mussele şi-a terminat stagiul la 1 octombrie 1979 şi a fost automat înscris pe lista ordinului avocaţilor (Ordre des avocats). 10. La 31 iulie 1979, biroul de consultaţii juridice şi apărare a baroului de avocaţi din Antwerp l-a desemnat pe dl Van der Mussele, în conformitate cu articolul 455 din Codul de procedură judiciară, să-l reprezinte în instanţă pe un oarecare cetăţean gambian Njie Ebrima. Cel din urmă, după ce a fost plasat sub arest cu două zile mai devreme, fiind suspectat de furt, comercializare şi păstrare de droguri, a solicitat în temeiul articolului 184 bis din Codul de procedură penală să fie asistat de un avocat din oficiu. 11. La 3 şi 28 august 1979, dl Ebrima s-a prezentat în faţa camerei tribunalului de prima instanţă din Antwerp, cu scopul de a obţine decizia prin care să se stabi97

VAN DER contra IRLANDEI LAWLESSMUSSELE contra REGATULUI BELGIEI ____________________________________________________________________________________

lească necesitatea menţinerii mandatului de arest emis împotriva lui de judecătorul de instrucţie. Camera a confirmat valabilitatea mandatului cu privire la ambele capete de acuzare. De asemenea, camera a adăugat la acuzaţiile iniţiale şi cea de utilizare în public a unui nume fals. Dl Ebrima a depus recurs împotriva acestor două ordonanţe, dar Camera de punere sub acuzare a Curţii de Apel din Antwerp le-a confirmat la 14 august şi 11 septembrie respectiv. La 3 octombrie 1979, tribunalul de prima instanţă l-a condamnat pe inculpat la şase luni şi opt zile de privaţiune de libertate pentru furt, utilizare în public a unui nume fals şi reşedinţă ilegală. Inculpatul a fost achitat cu privire la restul acuzaţiilor. Cu referire la recursul lui împotriva condamnării, la 12 noiembrie Curtea de Apel a micşorat durata sentinţei la perioada petrecută în detenţia preventivă. Reclamantul l-a reprezentat pe dl Ebrima pe parcursul întregii proceduri şi a estimat timpul consacrat de la şaptesprezece la optsprezece ore de lucru. Dl Ebrima a fost pus în libertate la 17 decembrie 1979 în rezultatul demersului adresat de către reclamant ministrului justiţiei. Între timp, el a fost pus la dispoziţia poliţiei de imigrare cu scopul de a fi deportat. 12. În ziua următoare, Biroul de consultaţii juridice şi apărare l-a notificat pe dl Van der Mussele, al cărui stagiu s-a sfârşit mai devreme cu două luni şi jumătate (paragraful 9 supra), că el este înlăturat de la examinarea cauzei şi deoarece dl Ebrima nu dispunea de resurse financiare este imposibil de a face o estimare a onorariului şi a cheltuielilor suportate de către reclamant. Suma totală a cheltuielilor suportate s-a ridicat la 3 400 BF, dintre care 250 BF au fost utilizate pentru pregătirea dosarului, 1800 pentru corespondenţă, 1300 pentru deplasările la închisoare, la tribunalul de prima instanţă şi Curtea de Apel şi 50 BF cu titlu de cheltuieli de judecată pentru multiplicarea unui document. 13. Reclamantul a declarat că pe parcursul stagiului el a examinat aproape 250 de cauze, inclusiv aproximativ 50 de cauze - pentru care reclamantul a consacrat aproape 750 de ore de lucru - în calitate de avocat din oficiu. De asemenea, el a afirmat că venitul lui lunar net era numai de 15 800 BF pe parcursul primului şi al doilea an de activitate, sporind până la 20 800 BF în cel de-al treilea an.

II. LEGISLAŢIA ŞI PRACTICA PERTINENTE
A. Generalităţi privind profesia de avocat în Belgia 14. Deşi în diferite aspecte este reglementată de legislaţie, profesia de avocat în Belgia este o profesie liberală. În termenii articolului 444 din Codul de procedură judiciară “avocaţii îşi exercită profesia liber în apărarea justiţiei şi a adevărului”. 15. În fiecare din cele douăzeci şi şapte districte juridice ale ţării, există un Ordin al avocaţilor, independent de puterea executivă şi posedă personalitate juridică în conformitate cu legislaţia internă, consiliul lui adoptă decizii “fără recurs” cu privire la înscrierea pe listă a avocaţilor sau admiterea la stagiere (articolele 430 şi 432 din Codul de procedură judiciară). 98

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________

În mod normal, un stagiu care durează trei ani este o condiţie necesară pentru înscrierea pe lista avocaţilor (articolul 434 şi paragraful doi din articolele 435 şi 436). Sub rezerva atribuţiilor consiliului general al Ordinului naţional, consiliul Ordinului districtual stabileşte obligaţiile stagiarului (articolele 435 şi 439). În general aceste obligaţii presupun frecventarea birourilor conducătorului stagiului, asistarea la audieri, frecventarea cursurilor cu privire la regulile de conduită profesională şi arta pledoariei (articolul 456, paragraful 3) şi acţionarea în calitate de avocat al inculpaţilor în cauzele repartizate de biroul pentru consultaţii juridice şi apărare (articolul 455). Consiliul Ordinului asigură respectarea acestor obligaţii şi poate, în caz de necesitate, să prelungească stagiul fără a aduce prejudicii dreptului de a refuza admiterea pe listă”; toţi stagiarii care, după completarea unui stagiu de cinci ani cel mult, nu reuşesc să demonstreze că au satisfăcut obligaţiile menţionate anterior “pot fi radiaţi de pe lista” stagiarilor (articolul 456, paragrafele 2 şi 4). În principiu, stagiarii se bucură de aceleaşi drepturi ca şi colegii lor care deja au fost înscrişi pe listă. Cu toate acestea, ei nu au dreptul să pledeze în faţa Curţii de Casare sau a Consiliului de Stat (Conseil d’Etat) (articolul 439), să participe la alegerile preşedintelui sau a altor membri a Consiliului Ordinului (articolul 450) sau să înlocuiască judecătorii şi ofiţerii procuraturii. 16. Prin depunerea jurământului la sfârşitul stagiului, avocatul îşi asumă în special obligaţia de a nu consulta sau apăra cauzele pe care le consideră nefondate (articolul 429). Sub rezerva excepţiilor prevăzute de lege, spre exemplu de articolul 728 din Codul de procedură judiciară şi articolul 295 din Codul de procedură penală, avocaţii, inclusiv avocaţii stagiari, se bucură de un drept exclusiv la audiere în faţa instanţelor de judecată (articolul 440 din Codul de procedură judiciară). Ei plătesc cotizaţii Ordinului (articolul 443) şi achită impozite pentru securitatea socială. 17. Consiliul Ordinului sancţionează sau pedepseşte, în materie disciplinară, infracţiunile şi comportamentul neprofesional, fără a prejudicia acţiunea tribunalelor, dacă e cazul (articolul 456, paragraful 1). Consiliul audiază cazurile disciplinare la solicitarea preşedintelui său, din propria iniţiativă sau ca urmare a unei plângeri sau a unei notificări scrise din partea procurorului general (articolul 457). În dependenţă de circumstanţe, Consiliul poate avertiza, cenzura, mustra, suspenda pentru un interval maxim de un an sau radia un nume de pe lista avocaţilor sau a stagiarilor (articolul 460). Atât avocatul vizat cât şi procurorul general pot ataca o astfel de sentinţă - de condamnare sau de achitare- sesizând consiliul de apel disciplinar competent (articolele 468 şi 472). Consiliul are următoare componenţă: un preşedinte (care este primul preşedinte al Curţii de Apel sau un preşedinte al unei camere delegat de către acesta), patru asesori (care sunt avocaţi) şi un secretar (care este membru sau fost membru al Consiliului Ordinului de avocaţi); procurorul general sau un magistrat desemnat din procuratura lui îndeplineşte funcţiile de procuror (articolul 473). Avocatul în cauză sau procurorul general poate deferi Curţii de Casare decizia consiliului de apel în materie disciplinară (articolul 477). B. Avocaţii desemnaţi din oficiu 99

VAN DER contra IRLANDEI LAWLESSMUSSELE contra REGATULUI BELGIEI ____________________________________________________________________________________

1. La momentul faptelor contestate 18. În Belgia, la fel ca şi în multe State Contractante, există o tradiţie de lungă durată ca baroul să asigure apărarea gratis, în caz de necesitate, a persoanelor nevoiaşe. La momentul faptelor relevante, Consiliul Ordinului avocaţilor era obligat să asigure “asistarea persoanelor cu mijloace financiare limitate” creând, într-un mod determinat de el, un “birou de consultaţii juridice şi apărare” (articolul 455, primul paragraf, din Codul de procedură judiciară). “Cauzele care în mod evident erau neîntemeiate nu trebuiau repartizate” (al doilea paragraf al aceluiaşi articol), dar în materie penală biroul de consultaţii juridice şi apărare trebuia să desemneze un avocat din oficiu - sau “pro Deo” - pentru a asista toate persoanele acuzate nevoiaşe care au solicitat asistenţă juridică cu cel puţin trei zile înainte de audiere (articolul 184 bis din Codul de procedură penală). Biroul desemna avocaţii din oficiu în temeiul unei competenţe legale conferite de către stat. În Antwerp şi Liège se utiliza un sistem de rotaţii, iar în Bruxelles procedura era mai flexibilă. Biroul aproape totdeauna a selectat avocaţii stagiari, care, în caz de necesitate, erau obligaţi să continuie examinarea cauzei chiar şi după terminarea stagiului, situaţia de fapt în speţă (paragraful 12 supra). Cu toate acestea, în mai puţin de un procent din toate cazurile, se întâmplă ca o cauză dificilă să fie încredinţată unui avocat mai experimentat. 19. În conformitate cu al treilea paragraf al articolului 455 din Codul de procedură judiciară, avocaţilor stagiari li se solicita să “prezinte rapoarte biroului de consultaţii juridice şi apărare privind progresele realizate în cauzele încredinţate; astfel de cauze consumau în mediu o pătrime din timpul lor de muncă, în special pe parcursul a celui de al treilea an. Ordinul avocaţilor ar fi refuzat înscrierea pe listă a unui avocat stagiar cu excepţia dacă el a fost desemnat în calitate de avocat din oficiu cu un număr suficient de ocazii; Ordinul de la Antwerp a beneficiat de o libertate considerabilă de apreciere în materie, din moment ce regulamentul de stagiere nu stabilea un minimum sau maximum. Avocaţii stagiari puteau invoca aşa-numita “clauză a conştiinţei” enunţată în articolul 429 din Codul de procedură judiciară (paragraful 16 supra) sau motive obiective de incompatibilitate. În eventualitatea unui refuz nejustificat de a se ocupa de cauzele pe care biroul intenţionează să i le repartizeze, Consiliul Ordinului poate extinde durata stagiului avocatului stagiar cel mult până la o perioadă de cinci ani, să radieze numele lui de pe lista stagiarilor sau să-i refuze cererea de admitere pe lista avocaţilor din cauza incapacităţii de a îndeplini integral obligaţiile sale (articolul 456, paragrafele 2 şi 4). 20. Avocaţii din oficiu nu aveau dreptul la remunerarea sau la rambursarea cheltuielilor suportate. Cu toate acestea, biroul de consultaţii juridice şi apărare putea, “în funcţie de circumstanţe (...) să stabilească suma pe care partea asistată trebuia s-o achite cu titlu “de plată prealabilă” sau “de onorariu” (articolul 455, ultimul paragraf, din Codul de procedură judiciară). În practică, astfel de remunerări erau acordate în cazuri excepţionale - aproximativ în unul din patru cazuri în Antwerp, şi, mai mult ca atât, avocaţii stagiari reuşeau să recupereze de fapt numai o fracţiune – de genul unei treimi - din sumele astfel fixate. 100

pentru moment ea rămâne inoperantă din moment ce. până în prezent. tarifele şi modalităţile de achitare a astfel de compensaţii. de plata taxei de timbru. regele va stabili prin-un decret prezentat comitetului de miniştri. indiferent de mijloacele de care dispune persoana în cauză (articolele 446. articolul 290 din Codul de procedură penală. cu excepţia grefierilor care primesc o remunerare echivalentă cu o pătrime din salariile constante (articolul 693). etc. Situaţia descrisă în paragraful precedent s-a schimbat după ce s-a sfârşit stagiului reclamantului: o lege adoptată la 9 aprilie 1980 “destinată să furnizeze o soluţie parţială pentru problema acordării asistenţei juridice şi reglementării remunerării avocaţilor stagiari desemnaţi să acorde asistenţă juridică” a amendat articolul 455 intercalând. a persoanelor al căror venit este insuficient pentru a acoperi cheltuielile de judecată. În anumite circumstanţe. Desemnarea din oficiu. statul va putea să acţioneze în justiţie împotriva persoanei asistate în vederea recuperării compensaţiei acordate. asistenţă judiciară 22. grefierilor sau avocaţilor Curţii de Casare pot cere desemnarea de biroul de asistenţă juridică (paragraful 22 supra) a funcţionarilor care sunt obligaţi să acorde servicii gratuite (articolele 664. Legea nu are efect retroactiv.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 2. Mai multe ca atât. şi anume “atribuirea sarcinilor din oficiu”. Asistenţa juridică şi ofiţerii publici sau funcţionarii ministerelor 23. cheltuielile de înregistrare. “constă în dispensarea. condiţiile care reglementează acordarea. este prevăzută de lege în diferite circumstanţe în care intervenţia unui avocat este obligatorie. al doilea paragraf. dar nu acordă nici un fel de remunerare. Desemnarea din oficiu a unui avocat nu trebuie confundată cu alte două posibilităţi care sunt frecvent incluse în noţiunea de asistenţă juridică. - 101 .). C. 665. Statul rambursează celor din urmă cheltuielile acoperite din propriile resurse (articolul 692). întrarea în vigoare a decretului general prevăzut de articolul 455 a fost împiedicată pentru motive bugetare. integral şi parţial. atribuirea sarcinilor din oficiu. de grefă şi multiplicare şi pentru oricare alte cheltuieli implicate”. “asistenţă judiciară” în sens strict. inter alia. D. 685 şi 686 din Codul de procedură judiciară). şi în furnizarea “cu titlu gratuit a serviciilor de ofiţerii publici sau funcţionarii ministerelor” pentru astfel de persoane (articolul 664 şi 669 din Codul de procedură judiciară). următoarele prevederi: “Statul trebuie să acorde avocatului stagiar desemnat de către biroul de consultaţii juridice şi apărare o compensaţie pentru serviciile acordate în calitate de avocat din oficiu”. şi 480 din Codul de procedură judiciară. inclusiv a celor ce ţin de procedurile extrajudiciare. Persoanele nevoiaşe care apelează la serviciile notarilor. Legea din 9 aprilie 1980 21. După obţinerea avizului consiliului general al Ordinului naţional al avocaţilor.

31). articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1). acest exemplu tipic a fost invocat cu scopul de a pune în discuţie obligaţiile impuse avocaţilor belgieni şi. contrar dispoziţiilor articolului 4 § 2 (art. el s-a plâns nu de această desemnare. 4-2). În procedura declanşată în baza unei cereri “individuale” (articolul 25 din Convenţie) (art. 8919/80). În raportul său din 3 martie 1982 (articolul 31 din Convenţie) (art. dl Van der Mussele a pus în discuţie desemnarea lui de către Biroul de consultaţii juridice şi apărare din Antwerp de a-l asista pe dl Njie Ebrima. 25. ÎN DREPT I. El a menţionat alte cincizeci de cazuri de desemnări similare. 14+P1-1). CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN 26. 25). În continuare. în care Guvernul a invitat Curtea să decidă “că dl Van der Mussele nu a fost victimă a încălcării drepturilor garantate de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Dl Van der Mussele s-a plâns în special de faptul că a fost solicitat să-l apere pe dl Ebrima fără a fi ulterior remunerat sau fără a i se rambursa cheltuielile suportate. consilierul Guvernului a confirmat în substanţă concluziile din propriul memoriu depus la 25 noiembrie 1982. dar formal revendicările lui nu vizau aceste numeroase desemnări. CU PRIVIRE LA OBIECTUL CAUZEI 27. Comisia a constatat că nu a existat o încălcare a următoarelor articole: articolului 4 § 2 (art. şi l-au expus unui tratament incompatibil cu prevederile articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1). cu şapte voturi contra şapte. Curtea trebuie să acorde pe cât e posibil o atenţie sporită examinării 102 .VAN DER contra IRLANDEI LAWLESSMUSSELE contra REGATULUI BELGIEI ____________________________________________________________________________________ PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI 24. 14+4). şi că cererea nr. În opinia lui. În plângerea adresată Comisiei la data de 7 martie 1980 (nr. art. cu nouă voturi contra cinci. votul decisiv aparţinând preşedintelui (articolul 18 § 3 din regulamentul intern al Comisiei). în legătură cu cazurile pro Deo. în special. Comisia a declarat plângerea admisibilă la 17 martie 1981. avocaţilor stagiari. el s-a plâns de discriminarea care exista în materie între profesia de avocat şi alte profesiuni speciale. invocând încălcarea articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 4 (art. dar de faptul că refuzul de a îndeplini sarcinile atribuite l-ar fi expus la sancţiuni şi de faptul că nu a beneficiat de remunerarea activităţii sale sau de rambursarea cheltuielilor suportate. 8919/80 introdusă de reclamant este nefondată”. cu zece voturi contra cinci. La audierea din 22 februarie 1983. articolului 14 din Convenţie combinat cu cele două articole precitate (art. 4-2) din Convenţie. Reclamantul a afirmat că aceste circumstanţe l-au constrâns la executarea “muncii forţate sau obligatorie”. 41+4-2.

Seria A nr. statul belgian nu a stabilit modalităţile de desemnare sau efectele acesteia. În cele din urmă. obligaţia lor de a reprezenta persoanele nevoiaşe rezulta din nişte reguli profesionale adoptate în mod liber de către ordinele avocaţilor. Acest argument nu a fost acceptat de către reclamant sau Comisie. în materie penală. CU PRIVIRE LA RĂSPUNDEREA STATULUI BELGIAN 28. Potrivit Convenţiei. el nu este acceptat nici de Curte. fără a aduce atingere principiului independenţei indis103 . În plus. organe care sunt asociate cu exercitarea puterii judecătoreşti. legislaţia “le obligă să oblige” membrii ordinului să “apere persoanele cu resurse limitate”. în paragraful 21 din memoriul său. a admis cel puţin implicit că cei din urmă trebuie să suporte cheltuielile angajate pe parcursul examinării cauzelor în chestiune. § 26). După cum a fost subliniat de reclamant. 14-16. p. În faţa Comisiei şi în memoriul său prezentat Curţii. Guvernul deja a recunoscut că legislaţia belgiană. din moment ce consilierul Guvernului nu l-a invocat în timpul audierii în faţa Curţii. Guvernul a susţinut că nu exista nici un text legislativ sau regulamentar care să oblige avocaţii să accepte sarcinile atribuite de un birou de consultaţii juridice şi apărare.acest fapt nu a fost contestat de Guvern . Statul belgian . 6-3-c). Această obligaţie este impusă tuturor Statelor Contractante. consiliile nu dispun de “o libertate de apreciere în ceea ce priveşte însăşi principiul”. 6-1) (a se vedea hotărârea fin 9 octombrie 1979 în cauza Airey. Delegaţii Comisiei au atras o atenţie cuvenită acestui subiect. De asemenea. consiliile ordinelor au obligaţia de a asigura acordarea asistenţei persoanelor cu resurse limitate prin crearea birourilor de consultaţii juridice şi apărare (paragraful 18 supra). prin urmare. O astfel de soluţie nu poate achita statul belgian de responsabilităţile pe care le-ar fi asumat în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei în cazul în care a ales să opereze sistemul utilizând propriile mijloace. În conformitate cu paragraful întâi al articolului 455 din Codul de procedură judiciară.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ problemelor ridicate de un caz concret cu care fusese sesizată. elementele dosarului prezentat Curţii nu confirmă faptul că desemnarea în litigiu ar putea fi analizată sub aspectul Convenţiei fără a o plasa în contextul general al legislaţiei belgiene relevante aplicabile la momentul faptelor examinate şi al practicilor aplicate ulterior. barourile belgiene. nu purta răspundere pentru orice încălcare a garanţiilor instituite de Convenţie care ar putea fi cauzată de punerea în aplicare a regulilor profesionale. Potrivit Guvernului.impune obligaţii în mod legal ordinelor avocaţilor. pe prevederile articolului 6 § 3 (c) (art. 29. iar în materie civilă. menţinând astfel o practică deja foarte veche. II. uneori constituie una din modalităţile de garantare a unui proces echitabil în conformitate cu exigenţele articolului 6 § 1 (art. prin aceea că nu prevede acordarea indemnizaţiilor avocaţilor stagiari. Cu toate acestea. 32. în timpul audierii Guvernul a recunoscut că “obligaţia” impusă avocaţilor stagiari de a “apăra cauzele atribuite de către oficiul de consultaţii juridice şi apărare” a rezultat din articolul 455 din Codul de procedură judiciară. sunt. obligaţia de a acorda servicii de asistenţă juridică gratuit se bazează.

Patru membri ai Comisiei au considerat că aceste prevederi se aplică speţei. Legislaţia relevantă stabileşte obiectele lor şi instituie organele lor instituţionale. Cu scopul de a “suprima” orice muncă de acest gen. După cum au subliniat Comisia şi Guvernul. cu titlu subsidiar. că ea făcea parte din “obligaţiile civice normale”. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie. şi anume Convenţia 29 cu privire la munca forţată sau obligatorie. Responsabilitatea statului belgian fiind astfel angajată în speţă.VAN DER contra IRLANDEI LAWLESSMUSSELE contra REGATULUI BELGIEI ____________________________________________________________________________________ pensabil pentru îndeplinirea funcţiei lor importante în societate.urmând exemplul celor ai articolului 8 din proiectul Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice ... în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim. sau în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă. trebuie să se examineze dacă statul a respectat dispoziţiile din Convenţie şi din Protocolul 1 invocate de dl Van der Mussele.) Convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată. Nu se consideră “muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 (art. ea dotează cu personalitate juridică de drept public fiecare din consiliile celor douăzeci şi şapte de ordine locale şi Consiliul General al Ordinului Naţional (paragraful 15 supra).s-au inspirat. 5) din (.în 1946. care a fost adoptată la 28 iunie 1930 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1932. d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale. statele şi-au asumat răspunderea de a “suprima utilizarea muncii forţate sau obligatorii în orice formă în termenul cel mai scurt posibil” (articolul 1 § 1). un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu. supuse exigenţelor impuse de lege. de un tratat anterior al Organizaţiei Internaţionale de Muncă. 4) DIN CONVENŢIE EXAMINAT SEPARAT 31. în mare măsură. În conformitate cu dispoziţiile celei din urmă convenţii. care prevede: “1. c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii. dar o majoritate de zece membri au ajuns la o concluzie contrară. este evident că redactorii Convenţiei europene . ulterior modificată . CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 4 (art. Textul precitat nu defineşte semnificaţia expresiei “muncă forţată sau obligatorie” şi nici un indiciu cu privire la acest subiect nu poate fi găsit în diversele documente ale Consiliului Europei din care a rezultat acest text. 4) din Convenţie.. b) orice serviciu cu caracter militar. 30.. 3. Guvernul a afirmat cu titlu principal că munca în cauză nu avea un caracter “forţat sau obligatoriu” sau.. statelor li se 104 . 2. 32. Reclamantul a susţinut că a fost obligat să execute o muncă forţată sau obligatorie ceea ce era incompatibil cu dispoziţiile articolului 4 (art.în ceea ce priveşte clauzele finale . III.

Ceea ce este valabil în speţă este lucrul “impus (. 34. de asemenea. este important să se ţină cont de caracteristicile speciale ale Convenţiei sau de faptul că ea este un instrument viu care trebuie citit în “lumina noţiunilor care prevalează la moment în statele democratice” (a se vedea. care a intrat în vigoare la 17 ianuarie 1959. Rămâne a se stabili dacă munca efectuată a fost “forţată sau obligatorie”. 4-3). pentru simplul motiv că una din părţile contractante s-a angajat să execute acest lucru şi va fi supusă unor sancţiuni în cazul în care nu-şi onorează promisiunea. minoritatea Comisiei a acceptat opinia majorităţii. Curtea constată confirmarea acestui fapt în definiţia inclusă în articolul 2 § 1 din Convenţia 29 (“toate felurile de muncă sau servicii”). inter alia. Curtea va lua în consideraţie Convenţiile OIM precitate . Convenţia 105 din 25 iunie 1957. a cărei activităţi nu sunt în nici un fel limitate la sfera muncii manuale.şi în special Convenţia 29. Cu toate acestea. Cu toate acestea. Iniţial. prescriind “abolirea imediată şi completă a muncii forţate sau obligatorii” în anumite cazuri enumerate.) sub pericolul penalizării” şi. din partea sa. adică lucrul pentru care el “nu s-a oferit în mod voluntar”. un factor care cu certitudine lipsea în speţă. care erau în continuare numeroase în acea perioadă. De fapt. inclusiv Belgia . între paragraful 3 al articolului 4 (art. Cu privire la acest punct. Sub rezerva articolului 4 § 3 (art. există o analogie frapantă.care au un caracter obligatoriu pentru aproape toate statele-membre ale Consiliului Europei. el nu se poate referi numai la orice formă de constrângere sau obligare legală. hotărârea din 6 noiembrie 1980 în cauza Guzzardi. a completat Convenţia 29. Această definiţie poate constitui un punct de plecare în interpretarea articolului 4 (art. impune o interdicţie generală şi absolută asupra muncii forţate sau obligatorii. Paragraful 1 al aceluiaşi articol prevede că “pentru scopurile” ultimei Convenţii. Este adevărat că cuvântul englez “labour” este frecvent utilizat în sensul restrâns de lucru manual.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ permitea să recurgă la utilizarea a astfel de munci în timpul unei “perioade de tranziţie”. 33. 39. 105 . 34. lucrul care trebuie îndeplinit în conformitate cu un contract negociat în mod liber nu poate fi considerat a se încadra în domeniul de aplicare al articolului 4 (art. dar “numai în scopuri publice şi în calitate de măsură excepţională. Seria A nr.. 4-3-d) din Convenţia europeană (“orice muncă sau serviciu”) şi în denumirea Organizaţiei Internaţionale a Muncii. sub rezerva condiţiilor şi garanţiilor” enunţate în articolele 4 şi următoarele (articolul 1 § 2). 4) din Convenţia europeană.. acesta din urmă fiind sensul care trebuie adoptat în prezentul context. Spre exemplu. executat împotriva voinţei persoanei vizate. Cât priveşte cel de-al doilea adjectiv. scopul principal al Convenţiei era de a preveni exploatarea muncii în colonii. 4-3) din Convenţia europeană şi paragraful 2 al articolului 2 din Convenţia 29. în articolul 4 § 3 (d) (art. p. Un punct comun între persoanele care s-au prezentat în faţa Curţii era că serviciile furnizate de dl Van der Mussele dlui Ebrima au constituit “muncă” în sensul articolului 4 § 2. § 95). 4). care nu este accidentală. Convenţia europeană. Primul adjectiv evocă ideea de constrângere mintală sau fizică. dar de asemenea acceptă şi o semnificaţie mai largă a cuvântului francez “travail”. expresia “muncă forţată sau obligatorie” semnifică “toate felurile de muncă sau servicii solicitate unei persoane sub pericolul de pedeapsă şi pentru îndeplinirea cărora persoana în cauză s-a oferit în mod voluntar”.

susţinut de Guvern. Iversen c. Potrivit jurisprudenţei sale care datează din 1963 (decizia de admisibilitate privind cererea nr. reclamantul a aprobat în prealabil situaţia reclamată. 6. 37. refuzul lui nu ar fi fost penalizat cu o sancţiune de natură penală. 1979. trebuie de stabilit dacă reclamantul “s-a oferit în mod voluntar” să execute munca în cauză. care este o profesie liberală în Belgia. Lipsa uneia din caracteristicile distincte ale muncii obligatorii a fost suficientă pentru a stabili că în speţă nu a avut loc o încălcare a articolului 4 § 2 (art. La începutul carierei sale. Norvegiei. respectiv. 1468/62. el ar fi fost expus riscului de a fi radiat de pe lista stagiarilor de consiliul ordinului sau de a fi respinsă cererea lui de a fi admis pe lista avocaţilor (paragraful 19 supra). cu toate acestea. 4-2) din Convenţie. să acorde ocazional serviciile sale în mod gratuit. Prin urmare. vol. stabilind “avantajele” profesiei în raport cu “neajunsurile” pe care le comportă. obligaţii care erau “limitate” atât cantitativ (aproape paisprezece cauze în fiecare an) cât şi în timp (pe parcursul perioadei de stagiere). neajunsurile puteau fi “perfect prevăzute” de viitorul avocat. Acest argument. în conformitate cu o tradiţie de lungă durată. Dacă dl Van der Mussele ar fi refuzat să-l apere pe dl Ebrima. ţinând cont de utilizarea adjectivului “oricare” în definiţie şi de standardele adoptate de OIM în materie (“Abolirea muncii forţate”: Studiu general realizat de Comitetul experţilor cu privire la aplicarea convenţiilor şi recomandărilor. Totuşi. Dl Van der Mussele în mod cert a ales să îmbrăţişeze profesia de avocat. 106 . fără a beneficia de rambursarea cheltuielilor suportate. apreciind că potrivit statutului conferit el va fi obligat. viitorul avocat trebuie să facă “un fel de evaluare în perspectivă”: el trebuie să evalueze voturile pro şi contra. fără a avea motive solide. De asemenea. el era conştient şi de avantajele corespunzătoare: libertatea de care s-ar bucura în exercitarea funcţiilor şi posibilitatea de a se familiariza cu viaţa instanţelor de judecată şi de a “stabili relaţii cu clientelă plătitoare”. În speţă. reflectă în mod just un aspect al situaţiei.VAN DER contra IRLANDEI LAWLESSMUSSELE contra REGATULUI BELGIEI ____________________________________________________________________________________ 35. el trebuia să accepte această exigenţă pentru a deveni avocat şi consimţământul lui era determinat de condiţiile acceptabile de exercitare a profesiei la momentul respectiv. Definiţia furnizată de articolul 2 § 1 din Convenţia OIM 29 determină Curtea să examineze în primul rând dacă a existat în circumstanţele speţei “pericolul unei penalizări”. 36. Trebuie să se ţină cont în mod necesar şi de alţi factori. Yearbook of the Convention. De asemenea. 4-2). trebuie să se ţină cont de faptul că reclamantul a acceptat un statut de natură generală. paragraful 21). În continuare. Potrivit opiniei majorităţii Comisiei. din moment ce el era conştient de existenţa sau de anvergura obligaţiilor pe care ar fi trebuit să le onoreze în ceea ce priveşte apărarea clienţilor cu titlu gratuit. Curtea nu-i poate atribui o pondere decisivă. Pe de altă parte. aceste perspective sunt suficient de descurajatoare pentru a constitui “pericolul unei penalizări”. este “nedrept” din partea lui să obiecteze ulterior împotriva ei. consimţământul anterior al reclamantului nu admite concluzia că obligaţiile impuse asupra lui cu privire la acordarea asistenţei juridice nu au constituit o muncă obligatorie în sensul articolului 4 § 2 (art.

internal minute -January 1966”. reafirmată ulterior. 4) este informativă cu privire la acest punct. art. indiferent de caracterul lor divers. fiecare furnizând un standard de evaluare. Curtea a observat că cel de-al doilea criteriu aplicat nu este enunţat în articolul 2 § 1 (art. 4-2) din Convenţia europeană. 4-3) nu autorizează “limitarea” exercitării dreptului garantat de paragraful 2 (art. Aceasta ar putea fi adevărat în cazul unui serviciu solicitat pentru a obţine acces la o profesie dată. Curtea preferă să adopte o abordare diferită. are o semnificaţie specială în contextul speţei. Aceasta s-ar putea aplica spre exemplu şi în cazul serviciului care nu are nici o legătură cu profesia în cauză. 107 . Astfel. 4-3-c. 39. 2-1) din Convenţia OIM 29. cu alte cuvinte să fie “inutil de dureros” sau “oarecum deranjant”. Mai curând acest criteriu rezultă din articolul 4 şi următoarele articole ale acestei Convenţii. Comisia a constatat cu majoritate că cea de-a doua condiţie nu a fost satisfăcută mai mult decât prima. 4-3) contribuie la interpretarea paragrafului 2 (art. 4-2). Structura articolului 4 (art. Comisia şi-a exprimat opinia că pentru a stabili dacă munca este forţată sau obligatorie. 4-3-a. ele nu erau diferite de lucrul tradiţional al membrilor baroului nici prin natura lor şi nici prin restricţiile libertăţii în tratarea dosarului. art. paragraful 3 (art. dacă serviciul a impus o povară care a fost atât de excesivă sau disproporţionată în raport cu avantajele comportate de viitorul exerciţiu al acestei profesii. dar “delimitează” conţinutul acestui drept. 4-2) şi indică ceea ce expresia “muncă forţată şi obligatorie” nu trebuie să includă”. Curtea va examina toate circumstanţele cauzei în lumina obiectivelor fundamentale ale articolului 4 din Convenţia europeană cu scopul de a determina dacă serviciile solicitate dlui Van der Mussele cad sub incidenţa interdicţiei muncii obligatorii. circumstanţele reclamate pot fi caracterizate prin câteva aspecte. solidaritate socială şi ordinea normală şi tradiţională a lucrurilor. care nu vizează noţiunea de muncă forţată sau obligatorie. că serviciul nu putea fi tratat ca fiind acceptat anterior în mod voluntar. Stabilind că a existat un risc comparabil cu “pericolul unei penalizări” (paragraful 34 supra) şi ulterior. Cele patru alineate ale paragrafului 3 (art. 4-3-b. Indiferent de aceasta. dar şi obligaţia de a o executa trebuie să aibă un caracter “injust” sau “opresiv” sau executarea ei trebuie să constituie “o nedreptate evitabilă”. Serviciile care trebuiau acordate se încadrau în domeniul activităţilor normale desfăşurate de un avocat. Examinate în lumina consideraţiunilor precedente.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ paginile 327-329). Paragraful 3 (art. 4-3-d) care exclude din noţiunea de “orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale” munca forţată sau obligatorie. 4-3d). că o pondere relativă trebuie atribuită argumentului privind “consimţământul prealabil” al reclamantului (paragraful 36 supra). în sensul articolului 4 § 2 (art. Ultimul dintre acestea. După ce a examinat problema “ca o supra abunţenţă a dreptului”. paragraful 2). trebuie satisfăcute două condiţii cumulative: este necesar ca munca nu numai să fie efectuată de o persoană împotriva voinţei sale. dar stabilesc exigenţele care trebuie satisfăcute pentru a pretinde muncă forţată sau obligatorie pe parcursul perioadei de tranziţie prevăzută de articolul 1 § 2 (a se vedea “OIM . 4-2). dat fiind că el este parte componentă a paragrafului 2 (art. 38. sunt justificate de ideile fundamentale de interes general. şi anume alineatul (d) (art. art.

În plus. Ele i-au acordat posibilitatea de a-şi îmbogăţi experienţa şi de a-şi spori reputaţia. Chiar şi în combinaţie cu alte cauze în care el a fost desemnat să îndeplinească funcţiile de avocat în timpul stagiului . El a afirmat că atitudinea tradiţională a unei profesii neîncrezătoare în independenţa sa a fost justificată de faptul că Belgia a întârziat în efortul. Din partea sa. Mai mult ca atât. a obligaţiei în cauză. Curtea nu trebuie să se pronunţe asupra exactităţii argumentului prezentat de minoritatea Comisiei în sensul ca repartizarea aproape sistematică a cazurilor pro-Deo avocaţilor stagiari riscă să nu fie în deplin acord cu necesitatea de a asigura asistenţă juridică efectivă părţii litigante cu resurse limitate (a se vedea hotărârea din 13 mai 1980 în cauza Artico. p. care însăşi dispun de resurse financiare limitate şi de a-i obliga să suporte costul serviciului public instituit prin lege. pentru apărarea dlui Ebrima s-au consumat numai şaptesprezece sau optsprezece ore din timpul lui de lucru (paragraful 13 supra). inclusiv dreptul exclusiv de audiere şi de reprezentare de care beneficiază avocaţii în Belgia de rând cu alte ţări (paragraful 16 supra). reclamantul nu a contestat principiul. serviciile în cauză au contribuit la instruirea profesională a reclamantului în egală măsură şi cauzele de care trebuia să se ocupe la solicitarea clienţilor săi plătitori sau ale conducătorului stagiului. 4-3-d). ca atare. şi anume absenţa onorariilor şi în special refuzul de a-i fi rambursate cheltuielile suportate (paragrafele 12. în total aproape şapte sute şi cincizeci de ore (paragraful 13 supra) . plângerea lui s-a limitat la două aspecte ale manierii în care obligaţia a fost executată. Potrivit propriilor mărturii. excepţiile invocate de reclamant (ibidem) nu privează regula de substanţă. baroul a examinat 108 .este evident că rămânea suficient timp pentru executarea lucrului pentru care el era remunerat (aproximativ două sute de cauze). § 33). El a considerat nedrept . reprezentând. ea s-a bazat pe concepţia de solidaritate socială şi nu poate fi considerată nerezonabilă.minoritatea Comisiei s-a alăturat acestei opinii .de a încredinţa avocaţilor stagiari apărarea gratuită a cetăţenilor vulnerabili. În cele din urmă. în special a celor europene”: până nu demult. Seria A nr. În speţă. 15-16. 20 şi 24 supra). această obligaţie se încadra într-un domeniu similar cu cel al “obligaţiilor civice normale” menţionate în articolul 4 § 3 (d) (art. a declarat Guvernul. obligaţia împotriva căreia a obiectat dl Van der Mussele a constituit o modalitate de asigurare dlui Ebrima a posibilităţii de a beneficia de prevederile articolului 6 paragraful 3 (c) (art.aproximativ cincizeci de cauze pe parcursul a trei ani.VAN DER contra IRLANDEI LAWLESSMUSSELE contra REGATULUI BELGIEI ____________________________________________________________________________________ În al doilea rând. 40. după cum a afirmat reclamantul. responsabilitatea impusă reclamantului nu a fost disproporţională. În această măsură. El a subliniat faptul că pe parcursul a mai multor ani preşedinţii succesivi ai Ordinului naţional al avocaţilor din Belgia au considerat inadmisibilă existenţa unei astfel de situaţie. În plus. 37. Guvernul a recunoscut că practica reclamată s-a inspirat din “tutelă exagerată” care în momentul de faţă era “demodată”. interesul general care figura în prim plan s-a dublat de un interes personal. 6-3-c) din Convenţie. prin legea din 9 aprilie 1980 (paragraful 21 supra) de a ajusta standardele în vigoare în domeniul în cauză „la nivelul altor state. un factor compensator a fost depistat în avantajele inerente profesiei. În acest sens. De fapt.

Ţinând cont de această concluzie. sau funcţiilor pe care sunt obligaţi să le exercite în comunitate.admiterea în barou . deşi în măsură diferită. un dezechilibru considerabil şi nerezonabil între scopul urmărit . 4-3) şi. de o muncă obligatorie în sensul articolului 4 § 2 (art. Comisia şi-a exprimat dorinţa ca legea din 9 aprilie 1980 să fie implementată prompt şi eficient. Astfel. 4). ideea de a stabili o scară oficială a tarifelor onorariilor a provocat o atitudine ostilă din partea membrilor baroului. 109 . deşi compatibilă cu articolul 4 (art. în pofida lipsei remunerării şi rambursării cheltuielilor. Legea belgiană din 9 aprilie 1980 este un exemplu al acestei evoluţii. Din moment ce munca remunerată poate fi de asemenea calificată ca muncă forţată sau obligatorie. dacă noţiunea de “obligaţii civice normale” se extinde asupra obligaţiilor impuse unei categorii speciale de cetăţeni datorită poziţiei pe care o ocupă. odată fiind implementată. luând în consideraţie standardele în continuare acceptate în mod general în Belgia şi în alte societăţi democratice. La momentul faptelor. această lege. de asemenea. remunerarea avocaţilor stagiari nu ar prejudicia instruirea lor profesională.) şi suma cheltuielilor cauzate de cauzele respective era relativ mică (paragraful 12 supra). a evidenţiat ca fiind regretabilă o situaţie juridică care în opinia ei. prin urmare. Curtea reaminteşte că dl Van der Mussele a îmbrăţişat în mod voluntar profesia de avocat. care nici pe departe nu sunt satisfăcătoare. situaţia reclamată în mod indiscutabil a adus unele prejudicii dlui Van der Mussele din cauza lipsei remunerării sau a rambursării cheltuielilor. Curtea nu a omis acest aspect al problemei. fără a ameninţa independenţa baroului.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ cu “neîncredere” posibilitatea remunerării de către stat a avocaţilor stagiari. lipsa remunerării şi a rambursării cheltuielilor constituie un factor relevant la examinarea caracterului proporţional sau normal al situaţiei. Comisia. dar aceste prejudicii au fost însoţite de avantaje (paragraful 39 supra) şi nu au fost dovedite a fi excesive. În această ordine. 41. spre remunerarea avocaţilor sau a avocaţilor stagiari pentru apărarea părţilor litigante cu resurse limitate din fondurile publice. În plus. Reclamantului nu i-a fost impusă o sarcină disproporţionată (ibid. trebuie să producă o ameliorarea semnificativă. Curtea nu trebuie să stabilească dacă activitatea în cauză a fost justificată potrivit articolului 4 § 3 (art. în special. fiind deplin conştient de practica în cauză. nu este vorba.şi obligaţiile asumate pentru a realiza scopul urmărit ar fi capabil să justifice concluzia că serviciile solicitate dlui Van der Mussele cu titlu de asistenţa juridică aveau un caracter obligatoriu indiferent de consimţământul lui. nu mai satisface “exigenţele vieţii moderne”. este demn de atenţie faptul că legile respective în vigoare în multe State Contractante au evoluat sau sunt în proces de evoluţie. 4-2) din Convenţie. Subliniind faptul că. Un astfel de dezechilibru nu a fost depistat în baza probelor prezentate în faţa Curţii.

El nu şi-a schimbat atitudinea în faţa Curţii şi Curtea nu vede nici un motiv pentru a examina cauza din oficiu. În memoriul din 27 octombrie 1980 prezentat în faţa Comisiei. p. prin urmare ele au contravenit prevederilor articolului 14 combinat 110 . Criteriul care serveşte pentru delimitarea conceptului de muncă obligatorie include şi noţiunea de stare normală a lucrurilor (paragraful 18 supra). 14) completează alte prevederi fundamentale din Convenţie şi din Protocoale. 6. din partea lor. În consecinţă. § 32). nu este cazul de a exclude aplicarea acestui articol speţei.. în ceea ce priveşte domeniul examinat. 44. hotărârea din 13 iunie 1979 în cauza Marckx. “în loc de persoană asistată legal”. origine naţională sau socială. în special. 14). Totuşi. religie. ceea ce afirmă reclamantul. 45. toate aceste sunt exemple de inegalitate arbitrară. statul acordă remunerare judecătorilor şi grefierilor. 34. avere.” 43. § 10). În cazurile de acordare a asistenţei juridice. fiind lipsite de orice “justificare obiectivă şi rezonabilă” (a se vedea hotărârea din 23 iulie 1968 în cauza “Belgian Linguistic”. unui tratament mai puţin favorabil decât cel de care beneficiază membrii unei serii de alte profesii. costurile şi onorariile experţilor. culoare. avocaţii belgieni sunt supuşi. Reclamantul. 15-16. Guvernul nu a contestat acest fapt. nu sunt obligaţi să acorde servicii gratuite persoanelor cu resurse limitate. El poate fi aplicat într-o manieră autonomă deoarece încălcarea articolului 14 nu presupune încălcarea celorlaltor prevederi. Pe de altă parte. o astfel de justificare va fi satisfăcută de o obiecţie majoră. apartenenţă la o minoritate naţională.VAN DER contra IRLANDEI LAWLESSMUSSELE contra REGATULUI BELGIEI ____________________________________________________________________________________ IV. Seria A nr. de asemenea. farmaciştii şi medicii stomatologi. Pe de altă parte. opinii politice sau orice alte opinii. dl Van der Mussele a declarat că el nu se plângea de discriminare între avocaţii stagiari şi avocaţii înscrişi pe listă. taxele martorilor. remunerează interpreţii (articolul 184 bis din Codul de procedură penală şi articolul 691 din Codul de procedură judiciară) şi. el nu există în mod independent din moment ce are efect numai în raport cu “exercitarea drepturilor şi libertăţilor” garantate de alte prevederi fundamentale (a se vedea. potrivit afirmaţiilor reclamantului. Articolul 14 (art. a articolului 14 (art. a invocat articolul 14 combinat cu articolul 4 (art. 4). apare întrebarea dacă faptele în cauză nu se încadrează în domeniul de aplicare a acestui articol şi. naştere sau orice altă situaţie. Medicii. Articolul 14 prevede după cum urmează: “Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (. 14+4) 42. De altfel. rasă. După cum a constatat Curtea că nu a existat muncă forţată sau obligatorie în sensul articolului 4 (art. chirurgii veterinari. Seria A nr. înaintează “cheltuielile de transport şi de şedere ale magistraţilor. funcţionarilor publici sau ai ministerelor. respectiv. p. Lucrul sau munca normală poate fi de fapt executată în mod anormal dacă alegerea grupurilor sau a indivizilor obligaţi să-l îndeplinească este guvernată de factori cu caracter discriminatoriu. plăţi în avans şi o pătrime din salariu judecătorilor precum şi plăţi în avans funcţionarilor publici sau ai ministerelor” (articolul 692 din Codul de procedură judiciară şi paragraful 23 supra).. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE COMBINAT CU ARTICOLUL 4 (art. în special.) Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată. Potrivit reclamantului. limbă. 14+4). pe sex. 31.

14+4). § 32). hotărârea în cauza Marckx precitată. V. În plus. Elementele prezentate în faţa Curţii nu demonstrează vreo asemănare între situaţiile disperate în cauză: fiecare este caracterizată de un ansamblu de drepturi şi obligaţiuni de la care în mod natural nu poate fi izolat un aspect special. 14+P1-1) din Convenţie. mutatis mutandis. Totuşi între barou şi numeroasele profesii enumerate de reclamant. respectiv. nu constată nici o încălcare a articolului 14 combinat cu articolul 4 (art. Articolul 14 protejează împotriva discriminării indivizii plasaţi în situaţii similare (a se vedea hotărârea în cauza Marckx precitată. Pe baza plângerilor reclamantului. p. 15. potrivit concluziei unanim adoptate de către Comisie. Prin urmare. § 50). Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor”. În cele din urmă. dl Van der Mussele a invocat cel din urmă articol numai în combinaţie cu articolul 4 (art. Textul precitat este limitat să consacre dreptul fiecărei persoane la respectarea “bunurilor sale”. Respectiv. şi anume diferenţele ce ţin de statutul legal. articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1) nu poate fi aplicat la această rubrică. 14+4). condiţiile de admitere în barou. care prevede: “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL 1 (P1-1) 47. Problema nu poate fi pusă în termeni similari pentru nerambursarea cheltuielilor. 49. biroul de consultaţii juridice şi apărare al baroului din Antwerp a decis la 18 decembrie 1979 că nu poate fi efectuată o evaluare a onorariilor. maniera exercitării acestor funcţii. 48. 46. 31. natura funcţiilor implicate. inclusiv şi profesiile judiciare şi parajudiciare există diferenţe fundamentale asupra cărora Guvernul şi majoritatea Comisiei au atras atenţia. nici o creanţă în favoarea reclamantului nu a existat vreo dată la acest capitol. Minoritatea Comisiei a acceptat acest punct de vedere.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ cu articolul 4 (art. Totuşi. Argumentele lui nu rezistă unui examen în măsura în care ele vizează absenţa remunerării. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. cel puţin în mare măsură. etc. Seria A nr. 23. din cauza situaţiei financiare delicate a dlui Ebrima (paragraful 12 supra). Cu toate acestea. Seria A nr. din moment ce dlui Van der Mussele i s-a cerut să plătească anumite sume din propriul buzunar în această legătură (paragraful 12 supra). Curtea. dl Van der Mussele a invocat articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1). astfel el se aplică numai la bunurile existente (a se vedea. 111 . 14+4). 31. p. atât separat cât şi combinat cu articolul 14 (art. acest lucru nu este suficient pentru a justifica concluzia precum că articolul 1 din Protocolul 1 este aplicabil. în speţă.

-A. 4) din Convenţie. textul francez fiind autentic. 112 . nu este aplicabil cu această ocazie. E. examinat atât separat cât şi combinat cu articolul 14 din Convenţie (art. Articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1). şi pronunţată în şedinţa publică din 23 noiembrie 1983 la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. 51-2) din Convenţie şi articolul 50 paragraful 2 din regulamentul Curţii. acest articol ar fi fost interpretat în mod excesiv care ar depăşi obiectul şi scopul urmărit. 4) din Convenţie. Aceste cheltuieli erau relativ mici şi au rezultat din obligaţia de a executa un serviciu compatibil cu articolul 4 (art. împărtăşită de dna Bindschedler-Robert şi dl Matscher. sau a articolului 1 din Protocolul 1. 14+P1-1). DIN ACESTE CONSIDERENTE. opinia separat concordantă a dlui Thór Vilhjálmsson. CURTEA ÎN UNANIMITATE Susţine că nu a avut loc nici o încălcare a articolului 4 (art. Redactată în engleză şi franceză. examinat separat sau combinat cu articolul 14. Dacă s-ar considera că impunerea unei astfel de datorii ar constitui o ingerinţă în dreptul la proprietate în sensul articolului 1 din Protocolul 1. o datorie prevăzută de lege implică anumite cheltuieli pe care persoana obligată să o execute trebuie să le suporte. Parafat: G. prin urmare. este anexată la această hotărâre.W. Cheltuielile în cauză au fost suportate de dl Van der Mussele în procesul acordării asistenţei clienţilor pro-Deo.VAN DER contra IRLANDEI LAWLESSMUSSELE contra REGATULUI BELGIEI ____________________________________________________________________________________ În multe cazuri. Curtea nu găseşte nici un motiv să concluzioneze altfel în speţă. Semnat: Gérard Wiarda Preşedinte Marc-André Eissen Grefier În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 (art. Parafat: M.

în prezentul context el trebuie examinat în ansamblu. dl Van der Mussele se poate plânge de o ingerinţă din partea autorităţilor publice în exercitarea dreptului său la proprietate. dar numai în partea ce ţine de nerambursarea cheltuielilor suportate. Există două motive pentru a adopta această concluzie. este evident că el a fost forţat să suporte cheltuielile în cauză ca rezultat al obligaţiei legale impuse lui de stat. În al doilea rând. am votat pentru neîncălcarea articolului 1 din Protocolul 1. reclamantul activa în calitate de avocat stagiar urmărind scopul de a fi admis în barou.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ OPININA CONCORDANTĂ A DLUI THÓR VILHJÁLMSSON. El trebuia să fi cunoscut sistemul de stagiere înainte de a îmbrăţişa această profesie. în opinia mea. În opinia mea. 113 . ÎMPĂRTĂŞITĂ DE DNA BINDSCHEDLER-ROBERT ŞI DL MATSCHER În opinia mea. eu nu constat nici o încălcare a dreptului la “respectarea bunurilor sale” aşa cum este garantat de prima frază a primului paragraf. sumele în cauză. Din moment ce sistemul de stagiere conferea reclamantului în mod indiscutabil avantaje şi dezavantaje. În primul rând. Prin urmare. fără a merita epitetul “derizoriu” atribuit de către Guvern. Cu toate acestea. dezavantajele nu au prevalat asupra avantajelor în aşa măsură încât să se constate o încălcare. articolul 1 din Protocolul 1 este aplicabil cu privire la acest capăt de acuzare. Cu această ocazie. Respectiv. nu erau excesive.

LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 114 .

pronunţă următoarea hotărâre. după ce a deliberat cu uşile închise la 26 aprilie şi 27 ianuarie 1984. Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită. Vincent Evans. în conformitate cu articolul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul Curţii1. de asemenea dl M. Versiunea revizuită a textului a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983.-A. grefier. Bernhardt. într-o cameră compusă din următorul complet: Dnii Sir dl G. 1 Nota grefei: Este vorba de regulamentul aplicabil la momentul introducererii cererii. adoptată la această ultimă dată: PROCEDURA 1. a sesizat Comisia la 19 mai 1980 în temeiul articolului 25. Wiarda. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”). 115 . G. şi. 9019/80) HOTĂRÂRE 23 februarie 1984 În cauza Luberti. Garcia de Enterría. E. grefier adjunct. dl Luciano Luberti. şi dl H. J. Cremona. dar numai pentru cauzele deferite Curţii după această dată. Lagergren. 9019/80) introdusă contra Republicii Italia. R. La origine se află cererea (nr. Pertzold. Eissen. cu care cetăţeanul acestui stat.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ LUBERTI contra ITALIEI (Cererea nr. preşedinte.

R. parţial de la Comisie şi parţial de la Guvern. Grefierul a primit memoriul Guvernului la 22 noiembrie 1982 şi răspunsul delegatului la 14 ianuarie 1983. Cremona. 4.LUBERTI contra ITALIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 2. prin intermediul grefierului. La 17 ianuarie 1983. Ea face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia italiană de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). Domnul Wiarda. În conformitate cu instrucţiunile Camerei şi la diferite date între 26 aprilie şi 22 septembrie 1983. Bernhardt (articolul 43 in fine din Convenţie şi articolul 21 paragraful 4 din regulament). 7. Preşedintele s-a consultat în prealabil. în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 paragraful 1 şi 47. la 18 martie. în prezenţa grefierului. acesta din urmă i-a desemnat. 5. observaţiile delegatului asupra ansamblului revendicărilor reclamantului în materie. secretarul Comisiei a comunicat grefierului detalii splimentare furnizate de către reclamant cu privire la aplicabilitatea articolului 50 din Convenţie şi. în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 paragraful 5 din regulament) i-a consultat. constatând că condiţiile necesare pentru o astfel de derogare de la procedura uzuală erau satisfăcute (articolele 26 şi 36 din regulamentul Curţii). 116 . Camera a decis să renunţe la audiere. paragrafele 1 şi 4 din Convenţie. cu agentul guvernamental şi delegatul Comisiei asupra acestui punct. dl J. preşedintele a decis că agentul guvernamental trebuie să prezinte până la 28 februarie un memoriu suplimentar. La 13 august 1982. ulterior. la 21 aprilie. Camera se constituie de plin drept din dl C. Conform deciziei preşedintelui din 15 septembrie 1982. La 24 februarie. dl E. Wiarda. dl G. La 27 ianuarie 1984. Garcia de Enterria. agentul guvernamental trebuia să prezinte memoriul până la 15 noiembrie la care delegatul avea dreptul să răspundă în scris în termen de două luni de la data transmiterii a memoriului Guvernului de către grefier. judecător ales din partea Italiei (articolul 43 din Convenţie) şi dl G. şi anume. Sir Vincent Evans şi dl. Russo. Lagergren. 3. Grefa a primit textul original italian la 15 februarie şi varianta franceză a acestuia. pe agentul guvernamental („Guvernul”). la care au fost anexate comentariile reclamantului vizavi de memoriul Guvernului şi revendicările în temeiul articolului 50 din Convenţie. 6. prin tragere la sorţi. varianta oficială pentru Curte. Cererea Comisiei a fost depusă la grefa Curţii la 19 iulie 1982. Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 5. preşedintele Curţii (articolul 21§ 3 (b) din regulamentul Curţii). pe ceilalţi cinci membri. prin intermediul grefierului. precum şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii. grefierul a obţinut. anumite documente şi o informaţie.

poliţia. ei au conchis că în ziua omorului dl Luberti suferea de un sindrom paranoic (sindrome paranoica) care-l priva de capacitatea sa de a dori (capacità di volere) şi că la momentul expertizei el s-a manifestat. Ultima lor întâlnire cu inculpatul a avut loc la 14 mai 1979. născut în 1924. cu excepţia definiţiei exacte a maladiei. este cetăţean italian şi domiciliază în prezent întrun ospiciu ecleziastic. învocând pentru prima dată. printre alte motive. O procedură penală a fost intentată împotriva dlui Luberti. el nu a fost pus sub arest până la 10 iulie 1972. raportul conţinea observaţii asupra comportamentului reclamantului în timpul întâlnirilor cu experţii. el a plecat din apartament. dacă la momentul comiterii crimei starea de demenţă a reclamantului era parţială sau totală şi dacă el prezenta în continuare un pericol pentru societate. Doi experţi desemnaţi în acest scop şi-au prezentat raportul la 11 noiembrie 1977. Curtea de Apel dorea să afle. acţionând în baza unei scrisori trimise de către reclamant în care acesta mărturisea comiterea unui omor. Apoi. el şi-a omorât amanta cu câteva focuri de armă. starea sa de demenţă la momentul comiterii faptei de care fusese acuzat. Reclamantul a depus recurs. complexul de superioritate în raport cu experţii. 000 lire pentru deţinerea armelor de foc. 10. La 17 ianuarie 1976. Circumstanţele cauzei 8. care a pledat nevinovat. Curtea de Apel a dispus la 17 noiembrie 1978 efectuarea unei expertize suplimentare. ca o persoană periculoasă. În final. La 25 martie 1970. în termeni psihiatrici. la douăzeci şi unu ani de privaţiune de libertate pentru omor şi la un an de privaţiune şi la plata unei amenzi în sumă de 500. convingerea de a fi nemuritor şi prin atitudinea ostilă faţă de lumea din jurul lui. În raport se menţionau anumite forme de manifestare a bolii cu care a fost diagnosticat reclamantul: grandomania care se manifesta prin supraestimarea propriei persoane. În plus. La 20 ianuarie 1970. De asemenea. 9. Curtea de Apel de juraţi a ordonat efectuarea unei expertize psihiatrice.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ ÎN FAPT A. Curtea de juraţi din Roma l-a condamnat pe dl Luberti. Dat fiind că această concluzie a fost contestată de către un expert invitat de partea civilă (consulente tecnico). Trei experţi noi l-au examinat pe dl Luberti cu diferite ocazii. Dl Luberti. Acest raport confirma în mare măsură concluziile adoptate în raportul precedent. raportul a afirmat că psihoza 117 . potrivit raportului s-a constatat faptul că la momentul crimei dl Luberti era lipsit de capacitatea de a înţelege şi nu doar de capacitatea de a dori (capacità d’ intendere e di volere). a descoperit cadavrul. Potrivit raportului poliţiei. În continuare. pretenţiile reclamantului că ar fi victima unui complot internaţional de proporţii au demonstrat în mod clar că el suferea de mania persecutării. Către această dată a fost terminată ancheta preliminară a cauzei şi reclamantul a fost trimis în judecată sub acuzaţia de omor. abandonând cadavrul. la Roma. circumstanţele faptei creau impresia că autorul crimei nu era în deplină posesie a facultăţilor sale mintale. La 24 noiembrie 1976.

concluzie adoptată de către experţii în unanimitate. dl Luberti a reclamat în faţa a trei tribunale diferite suspendarea anticipată a internării sale. sănătatea mintală a reclamantului la momentul adoptării hotărârii sale. 11. Curtea de Apel de juraţi a notat că cazul viza „un paranoic” şi că necesitatea internării impusă de starea lui psihică trebuie să succedeze detenţia lui fără întrerupere. cu concluziile a celor două expertize privind lipsa simţului de responsabilitate la reclamant şi pericolului pe care-l prezenta. Această cerere a fost respinsă. Curtea de Apel a acceptat aceste concluzii. Curtea a fost de acord. Pe de altă parte. solicitând ca perioadele când el era supus unor examinări psihiatrice în timp ce se afla în detenţie preventivă să compenseze perioada măsurii de securitate. La 16 noiembrie 1979. 118 . În conformitate cu hotărârea Curţii de Apel de juraţi. Cele două recursuri au fost respinse la 17 iunie 1981. dl Luberti. instanţa de judecată trebuie întotdeauna să dispună internarea pentru o perioadă de doi ani. combinat cu articolul 206 din Codul penal. invocând diferite motive. a fost admis la spitalul de psihiatrie din Aversa (Provincia Naples) la 21 noiembrie 1979. Printre altele. Curtea de Apel de juraţi a apreciat. Curtea de Apel de juraţi a ordonat executarea provizorie a deciziei sale. deţinut în închisoare din data de 10 iulie 1972. de asemenea. fiind prezumat caracterul social-periculos al condamnatului. 13. Cu toate acestea. Dl Luberti s-a plâns de faptul că Curtea de Alpel de juraţi a neglijat concluziile expertizei medico-legale şi balistice.LUBERTI contra ITALIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ observată a existat cu certitudine la momentul evenimentelor care au cauzat intentarea procedurii penale. În temeiul articolului 485 din Codul de procedură penală. Curtea l-a achitat pe dl Luberti pentru motivul incapacităţii mintale (infermitá psihica – articolul 88 din Codul penal) şi a dispus plasarea lui într-un spital de psihiatrie pentru o perioadă de doi ani. şi că de el trebuie să se ţină cont ca de un factor care poate contribui la reexaminarea stării psihice a dlui Luberti atunci când va fi examinată întrebarea ridicării măsurii de internare. Pe de-o parte. el s-a adresat la 28 noiembrie 1979 judecătorului supraveghetor (magistrato di sorveglianza – paragraful 21 infra) de la tribunalul Santa Maria Capua Vetere (sub jurisdicţia căruia se afla spitalul). în special. nu era obligată să facă o astfel de apreciere. El a adoptat în fond două abordări diferite. care nu era justificată de starea lui de sănătate. dar real. După pronunţarea acestei hotărâri. 12. dl Luberti a adresat autorităţilor judiciare mai multe solicitări de a fi pus în libertate. acest articol prevedea că într-un caz similar cu cel al dlui Luberti. deşi din punct de vederea legal. Această măsură de securitate a fost ordonată în temeiul dispoziţiilor articolului 222 din Codul penal în vigoare în acea perioadă (paragraful 18 infra). care a fost ordonată în timpul audierii şi care trebuia să stabilească dacă era vorba despre un omor sau sinucidere. În cele din urmă. Ea a adăugat că acest pericol nu era numai ipotetic. Reclamantul şi procurorul general de pe lângă Curtea de Apel din Roma au sesizat Curtea de Casare.

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 14. regiune unde era localizat spitalul în care a fost internat reclamantul. La 4 septembrie 1980. Reclamantul a fost din nou pus sub arest la 17 martie 1981 şi internat din nou la spital cu două zile mai târziu. depus la grefă următoarea zi. trebuie să fie înaintată primei instanţe şi nu judecătorului care controlează executarea sentinţelor. 12 iunie 1962. în temeiul articolului 640 din Codul de procedură penală. Secţiunea de supraveghere a efectuat în primul rând o serie de investigări. iar dosarul a fost transmis Curţii de Apel la 26 februarie 1981. Prin ordinul emis în aceeaşi zi. data depunerii recursului la Curtea de Casare împotriva ordonanţei anterior menţionate. 15. un raport medical de la spital. că această secţiune nu dispunea de competenţă din moment ce recursurile în casare împotriva hotărârii din 16 noiembrie 1979 (paragraful 11 supra) erau încă în curs de examinare. La 16 august 1980. adică aproape la trei zile după adoptarea hotărârii de Curtea de Apel de juraţi – la secţiunea de supraveghere din Roma (sezione di sorveglianza – paragraful 21 infra). Curtea de Apel a confirmat ordonanţa din 5 august 1980. Ea a obţinut. secţiunea de supraveghere din Naples a suspendat decizia sa în aşteptarea rezultatului final al procedurii instituite în faţa secţiunii de supraveghere din Roma (paragraful 14 supra). un psiholog care l-a consultat pe reclamant în mod privat i-a eliberat un certificat care atesta însănătoşirea reclamantului şi necesitatea punerii lui în libertate pentru a preîntâmpina reducerea ireversibilă a progresului clinic atins. Reclamantul a invocat articolul 207 din Codul penal şi articolul 71 din legea nr. „Giustiyia Penale” 1965. dl Luberti a sesizat Curtea de Casare. La 16 august 1980. care a decis la 3 decembrie 1980. 152). secţiunea de supraveghere din Roma a ţinut o audiere în timpul căreia procuratura generală a susţinut. printre altele. 16. Ulterior Curtea de Apel a clasat procedura la data pe care Guvernul nu a putut să o indice. La rândul său. 354 din 26 iulie 1975 privind administraţia penitenciarelor şi executarea măsurilor de privare sau restricţie a libertăţii. El s-a adresat în primul rând – la 19 noiembrie 1979. printre altele. care încă nu a devenit definitivă. în care se declara că cererea de a suspenda executarea unei măsuri de securitate impuse ca urmare a unei decizii de achitare. La 5 mai 1980. Ea a reluat examinarea cererii suspendate 119 . dl Luberti a înaintat alte două cereri: una a fost adresată Curţii de Apel de juraţi din Roma şi cealaltă secţiunii de supraveghere din Naples. p. dacă este vorba de o procedură incidentă (procedimento incidentale) (prima Cameră. că examinarea recursului ţine de Curtea de Apel din Roma. pe o hotărâre a Curţii de Casare. învocând articolul 635 din Codul de procedură penală (paragraful 21 infra). depusă la grefă la 29 mai. Prin hotărârea (decreto) din 4 mai 1981. 17. o copie a „fişei clinice” a dlui Luberti şi câteva documente prezentate de către acesta. Acest ordin se baza. La 5 august 1980. secţiunea de supraveghere a decis să-şi decline competenţa. procedura în faţa Curţii de Apel cu juraţi a fost suspendată pentru un termen nelimitat deoarece la 22 august reclamantul nu s-a întors la spital la expirarea învoirii de opt ore acordată de către judecătorul supraveghetor de la tribunalul Santa Maria Capua Vetere. Hotărârea (decreto) a fost depusă la grefă la 4 februarie. III.

care a fost întocmit pentru scopurile anchetei. secţiunea de supraveghere din Naples a decis să anuleze internarea. secţiunea de supraveghere s-a declarat competentă de a statua asupra cererii. constatând. prevedea că măsurile de securitate puteau fi impuse numai persoanelor care prezentau un pericol pentru societate şi au comis o faptă care constituia o infracţiune în conformitate cu legislaţia în vigoare. Înainte de a-şi pronunţa decizia asupra fondului cauzei. „trebuie să existe o prezumţie legală că persoana vizată prezintă un pericol pentru societate. ea nu a fost de acord cu interpretarea articolului 635 din Codul de procedură penală dată de secţiunea de supraveghere din Roma (paragraful 14 supra). în cazul în care persoanele alienate mintal sunt implicate în cazurile prevăzute de cel de-al doilea alineat al articolelor 219 şi 222. 139). nu exista nici un motiv pentru a menţine măsura de securitate”. Dosarul prezentat secţiunii de supraveghere din Naples conţinea un raport medical din 16 aprilie 1981 . La 4 iunie 1981.. al doilea alineat prevedea: „În cazurile prevăzute în mod expres” – înclusiv cele acoperite de articolul 222 -.. că din punct de vedere psihiatric şi criminologic. în special în baza raportului menţionat mai sus.” Prezumţia instituită de prima frază a acestui text se aplica în speţă.la un interval de mai puţin de o lună după reîntoarcerea dlui Luberti la spitalul psihiatric .). dacă condamnarea sau achitarea a fost pronunţată: (1) la un interval de mai mult de zece ani de la data comiterii faptelor. În speţă. dl Luberti nu mai prezenta vreun pericol. Ordonanţa a fost depusă la 10 iunie. Dezbaterile au avut loc la 12 mai. înainte de depunerea hotărârii Curţii de Apel la grefă (29 mai). Dreptul intern pertinent 18. În conformitate cu articolul 222 din Codul penal italian în vigoare la momentul procesului dlui Luberti. În termenii primului alineat al articolului 204. Cu toate acestea. B. la un interval de două zile înaintea respingerii celor două recursuri în casare (paragraful 11 supra). Cu toate acestea. Regimul juridic în cauză s-a schimbat cu privire la anumite puncte în rezultatul hotărârii pronunţate de Curtea Constituţională la 27 iulie 1982 (nr. Perioada minimă de detenţie era prevăzută de lege în dependenţă de gravitatea infracţiunii. Potrivit opiniei medicului-şef al spitalului (Directtore capo sanitario) inclusă în acest raport „din punct de vedere clinic. .LUBERTI contra ITALIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ imediat după ce Curtea de Apel din Roma a respins la 4 mai 1981 recursul împotriva ordonanţei din 5 august 1980 (ibid. potrivit căreia primul alineat al articolului 222 şi al doilea alineat al articolului 204 din Codul penal erau declarate neconstituţionale 120 . primul alineat. cu toate că recursul în casare depus de procurorul general împotriva hotărârii Curţii de Apel de juraţi din Roma era încă în curs de examinare (paragraful 11 supra). perioada minimă era de doi ani. astfel de măsuri trebuiau să fie dispuse în cazul în care se stabilea că persoana vizată prezenta un pericol pentru societate. iar dl Luberti a fost pus în libertate la 15 iunie. Articolul 202. chiar şi în astfel de cazuri aplicarea măsurilor de securitate va fi condiţionată de constatarea existenţei unui astfel de pericol. 19. un acuzat achitat pentru motivul stării de demenţă era supus unei măsuri de securitate în formă de înternare într-un spital psihiatric (ospedale psihiatrico guidiziario).

Persoana vizată şi procuratura au dreptul de a face recurs împotriva unor astfel de decizii atât în faţa Curţii de Apel (articolul 640 din Codul de procedură penală) cât şi în faţa Curţii de Casare (articolul 71 ter din legea nr.” 20. sunt prevăzute în articolele 69 şi 70 din legea nr. Articolul 208 specifică că judecătorul trebuie în orice caz să reexamineze situaţia la sfârşitul perioadei pentru a stabili dacă persoana internată continuă să prezinte un pericol şi va fixa. anume secţiunea de supraveghere se ocupă de cererile de suspendare a măsurilor de securitate. În special. În conformitate cu articolul 206 din Codul penal.. articolul 653 din Codul de procedură penală conferă puterea de control şi de decizie judecătorului care controlează executarea sentinţelor (guidice di sorveglinza). data următoarei examinări. aşa cum a fost modificat printr-o altă hotărâre a Curţii Constituţionale (nr. Această instituţie este compusă din două organe: judecătorul de supraveghere (magistrato di sorveglianza) şi secţiunea de supraveghere (sezione di sorveglianza). În termenii articolului 207. De asemenea.. 354 din 1975).. suspendarea unei măsuri de securitate. în cazul în care aceasta nu mai prezintă nici un pericol pentru societate. În cererea adresată Comisiei la data de 19 mai 1980 (nr. executarea unei măsuri de securitate poate în anumite cazuri. 354 din 26 iulie 1975 privind administrarea penitenciarelor şi executarea măsurilor care implică privarea de libertate sau restricţia libertăţii. 9019/80). dl Luberti s-a plâns de internarea sa în spitalul psihiatric. înclusiv cazul unei persoane alienate mintal. poate fi dispusă chiar şi înaintea expirării termenului minim. care se exclud reciproc. ei pot contesta o hotărâre (decreto) pronunţată de către Curtea de Apel în astfel de proceduri prin depunerea unui recurs de revizuire (ricorso per revisione) la Curtea de Casare. reclamantul a invocat dispoziţiile primului paragraf al articolului 5 din Convenţie şi paragraful 4 în privinţa celui de-al doilea aspect. bolii la momentul aplicării măsurii. 121 . în măsura în care ele nu subordonau decizia de internare într-un spital psihiatric a unui individ achitat pentru motivul alienării mintale unui control prealabil efectuat de jurisdicţia de fond sau cea care controlează executarea sentinţei cu privire la existenţa unui pericol social persistent din cauza. 110 din 23 aprilie 1974). Respectiv. astfel ca internarea dlui Luberti. în cazul în care motivul recursului este pretinsa încălcare a prevederilor legislaţiei în vigoare. competenţele lor. Cu privire la primul aspect al cererii. De asemenea. măsura este considerată provizorie şi numai jurisdicţia de fond este competentă să examineze întrebările pe care le ridică. deşi nu mai suferea de boală psihică. spre exemplu la solicitarea persoanei vizate. Judecătorii şi secţiunile de supraveghere adoptă decizii în prima instanţă. PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI 22. În acest caz.. începe pe parcursul anchetei sau a procesului. 21. care dispune de această facultate. el a reproşat instanţelor italiene că nu au adoptat în termen scurt o decizie cu privire la cererile lui de a anula ordonanţa de internare. În cazul măsurilor de securitate dispuse ulterior anchetei sau procesului. înclusiv cea privind suspendarea măsurii. Curtea de Casare are de asemenea dreptul de a se pronunţa asupra fondului cauzei (articolul 641 din Codul de procedură penală). La această etapă. reieşind din apreciarea dată de judecător.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ „... în caz de necesitate.

că a existat o încălcare a articolului 5 paragraful 4.” Guvernul şi-a exprimat dezacordul. Reclamantul a afirmat că la momentul pronunţării hotărârii Curţii de Apel de juraţi din Roma la 16 noiembrie 1979. el a afirmat că Curtea de Apel de juraţi din Roma a verificat nu numai calitatea de alienat a reclamantului la momentul comiterii omorului. a unui alcoolic. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 PARAGRAFUL 1 24. c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente. în unanimitate. de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege. La 7 iulie 1981 Comisia a declarat cererea admisibilă. în scopul aducerii sale în faţa autorităţilor competente. hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală. Comisia a observat că ea nu este competentă să se pronunţe într-un mod general asupra compatibilităţii prezumţiei instituite prin articolul 204 din Codul penal 122 . a unui toxicoman sau a unui vagabond. la acea perioadă. b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată. în temeiul articolul 222 din Codul penal care. prevedea că măsura de secutitate în litigiu nu era impusă în mod automat în astfel de cazuri (paragrafele 10 şi 18 supra). el nu mai suferea de dereglări mintale. El a invocat dispoziţiile articolului 5 paragraful 1 din Convenţie care prevede după cum urmează: „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. dar şi faptul dacă acesta prezenta un pericol pentru societate la momentul adoptării hotărârii (paragraful 10 supra). conform legii. a unui alienat. Comisia a constatat: cu zece voturi contra două. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. El a susţinut că Curtea de Apel a dispus internarea lui fără a ţine cont de starea sănătăţii lui la data hotărârii. f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extradare. ÎN DREPT I. cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este deţinut legal pe baza unei condamnări pronunţate de către un tribunal competent. sănătatea mintală a dlui Luberti justifica internarea lui într-un spital psihiatric. că nu a avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 1 din Convenţie. e) dacă este vorba de detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă. Raportul conţine o opinie separată. În opinia lui. şi a ţinut cont de această informaţie la adoptarea deciziei sale bazată pe concluziile expertizei.LUBERTI contra ITALIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 23. În raportul său din 6 mai 1982 (articolul 31 din Convenţie). atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia. d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor. În continuare.

şi hotărârea din 24 iunie 1982 Van Droogenbroeck. Curtea va acorda o atenţie sporită. internarea în cauză trebuia să satisfacă următoarele exigenţe: să fie efectuată „în conformitate cu o procedură prevăzută de lege”. hotărârea din 10 noiembrie 1969 în cauza Stögmuller. de asemenea şi la momentul adoptării măsurii de privare a dlui Luberti de libertate. p.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ (paragraful 18 supra) cu alineatul (e) al articolului 5 paragraful 1 din Convenţie. dl Luberti în fond contestă satisfacerea primelor două condiţii. 18. (d) şi (f) nu sunt relevante în mod evident. Regatului Unit. Seria A nr. paragraful 35). Curtea de Apel a verificat existenţa condiţiei psihice date nu numai la momentul comiterii omorului („nel momento in cui (aveva) commesso il faptto). să fie „legală” şi să implice „o persoană alienată mintal”. p. 18. Sarcina Curţii este de a controla deciziile acestor autorităţi potrivit Convenţiei (a se vedea hotărârea din 24 octombrie 1979 în cauza Winterwerp. p. paragraful 39 şi hotărârea în cauza Van Droogenbroek. alineatul (a) vizează o situaţie în care există o condamnare (hotărârea din 5 noiembrie 1981 X c. 50. 50. Seria A nr. În cazul de faţă numai partea introductivă şi alineatul (e) din paragraful 1 sunt relevante: alineatele (b). Seria A nr. Acest fapt este confirmat în mod incontestabil de hotărârea 123 . este evident faptul că Curtea de Apel de juraţi a stabilit în mod convingător calitatea de alienat a dlui Luberti. cea de-a doua abordare respectând exigenţele articolului 5 din Convenţie. 33. O persoană nu poate fi considerată „ alienată” în sensul articolului 5 şi privată de libertate decât dacă sunt satisfăcute trei condiţii minime: existenţa unor probe medicale care să ateste că persoana este „alienată”. 21-22. dar. pe când în speţă este vorba de achitare. Susţinând faptul că deja s-a însănătoşit la momentul adoptării deciziei de către Curtea de Apel din Roma de a-l interna în spital. 46. întrucât ele sunt primele care evaluează probele prezentate într-un caz dat. tulburărea mintală trebuie să fie de aşa gravitate. 25. paragraful 39. 18. p. numai ultima exigenţă nu a fost satisfăcută în speţă. întrebării ridicate de cazul concret: ea va evalua dacă privarea reclamantului de libertate a satisfăcut exigenţele articolului 5 paragraful 1. Curtea subscrie opiniei contrare exprimată de Comisie şi Guvern. Seria A nr. 39-40. Curtea a reamintit faptul că autorităţilor naţionale trebuie să li se recunoască dreptul de a se bucura de o anumită putere discreţionară de a decide dacă o persoană trebuie internată ca fiind „alienată”. în măsura posibilă. 9 . Seria A nr. iar caracterul şi amploarea alienării mintale de care suferea dl Luberti erau de aşa natură încât justificau internarea lui în spital. mutatis mutandis. 27. p. Seria A nr. p. paragraful 40). 17. paragraful 4. 28. paragraful 40 şi. Potrivit reclamantului. 26. Primele două nu au fost contestate. Marii Britaniei. Seria A nr. 19. hotărârea în cauza Winterwerp. În primul rând. încât să justifice internarea obligatorie. Pentru a respecta dispoziţiile articolului 5 paragraful 1. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă. unicul alineat considerat relevant de către Comisie. 46. în conformitate cu exigenţa articolului 222 combinat cu articolul 88 din Codul penal. şi valabilitatea continuării internării să depindă de persistenţa unei astfel de tulburări (a se vedea hotărârea X c. În opinia Comisiei aplicarea prevederilor dreptului italian nu a contravenit Convenţiei în cazul de faţă. p. paragraful 40). 33.

29. în mare măsură. care iniţial era compatibilă cu articolul 5 paragraful 1 din Convenţie. Curtea de Apel de juraţi a reuşit să demonstreze că caracterul şi gravitatea tulburării mintale de care suferea reclamantul la momentul adoptării hotărârii în cauza lui justifica internarea obligatorie: ea a constatat că la acea perioadă reclamantul prezenta un pericol real. La 16 august. acest raport a fost elaborat nu de un psihiatru. pe comportamentul şi declaraţiile dlui Luberti din timpul procedurii (paragraful 10 supra). acest raport nu o obliga în nici un fel. a fost menţinută şi după expirarea perioadei justificate de starea psihică a dlui Luberti. Potrivit informaţiilor prezentate Curţii. secţiunea de supraveghere din Roma trebuia să acţioneze cu prudenţă şi să verifice starea psihică a dlui Luberti. raportul medicului-şef nu a constituit ultimul act în procedură. au fost elaborate două rapoarte privind starea sănătăţii psihice a dlui Luberti în perioada între 16 noiembrie 1979.22 august – el a fugit şi în rezultat nu putea fi supus unui examen psihiatric până la arestul lui în martie 1981. Secţiunea mai trebuia să stabilească dacă starea psihică a dlui Luberti a justificat punerea lui în libertate. Fiind comunicat secţiunii de supraveghere din Naples. printre altele. ea nu s-a pronunţat asupra fondului din moment ce la 5 august a declarat ca nu dispune de competenţă (articolul 14). Primul raport – certificatul din 5 martie 1980 – a conchis că dl Luberti s-a însănătoşit şi urma a fi pus în libertate pentru a preîntâmpina reducerea ireversibilă a progresului clinic atins (paragraful 14 supra). el nu avea nici caracterul şi nici efectele juridice ale unei decizii. Rămâne de a stabili dacă „detenţia” invocată. Cel de-al doilea raport a fost elaborat la 16 aprilie 1981 pentru scopurile anchetelor referitoare la cererea adresată secţiunii de supraveghere din Naples. Mai mult decât atât. la rapoartele psihiatrice. Afară de aceasta.LUBERTI contra ITALIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ din 16 noimebrie 1979: în motivele hotărârii se face trimitere. şi 10 iunie 1981. Prin urmare. dar de un psiholog care l-a examinat pe reclamant cu titlu privat. Acest raport conţine opinia medicului-şef de la spitalul din Aversa potrivit căreia nu exista nici un motiv pentru a menţine în continuare măsura de securitate (paragraful 17 supra). În fapt. data la care Curtea de Apel de juraţi şi-a pronunţat hotărârea. care au fost elaborate la un interval mare de timp după consumarea evenimentului şi se bazau. cât şi concluziile expertizei în baza cărora a fost adoptată această hotărâre. în special ţinând cont de faptul că el a contrazis atât constatările făcute doar cu câteva luni mai înainte şi incluse în hotărârea Curţii de Apel de juraţi (16 noiembrie 1979). Cu toate acestea. fapt care a determinat-o să considere necesar de a ordona executarea provizorie a deciziei sale (paragrafele 10 şi 12 supra). Suspendarea internării unei persoane care anterior fusese recunoscută „ali124 . această secţiune a ordonat depunerea dosarului medical a reclamantului şi a început studiul cazului. Cu toate acestea. Cu toate acestea. numai acest raport nu era suficient pentru a solicita dispunerea eliberării dlui Luberti. la scurt timp . data suspendării măsurii de securitate (paragrafele 10 şi 17 supra). Bineînţeles. dl Luberti a depus un recurs în casare şi a introdus noi cereri la Curtea de Apel de juraţi din Roma de a fi pus în libertate.

dar. la opt zile după pronunţarea hotărârii Curţii de Apel de juraţi din Roma şi cu şaptesprezece zile înainte de depunerea acestei hotărâri la grefă (paragraful 17 supra). nu a existat nici o încălcare a articolului 5 paragraful 1. 50. 31. secţiunea de supraveghere trebuia să procedeze cu precauţie şi necesita un interval de timp pentru a examina cauza. această persoană are dreptul să solicite controlul legalităţii 125 . Dacă secţiunea de supraveghere din Roma ar fi acţionat cu o promptitudine mai mare. Curtea nu exclude această posibilitate. p. Seria A nr. a contribuit la punerea în libertate a dlui Luberti la 15 iunie. dar în memoriul său adresat Curţii (paragraful 4 supra) el a recunoscut că procedura desfăşurată în faţa secţiunii de supraveghere din Roma. tribunalele italiene nu au statuat „într-un termen scurt” asupra cererilor de ridicare a măsurii de internare. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 PARAGRAFUL 4 30. cu singurul scop de a stabili incompetenţa autorităţii sesizate. un factor care a sporit dificultăţile inerente oricărei evaluări în domeniul psihiatric.” Potrivit dlui Luberti. adoptată la 4 iunie 1981 şi depusă la grefă la 10 iunie. a depăşit limita de timp.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ enată” şi periculoasă pentru societate de către o instanţă de judecată este o chestiune care vizează atât persoana în cauză cât şi comunitatea în care ea va trăi după eliberare. Chiar şi înaintea încheierii procedurii instituite la Roma. paragraful 43). Nu au existat dovezi că secţiunea de supraveghere din Naples ar fi întârziat excesiv de mult cu adoptarea hotărârii. În cazul în care decizia de a priva o persoană de libertatea sa este adoptată de un organ administrativ. Respectiv. Potrivit articolului 5 paragraful 4. Ea s-a întrunit în şedinţă la 12 mai 1981. la acest subiect. ea face trimitere la jurisprudenţa sa constantă (a se vedea. hotărârea în cauza Van Droogenbroeck. nu consideră de a fi stabilit faptul că detenţia reclamantului a depăşit perioada justificată de tulburarea mintală de care suferea. care a acceptat-o în esenţă. Decizia ei. Aceste intervale diferite de timp nu sunt exagerate: în opinia Curţii. Anumite distincţii care sunt relevante în speţă sunt furnizate de hotărârile anterior pronunţate de Curte cu privire la articolul 5 paragraful 4. Guvernul a contestat această teză în faţa Comisiei. ea a luat măsuri în vederea anchetării cererii dlui Luberti cu care fusese sesizată. 23. Prin urmare. II. „Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal. secţiunea de supraveghere şi-a îndeplinit sarcinile într-un interval de timp rezonabil. în special. Curtea trebuie să stabilească această problemă îndiferent de absenţa încălcării articolului 5 paragraful 1. În speţă era vorba de o persoană care a comis un omor. ar fi fost fezabil de a ajunge mai repede la concluzia că continuarea internării nu mai era necesară. pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală. ţinând cont de probele prezentate.

în acest caz controlul impus de articolul 5 paragraful 4 fiind incorporat în această decizie (a se vedea. p. Curtea a declarat. de fapt. în conformitate cu dispoziţiile dreptului italian el nu era obligat să aştepte un interval mai mare de timp înainte de a adresa cererea sa secţiunii de supra126 . Rezultatul celei de-a doua cereri a fost o ordonanţă de clasare. 22-23. Ceea ce. paragraful 52). hotărârea în cauza Van Droogenbroeck. Procedura intentată la 19 noiembrie 1979 în faţa secţiunii de supraveghere din Roma s-a încheiat în apel la 29 mai 1981. prin decizia Curţii de Apel din Roma din 4 mai 1981. Cu toate acestea. vizavi de internarea persoanelor alienate. după un „interval rezonabil de timp” de a introduce „un recurs” pentru ca tribunalul să statueze „într-un termen scurt” asupra „legalităţii” continuării „deţinerii sale”. Prima a fost înaintată secţiunii de supraveghere din Roma la 19 noiembrie 1980. 33. Un astfel de interval pare a fi. în special hotărârea precitată X. adoptată la 5 august 1980 şi depusă la grefă a doua zi. depusă la grefă la 29 mai 1981. 35. cea de-a treia cerere a condus la punerea în libertate a dlui Luberti la 15 iunie 1981 în conformiate cu decizia secţiunii de supraveghere din Naples. aceasta nu înseamnă că trebuie să se ţină cont numai de procedura desfăşurată în faţa acestei secţiuni. ceea ce nu se aplică când este vorba de o decizie adoptată de către un tribunal la sfârşitul procedurii judiciare. Dl Luberti a formulat trei cereri privind suspendarea internării sale. Internarea dlui Luberti s-a bazat pe hotărârea Curţii de Apel de juraţi. a doua Curţii de Apel de juraţi din Roma la 16 august 1980 şi a treia a fost adresată secţiunii de supraveghere din Naples la 16 august 1980 (paragrafele 14-17 supra). 23.LUBERTI contra ITALIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ deciziei de către un tribunal. Seria A nr. excesiv de lung. Guvernul neputând identifica data emiterii acesteia. De asemenea. Respectiv. ceea ce trebuia să fie stabilit este dacă reclamantul a beneficiat ulterior de dreptul. Prima cerere a condus la constatarea incompetenţei secţiunii de supraveghere din Roma. Deşi. paragrafele 44-45). 34. în special. c. deoarece motivele care iniţial justificau internarea pot dispărea (a se vedea. pronunţată la 16 noiembrie 1979 la sfârşitul procedurii care a fost însoţită de garanţiile judiciare necesare. Pentru acest motiv. 46. de funcţionarea căreia statul reclamat răspunde în faţa organelor Convenţiei. ibid. pronunţată la 4 iunie 1981 şi depusă la grefă la 10 iunie 1981.. Regatului Unit. examinate în mod separat şi ulterior să fie efectuată o evaluare generală. p. că trebuie să fie prevăzută posibilitatea de a efectua un control ulterior la intervale rezonabile de timp. emisă de Curtea de Apel de juraţi din Roma. trebuie să se stabilească este dacă reclamantul a beneficiat sau nu de dreptul său ca această chestiune să fie tranşată „într-un termen scurt” de jurisdicţia italiană. la prima vedere. trebuie de remarcat faptul că procedura a fost iniţiată la trei zile după pronunţarea hotărârii de achitare a dlui Luberti şi de privare a acestuia de libertate. în urma recursului introdus de dl Luberti. Deşi o decizie asupra „legalităţii deţinerii dlui Luberti” în sensul articolului 5 paragraful 4 a fost pronunţată numai de secţiunea de supraveghere din Naples. fiecare dintre etapele procedurilor implicate în speţă trebuie să fie. constatare confirmată. în primul rând. ceea ce înseamnă că ea a durat optsprezece luni şi zece zile.

Cât priveşte cea de-a doua cerere. să-şi suspendeze decizia până la încheiere procedurii în faţa Curţii de Apel de juraţi din Roma în privinţa primei cereri. În această privinţă. Cu toate că el în mod cert avea dreptul de a utiliza ansamblul mijloacelor juridice de apărare disponibile în conformitate cu dreptul în vigoare.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ veghere din Roma. Cu toate acestea. adresată la 19 noiembrie 1979 secţiunii de supraveghere din Roma. În al doilea rând. formulată la 16 august 1980. La fel. care s-a încheiat cu pronunţarea a unei decizii privind incompetenţa instanţei şi a durat mai mult de un an şi jumătate. Guvernul a recunoscut că procedura a depăşit „intervalul scurt” prevăzut de articolul 5 paragraful 4 din Convenţie. aceşti factori diferiţi nu justificau deschiderea procedurii în faţa secţiunii de supraveghere din Roma. introdusă la 16 august 1980. în sensul Convenţiei controlul iniţial al „legalităţii” „detenţiei lui” a fost inclus în această hotărâre şi dreptul la examinrea într-un „termen scurt” a primei cereri de eliberare a apărut numai după „un interval rezonabil de timp” (paragraful 31 supra). la început. data arestului repetat al dlui Luberti. care implica privarea de libertate. 36. Curtea face trimi127 .. el încerca în mod evident să evite măsura de securitate pronunţată la 16 noiembrie. Într-adevăr. Este destul de evident că această măsură era adecvată din moment ce penrtu a efectua un examen psihiatric era necesară prezenţa reclamantului. hotărârea din 15 iulie 1982 în cauza Eckle. utilizarea simultană a două recursuri legale. Ordonanţa secţiunii de supraveghere. p. secţiunea de supraveghere din Naples era obligată. chiar dacă distincte. În primul rând. Seria A nr. a durat nouă luni şi douăzei şi cinci zile (pargraful 17). din moment ce era vorba de un caz urgent. 51. examinarea ei a fost suspendată pentru o perioadă nelimitată de către Curtea de Apel de juraţi la 4 septembrie 1980 din cauza absenţei neautorizate a dlui Luberti (paragraful 16 supra). faptul că dl Luberti a evadat a exclus posibilitatea supunerii lui unui examen psihiatric pâna la internarea lui repetată în spital în martie 1981. nu poate fi neglijat faptul că deja la 17 noiembrie 1979 dl Luberti a introdus un recurs în apel la Curtea de Casare (paragraful 11 supra). Procedura referitoare la cea de-a treia cerere. reclamantul din nou nu a putut să se plângă de consecinţele multiplicităţii măsurilor luate de el (paragraful 34 supra). El a atacat măsura în cauză la 19 noimebrie în faţa secţiunii de supraveghere din Roma. de asemenea. Suplimentar. a condus la eliberarea dlui Luberti. paragraful 82). 35. În pofida duratei sale îndelungate. În cazul dat. 36. dl Luberti. secţiunea de supraveghere din Naples a început examinarea fondului cauzei şi a acţionat cu promptitudinea impusă de articolul 5 paragraful 4 din Convenţie. urmărea acelaşi scop fundamental cauzând fără îndoială o pierdere de timp care nu poate fi atribuită autorităţilor (cf. acest interval de timp nu poate fi considerat exagerat în circumstanţele cauzei. adoptată la 4 iunie 1981 şi depusă la 10 iunie. elementele dosarului nu demonstrează că decizia Curţii de a clasa procedura în faţa ei a fost adoptată după 17 martie 1981. Ulterior. Contestând motivele invocate de Curtea de Apel de juraţi pentru a justifica respingerea tezei de sinucidere. a cauzat o întârziere contestând decizia secţiunii de supraveghere din Roma în faţa Curţii de Casare şi nu în faţa Curţii de Apel (paragraful 14 supra). Imediat după pronunţarea deciziei de către Curtea de Apel din Roma (4 mai 1981) şi fără a aştepta depunerea hotărârii la grefă (29 mai 1981). în contextul „intervalului rezonabil” enunţat în articolul 6 paragraful 1.

Cu privire la ambele revendicări. uneori simultan. dacă este cazul. Curtea acordă părţii lezate. o satisfacţie echitabilă. nu a fost stabilit dacă dl Luberti ar fi fost pus în libertate mai devreme în cazul în care exigenţa adoptării unei decizii într-un „termen scurt” ar fi fost respectată. De asemenea. hotărârea din 25 aprilie 1983 în cauza Van Droogenbroeck. p. 6. trebuie să se ţină cont de faptul că el a inaintat. Cu toate acestea. este adevărat faptul că procedura desfăşurată în perioada 19 noiembrie 1979 – 29 mai 1981 în faţa secţiunii de supraveghere din Roma şi. în faţa Curţii de Casare şi a Curţii de Apel erau caracterizate de întârzieri excesive. Pe de altă parte. 37. Articolul 50 din Convenţie prevede următoarele: „Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări. fapt care nu a fost contestat de către Guvern. el a solicitat Curţii să ţină cont de deprecierea monedei. după cum a constatat Comisia. autorităţile judiciare italiene. nu au statuat „într-un termen scurt” asupra „legalităţii detenţiei” în cauză. 000 lire pentru prejudiciul material şi moral suferit.LUBERTI contra ITALIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ tere la motivaţia sa referitoare la problema respectării dispoziţiilor paragrafului 1 al articolului 5 (paragraful 29 supra). mutatis mutandis. Astfel. 000. 000 lire inclusiv taxa pe valoare adăugată de 18 % pentru cheltuielile de judecată suportate în timpul procedurilor în faţa secţiunii de supraveghere din Roma şi a Curţii de Apel din Roma. Curtea se alătură la acest subiect Guvernului şi Comisiei. În rezultatul acestor întârzieri. reclamantul trebuie să fi suferit anumite prejudicii de natură morală din cauza duratei procedurii care a fost intentată în scopul ridicării măsurii de internare a lui. el a revendicat suma de 1. 40. 000. orice revendicare a daunelor materiale trebuie să fie respinsă din cauza absenţei unei legături cauzale (a se vedea. 41. Cu toate acestea. o serie de cereri dintre care câteva erau adresate unei autorităţi judiciare 128 . Cât priveşte încălcarea paragrafului 4. ulterior. o evaluare generală a informaţiei prezentate Curţii duce la concluzia că a avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 4. paragrafele 11-12). III. 63. nici un prejudiciu cauzat de privarea de libertate reclamată nu poate fi luat în consideraţie. Seria a nr. Prin urmare. Atât Guvernul cât şi Comisia şi-au exprimat poziţia cu privire la această chestiune şi Curtea consideră că este gata pentru a fi decisă (articolul 50 paragraful 3 din regulamentul Curţii). El considera această sumă a fi justificată de prejudiciul cauzat de internarea lui pe parcursul unui an în spitalul de psihiatrie şi de cheltuielile suportate în scopul „satisfacerii necesităţilor” internării. APLICAREA ARTICOLULUI 50 38.” 39. Reclamantul a solicitat o compensaţie în mărime de 20. fără a ţine cont de sârguinţa manifestată de secţiunea de supraveghere din Naples. Din moment ce prin prezenta hotărâre nu s-a stabilit încălcarea exigenţelor paragrafului 1 al articolului 5. fapt recunoscut de Guvern.

Curtea nu are nici un motiv de a pune la îndoială faptul că această revendicare satisface diferite criterii care se răgăsesc în jurisprudenţa sa în materie: scopul pentru care costurile în litigiu au fost suportate şi exigenţa suportării lor în realitate. Cu privire la cheltuielile cauzate de procedura în faţa secţiunii de supraveghere din Roma şi Curţii de Apel. grefier 129 . Pe de altă parte. probele disponibile demonstrează faptul că reclamantul a luat măsuri în vederea urgentării acestor proceduri. 66. varianta franceză fiind autentică. 42. DIN ACESTE CONSIDERENTE. Guvernul nu a inaintat nici o obiecţie cu privire la aceste costuri. 000. Respectiv. p. cu titlu de cheltuieli şi costuri. Susţine că statul reclamat trebuie să achite reclamantului. eventual. 14. apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului.000 lire inclusiv taxa pe valoare adăugată cuvenită. paragrafaul 36). Strasbourg. 000) lire şi. Semnat: Gérard Wiarda. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 1 din Convenţie.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ incompetente. Curtea acordă dlui Luberti o compensaţie în cuantum de 1.000. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 4 din Convenţie. În general. reclamantul era responsabil pentru faptul că procedura cu privire la cauza lui era în proces de desfăşurare în faţa mai multor instanţe de judecată. întârzierile care au avut loc s-au datorat în mare măsură comportamentului reclamantului. Redactată în limbile engleză şi franceză. suma taxei pe valoare adăugată. un milion (1. Astfel. 23 februarie1984. Prin urmare. 3. Respinge restul cererii de satisfacţie echitabilă. CURTEA. un interval mare de timp a fost pierdut din cauză că reclamantul a fugit la 22 august 1980 şi s-a ascuns până la 17 martie 1981 (paragraful 16 supra). iar în opinia Comisiei ele „satisfăceau condiţiile prevăzute de Curte pentru a fi rambursate”. ÎN UNANIMITATE. preşedinte Marc-André Eissen. 2. o situaţie care nu ameliora perspectivele unei soluţionări rapide (paragraful 16 supra). Seria a nr. necesitatea de a fi suportate şi cuantumul lor rezonabil (a se vedea în special hotărârea din 13 iulie 1983 în cauza Zimmermann şi Steiner. 1.

LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 130 .

în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său1*. Gölcüklü. Eissen. B. 131 .Russo. G. constituită. F. * Nota grefei: Se are în vedere noul regulament. A pronunţat această hotărâre. grefier şi Dl H. a sesizat Comisia la 1 mai 1980 în temeiul articolului 25 (art. La originea cauzei se află o cerere (nr. L. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”). precum şi Dl M. intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi aplicabil în speţă.Liesch. dl Franceso Goddi. într-o cameră alcătuită din următorul complet: Dnii G. Gersing. preşedinte.-A.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ GODDI contra ITALIEI (Cererea nr. grefier adjunct. 8966/80) introdusă contra Republicii italiene. Wiarda. Petzold. adoptată la această ultimă dată: PROCEDURA 1. C. 8966/80) HOTĂRÂRE 9 aprilie 1984 În cauza Goddi. 25). Curtea europeană a Drepturilor Omului. cu care cetăţeanul acestui stat. J. apoi la 29 martie 1984. După ce a deliberat cu uşile închise la 23 iunie 1983.Walsh. Lagergren.

judecător supleant. şi dl G. consiliul Ordinului avocaţilor şi apărătorilor din Roma a solicitat autorizarea de a participa la procedură. şef al Serviciului pentru contencios diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe. grefierul a invitat Comisia. agent. care şi-a asumat preşedinţia Camerei (articolul 21 § 5 din regulament). Gölcüklü. Preşedintele a refuzat cererea în aceeaşi zi deoarece ea fusese prezentată la o etapă prea tardivă a procesului (articolul 37 § 2). dl L. l-a înlocuit pe dl Zekia.GODDI contra ITALIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 2. prin intermediul grefierului. Ea face trimitere la articolele 44 şi 48 precum şi la declaraţia Republicii italiene de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. Ulterior.din partea Guvernului dl A. în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47. în prezenţa grefierului. La 28 ianuarie 1983. După ce a primit. Squillante. În prealabil.Wiarda. În conformitate cu decizia preşedintelui.Walsh şi J. Dezbaterile publice s-au desfăşurat la data fixată. ea le-a furnizat grefei la 7 martie şi la 22 aprilie. preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament). B. 4. după consultarea prin intermediul grefierului a agentului guvernamental. delegatului Comisiei şi reprezentantului reclamantului (articolul 38). 3. F. opinia agentului guvernamental italian („Guvernul”). parvenit la grefă la 17 iunie. Liesch. 132 . Cererea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 6 § 3 c) din Convenţie. a delegatului Comisiei şi a reprezentantului reclamantului asupra necesităţii unei proceduri scrise. la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. acesta din urmă i-a desemnat. să prezinte observaţiile. Gersing (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament). 5. 7. 46). S-au prezentat: . reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentant (articolul 30). La 16 iunie. Printr-un „memoriu de intervenţie voluntară”. apoi la 12 aprilie. în aceeaşi zi. care nu putea să ia parte în continuare la examinarea cauzei (articolele 22 § 1 şi 24 § 1 din regulament). Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare. el a permis agentului guvernamental şi reprezentantului reclamantului să utilizeze limba italiană (articolele 27 §§ 2 şi 3). informaţiile şi documentele primite din partea Guvernului şi reclamantului. Camera din şapte judecători se constituie de plin drept din dl C. Zekia. prin tragere la sorţi. 8. 6. G. pe ceilalţi cinci membri şi anume dnii M. preşedintele a fixat pentru data de 20 iunie deschiderea procedurii orale. preşedinte al secţiei la Consiliul de Stat. dl Wiarda. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament. Cererea Comisiei a fost depusă la grefa Curţii la 6 ianuarie 1983. judecător ales din partea Italiei (articolul 43 din Convenţie). Lagergren. La 26 mai. a constatat la 1 martie 1983 faptul că nu este necesar de a prevedea prezentarea memoriilor (articolul 37 § 1). Russo.

Ministerul Afacerilor Externe. procurorul general din Bologne a cerut procu133 . Trechsel.000 lire (multa) pentru unele capete de acuzare (ameninţare cu arma. avocat la baroul din Roma. 13. 12. G. FAPTELE I. La 19 şi 21 iulie. prejudicierea bunurilor. Peste trei zile. La 6 iunie 1975. La 20 septembrie 1977. împreună cu un anumit dl F. Condamnaţii. El a fost condamnat la un an şi şase luni de închisoare (reclusione) şi la o amendă corecţională de 300. procurorul republicii şi procurorul general au făcut apel la Curtea de apel din Bologne. dl Francesco Goddi este un cioban care locuieşte în San Venanzo (provincie din Terni). dar nici acesta nu era la acel moment unicul său consilier. Curtea a audiat pledoariile şi declaraţiile lor. M. pentru alte acuzaţii (deţinere şi port ilegal de arme de război. avocat. Cetăţean italian născut în 1951. Di Stefano.. deoarece dl F. reprezentantul reclamantului a comunicat Curţii pretenţiile acestuia în temeiul articolului 50 din Convenţie. În conformitate cu instrucţiunile preşedintelui. consilieri.din partea Comisiei dl delegat. şedinţa a fost din nou amânată. apoi cele ale delegatului Comisiei la 26 august. 11. Motivele apelului dlui Goddi au fost formulate de către dl Monteleone. precum şi răspunsul lor la întrebările sale. . pentru diferite delicte. dl Bezicheri. tribunalul din Forli l-a judecat. Antonelli. Din procesul verbal reiese că dl Goddi s-a prezentat în faţa Curţii de Apel asistat de un nou avocat la alegerea sa. nu fusese anunţat. ea a amânat dezbaterile sine die din alte motive de procedură. Sangermano. unul din cei doi avocaţi care l-au apărat în prima instanţă. Preşedintele Curţii a decis ulterior desfăşurarea dezbaterilor pentru 9 iulie 1977.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ dna dl C. cu toate că fusese anunţat.din partea reclamantului dl reprezentant. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI 10. nu s-a prezentat. dl Sangermano pentru reclamant şi dl Squillante pentru Guvern. explozii periculoase într-un loc public) el fusese achitat din lipsă de probe. 9. preşedintele Curţii de apel a ordonat reluarea audierilor pentru 3 decembrie. S. deţinere şi purtare ilegală de arme şi muniţii). Curtea de Apel din Bologne a fixat şedinţa pentru 30 noiembrie 1976 dar dl Monteleone. . În această zi. dl Trechsel pentru Comisie. După ce a numit-o în calitate de avocat din oficiu pe dl Maio pentru reclamant. grefa a primit observaţiile în cauză ale Guvernului la 17 august 1983.

Referitor la dl Goddi. notificarea adresată dlui Monteleone corespundea exigenţelor articolului 410 din Codul de 134 . expediată la 5 octombrie 1977. acceptând concluziile procurorului general. a propriului său apărător şi a altor trei martori citaţi. în baza unui mandat al procurorului republicii din Forli. Curtea de casare a respins recursul la 8 noiembrie 1979. când părinţii clientului său au dorit să afle de la el date despre desfăşurarea procesului. 15. Audierile s-au încheiat în aceeaşi zi. dl Bezicheri a aflat despre audieri doar la 5 decembrie. 16. Potrivit spuselor lor. în acelaşi timp el a informat despre aceasta reclamantul printr-un aviz lăsat la domiciliul lui şi printr-o scrisoare recomandată cu înştiinţare. un alt avocat care a apărat reclamantul în prima instanţă.GODDI contra ITALIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ rorului republicii Orvieto. La 29 octombrie. Dl Bezicheri nu s-a prezentat. pe care tribunalul din Forli le-a respins din cauza lipsei probelor suficiente. el a depus-o la primărie. Reclamantul a înaintat recurs în casare. Scrisoarea.000 lire amendă contravenţională (ammenda). Curtea. formulate de dl Monteleone. cu trei luni de „arest” (arresto) şi 30. a fost primită la 7 octombrie personal de reclamant. Din cauză că executorul judecătoresc nu a putut înmâna citaţia personal dlui Goddi. La şedinţa din 3 decembrie. precum şi a co-acuzatului. 14. pentru ispăşirea unei pedepse privative de libertate pe un termen de şase luni pronunţată de către tribunalul din Forli la 3 mai 1976. După ce a deliberat cu uşile închise. Curtea a ignorat de altfel recenta arestare a dlui Goddi. În opinia ei. Acesta din urmă a afirmat. în jurisdicţia căreia locuia reclamantul. în cazul în care acesta va fi în stare de arest. Audierile din 3 decembrie 1977 s-au desfăşurat atât în lipsa reclamantului şi a avocatului său cât şi a părţii civile. Procuratura a cerut amânarea audierii pentru a permite înfăţişarea martorilor care au trebuit să se prezinte în această zi (paragraful 14 supra). care au negat acest lucru. dar fără a prezenta vreo probă. procuratura a ajuns la concluzia de condamnare a acestuia pentru acuzaţiile. despre faptul că era pus sub urmărire şi despre data dezbaterilor. peste două zile după eveniment. Curtea a respins această cerere şi a continuat dezbaterile. dl Goddi fusese reţinut şi pus sub arest la Orvieto. din cauză că nu a primit citaţia: ea fusese adresată dlui Monteleone şi posibil dlui Ronconi. şi de confirmare a hotărârii primei instanţe în fond pentru restul capetelor de acuzare. Curtea i-a oferit dlui Goddi un nou apărător din oficiu. cu toate acestea ele nu ar fi întrepris nici o măsură pentru a-i acorda posibilitatea să se înfăţişeze la audiere. două din motivele recursului său se refereau la absenţa sa şi a avocatului său la şedinţa din 3 decembrie 1977. Dl Straziani s-a limitat la faptul de a face trimitere la motivele apelului. i-a aplicat reclamantului pedepse mai severe: patru ani de închisoare şi 500 000 lire drept amendă corecţională. că a anunţat autorităţile. dl Straziani. să-l anunţe pe acesta şi să asigure transferul lui la Bologne. absenţa căruia o declarase neîntemeiată. nici altei persoane autorizate de lege s-o primească.

în asemenea cazuri. judecătorul ordonează desfăşurarea procesului făcând abstracţie de absenţa acuzatului.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ procedură penală (paragraful 19 infra). 135 . Curtea a menţionat că jurisdicţia de apel nu era în cunoştinţă de cauză despre împiedimentul invocat de reclamant. fără ca să existe vreo circumstanţă prevăzută în articolul 497. Dacă nu procedează astfel.). Codul de procedură penală obligă de a aduce la cunoştinţa acuzatului şi a apărătorului data audierilor.. fără constrângeri fizice. curţii cu juraţi. Articolul 427 din Codul de procedură penală prevede următoarele: „Acuzatul în stare de arest asistă la audieri personal. 2403). 18. 30 octombrie 1972. curţii de apel şi curţii de apel cu juraţi. Acuzatul poate. dlui Goddi. printr-o declaraţie scrisă... Curtea de casare totuşi a considerat că acest temei de nulitate este inaplicabil dacă o jurisdicţie ignoră faptul că cel vizat se află în stare de arest (a 2-a Cameră. dacă nu este prezent un asemenea impediment şi notificările sunt făcute în modul cuvenit. II. articolul 410 precizează: „În procesele în faţa tribunalului.)” Potrivit articolului 22 din dispoziţiile de aplicare ale acestui cod.” Încălcarea acestei prevederi antrenează nulitatea ordonanţei de citare (articolul 412). Cât priveşte absenţa. Referitor la ultimul. p. Pe de altă parte. jurisdicţia amână dezbaterile cu excepţia cazului în care cel vizat acceptă ca ele să se desfăşoare în absenţa lui. a hotărât la 7 februarie 1981 că în cazul în care un acuzat este reprezentat de mai mulţi apărători.. Dacă la un anumit moment el refuză să asiste. adoptând decizia în şedinţă plenară. În termenii articolului 497 din Codul de procedură penală. citaţia de înfăţişare poate fi adresată doar unuia dintre ei (hotărârea Murdocca şi alţii). Totodată. 1267. Curtea de casare. cu excepţia cazurilor când măsurile de precauţie se impun pentru a evita pericolul evadării sau violenţei. În caz contrar procesul poate fi declarat nul şi neavenit (articolul 185). jurisdicţia decide prin ordonanţă de a se pronunţa in absentia. Culegerea 1974. (. regulile referitoare la participarea sa sau la asistarea sau reprezentarea sa de către un apărător trebuie întotdeauna să fie respectate. procuratura trebuie să ceară ca acuzatul arestat să fie adus la audieri. dacă acuzatul chiar fiind în detenţie nu poate asista la audiere din cauza unui impediment legitim. b) Notificarea datei audierilor 19. LEGISLAŢIA ŞI JURISPRUDENŢA PERTINENTE a) Înfăţişarea acuzatului la audieri 17. acuzatul este reprezentat în toate aspectele de către un apărător. potrivit articolului 498. nr. grefierul notifică în scris apărătorii despre data fixată pentru dezbateri cu cel puţin opt zile înainte (. să renunţe la înfăţişare.

cel vizat nu poate avea mai mult de doi apărători. Guvernul a invitat Curtea să conchidă. Comisia . că în speţă nu a avut loc încălcarea articolului 6 § 3 c).. 24. Data unei noi audieri trebuie deci să fie notificată apărătorului din oficiu (. Dacă acuzatul nu şi-a ales apărător sau dacă acesta din urmă nu-şi îndeplineşte obligaţiunile.să-i confirme avizul său. Comisia a declarat cererea admisibilă după ce a examinat-o doar în lumina paragrafului 3 c). Codul de procedură penală). 22. că procesul poate fi considerat nul şi neavenit dacă acuzatul nu a fost asistat de un apărător. CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII 25. la drepturile omului”. În raportul său din 14 iulie 1982 (articolul 31 din Convenţie).GODDI contra ITALIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ c) Participarea apărătorilor la audieri 20. dl Goddi a pretins că cauza sa nu a fost examinată în mod echitabil. La audierile din 20 iunie 1983. deoarece această facultate este rezervată apărătorului care l-a asistat sau l-a reprezentat pe acuzat în timpul procedurii. 21. acuzatul este apărat de un avocat desemnat din oficiu. Textul integral al avizului său figurează în anexă la prezenta hotărâre. Curtea de casare s-a pronunţat de drept că un avocat îşi pierde calitatea de apărător dacă el nu intervine la dezbateri şi nu asigură înlocuirea sa (a 5-a Cameră penală. La rândul său.. în consecinţă.). înlocuirea sau retragerea se operează prin intermediul unei declaraţii înscrise în procesul-verbal. în absenţa unei numiri noi. primul şi ultimul alineate.” PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI 23. ea şi-a exprimat în unanimitate opinia că a avut loc o încălcare. decizia sa nu produce efecte dacă ea nu este adusă la cunoştinţa judecătoului sau a magistratului din procuratură responsabil de acest caz. Ea a precizat: „În asemenea cazuri. din acelaşi cod. reclamantul a invitat-o să constate o „atingere la drepturile la apărare şi. în mod greşit din punctul său de vedere. judecătorul numeşte un avocat din oficiu (articolul 128. 8966/80). Articolul 125 din Codul de procedură penală prevede. că fiind neîntemeiat. în timpul procesului. dacă acuzatul îşi schimbă apărătorul sau revocă mandatul celui pe care l-a ales. cel puţin dacă el nu acordă un nou mandat apărătorului său precedent. 136 . La 5 martie 1992. chiar dacă aceste pedepse sunt aplicate împreună. Canistracci). În termenii articolului 133. printre altele. Prin cererea sa adresată Comisiei la 1 mai 1980 (nr. în afara cazului când este vorba de o infracţiune pasibilă de o amendă contravenţională care nu depăşeşte trei mii de lire sau „arest” care nu depăşeşte o lună. El a invocat articolul 6 §§ 1 şi 3 c) din Convenţie. deoarece el nu a beneficiat de asistenţa unui apărător la alegerea sa şi că Curtea de apel din Bologne a declarat apelul. În timpul dezbaterilor. 26 martie 1975. [acesta din urmă] nu poate exercita recursuri. alineatul trei.

p. Dl Bezicheri nu a asistat la dezbaterile din 3 decembrie 1977 şi deci nu a putut să-şi execute mandatul oferit de către reclamant. „orice acuzat” are dreptul „să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi. şi în ce măsură. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 3 c) 26. drept punct de plecare trebuie să servească constatarea că rezultatul către care tinde articolul 6 § 3 c) nu a fost atins în faţa Curţii de apel din Bologne. nu a fost eficientă. să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu. înainte de a face o apreciere globală. în plus. dezbaterile din 3 decembrie 1977 în faţa Curţii de apel din Bologne s-au desfăşurat în condiţii incompatibile cu textul menţionat mai sus din trei considerente: nu i-au fost asigurate condiţii pentru a se înfăţişa personal la proces. fiind pronunţată o pedeapsă mai severă decât în prima instanţă (paragraful 15 supra). asemenea situaţie este imputabilă statului italian. În circumstanţele speţei. Pentru a determina dacă a avut loc încălcarea paragrafului 3 c) din articolul 6. Curtea. el nici nu a dispus de timpul necesar pentru a se pregăti. § 32). deoarece Curtea a refuzat amânarea iar audierea a avut loc în aceeaşi zi. Persoana vizată s-a plâns la început că procuratura şi autorităţile penitenciare din Orvieto au neglijat faptul de a-i asigura prezenţa la audierile din Bologne din 3 decembrie 1977. în plus. absenţa dlui Goddi a fost rezultatul propriei sale voinţe. procedura urmată de Curtea de apel din Bologne nu s-a desfăşurat în contradicţie cu dreptul invocat deoarece mandatul dlui Monteleone nu a fost revocat în mod expres. 137 . 28. § 33). Potrivit Guvernului din contra. Prin urmare. 15. în fine. 16. nici clientul său. În termenii articolului 6 § 3 c) din Convenţie. dl Goddi nu a beneficiat la 3 decembrie 1977 de o apărare „concretă şi efectivă” după cum prevede articolul 6 § 3 c) (hotărârea Artico din 13 mai 1980. Cât priveşte dl Straziani. el nu cunoştea nici dosarul.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ ÎN DREPT I. avocat din oficiu. Seria A nr. 27. atunci când interesele justiţiei o cer. 37. apărarea oferită de dl Straziani. el se afla în arest la Orvieto. Comisia a accepta în esenţă această obiecţie. 29. a examinat în mod separat fiecare din capetele de acuzare ale plângerii. nici faptul că acesta fusese arestat la 29 octombrie. garanţiile căruia constituie elementele noţiunii generale de proces echitabil enunţat în paragraful 1 (aceeaşi hotărâre.” În opinia reclamantului. judecătorii nu puteau verifica modalitatea în care dl Straziani îşi îndeplinea funcţiile. Acesta din urmă cu atât mai mult nu s-a prezentat. dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător. desemnat avocat din oficiu. pag. a fost privat de serviciile avocatului ales de el prin faptul că notificarea i-a fost transmisă dlui Monteleone care nu-l mai reprezenta şi nu dlui Bezicheri. Mai este necesar să se examineze dacă.

Comportamentul reclamantului nu merită deci nici o critică în viziunea articolului 6 § 3 c). În ceea ce priveşte absenţa avocatului ales de dl Goddi. Curtea trebuie să examineze. dar Guvernul a contestat aceasta (paragraful 14 supra). 37. ea trebuie să verifice respectarea exigenţilor Convenţiei. absenţa dlui Bezicheri constituie un fapt cu atât mai mult îngrijorător deoarece şi dl Goddi a fost absent. prin faptul că a ignorat motivele neînfăţişării reclamantului. 30. dl Straziani. care includea posibilitatea unei apărări corespunzătoare. § 33). şi el s-a realizat. de agravare a pedepselor aplicate la 6 iunie 1975 de către tribunalul din Forli (paragrafele 11 şi 15 supra). reclamantul susţine că le-ar fi comunicat despre existenţa procesului şi data audierii. Guvernul a subliniat pe bună dreptate acest fapt. nu ar trebui s-o considerăm ca responsabilă de absenţa acestuia din faţa jurisdicţiei de apel. 16. Unica sarcină a procuraturii din Orvieto consta deci de a asigura livrarea citaţiei. În consecinţă. la această dată reclamantul era în libertate. sau doar unuia dintre ei şi cui. el a fost arestat doar la 29 octombrie 1977. a considerat că trebuie să conducă acest caz. 31. exercitând o profesie liberală. Curtea nu a considerat necesar să se pronunţe asupra manierei în care dl Straziani. Din această perspectivă. Potrivit Convenţiei. Deoarece ea a îndeplinit-o. dar în dreptul italian este suficientă o retragere implicită care rezultă din desemnarea unui nou avocat. dacă reclamantul ar fi revocat în mod expres mandatul dlui Monteleone. procurorul general a rugat Curtea de apel din Bologne să ceară procurorului republicii Orvieto să notifice acuzatului citaţia de înfăţişare şi să asigure transferul lui dacă acesta va fi în detenţie. nu a putut înainta un recurs în temeiul articolului 497 din Codul de procedură penală (paragraful 18 supra). 138 . această notificare trebuia adresată lui. Etapele anterioare ale procesului ar fi trebuit să conducă Curtea de apel din Bologne să considere că doar dl Bezicheri putea asigura la 3 decembrie 1977 o asemenea apărare: spre deosebire de dl Monteleone care niciodată nu s-a înfăţişat la proces în faţa ei. În această privinţă deci nu a fost stabilită nici o omisiune din partea autorităţilor italiene. în baza ordinului procurorului republicii din Forli (paragraful 13 supra). Cât priveşte apărarea din oficiu oferită dlui Goddi la 3 decembrie 1977. dl Bezicheri a participat la audierile din 9 iulie 1977 (paragraful 12 supra).GODDI contra ITALIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ La 23 septembrie 1977. În schimb. pag. Curtea denotă că lipsa notificării dlui Bezichere a contribuit la privarea reclamantului de o apărare „concretă şi eficientă” (hotărârea Artico precitată. dacă Curtea de apel din Bologne a luat măsuri pentru a garanta celui acuzat desfăşurarea unui proces echitabil. Nici una din părţi nu au prezentat probe în sprijinul afirmaţiilor sale şi Curtea nu s-a aflat în posesia unui alt element pentru a rezolva această chestiune controversată de fapt. acţionând în conformitate cu propria conştiinţă ca participant la realizarea justiţiei. Fără indoială situaţia încriminată nu s-ar fi produs. Seria A nr. Cât priveşte autorităţile de la închisoare. Curtea nu a determinat dacă dreptul italian obliga să fie notificată data audierilor atât dlui Monteleone cât şi dlui Bezicheri. în cele din urmă. Or. exista un risc. dl Goddi primind notificarea cel târziu la 7 octombrie (ibidem).

dacă este cazul.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Or dl Straziani nu a dispus de timpul şi facilităţile de care avea nevoie pentru a studia dosarul. cu ocazia examinării recursului în casare. Curtea acordă părţii lezate.000 FF)”. hotărârea tribunalului din Forli. Reclamantul a pretins în calitate de prejudiciu „20 milioane de lire (102. din partea sa. Prin urmare a existat o încălcare. Totalitatea acestor consideraţiuni. el şi-a bazat cererea pe condamnarea pronunţată împotriva sa la 3 decembrie 1977.. Ea putea să amîne dezbaterile. el cu siguranţă ar fi fost supus unei condamnări mai uşoare şi Curtea de apel avea probabil să confirme. să ia măsuri pozitive destinate să permită avocatului din oficiu să-şi îndeplinească sarcina în cele mai bune condiţii (vezi. de a se consulta cu clientul (a se vedea articolul 6 § 3 b) din Convenţie). părţile au fost de acord în privinţa unei chestiuni: toate trei au lăsat întrebarea la discreţia Curţii. hotărârea Artico precitată. după cum a solicitat procuratura (paragraful 15 supra). Curtea nu ar putea accepta o alegaţie atât de categorică. În pofida celor precedente. şi dacă dreptul intern al Părţii în cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări. respectând pe deplin principiul fundamental al independenţei baroului. 35. că dacă ar fi beneficiat de o apărare corespunzătoare. mutatis mutandis. 16. fără vreo modificare. II.) Convenţie. Circumstanţele excepţionale ale cauzei – absenţa reclamantului şi lipsa notificării dlui Bezicheri – erau suficiente pentru jurisdicţia de apel pentru a nu rămâne pasivă. 32. O asemenea pierdere a şanselor reale 139 . ca în cauza Artico precitată. ea a considerat că efectele încălcării au putut fi resimţite efectiv de dl Goddi. Articolul 50 al Convenţiei prevede: „Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte obligaţiile care rezultă din (. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 33. Reclamantul susţinea. au determinat Curtea să constate o încălcare a exigenţelor articolului 6 § 3 c) la etapa audierilor din 3 decembrie 1977 în faţa Curţii de apel din Bologne. pag. a considerat pretenţiile reclamantului prea excesive. Faptul că dl Straziani nu a înaintat o asemenea cerere nu antrenează consecinţe. Comisia a subliniat că încălcarea articolului 6 § 3 c) a avut loc pe parcursul procesului propriu-zis şi nu. după caz. Guvernul. sau să ordone din proprie iniţiativă o suspendare a şedinţei pentru o durată suficientă. dacă dl Goddi ar fi beneficiat de o apărare concretă şi efectivă. Curtea de apel trebuia cel puţin. rezultatul probabil putea fi diferit. o satisfacţie echitabilă. Această încălcare nu a fost remediată de Curtea de casare deoarece prin hotărârea sa din 8 noiembrie 1979 apelul reclamantului a fost respins (paragraful 16 supra). Chestiunea era astfel pregătită pentru decizie (articolul 53 § 1 din regulament).” 34. Totuşi ar fi trebuit să fie luat în considerare faptul că Curtea de apel din Bologne a agravat mult pedeapsa aplicată de prima instanţă. Din cauză că nu a notificat data audierilor dlui Bezicheri.. § 33). a-şi pregăti pledoaria şi.

20. Susţine că statul reclamat trebuie să-i plătească reclamantului cinci milioane (5.000) de lire. Nici unul din aceste elemente nu poate fi supus unui calcul exact. 1. 36. Pentru Preşedinte Semnat: Léon Liesch Judecător Herbert Petzold Grefier 140 . § 42).000) lire în conformitate cu articolul 50. Redactată în franceză şi engleză la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. CURTEA ÎN UNANIMITATE. Curtea a estimat că trebuie să-i acorde dlui Goddi o satisfacţie pe care a evaluat-o la cinci milioane (5. La aceasta se adaugă prejudiciul moral pe care cu siguranţă l-a suportat reclamantul din cauza încălcării articolului 6 § 3 c). DIN ACESTE CONSIDERENTE. 37. 2. potrivit articolului 50. la nouă aprilie una mie nouă sute optzeci şi patru.GODDI contra ITALIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ justifică în speţă acordarea unei satisfacţii echitabile (hotărârea Artico precitată. Evaluându-le în mod echitabil în totalitate. pag. Seria A nr. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 3 c) din Convenţie.000.000.

-A. Petzold. grefier şi dl H. în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său1.-E. L. 141 . intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi aplicabil în speţă. B. preşedinte. Bindschedler-Robert. J. G. Ryssdal. apoi la 4 mai 1984.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ DUINHOF ŞI DUIJF contra OLANDEI (Cererile nr. Wiarda. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 13 octombrie 1983 şi în ziua următoare de către Guvernul Olandei Nota grefei: 1 Se are în vedere noul regulament. grefier adjunct.Walsh. Dna D. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cremona. constituită. Dnii F. adoptată la această ultimă dată: PROCEDURA 1. A pronunţat următoarea hotărâre. Pettiti. Gölcüklü. După ce a deliberat cu uşile închise la 24 noiembrie 1983. Dnii precum şi dl M. într-o cameră compusă din următorul complet: R. Eissen. 9626/81 şi 9736/82) HOTĂRÂRE 22 mai 1984 În cauza Duinhof şi Duijf.

6. Ryssdal. agent.-E. În prealabil. consilieri. prezenta cauză trebuie să fie încredinţată unei singure camere constituită la 24 martie 1983 în scopul examinării altor două cauze: Jong. a estimat la 14 octombrie 1983 că. W. jurisconsult adjunct la Ministerul afacerilor externe. Breukelaar. dl B. La 17 noiembrie. S-au înfăţişat: . ceilalţi cinci judecători desemnaţi prin tragere la sorţi (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament) fiind dna Bindschedler-Robert.din partea Guvernului Dna Dl Dl Dl 142 F. E. 7. delegatul Comisiei şi pe avocatul reclamanţilor cu privire la procedura ce urma să se desfăşoare. exercitând funcţiile preşedintelui. 2. reclamanţii şi-au exprimat dorinţa de a participa la proces în faţa Curţii şi şi-au desemnat un reprezentat (articolul 30). funcţionar la Ministerul apărării. funcţionar la Ministerul justiţiei. Gölcüklü. Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare. la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. Y. Wiarda. 3. în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie. van der Sluijs. . 5. consilier. l-a înlocuit pe dl Bernhardt. 9626/81 şi 9736/82) introduse contra acestui stat. prin intermediul grefierului. Zuiderveld şi Klappe (articolul 21 § 6 din regulament). vicepreşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament). judecător supleant. Wiarda. Cererile Comisiei şi a Guvernului fac trimitere la articolele 44 şi 48 precum şi la declaraţia olandeză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). Camera se constituie de plin drept din dl G. cu care doi cetăţeni olandezi. el a decis la 14 noiembrie că nu este necesar de a dispune prezentarea memoriilor (articolul 37 § 1). Dezbaterile publice s-au desfăşurat la 22 noiembrie. Baljet şi van den Brink. dl Ryssdal i-a consultat.DUINHOF contra IRLANDEI LAWLESS ŞI DUIJF contra OLANDEI ____________________________________________________________________________________ („Guvernul”). şi dl R. La originea cauzei se află două cereri (nr. A. în interesul unei bune administrări a justiţiei. Având în vedere declaraţiile lor concordante. Ulterior. dnii Bernard Joost Duinhof şi Robert Duijf. el a fixat pentru 22 noiembrie data deschiderii procedurii orale (articolul 38).Walsh şi dl Bernhardt. Landsadvocaat. Prin aceeaşi ordonanţă. care a fost împiedicat să examineze cauza (articolele 22 § 1 şi 24 § 1 din regulament). dl J. Vicepreşedintele Curţii. dl F. Van der Wal. Asumându-şi preşedinţia camerei (articolul 21 § 5 din regulament). A. el a permis avocatului reclamanţilor să utilizeze limba olandeză în procedura scrisă şi în cadrul pledoariei (articolele 27 § 3). judecător ales din partea Olandei (articolul 43 din Convenţie). au sesizat Comisia în 1981 şi în 1982 în temeiul articolului 25. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament. J. Cremona. 4. Ele au drept scop obţinerea unei deciziei asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 5 § 3. Pettiti. Droogleever Fortuijn. dl L. pe agentul guvernamental.

Curtea a audiat pledoariile şi declaraţiile lor. Născuţi respectiv în 1962 şi 1958.din partea Comisiei Dl J. să îndeplinească unele ordine care rezultau din obligaţiile lor militare. Fiind puşi sub arest de către ofiţerii competenţi care îi bănuiau de încălcarea Codului penal militar (Wetboek van Militair Strafrecht). după înrolarea lor forţată în armata olandeză. Comisia a furnizat două documente la solicitarea grefierului potrivit instrucţiunii preşedintelui. Obiecţia de conştiinţă 11. dl Droogleever Fortuijn pentru Guvern. ei fusese plasaţi în detenţie. dl Frowein pentru Comisie şi dl Hummels pentru reclamanţi. E. după ce a primit asupra acestui punct observaţiile scrise ale agentului guvernamental şi delegatului Comisiei (articolul 4 din addendum la regulament). poate fi acordată o eliberare de la satisfacerea acestuia din cauza obiecţiei de conştiinţă. DREPTUL INTERN APLICABIL A. FAPTELE 10. Până şi după începutul serviciului miltar. Frowein. Hummels.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ . I. preşedintele camerei a acordat fiecărui reclamant asistenţa judiciară începând cu 22 noiembrie. La 12 şi. delegat. 8. respectiv. la 20 decembrie. ambii au refuzat. La 21 decembrie. B. Procedura penală pentru forţele terestre şi aeriene. grefa a primit din partea reclamanţior şi agentul guvernamental răspunsurile la unele întrebări adresate şi documentele cerute în cadrul audierilor. în particular în materie de arest şi detenţie provizorie. . apoi trimişi pentru judecare în faţa Curţii militare. Procedura ce trebuie urmată pentru solicitarea scutirii este definită în legea cu privire la obiecţia de conştiinţă cu privire la serviciul militar (Wet Gewetenbezwaren Militaire Dienst) şi în decretul ministerial din 31 iulie 1970. nici unul dintre reclamanţi niciodată nu a revendicat statutul de autor al obiecţiei de conştiinţă pe lângă ministrul apărării (paragrafele 21-28 infra). precum şi răspunsul lor la întrebările sale. dnii Duinhof şi Duijf locuiau în Olanda. În 1981 şi 1982. din cauza obiecţiilor de conştiinţă. este reglementată de Codul de procedură a forţelor 143 . În speţă. La 24 noiembrie. avocat.din partea reclamanţilor Dl consilier. 9. Procedura penală militară 12.

. Auditorul militar la această etapă este deci un simplu organ consultativ. Dacă. Există o posibilitate de a înainta apel în faţa Înaltei Curţi militare (Hoog Militair Gerechtshof). Detenţia trebuie să înceteze odată cu dispariţia motivelor (articolul 7. Detenţia înainte de trimitere în judecată 13. auditorul militar (auditeur militair. 27/7 a Ministerului apărării explică efectul acestor dispoziţii în felul următor (traducere din olandeză): „Procedura penală militară diferă de procedura aplicabilă persoanelor civile prin faptul că decizia de urmărire nu emană de la o autoritate de urmărire – auditorul militar – dar de la o autoritate militară: generalul sau ofiţerul superior desemnat de el pentru a acţiona în numele său (. deşi el trebuie să-l consulte şi este obligat să-şi dea avizul”. soldatul este trimis pentu judecare în faţa ei (articolul 11). după ce a primit avizul auditorului militar şi. amendat pentru ultima dată la 24 noiembrie 1978. generalul sau un ofiţer superior (hoofd officier) delegat de el consideră că cauza trebuie să fie transmisă Curţii militare. Generalul sau ofiţerul desemnat de el poate totuşi. este înfăptuită în primă instanţă de către o Curte militară (Krijgsraad). Şeful unităţii poate ordona plasarea sau menţinerea suspectului în detenţie provizorie a) dacă există un pericol sporit al evadării. în măsura posibilităţii („zo mogelijk”). 144 . apoi recurs în anulare în faţa Curţii Supreme (Hoge Raad) din Olanda. 1. Nu poate fi ordonată o asemenea măsură dacă suspectul riscă doar o condamnare la închisoare fără suspendarea executării pedepsei. 14. cel de-al patrulea alineat). detenţia în rezultatul acestui arest nu poate depăşi 24 de ore (articolul 5). cel de-al cincilea alineat). Judecarea infracţiunilor de drept penal militar. care este aplicabil ostaşilor – cum ar fi reclamanţii – precum şi voluntarilor.en Luchtmacht – „codul”). că lase cauza să fie soluţionată pe cale disciplinară (articolul 12).DUINHOF contra IRLANDEI LAWLESS ŞI DUIJF contra OLANDEI ____________________________________________________________________________________ terestre şi aeriene (Rechtspleging bij de Land. Şeful unităţii raportează generalului orice caz de detenţie care depăşeşte patru zile (articolul 7. suspectul poate invita Curtea militară competentă să fixeze un termen (susceptibil de prelungire) în care generalul va trebui să se pronunţe fie asupra trimiterii în judecată fie asupra încetării detenţiei. Într-o modalitate similară se poate acţiona împotriva unui militar bănuit de una dintre infracţiunile enumerate în Codul penal militar sau pentru care Codul de procedură penală de drept comun autorizează detenţia provizorie.). alineatul şase). paragraful 18 infra) şi suspectul. cu excepţia celor pe care Curtea militară nu le poate examina (articolul 7. cel de-al doilea alineat). Curtea se pronunţă fără întârziere. Directiva nr. Dacă detenţia a durat paisprezece zile. sau o altă măsură restrictivă de libertate. Orice ofiţer sau subofiţer este abilitat să aresteze un militar de grad inferior bănuit de o infracţiune gravă dacă circumstanţele dictează o privare imediată de libertate (articolul 4 din cod). sau dacă pedeapsa eventuală va fi de o durată mai scurtă decât detenţia provizorie (ibidem). după ce audiază autoritatea abilitată să o sesizeze. care poate beneficia de asistenţa unui consilier (articolul 13). în anumite circumstanţe. a audiat suspectul.. b) dacă motive importante de securitate dictează o privare imediată de libertate sau c) dacă asemenea măsuri sunt necesare pentru păstrarea disciplinei în armată (articolul 7.

Practica a evoluat astfel încât avizul său este în mod invariabil urmat şi de obicei considerat ca obligatoriu. la cererea auditorului militar (articolul 31). Dacă suspectul se află în detenţie provizorie. Orice inculpat deţinut în temeiul acestei decizii trebuie să fie audiat de către „ofiţerul comisar” (officier-commissaris. dacă natura şi circumstanţele cauzei dictează sau nu menţinerea lui în detenţie în timpul procesului (articolul 151). auditorul militar îl audiază întotdeauna şi sesizarea eventuală a Curţii militare se produce puţin mai târziu. al doilea alineat). în prezent a devenit o procedură clasică de a aplica în următoarea manieră clauzele precitate ale codului. 16. generalul sau ofiţerul superior desemnat alege să nu trimită suspectul în judecată (articolul 15). aprecierea circumstanţelor de către asistentul militar şi avizul acestuia adresat generalului sau ofiţerului superior desemnat se referă nu numai la trimiterea în judecată. contrar avizului său. cu această ocazie. care acţionează fie la cererea ofiţerului comisar fie la cererea personală a deţinutului (articolul 34. Dacă acuzatul se află în detenţie în timpul deschiderii dezbaterilor. În opinia Guvernului. 145 . primul alineat). 2. motivele detenţiei enunţate în al doilea şi al patrulea alineate din articolul 7 (paragraful 13 supra) sunt aplicabile şi în acest caz (articolul 14). în timpul procedurii în apel în faţa Înaltei Curţi militare. Curtea militară audiază auditorul militar şi. Un militar deţinut poate solicita eliberarea sa sau suspendarea detenţiei sale în temeiul articolului 219 din cod. 17. Detenţia trebuie să înceteze odată cu dispariţia motivelor (articolul 34. în mediu de la patru la cinci zile după arestare. decizia de eliberare ţine de competenţa auditorului militar sau al Curţii militare. din oficiu sau la cererea auditorului militar sau a inculpatului (articolul 156). Înainte de prelungirea detenţiei. al doilea alineat). în formularul-tip utilizat de el pentru a-i comunica avizul ofiţerului competent figurează un paragraf referitor la punctul dacă suspectul trebuie eliberat sau menţinut în detenţie. pentru o perioadă de treizeci de zile. Detenţia după trimiterea în judecată 15. dar şi la întrunirea condiţiilor detenţiei provizorii prevăzute de articolul 7. el poate beneficia de asistenţa unui consilier (articolul 33.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Decizia de a sesiza jurisdicţia trebuie să fie formulată în scris şi să indice dacă este sau nu cazul de a elibera interesatul. paragraful 19 infra) într-un termen cât mai scurt şi în orice caz în decurs de patru zile de la sesizare. Curtea militară trebuie să ofere acuzatului sau consilierului lui posibilitatea de a-şi prezenta argumentul (articolul 33. Astfel. dacă este vorba de prima cerere a interesatului. după ce audiază auditorul militar. în caz contrar nu există căi de apel. alineatul trei). înainte de a se pronunţa. Curtea militară decide. Curtea poate ordona punerea lui în libertate la orice moment al procedurii ulterioare. Auditorul militar poate apela la Înalta Curte militară dacă. primul alineat). În lumina exigenţelor articolului 14 din cod. Detenţia menţinută sau ordonată de către decizia de trimitere în judecată nu poate depăşi paisprezece zile cu excepţia cazului dacă Curtea militară îl prelungeşte. îl audiază pe el sau pe consilierul lui (articolul 34. După sesizare şi înainte de începutul procesului.

nici un ministru al justiţiei nu a utilizat-o într-un caz concret. Se are în vedere un ofiţer sau un fost ofiţer al forţelor armate. O audiere de către ofiţerul comisar are aceeaşi valoare juridică ca în cazul dacă s-ar fi desfăşurat în faţa Curţii militare (articolul 161). al treilea alineat). În investigaţiile sale. În calitate de auditor militar. prin rapoarte. dar în opinia Guvernului aceasta se întâmplă doar în circumstanţe excepţionale. jurământul său îl obligă să acţioneze cu onestitate şi imparţialitate (articolele 368 şi 370). irevocabili pe durata mandatului lor şi având o vârstă de cel puţin douăzeci şi cinci de ani (articolul 120). observaţii şi consiliere referitoare la justiţia militară (articolul 278). al doilea alineat. 20. această clauză serveşte în calitate de simplu temei juridic la publicarea directivelor cu caracter general în materie de urmăriri.DUINHOF contra IRLANDEI LAWLESS ŞI DUIJF contra OLANDEI ____________________________________________________________________________________ 3. dacă i se solicită acest lucru. cu grad egal sau superior celui de căpitan. cât şi să culeagă probe sau mărturii de culpabilitate (articolul 62). care are artibuţia de a-i aplica mustrări în cazul nerespectării termenilor legali (articolul 297). El poate fi în acelaşi timp un membru al Curţii militare. 48 şi 78). El are sarcina de a reconstitui faptele şi. din cod îi obligă să se conformeze instrucţiilor date în timpul îndeplinirii sarcinii lor de către ministrul justiţiei. Obligat prin jurământ de a acţiona onest şi imparţial (articolele 368 şi 370). Curtea militară este alcătuită dintr-un preşedinte şi doi membri militari (articolul 120). În opinia Guvernului. auditorii militari (inclusiv supleanţii sau cei în exerciţiu). cei care-şi păstrează statutul de ofiţer sunt independenţi în calitate de judecători şi nimeni nu le poate da ordine. ofiţerul comisar şi Curtea militară 18. Auditorul militar constituie autoritatea de urmărire în faţa Curţii militare (articolul 126. dar acesta nu este un caz obişnuit. auditorul militar trebuie să asiste la audierile Curţii militare (articolul 290) dar nu participă la deliberări. În exercitarea atribuţiilor sale. el nu se află sub controlul Curţii militare nici a Înaltei Curţi militare. Ca şi preşedintele. trebuie să fie în posesia unei diplome de drept (articolul 126. ofiţerul comisar trebuie să se angajeze să stabilească atât nevinovăţia inculpatului. de a audia acuzatul şi martorii (articolele 29. Auditorul militar. cel mai des utilizat rang este cel de căpitan sau comandant. alineatele patru şi şase). 19. în caz de necesitate. Pe lângă fiecare Curte militară este ataşat cel puţin un ofiţer comisar împuternicit cu investigarea peliminară a cauzelor (articolul 29). al doilea alineat) care poate fi un ofiţer. Ultimii sunt ofiţeri desemnaţi de general pe o perioadă de cel puţin un an. cel puţin în ultimii ani. El trebuie printre altele să acorde asistenţă Curţii militare şi generalului. primul alineat). În practică. Nici un membru activ al forţelor armate nu poate ocupa funcţia de auditor militar sau să-l substituie (articolul 126. 146 . în acelaşi timp. jurământul îi obligă să acţioneze cu onestitate şi imparţialitate (articolele 368 şi 369). Numiţi şi revocaţi de către Coroană la propunerea comună a miniştrilor justiţiei şi apărării. Auditorul militar şi substitutul său sunt uneori înlocuiţi de către un auditor militar în exerciţiu (plaatsvervanger – articolul 126. nu este necesară vreo instruire juridică. Articolul 276. Potrivit Guvernului. desemnat de către general pentru o durată fixată de cel puţin un an (ibidem).

suspendarea detenţiei sale (articolul 219 din cod. având în vedere în particular articolele 5 § 3 din Convenţie. Pentru că nu s-a prezentat la încorporare în timp util (articolul 150 din Codul penal militar). La 24 noiembrie. potrivit avizului conformat al acestuia. cu deducerea timpului petrecut în detenţie provizorie. Dl Duinhof 21. ofiţerul superior desemnat l-a trimis spre judecare în faţa Curţii militare şi a decis să-l lase în detenţie pentru acelaşi motiv invocat anterior (articolele 11.ofiţerul comisar. La 23. paragraful 17 supra). Curtea militară a declarat reclamantul vinovat de nesubordonare şi i-a aplicat optsprezece luni de închisoare. Transferat într-o cazarmă. el a reclamat în faţa ei punerea sa în libertate. în schimb. dl Duinhof a pretins în special încălcara exigenţelor articolului 5 § 3 din Convenţie. Curtea militară a considerat că termenul scurs între arest şi înfăţişarea în faţa unui „magistrat”. cu titlu subsidiar. 24. ARESTAREA ŞI DETENŢIA RECLAMANŢILOR A. el a refuzat să se expună unui examen medical. La 26. Curtea militară a examinat o cerere de eliberare prezentată de acesta din urmă la 24 (articolul 34 din cod. 22. cu condiţia ca reclamantul să accepte – ceea ce a şi făcut – să-şi îndeplinească serviciul civil de alternativă timp de cel puţin cincisprezece luni şi de a se supune unui examen medical. Înalta Curte militară a respins prima parte a plângerii. primul alineat. dl Duinhof a fost arestat la 18 noiembrie 1981. ofiţerul comisar a audiat reclamantul (articolul 33. paragraful 15 supra). cu efect imediat.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Preşedintele este un civil titular al unei diplome militare în drept. La 29 ianuarie. La 28 ianuarie 1982. ea a acceptat-o pe a doua. nici pe cea a colegilor lor (articolul 135). fapt pentru care a fost acuzat şi de nesubordonare persistentă (articolul 114). în timpul procesului. La audiere. 14 şi 7. Şeful unităţii a confirmat a doua zi detenţia. considerând că detenţia era justificată. De asemenea. era „considerabil”. Condamnatul a atacat apelul în faţa Înaltei Curţi militare. sau. alineatul doi din cod. paragraful 14 supra). La 17 martie. cu aceleaşi condiţii. dar cu toate acestea „acceptabil” din cauza unui sfârşit de săptămână pe care îl includea şi a distanţei care separa diverse autorităţi implicate. el a prelungit perioada acesteia. motivul invocat consta în necesitatea de a păstra disciplina printre alţi recruţi (articolul 7 din codul. din cod. 23. paragraful 15 supra). ea a suspendat urmăririle. II. paragraful 13 supra). El a respins deci cererea. reclamantul s-a înfăţişat în faţa auditorului militar. Curtea deliberează în secret şi membrii săi nu-şi pot divulga opinia personală. La 20 noiembrie. Prin urmare. 147 . în circumstanţele speţei . la recomandarea comună a miniştrilor justiţiei şi apărării (articolul 121). Coroana îl numeşte pe viaţă.

ofiţerul superior desemnat a trimis reclamantul spre judecare în faţa Curţii militare şi a decis de a-l lăsa în detenţie pentru aceleaşi motive invicate anterior (articolele 11. considerând că ea este justificată. dl Duijf a fost arestat la 15 ianuarie 1982. ei nu au fost aduşi prompt în faţa unui judecător sau altui magistrat abilitat prin lege să exercite funcţii judiciare. 27. Transferat într-o casă militară de detenţie. La 15 aprilie. 148 . Ambii afirmau că în pofida articolului 5 § 3 din Convenţie. el a refuzat să preia uniforma militară şi arma. nu puteau fi consideraţi magistraţi. Dl Duijf 25. paragraful 15 supra). al doilea alineat. identice. La audiere. paragraful 14 supra). reclamantul fusese audiat atât de către un ofiţer comisar (articolul 33. În ziua următoare. paragraful 17 supra). Pentru că nu s-a prezentat la încorporare în timp util (articolul 150 din Codul penal militar). La 27 ianuarie. Şeful unităţii a confirmat detenţia. încălcarea articolului 5 §§ 3 şi 4 din Convenţie (articolul 219 din cod. Înalta Curte militară a respins cererile sale la 23 iunie. Condamnatul a introdus un apel în faţa Înaltei Curţi militare. reclamantul a pledat în special pentru nerespectarea articolului 5 § 3 din Convenţie. printre aletele. Dl Duinhof a sesizat Comisia la 8 decembrie 1981. ea i-a aplicat 101 zile de închisoare cu deducerea duratei. el pretindea. el reclama în faţa acesteia punerea sa în libertate. primul alineat. 28. PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI 29. paragraful 15 supra) cât şi de un auditor militar. Ulterior. motivele invocate constau în pericolul serios de evadare şi în necesitatea de a păstra disciplina printre alţi recruţi (articolul 7 din cod. detenţia era prelungită periodic de Curtea militară. modificând hotărârea atacată. Curtea militară a recunoscut reclamantul vinovat de nesubordonare şi i-a aplicat optsprezece luni de închisoare. B. din cod. a detenţiei provizorii. din cod. paragraful 13 supra). ea a confirmat-o în ceea ce priveşte declaraţia de culpabilitate şi pedeapsa pronunţată. Curtea a respins diversele sale argumente şi a prelungit detenţia pe un termen de treizeci de zile.DUINHOF contra IRLANDEI LAWLESS ŞI DUIJF contra OLANDEI ____________________________________________________________________________________ Ulterior. Ei pretindeau în particular că nici auditorul militar. în conformitate cu avizul verbal conform al auditorului militar. La 18 ianuarie. cu deducerea timpului petrecut în detenţie provizorie. nici ofiţerul comisar. Curtea militară a examinat o cerere de menţinere a detenţiei prezentată la 22 de către auditorul militar (articolul 31 din cod. 26. pentru ce a fost acuzat şi de nesubordonare persistentă (articolul 114). La 16 aprilie şi 2 iunie. 14 şi 7. La 7 septembrie. dl Duijf la 16 februarie 1982.

Ea nu exclude orice subordonare altor judcători sau magistraţi care prevede că ei singuri beneficiază de o independenţă similară. 15. la concluzia că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 3. § 30). mai exact să îndeplinească condiţiile care constituie garanţii pentru persoana arestată. Curtea de asemenea este obligată să examineze această chestiune în cauza dlor Duinhof şi Duijf.) „magistratul” nu trebuie confundat cu „judecătorul”. §§ 27-31).. Guvernul nu ridica în speţă nici o excepţie preliminară. ea a menţionat în particular că „magistratul” avut în vedere – care poate fi un judecător aparţinând unei instanţe judecătoreşti sau un funcţionar al procuraturii (ibidem. 16 şi 17. care prevede: „Orice persoană arestată sau deţinută. EXCEPŢIA PRELIMINARĂ 30. Ea reaminteşte aici doar principiile fundamentale pe care le-a enunţat. După cum a confirmat în faţa Curţii la audierea din 22 noiembrie 1983. pag. Prima dintre aceste condiţii este independenţa faţă de executiv şi părţi (. 56. 77. trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare (. hotărârea Foti şi alţii din 10 decembrie 1982. dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă. § 28) – „trebuie să furnizeze garanţii corespunzătoare atribuţiilor „judiciare” pe care legea i le atribuie” (ibidem. 12-14. dar trebuie să mai posede unele calităţi.). §§ 46 şi 48. § 319: „(.. § 26 in fine. Curtea a respins acest argument. pag. 149 ..)” 32. Nota Grefei 1 Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 79 al Seriei A a publicaţiilor Curţii).Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Comisia a ordonat joncţiunea cererilor (nr. ea a ajuns. în condiţiile prevăzute de paragraful 1 c) din prezentul articol. pag. pag. pag. § 36 ). FONDUL A. pag. II. Seria A nr. Reclamanţii au pretins încălcarea primei părţi a articolului 5 § 3. Textul integral al avizului său este anexat la prezenta hotărâre1. El consideră totuşi că Comisia trebuie să se convingă din oficiu de epuizarea căilor interne de recurs şi că. 13. prin urmare. Baljet şi van den Brink din aceeaşi dată. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 5 § 3 31. 12. În hotărârea sa Schiesse din 4 decembrie 1979.. fără a examina orice consideraţiune referitoare la decăderea din drepturi sau nerespectarea articolului 47 din regulamentul său (hotărârea Deweer din 27 februarie 1980. Seria A. În raportul său din 13 iulie 1983 (articolul 31). ÎN DREPT I. în unanimitate.. 9626/81 şi 9736/82) la 4 mai 1982 şi la 9 decembrie le-a declarat admisibile. Curtea a interpretat detaliat expresia „magistrat împuternicit prin lege cu executarea atribuţiilor judiciare” (Seria A nr. hotărârea De Jong. Având în vedere obiectul şi scopul articolului 5 § 3 (paragraful 36 infra).. Seria A nr. 34. 13-14. Ea a rezumat concluziile sale astfel (ibidem.

cea de-a doua . În egală măsură. în lipsa lor.” Cu privire la aceată exigenţă de fond. prima include obligaţia de a audia personal individul adus înaintea sa (.. Aducerea dlui Duinhof în faţa auditorului militar până la trimiterea în judecată 33. având în vedere încrederea pe care trebuie s-o inspire justiţiabililor într-o societate democratică (a se vedea. o exigenţă de procedură şi una de fond. În opinia Guvernului. potrivit articolului 5 § 3. 34. exista o simplă practică internă . primul alineat). 50. Or. 53. de a ordona eliberarea (. de a se pronunţa în conformitate cu criteriile juridice cu privire la existenţa cauzelor care o justifică şi. Guvernul afirmă contrariul. acordată „prin lege”. această procedură a fost introdusă pentru a respecta Convenţia până la revizuire totală a codului. paragraful 30 a) din hotărârea Piersack din 1 octombrie 1982. fără forţă obligatorie şi care putea la orice moment să fie înlăturată. 14). Fără îndoială deseori. potrivit guvernului.). pag. În consecinţă.. hotărârea Van Droogenbroeck din 24 iunie 1982. mutatis mutandis. pentru a se pronunţa asupra existenţei unei atingeri aduse drepturilor protejate de Convenţie. Curtea deja a considerat. § 199). procedura urmată în faţa auditorului militar înainte de trimiterea dlui Duinhof spre judecare nu a oferit garanţiile prevăzute de acest text. nici o directivă oficială. nu putea fi considerat ca un „magistrat” în sensul articolului 5 § 3. 20. exigenţele precizate „de lege” denotă o importanţă particulară când este vorba de definirea autorităţii judiciare competente pentru a se pronunţa asupra libertăţii individuale. În sarcina „magistratului”. § 38). în plus. Curtea menţionează că. pag. 25.). mai exact după două zile. 1. ar trebui cercetată realitatea dincolo de aparenţe şi de vocabularul utilizat (a se vedea spre exemplu. că un comitet consultativ în materie de internare nu constituie o autoritate care corespunde scopurilor articolului 5 § 3 deoarece nu are atribuţia de a ordona o măsură de liberare (hotărârea din 18 ianuarie 1978. Seria A nr. 76. În concluzie.. în cauza Irlanda contra Regatului Unit. Guvernul afirma că temeiul trebuie să prevaleze asupra formei. Această „procedură clasică” însemna că în realitate detenţia avea valoarea unei „recomandări coercitive” în viziunea ofiţerului investit în drept cu autoritatea de a-l soluţiona. 150 .. ultimul alineat). Seria A nr. Ea nu echivala cu o autorizaţie. referitor la articolul 5 § 1. prima autoritate înaintea căreia a fost adus după arestare (paragraful 21 supra). Dl Duinhof afirmă că auditorul militar. Seria A nr. 35. El consideră în plus că înfăţişarea a avut loc „imediat”.DUINHOF contra IRLANDEI LAWLESS ŞI DUIJF contra OLANDEI ____________________________________________________________________________________ La aceasta se adaugă.de a examina circumstanţele care pledează pro sau contra detenţiei. pag. În conformitate cu litera regulilor de drept intern aplicabile. această limitare aparent ar trebui să fie privită în lumina practicii: avizul se exindea şi asupra detenţiei şi ofiţerul competent pentru trimitere l-ar urmat în mod invariabil (paragraful 14 supra. de a exercita „atribuţiile judiciare” prevăzute de articolul 5 § 3 (a se vedea sfârşitul extrasului din hotărârea Schiesser reprodus în paragraful 32 supra). dar ca şi Comisia (paragraful 83 din raport) ea nu putea accepta argumentul rezumat mai sus. nu se referea decât la chestiunea de sesizare a Curţii militare (paragraful 14 supra. până la trimiterea în judecată nu intra în atribuţiile auditorului militar să prescrie punerea în libertate a reclamantului: articolul 11 din cod îi oferea un simplu rol de investigare şi de exprimare a avizului care. nici una circulară nu prescria auditorilor militari şi ofiţerilor responsabili de trimiterea în judecată să interpreteze şi să aplice astfel codul.

dar rămâne de examinat dacă el beneficia de independenţa necesară în lumina scopului particular în care trebuie să se exercite „funcţiile judiciare” menţionate în articolul 5 § 3. chiar dacă ar accepta în acest context argumentul Guvernului. ofiţerul comisar. În opinia Guvernului. Procedura desfăşurată în faţa lui în cazul dlui Duijf nu a îndeplinit deci condiţiile articolului 5 § 3.a dlui Duijf (paragrafele 21 şi 23 supra). Audierea ambilor reclamanţi de către ofiţerul comisar 39. fac evidentă „exigenţa de procedură” : „judecătorul” sau „magistratul” trebuie să audieze persoana deţinută şi să ia decizia corespunzătoare (a se vedea extrasul din hotărârea Schiesser precitată în paragraful 32 supra). Sesizarea Curţii militare a avut loc după cinci zile de la arestarea dlui Duinhof şi după trei zile . auditorul nu putea. 3.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 2. citit în lumina obiectului şi scopului său. Curtea nu a fost obligată se se pronunţe asupra chestiunii în acest context deoarece. el nu putea fi „independent de părţi” (a se vedea extrasul din hotărârea Schiesser citată în paragraful 32 supra) deoacere. În viziunea Curţii. 4. auditorul militar poseda toate atribuţiile unui „magistrat” şi s-a pronunţat în conformitate cu exigenţele articolului 5 § 3. Aducerea dlui Duijf în faţa auditorului militar până la trimiterea în judecată 37. Pe scurt. În opinia reclamanţilor. primele cuvinte ale acestei dispoziţii nu se limitează doar la accesul deţinutului la o asemenea autoritate. Peste trei zile. Din acel moment el era angajat în procesul penal intentat împotriva militarului cu privire la eliberarea căruia el era competent să se pronunţe. ibidem). 38. Prin urmare. trimiterea reclamanţilor spre judecare nu le-a furnizat în sine garanţiile articolului 5 § 3. Textul paragrafului 3 („trebuie adusă imediat”). să îndeplinească sarcina judecătorească foarte exact vizată în articolul 5 § 3 deoarece îşi asumase simultan rolul autorităţii de urmările în faţa Curţii militare (articolul 126. primul alineat. oricum. la momentul în care a audiat astfel reclamantul. ele vizează asigurarea unui control judiciar rapid şi automat al unei detenţii ordonate de către poliţie sau administraţie în condiţiile paragrafului 1 c). el a invitat Curtea militară să prelungească detenţia peste limita de paisprezece zile fixată de articolul 31 din cod (paragrafele 15 şi 26 supra). Auditorul militar l-a audiat pe dl Duijf după patru zile după arestare şi a doua zi după trimiterea în judecată (paragraful 26 supra). Trimiterea ambilor reclamanţi spre judecare în faţa Curţii militare 36. ei nu au beneficiat de independenţa necesară a unei autorităţi judiciare în temeiul articolului 5 § 3. el era exact una din ele. Guvernul şi reclamanţii au disputat asupra punctului dacă el putea fi considerat ca independent de autorităţile militare. şi aparent fără a lua o decizie expres de neeliberare. din cauza conţinutului articolului 276 din cod (paragraful 18 supra). „Exigenţa de fond” enunţată în hotărârea Schiesser putea să fie satisfăcută prin competenţa auditorului militar de a ordona o punere în libertate (a se vedea extrasul reprodus în paragraful 32 supra). responsabil de investigarea cauzei lor şi în faţa căruia ei au fost aduşi după trimiterea în judecată (articolele 29 şi 33 din 151 . În opinia lor. după trimiterea dlui Duijf spre judecare.

Seria A nr. În concluzie. ofiţerul comisar are.DUINHOF contra IRLANDEI LAWLESS ŞI DUIJF contra OLANDEI ____________________________________________________________________________________ cod. mutatis mutandis. Având în vedere această concluzie. după cum pretind reclamanţii. § 10). Recapitulare 43. pag. 22 şi 26 supra). Rămâne de a examina dacă etapele ulterioare ale procesului urmat în faţa Curţii militare au fost conforme diverselor condiţii ale acestui text. o satisfacţie echitabilă. deţinuţii au fost aduşi în faţa lui „imediat” după arestare: dl Duinhof după şase zile. „Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări. obligaţia de a examina legalitatea detenţiei într-o modalitate independentă şi imparţială. Procedura desfăşurată în faţa sa era deci lipsită de una din garanţiile implicit fundamentale ale articolului 5 § 3. După cum subliniază Comisia (paragraful 90 din raport) şi reclamanţii. Articolul 50 din Convenţie are următorul conţinut. dl Duijf după patru (paragrafele 21-22 şi 25-26 supra). § 54). 22. El ar putea după aceasta. nu este cazul de a determina dacă. dar termeni atât de lungi depăşesc cu mult limitele fixate de articolul 5 § 3 chiar dacă ar fi să luăm în considerare imperativele vieţii şi justiţiei militare (hotărârea Engel şi alţii din 8 iunie 1976. Curtea îşi exprimă acordul cu Comisia asupra acestui subiect (paragrafele 95 şi 97 din raport). să prescrie punerea în libertate (a se vedea sfârşitul extrasului din hotărârea Schiesser reprodus în paragraful 32 supra). 40. dacă este cazul. 19. hotărârea Wemhoff din 27 iunie 1968. Guvernul susţine contrariul. dar ea totuşi nu acceptă argumentul Guvernului. Fără îndoială promptitudinea („imediat”) acestei proceduri trebuie să fie apreciată în fiecare caz în dependenţă de circumstanţele cauzei (a se vedea. Cu privire la aplicarea articolului 50 44. 6. paragrafele 15. 7. să contribuie la eliberarea deţinuţilor solicitând aceasta Curţii militare în temeiul articolului 34 din cod (paragraful 15 supra). Curtea nu subestimează valoarea protecţiei oferite în această materie de ofiţerul comisar. care totuşi nu au fost contestate de Guvern. Seria A nr. la fel ca auditorul militar. şi având în vedere circumstanţele. 42. Curtea militară nu a examinat în şedinţă şi nu a soluţionat problema detenţiei decât după opt zile după arestarea dlui Duinhof şi douăsprezece zile după cea a dlui Duijf (paragrafele 21-22 şi 25-26 supra). Audierea în faţa Curţii militare 41. Când audiază un militar deţinut. în cazurile corespunzătoare. 23. 5. legea nu împuterniceşte aceşti ofiţeri să exercite „atribuţiile judiciare” menţionate în articolul 5 § 3 şi în special să decidă asupra existenţei motivelor care justifică detenţia şi. cei doi membri militari desemnaţi de către general prevalând prin numărul lor preşedintele civil numit de către Coroană (paragraful 20 supra). pag. nu putea fi considerat ca un „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”. 24. B. cei doi reclamanţi au fost victimele unei încălcări a articolului 5 §3.” 152 . În afară de aceasta. Curtea militară nu dădea dovadă de independenţa necesară din cauza componenţei sale. în lipsa lor. Curtea acordă părţii lezate.

prejudiciul care l-au putut suferi dl Duinhof sau dl Duijf a fost reparat prin deducerea termenului de detenţie provizorie din pedeapsa aplicată (paragrafele 24 şi 27-28 supra). hotărârea van Droogenbroeck din 25 aprilie 1983. 2. douăzeci şi două mai una mie nouă sute optzeci şi patru. pe parcursul şi din cauza detenţiei litigioase. datorită lipsei acestor garanţii. că cererile de satisfacţie echitabilă a clienţilor săi erau similare cu cele ale dlor van der Sluis. Seria A nr. Susţine. § 50). ÎN UNANIMITATE 1. În opinia Guvernului. Seria A nr. pag. pierderea perspectivelor de angajare şi a reputaţiei. el afirmase că reclamanţii au suferit. Semnat: Rolv Ryssdal Preşedinte Marc-André Eissen Grefier 153 . că statul reclamat trebuie să plătească fiecăruia dintre ei trei sute (300) forinţi olandezi în baza articolului 50. fără a furniza detalii. Unica încălcare pretinsă şi relevată în speţă se referă la prima parte a articolului 5 § 3. un anumit prejudiciu moral care nu se compensează în întregime prin constatarea încălcării şi chiar prin deducerea detenţiei provizorii şi pedeapsa finală (a se vedea. Ei probabil au suferit. El a precizat totuşi. 78. 7. DIN ACESTE CONSIDERENTE. În această ultimă cauză. Susţine. că şi în acest caz. 63. dnii Duinhof şi Duijf niciodată nu au considerat indemnizaţia lor ca o prioritate şi că ei doar invitau Curtea să le acorde o satisfacţie corespunzătoare. Seria A nr. fiecare dintre ei a fost cel puţin privat de un control judiciar rapid („imediat”) al detenţiei sale. pag. Zuiderveld şi Klappe (hotărârea de la această dată. CURTEA. la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ La audierea din 22 noiembrie 1983 din faţa Curţii. Documentele dosarului nu permit să se înţeleagă că detenţia provizorie a reclamanţilor avea probabil să înceteze dacă ei ar fi beneficiat de garanţiile acestei dispoziţii (a se vedea de asemenea hotărârea Artico din 13 mai 1980. Având în vedere modestia pretenţiilor lor. că a avut loc încălcarea articolului 5 § 3 în privinţa fiecăruia dintre reclamanţi. Redactată în franceză şi engleză. această măsură constituie o satisfacţie adecvată pentru orice încălcare a Convenţiei. acces insuficient la cultură şi educaţie. § 13). 37. atingeri aduse vieţii private. avocatul reclamanţilor a indicat. 20. § 42). Cu toate acestea. mutatis mutandis. Curtea a acordat fiecăruia dintre ei o sumă globală de 300 forinţi olandezi în calitate de satisfacţie echitabilă în sensul articolului 50. un prejudiciu care lua forme diferite: tulburări emotive şi psihologice.

LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 154 .

într-o cameră alcătuită din următorul complet: G. R Ryssdal. Bindschedler-Robert. preşedinte.O. L. Pettiti. W. Sir Vincent Evans. hotărârea în cauza Öztürk din 21 februarie 1984. L. Pinheiro Farinha. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. E. 73. Dnii Nota grefei: 1 Această hotărâre poate fi citată după cum urmează: Curt. Gölcüklü. 2-3 În versiunea Regulamentului aplicabil la instituirea procedurii. Cremona. Dna D. Dnii R. F. Garcia de Enterria. B.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ ÖZTÜRK contra GERMANIEI HOTĂRÂRE1 21 februarie 1984 În cauza Öztürk. Matscher. D. Seria A nr. Evrigenis. 155 .-E. întrunită în şedinţă plenară în conformitate cu Regula 48 din Regulamentul Curţii2-3. dar numai pentru cauzele diferite Curţii după această dată. Macdonald.Walsh. Eur. Thór Vilhjálmsson. J. Wiarda. J. F.. Ganshof van der Meersch. Dnii D. Versiune revizuită a Regulamentului Curţii a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983. Liesch.

Wiarda. Wiarda. 4. preşedintele Curţii a tras la sorţi. includea ex officio pe dl R. care urma să se constituie. La 10 martie. preşedintele Curţii (Regula 21§ 3 (b) din Regulamentul Curţii). dl. Preşedintele a stabilit că procedura verbală urma să fie derulată la 25 mai. adoptată la această ultimă dată: PROCEDURA 1. Bernhardt. dl J.-A. dl Thór Vilhjálmsson şi dl W. i-a consultat pe agentul guvernamental („Guvernul”) şi delegaţii Comisiei asupra organizării procedurii. cu agentul guvernamental şi delegaţii Comisiei. În calitate de preşedinte al Camerei (Regula 21 paragraful 5). F. numele celorlalţi cinci membri. 2. Pertzold. Cererea guvernului şi cererea comisiei au fost depuse la grefa Curţii în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 paragraful 1 şi 47 – cererea guvernului la 13 septembrie şi cea a Comisiei la 15 octombrie 1982. în prezenţa grefierului. Cauza a fost deferită Curţii de către Guvernul Republicii Federale Germania („Guvernul”) şi de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”). după ce s-a consultat. Matscher. dl Abdulbaki Öuztürk. invocând articolul 48. Ca urmare a extinderii intervalului limită acordat guvernului la 18 ianuarie 1983. iar delegaţii aveau dreptul să răspundă în scris în termenul de două luni de la data transmiterii memoriului guvernului de către grefier. memoriul său a parvenit la grefă la 24 februarie. dl M. după ce a deliberat cu uşile închise. La originea cauzei se află o cerere (nr. Ryssdal. Camera din şapte judecători. judecător ales din partea Germaniei (articolul 43 din Convenţie) şi dl G. grefier şi dl H. invita Curtea să decidă că nu a avut loc nici o încălcare. şi anume dl R. el a decis că agentul trebuie să prezinte un memoriu până la 31 ianuarie 1983. 156 . pronunţă următoarea hotărâre. secretarul Comisiei i-a comunicat grefierului că delegaţii urmau să-şi exprime observaţiile la audiere. Bernhardt. precum şi dl M. dl W. Prima. La 19 octombrie 1982. Zekia. Pinheiro Farinha şi dl E. acţionând prin grefier.ÖZTÜRK contra GERMANIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ C. 8544/79) introdusă contra Republicii Federale Germania. la 21 septembrie1983 şi 25 ianuarie 1984. a sesizat Comisia la data de 14 februarie 1979 în temeiul articolul 25 din Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”). Ganshof van der Meersch. La 1 octombrie 1982. i-au înlocuit pe dl Zekia şi dl García de Enterría. 3. grefier adjunct. Ulterior. Eissen. 5. prin intermediul grefierului adjunct. La 4 mai. judecători supleanţi. Scopul celei de-a doua cereri era obţinerea unei decizii prin care să se stabilească dacă a existat vreo încălcare a obligaţiunilor asumate de către Statul respondent în conformitate cu articolul 6 paragraful 3 (e). Russo R. cu care un cetăţean turc. García de Enterría (articolul 43 in fine din Convenţie şi Regula 21 paragraful 4). care nu au putut participa la examinarea cauzei (regulile 22 paragraful 1 şi 24 paragraful 1).

Sperduti. Curtea a ţinut înainte o şedinţă preliminară. Treschel. E. 8. Proprietarul celuilalt automobil a raportat accidentul la comisariatul de poliţie din Neckarsulm. agentul guvernamental a transmis grefierului două documente şi răspunsurile sale la două întrebări adresate de către judecătorul Ganshof van der Meersch în timpul audierii. . Ea a autorizat agentul şi avocaţii guvernului. El a sosit în această ţară în 1964 şi activează în industria automobilelor. În 1978. 7. care au fost solicitate la cererea preşedintelui. În faţa Curţii s-au înfăţişat: . la data stabilită. precum şi persoana care asista delegaţii Comisiei să utilizez limba germană (regula 27 paragrafele 2 şi 3). delegaţi.din partea Comisiei dl S. Comisia a furnizat grefierului anumite documente. La 4 octombrie. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 9. Ministerialrat la Ministerul Federal de Justiţie. din partea guvernului. La 27 ianuarie 1978.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 6. în favoarea Curţii plenare. Camera a decis să se desizeze. 000 DM. este cetăţean turc şi locuieşte la Bad Rappenau-Heinsheim. Strasbourg. în conformitate cu articolul 48. Republica Federală Germană. fiind la volanul automobilului său în localitatea Bad Wimfen. Wingerter. avocatul reclamantului în faţa Comisiei. el a estimat venitul său lunar brut la aproximativ 2. dl Maier. Dl Öztürk. dlui Sperduti şi dlui Wigerter. dl G.000 DM. el a primit un permis de conducere german la 7 mai 1969. din Regulamentul Curţii). şi a dlui Trechsel. prima frază. La sfârşitul deliberărilor din data de 27 mai. consultant. Ţinând cont de acordul agentului guvernamental şi de opinia concurentă a delegaţilor. ÎN FAPT I. reclamantul a lovit un alt automibil care staţiona. din partea Comisiei. la 21 septembrie Curtea a decis că procedura trebuie să continuie fără a redeschide procedura orală (regula 26). născut în 1934. cauzând ambelor automobile daune în sumă de 5.din partea guvernului dna I. agent. Göhler. Audierea a avut loc în public la Palatul Drepturilor Omului. Curtea a audiat pledoariile şi declaraţiile dnei Maier. dl N. 10. După ce a trecut examenul necesar. 157 . precum şi răspunsurile lor la întrebări. Ministerialdirigentin la Ministerul Federal de Justiţie. asistă delegaţii (articolul 29 paragraful 1.

fapt confirmat printr-un proces-verbal (Verkehrs-Ordnungswidrigkiten-Anzeige) transmis de către poliţie autorităţilor administrative din Heilbronn (Landratsamt). Imediat după aceasta. o astfel de infracţiune expune autorul la plata unei amenzi. ofiţerii de poliţie au informat reclamantul. 1 din regulamentul relativ la circulaţia rutieră (Strassenverkehrs-Ordnung).ÖZTÜRK contra GERMANIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ Sosind la locul accidentului. 11. prin decizia din 6 aprilie 1978. 13. reclamantul a introdus un recurs (Erinnerung) împotriva sumei fixate pentu onorariul interpretului. Parchetul (Staatsanwaltschaft) pe lângă tribunalul regional din Heilbronn (Landgericht). reclamantul şi-a retras recursul. 15. decizia autorităţilor administrative ale cantonului Heilbronn din 6 aprilie 1978 a devenit definitivă (Rechtskräftig). Suplimentar. Tribunalul a dispus ca reclamantul să suporte costurile de judecată şi cheltuielile personale. Tribunalul cantonal Heilbronn (Amtsgeicht). a se vedea paragraful 18). reclamantul. El s-a folosit de aceste drepturi.70 DM cu titlu de costuri de judecată. despre dreptul acestuia de a nu face declaraţii şi de a consulta un avocat. în varianta sa consolidată din 1 ianuarie 1975 (Gesetz über Ordnungswidrigkeiten – „ legea din 1968/1975”. dintre care 63. pe articolul 24 din legea privind circulaţia rutieră (Strassenverkehrsgesetz) şi pe articolele 1§ 2 şi 49 § 1 nr.” Articolul 49 § 1 nr. La 4 octombrie. prin intermediul unui aviz scris. 12. Cele din urmă. în continuare. La 11 aprilie 1978. întrunit în şedinţă publică la 3 august 1978. l-a audiat pe dl Öztürk. el a declarat că nu va participa la audiere (articolele 69 şi 75). fiind reprezentat de dl Wingerter. În termenii articolului 24 §2 din legea cu privire la circulaţia rutieră. reclamantul trebuia să plătească o sumă de 13 DM cu titlu de onorariu (Gebühr) şi costuri (Auslagen). au impus dlui Öztürk o amendă (Bussgeld) în sumă de 60 DM pentru provocarea unui accident rutier prin ciocnirea cu un alt automobil în rezultatul conducerii imprudente („Ausserachtlassen der erforderlichen Sorgfalt im Strassenverker”). şi ulterior trei martori. a introdus un recurs (Einspruch) împotriva deciziei menţionate anterior (articolul 67 din legea din 1968/1975). În consecinţă. Articolul 1 § 2 prevede următoarele: „Toţi utilizatorii drumurilor (Verkehrsteilnehmer) trebuie să se comporte astfel încât să nu cauzeze prejudicii sau să pună în pericol alte persoane şi să nu-i împiedice sau să le cauzeze inconvenienţe decât în circumstanţe inevitabile. asistat de un traducător.90 DM pentru onorariul interpretului. el a declarat că nu a renunţat la dreptul lui la proces public în faţa unui tribunal (articolul 72). La 12 septembrie 1978 grefa tribunalului (Gerichtskasse) a stabilit că reclamantul trebuia să plătească suma de 184. 14. 1 prevede că fiecare persoană care încalcă articolul 1 § 2 este vinovat de comiterea unei „infracţiuni administrative” (Ordnungwidrigkeit). El a invocat dispoziţiile articolului 6 din Con158 . care a primit dosarul la 5 mai. Decizia se baza pe articolul 17 din legea din 24 mai privind infracţiunile administrative. a declarat cu şase zile mai târziu că nu se opune unei proceduri scrise.

159 . În această categorie erau incluse şi contravenţiile prevăzute de legea privind circulaţia rutieră. Legea din 1968/1975 17. costurile de judecată. actul poate fi sancţionat ca o „infracţiune administrativă” (articolul 21). cauză dată era în curs de examinare în faţa Curţii.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ venţie şi a făcut trimitere la raportul Comisiei din 18 mai 1977 în cauza Ludicke. care contravine unei prevederi legale şi expune autorul la plata unei amenzi (Geldbusse). 29). erau achitate de către o companie de asigurare cu care reclamantul avea semnat un contract. paragraful 1. Conform articolului 21 din legea privind circulaţia rutieră (în varianta veche). inclusiv onorariul interpretului. El a subliniat că obligaţiunea de a suporta cheltuielile pentru interpret era prevăzută de articolul 464 (a) din codul de procedură penală (Strafprozessordnung) şi articolul 46 din legea din 1968/1975 (a se vedea paragrafele 21 şi 35). spre deosebire de o hotărâre a Curţii. de regulă. LEGISLAŢIA PERTINENTĂ A. în cazul în care nu se impune nici o sancţiune penală. suma de 1. Amenda nu poate fi mai mică decât 5 DM sau să întreacă. Dispoziţii generale 18. În cazul în care actul în litigiu constituie atât o infracţiune „administrativă” cât şi una penală. din moment ce.000 DM (articolul 17 paragraful1). Conform probelor incontestabile furnizate de către guvern. comiterea a astfel de contravenţii era sancţionată cu plata unei amenzi (Geldstrafe) sau privaţiune de libertate (Haft). paragraful 3). Legea din 1968/1975 fusese conturată în republica federală de două ordonanţe: legea din 25 martie 1952 cu privire la „contravenţiile adminisrative” (Gesetz über Ordnungswidrigkeiten) şi. opinia precitată a Comisiei nu a schimbat situaţia. ea nu avea un caracter obligatoriu pentru state. tribunalul a declarat această obligaţiune ca fiind compatibilă cu dispoziţiile articolului 6 §3 din Convenţie. comportamentul incriminat autorului şi. Scopul legii din 1968/1975 era de a înlătura infracţiunile minore din sfera dreptului penal. cu excepţia infracţiunilor minore (gringfügig). 16. Bazându-se pe o decizie din 1975 adoptată de Curtea de Apel din Cologne. de legea privind crimele economice din 26 iulie 1949 (Wirtschafsstrafgesetz). prin urmare. Belkacem şi Koç. În acea perioadă. care şi-a pronunţat hotărârea asupra fondului la 28 noiembrie 1978 (Seria A nr. 1. într-o anumită măsură. oricum. Articolul 1. se aplică numai prevederile dreptului penal. 6 din legea din 24 martie 1968 (Einführungswidrigkeiten zum Gesetz über Ordnungswidrigketen) le clasifica ca „Ordnungswidrigkeiten” şi. Cuantumul amenzii este fixat în fiecare caz în funcţie de gravitatea infracţiunii. Articolul 3 nr. le sancţiona numai cu impunerea unor amenzi care nu erau considerate penale de către organul legislativ (Geldbussen). Tribunalul de district a respins recursul la 25 octombrie. de situaţia financiară a autorului (articolulu 17. din legea din 1968/1975 defineşte „contravenţia administrativă” ca un act ilegal (rchtswidrig) şi condamnabil (vorwerfbar). II. Potrivit tribunalului de district.

Procedura în general 21. În cazul în care există motive de a presupune că a fost comisă o infracţiune penală. el poate în egală măsură examina actul ca o „infracţiune administrativă” (articolul 40). Oricum. arestul provizoriu (vorläufige Festnahm) sau confiscarea corespondenţei sau a telegramelor (articolul 46 paragraful 3). Cât priveşte faza judiciară (eventuală) a proceduri (a se vedea paragrafele 28-30). În cazul în care parchetul este sesizat print-o chestiune penală. în special. Autorităţile de urmărire (a se vedea paragraful 19) dispun de aceleaşi drepturi şi obligaţiuni într-o materie penală ca parchetul. Odată cu sesizarea unui tribunal (a se vedea paragrafele 27-28). din moment ce autorităţile administrative nu au fixat nici o amendă (articolul 42). iar judecarea şi condamnarea lor tribunalelor (articolele 35 şi 36). codul judiciar (Gerichtsverfassungsgesetz) şi legea privind tribunalele pentru minori (Jugendgerichtsgesetz). 3. Decizia parchetului de a examina sau nu un act în calitate de infracţiune penală este obligatorie pentru autorităţile administrative (articolul 44). 20. autorităţile administrative urmează să remită chestiunea parchetului. puterea de a decide oprirea procedurii îi aparţine tribunalului. în sensul articolului 81 (a) § din codul de procedură penală. decât dacă legea din 1968/1975 nu prevede contrariul (articolul 46 paragraful 2). articolul 46 paragraful 7 din legea din 1968/1975 conferă jurisdicţia în materie secţiilor (Abteilungen) tribunalelor de district şi camerelor (Kammern. 23. parchetul poate extinde procedura penală de a cuprinde „infracţiunea administrativă”. Senate) curţilor de apel (Oberlandesgerichte) şi Curţii Federale de Justiţie (Bundesgerichtshof). cu excepţia dacă legea din 1968/1975 conferă parchetului puterea de urmărire în justiţie a astfel de infracţiuni. dispoziţiile dreptului comun care reglementează procedura penală şi. diferite măsuri care sunt permise în materie penală nu pot fi dispuse în ceea ce priveşte „infracţiunile administrative”. autoritatea competentă poate sista urmărirea în justiţie la orice etapă (articolul 47 paragraful 1). atâta timp cât cauza este în curs de examinare. în special arestul.ÖZTÜRK contra GERMANIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 2. pot fi aplicate. 22. codul de procedură penală. el va înapoia chestiunea spre reexaminare dacă nu va intenta un proces (articolul 41). se aplică prin analogie (sinngemäss) la procedura cu privire la „infracţiunile administrative” (articolul 46 paragraful 1). care este obiectul unei acţiunui instituite de către parchet. o astfel de decizie necesită acordul parchetului şi este definitivă (articolul 47 paragraful 2). Luarea probelor de sânge sau alte măsuri minore. Urmărirea judiciară a „infracţiunilor administrative” este inerentă puterii dicreţionare (pflichtgmässes Ermessen) a autorităţii competente. În cazul în care o „infracţiune administrativă” este conexată cu o infracţiune penală. 160 . Autorităţile de urmărire 19. Ordnungswidrigkeiten sunt examinate de către autorităţile de urmărire (Verwaltungsbehörde) desemnate prin lege. Sub rezerva excepţiilor enunţate în legea din 1968/1975.

decât dacă există vreo excepţie prevăzută de legislaţia aplicabilă. Autorităţile de poliţie se bucură în materie de o putere discreţionară (pflichtgemässes Ermessen). 6. el va ţine audieri şi va pronunţa o hotărâre (Urteil) care poate impune o sentinţă mai gravă (articolul 41 din codul de procedură penală). Cu excepţia dacă legea din 1968/1975 nu prevede altfel – ca în cazul rezolvării unei chestiuni prin achitarea unei amenzi de avertisment -. „infracţiunile administrative” sunt sancţionate printr-o decizie administrativă care impune o amendă (Bussgeldbescheid. Faza judiciară (eventuală) a procedurii 28. să achite persoana vizată. Decizia administrativă prin care se impune o amendă 27. Pesoana vizată are dreptul să introducă un recurs (Einsprunch) în intervalul de o săptămână (articolul 67). persoana vizată (Betroffener) trebuie să beneficieze de posibilitatea de a se pronunţa. 161 . articolul 65). Anterior adoptării oricărei decizii. tribunalul poate statua prin ordonanţă (Beschluss). poate varia de la 2 DM până la 10 DM (articolul 56 paragraful 1). 5. autorităţile administrative desemnează un avocat din oficiu pentru a reprezenta persoana vizată (articolul 60). în cazul în care nu consideră necesar de a ţine o audiere şi în lipsa unui recurs din partea parchetului sau a persoanei vizate (articolul 72 paragraful 1). În caz de necesitate. Oricum. aplicarea unor sancţiuni de acest gen este posibilă numai dacă persoana vizată acceptă şi achită amenda imediat sau în termen de o săptămână (articolul 56 paragraful 2). Procedura preliminară 24. în principiu. printre altele. în faţa autorităţilor competente. el urmează să examinze recursul în conformitate cu dispoziţiile aplicabile unei „Einsprunch” împotriva unei ordonanţe penale (Strafbefehl). În termenii articolului 71. Oricum. În acest caz. dar nu şi să amplifice pedeapsa (articolul 72 paragraful 2). În cazul unei infracţiuni minore (geringfügig). 25. asupra acuzaţiilor aduse împotriva sa (articolul 55). decât dacă legea din 1968/1975 nu prevede altfel: în principiu.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 4. decât dacă legea din 1968/1975 nu prevede altfel. autorităţile administrative transmit dosarul parchetului care îl va prezenta tribunalului cantonal competent şi-şi asumă funcţia de autoritate de urmărire (articolul 69 paragraful 2). autorităţile administrative pot emite persoanei vizate o avertizare (Verwarnung) şi pot impune o amendă de avertisment (Verwarnungsgeld) care. Anchetarea (Erforschung) „infracţiunilor administrative” este obligaţiunea autorităţilor de poliţie. contestate în instanţele de judecată. să fixeze suma unei amenzi sau să oprească urmărirea în justiţie. În cazul în care nu-şi retrag decizia (articolul 69 paragraful 1 şi 68). ele dispun de aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca şi la urmărirea în justiţie a infracţiunilor penale (articolul 53 paragraful 1). dacă tribunalul de district consideră recursul admisibil (articolul 70). 26. el poate. Măsurile luate de către autorităţile administrative în timpul procedurii preliminare pot fi.

Calificarea unui act de către autorităţile administrative ca „infracţiune administrativă” nu este obligatorie pentru tribunalul care examinează recursul (Einsprunch). din propria iniţiativă privarea de libertate coercitivă (Erzwingungshaft. printre altele. dispoziţiile codului de procedură penală relativ la procedura de casaţie (Revision). Parchetul poate participa la audiere. la cererea autorităţilor administrative sau. fără a fi obligată. persoana vizată nu a achitat amenda la timp. articolul 79 permite introducerea unui recurs în anulare (Rechtsbeschwerde) împotriva unei hotărâri sau a unei ordonanţe emise în conformitate cu articolul 72. anumite dispoziţii relevante. în cazul în care legea din 1968/1975 nu prevede altfel. 8. persoana vizată dobândeşte statutul formal de acuzat (Angeklagter. în cazul în care consideră necesar. Procedura administrativă şi procedura penală 31. 162 . decât dacă legea din 1968/1975 nu prevede altfel.articolul 96 paragraful 1). ele se pot adresa tribunalului la audiere (articolul 76 paragraful 1). Persoana vizată beneficiază de oportunitatea de a participa la audire. articolul 81 paragraful 2) şi procedura ulterioară nu se încadrează în câmpul de aplicare al legii din 1968/1975 (articolul 81 paragraful 3). Tribunalul de district va acorda autorităţilor administrative posibilitatea de a indica elementele care. Executarea unei decizii adoptate de către autorităţile administrative este reglementată de legea federală sau legea Land privind executarea în materie administrativă (Verwaltungs-Vollstreckungsgesetze) (articolul 90 paragraful 1). Sub rezerva anumitor excepţii. din codul de procedură penală pot fi aplicate (articolul 91). atât din iniţiativa tribunalului cât şi la solicitarea parchetului. el îl va informa în mod respectiv (articolul 75 paragraful 1). oricum. sunt importante la adoptarea deciziei. Dacă. Executarea ordinului de detenţie este reglementată. prin analogie. ea poate fi prezentată de către un avocat (articolul 73 paragraful 4). de codul de procedură penală (articolul 97). 33. Durata detenţiei nu poate depăşi limita de şase săptămâni pentru o amendă şi de trei luni pentru câteva amenzi (articolul 96 paragraful 3). printre altele. Detenţia care rezultă nu substituie în dreptul penal plata amenzii în maniera unei Ersatzfreihtsstrafe. 7.ÖZTÜRK contra GERMANIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 29. În cazul unei decizii adoptate de către un tribunal. Executarea deciziilor prin care se impune o amendă 32. decât dacă tribunalul o invită (articolul 73 paragrafele 1 şi 2). fără a demonstra (Dargetan) incapacitatea sa de a plăti. dacă tribunalul de district consideră oportună prezenţa unui magistrat din parchet. tribunalul poate ordona. la examinarea recursului tribunalul vizat va respecta. 30. în cazul în care amenda fusese impusă printr-o decizie judiciară. în opinia lor. Din moment ce această condiţie este satisfăcută. O decizie prin care se impune o amendă poate fi executată după ce devine definitivă (articolele 89 şi 84). dar are ca scop forţarea plăţii. această calificare poate aplica dispoziţiile dreptului penal numai dacă persoana vizată a fost informată despre schimbarea clasificării şi beneficiază de posibilitatea de a-şi pregăti apărarea (articolul 81 paragraful 1).

prima frază.5 procente din cazuri. sau care nu cunoaşte limba germană. autorităţile administrative sau. costurile de interpretare (Dolmetscherkosten) sunt incluse în costurile procedurii judiciare. de asemenea. Aceste onorarii şi cheltuieli sunt enumerate în legea privind costurile de judecată (Gerichtskostengesetz) care se referă. pesoana vizată trebuie să suporte costurile procedurii judiciare în cazul în care îşi retrage „Einsprunch” sau dacă instanţa de judecată competentă îl respinge. Astfel. 163 . În termenii articolului 109. Persoana vizată poate să nu fie solicitată să achite în avans plata pentru cheltuielile vizate. Cât priveşte costurile procedurii administrative. organul legislativ a amendat anexa (Kostenverzeichins) la legea cu privire la costurile de judecată ca urmare a hotărârii adoptate în cauza Luedicke. Costuri de interpretare şi alte costuri 34. în 1982 o astfel de măsură a fost aplicată în 0. regulamentul relativ la circulaţia rutieră şi regulamentul care se referă la dreptul de conducere (Strassenverkehrs-ZulassungsOrdunung) conţine liste de „infracţiuni administrative” care sunt sancţionate prin plata unei amenzi (articolul 24 din legea privind circulaţia rutieră). întrebarea achitării costurilor de procedură. În cazul unei „infracţiuni administrative” comise în rezultatul încălcării grosolane (grob) şi persistentă (beharrlich) a obligaţiunilor impuse unui şofer. Legea privind circulaţia rutieră. aceste reguli au un caracter obligatoriu pentru autorităţile administrative abilitate să impună amenzi. Potrivit guvernului. printre altele. în eventualitatea introducerii unui recurs. Belkacem şi Koç din 28 noiembrie 1978 (a se vedea paragraful 15. autorităţile competente aplică prin analogie anumite dispoziţii ale codului de procedură penală (articolul 105). tribunalul poate priva în acelaşi timp persoana vizată de permisul său de conducere (Fahverbot) pentru o perioadă de la o lună până la trei luni (articolul 25 din legea privind circulaţia rutieră). dar nu şi pentru tribunale. Rezoluţia DH (83) 4 din 23 martie 1983 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei). Costurile în litigiu sunt alcătuite din cheltuielile şi onorariile Trezoreriei (articolul 464 (a) § 1. a se vedea. din codul de procedură penală). În termenii articolului 109 din legea din 1968/1975. legal. 35. Amenzile în materie de circulaţie rutieră 37. inclusiv a costurilor de interpretare. în ceea ce priveşte procedura penală. a declaraţiilor sau a documentelor pe care trebuie să le cunoască pentru a se apăra” sunt scutite de taxe (legea din 18 august 1980). Länder a cooperat în vederea adoptării de comun a regulilor (Verwaltungs-vorschriften) care să stabilească o scară uniformă de amenzi (Bussgeldkatalog) pentru diferite „infracţiuni administrative” de acest gen. 36. „sumele care revin traducătorilor şi interpreţilor angajaţi în procedurile penale cu scopul de a asigura traducerea pentru un acuzat care este surd sau mut. B. Articolul 17 paragraful 1 din legea precitată prevede că „interpreţii sunt remuneraţi la fel ca şi experţii”. Conform nr. 1904 din această anexă. 38.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 9. este ridicată numai în cazul în care retragerea sau respingerea recursului a devenit definitivă. Oricum. la Legea cu privire la martori şi experţi (Gesetz über die Entschädigung von Zeugen und Sachverständigen).

în comparaţie cu 10. în anumite cazuri. 41. 670. 000 decizii prin care se impunea o amendă (Gelusse) şi de la 15. în Republica Federală Germană se adoptau de la 4. 000 până la 5.8 procente. 000 la 16. nici o înscriere nu este făcută în cazierul judiciar (Bundeszentralregister). înclusă într-un registru central de circulaţie (Verkehrszentralregister) în cazul în care depăşeşte un anumit nivel (39 DM la epoca faptelor în litigiu. legea din 1968/1975 joacă. 40. 164 . Înscrierea trebuie să fie radiată după cel mult doi ani. în practică. Alte infracţiuni vizate de articolul 1§ 2 din regulamentul privind circulaţia rutieră. În pofida absenţei unei statistici în această privinţă. În cererea sa din 14 februarie 1979 adresată Comisiei (nr. care a fost inserat în legea din 28 decembrie 1982. 43. Guvernul a declarat că în fiecare an. Comisia a declarat cererea admisibilă la 15 decembrie 1981. aproximativ 17. 79 DM începând cu 1 iulie 1982). au constituit aproximativ 2. PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII 42. dispoziţie aplicată în cauza Öztürk (a se vedea paragraful 11).1 procente a celei de viteză. astfel. 90 de procente din amenzile impuse în 1982 vizau infracţiunile rutiere.8 procente a amenzilor în sumă de 101-200 DM. 43. 39. o amendă impusă pentru încălcarea regulilor de circulaţie rutieră poate fi. 200. 000. aproximativ 2. În conformitate cu probele incontestabile furnizate de către guvern.ÖZTÜRK contra GERMANIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ Articolul 26 (a) din legea privind circulaţia rutieră. 39. Conform statisticii Länder cu privire la infracţiunile în materie de circulaţie rutieră în 1982 amenzile care depăşeau suma de 200 DM şi suma de 500 DM constituiau 1.4 procente din infracţiunile rutiere cuprindeau încălcări ale interdicţiei de oprire sau parcare. 8544/79). dl Öztürk s-a plâns de faptul că tribunalul de district Heilbronn i-a ordonat să achite onorariul interpretului. 6. pe de altă parte. Din numărul total de 4. 000 de străini care locuiesc în Republica Federală. Numai anumite autorităţi au acces la acest registru. el a invocat articolul 6 § 3 (e) din Convenţie.5 pentru nerespectarea indicaţiilor semafoarelor şi 5. 000 de avertismente însoţite de o amendă (Verwarnungsgelder).1 procente respectiv din numărul total. între timp au fost făcute alte înscrieri (articolul 29).9 procente pentru depăşiri ilegale.000 erau posesori ai unui automobil.5 procente şi 0. cu excepţia dacă. 700. 000. un rol deosebit de important în domeniul circulaţiei rutiere.500.2 procente pentru cele de 40 DM sau mai puţin.4 procente pentru cele de 41-100 DM şi 48. dar nu şi pus în aplicare. în special în scopul unei urmăriri penale în sau a unei acţiuni în judecată pentru o „infracţiune administrativă” în materie de circulaţie rutieră (articolul 30). prevede că Ministerul Transporturilor trebuie să emită astfel de reguli cu acordul Bundesrat şi în formă de decret (Rechtsverordnung). În termenii articolului 28 din legea privind circulaţia rutieră. guvernul a estimat că de la 10 la 13 procente din cinci milioane de amenzi impuse în fiecare an vizau străinii.

. CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN 44.. I. 47. 3. cu opt voturi contra patru.” Potrivit reclamantului. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 6 §3 (e) 46. dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere. Comisia. Raportul conţine două opinii dizidente.. nu a fost de acord cu această analiză. faptele invocate împotriva dlui Öztürk constituiau o simplă „infracţiune administrativă” (Ordnungswidrigkeit)... că articolul 6 § 3 (e)1 din Convenţie a fost încălcat.de către o instanţă independentă şi imparţială.. ordonându-i să achite costurile pentru recurgerea la serviciile unui interpret în timpul audierii din 3 august 1978. care „descriminaliza” infracţiunile minore. de asemenea. 1 Textul integral al opiniei Comisiei şi a opiniilor separate este anexat la acest volum al Seriei A.. Orice acuzat are.. Conform articolului 6 din Convenţie: „1.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ În raportul său din 12 mai 1982 (articolul 31 din Convenţie). 35. dreptul garantat este aplicabil numai la un acuzat „accusé”. Reclamantul a contestat temeinicia acestei analize. 165 . În termenii legii din 1968/1975. Conform guvernului. Orice pesoană are dreptul la judecată în mod echitabil a cauzei sale . 2.. dreptul: (e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret. Expresia engleză corespunzătoare (person „charged with a criminal offence”) şi paragraful 1 din articolul 6 („criminal charge/ ”accusationa en matière penale”) – textul de bază din care paragrafele 2 şi 3 reprezintă aplicări specifice (a se vedea hotărârea din 27 februarie 1980. Conform versiunii franceze a articolului 6 § 3 (e). dar de asemenea prin caracteristicile şi consecinţele lor juridice. articolul 6 §3 (e) nu se aplică în circumstanţele în litigiu din moment ce dl Öztürk nu a fost „acuzat de comiterea unei infracţiuni penale”. Astfel de infracţiuni erau diferite de infracţiunile penale nu numai prin procedura prevăzută pentru urmărirea în judecată şi penalizare. Comisia şi-a exprimat opinia.care va hotărî. în special. în special în materie de circulaţie rutieră. ÎN DREPT 45. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. Seria A nr. guvernul a invitat Curtea „să decidă că Republica Federală Germană nu a încălcat dispoziţiile Convenţiei”. tribunalul districtului Hilbronn a acţionat în contradicţie cu articolul 6 § 3 (e). La încheierea audierii din 25 mai 1983. considerând că infracţiunea de care a fost acuzat dl Öztürk era într-adevăr o infracţiune penală în sensul articolului 6.asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.

. Curtea s-a confruntat cu o întrebare similară în cauza Engel şi alţii. p. dar de importanţă minoră. de semnificaţia tradiţională a termenilor articolului dat şi de legile în vigoare în statele contractante. 34-35 § 82). ibidem. Conform dreptului german. Libertatea de acţiune extinsă atât de mult ar putea duce la rezultate incompatibile cu scopul şi obiectul Convenţiei. 15. reafirmând „autonomia” noţiunii de „penal” aşa cum este conceput de articolul 6. infracţiunea comisă de dl Öztürk nu este examinată ca o infracţiune penală (Straftat) dar ca o „contravenţie administrativă” (Ordnungswidrigkeit). aplicarea acestor dispoziţii ar fi subordonată voinţei lor suverane. 33. Curtea a specificat cu precauţie că se limita la sfera serviciului militar (Seria A nr. 166 . ceea ce Curtea trebuie să stabilească este dacă „infracţiunea administrativă” comisă de către reclamant era o infracţiune „penală” în sensul acestui articol. § 80) şi necesităţile unei administrări adecvate a justiţiei. Faptele cauzei vizau în mod evident sancţiunile impuse militarilor erau examinate ca sancţiuni disciplinare în conformitate cu dreptul olandez. p. Seria A. 50. § 82). §§ 80 şi 82) sunt. Cu toate acestea. Prima întrebare care trebuie examinată este dacă textul care defineşte infracţiunea în litigiu aparţine. hotărârea precitată în cauza Engel şi alţii. dreptului penal. 49. în continuare urmează a fi examinate. 33-35. mutatis mutandis. ţinând cont de obiectul şi scopul articolului 6. natura infracţiunii şi. Curtea se va baza pe criteriile adoptate în hotărârea precitată în cauza Engel şi în alte hotărâri (ibidem. 48. care sunt numeroase. Înlăturând anumite forme de comportament din categoria infracţiunilor penale. Întrebarea care apare este dacă această clasificare costituie factorul decisiv în ceea ce priveşte Convenţia.ÖZTÜRK contra GERMANIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ p. organul legislativ poate fi capabil să respecte interesele individului (a se vedea. 22.în statele membre ale Consiliului Europei. Guvernul a insistat destul de corect asupra acestui punct. hotărârea din 26 martie 1982 în cauza Adolf. Astfel. care a fost citat în argumentul reprezentanţilor. în final. de asemenea. mutatis mutandis. conform sistemului juridic al statului respondent. În hotărârea sa pronunţată la 8 iunie 1976. nr. natura şi gradul de severitate a sancţiunii care poate fi impusă persoanei vizate. dat fiind că autorităţile judiciare sunt scutite de obligaţiunea de a urmări şi de a sancţiona contravenţiile normelor circulaţiei rutiere. ceea ce nu înseamnă că clasificarea făcută de către state este decisivă pentru scopurile Convenţiei. în special. 49. p. Convenţia permite statelor. relevante în cauza în litigiu. p. În acest scop. în îndeplinirea funcţiilor lor de apărători ai interesului public. să menţină sau să stabilească o distincţie între diferite categorii de infracţiuni definite de legislaţia internă şi să hotărască linia de demarcaţie dintre acestea. Cu toate acestea. Curtea consideră că principiile enunţate în această hotărâre (ibidem. dacă statele contractante erau capabile să excludă la propria discreţie operarea clauzelor fundamentale ale articolelor 6 şi 7 prin clasificarea unei infracţiuni ca fiind „administrativă” şi nu penală. 30 § 56) – evidenţiază în mod clar că termenul „accusation” („charge”) utilizat în varianta franceză a articolului 6 § 3 (e) viza o „infracţiune penală/criminal offence” (a se vedea. § 30). Convenţia nu se opune tendinţei de „decriminalizare” care există – în forme variate.

Entscheidungen des Bundesverfassungsgerichts. indicaţiile furnizate de dreptul intern al statului respondent au o valoare relativă. comiterea unei „infracţiuni administrative” nu implica un caracter ethic nedemn încât autorul ei să merite o judecată defavorabilă (Unwerturteil) caracteristică pentru sancţiunea penală (Strafe). procedura prevăzută de legea din 1968/1975 se deosebeşte în mai multe privinţe de procedura penală. Cel de-al doilea criteriu precitat – natura infracţiunii. faptele invocate împotriva dlui Öztürk – încălcarea articolului 1 § 2 din regulamentul relativ la circulaţia rutieră – au constituit o „infracţiune administrativă” (articolul 49 § 1. din contra. lucrările preparatoare a legii din 1968/1975 evidenţiază în mod clar că infracţiunile în litigiu au fost transferate din sfera dreptului penal graţie acestei legi (a se vedea Deutscher Bundestag. legislaţia privind Ordnungswidrigkeit avea ca scop menţinerea ordinii publice. Pentru guvern. infracţiunea în litigiu făcea parte din contravenţiile de importanţă minoră – numărând în fiecare an aproximativ cinci milioane – care au fost incluse într-o categorie de ordin destul de diferit de cea a infracţiunilor penale. vol. dar al articolului 17 din Ordnungswidrigkeitengesetz şi al articolului 24 paragraful 2 din legea privind circulaţia rutieră (a se vedea paragraful 11). nr. În primul rând. În orice caz.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 51. p. 1 din acelaşi regulament). nu mai aparţine dreptului penal. Direfenţa între infracţiunile „administrative” şi cele penale se manifestă atât în domeniul procedural cât şi în domeniul sancţiunilor şi al altor consecinţe. Cu toate că legislaţia de ordin general privind procedura penală era. 52. În opinia Comisiei – cu excepţia a cinci dintre membrii săi. 27. Prin intermediul dreptului penal. în special la faza sa judiciară. în realitate. precum şi drepturile şi interesele esenţiale pentru viaţa comunităţii. Druckache V/1269 şi. infracţiunea comisă de cel din urmă avea caracter penal. printre altele. hotărârea din 16 iulie 1969 adoptată de Curtea Constituţională. În mod general şi în orice caz în speţă. Ele nu s-au încadrat în câmpul dreptului penal. Deşi Curtea acceptă argumentele guvernului. Argumentele guvernului pot fi rezumate după cum urmează. Deşi doctrina germană nu pare a fi unanimă la considerarea faptului că legislaţia privind „infracţiunile administrative”. transferând „infracţiunile administrative” din dreptul penal. aplicabilă prin analogie. în special acolo unde există o legătură mai strânsă între o infracţiune penală şi o „infracţiune administrativă” (a se vedea paragraful 20). Curtea a ţinut cont şi de faptul că dispoziţiile dreptului comun care reglementează procedura penală se aplică prin analogie la procedura „administrativă” (a se vedea paragraful 21). ea nu neglijează faptul că nu există o divizare absolută între dreptul german penal şi cel cu privire la „contravenţiile administrative”. 18-36). Pe de altă parte. în principiu. De asemenea. examinată de asemenea în raport cu natura sancţiunii corespunzătoare – reprezintă un factor de apreciere al unei ponderi mai mari. organul legislativ german a introdus o procedură simplificată a urmăririi şi sancţionării derulată în faţa autorităţilor administrative în cazul introducerii unui recurs ulterior la tribunal. 167 . Legislaţia din 1968/1975 marchează un pas important în procesul de „decriminalizare” a infracţiunilor minore în Republica Federală Germană. societatea lupta să-şi protejeze fundamentul. În dreptul german. potrivit argumentului guvernului.şi a dlui Öztürk.

amenda penală (Geldstrafe) şi privarea de libertate au fost înlocuite de către legislativ cu o simplă amenda „administrativă” (Geldbusse. Privarea de libertate nu este o alternativă (Ersatzfreiheitsstrafe) pentru ultimul tip de amenzi. Astfel. printre altele. de sarcina de a examina marea majoritate a infracţiunilor. Suplimentar. schimbările provocate de legislaţia din 1968/1975 vizează în mod fundamental procedura şi varietatea sancţiunilor. În al doilea rând. urmărirea a Ordnungswidrigkeit se încadra în puterea discreţionară a autorităţilor competente şi legea din 1968/1975 a limitat în mare măsură posibilităţile restrângerii libertăţii personale a unui individ la etapa anchetei preliminare (a se vedea paragrafele 21. Ea recunoaşte că legislaţia în litigiu marchează o etapă importantă în istoria reformei dreptului penal german şi că inovaţiile introduse în 1968/1975 constituie mai mult decât o simplă schimbare a terminologiei. reformele realizate în 1968/1975 reflectă interesul de a „decriminaliza” infracţiunile minore nu numai spre beneficiul individului. Într-adevăr. Aceste două 168 . Cu toate acestea. 53. Curtea nu subestimează temeinicia acestui argument. Mai mult decât atât. constând din amenzi şi măsuri care privează persoana de libertate. Curtea subliniază în primul rând că. care este caracteristica distinctivă de sancţiunile penale. conform semnificaţiei tradiţionale a termenilor. prin urmare limitate la Gelbussen. o astfel de infracţiune. în anumite circumstanţe. Ea este o regulă care nu se adresează unui grup cu statut special – în maniera. spre exemplu.a se vedea paragraful 17). este pedepsită prin sancţiuni penale. în principiu. urmăreşte scopul de a pedepsi şi de a intimida. ea a reţinut caracterul punitiv. dar tuturor cetăţenilor în capacitatea lor de utilizatori de drumuri. considerată ilegală şi reprobabilă. ea prescrie un conportament anumit şi supune cerinţa care rezultă unei sancţiuni punitive. Puţin contează dacă prevederea legală încălcată de către reclamant are ca scop protecţia drepturilor şi intereselor altora sau numai respectarea exigenţelor circulaţiei rutiere. infracţiunile care-şi expun autorul la sancţiuni care sunt menite. fapt acceptat de guvern. sancţiunea. care nu va mai purta răspundere pentru actul comis în plan penal şi care ar putea chiar evita toate procedurile judiciare. de obicei.ÖZTÜRK contra GERMANIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ Spre exemplu. Mai mult decât atât. ca şi în Republica Federală Germană până la intrarea în vigoare a legislaţiei din 1968/1975 în aceste state. infracţiunea comisă de reclamant continuă să fie clasificată ca parte a dreptului penal în marea majoritate a statelor contractante. să exercite un efect de intimidare şi. Preeminenţa dreptului încălcată de către reclamant nu a suferit nici o schimbare de conţinut. o „contravenţie administrativă” nu se înregistra în casierul judiciar dar. 22 şi 24). a dreptului disciplinar-. prin urmare scutite. numai în registrul central de circulaţie (a se vedea paragraful 39). În timp ce ultima sancţiune pare a fi mai puţin oneroasă în anumite aspecte decât Geldstrafen. dar de asemenea interesul în funcţionarea eficientă a instanţelor de judecată. la fel nici privarea coercitivă (Erzwingungshaft) nu poate fi dispusă decât dacă persoana vizată nu a achitat suma necesară fără a fi demonstrată incapacitatea lui financiară (a se vedea paragraful 33).

Seria A nr. în special. 23. Nimic nu sugerează că infracţiunea penală. În această privinţă. primul alineat). poate fi definită în general ca „notificarea oficială a unui individ de către o autoritate competentă că acesta a comis o infracţiune penală”. p. 18. în sensul articolului 6 din Convenţie. 55. articolul 6 §3 (e) era aplicabil în cauza în litigiu. delicte şi contravenţii. mutatis mutandis. guvernul a considerat că reclamantul nu avea statutul de persoană „acuzată de comiterea unei infracţiuni penale” deoarece legea din 1968/1975 nu prevede nici o „Beschuldigung” (acuzaţie) şi nu utilizează termenii „Angeschuldigter” (persoană acuzată) sau „Angeklagter” (acuzat). 25. 57. Van Leuven şi De Meyere. „în unele cazuri. De asemenea. La acest punct. nu este necesar de a o examina în lumina ultimului criteriu precitat (paragraful 50). 13. un stat contractant poate avea motive solide de a scuti tribunalele de datoria de a le urmări şi sancţiona. Faptul că ea era în mod evident o infracţiune minoră care nu putea prejudicia grav reputaţia autorului nu o scoate din domeniul articolului 6. între crime. având caracter de intimidare şi punitiv. 56. în sensul articolului 6. Conferirea puterii urmărire şi sancţionare a infracţiunilor minore autorităţilor administrative nu este în acord cu Convenţia. în special în sfera circulaţiei rutiere. Curtea ar dori să sublinieze că din aceasta nu rezultă faptul că principiul sistemului adoptat în materie de către legislaţia germană este pus în dezbatere. § 34). Deoarece contravenţia comisă de dl Öztürk era penală în sensul articolului 6 din Convenţie. 43. cu toate că le califică ca infracţiuni penale. permiterea statelor de a transfera din câmpul de aplicare al articolului 6 o categorie de infracţiuni numai pentru motivul de a fi mai legere ar contraveni obiectului şi scopului acestui articol. este suficient pentru a demonstra. care garantează „ acuzaţiilor” dreptul la judecată şi la un proces echitabil. Seria A nr. § 49 şi hotărârea din 23 iunie 1981 în cauza Le Compte. ea poate lua forma altor măsuri care implică o astfel de învinuire şi care este pasibilă de a afecta în mod substanţial situaţia suspectului” (a se vedea. Mai mult decât atât. în sensul Convenţiei. În continuare. implică în mod necesar un anumit grad de gravitate. În cauza în litigiu. Lipsa relativă a gravităţii penale (a se vedea paragraful 18) nu poate priva o infracţiune de caracterul său penal inerent. Seria A nr. hotărârea din 10 decembrie 1982 în cauza Foti şi alţii. În continuare. deşi. Prin urmare. 35. Republica Federală nu privează infractorii prezumaţi de Ordnungswidrigkeit de acest drept din moment ce le conferă facultatea – de care reclamantul s-a folosit – de a ataca în tribunal decizia administrativă. ca şi Republica Federală la momentul deschiderii spre semnare a Convenţiei. 54. Seria A nr. Curtea ar face referinţă la jurisprudenţa sa constantă declarând că „acuzaţia”. 56. natura penală a infracţiunii în litigiu. p. Ţinând cont de numărul mare de infracţiuni minore. dat fiind că persoana vizată are dreptul să atace orice decizie adoptată împotriva sa în faţa unui tribunal care oferă garanţiile articolului 6 (a se vedea. p. caracterul general al regulii şi scopul sancţiunii. hotărârea precitată în cauza Deweer. 169 . § 52 şi hotărârea din aceeaşi dată în cauza Corigliano.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ finalităţi nu se exclud reciproc. un număr de state contractante continuă să facă distincţie. reclamantul a fost „acuzat” cel târziu la începutul lunii aprilie 1978 când decizia autorităţilor administrative din Heilbronn i-a fost comunicată (a se vedea paragraful 11). p.

60. cu douăsprezece voturi contra şase. în unanimitate. trebuie să fie rezervată (regula 50 § 3). în caz de necesitate. CURTEA 1. (a) rezervă ansamblul întrebării. că articolul 6 paragraful 3(e) din Convenţie se aplica în speţă. CU PRIVIRE LA RESPECTAREA ARTICOLULUI 6 § 3 (e) 57. 2. că articolul citat a fost încălcat. Belkacem şi Koç (a se vedea paragrafele 15 şi 35). Curtea constată că decizia reclamată a tribunalului districtului Heilbronn a încălcat prevederile Convenţiei: ”dreptul protejat de articolul 6 § 3 (e) comportă pentru fiecare persoană care nu vorbeşte sau cunoaşte limba folosită la audiere. cu treisprezece voturi contra cinci. cu o simplă procedură scrisă. fără a discuta maniera în care Curtea a interpretat această dispoziţie în 1978. că întrebarea aplicării articolului 50 nu este gata pentru decizie. respectiv. Curtea consideră că întrebarea încă nu este gata pentru decizie şi. 3. Curtea deleghiază preşedintelui său puterea de a fixa procedura ulterioară. prin urmare. dreptul de a beneficia de asistenţa gratuită a unui interpret.ÖZTÜRK contra GERMANIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ II. Susţine. Guvernul a susţinut că articolul în litigiu nu a fost încălcat. 19 § 46) III. rambursarea cheltuielilor de traducere în sumă de 63. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 59. Pe baza hotărârii precitate. el a subliniat că ar fi de acord. avocatul reclamantului a solicitat. cu titlu de satisfacţie echitabilă. Invocând hotărârea precitată din 28 noiembrie 1978 în cauza Luedicke. Comisia s-a subscris acestei opinii. 170 . dar şi-a concentrat argumentele asupra problemei aplicării articolului 6 § 3 (e). 29. reclamantul a estimat decizia prin care tribunalului cantomnului Heilbronn i-a impus să suporte cheltuielile cauzate de recurgerea la serviciile unui interpret la audierea din 3 august 1978 ca fiind contrară dispoziţiilor articolului 6 § 3 (e). PENTRU ACESTE CONSIDERENTE. 58. p. fixarea cuantumului acestor cheltuieli a fost lăsată la discreţia Curţii. (b) deleghează Preşedintelui Curţii puterea de a fixa procedura ulterioară. La audierea din 25 mai 1983. fără a-i reclama ulterior achitarea cheltuielilor cauzate de astfel de asistenţă” (Seria A nr. Susţine. Susţine. Agentul guvernamental nu s-a simţit obligat să se pronunţe imediat asupra acestei revendicări.90 DM şi a cheltuielilor de reprezentare suportate în faţa instituţiilor Convenţiei.

Aceasta a rezultat în deferirea cauzei tribunalului de district (Amtsgericht). opinia dlui R. opinia dlui F. Matscher. opinia dlui L. incălcările regulilor de circulaţie rutieră comise de către dl Öuztürk ar fi fost tratate ca o infracţiune penală în Republica Federală Germană înainte de promulgarea legii privind infracţiunile administrative („legea din 1968/1975) care a „decriminalizat” această infracţiune. Se pare că aceasta nu era posibil în sistemul vechi. opinia dlui J. În cazul în care aceste schimbări se vor dovedi a fi limitate. Amenda (Geldusse) fusese impusă reclamantului de către o autoritate administrativă (Landratsamt). varianta franceză fiind autentică. precum şi multe alte infracţiuni minore. opinia dnei D. dosarul fiind trimis în prealabil parchetului care şi-a asumat funcţia de autoritate de urmărire. opinia dlui Thór Vilhjálmsson.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Redactată în limbile engleză şi franceză. apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului. 21 februarie 1984. Strasbourg. preşedinte Marc-André Eissen. aceasta ar sprijini concluzia că reclamantul putea pretinde la protecţia dreptului garantat de articolul 6 paragraful 3(e) din Convenţie. Sunt de opinia că este necesar de a examina amploarea schimbărilor introduse prin legea din 1968/1975. Liesch. Semnat: Gérard Wiarda. Bindschedler-Robert. Reclamantul a introdus un fel de recurs sau obiecţie (Einspruch). Opiniile separate ale următorilor judecători sunt anexate la prezenta hotărâre în conformitate cu articolul 51 § 2 din Regulamentul Curţii. Bernhardt. Când a apărut în faţa 171 . grefier OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI THÓR VILHJÁLMSSON După cum a explicat majoritatea Curţii. Pinheiro Farinha.

acest articol nu a fost încălcat. 172 .nu violează în mod inadecvat caracterul penal”. De fapt.în cauza în litigiu caracterul “administrativ”. Pe de altă parte. Curtea trebuie să „se asigure că caracterul disciplinar . În ceea ce priveşte cele din urmă. Acest fapt constituie în sine un argument de o anumită pondere în favoarea aplicării articolului 6 paragraful 3(e) din Convenţie în cazul în litigiu şi a încălcării acestei dispoziţii. observaţiile precedente indică că regimul juridic al infracţiunilor minore în sensul legii din 1968/1975 nu este un sistem de procedură complet nou. el trebuie comparat cu alte argumente. mă refer la opinia dizidentă a judecătorului Bernhardt cu care în esenţă sunt de acord. 22) privind infracţiunile disciplinare erau de asemenea aplicabile la infracţiunile „administrative” . în special sancţiunile– deoarece acest aspect este legat de cel al naturii infracţiunii . OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI BINDSCHEDLER–ROBERT (Traducere) În cauza în litgiu Curtea a recunoscut în mod corect că principiile identificate în cauza Engel (Seria A nr. dar de asemenea şi ca având un caracter diferit. fiind atât de intimidate cât şi punitiv” – sunt prea generale în esenţă. Curtea se privează de posibilitatea de a accepta însăşi conceptul de decriminalizare. Evaluarea globală a argumentelor relevante m-a condus la concluzia că articolul 6 paragraful 3(e) din Convenţie nu este aplicabil în acest caz şi că.ÖZTÜRK contra GERMANIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ tribunalului de district. Normele procedurale aplicate de către tribunal erau în esenţă similare cu cele în vigoare în sistemul vechi. adoptă poziţia că la mijloc este doar o simplă schimbare a clasificării juridice. Mai mult decât atât. ele erau norme de procedură penală aplicate prin analogie. ambele instituţii care au examinat cauza reclamantului. respectiv. erau instituţiile care dispuneau de competenţă în vechiul sistem.„caracterul general al normei” şi „scopul sancţiunii. parchetul şi tribunalul de district. Această opinie este reflectată în votul meu. respectiv o simplă schimbare a denumirilor. Curtea subestimează semnificaţia adevărată a procesului de decriminalizare operată de legislaţia germană când. nu pot fi de acord cu analiza Curţii a naturii infracţiunii: elementele luate în consideraţie . reclamantul era asistat de un interpret. În acest fel. dacă nu teoretic. După cum se poate observa. cu alte cuvinte. În opinia mea. dar mai curând similar cu cel vechi în ceea ce priveşte cauzele penale.pot fi considerate ca fiind nu numai mai legere decât sancţiunile dreptului penal. Cu toate acestea. de fapt. O examinare a diferitor dispoziţii a statutelor germane relevante reflectă o schimbare radicală în condiţiile care reglementează urmărirea şi condamnarea relativ la Ordnungswidrigkeiten. când cauza ar fi fost clasificată ca fiind penală. deşi formal vorbind. să se asigure că clasificarea infracţiunilor de către stat în categoria ”administrative” în loc de penale nu contravine articolului 6.

3. „Dacă statele contractante ar putea clasifica la libera lor alegere un delict ca fiind disciplinar. Seria A nr. care nu implică condamnarea morală caracteristică infracţiunilor penale: acest adevăr se amplifică prin accea că în circumstanţele prezente este evident că decriminalizarea sau depenalizarea a astfel de infracţiuni este în interesul atât a individului cât şi a funcţionării generale a justiţiei. 5.O infracţiune poate fi definită ca un act sau omitere prevăzută de lege şi sancţionată de lege pentru că este în contradicţie cu justiţia şi. incestul. OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI LIESCH 1. ea poate sancţiona anumite acte cu caracter imoral dubios. 6. operarea clauzelor fundamentale ale articolelor 6 şi 7 ar fi subordonată voinţei lor suverane. respectiv. şi anume sistemul juridic naţional. paragraful 81). Astfel. Libertatea de acţiune extinsă atât de mult ar putea duce la rezultate incompatibile cu scopul şi obiectul Convenţiei. urmărind scopul de a unamiza dreptul penal. legislativul. de obicei. consider rezonabil că garanţiile extrem de detaliate conferite de articolul 6 nu erau menite să fie aplicate la infracţiunile minore. în acelaţi timp. stimulate de interesul societăţii. a înlăturat în mod intenţionat anumite acte din 173 . se subînţelege că legislativul nu trebuie să prescrie pedepse pentru anumite acte extrem de imorale datorită lipsei oricărui beneficiu pentru societate în urma sancţionării lor sau că. Curtea a precizat criteriile pentru circumscrierea conceptului de „penal”. Prin urmare. Pe baza acestui principiu care stabileşte autonomia conceptului de „penal”. sinuciderea sau cel puţin tentativa de sinucidere. şi nu penal. În continuare. chiar şi fără a se referi la articolele 17 şi 18. în conformitate cu articolul 6. Din moment ce nedreptatea sau imoralitatea unui act şi interesul societăţii de a-l sancţiona sunt două condiţii esenţiale pentru constituirea unui delict penal. pare a fi necesar de a examina întrebarea interesului societăţii sau necesitatea intimidării. balsfemia şi prostituarea. 4. sau ar putea urmări în justiţie autorul unui delict „mixt” la nivel disciplinar mai curând decât la nivel penal. p. 22. anumite acte sunt pedepsite de dreptul penal chiar dacă sunt considerate imorale în mod neînsemnat sau nu sunt imorale. consider că nu este nimic inadecvat în calificarea Ordnungswidrigkeiten ca fiind separate de domeniul penal şi. dimpotrivă. 2. natura infracţiunii şi gradul de gravitate a pedepsei. Suplimentar la aceşti factori. jurisdicţia de a se convinge că aspectul disciplinar nu este în mod impropriu extins asupra penalului” (Hotărârea în cauza Engel. Prin legea din 2 ianuarie 1975 privind Ordnungswidrigkeiten. Curtea are. articolul 6 nu se aplică. Dimpotrivă. nu constituie obiectul aplicării dreptului penal. 34. spre folosul societăţii. adulterul soţului.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Prin urmare.

Departe de a avea un caracter de pedeapsă în sensul penal. Privarea de libertate în cazul neachitării unei amenzi „penale” nu este executată în conformitate cu regulile dreptului comun. hotărârea Curţii pare a reflecta dorinţa de a include cu orice preţ „infracţiunea” în categoria „infracţiunilor penale”. continuă să nu constituie parte a sancţiunilor prevăzute pentru infracţiunile minore în legislaţia în vigoare în unele state contractante. 7. „infracţiunile administrative” (Ordnungswidrigkeit). Astfel. organul legislativ german a ţinut cont de marja de apreciere şi gradul de necesitate ataşat restricţiilor care. Aceasta s-a datorat faptului că excesul de sancţiuni penale. urmărind scopul de a pune în aplicare garanţiile procedurale ale Convenţiei. sancţiunea (Geldbusse). interpretată într-un sens restrâns. 8. Ordnungswidrigkeiten poate fi considerată ca fiind marginalizată sau chiar complet exclusă din câmpul de aplicare al articolului 6 din Convenţie. sancţiunea cunoscută ca Geldbusse nu mai este înscrisă în casierul judiciar. sunt prevăzute în Convenţie. Departe de a acţiona doar din propria voinţă. sancţiunea nu constituie în mod necesar un mijloc de protejare a sistemului valorilor fundamentale în societatea democratică. Este adevărat că sub forma de procedură „penală” însoţită de garanţii pertinente împotriva arbitrarului. ea îşi pierde efectul stigmatic şi nu cauzează respingerea socială. 9. în câmpul de aplicare al dreptului penal. neînsoţită de privarea de libertate şi comparată cu un simplu avertisment. în anumite aspecte fundamentale. nu se încadrează. pare a fi disproporţionat şi lipsit de necesitate. în mod normal. organul legislativ german a delimitat clar limitele pedepsei prin decriminalizarea acestor tipuri de comportament antisocial sau anormal. conştiinţa şi identitatea în oricare din atribuţiile sale fundamentale. 40.ÖZTÜRK contra GERMANIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ câmpul său de aplicare privindu-le astfel de calitatea de infracţiuni penale (a se vedea articolele 21. Dreptul de urmărire nu-i aparţine parchetului dar administraţiei care acţionează în conformitate cu principiul urmăririi disciplinare. 10. Prin urmare. un principiu care. de a invoca conceptul de „drept penal” în privinţa unui apel la ordine care nu este considerat de către individ a fi o măsură care afectează libertatea lui. ea are doar un caracter coercitiv fără vreun efect reprobator sau umilitor. Gravitatea „infracţiunii” este nesemnificativă.putea să reducă efectul coercitiv al măsurii. în principiu. în sensul Convenţiei. Pe scurt. 11. 41 şi 81 din lege). 174 . nu se aplică în dreptul penal german (articolul 47 din lege). Această măsură nu este un substituient obligatoriu al unei amenzi neachitate. cu alte cuvinte o măsură care sancţionează un act penal. Agravarea sancţiunilor în dreptul comun în cazuri de recidivism nu este prevăzută.în sensul limitat al termenului . În pofida particularităţilor semnificative ale acestei instituţii legale. Prin urmare. Ţinând cont de natura reacţiilor sociale.

poate apărea întrebarea dacă. 13. 14. în relaţie cu cauza în litigiu.. nici una din aceste alternative nu implică.. unii consideră că munca în folosul comunităţii este mai curând o rambursare parţială a datoriei autorului infracţiunii societăţii decât o sancţiune. garanţia conferită de Convenţie.nu (suferă) nici o schimbare a conţinutului. Această motivare este în special validă în cazul când instanţa naţională. în anumite state membre. suspendează pronunţarea sentinţei. în lumina factorilor sociologici. care are ca scop aplicarea tipurilor de tratament care nu sunt acoperite de dreptul penal şi nu se încadrează în câmpul de aplicare al Convenţiei. aparţin unei politici penale comune. articolul 6 din Convenţie trebuie respectat. în opinia mea. În cauza în litigiu. care. munca. Ultima remarcă. Dreptul unei persoane. discalificarea infracţiunilor reflectă. În acest caz. sentinţele sunt oarecum substituite cu o măsură alternativă. utilizând argumentele Curţii „preeminenţa dreptului încălcată . În unele state membre. 12.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Faptul că statul respondent oferă „fiecărei persoane acuzate de comiterea unei infracţiuni penale” dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal nu trebuie să fie considerat de a indica că Ordnungswidrigkeiten se încadrează în câmpul dreptului penal. infractorul poate fi constrâns să se corijeze. Unul din criteriile evidenţiate. o tendinţă de umanizare a dreptului penal. astfel de proceduri similare cu cea de discalificarea infracţiunilor cu scopul de a le scuti de stigmatul de condamnare sau de dejudicare a anumitor părţi ale dreptului penal. păstrând substanţa Convenţiei. acest tip de „sancţiune” păstrează caracterul punitiv (paragraful 53 din hotărâre) şi poate fi inclus în conceptul de „infracţiune penală”. indispensabile persoanelor pentru a duce un mod de viaţă optim. sistemul de protejare a libertăţilor fundamentale este justificat numai dacă apare o relaţie inechitabilă între titularul libertăţii fundamentale şi autorităţile publice care necesită. este un act de solidaritate util pentru alţii şi este destul de diferit de o sancţiune tradiţională a dreptului penal. condamnare penală. lipseşte. în general. Care trebuie să fie soluţia în cazul în care un stat membru recurge la o formă de procedură care rezultă în impunerea unei sancţiuni materiale infractorului în afara unui tribunal? Fără îndoială. nu este în mod necesar un constituient al libertăţilor fundamentale. Prin urmare. 175 .. pedeapsa. Oricum. ea prescrie un anumit comportament şi supune cerinţa care rezultă unei sancţiuni cu caracter punitiv” (paragraful 53). Caracteristicile judiciare ale dreptului penal nu derivă din posibilitatea de a introduce un recurs la un tribunal. în principiu. Prin urmare. Respectiv. aceste măsuri alternative presupun adeseori decizia de a nu institui proceduri penale sau judiciare oficiale. restabileşte contexul original fără a evita controlul Curţii (hotărârea în cauza Engel). Spre exemplu. nu există un astfel de dezechilibru.. Chiar dacă. chiar şi dacă se bazează pe o normă juridică.

Pentru aceste motive. la redactarea articolului 6. fapt care este relevant şi pentru legislaţia austriacă (Verwaltungsstraftaten). în baza concepţiilor care predominau în epoca de atunci. consider că statul respondent. problemele de interpretare cauzate de această dispoziţie şi schimbările suferite pe parcursul deceniilor. instrumentele cu caracter normativ.ÖZTÜRK contra GERMANIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 15. garanţiile procedurale incluse în articolul 6 din Convenţie sunt cele care se aplică în cazurile. De fapt. După o perioadă iniţială de ezitare. Nu cred că autorii Convenţiei au prevăzut. instituţiile Convenţiei au depăşit conceptele formale de „drepturi civile” şi „acuzaţii în materie penală”. o examinare minuţioasă a dreptului comparativ ar demonstra că în prezent nu există un „numitor comun” în sensul examinat de hotărâre: în dreptul Republicii Federale Germane – statul vizat . ţinând cont de obiectul şi scopul Convenţiei. Spre exemplu. în principiu. în special. OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI MATSCHER (Traducere) A. printre altele. Cu toate acestea.sau privat şi a dreptului „penal” şi competenţa era atribuită. tribunalelor ordinare. care pentru motivul importanţei lor pentru indivizi şi societate.la o interpretare comună a conceptelor inserate în text. În opinia mea. Oricum. se pare că ei se gândeau numai la chestiunile care. 2. optând în schimb pentru o abordare mai materială. aşa cum este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. când utilizau sintagma „ judecarea asupra încălcării drepturilor şi obligaţiunilor civile sau a acuzaţiei în materie penală îndreptate împotriva sa”. Interpretarea autonomă 1. ei tot mai mult se orientau spre o interpretare autonomă a acestor concepte.infracţiunile „administrative” (Ordnungswidrigkeiten) nu se încadrează în mod clar în câmpul dreptului penal. sunt examinate de tribunale. utilizarea acestei metode de interpretare cauzează probleme de hermeneutică juridică care sunt cu mult mai complexe decât se poate presupune. Aceste probleme vizează „valoarea” care trebuie atribuită legislaşiei statului în litigiu şi sistemelor juridice ale altor state contractante în efortul lor de a ajunge. interpretarea autonomă ar implica studii comparative mai detaliate decât cele efectuate până în prezent de către instituţiile Convenţiei (am menţionat pe scurt problema metodologi176 . Mai mult decât atât. se încadrau în câmpul „dreptului civil . prezenta hotărâre pare a se baza la interpretarea conceptului de „infracţiune penală” (în care caută să includă în dreptul german infracţiunile „administrative”). Este cert faptul că interpretarea autonomă este o metodă optimă pentru convenţiile multilaterale şi. legislaţia franceză şi cea olandeză (şi posibil sistemele juridice ale altor state europene) se dezvoltă în aceeaşi direcţie. recurgând la procedura de amenzi „administrative” nu a încălcat dispoziţiile articolului 6 din Convenţie. În acelaşi timp. pe rezultatele unei analize a legislaţiei respective a statelor contractante (a se vedea paragraful 50 in fine).

suplimentar. pentru a ajunge la o calificare autonomă a conceptului într-o convenţie internaţională. Aprob această abordare. mă întreb dacă scopul şi obiectul Convenţiei. aceste argumente sunt insuficiente pentru a justifica calificarea unei infracţiuni. al unei sancţiuni (caracterul ei punitiv) şi al preeminenţei dreptului (ea prescrie un comportament anumit şi impune o sancţiune punitivă. Seria A nr. nu pot fi totalmente de acord cu evaluarea a acestor criterii făcută de către Curte. acest 177 . p. 159). a se vedea de asemenea Schlosser în Praxis des Internationalen Privat – und Verfahrensrechts 1981. cu regret. pare a fi clar că astfel de infracţiuni nu au un caracter penal în sensul articolului 6 din Convenţie (a se vedea de asemenea Europäische Grundrechte-Zeitschrift 1982. am anumite dubii în ceea ce priveşte temeinicia unor argumente utilizate în prezenta hotărâre (a se vedea paragraful 53) pentru a explica caracterul penal al unei infracţiuni (efectul de intimidare al sancţiunii pe care îl comportă). 154). a unei sancţiuni sau a preeminenţei dreptului ca fiind penale în sensul articolului 6. hotărârea nu furnizează argumente convingătoare în sprijinul concluziilor adoptate. toate aceste criterii se aplică în egală măsură infracţiunilor împotriva derulării adecvate a audierilor judiciare şi sancţiunilor pe care le comportă în conformitate cu normele procedurii. De asemenea. B. Conceptul de acuzaţie în materie penală şi infracţiuni „penale” 1. Evaluarea unei instituţii juridice pe baza „naturii” acesteia şi „semnificaţiei tradiţionale a termenilor” utilizaţi pentru descrierea ei (cu toate că ultimul criteriu este examinat în articolul 31 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor ca una din indicaţiile primare pentru a stabili sensul unei expresii echivoce într-un tratat internaţional) este de obicei o chestiune extrem de delicată. 22. aceasta fiind unica condiţie în baza căreia acest caz poate fi în mod legitim descris ca „penal” în termenii „obiectului şi scopului Convenţiei”. Chiar şi în caz de necesitate. p. Dezacordul meu vizează în special modalitatea în care hotărârea evaluează cel de-al doilea criteriu şi faptul că cel de-al treilea nu a fost examinat (o omitere care este coerentă structurii generale ale hotărârii). 46. impune respectarea garanţiilor procedurale instituite de articolul 6 § 3 (e) în cazuri similare cu cel în litigiu (celelalte garanţii ale articolului 6 nu sunt în litigiu). Din nou. Astfel. ea este adresată publicului larg). prezenta hotărâre evidenţiază trei criterii pentru a determina dacă o infracţiune este acoperită de dreptul penal: sistemul juridic al statului vizat. Respectiv. natura infracţiunii şi gravitatea sancţiunii pe care o comportă. Oricum. Cu toate acestea. p. Aplicarea primului criteriu nu a fost contestată în faţa instituţiilor Convenţiei. dar.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ că a interpretării autonome în opinia separată cu privire la hotărârea în cauza Köning. care constituie baza interpretării autonome. pentru a se depărta de calificarea formală atribuită unei instituţii în legislaţia unui stat dat şi pentru a analiza natura sa reală. Bazându-se pe hotărârea în cauza Elgel. prin urmare nu am nimic de adăugat la acest subiect. 2.

Ultima sancţiune de asemenea diferă de amenda penală (Geldstrafe) prin accea că persoana vizată. Schimbările sociale şi noile atitudini. infracţiunile „administrative” nu presupun o sancţiune mai severă în caz de recidivă. o amendă de avertisment (Verwarnungsgeld) şi o amendă administrativă (Geldbusse). Nu se poate pretinde că comentariile de mai sus se referă numai la diferenţele „cantitative” în efectele juridice ale infracţiunilor penale şi „administrative”. decizia tribunalului nu este inscrisă în cazierul penal. au fost înlăturate din sfera penală şi clasificate în categoria infracţiunilor „administrative”. în practică. în opinia mea. Este exclusă privarea de libertate. ea variază de la 6 luni la 3 ani. aceasta constituind o altă caracteristică a dreptului penal. Oricum. o măsură care poate. iar o astfel de explicaţie nu este necesară pentru a justifica opinia dizidentă. În continuare. nu este obligată să achite amenda şi nu este plasată sub arest în caz contrar. Aceasta are consecinţe importante care ne obligă. ele pot fi diferite de restricţiile libertăţii unei persoane aplicate în procedura penală (atât arestul preventiv cât şi detenţia preventivă sau interceptarea comunicărilor nu poate fi dispusă). care este încurajată de Consiliul Europei. 2. stimulează statele să reevaluieze elementele constituiente ale unei infracţiuni penale. ea niciodată nu depăşeşte intervalul de 3 ani pentru infracţiunile „administrative”. decriminalizarea corespunde unei tendinţe extrem de răspândite în sistemele juridice europene. de asemenea. în cazul de faţă dreptul administrativ. în măsura în care o ia în consideraţie. Este un 178 . Sancţiunile sunt de asemenea diferite în mod fundamental. Voi sublinia numai că decriminalizarea presupune nu numai o simplă schimbare a denumirilor.ÖZTÜRK contra GERMANIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ proces trebuie să depăşească anumite limite – altfel. Aprecierea morală s-a schimbat. care vizează o infracţiune în materie de circulaţie rutieră. ea a constituit 6 luni (a se vedea studiul bine documentat al Vogler în Europäische Grundrechte-Zeitschrift 1979. dar nu şi în mod necesar. 645 şi următoarele). Cuvântul „ decriminalizare” sau „depenalizare” poate avea diferite semnificaţii. permisul de conducere poate fi de asemenea suspendat sau retras. dar lipsită de o bază juridică. În cazul infracţiunilor în materie de circulaţie rutieră. Nu este momentul oportun pentru o descriere detaliată a acestui fenomen. preocuparea primară este de a înlătura o infracţiune din sfera penală şi de a o clasifica în alt domeniu de drept. în cazul în care poate dovedi incapacitatea sa financiară. p. legislaţia germană – şi. anumite infracţiuni comparativ minore. precum şi circumstanţele de ordin economic şi social. Aici. există un pericol de a ajunge la o calificare abstractă care poate fi valabilă din punct de vedere filozofic. măsurile de anchetare sunt de asemenea limitate – spre exemplu. trebuie să se ţină cont de un alt aspect: în timp ce perioada de limitare pentru infracţiunile penale variază de la 3 la 30 ani. în cauza în litigiu. constitui o sancţiune. anume în cadrul acestui proces de analizare a naturii adevărate a infracţiunilor „administrative” hotărârea nu ţine cont suficient de legislaşia pertinentă – în exemplul în cauză. care în prezent sunt destul de comune. În acest sens. De fapt. o infracţiune „administrativă” nu mai poartă vina proprie crimelor. „natura reală” a unei instituţii juridice este condiţionată în primul rând de efectele juridice pe care le cauzează sub aspectul legislaţiei vizate. nu reuşeşte să aprecieze corect întinderea ei. cu alte cuvinte. Din categoria sancţiunilor posibile fac parte avertismentul (Verwarnung). astfel. să conchidem că însăşi natura infracţiunii s-a schimbat.

aplicarea regulilor procedurii penale la infracţiunile „administrative” nu este suficientă pentru a justifica concluziile privind natura juridică a litigiului dat. aceasta se datorează naturii lor care este diferită de cea a infracţiunilor penale. Concluzii 1. el a fost sancţionat cu o amendă de 60 DM şi nu este puţin probabil ca. reclamantului i s-a impus o amendă administrativă. ele vizează aspecte formale esenţiale care. ceea ce este în special adevărat în domeniul juridic.un punct care nu este examinat în mod adecvat în hotărâre când se declară că diferenţele în litigiu se referă în special la chestiunile procedurale şi la varietatea sancţiunilor (a se vedea paragraful 53). trebuie de subliniat faptul că aici de asemenea există diferenţe majore între sancţiunile penale şi cele administrative (a se vedea paragraful precedent). Dacă infracţiunile „administrative” urmează diferite proceduri şi presupun diferite sancţiuni. Toate acestea sunt cu mult mai jos de nivelul de gravitate care a determinat Curtea să conchidă că anumite sancţiuni disciplinare impuse în cauza Engel aveau un caracter penal.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ fapt acceptat că „cantitatea” poate deveni „calitate”. de fapt. examinând recursul lui. Rezumat: diferenţele în concepţiile care definesc infracţiunile penale şi „administrative” în legislaţia germană şi diferenţele relative la efectele lor juridice (de fond şi de procedură) afectează natura lor .trebuie să nu fie considerate drept infracţiuni penale în sensul Convenţiei. infracţiunile „administrative” în general şi infracţiunile de circulaţie în special – cele din urmă fiind în litigiu în prezentul caz . după cum subliniază hotărârea. aceste legături nu sunt de genul să radieze diferenţele fundamentale care există în legislaţia germană între infracţiunile „administrative” şi cele penale. Prin urmare. aplicarea complementară prin analogie a anumitor norme procedurale (în acest exemplu. nu cred că dispoziţia generală şi abstractă 179 . după cum a declarat în repetate rânduri Curtea. nu există motive de politică juridică care ar putea. prin intermediul unei interpretări teleologice a dispoziţiei menţionate. De fapt. Aceste legături. 4. În opinia mea. multe exemple din dreptul comparativ pot fi citate în sprijinul acestei teze. teroretic. De fapt. Respectiv.000 DM. tribunalul cantonal i-ar fi putut impune o amendă mai mare de 200 DM. nu afectează esenţialul. datorită naturii sale. Analiza precedentă nu este în nici un fel invalidată de faptul că încă există anumite legături între infracţiunile „administrative şi cele penale. ele vizează în special procedura – cu alte cuvinte. nu trebuie să determine modul în care „natura” unei instituţii juridice trebuie să fie calificată. să militeze în favoarea unei concluzii diferite în cauza în litigiu. Oricum. Observaţiile precedente m-au determinat să concluzionez că infracţiunile rutiere în dreptul german – unicele infracţiuni sub judice în cazul de faţă – rămân în afara domeniului acuzaţiilor penale în sensul articolului 6 din Convenţie. fiind descrise în detaliu în hotărâre. În cauza în litigiu obiectul căreia este o infracţiune de circulaţie rutieră. în sumă de până la 1. C. Mai mult decât atât. Concluzia diferită la care a ajuns Curtea în hotărâre privind natura infracţiunilor „administrative” reduce relevanţa celui de-al treilea criteriu – gravitatea sancţiunilor comportate.

cauza trebuie să fie examinată de un tribunal. Ea îşi are originea în natura incompletă şi deficientă a garanţiilor procedurale incluse în Convenţie. care trebuie garantate de către Convenţie.pronunţată public”. nu pot subscrie lui. jurisprudenţa inaugurată de hotărârea în cauza Engel furnizează instituţiilor Convenţiei o putere de control suficient de amplă în cazuri adecvate. 180 . există frica că prin transformarea anumitor infracţiuni. Preocuparea la care m-am referit este mai gravă. După cum am subliniat în repetate rânduri. Mai mult decât atât.. statele vizate urmăresc scopuri totalmente în acord cu dispoziţiile Convenţiei – este de asemenea nefondată. este un drept care merită a fi protejat. Aici. există o preocupare că anumite garanţii procedurale pot fi de asemenea necesare pentru infracţiunile”administrative” minore. OPINIA PARŢIAL DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PINHEIRO FARINHA (Traducere) 1. dar nu în mod necesar ansamblul garanţiilor prevăzute de articolul 6 în ceea ce priveşte cauzele civile şi penale. Sunt de părerea că statul dispune de puterea de a transfera anumite acte din domeniul penal în cel administrativ.ÖZTÜRK contra GERMANIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ a interpretării libere în cazul unei infracţiuni administrative de importanţă minimă pentru individ. Deşi apreciez ideile care sprijină acest raţionament. importanţa cărora creşte în prezent în întreaga lume. O interpretare excesiv de largă a noţiunilor de „penal” şi”civil” în scopul extinderii garanţiilor incluse în articolul 6 asupra cazurilor pentru care ele nu sunt prevăzute nu mi se pare o soluţie inadecvată. Un raţionament diferit pare a sta la baza acestei hotărâri.. cauzele disciplinare) în care individul necesită în mod cert anumite garanţii procedurale. la aplicarea articolului 6 la cauzele de acest gen se implică în mod necesar şi dreptul la o „hotărâre. situaţia este similară cu cea care predomină în alte domenii (cauzele administrativ-civile. statele ar putea evita garanţiile procedurale prevăzute de Convenţie în cauze penale. chiar şi a celor grave. Cu toate acestea. din domeniul penal în cel administrativ. şi indiferent de resursele acestuia. Consider că examinarea adecvată a tuturor consecinţelor aplicării articolului 6 la acest caz evidenţiază în mod clar faptul că hotărârea ne îndepărtează de ceea ce în mod normal este considerat ca fiind „drepturi ale omului şi libertăţi fundamentale. Această frică – care este mai mult la modă decât reală – procedând la decriminalizarea anumitor infracţiuni. este necesar ca în caz de contestaţie introdusă de către persoana vizată. 2. în al doilea rând. este la discreţia statelor europene de a asigura – prin intermediul unui protocol la Convenţie – garanţii procedurale adecvate pentru aceste cazuri de asemenea. Mai mult decât atât. În primul rând.

Decizia administrativă devine definitivă numai dacă persoana vizată nu sesizează un tribunal. ridică întrebări fundamentale privind interpretarea şi aplicarea corectă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. cu toate că prezintă o importanţă minoră. În acelaşi timp. Implicaţiile şi consecinţele practice a acestui sistem nou sunt descrise în prezenta hotărâre. a. tribunalele pot anula decizia. Cu toate acestea. tribunalele adoptă decizia definitivă. acesta este interesul statului şi al societăţii şi eficacitatea sistemului judiciar.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 2. § 50 din prezenta hotărâre care adoptă raţionamentul din cauza Engel). ele trebuie să fie repetate în mod detaliat. excluderea absolută a deciziei unui tribunal ar fi incompatibilă cu sistemul constituţional german. Unul din scopurile fundamentale este ameliorarea situaţiei individului prin eliminarea oricărei judecăţi morale şi a inconvenienţelor tradiţional legate de procedura penală. Sunt de acord cu acest punct de plecare. „natura infracţiunii” şi „natura şi gradul de severitate a sancţiunii” (cf. Este indiscutabil faptul că legea privind infracţiunile administrative din 1968/1975 a operat o decriminalizare a diferitor infracţiuni minore înlăturându-le din codul penal şi creând un sistem care le sancţiona prin amenzi împuse de autorităţi administrative. tribunalele penale nu mai sunt suprasolicitate cu examinarea a unui număr mare – în prezent milioane. în cauza în litigiu dl Öuztürk şi-a retras recursul şi a acceptat amenda „administrativă” (a se vedea paragraful 13 din hotărâre).de infracţiuni minore. Conform jurisprudenţei constante ale Curţii trei criterii sunt importante în cazul în care apare întrebarea dacă o persoană „este acuzată de o infracţiune penală în sensul articolului 6 §3 din Convenţie: calificarea unui act sau omiteri în sistemul juridic al statului vizat. mă simt obligat să-mi explic punctele de vedere din această opinie dizidentă. Autoritatea administrativă impune amenda. Acest gen de decriminalizare implică supoziţii privind domeniul oportun al dreptului penal şi un număr mare de aspecte practice. Din moment ce nu ma subscriu la opinia majorităţii Curţii exprimată în cauza în litigiu. pot impune o amendă mai mică – sau în anumite circumstanţe – una mai gravă. Renunţarea la recursul introdus şi acceptarea amenzii „administrative” elimină chestiunea din câmpul de aplicare al articolului 6 şi pentru acest motiv consider că articolul 6 paragraful 3 (e) din Convenţie nu a fost încălcat. Tribunalele penale ordinare au jurisdicţia (în cazul în care infractorul introduce un recurs) în cauzele care vizează infracţiunile minore şi 181 . numai dacă infractorul introduce recurs. OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI BERNHARDT Prezenta cauza. dar ajung la concluzii diferite la aplicarea şi evaluarea acestor criterii.

Unica întrebare este dacă anumite infracţiuni minore pot fi transferate din domeniul dreptului penal şi al acuzaţiilor penale. decriminalizarea în diferitele sale aspecte este. pe de altă parte. Motivele 182 . Răspunsul meu este afirmativ. Curtea şi Comisia trebuie să ţină cont de astfel de dezvoltări. nu poate fi considerat decisiv faptul că anumite acte sau omiteri fusese anterior considerate ”penale”. şi numai sub rezerva supravegherii organelor Convenţiei. trebuie de menţionat în primul rând că frica că decriminalizarea în sensul discutat în cauza în litigiu poate duce la inaplicabilitatea articolului 6 din Convenţie aproape în toate cauzele care se încadrează în câmpul de aplicare al acestei dispoziţii. dar nu şi în conformitate cu legea privind infracţiunile administrative. privarea coercitivă de libertate este posibilă numai dacă infractorul nu plăteşte amenda sau nu demonstrează insolvabilitatea. sancţionate anterior cu aspectul dreptului penal în toate statele. din moment ce alte tribunale nu sunt competente să decidă asupra sancţiunilor oportune pentru contravenţii. Caracterul autonom al Convenţiei şi al prevederilor sale exclud orice calificare unilaterală care nu poate fi revizuită. relevante pentru aplicarea dispoziţiilor Convenţiei. De asemenea. Faptul că acest sistem vizează stabilirea diferenţei între chestiuni şi acuzaţii penale. consider că problema reală este dacă „decriminalizarea” examinată în cauza în litigiu este un exerciţiu legitim de determinare naţională şi în conformitate cu obiectul şi scopul articolului 6 din Convenţie. pe de-o parte. Aceasta nu înseamnă că calificarea naţională nu are nici o importanţă. un subiect discutat la Consiliul Europei. şi autonomia prevederilor Convenţiei. b. de asemenea. Mă subscriu prezentei hotărâri şi jurisprudenţei stabilite a acestei Curţi că calificarea anumitor noţiuni şi proceduri în dreptul naţional nu poate fi decisivă. în special în perioada redactării şi intrării în vigoare a Convenţiei. aceste tribunale pot impune sancţiunea de privare de libertate. Este esenţa „marjei de apreciere” şi dreptul limitat al calificării unilaterale posedat de către state că există diferenţe între ele. şi contravenţiile administrative. faptul că anumite acte sau omiteri sunt în continuare considerate în unele state de a avea un caracter penal şi în altele nu este decisiv. este neîntemeiată. Pentru motive plauzibile Curtea a acceptat în multe cazuri şi a practicat o interpretare evolutivă a Convenţiei. Întrebarea pe care o examinăm este sarcina dificilă şi precară de stabilire a hotarului între calificarea făcută de sistemul juridic naţional şi marja naţională de apreciere. În această privinţă. nu a fost contestat. o astfel de situaţie se explică în mod evident prin motive practice. În cauze cu adevărat penale. Curtea a declarat că anumite comportamente sexuale. ţinând cont de dezvoltarea societăţii şi a opiniei publice. În cauza Dungeon. În final. nu trebuie să fie tratate în continuare ca penale şi sancţionate în mediul social dat. Astfel.ÖZTÜRK contra GERMANIEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ aplică prin analogie o parte considerabilă a codului de procedură penală. Dezvoltarea socială şi concepţiile în schimbare a politicii publice trebuie luate în consideraţie şi în alte domenii de relevanţă similară. Sistemul german este în acord cu tendinţele moderne din anumite ţări.

fapt care nu alterează concluziile precedente.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ pentru transferarea unor infracţiuni minore din domeniul dreptului penal şi pentru prevederea unor sancţiuni şi proceduri speciale pentru acestea. nu poate fi considerată neîntemeiată sau ascunsă. „natura infracţiunii” în dezbatere în prezenta cauză – cel de-al doilea criteriu privind existenţa unei acuzaţii în materie penală – nu exclude sau înlocuieşte calificarea naţională şi nu justifică concluzia că articolul 6 §3 (e) din Convenţie este aplicabil şi încălcat. garanţii care sunt absolut necesare în cauze penale reale? Răspunsul meu este negativ. Din aceste considerente. (3) Nu există nici un dubiu că „gradul de severitate al sancţiunii” era minim în cauza în litigiu. Şi se poate oare spune că obiectul şi scopul articolului 6 din Convenţie necesită aceleaşi garanţii (inclusiv asistenţa gratuită a unui interpret) pentru infracţiuni rutiere neînsemnate sau infracţiuni minore similare. 183 .

LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 184 .

L. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pinheiro Farinha. 185 . Cremona. Primele două cifre indică numărul de ordine în anul introducerii. Lagergren. Ryssdal. A. R. Bernhardt. W. 8562/79) HOTĂRÂRE 29 mai 1986 În cauza Feldbrugge1. Matscher. Dnii G. preşedinte. Dnii Nota grefei 1 Cauza are nr. statuând într-o sesiune plenară potrivit articolului 50 din regulamentul său şi fiind constituită din următorii judecători: R. Ganshof van der Meersch. Sir Vincent Evans. 8/1984/80/127. Thór Vilhjálmsson. G. Gölcüklü.-E. Gersing. Dnii C. B. Bindschedler-Robert. Pettiti. F. Wiarda J. iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare. Dna D. J. Walsh. J. F. Russo.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ FELDBRUGGE contra OLANDEI (Cererea nr. Spielmann.

2. 8562/79) introdusă contra Olandei şi cu care o cetăţeancă a acestui stat. desemnându-şi reprezentantul său (articolul 30). Cremona. 186 . dna Geziena Hendrika Maria Feldbrugge. Ryssdal. Cauza a fost deferită Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 12 octombrie 1984. 43). şi H. apoi în perioada 21 . 44. dna Feldbrugge şi-a manifestat dorinţa de a participa în instanţă. Camera din şapte judecători se constituie de plin drept din dl G. judecător ales din partea Olandei (articolul 43 din Convenţie) (art. grefier adjunct. art. 1 şi 2 octombrie 1985. exercitând funcţia de preşedinte. 48). Bernhardt şi dl J. Eissen. grefier. După ce a deliberat cu uşile închise la 31 mai. dl Wiarda. dl Ryssdal a permis reprezentantului reclamantului să utilizeze limba olandeză în timpul procedurii (articolul 27 § 3). 46). art. Asumându-şi preşedinţia camerei (articolul 21 § 5 din regulament). 43). adoptată la această ultimă dată: PROCEDURA 1.FELDBRUGGE contra OLANDEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ precum şi dnii M.47) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”). a sesizat Comisia la 16 februarie 1979 în temeiul articolului 25 (art. Sir Vincent Evans. în calitate de preşedinte al Curţii. în prezenţa grefierului. Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. el a decis ca agentul şi reprezentatul reclamantului să prezinte până la 31 ianuarie 1985 memorii la care delegatul ar trebui să răspundă în scris în termen de două luni din ziua când grefierul îi va comunica ultimul din cele două memorii primite. Pinheiro Farinha. La 12 februarie 1985. 6-1).32-1. Vicepreşedintele Curţii. 4. la 15 octombrie 1984 a decis că în interesul unei bune administrări a justiţiei examinarea prezentei cauze. Petzold. el a prelungit termenul limită până la 29 martie 1985.-A. pe delegatul Comisiei şi pe reprezentantul reclamantului cu privire la necesitatea unei proceduri scrise (articolele 37 § 1 din regulament). Preşedintele l-a consultat prin intermediul grefierului pe agentul guvernamental al Olandei („Guvernul”). La 11 decembrie 1984. La 22 octombrie 1984. Gersing (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament) (art. 5. precum şi la declaraţia olandeză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. 3. dl R. Pronunţă următoarea hotărâre. Ea are ca obiect obţinerea unei decizii care ar stabili dacă faptele cauzei denunţă o omisiune a statului reclamat potrivit exigenţilor prevăzute de articolul 6 § 1 (art. i-a desemnat prin tragere la sorţi. vicepreşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament). La originea sa se află o cerere (nr. Ca răspuns la invitaţia prevăzută în articolul 33 § 3 d) din regulament. dl J. şi dl R. în termen de trei luni oferit de articolele 32 § 1 şi 47 (art. Wiarda. pe ceilalţi cinci membri şi anume dl J.23 aprilie 1986. precum şi a cauzei van Marle şi alţii să fie încredinţate aceleiaşi camere (articolul 21 § 6 din regulament).25).

din partea Comisiei Dl delegat. van den Berg. . Maas Geesteranus. 8. 9.din partea Guvernului Dl Dl Dl Dl G. s-a născut în 1945 şi locuieşte în Anna Paulowna. L. La 24 aprilie. 10. J. J. cetăţeancă olandeză. Landsadvocaat. Camera a hotărât să se desesizeze cu efect imediat în favoarea Curţii plenare (articolul 50 din regulament). de dl Kiernan din partea Comisiei şi de dna Schuitemaker din partea reclamantului. jurisconsult. W. A. precum şi răspunsurile la întrebările sale şi ale celorlalţi membri. avocat. Dezbaterile s-au desfăşurat în şedinţă publică în ziua menţionată la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. C. La 8 martie. ea era şomeră de ceva timp şi încetase să se mai înscrie în calitate de solicitant pentru angajare pe lângă Oficiul regional al muncii (Gewestelijk 187 . secretarul Comisiei a informat grefierul că delegatul îşi va exprima observaţiile în cadrul audierii. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 11. Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare. K. Către anul 1978. Printr-o scrisoare primită la 11 iulie. agentul guvernamental a prezentat informaţii cu privire la chestiunile de fapt ridicate în cadrul audierii. delegatul Comisiei şi pe reprezentantul reclamantului prin intermediul grefierului (articolul 38 din regulament). Korthals Altes şi van Angeren din partea Guvernului. iar cel al Guvernului la 9 aprilie. Schuitemaker. . În prealabil. E. FAPTELE I. consilieri. Korthals Altes. preşedintele a fixat pentru 29 mai 1985 data deschiderii procedurii orale după ce l-a consultat pe agentul guvernamental. La 27 februarie 1985. Ministerul afacerilor externe agent. F. Kiernan.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 6. van Angeren. date de dnii Maas Geesteranus. Dna Geziena Hendrika Maria Feldbrugge.din partea reclamantului Dna reprezentant. S-au înfăţişat: . Grefa a primit memoriul reclamantului la 21 ianuarie. Ministerul justiţiei. Ministerul afacerilor sociale şi angajare B. Curtea a audiat pledoariile şi declaraţiile. consilier. 7.

el a considerat necesar să consulte şi un specialist în ortopedie. un alt expert medical permanent. ea susţinea că limitările impuse de articolele 141 şi 142 din legea menţionată anterior. 14. capacitatea dnei Feldbrugge de a-şi relua activitatea profesională începând cu 24 martie al aceluiaşi an. comisia de recurs a declarat obiecţia inadmisibilă. reclamanta a formulat o obiecţie (verzet). aptă să lucreze de la 24 martie. care a examinat pacienta şi i-a acordat oportunitatea să-şi prezinte observaţiile. deoarece medicul-consultant a conchis că din această dată ea era aptă de a relua o activitate. În particular. Aceasta se datora faptului că se îmbolnăvise şi considera că nu mai este în stare să exercite vreo activitate. expertul a conchis la 1 iunie 1978 că ea era. La 17 noiembrie 1978. În raportul său din 22 august 1978. Groothandel en Vrije Beroepen) din Amsterdam a decis că începând cu 24 martie 1978 reclamanta nu mai are dreptul la alocaţii de asigurări de sănătate primite până atunci. din cauza că nu a întrunit cel puţin unul din criteriile enunţate în articolul 142 § 1 din legea cu privire la recursuri (Beroepswet – paragraful 19 infra). Dna Feldbrugge a atacat decizia în faţa comisiei centrale de recurs (Centrale Raad van Boroep) din Utrecht. Reclamanta a sesizat comisia de recurs (Raad van Beroep) din Haarlem. totodată. După ce a mai consultat trei medici (un ginecolog şi doi generalişti. el a recunoscut. 6) din Convenţie. La 18 august 1978. din punct de vedere ginecologic. inclusiv al dnei Feldbrugge). 12. Invocând faptul că nu a beneficiat de un proces echitabil.FELDBRUGGE contra OLANDEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ Arbeidsdureau). a examinat reclamanta şi i-a oferit posibilitatea să-şi formuleze remarcile. La 11 aprilie 1978. 13. La 13 februarie 1980. chirurgul-ortopedist. ea indicase că a fost examinată cauza în mod echitabil: doi experţi medicali permanenţi au examinat persoana în cauză şi i-au permis să-şi exprime oral obiecţiile. In an obiter dictum. la rândul său. La 4 septembrie 1978 preşedintele comisiei de recurs în temeiul celor două rapoarte s-a pronunţat contra reclamantei. a comerţului cu ridicata şi a muncitorilor independenţi (Bedrijfsvereniging voor Bank-en Verzekeringswezen. aduceau atingere principiului procesului echitabil proclamat de articolul 6 (art. preşedintele primise opinia a trei practicieni menţionaţi anterior. consiliul administrativ al asociaţiei profesionale a băncilor şi asigurărilor. a unui ginecolog practician la Alkmaar. Preşedintele acesteia a solicitat avizul unui expert medical permanent pe lângă această comisie. Astfel. în temeiul articolului 75 § 2 din legea cu privire la asigurarea sănătăţii (paragraful 20 de mai jos). 188 . comisia centrală de recurs a declarat apelul inadmisibil.

În caz de incapacitate de muncă datorate unei asemenea cauze. pot obţine poliţe la una din companiile private. precum şi structurile şi atribuţiile lor sunt definite de legea din 1952 cu privire la organizarea protecţiei sociale (organisatiewet Sociale Verzekeringen). Potrivit legii din 1913 cu privire la asigurarea sănătăţii (Ziektewet). Lucrătorii independenţi. sunt obligatoriu asigurate persoanele cu o vârstă de până la 65 de ani şi legate printr-un contract de muncă cu un patron – privat sau public – sau care poate fi asimilat acestei categorii (articolele 3 şi 20). În plus. în acest caz. DREPTUL INTERN PERTINENT 1. Ele sunt acceptate de ministrul pentru afaceri sociale şi angajare în funcţie de caracterul lor reprezentativ. fiind legaţi printr-un asemenea contract. el determină garanţiile îndeplinirii corecte a obligaţiilor asociaţiilor profesionale şi primeşte în fiecare an din partea fiecăreia dintre ele câte două rapoarte.patronilor şi salariaţilor. împuternicită să supravegheze aplicarea legislaţiei cu privire la asigurarea sănătăţii. creat de guvern şi alcătuit din reprezentanţii statului şi din parteneri sociali. De asemenea sunt consideraţi în calitate de salariaţi cei care. inclusiv cele ale profesiilor liberale. Dreptul la alocaţii reiese direct din lege (articolul 19). suspendează şi revocă membrii consiliului lor administrativ. 189 .Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ II. În Olanda. El prezintă cererea la asociaţia profesională de care aparţine patronul său. Legea din 1913 cu privire la asigurarea sănătăţii 16. Ele pot încredinţa unui birou comun (Gemeenschappelijk Administratiekantoor). Generalităţi 15. Boala include accidentele. Ramurile economiei. personal. în materie de asigurare a sănătăţii gestionarea protecţiei sociale revine de comun statului – care se reduce în general la fixarea regimului juridic şi la rolul de coordonator . supraveghează aplicarea corectă a legislaţiei în cauză. el fixează şi modifică după necesitate statutul şi denumirea lor. Ministrul de asemenea poate decide singur asupra constituirii lor. asociaţiile profesionale activează în calitate de companii private de asigurare. un raport anual şi unul financiar. sarcini administrative care rezultă din punerea în aplicare a dreptului protecţiei sociale. recunoscut de minister. modalitatea lor de creare. care au vreo legătură sau nu cu angajarea. sunt şomeri şi primesc în această calitate alocaţii. modificată în 1967. salariatul primeşte 80 % din remunerarea sa zilnică. Un consiliul de asigurare socială (Sociale Verzeringsraad). Instituţiile semi-publice. se repartizează pe sectoare dintre care fiecare posedă o asociaţie profesională (bedrijfsvereniging). 2. Este vorba de persoane juridice în sensul articolului 1 din Cartea II a codului civil.

ea se ridică în prezent la 1% pentru salariaţi şi 5.05 % pentru patroni. În sfârşit. se aplică procedura obişnuită. sau nu a îndeplinit prevederile articolului 137 (paragraful 18 supra). Legea prevede taxa cotizaţiilor. 19. sistemul este finanţat în exclusivitate de partenerii sociali. Ultimul – judecător numit pe viaţă – pronunţă o decizie (beschikking) motivată în care sunt menţionate concluziile expertizei. 20. Preşedintele poate totuşi decide. Fiind sesizat cu o plângere de acest fel. cu excepţia în care la dosar este anexat avizul său (articolul 137 § 2). ca acesta să nu aibă acces la rapoartele medicale dar să fie informat despre conţinutul lor şi să poată desemna o persoană competentă care să-l consulte la faţa locului. în interesul moral sau fizic al reclamantului. el adresează un raport scris preşedintelui comisiei de recurs (articolul 140). Jurisprudenţa constantă a acesteia permite totodată o excepţie în caz de încălcare a regulilor de formă. El convoacă şi examinează plângerea (articolul 137 § 3). 3. preşedintele unei comisii de recurs – în Olanda există douăsprezece – poate imediat împuternici expertul medical permanent de pe lângă această instituţie să examineze problema (onderzoek. Decizia preşedintelui poate fi atacată în faţa comisiei de recurs. articolele 131-144). el poate obţine opinia unui alt practician (articolul 138). decizia preşedintelui nu se referă la litigiu. Administrat de asociaţiile profesionale (paragraful 15 supra). articolul 135). cum ar fi medicul sau avocatul său (articolul 142 § 2 combinat cu articolul 114 §§ 4 şi 5). Pentru disputele privind capacitatea sau incapacitatea de muncă. În trei zile de la notificarea cererii. 190 .FELDBRUGGE contra OLANDEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 17. sau nu corespunde cu avizul expertului. Litigiile apărute prin aplicarea legii din 1913 cu privire la asigurarea sănătăţii sunt reglementate de legea din 1955 cu privire la recursuri (amendată ultima dată la 17 octombrie 1978). Legea din 1955 cu privire la recursuri 18. cunoscută ca procedură a unui expert medical permanent (vaste deskundige procedure. organismul care a luat decizia contestată trebuie să transmită întregul dosar al cazului (articolul 136). Dacă comisia de recurs nu a declarat recursul inadmisibil sau neîntemeiat. Decizia sa nu este susceptibilă de apel în faţa comisiei centrale de recurs (articolul 75 § 2 din legea cu privire la asigurarea sănătăţii). Părţile au astfel posibilitatea de a studia dosarul în incinta localului comisiei de recurs la o dată fixată de grefier sau de a primi o copie. Comisia de recurs adoptă decizia după depunerea memoriilor şi audierea pledoariilor. Expertul – un medic specialist sau generalist – este numit pentru un an de ministrul justiţiei şi depune jurământul. dar numai pentru cel puţin unul din următoarele patru motive (articolul 142 § 1): expertul cunoştea pacientul într-o altă calitate. există o procedură simplificată. Expertul medical permanent consultă medicul care a tratat persoana interesată şi medicul din domeniul profesional vizat. în baza unui salariu zilnic maximal de 262 forinţi.

8562/79). CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE GUVERN 23. În raportul său din 9 mai 1984 (articolul 31) (art. Curtea face trimitere la principiile adoptate în jurisprudenţa sa şi reamintite în hotărârea Benthem din 23 octombrie 1985 (seria A nr. dna Feldbrugge invocă articolul 6 § 1 din Convenţie: ea nu a beneficiat. Textul integral al avizului său şi celor două opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre. de un proces echitabil pentru a-şi determina dreptul la alocaţii de asigurare a sănătăţii. A. Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 § 1 (art. 6-1) 24. Cât priveşte existenţa unei contestaţii cu privire la un drept.6-1) din Convenţie prevede: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil.. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 (art. pare a fi clar că o „contestaţie” a survenit după decizia adoptată la 11 aprilie 1978 de consiliul de administrare al Asociaţiei profesionale a 191 . pag. că nu este necesar de a determina dacă procedura litigioasă l-a respectat şi.. fapt negat de majoritatea Comisiei şi de Guvern. prima problemă ce urma a fi rezolvată de Curte se referea la aplicabilitatea paragrafului 1 din articolul 6. cu opt voturi contra la şase. care va hotărî. În circumstanţele speţei.” În opinia reclamantei. Cu privire la existenţa unei contestaţii asupra unui drept 25.). 6-1) 1. Având în vedere tezele respective ale celor înfăţişaţi. 22. 14-15. instituită de lege. de către o instanţă independentă şi imparţială. În memoriul său. fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (. ea a ajuns la concluzia că articolul 6 § 1 (art. în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale. 31). În cererea sa din 16 februarie 1979 adresată Comisiei (nr. 6-1) nu se aplică în cazul acestei speţe.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI 21. Guvernul a rugat Curtea „să decidă că în speţă nu a avut loc o încălare a Convenţiei”. că această dispoziţie nu a fost încălcată. 97. § 32). în faţa preşedintelui comisiei de recurs din Haarlem. Articolul 6 § 1 (art. Comisia a acceptat cererea la 15 noiembrie 1983. ÎN DREPT I. cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de o instanţă împuternicită să rezolve contestaţia cu privire la dreptul său la alocaţii de asigurare a sănătăţii.

13.. 35. § 89). § 90).. 2. § 90). hotărârea Engel şi alţii din 8 iunie 1976. şi nu ca „deţinătorul puterii publice” (aceeaşi hotărâre.FELDBRUGGE contra OLANDEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ băncilor şi asigurărilor. seria A. 30. 30. Prin urmare. Curtea trebuie de asemenea să ţină cont şi de obiectul şi scopul Convenţiei. ea ar trebui să fie impusă Curţii doar dacă era susţinută de alte elemente.) trebuie să se determine referindu-se nu la calificarea juridică. Ca şi în hotărârile precedente. loc.) caracter civil (... 30. §§ 88-89). sau între o persoană particulară şi statul în măsura în care ultimul a acţionat ca persoană privată. Rezultatul procesului litigios putea conduce – şi până la urmă a condus – la menţinerea deciziei atacate. 27.)” (seria A nr.” (hotărârea Ringeisen din 16 iulie 1971. pag. 29-30. 29. seria A nr. supusă dreptului privat”. § 82). pag. nr. de un „organ administrativ. ea era astfel la modul direct determinantă pentru dreptul pus în cauză. Reală şi importantă. 39. 27. mutatis mutandis. b) Elemente suplimentare degajate din materia litigioasă 28. Curtea în special a indicat: „Dacă un drept să fie sau nu considerat ca având (. 27. pag. 27. dar din punct de vedere material şi al efectelor pe care i le conferă dreptul intern al statului în cauză. Curtea nu crede că în speţă ar trebui să dea o definiţie abstractă noţiunii de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”. etc. „Contează doar caracterul dreptului” în cauză (hotărârea König precitată.. O asemenea calificare nu oferă totuşi decât un punct de plecare (a se vedea în special. Potrivit jurisprudenţei Curţii. Puţin importă atât „natura legii potrivit căreia trebuie să fie tranşată contestarea” cât şi „cea a autorităţii competente în materie”. pag.. pag. În exercitarea funcţiilor sale de control. Între statele membre ale Consiliului Europei există o mare diversitate în ceea ce priveşte modalitatea în care legislaţia şi jurisprudenţa lor creează natura 192 . Cit. de a continua să primească alocaţiile de asigurarea sănătăţii. ea ţinea chiar de existenţa dreptului revendicat de reclamantă. Legislaţia olandeză atribuie dreptului în cauză un caracter public (paragrafele 16-17 supra). în special regimul de asigurare a sănătăţii în Olanda. seria A nr. a comerţului cu ridicata şi a lucrătorilor independenţi din Amsterdam (paragraful 11 supra). Cu privire la caracterul civil al dreptului contestat a) Introducere 26. „noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” nu poate fi interpretată” printr-o simplă „referinţă la dreptul intern al statului pârât” (hotărârea König din 28 iunie 1978. articolul 6 nu vizează doar „contestaţiile de drept privat în sensul clasic. În hotărârea König din 28 iunie 1978. 22. mai special la refuzul preşedintelui comisiei de recurs de la Haarlem de a acorda aşa-numitele alocaţii. poate fi vorba de o „jurisdicţie de drept comun”. § 94). pag. cu alte cuvinte între persoane particulare. preşedintele comisiei de recurs s-a pronunţat asupra unei contestaţii cu privire la un drept la care pretindea dna Feldbrugge. În plus. Examinând pentru prima dată domeniul protecţiei sociale şi. precum şi de sistemele de drept intern ale altor state contractante (.. Curtea trebuia să separe elementele care ar preciza sau completa principiile amintite mai sus. seria A nr.

Unele – printre care şi Olanda – îi conferă un caracter public. nici să se abţină de la plata contribuţiilor relevante. stabileşte nivelul contribuţiilor şi al prestaţiilor. sau mai exact faptul de a fi protejat de asigurare atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege (paragraful 38 infra). Aspectele dreptului public 31. 6) litigiilor similare celui despre care se vorbeşte în speţă (spre exemplu. spre exemplu – sau pentru a ocupa o locuinţă. Cu alte cuvinte. Normele juridice referitoare la prestaţiile sociale de asigurare a sănătăţii diferă în multe privinţe de cele care se aplică asigurărilor în general şi care se referă la dreptul civil. Astfel. Journal des tribunaux 1985. să ajungă la concluzia că dreptul litigios poartă un carcater privat. deciziile judecătoreşti afirmă totuşi aplicabilitatea articolului 6 (art. trasează limitele protecţiei. altele din contra un caracter privat. Asemănător este şi cazul regulilor care prescriu contractarea unei poliţe pentru a exercita o activitate – conducerea unui vehicul. Cel de-al doilea factor este obligaţia de asigurare a sănătăţii. el desemnează categoriile de beneficiari. De asemenea. în circumstanţele speţei o asemenea intervenţie nu era suficientă pentru a include în sfera dreptului public dreptul revendicat de reclamantă. (1) Caracterul legislaţiei 32.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ juridică a dreptului la prestaţii sociale de asigurare a sănătăţii. altfel spus categoria în care ele îl clasează pe acesta din urmă. De asemenea. Situaţii similare pot fi întâlnite uneori şi în alte domenii. în numeroase cauze (în special König. Mai multe elemente ar putea incita să se considere că este vorba de o contestare ce ţine de domeniul dreptului public. divergenţele jurisprudenţiale apar uneori în interiorul aceluiaşi ordin juridic: în statele unde prevalează caracterul public. cel interesat nu poate nici să renunţe la avantaje. În acest scop. 11 mai 1984. Le Compte. Benthem). a întregii sau a unei părţi a protecţiei socia193 . adică civil. i. nu există un punct de plecare comun pentru o noţiune europeană unificată. Examinarea particularităţilor sistemului olandez de asigurare socială de sănătate evidenţiază în acelaşi timp aspecte de drept public şi de drept privat. (2) Caracterul obligatoriu al asigurării 33. Ultimul factor care rămâne a fi examinat este asumarea responsabilităţii. Van Leuven şi De Meyer. Curtea pentru litigiile de muncă din Bruxelles. Intervenţia puterii publice printr-o lege sau un regulament nu a împiedicat totuşi Curtea. de stat sau organisme publice sau semipublice. 168-169). altele pare să fi adoptat un sistem mixt. Curtea nu vede de ce apartenenţa obligatorie la un regim de asigurare a sănătăţii ar schimba natura dreptului corespunzător. Nu ar trebui pentru aceasta să calificăm ca fiind de domeniul dreptului public prestaţiile care se nasc din contracte de acest fel. În plus. pag. În primul rând un asemenea factor constă în caracterul legislaţiei. 30. etc. (3) Asumarea responsabilităţii pentru protecţia socială de autoritatea publică 34. Statul olandez singur a fixat cadrul regimului de asigurare a sănătăţii şi controlează funcţionarea acestuia.

Pe scurt. utilizând prerogative discreţionare. dreptul în cauză poartă un caracter personal. Pe de altă parte – Curtea va reveni (paragraful 39 infra) -. aceasta se referă mai ales la alocaţiile de asigurare a sănătăţii. precum şi de legislaţia aplicabilă acesteia din urmă. în mod tradiţional reglementată de dreptul privat. pentru asigurarea sănătăţii de asociaţia profesională a băncilor şi asigurărilor. Alocaţiile aveau aceeaşi natură ca şi contractul şi de asemenea aveau un caracter civil în termenii Convenţiei. Din contra. nu dispune de nici o altă sursă de venit. alocaţiile reclamate de dna Feldbrugge substituiau remunerarea – al cărei caracter civil este în afara oricărui dubiu – pentru lucrul ce urma să fie plătit în temeiul contractului. (1) Natura personală şi patrimonială a dreptului contestat 37. Fără îndoială asigurarea reieşea direct din lege şi nu dintr-o clauză expres prevăzută în contract. a comerţului cu ridicata şi a muncitorilor independenţi din Amsterdam. În afară de aceasta.FELDBRUGGE contra OLANDEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ le. Reclamanta cu siguranţă era şomeră la momentul faptelor. incapabil să lucreze din motive de sănătate. o asemenea situaţie implică în primul rând o extindere a domeniului dreptului public. Aspecte de drept privat 36. funcţia pe care ea o acceptase se baza din punct de vedere juridic pe un contract de muncă reglementat de dreptul privat. Ea figura deci printre modalităţile de relaţie dintre patron şi angajat. 6). Suportând o atingere adusă mijloacelor sale de existenţă. Pare deci a fi dificil de a exprima o opinie categorică cu privire la consecinţele amplorii intervenţiei statului cât priveşte natura dreptului litigios. ii. dna Feldbrugge nu a fost afectată în relaţiile sale cu autorităţile publice ca atare. ea revendica un drept ce rezulta din normele precise ale legislaţiei în vigoare. În concluzie. (3) Afinităţile cu o asigurare de drept comun 194 . Un asemenea drept are pentru persoana interesată o importanţă deseori capitală. 35. dar ea se baza într-un fel pe el. Mai întâi de toate. Într-al doilea rând. Or. Acesta este cazul speţei. (2) Corelaţia cu contractul de muncă 38. Considerat ca un punct culminant sau ca o etapă a unei evoluţii a rolului statului. este vorba în prezenta speţă de o materie care prezintă afinităţi cu asigurarea de drept comun. situaţia dnei Feldbrugge avea o corelaţie strânsă cu calitatea sa de muncitoare. diferite consideraţiuni militează în favoarea unei concluzii opuse. atunci când salariatul. chiar cumularea acestor trei elemente astfel analizate nu este suficientă pentru a stabili inaplicabilitatea articolului 6 (art. dar statutul său referitor la prestaţiile sociale era fixat în funcţie de termenii vechiului său contract de muncă. dar în capacitatea sa de simplă persoană particulară. patrimonial şi obiectiv care îl apropie mult de materia civilă. altfel spus salariată a unei întreprinderi.

„instituită de lege”. Cât priveşte diferenţele care ar putea exista între o asigurare privată şi o asigurare care ţine de protecţia socială. Nici una dintre ele separat nu păreau a fi decisive. Ea a admis în plus că regula publicităţii procedurii trebuie. În final. natura acesteia nu se modifică. şi care a statuat „într-un termen rezonabil”. plata alocaţiilor. verificarea condiţiilor ce urmează a fi satisfăcute pentru a beneficia de prestaţii. Poliţele suplimentare de asigurare. asiguraţii participă personal la finanţarea regimurilor de protecţie socială sau a unora dintre ele. Diferendele care le vizează se referă incontestabil la materia civilă. ele nu afectează caracterul esenţial al legăturii dintre asigurat şi asigurator. Curtea trebuia să cerceteze dacă procedura desfăşurată în faţa organelor chemate să soluţioneze contestaţia referitoare la dreptul dnei Feldbrugge întrunea condiţiile articolului 6 § 1. În ultimul rând. 6-1) din Convenţie. Or în ambele cazuri există o identitate de risc – spre exemplu o îmbolnăvire – şi dacă extinderea acoperirii sporeşte. pe care el le integra în cheltuielile sociale. Un alt aspect merită să fie reţinut. asemenea poliţe constituie în sumă o prelungire facultativă a unei asigurări obligatorii. spre exemplu pentru încasarea primelor. patronul său efectua o reţinere din salariu în profitul Asociaţiei competente (paragraful 17 supra). obţinute de la societăţi amicale sau companii private de asigurare. Suplimentar. În Olanda. Conformitatea cu articolul 6 § 1 (art. B. să se încline spre respectul vieţii private a pacientului. Preşedintele comisiei de recurs 42. Statul olandez. 1. asociaţiile profesionale activează în fapt. c) Concluzie 40. dacă jurisdicţia consideră că este cazul.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 39. nu era implicat deloc în finanţarea sistemului. în special faţă de asiguraţi. 195 . deoarece recurge la tehnici de protecţie şi la modalităţi de gestionare care se inspiră din cele ale asigurărilor private. calculul riscurilor. Astfel dacă dna Feldbrugge exercita o activitate profesională. „independentă” şi „imparţială”. în litigiile cu caracter medical. Remunerarea lor este supusă unor deducţii care creează un raport strâns între contribuţiile solicitate şi prestaţiile alocate. permit salariaţilor de a-şi ameliora protecţia socială prin intermediul unui efort financiar sporit sau nou. în acelaşi mod ca şi o companie de asigurare de drept comun. dar privite împreună şi combinate ele confereau dreptului revendicat un caracter civil în sensul articolului 6 § 1 (art. Curtea a relevat predominaţia celor din urmă. După ce a evaluat ponderea respectivă a aspectelor de drept public şi cele de drept privat prezente în speţă. asigurarea sănătăţii în Olanda este asemănătoare în câteva aspecte cu o asigurare de drept comun. 6-1) 41. Astfel. care era deci aplicabil. Curtea notează că în Olanda ca şi în alte ţări. Reclamanta a recunoscut că preşedintele comisiei de recurs era o „instanţă”. patronul suporta o fracţiune din cotizaţiile de asigurare.

dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 (art. 14.FELDBRUGGE contra OLANDEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ Pe de altă parte. hotărârea Delcourt din 17 ianuarie 1970. Curtea nu a apreciat ca atare sistemul olandez al „expertului medical permanent” (a se vedea. Pe de altă parte. el nu i-a oferit. ea nu a avut ocazia de a se înfăţişa – personal sau prin intermediul unui avocat – pentru a-şi apăra poziţia. preşedintele nu a audiat reclamanta. nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii armelor care decurge din noţiunea de proces echitabil (a se vedea. ea nu a primit comunicarea rapoartelor celoi doi experţi medicali permanenţi (paragraful 12 supra). § 27). mutatis mutandis. pag. La început. 15. Apoi. ei sau reprezentantului său. 11. ea a denunţat o dublă atingere adusă principiului egalităţii armelor cu Asociaţia profesională. § 28). dar lacuna constatată nu depăşeşte limita ca atare. în special obligaţia de a consulta medicii celor două părţi şi de a examina persoana interesată. or aceste documente reprezentau în realitate pentru preşedintele comisiei de recurs singura bază pentru decizie. În susţinerea acestei plângeri. 196 . ea susţine că preşedintele comisiei de recurs nu a examinat cauza „în mod echitabil”. Pe de o parte. Numai un astfel de expert era în măsură să se pronunţe asupra inaptitudinii de muncă a unui salariat din cauza stării lui de sănătate. În această privinţă nu a avut loc nici un dezechilibru între părţi. să se apere verbal sau în scris. nici nu a invitat-o să depună observaţii scrise. ea cu atât mai mult nu putea. Ea s-a limitat la constatarea faptului că expertul medical permanent nu poate soluţiona de unul singur o contestaţie cu privire la un drept cu caracter civil. În egală măsură. 43. Decizia îi revine doar preşedintelui comisiei de recurs. 44. hotărârea Bönisch din 6 mai 1985. procedura desfăşurată în faţa preşedintelui comisiei de recurs nu a oferit la un nivel suficient una din principalele garanţii ale unei proceduri judiciare. chiar dacă – după cum este cazul speţei – el s-a redus doar la confirmarea avizului expertului menţionat. Pe de altă parte. experţii au examinat reclamanta şi i-au oferit posibilitatea să-şi prezinte opinia. nici să combată acest aviz. nici de a solicita sau a realiza o contra-expertiză. vreo ocazie să consulte şi să formuleze obiecţii referitoare la dosarul cauzei. seria A nr. el exercita funcţii quasi judiciare. cel puţin la ultima etapă şi cea mai decisivă. astfel ea nu şi-a putut formula observaţiile la conţinutul lor nici. Guvernul a răspuns că preşedintele nu poate aprecia personal fondul litigiului de natură medicală: sarcina lui constă doar să verifice dacă expertul medical permanent a examinat procedura definită prin lege cu privire la recursuri. Asociaţia profesională nu a beneficiat de un statut mai favorabil decât al dnei Feldbrugge: dacă experţii au exprimat un aviz contrar punctelor ei de vedere. Constituind un fel de extindere a jurisdicţiei şi dotat cu o imparţialitate în afara oricăror dubii. De altfel. pag. mutatis mutandis. procedura desfăşurată în faţa preşedintelui comisiei de recurs în aplicarea legislaţiei olandeze nu a purtat în mod evident un caracter contradictoriu. Pe scurt. în special privind cele două rapoarte – care au stat la baza deciziei – elaborate de experţii permanenţi. Fără îndoială. după caz. 6-1) nu ar putea implica faptul ca cineva să prezinte observaţii asupra raportului medical elaborat de un expert după examinarea pacientului şi consultarea medicului său. seria A nr. 92. nu putea pretinde la o contraexpertiză.

că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 50 (art. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (ART. apoi comisia centrală de recurs dar nu a reuşit: ambele au adoptat decizii de inadmisibilitate (paragrafele 13 şi 14 supra). Susţine. PENTRU ACESTE CONSIDERENTE. CURTEA 1. că articolul 6 § 1 (art. să suspende adoptarea deciziei cu privire la acordarea eventuală a unei satisfacţii echitabile. cu zece voturi contra şapte. prin urmare. 50) nu este tranşată. Astfel. Concluzie 47. condiţiile de acces la cele două instituţii în cauză au împiedicat-o pe dna Felbrugge să conteste în fond decizia preşedintelui comisiei de recurs din Haarlem. cu zece voturi contra şapte. 50) 48. În cadrul audierilor. Comisia de recurs şi comisia centrală de recurs 45. 3. Dna Feldbrugge a încercat să sesizeze comisia de recurs. Susţine. Formulate în termeni extrem de restrictivi. o cerere introdusă în faţa unei comisii de recurs şi dirijată împotriva deciziei preşedintelui acestui organ nu se poate întemeia decât pe unul din următoarele patru motive: expertul cunoştea pacientul întro altă calitate. 3. observaţiile lor scrise asupra acestei chestiuni şi în special să-i comunice orice acord la care au ajuns părţile. în unanimitate. că această dispoziţie a fost încălcată. 6-1) este aplicabil speţei. 2. Deoarece chestiunea aplicării articolului 50 nu a fost ridicată în cauză. a fost necesar de a o rezerva şi de a fixa o procedură ulterioară având în vedere eventualitatea unui acord între statul reclamat şi reclamantă (articolul 53 §§ 1 şi 4 din regulament). ea nu este susceptibilă de apel în faţa comisiei centrale de recurs cu excepţia. 197 . II.6-1). potrivit jurisprudenţei acesteia. 46. b) invită Guvernul şi reclamanta să-i adreseze. dacă ea va constata vreo încălcare. omisiunea constatată în legătură cu procedura în faţa acestui magistrat nu a putut fi corijată ulterior. a) o rezervă în totalitate. sau nu corespunde cu avizul expertului (paragarful 19 supra). sau nu a îndeplinit unele prevederi. a fost stabilită o încălcare a articolului 6 § 1 (art. Susţine.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 2. avocatul reclamantei şi consilierul Guvernului au rugat Curtea. Potrivit procedurii expertului medical permanent. În concluzie. decizia preşedintelui nu se referă la litigiu. într-un termen de două luni începând cu această dată. cazului de încălcare a regulilor de formă (paragraful 20 supra). Cât priveşte decizia unei comisii de recurs în cadrul unui asemenea proces.

expunerea unei opinii separate comune a dlui Ryssdal. 6) nu se aplică (a se vedea opinia mea disidentă în speţa Deumeland). JUDECĂTOR În opinia mea. drepturile ce reies din aceasta au un caracter civil şi contestaţiile cu privire la acestea cad sub incidenţa articolului 6 (art. DECLARAŢIA DLUI PINHEIRO FARINHA. Semnat: Rolv Ryssdal Preşedinte Marc-André Eissen Grefier La prezenta hotărâre se anexează o declaraţie a dlui M. E. Parafat: M. Parafat: R. nici articolul 6 (art. dlui Matscher.FELDBRUGGE contra OLANDEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ c) rezervă aplicarea procedurii ulterioare şi delegă preşedintelui Curţii competenţa de a o fixa dacă va fi necesar. 198 . De altfel ca şi în cazul speţei. în conformitate cu articolele 51 § 2 din Convenţie şi 53 § 2 din regulament. Pinheiro Farinha şi. dacă beneficiarul nu a participat sau nu a contribuit la situaţia ţine de dreptul public. dlui Bernhardt şi dlui Gersing. R. la 29 mai 1986. -A. dlui Lagergren. Sir Vincent Evans. 6) din Convenţie. urmează a fi distinse două situaţii: a) Dacă beneficiarul a participat sau a contribuit la finanţarea asigurării sociale. dnei Bindschedler-Robert. b) Din contra. Redactată în franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.

contestaţia nu se referă la „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” („civil rights and obligations”). diverse „aspecte de drept privat”. care pot varia de la un sistem de protecţie socială la altul şi chiar de la o categorie de drepturi la alta în cadrul aceluiaşi sistem. Avem temeri că un asemenea raţionament va avea drept consecinţă de a face incerte obligaţiile care decurg pentru state din articolul 6 § 1 (art. Aspectele de drept civil identificate de majoritate sunt. 6-1) (paragraful 40 din hotărâre). 6-1) conţine o garanţie a procedurii pentru reglementarea anumitor litigii. În opinia majorităţii. nici mai mult. Totodată în opinia noastră. Concluzia noastră este că articolul 6 § 1 (art. vulnerabilitatea acestui raţionament rezidă pe faptul că majoritatea consideră ca factori determinanţi elementele. Articolul 6 § 1 (art. 1. În opinia noastră. DLUI MATSCHER. în primul rând. DLUI BERNHARDT ŞI DLUI GERSING. decât sensul pe care l-a avut în vedere. Motivele pentru care noi considerăm că articolul 6 § 1 (art. DLUI LAGERGREN.6-1). autorii Convenţiei au intenţionat să fixeze o limită în aplicarea acestui articol (art. 6) nu este suficient de clar pentru a indica. 2. erau predominante în punctele cu privire la „aspectele de drept public”. 6-1) din Convenţie. într-al doilea rând raportul său cu contractul de muncă. 2. 6). în sensul articolului 6 § 1 (art. Noi suntem de acord cu majoritatea Curţii care afirmă că în această speţă există o „contestaţie” cu privire la un drept pretins de reclamantă. dna Feldbrugge. Acest adjectiv este totodată susceptibil de a avea mai multe semnificaţii. care confereau dreptului revendicat caracterul de „drept civil” în sensul articolului 6 § 1 (art. Jurisprudenţa Curţii 5. DNEI BINDSCHEDLER-ROBERT.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A DLUI RYSSDAL. 3. care caracterizează prestaţia socială pretinsă de dna Felbrugge. şi într-al treilea rând afinităţile sistemului cu cel al asigurării de drept comun. 6-1) nu este aplicabil acestui tip de drept revendicat de dna Feldbrugge sunt următoarele. Nu ar trebui să citim expresia în cauză ca vizând diferenduri care survin referitor la totalitatea „drepturilor şi obligaţiilor” recunoscute de dreptul intern: dreptul sau obligaţia litigioasă trebuie să fie inclusă printre acele care pot fi calificate ca „civile”. Textul articolului (art.6-1) nu este aplicabil în prezenta cauză. de natură personală şi patrimonială a dreptului alegat. „Drepturi şi obligaţii cu caracter civil” – o noţiune restrictivă 4. 199 . JUDECĂTORI (Traducere) 1. Jurisprudenţa Curţii oferă unele repere în ceea ce priveşte locul unde ar trebui trasată linia de demarcare. SIR VINCENT EVANS. Recurgând la expresia „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”.

27. 21. pag. dreptul la alocaţii de asigurare a sănătăţii revendicat de dna Feldbrugge nu poartă un caracter privat dar figurează printre drepturile de natură publică. van Leuven şi De Meyer din 23 iunie 1981. o depăşeşte pe cea de drepturi cu caracter privat (hotărârea König precitată. seria A nr. faptul că un drept trebuie să fie sau nu considerat ca purtând un caracter civil în sensul acestei expresii din Convenţie (hotărârea König din 28 iunie 1978. § 94. 22. Incontestabil. care cuprind sau exclud faptele prezentei cauze (hotărârea König precitată. 8. 43. §§ 88-89). Van Leuven şi De Meyer precitată. la care se aplică articolul 6 § 1 (art. hotărârea Le Compte. jurisprudenţa Curţii a identificat unele domenii. În acest scop. § 47). pag. pag. seria A nr. rezultatul procedurii fiind direct decisiv pentru un asemenea drept” (hotărârea Le Compte. Punctul de plecare trebuie în tot cazul să fie caracterul pe care sistemul juridic al statului reclamat îl atribuie drepturilor şi obligaţiilor în cauză. 6-1). pag. seria A nr. În dreptul olandez. Astfel. 27. 27. În plus. Pornind de la aceasta. dar de conţinutul material al efectelor care i le oferă dreptul intern al statului în cauză. pag. 43. O asemenea calificare nu oferă totuşi decât un prim indice deoarece noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” este „autonomă” în sensul Convenţiei şi „nu poate fi interpretată separat prin referire la dreptul intern al statului reclamat”: „în rezultat nu depinde de calificarea juridică.FELDBRUGGE contra OLANDEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 6. § 95. 29-30. pag. 30. Aplicarea în speţă a jurisprudenţei Curţii 9. Curtea a hotărât că fraza „contestaţii cu privire la drepturi şi obligaţii cu caracter civil” se referă la orice procedură a cărui rezultat este decisiv pentru drepturi şi obligaţii cu caracter privat. 27. seria A nr. §§ 90 şi 94). lăsând totodată deschis punctul de a şti dacă nu ar putea exista şi altele. care reglementează aceste 200 . Nu rămâne decât faptul ca dispoziţiile. nu este suficient ca litigiul sau procedura să aibă o legătură mică cu drepturi şi obligaţii cu caracter civil sau repercusiuni îndepărtate asupra lor: „drepturile şi obligaţiile cu caracter civil trebuie să constituie obiectul – sau unul din obiectele – „contestaţiei”. 3. ar trebui să se ţină cont şi de sistemele de drept ale altor state contractante. contract care se află incontestabil în sfera dreptului privat. seria A nr. în regimul de protecţie socială la care aparţine dna Feldbrugge există unele legături între dreptul la alocaţii de asigurare a sănătăţii şi contractul de muncă – actual sau trecut – al asiguratului. şi puţin contează dacă sistemul juridic intern al statului reclamat include această procedură în sfera dreptului privat sau cea a dreptului public. 13. Curtea în mod expres a rezervat chestiunea de a şti dacă noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”. 39. 32. § 89). seria A nr. § 48 in fine). în sensul articolului 6 § 1. 30 şi 32. chiar dacă ea se referă la o dispută între o persoană particulară şi o autoritate deţinătoare a puterii publice. sau îi conferă un caracter mixt (hotărârea Ringeisen din 16 iulie 1971. pag. 7. seria A nr. hotărârea König precitată. în special pentru a vedea dacă există o noţiune uniformă a „drepturilor şi obligaţiunilor cu caracter civil”.

în opinia noastră. În consecinţă. printre altele.) de a confirma sensul care rezultă din aplicarea articolului 31 (. 19. seria A nr. ar trebui să se ţină cont de obiectul şi scopul Convenţiei (hotărârea König precitată. Curtea ar trebui la interpretarea Convenţiei. În particular. după cum majoritatea a constatat în paragraful 29 din hotărâre. p. Curtea a recunoscut că este necesar de a interpreta Convenţia europeană a drepturilor omului în lumina condiţiilor existente în prezent în societăţile democratice a statelor contractante. şi în special la lucrări de pregătire şi la circumstanţele în care tratatul a fost încheiat. cererea de adresare către o terţă persoană şi felul său nu afectează direct relaţia juridică privată între patron şi salariat. 30. Astfel. prea îndepărtate şi neînsemnate pentru a pune în joc articolul 6 § 1(art. mai ales dacă ea se abate de la sistemele juridice ale altor state contractante. în cazul dnei Feldbrugge la momentul faptelor nu mai exista nici un contract de muncă (paragraful 11 din hotărâre). 6-1) doar în acest temei. hotărârea Marckx din 13 iunie 1979. şi nu doar în conformitate cu ceea ce puteau presupune intenţiile autorilor Convenţiei (a se vedea. deşi ea poate avea o anumită incidenţă asupra executării contractului lor. 11. pag. § 89). să constituie clauze incorporate de lege în contractul de muncă sau să fie derivatele acestuia. Articolul 32 din Convenţia de la Viena precizează: „Se poate recurge la mijloace suplimentare de interpretare. La modul general. urmând sensul ordinar atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său”. 14. Pentru a desprinde sensul noţiunii „autonom” de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” care figurează în articolul 6 § 1 (art. Totodată. pag. 4. 27. care figurează în articolul 31 § 1 din această Convenţie. un asemenea drept în general nu este recunoscut ca având un caracter privat. Rămâne să cercetăm dacă ele cad sub incidenţa articolului 6 § 1 (art. § 29).)... „Regula generală de interpretare”. 10.. Principiile de interpretare aplicabile 12. prevede următoarele: „Un tratat trebuie să fie interpretat de bună credinţă.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ alocaţii.. seria A nr. 6-1) din alte considerente. Noi suntem de acord cu majoritatea care afirmă că clasificarea oferită de dreptul olandez.6-1). să se inspire din Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor (hotărârea Golder din 21 februarie 1975. nu ar putea fi decisivă. Suplimentar.” Astfel. circumstanţele cauzei depăşesc criteriile de aplicare a articolului 6 § 1 (art. nu am putea afirma că procedura angajată de dna Feldbrugge pentru a beneficia de alocaţii de asigurare a sănătăţii se referea la un drept privat. deşi constituie un indice iniţial. Eventualele consecinţe asupra drepturilor private ar fi. 31. 18. în vederea (. recunoscut prin legislaţia olandeză sau antrena un rezultat în mod direct decisiv pentru un asemenea drept. 201 . seria A nr. nu există o noţiune europeană comună în ceea ce priveşte natura juridică a dreptului la prestaţii sociale de asigurare a sănătăţii. 6-1) stabilite de jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte drepturile cu caracter privat. § 41). care este un tratat internaţional.

alocaţia în sine poate fi analizată ca un fel de substituire a salariului plătit de către patron în virtutea contractului de muncă. este adevărat. într-o anumită măsură. aşa cum sunt urmărite de articolul 6 § 1 (art. Contextul. în opinia noastră nici unul din aceste elemente nu modifică în esenţă caracterul public al raportului între individ şi colectivitate. 15. 202 . Astfel. capacitatea de a primi alocaţii de asigurare a sănătăţii în temeiul dispoziţiilor aplicabile ale legii din 1913 cu privire la asigurarea sănătăţii depinde de existenţa la un moment dat a unui contract de muncă. 6-1). dacă un drept de acest gen. cu siguranţă este indicată în domeniul relaţiilor între indivizi. în pofida caracterului său public în esenţă. care decurgea nu din contractul privat dintre ea şi patronul său. sau de a prezenta legături sau puncte comune între ele. Având legătură cu domeniul angajării. şi să se ajungă la o creştere a cheltuielilor şi la o mărire a duratei proceselor. reclamanta. în calitate de membru al acestei societăţi. putem menţiona numărul mare de decizii adoptate. În egală măsură. Confirmarea judiciară a procedurilor de reglementare. Ca exemplu de particularităţi ale regimurilor similare. Astfel de regimuri reprezintă îndeplinirea de societate a obligaţiei sale de a proteja sănătatea şi bunăstarea membrilor săi. am putea spune că regimul social de asigurare a sănătăţii prezintă o anumită afinitate cu asigurarea clasică din sectorul privat. aspectele medicale.FELDBRUGGE contra OLANDEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 5. lipsa resurselor sau cunoştinţelor tehnice ale persoanelor interesate. Prin faptul că legislatorul naţional a decis asupra repartizării resurselor societăţii generate de munca salariată. se desprind. unde consideraţiunile de ordin organizaţional. dar dintr-un regim colectiv de protecţie a populaţiei salariate instituit de legislator. economic şi social pot în mod legitim justifica procedurile de tip mai puţin judiciar şi formal. de a avea unele repercusiuni asupra „drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil” care decurg în acest domeniu al dreptului comun. obiectul şi scopul 14. garantată prin articolul 6 § 1 (art. 6-1). 6. Prezentul caz se referă la funcţionarea unui regim public colectiv de prestaţii sociale. raport care se află în centul dreptului revendicat de reclamantă în baza legii. în sensul articolului 6 § 1 (art. ele nu constituie simple ilustrări ale modalităţii în care statul îşi poate asuma sau reglementa o activitate de asigurare pe care sectorul privat ar putea la fel de bine să şi-o asume. nu se referă acelaşi lucru la sfera administrativă. Prin urmare. regimul social olandez de asigurare a sănătăţii nu se poate lipsi. de natura garanţiilor oferite. Confirmarea judiciară a procedurilor de acordare a prestaţiilor sociale necesită într-o bună parte a cazurilor ca cel interesat să se adreseze la jurişti şi la experţi medicali. este inclus în noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”. a fost constrânsă să participe la acest regim. Dreptul la alocaţii de asigurare a sănătăţii reclamat de dna Feldbrugge era un drept patrimonial. ar trebui să cercetăm. în contextul dispoziţiei şi în lumina obiectului şi scopului Convenţiei. necesitatea de a menţine un echilibru între interesul public al unei administrări eficiente şi interesul privat. Caracteristicile dreptului revendicat 13. Obiectivul şi scopul Convenţiei. 6-1).

aceasta nu semnifică totuşi că se vor aplica toate exigenţele articolului 6 § 1 (art. În aceste condiţii. doar el. § 6). există consideraţiuni fundamentale care justifică procedurile speciale în cauzele de protecţie socială. Nici o explicaţie nu fusese prezentată în ceea ce priveşte modificarea în ultimul minut a articolului 6 § 1. 6-1). 6-1) nu intenţionau să includă în domeniul său sisteme de tipul protecţiei sociale colective. lucrările de pregătire confirmă această lectură a textului. Desigur. „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”. rezultatul este crucial pentru viaţa personală a celui interesat. 7. în ajunul deschiderii Convenţiei spre semnare. În egală măsură. 6-1) în noiembrie 1950. de protecţie a individului şi că. Potrivit acestei interpretări. ca în cazul diferendelor de protecţie socială. utilizarea expresiei „cu caracter civil” nu va implica deci aplicabilitatea articolului 6 § 1 (art. 6-1) nu pot fi în mod rezonabil examinate ca cuprinzând toate sistemele de reglementare jurisdicţională a litigiilor în conformitate cu dreptul intern. după cum afirmă delegatul Comisiei. VII.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Natura garanţiilor procurate tind astfel să demonstreze că obiectul şi scopul articolului 6 § 1 (art. 6-1) şi garanţiile sale judiciare specifice. când un comitet de experţi examina pentru ultima dată textul Convenţiei şi „a făcut anumite corectări de formă şi de traducere” (Culegerea Travaux Préparatoires de la Convention Européenne des Droits de l’Homme. nu este suficient. interesul economic al alocaţiei reclamate. Aceste reflecţii duc la concluzia că în principiu caracteristicile colective şi publice ale regimului social de asigurare în cauză sunt predominante în comparaţie cu drepturile şi obligaţiile în chestiune care nu fac parte din domeniul „civil” în sensul articolului 6 § 1 (art. vol. 16. Astfel. Analiza precedentă este confirmată de faptul că legislaţia în cauză anticipează cu câteva decenii elaborarea Convenţiei. pag. Mijloacele suplimentare de interpretare 19. La examinare. 20. pentru un simplu cetăţean. 6-1) litigiilor privind toate chestiunile ce nu au caracter „penal” chiar dacă. 17. ca în prezent. 6-1). dar ar fi cazul să credem că se avea în vedere o simplă aliniere a textului englez la cel francez: înaintea acestei modificări. Să ţinem cont de faptul că obiectul general al Convenţiei este unul umanitar. după cum deja am relevat (paragraful 15 precitat). pentru a face aplicabile articolul 6 § 1 (art. versiunea franceză prevedea. accesul la prestaţiile de protecţie socială este de cea mai mare importanţă pentru viaţa cotidiană. în numeroase alte state contractante exista o legislaţie similară înaintea Convenţiei. justa poziţie de „civil” şi de „penal” în contextul articolului 6 § 1 (art. având în vedere mijloacele de existenţă ale dnei Feldbrugge. 18. iar versiunea engleză se citea ”rights 203 . 6-1) nu ajung până la punctul de a impune un control judiciar asupra funcţionării regimurilor legale colective de acordare a prestaţiilor sociale. este esenţial ca în materie administrativă de asemenea să fie înfăptuită justiţia şi ca cererile indivizilor să fie examinate într-o modalitate serioasă şi obiectivă în conformitate cu regulile stabile. Este deci rezonabil să presupunem că autorii articolului 6 § 1 (art. Adjectivul „civil” fusese adăugat la versiunea engleză a articolului 6 § 1 (art. 13.

148). După intrarea în vigoare a Convenţiei. vol. Mai târziu ar putea fi abordată studierea problemei referitoare la repartizarea puterilor între organele administartive şi organele judiciare. Ulterior în aceeaşi zi un comitet de redactare a elaborat un text care conţinea expresiile „cu caracter civil” [„de caractère civil”] în franceză şi „drepturi şi obligaţii potrivit legislaţiei” [„in a suit of law”] în engleză (doc. vol. Prin urmare.” (proces verbal analitic al celei de-a 109-a şedinţe. evident. Reprezentantul francez (dl Cassin)..4/SR. S-ar părea să fie clar în mod rezonabil că introducerea calificativului „cu caracter civil” în textul francez al proiectului pactului internaţional viza în mod deliberat excluderea din câmpul de aplicare a dispoziţiei unele categorii de litigii referitoare la domeniul administrativ şi referitoare la „exercitarea justiţiei în raporturile dintre particulari şi guverne”. Practica statală şi interpretarea evolutivă 23. E/CN. 161. El era deci dispus să accepte ca expresia „fie a drepturilor şi obligaţiilor sale” care figurează în prima frază din amendamentul franco-egiptean să fie înlocuit cu formula „fie contestaţiile cu privire la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil”. 31. 3-4). 22. ele erau direct reluate din articolul care corespundea proiectului Pactului internaţional al Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice în varianta existentă la acea etapă (ibidem. pag. pag. în acest articol. pag. 9). Reacţia reprezentantului danez (dl Sørensen) la acest amendament era raportată în felul următor: „Reprezentanţii Franţei şi Egiptului propun ca orice persoană să aibă dreptul ca o instanţă să decidă asupra drepturilor şi obligaţiilor. El recunoaşte că s-ar cuveni de a asigura protecţia individului împotriva oricărui abuz de putere din partea organelor administrative. pag.. Prin urmare. 297. pag. pag. 21. III. Discuţia crucială asupra proiectului Pactului internaţional avuse loc la 1 iunie 1949 în timpul celei de-a cincizecea sesiuni a Comisiei pentru Drepturile Omului a Naţiunilor Unite. (. doc. fără restricţii. a răspuns că „declaraţia reprezentantului Danemarcei l-a convins că este foarte dificil de a reglementa. II. Delegaţiile franceză şi egipteană au prezentat un amendament care se referea la „drepturi şi obligaţii” / „rights and obligations”.) Dl Sørensen cere reprezentanţilor Franţei şi Egiptului dacă nu este posibil să se restrângă înţelesul dispoziţiei în cauză astfel încât să fie indicat că nu este vorba de soluţionarea cazului între individ şi stat. exprimându-se în franceză. 285.109. Dl Sørensen a considerat că această dispoziţie are un conţinut prea vast. ar fi cazul să ne amintim de istoria lor în lucrările de pregătire ale acestui Pact. IV. practica statală nu s-a dezvoltat până la punctul de a putea afirma că statele contractante tratează dreptul la prestaţii 204 .4/286). dar problema este extrem de delicată şi este puţin probabil ca Comisia să fie în măsură să o rezolve acum. ea tinde să supună unei decizii judiciare orice măsură luată de organele administrative care exercită o putere discreţională care le este oferită prin lege. 61). toate chestiunile de exercitare a justiţiei în raporturile între particulari şi guverne” (ibidem. vol. 8. vol.FELDBRUGGE contra OLANDEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ and obligations in a suit of law” [„drepturi şi obligaţii potrivit legislaţiei”] (ibidem. El a recunoscut că problema „nu era bine chibzuită şi ar trebui să fie studiată mai profundat”. V. formula utilizată este acea care în final a fost adoptată pentru articolul 14 din Pactul internaţional din 1966. dar pur şi simplu între indivizi. E/CN. Aceste două expresii au fost introduse pentru prima dată în cadrul unei reuniuni (martie 1950) a Comitetului de experţi ai drepturilor omului al Consiliului Europei. 291. 317.

6-1) este pentru statele contractante o decizie de natură politică care trebuie să fie adoptată în lumina avantajelor şi inconvenienţelor pe care le implică fiecare soluţie. 6-1) cu atât mai mult nu ajunge la o concluzie diferită. există limite ale interpretării evolutive şi faptele acestei cauze sunt în afara acestor limite în partea ce ţine de aplicabilitatea articolului 6 § 1 (art. În concluzie. hotărârea Marckx menţionată mai sus. Cu toate acestea. o asemenea protecţie judiciară nu este necesară în sine potrivit articolului 6 § 1 (art. după cum sunt cele cu privire la protecţia socială. Din contra. pag. seria A nr. 6-1). 9. o protecţie judiciară de genul celei garantate de articolul 6 § 1 (art. 16. În opinia noastră. 6-1). § 31. noi am ajuns la următoarea concluzie de principiu: există domenii relevante ale administraţiei şi supuse regimurilor instituţionale particulare. 24. ea nu permite introducerea în Convenţie a noţiunilor sau materiilor absolut noi deoarece aici este vorba de o funcţie legislativă care aparţine statelor membre ale Consiliului Europei. seria A nr. garanţiile impuse de acesta din urmă în caz de „contestaţie” cu privire la „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” nu se aplică la 205 . § 34). p. 23-24. 6-1). să fie determinate de proceduri speciale de reglementare mai curând decât de jurisdicţiile care corespund întru totul exigenţelor articolului 6 § 1 (art. cum este cazul dnei Feldbrugge. diversitatea soluţiilor adoptate în prezent tind să demonstreze următoarele: decizia de a acorda sau nu solicitanţilor alocaţii de asigurare a sănătăţii. O interpretare evolutivă permite de a examina în lumina condiţiilor de viaţă actuale (a se vedea. § 60) noţiuni variate şi schimbătoare deja incluse în Convenţie. noi deja am menţionat (paragraful 10 precitat) că. în schimb. 31. seria A nr. § 41. O interpretare evolutivă a articolului 6 § 1 (art. Este evident faptul că ar fi de dorit de a acorda garanţii adecvate pentru reglementarea litigiilor în domenii predominante ale protecţiei sociale. 6-1). nu poate fi identificat nici un numitor comun în sistemele juridice ale statelor contractante în ceea ce priveşte carcaterul „civil” sau altul al unui asemenea drept. hotărârea Dudgeon din 22 octombrie 1981. Concluzie 25. 26. după cum demonstrează afirmaţiile din preambul unde guvernele semnatare îşi exprimă rezoluţia de „a lua primele măsuri pentru a asigura garantarea colectivă a unor drepturi enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” (hotărârea Golder precitată. pag. 6-1). Convenţia operează o alegere în protecţia pe care o oferă. spre exemplu. unde drepturile şi obligaţiile individului care nu sunt de natură privată pot în mod legitim. În realitate. hotărârea Tyrer din 25 aprilie 1978. nu există în această privinţă o viziune europeană uniformă de natură să contrazică interpretarea la care noi am ajuns bazându-ne pe consideraţiunile menţionate. din diferite considerente (paragraful 15 precitat). 18. pag.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ de asigurare a sănătăţii în temeiul regimurilor legale de protecţie socială ca sursă de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” în scopul articolului 6 § 1 (art. obiectul şi scopul său precum şi lucrările pregătitoare. Având în vedere textul articolului 6 § 1 (art. 15-16. 19-20. Noi nu credem că dezvoltările considerabile observate în materie de protecţie socială după elaborarea Convenţiei sunt de natură să modifice caracterul esenţial al drepturilor şi obligaţiilor puse în joc în cauza dnei Feldbrugge. 45. seria A nr.

potrivit jurisprudenţei Curţii (paragraful 7 precitat) cazului. când rezultatul procedurii este în mod direct decisiv pentru drepturile private. 6-1). În lumina totalităţii consideraţiunilor menţionate. noi conchidem că procedura antrenată de dna Feldbrugge în faţa comisiei de recurs din Haarlem nu părea fi decisivă pentru „drepturi şi obligaţiuni cu caracter civil”.FELDBRUGGE contra OLANDEI LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ litigiile apărute în astfel de domenii cu excepţia. în sensul articolului 6 § 1 (art. şi că prin urmare garanţiile judiciare ale acestuia din urmă nu sunt aplicabile în această speţă. 206 .

potrivit articolului 50 din Regulamentul Curţii. Bernhardt. Walsh. 9313/81 şi 9405/81) HOTĂRÂRE 8 iulie 1986 În cauza Lithgow şi alţii1 Curtea Europeană a Drepturilor Omului. G. Matscher. W. 9006/80.-E. preşedinte. Gersing. L. Cremona. Pinheiro Farinha. Macdonald. Vincent Evans. Nota grefei 1 Cauza poartă nr. J. D. R. 2/1984/74/112-118. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul de introducere. R. Russo. Pettiti. C. Lagergren. F. F. 207 . 9262/81. ultimele două . Ganshof van der Meersch. Gölcüklü.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ LITHGOW contra REGATULUI UNIT (Cererile nr. Ryssdal. 9266/81. 9265/81. 9263/81. B. A. J. compusă din judecătorii: Dnii Sir Dnii R. statuând în şedinţă plenară. J.locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare. Thór Vilhjálmsson. Bindschedler-Robert. Spielmann.

nr. 14+P1-1). Securities Ltd. iar dna AugustinNormand este cetăţeană franceză. grefier. (în prezent Vickers PLC . 9405/81: Dowsett Securities Ltd. art. 23 şi 25 octombrie 1985. 13. La originea cauzei se află următoarele şapte cereri îndreptate contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi introduse în faţa Comisiei în perioada anilor 1977-1981. nr. şi a dnei Augustin-Normand. 47) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (“Convenţia”). nr. grefier adjunct. 9263/81: English Electric Company.“Vickers”). Eissen. După ce a deliberat cu uşile închise la 28 iunie. (“English Electric”) şi Vickers Ltd. 2. Sesizarea Curţii de către Comisie a fost operată potrivit articolelor 44 şi 48 (art. Expresia “reclamanţi” desemnează în continuare toate persoanele enunţate supra. toţi ceilalţi reclamanţi sunt companii constituite şi înregistrate în Marea Britanie. H. (“Northern Shipbuilding”).(“Vosper”). Ca răspuns la invitaţia prevăzută la articolul 33 § 3 litera d) din regulament. 9006/80: Sir William Lithgow. 6-1. nr. 46). cererile cărora au fost declarate de către Comisie ca fiind inadmisibile (a se vedea § 102 infra). 9313/81: Vickers. 24-26 şi 28 septembrie. 3.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ precum şi M. de următoarele persoane: nr. 25). Sir William Lithgow şi Sir Eric Yarrow sunt cetăţeni britanici. art. Sir Eric Yarrow. şi Monique Augustin-Normand. 9262/81: Vosper Ltd. 17 sau art.“Yarrow”). Petzold.-A. în termenul de trei luni prevăzut de articole 32 § 1 şi 47 (art. . 17 sau 18 (art. adoptată la această ultimă dată: PROCEDURA 1. cu excepţia dlui Sir Eric Yarrow. nr. 44. nr. art. Ltd.“Investors”) şi Prudential Assurance Company Ltd. 27-30 mai şi 24 iunie 1986. 32-1. Pronunţă următoarea hotărâre. 48) şi potrivit declaraţiei britanice de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. – (“Dowsett”). 18) din Convenţie sau a articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1) (examinate separat sau combinat cu articolul 14 din Convenţie) (art. toţi reclamanţii şi-au exprimat intenţia de a participa la procedura pendinte în faţa Cur1 PLC . FFI (UK Finance) PLC (în prezent Investors in Industry PLC . 13. (“Prudential”). 9266/81: Yarrow PLC (fosta Yarrow and Company Ltd. M & G. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (“Comisia”) la 18 mai 1984. art.Companie cu Răspundere Publică 208 . 9265/81: Banstonian Company – (“Banstonian”) şi Northern Shipbuilding & Industrial Holdings Ltd. (în prezent Vosper PLC1 . Cererea are ca scop obţinerea unei decizii asupra existenţei încălcărilor articolelor 6 § 1. M & G Securities Ltd. potrivit articolului 25 (art.

5. i-a consultat. R. L. Camera din şapte judecători se compunea. Investors şi Prudential. în cadrul căreia a fost stabilită o listă de cereri şi întrebări pe care într-un scurt timp grefierul le-a comunicat Guvernului.. 4. Ganshof van der Meersch. C. W. prin intermediul grefierului. Comisiei şi reclamanţilor. de naţionalitate britanică (articolul 43 din Convenţie) (art. Prin scrisoarea din 15 ianuarie 1985. Liesch şi E. desemnându-şi în vederea reprezentării consilierii legali. Preşedintele Curţii. din Sir Vincent Evans. Ryssdal. 6. secretarul Comisiei a notificat că delegatul acesteia nu şi-a exprimat dorinţa să răspundă în scris la aceste memorii. Higgins. 43) şi dl G. Eaton. consilier juridic al Ministerul Afacerilor Externe şi Commonwealth-lui. memoriul individual al companiilor Banstonian şi Northern Shipbuilding. La 30 mai 1985 Curtea (sub preşedinţia dlui R. la 31 octombrie 1984. grefa a primit următoarele documente: la 30 octombrie 1984. iar cu referire la cererea Vickers. Q. Potrivit ordonanţelor astfel adoptate. pe delegatul Comisiei şi pe reprezentanţii legali ai reclamanţilor referitor la chestiunea necesităţii unei proceduri scrise (articolele 37 § 1 şi 50 § 3 din regulament). preşedintele a fixat pentru 24 iunie 1985 data deschiderii procedurii orale după consultarea opiniei participanţilor prin intermediul grefierului.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ ţii. potrivit articolului 50 din regulament. 7.din partea Guvernului: Dnii M. în perioada 24-26 iunie 1985. preşedintele Curţii la acel moment (articolul 21 § 3 litera b) din regulament). Wiarda. agent. Wiarda) a ţinut o reuniune pregătitoare. La 22 mai 1984. la 5 noiembrie 1984. care în aceeaşi zi l-a succedat pe dl G. memoriul Guvernului şi memoriul individual al dlui Dowsett. English Electric Company şi Vickers. acesta din urmă i-a desemnat prin tragere la sorţi. memoriul comun al reclamanţilor şi memoriile individuale ale companiilor Vosper. Thór Vilhjálmsson. profesoară şi avocat. memoriul individual al dlui Sir William Lithgow. Camera s-a desesizat cu efect imediat în favoarea Curţii Plenare. Alexander. Yarrow şi Vickers. în prezenţa grefierului. Dna R. în calitate de membri ex officio. judecător ales. 43). pe ceilalţi cinci membri şi anume dnii R. fiind desemnat directorul comercial al companiei (articolul 30). Dezbaterile s-au desfăşurat în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. la 15 noiembrie 1984. pe agentul guvernamental al Regatului Unit (“Guvernul”). 8. 209 . În aceeaşi zi. La 18 decembrie 1984. García de Enterría (articolul 43 in fine din Convenţie şi articolul 21 § 4 din Regulament) (art. S-au înfăţişat: . Ryssdal.

Knox. Davis. D. Gardiner. avocat. R. Dr. Dnii . 210 . J. Q. jurisconsult. Brock. Lester. C. C. consultant. C. T. M. avocat. D. jurisconsult. D. Whitaker. Frowein. J.din partea dlui Sir William Lithgow: Dnii consilieri. Graupner. J. Macdonald. Q. N. A. secretar general. A. consultanţi. Simmons. Bevins. G.C. Hardcastle & Co. C. jurisconsult. .din partea Vosper: Dnii consilieri. . Maryan-Green. avocat. N. Lester. M.din partea English Electric: Dl consilieri. J. Southwell. J.din partea Banstonian şi Northern Shipbuilding: Dnii jurisconsult. Bratza. Law Officers’ Department. Gladstone. J. Dra M.. Q.. C. Profesorul I. avocat. Delupis. McNeill. .din partea Comisiei: Dl consilieri. Ross Macdonald. H. director al afacerilor juridice. Howison. Rea Brothers PLC. R.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ N. C. avocat. Hardcastle. Ltd. Mendelson... delegat. Foreman. director comercial.din partea English Electric şi Vickers: Dl R. Q. . Keeling.. . avocat. consultanţi. Pannick. Edwards. consilier. Ministerul Comerţului şi Industriei.din partea Vickers: Dnii reprezentant legal. .

A. Proiectele de naţionalizare 10. C. Ministrul Industriei a anunţat că industria construcţiei şi reparaţiei navale va trece în gestiunea sectorului public şi aplicarea prevederilor legislative privind salvgardarea bunurilor respective va avea efect din aceeaşi dată. într-un caz. 14+P1-1) din Convenţie. Q. 6) şi. ei susţin că compensaţiile pe care le-au primit erau vădit insuficiente şi discriminatorii. reclamanţii şi Guvernul au depus o serie de documente. Macdonald. jurisconsult. la acel moment neîntrunind majoritatea absolută în Camera Comunilor. . Partidul laburist a evidenţiat că programul său politic includea naţionalizarea industriilor aeronautice şi navale din Marea Britanie. Lester. La alegerile generale din 28 februarie 1974. reclamanţii se pretind victime ale încălcărilor articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1) la Convenţie examinat separat şi combinat cu articolul 14 (art. 1972 şi 1973. de dl Frowein din partea Comisiei şi de dnii J.. Pe parcursul dezbaterilor. Evoluţia legii din 1977 1. precum şi la cele ale unor judecători. 211 . 17. ÎN FAPT 9.din partea Yarrow: Profesorul F. laburiştii au câştigat în faţa conservatorilor şi au format guvernul. Acesta formulase deja declaraţii similare în anii 1971. Southwell. La 31 iulie 1974. articolul 13 (art. Lester. Reclamanţilor le-au fost naţionalizate unele bunuri potrivit legii din 1977 cu privire la industriile aeronautice şi navale (“legea din 1977”).. art. Pannick. avocat. consilier. A. I. A. jurisconsulţi. Rowe.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ . C. 13) din Convenţie. Jacobs.din partea Dowsett. Investors şi Prudential: Dnii consilier. 18) din Convenţie nu au fost repetate în faţa Curţii. Foyle. propunerile detaliate ale Guvernului de naţionalizare a industriilor precitate au fost expuse într-un document de reflectare din aceeaşi zi. De asemenea ei invocă articolul 6 (art. incluzând şi răspunsurile scrise la întrebările Curţii (§ 7 supra). Pretenţiile invocate în faţa Comisiei în temeiul articolelor 17 şi 18 (art. Fără a contesta principiul naţionalizării în sine. D. DREPTUL PERTINENT A. D. Curtea a audiat declaraţiile şi răspunsurile la întrebările sale. Q. Dnii A. Mallinson. date de dl Alexander din partea Guvernului. Graupner şi de profesorul Jacobs din partea reclamanţilor. În manifestul său electoral din 8 februarie 1974.

Guvernul estima că naţionalizarea va acorda industriilor vizate . 11. precum şi o mai mare transparenţă. discursul reginei la deschiderea sesiunii parlamentare a adus la cunoştinţă intenţia Guvernului de a transfera sectorului public industria aerospaţială. prin acord sau prin arbitraj. Discursul şi nota precitate conţineau indicii cu privire la companiile ce urmau a fi naţionalizate şi afirmau că va fi plătită o “compensaţia echitabilă”. un lucru dorit. însă fără a preciza modalităţile despăgubirii. La 15 ianuarie 1975. baza în conformitate cu care va fi determinată compensaţia. 13. evaluarea acestora urma să fie determinată. desfăşurate la 10 octombrie 1974.care au primit din partea statului o asistenţă importantă şi depindeau în mare măsură de comenzile publice . precum şi modalităţile compensaţiei. abordând astfel de chestiuni ca principiul şi amploarea măsurii de naţionalizare.. La 17 martie 1975.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ Următoarele alegeri generale. în ceea ce priveşte titlurilor necotate. La 29 octombrie. Un al doilea proiect. iar la 4 noiembrie în Camera Comunilor s-a făcut o declaraţie cu privire la clauzele de salvgardare a bunurilor astfel vizate. Ministrul a indicat. Procedurile parlamentare şi evenimente ulterioare 12. această companie de construcţie navală a devenit insolvabilă după februarie 1974 şi Guvernul a considerat ca fiind nejustificată plătirea unei valori depline a cotelor părţi acţionarilor acesteia pe parcursul perioadei de referinţă fixată pentru compensare.o asistenţă administrativă şi economică mai eficientă şi va permite. Ambele documente explicau considerentele politice. Cu toate că proiectul trece în prima lectură la 30 aprilie 1975. i-au asigurat majoritatea absolută Partidului laburist. în special. pentru prima dată. similar în substanţă celui dintâi. Guvernul a publicat o notă consacrată planurilor sale de naţionalizare a acestei industrii. În plus. precum ar fi fost cotate pe parcursul perioadei respective. controlul mai adecvat asupra acestora din partea autorităţilor. economice şi sociale care motivau naţionalizarea preconizată. acesta devine caduc la finele sesiunii parlamentare. 14. în esenţă. 2. însă a decis să nu le modifice. şi anume. a fost introdus în noiembrie 1975. Acesta a provocat dezbateri îndelungate în Camera Comunilor. ministrul a furnizat informaţii detaliate cu privire la clauzele de salvgardare. Ministrul Industriei a anunţat Camera Comunilor despre viitoarea introducere a unui proiect de lege cu privire la naţionalizarea industriilor aeronautice şi navale. prin care se dispunea transferul titlurilor de valoare a patruzeci şi trei de companii în proprietatea corporaţiilor publice. din cauza incertitudinii care a rezultat din numeroasele tranzacţii operate în funcţiune de cele anunţate şi din perspectiva unei naţionalizări care denaturase cursul acţiunilor în timpul altor perioade de referinţă propuse. şi anume. din cauza lipsă de timp. valoarea titlurilor de valoare ale companiilor ce urmau a fi naţionalizate: titlurile de valoare cotate la o bursă oficială vor fi evaluate la preţul mediu al acestora pe parcursul a şase luni care au precedat data de 28 februarie 1974. În februarie 1976. Prin urmare. 212 . însuşi Guvernul a anunţat excluderea din conţinutul proiectului a companiei Drypool Group Ltd. Guvernul a reexaminat condiţiile de compensare propuse (inclusiv alegerea perioadei de referinţă) în lumina observaţiilor prezentate. Un asemenea proiect de lege a fost într-adevăr publicat.

la alegerea perioadei de referinţă de evaluare. Criticele . de mecanică navală sau de instruire în construcţia navală. Modalităţile compensaţiei coincideau în mare parte cu cele prevăzute în primul proiect. În cele din urmă. pe caracterul pretins a fi inechitabil a modalităţilor de compensaţie.instituit să determine compensaţia în absenţa unui acord . Până la finele sesiunii parlamentare. proiectul a intrat în vigoare la 17 martie 1977. după dezbateri îndelungate. şi la faptul că evaluarea anumitor companii filiale naţionalizate putea depinde de cotarea la bursă a acţiunilor companiilor fondatoare ale acestora. astfel încât şi cel de-al doilea proiect a devenit caduc. aceleaşi modalităţi erau aplicate bunurilor ce urmau a fi naţionalizate. toate retrase sau respinse după dezbateri . dacă în opinia lui aceasta nu ar fi prevăzută de vreo formulă legală. că este justă evaluarea titlurilor de valoare la o dată anterioară posibilităţii afectării acestora de naţionalizare. Aceştia susţineau.va fi competent să acorde o “compensaţie echitabilă”. că era logic ca Guvernul. Primind sancţionare regală. la neincluderea în formula de compensaţie a oricărui echivalent al “primei pentru preluarea controlului” (a se vedea § 98 infra). că se va 213 . Al treilea proiect. de exemplu. inter alia.identice în esenţă celor formulate de către reclamanţi. a fost depus la Camera Comunilor la 26 noiembrie 1976. acesta a fost prezentat Camerei Lorzilor potrivit unei proceduri speciale care permitea eludarea consimţământului acestei camere. Dezbaterile parlamentare s-au caracterizat pe toată durata lor de o opoziţie concentrată. la utilizarea unei metode ipotetice de evaluare bursieră pentru titlurile de valoare necotate. din cauza că nu era vorba despre o tranzacţie consensuală ci despre un act de naţionalizare pe cale legală. că ar fi greşit a presupune existenţa unei corelaţii între valoarea cotelor părţi şi rata inflaţiei. 16. cu excepţia falimentului.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ După a treia lectură în Camera Comunilor la 29 iulie 1976. în special. 15. că performanţele viitoare ale unei companii concrete pot fi prevăzute în mod normal în perioada de referinţă şi reflectate în preţul prezumat al acţiunilor. proiectul a fost transmis Camerei Lorzilor. şi .se refereau.a anumitor companii preocupate doar de reparaţia navală. similar în substanţă celui de-al doilea. şi. au fost operate diverse modificări inacceptabile pentru Guvern. La rândul lor. în care. odată ce a acceptat riscul oricărei înrăutăţiri. reprezentanţii Guvernului afirmau că modalităţile răspundeau exigenţilor echităţii. că alegerea perioadei de referinţă apăra acţionarii de fluctuaţiile ulterioare ale preţurilor pe piaţă. să beneficieze de orice ameliorări înregistrate în companii după sfârşitul perioadei de referinţă. sub rezerva excluderii companiei Drypool Group Ltd. au fost excluse anumite întreprinderi de reparaţie navală şi de construcţie a navelor de război şi a fost introdusă o prevedere potrivit căreia Tribunalul Arbitral . inter alia. legea din 1977 enumera treizeci şi una de companii: patru de construcţie aeronautică şi celelalte de construcţie navală. După ce proiectul până la 7 decembrie a trecut toate etapele procedurale.urmare a unui amendament acceptat de Guvern în timpul examinării celui de al treilea proiect . că modalităţile compensaţiei oferite nu coincideau cu condiţiile în care un vânzător ceda liber unui cumpărător controlul asupra unei companii. divergenţele de păreri dintre cele două Camere Parlamentare asupra amendamentelor nu au putut fi soluţionate. la absenţa unei clauze referitoare la expansiunea companiilor în cauză sau la devalorizarea monetară după perioada de referinţă.

“valoarea de bază” era “astfel precum putea fi determinată de comun acord de ministru şi reprezentantul acţionarilor” (a se vedea § 28 infra). însă a decis să nu le modifice. Potrivit articolului 35 § 3. o sumă echivalentă “valorii de bază” a titlurilor de valoare naţionalizate. compensaţia ce urma a fi plătită ar constitui. precum şi anumite active aparţinând activităţilor acestora. ar fi incorectă faţă de numeroasele persoane ce şi-au vândut acţiunile în temeiul condiţiilor anterioare”. cu excepţia. posibilitatea oricăror imediate denaţionalizări ale anumitor companii transferate în proprietate publică. “valoarea de bază” era. printre altele. cea de a doua dată fiind ziua alegerilor generale amintite la alineatul 2 al § 10 supra). B. În lumina observaţiilor prezentate. precum putea fi determinată de arbitraj potrivit prezentei legi. a oricăror deduceri operate în temeiul articolului 39 (a se vedea §§ 23-24 supra). dar spre marele nostru regret am ajuns la concluzia că modificarea legislaţiei în mod retroactiv. dar a respins. Pentru titlurile de valoare necotate emise anterior sfârşitului perioadei de referinţă. 1. Am studiat orice posibilitate de reparare a nedreptăţii comise de către Guvernul precedent. potrivit alineatului 1 din articolul 37. salvgardarea bunurilor companiilor naţionalizate. Datele astfel fixate au fost 29 aprilie 1977 pentru companiile aerospaţiale şi 1 iulie 1977 pentru companiile de construcţie navală. Printre altele. Guvernul a recunoscut că achitarea compensaţiei necesită ceva timp. în vederea stabilirii unor noi modalităţi de compensaţie. plata unei compensaţii foştilor acţionari ale companiilor naţionalizate. În mai 1979 . dacă e cazul. titlurile de valoare ale companiilor de construcţie aeronautică şi navală enumerate în anexele 1 şi 2. noul Guvern a examinat. în următorii termeni: “Suntem în cunoştinţă de cauză că anumiţi foşti proprietari. Potrivit prevederilor articolelor 19 şi 20 din legea din 1977. la o dată ce urma a fi specificată de către Ministrul Industriei (“ziua transferului).au avut loc alte alegeri legislative. Legea din 1977 18. în general. Pentru titlurile de valoare cotate la Bursa din Londra. care au readus la conducere Partidul conservator. noul Guvern a reexaminat modalităţile compensaţiei prevăzute de legea din 1977.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ ţine cont de cotarea acţiunilor unei companii fondatoare doar în ipoteza în care activele filialei naţionalizate constituiau o parte “semnificativă” din ansamblul consorţiului. cursul mediu săptămânal al acestora în decursul a şase luni ce au precedat perioada de 1 septembrie 1973 şi 28 februarie 1974 (“perioada de referinţă”. Compensaţia 19. Noul Ministru al Industriei a informat despre acest lucru Camera Comunilor la 7 august 1980 printr-un răspuns în scris. desemnarea reprezentanţilor acţionarilor şi crearea unui Tribunal Arbitral. De asemenea. Legea prevedea. 17. trebuiau să fie transferate corporaţiilor publice create prin lege. “British Aerospace” sau “British Shipbuilders”.în timp ce negocierile asupra compensaţiei erau în plină desfăşurare (a se vedea §§ 33-35 infra) . “sau. dar şi-a exprimat intenţia de a plăti sumele în acont cât de curând şi complet posibil în decursul a şase luni de la transferarea companiilor în proprietate publică. în lipsa unui astfel de acord. ca fiind valoarea pe care titlurile respective ar fi avut-o potrivit 214 . numeroşi membri ai Camerei date precum şi publicul consideră că modalităţile compensaţiei impuse prin legea din 1977 au fost extrem de injuste faţă de unele companii şi noi împărtăşim această opinie.

La stabilirea compensaţiei nu s-a ţinut cont de subvenţiile publice acordate companiilor naţionalizate. “o astfel de sumă poate fi plătită cu titlu de compensaţie … dacă este considerată de ministru ca fiind oportună …”. a modalităţilor compensaţiei. cotarea la bursă a acţiunilor companiei fondatoare constituia unul dintre aceste elemente de referinţă (a se vedea §§ 3 şi 6 ale articolului 38). în pofida unei anumite marje de apreciere. în tot sau în parte. înlocuirea titlurilor compensatorii prin noi elemente de active economice acordă dreptul la o “degrevare”. etc. În cursul negocierilor. propune o compensaţie mai mare decât cea prevăzută de lege. acesta nu era legat în nici o măsură de suma propusă sau formulată la negocieri. precum şi de condiţiile plăţii. compensaţia nu se plătea decât după fixarea “valorii de bază” a acţiunilor naţionalizate şi a sumei oricărei deduceri ce urma a fi operată potrivit articolului 39 (a se vedea §§ 23-24 infra). această măsura nu 215 . măsură prin care s-ar fi amânat impozitarea până la realizarea acestor elemente noi sau a activelor care le-au succedat. Plăţile în acont efectuate reclamanţilor în situaţia dată nu au fost condiţionate. au determinat alegerea unei perioade de reflectare a situaţiei medii a pieţei bursiere pe durata acelor ani. (articolul 40). atunci când întreprinderea naţionalizată fusese sau o filială aflată în proprietatea companiei respective în proporţie de cel puţin 75 %. (a) Compensaţia trebuia să ia forma unei obligaţii de stat. Dobânda urma să fie acumulată din “ziua transferului” (anexa 5). 21. Cu toate acestea. necesitatea reţinerii unei perioade cât de recentă posibilă. răscumpărării. denumită “titlu compensatoriu” (articolului 35 § 1). O astfel de degrevare era posibilă doar în situaţia unei companii. declinul general al acţiunilor începând cu cea de-a doua jumătate a anului 1972 şi până la anunţarea. Tribunalul Arbitral (a se vedea §§ 29-32 infra) trebuia să ţină cont de “toate elementele pertinente”. sub rezerva acesteia. dacă compania naţionalizată era o filială a unei companii acţiunile căreia. în timp ce dispunerea sau vinderea titlurilor respective era supusă unei taxe pe plus-valoare. “Valoarea de bază” a titlurilor de valoare necotate emise ulterior perioadei de referinţă corespundea. din care făceau parte filiala şi compania fondatoare”. în orice moment ulterior “zilei transferului”. s-a prevăzut că.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ articolului 37 … dacă ar fi fost cotate” la bursă în decursul perioadei de referinţă (alineatul 1 al articolului 38). în cele din urmă. Rata unei astfel de dobânzi trebuia să fie determinată de Trezorerie. Potrivit articolului 36. La determinarea “valorii de bază” a titlurilor de valoare necotate. (b) Compensaţia la primire nu era supusă impozitării. erau cotate la bursă şi dacă activele sale “formau o parte importantă din afacerile consorţiului. calculate prin referinţă la preţul de achiziţie de către acţionar a acţiunilor naţionalizate. 20. ministrul nu putea. Printre motivele prezentate de Guvern la alegerea acestei perioade de referinţă au figurat următoarele: necesitatea evitării unei perioade în care valoarea acţiunilor a fost denaturată de perspectiva naţionalizării. Cu referire la Tribunalul Arbitral. în principiu. cursului de emisie (alineatul 10 al articolului 38). şi anume. în martie 1975. sau o filială aflată în proprietatea absolută a consorţiului constituit din cel mult cinci companii. Potrivit articolului 54 din legea despre finanţe din 1976.

fiind data declarării în Parlament în termeni generali a modalităţilor compensaţiei şi a clauzelor de salvgardare. British Aerospace şi British Shipbuilders erau apărate împotriva eventualelor pierderi rezultate din tranzacţii “materiale” şi “oneroase” operate de către o companie naţionalizată între finele perioadei de referinţă şi ziua transferului. 24. pentru dobândă. Pe parcursul dezbaterilor parlamentare. se deducea din compensaţia plătită pentru acţiuni potrivit articolului 35.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ putea fi pretinsă de către o persoană fizică. Ceea ce de fapt au şi continuat să facă toate companiile vizate de prezenta cauză. Guvernul a garantat că clauzele de salvgardare nu se vor aplica pentru penalizarea măsurilor rezonabile întreprinse cu bună credinţă în cursul normal al afacerilor. legea din 1977 conţinea un anumit număr de clauze de salvgardare destinate în general să împiedice. maximul admisibil era. Cu toate acestea. Clauzele de salvgardare 22. întreprinderea din partea proprietarilor sau a conducerii a oricărei acţiuni incorecte susceptibile să lezeze sectorul public. o aprobare retroactivă era posibilă doar în anumite circumstanţe. nu se aplicau în situaţia în care acţiunea a fost aprobată de Ministrul Industriei. repercusiunea esenţială ale cărora este rezumată mai jos. potrivit articolului 39. Prevederile respective. în general. În general. între finele perioadei de referinţă (28 februarie 1974) şi această dată. Guvernul a garantat că vor fi autorizate plăţi superioare dacă acestea vor fi justificate de circumstanţe.care includea direct sau indirect transferul activelor unei companii acţionarilor săi. dacă data rezoluţiei se situa după ziua salvgardării şi înainte de ziua transferului. a se vedea § 12 supra). în legătură cu “tranzacţiile materiale” (a se vedea § 24 infra). Aceste criterii vizau limitarea sferei degrevării la cazurile în care acţiunile companiei naţionalizate constituiau pentru deţinător un activ economic şi nu o simplă investiţie financiară.de exemplu cea a unui dividend special . într216 . în special.tranzacţia ce nu era obişnuită sau rezonabilă şi antrena. suma oricăror plăţi ce exceda plafonul permis. prin adjectivul “materială” se desemna tranzacţia . limita era fixată la minimul necesar pentru a se evita încălcarea obligaţiilor sau realizarea dobânzii pentru suma subsecventă. În timpul dezbaterilor parlamentare cu privire la diversele proiecte de lege. în realitate legea a impus limitări în privinţa sumei dividendelor şi a dobânzii plătite potrivit rezoluţiilor votate între finele perioadei de referinţă şi “ziua transferului”: dacă rezoluţia se situa între 28 februarie 1974 şi “ziua salvgardării” (în general ziua de 17 martie 1975. reprezentanţii Guvernului au declarat că companiile ce urmau a fi naţionalizate vor continua să funcţioneze în mod normal până în ziua transferului. Pentru un dividend. iar prin cel de “oneroasă” . sau venitul net al companiei pentru perioada ce corespundea dividendului indicat sau suma celui mai recent dividend ordinar plătit anterior (oricare ar fi fost ultima). Cu toate că companiile au rămas proprietate privată până în ziua transferului. 2. 23. Deţinătorii titlurilor de valoare în companiile naţionalizate aveau dreptul la dividende şi la dobânda acestora pentru toate perioadele până în ziua transferului. indiferent de amploarea participării sale în această întreprindere. membrii consiliului de administrare ai companiei naţionalizate purtau răspundere personală pentru orice abatere de acest gen în faţa respectivei corporaţii publice (articolul 23).

De asemenea. În consecinţă. 27. Printre altele. Dacă transferul s-a efectuat ulterior datei iniţiale. Dacă tranzacţia s-a petrecut între 28 februarie 1974 şi data salvgardării .sau în anumite cazuri “data iniţială” (data de 31 iulie 1974 pentru industria de construcţie navală sau de 4 noiembrie 1974 pentru industria aeronautică) . dacă tranzacţia s-a petrecut ulterior datei salvgardării sau a datei iniţiale şi anterior zilei transferului.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ un mod previzibil. radia compania de pe lista companiilor ce urmau a fi naţionalizate (articolul 27). 3. Reprezentantul acţionarilor 28. generată de o abundenţă de cereri individuale. Raţiunea existenţei instituţiei reprezentantului acţionarilor se fundamenta pe ideea necesităţii conferirii unui delegat al foştilor proprietari. în absenţa acestuia. Ministrul putea. el putea fi revocat printr-o rezoluţie votată de adunarea deţinătorilor titlurilor de valoare (anexa 6). în anumite circumstanţe (în special precum falimentul). iar în cazul “tranzacţiei oneroase”. să fie dedusă din compensaţia plătită acţionarilor potrivit articolului 35. în scopul evitării unei paralizii a acestora. nici să sesizeze Tribunalul Arbitral la solicitarea acestora. Potrivit articolului 41 § 1 din legea din 1977 pentru fiecare companie naţionalizată trebuia să fie desemnat câte un reprezentant al acţionarilor “în vederea reprezentării intereselor deţinătorilor titlurilor de valoare ale companiei în legătură cu determinarea valorii de bază a acestor titluri”. reprezentantul nu era obligat să obţină acordul acţionarilor înainte de a accepta o ofertă de compensaţie în cadrul negocierilor. 26. cu toate că acţionarii individual beneficiau de anumite drepturi la vot în cadrul întrunirilor acestora. pentru a o anula (articolele 30 şi 31). 25. corporaţia publică putea recupera activele sau prin achiziţionare de companii noi. pierderi pentru companie (articolele 30 şi 31). ei nu participau direct la negocierile cu privire la compensaţie. prin decizia Tribunalului Arbitral. împreună cu facultatea respectivei corporaţii publice de a cita în Tribunalul Arbitral membrii consiliului de administrare sau părţile interesate în repararea prejudiciului rezultat din tranzacţie (articolul 28). sau prin nemijlocită achiziţionare de active (articolele 26 şi 29). iar în caz contrar de către ministru.pierderea netă provocată de aceasta respectivei corporaţii publice trebuia. corporaţia menţionată putea sesiza Tribunalul Arbitral (a se vedea §§ 29-32 infra) în vederea recuperării de la consiliul de administrare sau de la părţile interesate în tranzacţie suma prejudiciului suportat. cel din urmă dispunea de o competenţa de a examina şi alte diferite probleme apărute în legătură cu clauzele de salvgardare. potrivit articolului 39. astfel potrivit 217 . Desemnat de către deţinătorii titlurilor de valoare în cadrul unei reuniuni desfăşurate în decursul termenului prescris. Potrivit celor relatate de Sir William Lithgow. exista o interdicţie generală de a transfera anumite active ale companiei naţionalizate. sarcina exclusivă de a purta în numele lor negocierile şi procedurile arbitrale. care le-ar reprezenta interesele colective. Chestiunile cu privire la suma ce urma a fi dedusă din compensaţie potrivit articolului 39 trebuiau să fie reglementate prin acordul încheiat între ministru şi reprezentantul acţionarilor (a se vedea § 28 infra) sau. Remunerarea şi cheltuielile acestuia erau puse în sarcina ministrului.

însă potrivit articolului 8 § 1 al unei legi din 1971 (Tribunals and Inquiries Act).LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ reclamantului. această prerogativă putea fi exercitată doar cu acordul Lordului Cancelar (Lord Chancellor) sau al Preşedintelui Curţii Sesiunilor (Court of Session). unul dintre aceştia având experienţă în domeniul afacerilor. Competenţa Tribunalului se limita la chestiunile enumerate în legea din 1977. Тribunalul putea asculta argumentele părţilor cu privire la importanţa acordată oricărui element pertinent. în practică. 30. La aprecierea “valorii de bază”. la postul vacant în caz de faliment sau de înlocuire în caz de boală. Competenţa referitoare la “valoarea de bază” şi la deduceri se instituia doar “în lipsa acordului” dintre ministru şi reprezentantul acţionarilor. de Preşedintele Curţii Sesiunilor (Court of Session). contrazis de Sir William Lithgow. experienţa şi absenţa oricărei legături dintre aceştia şi companiile naţionalizate . de care acesta era legat. 4. acţionarii dispuneau în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale de recursul împotriva reprezentantului pentru neconformarea acestuia obligaţiilor sale potrivit legii din 1977 sau. nici o prevedere legală nu-i interzicea unui acţionar să se adreseze Tribunalului atât timp cât în cadrul negocierilor nu s-a ajuns la un numitor comun. în contextul compensaţiei. Pentru examinarea unei cauze. şi că. era liber să defere chestiunea compensării Tribunalului. Tribunalul trebuia să se constituie dintr-un preşedinte jurist (desemnat de Lordul Cancelar (Lord Chancellor) sau. în practică un acţionar nu dispunea de nici un mijloc ce ar fi asigurat conformarea reprezentantului dorinţelor sale. Tribunalul Arbitral 29. în cazul litigiilor scoţiene. eventual. sub rezerva posibilităţii revocării acestuia menţionate supra. în calitate de mandatar. reprezentantul nu încheia un acord cu privire la suma compensaţiei fără acordul prealabil al acestora.erau elaborate cu consultarea reprezentanţilor acţionarilor. iar celălalt în domeniul finanţelor. Articolul 42 din legea din 1977 instituia un Tribunal Arbitral al industriilor aeronautice şi navale. Autoritatea care l-a desemnat putea declara postul vacant “pe motivul incapacităţii acestuia de a-şi onora obligaţiile”. în orice moment ce urma zilei transferului. Alte dispoziţii se refereau la demisionare. acesta nu putea sesiza Tribunalul chiar dacă considera că suma stabilită potrivit formulei legale era prea mică. sub rezerva că cel din urmă. însă nu şi asupra caracterului neechitabil al formulei legale. şi alţi doi membri (desemnaţi de ministru după consultarea în prealabil a reprezentanţilor acţionarilor). de un număr majoritar al acestora. Prin urmare. Fiecare membru al Tribunalului trebuia să rămâne în funcţie “pe parcursul perioadei fixate la momentul desemnării sale”. care în acelaşi timp erau invitaţi să propună candidaturi. potrivit obligaţiilor sale de common law. Potrivit Guvernului. El mai susţine că reprezentantul nu putea refuza angajarea unei proceduri arbitrale solicitate de către acţionari sau. acestea includeau diferite pretenţii şi chestiuni referitoare la clauzele de salvgardare şi. Potrivit Guvernului. 218 . determinarea “valorii de bază” vizată la articolul 38 § 1 şi la sumele ce urmau a fi deduse potrivit articolului 39 (a se vedea §§ 19 şi 23-24 supra). Criteriile pentru selectarea membrilor Tribunalului .cu referire la reputaţia.

a se vedea § 17 supra) au fost încheiate diferite acorduri. C. ziua transferului acestora.. în vederea calculării aconturilor plătite pe parcursul acestor luni. Cu referire la celelalte acţiuni. Secretarul de Stat (Minister of State) indica. 35. Pentru alte companii vizate în speţă astfel de acorduri au fost încheiate la finele anului 1980. în particular. Între iulie 1978 şi 7 august 1980 (data anunţării. în 1979. reprezentantul acţionarilor putea. a început evaluarea companiilor vizate prin eliberarea unui chestionar pentru fiecare dintre acestea. iar aprilie 1978 pentru companiile rămase. au furnizat Ministerului Industriei evaluările preliminare în ianuarie 1978 pentru majoritatea companiilor. Mai mult ca atât. n-a comis o eroare de drept prin interpretarea sau aplicarea greşită a legii din 1977. în unele cazuri. să invite o instanţă judecătorească să examineze dacă ministrul. Aircraft and Shipbuilding Industries Arbitration Tribunal Rules şi Aircraft and Shipbuilding Industries Arbitration Tribunal (în cadrul procedurilor scoţiene). necotate. se înainta la Curtea de Apel (Court of Appeal) în Anglia sau la Curtea Sesiunilor (Court of Session) în Scoţia (anexa 7). Aceste instrumente legale prevedeau proceduri similare celor ale unei instanţe judecătoreşti. Dnii Whinney Murray & Co. companiei vizate şi reprezentantului acţionarilor (a se vedea § 28 supra). 219 . Potrivit Guvernului. potrivit Guvernului. contabilii au furnizat ministerului rapoarte de evaluare completă. un apel pe orice chestiune de drept. informaţia faptică conţinută de acestea fiind comunicată. însă nici unul dintre acestea nu viza companiile naţionalizate în speţă. audierile în principiu se desfăşurau în şedinţă publică. de către noul Guvern. Procedura de punere în aplicare a legii din 1977 33. că în limitele formulei legale Ministerul Industriei va autoriza reglementarea cauzelor rămase pentru sume puţin superioare ofertelor deja prezentate în timpul negocierilor. Împotriva deciziilor Tribunalului. în cadrul unor reuniuni cu reprezentanţii acţionarilor. cu excepţia companiei Kincaid (a se vedea §§ 40-45 infra). La diverse date cuprinse între decembrie 1977 şi mai 1978.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 31. De la adoptarea legii din 1977. a deciziei sale de a nu modifica modalităţile compensaţiei. În cadrul negocierilor cu privire la compensaţie Ministerul Industriei şi consilierii acestuia utilizau următoarele patru metode în vederea atingerii unei cotări bursiere ipotetice a acţiunilor necotate. La puţin timp după anunţarea declaraţiei amintite supra. compensaţia convenită anterior a fost plătită la 1 iulie 1977. o firmă notorie de contabili-experţi desemnată de Guvern în vederea consultării acestuia în procedurile de compensaţie. Pentru acţiunile companiilor naţionalizate cotate la bursă. 32. la formularea ofertei sale de compensaţie. după care au urmat negocierile. Noi plăţi în acont au fost anunţate în iulie şi noiembrie 1978 şi. obţinerea unei cooperări din partea companiilor sau a acţionarilor acestora la o dată mai recentă a fost imposibilă din cauza incertitudinii când şi sub ce formă va fi adoptat acest text extrem de controversat. Procedura în faţa Tribunalului era reglementată de două regulamente din 1977. Dnii Whinney Murray & Co. adoptate respectiv de Lordul Cancelar şi de Lordul Advocate. Ministerul şi reprezentanţii au făcut schimb de memorii la diferite date cuprinse între martie şi octombrie 1978. pentru eventuale comentarii. 36. însă nu şi în privinţa cuantumului compensaţiei. 34.

compensaţia trebuie să se facă în baza unei cotări ipotetice la bursă (a se vedea § 19 supra). astfel încât. Cifrele pentru activele nete nu includ sumele relatate la impozitarea amânată şi din acest considerent se disting de cifrele ce apar în raportul Comisiei. NAŢIONALIZĂRILE LA ORIGINEA PREZENTELOR PROCEDURI A.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ (a) Pentru majoritatea companiilor rentabile a fost aplicată evaluarea pe venit. în temeiul legii din 1977. în lumina activelor cu acoperire bancară şi a dividendelor la acţiuni. sunt provenite din bilanţurile contabile ale companiei. sau distribuirea proporţională a capitalului în conformitate cu beneficiile grupului obţinute de pe urma elementelor transferate şi netransferate. ce consta în deducerea din capitalul mediu al companiei fondatoare pentru perioada de referinţă a evaluării pecuniare a elementelor netransferate ale grupului. Această metodă. mai jos se face referinţă la diverse evaluări. 38. comunicate de către reclamanţi Comisiei iar apoi Curţii. şi anume de scontarea valorii nominale ale capitalului acţiunilor emise. (b) În situaţia în care compania naţionalizată era o filială activităţile căreia constituiau o parte substanţială din afacerile unei companii. a fost utilizată în cazurile Vosper Thornycroft şi Yarrow Shipbuilders. Descrierile acestor şapte companii includ precizări vizavi de veniturile şi activele. 39. ea consta în considerarea veniturilor obţinute şi aşteptate ale companiei. Cu excepţia acţiunilor privilegiate ale companiei Kincaid (a se vedea § 40 infra). (c) În anumite cazuri. contabilii Guvernului la pregătirea evaluărilor sale reexaminau. făcând abstracţie de orice creanţe în acest sens. (d) O altă companie nerentabilă a fost evaluată prin utilizarea metodei legate de capitalul social. Prezentele proceduri sunt rezultatul naţionalizării. cu privire la valoarea bunurilor lor naţiona220 . care. Veniturile pre-impozitate au fost indicate din considerentul că Curtea nu deţine cifrele post-impozitare în fiecare caz. fundamentată pe ipoteza vinderii pe piaţa liberă a activelor pe parcursul perioadei de referinţă. II. subsecvente impozitării (în perioada de referinţă). nici o acţiune ale companiilor vizate nu era cotată la Bursa de la Londra. Din considerentul că cotările la bursă nu depind în exclusivitate de venituri. sub rezerva unei alte prevederi. precum şi aplicarea faţă de acestea a unui multiplicator adecvat (rata de capitalizare bursieră a veniturilor) apreciat în raport cu companiile cotate la bursă. Referinţele la lichidităţi sau quasi-lichidităţi sunt în sume brute. acţiunile căreia în tot sau în parte erau cotate la bursă. cifra obţinută prin metoda menţionată supra. potrivit articolului 38 § 6 din legea din 1977. Introducere 37. a fost aplicată tuturor cauzelor cu care a fost sesizată Curtea cu excepţia Vosper Thornycroft şi Yarrow Shipbuilders (a se vedea §§ 46-53 şi 70-75 infra). în caz de necesitate. sub acea rezervă. De asemenea. a şapte companii descrise mai jos. se proceda la o metodă de evaluare bazată pe active. se aplica o metodă de evaluare referitoare la compania fondatoare (a se vedea § 19 supra). în care compania naţionalizată nu obţinea venituri. Această metodă.

(a) Veniturile pre-impozitate ale lui Kincaid pentru următorii ani. În general. În prima jumătate a anului până la 30 iunie 1977. deţinea 186 320 . care fabrica la Greenock motoare diesel pentru marină. Compania naţionalizată 40. s-a procedat nu din considerentul că Guvernul l-ar fi acceptat ca fiind corect. Kincaid nu primea comenzi publice şi nu avea nevoie de subvenţii speciale din partea Guvernului. Kincaid & Company Ltd. La 1 iulie 1977 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile privilegiate şi ordinare John G. (b) Activele nete Kincaid se ridicau la: 31 decembrie 1972 la 3 679 530 £ 31 decembrie 1973 la 3 723 528 £ 30 iunie 1977 la 5 988 096 £. acest material nu a fost contestat sau comentat de către Guvern. aproximativ de 700 000 £.din 662 500 acţiuni ordinare emise. calculată în conformitate cu legea din 1977 în baza unei ipote221 .puţin mai mult de 28 % . 41. potrivit raportului Comisiei.387 000 £ 1974 . Cu toate acestea.860 000 £ 1972 . în speţă.1 740 000 £ 1976 .595 000 £ 1973 . care este constructor naval (armator) de meserie şi unicul acţionar majoritar al companiei. finisânduse la 31 decembrie. din moment ce evaluările nu reflectau formula legală. 42. înaintarea vreunei pretenţii legate de compensaţie. Sir William Lithgow a declarat în faţa Curţii că Kincaid dispunea la 30 iunie 1977 de un efectiv în bani lichizi de 5 058 000 £. care după părerea lor era compatibilă cu exigenţele Convenţiei. Sir William Lithgow. Astfel. Cauza Kincaid 1. o sumă totală de 513 000 £ cu titlu de dividende au fost plătite pentru acţiunile ordinare. veniturile înainte de impozitare erau. Acţiunile privilegiate erau cotate la bursă şi nu motivau.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ lizate. erau: 1971 . potrivit căreia valoarea companiei la 28 februarie 1974.1 258 000 £ 1975 . ci deoarece a considerat inoportună referinţa. “Kincaid”). Sir William Lithgow a indicat că în perioada de referinţă Kincaid avea active nete în valoare de aproximativ 9 500 000 £ şi a prezentat o evaluare.1 356 000 £. B. elaborată după procedurile în faţa Comisiei. Din 1974 până la ziua transferului. potrivit lui Sir William Lithgow. limitele impuse dividendelor de către Guvern au avut ca efect sporirea fondurilor companiei în perioada cuprinsă între perioada de referinţă şi ziua transferului la o sumă de 1 953 000 £.

Negocierile compensaţiei 43. Toate voturile exprimate au fost favorabile şi rezoluţia a fost adoptată. Raportul nu a ţinut cont de reevaluarea activelor imobiliare. Reprezentantul acţionarilor a ratificat acordul în ziua următoare. Prezentat Ministerului Industriei în februarie 1978. Acesta. efectuate de către o firmă de experţi. asupra unei cifre de 3 809 375 £. un impozit pe venit de 207 752 £. se situa între 8 750 000 £ şi 10 250 000 £. Toate aceste cifre ţineau cont de reevaluările localurilor şi echipamentelor companiei. a se vedea § 20 supra) de 1 450 000 £. soldul final de 1559375 £. în noiembrie 1978.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ tice cote bursiere. cu un venit de 10 % pe an. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile ordinare ale companiei Kincaid s-au efectuat după cum urmează: în ianuarie 1978. raportul de evaluare al dlor Whinney Murray & Co. informându-i asupra compensaţiei convenite. 45. vizavi de compania Kincaid sugera o cifră variind între 3 000 000 £ şi 3 300 000 £. au început negocierile oficiale. dând cifre net superioare sumelor ce apăreau în bilanţ. El a declarat că a plătit din suma respectivă. iar la 4 decembrie 1979 British Shipbuilders a adresat un aviz tuturor foştilor acţionari. Discuţiile subsecvente purtate îndeosebi în legătură cu întrebarea dacă s-ar fi aplicat un tratament contabil diferit în situaţia în care acţiunile ordinare Kincaid erau cotate la bursă. compensaţia per totalum primită de Sir William Lithgow pentru acţiunile sale ordinare a fost de 1 071 340 £. Sir William Lithgow şi alţi opt acţionari au fost prezenţi. încheiat sub rezerva aprobării din partea foştilor acţionari. 44. Potrivit lui Sir William Lithgow efectivul lichid la 30 iunie 1977 depăşea necesităţile companiei Kincaid. După ce în august 1978 ministerul şi reprezentantul acţionarilor au făcut schimb de memorii. Ministerul a propus 2 750 000 £. dar el s-a abţinut să voteze. s-a ajuns la un acord comun. 2. cheltuită de acesta pentru procurarea de active. puţin mai târziu după încheierea acordului în noiembrie 1979. un al doilea acont de 800 000 £. operată după perioada de referinţă. 222 . În februarie 1979 divergenţele dintre părţi s-au redus (3 500 000 £ fiind acordate de minister şi 4 700 000 £ pretinse de către reprezentant) şi în urma unei noi negocieri. el a fost prezentat. la 21 noiembrie 1979 s-a desfăşurat o întrunire a acţionarilor în vederea examinării unei rezoluţiei de acceptare a acordului. în continuare. un prim acont (articolul 36 § 6 din legea din 1977. După ce reprezentantul acţionarilor a recomandat acceptarea acestei sume. Toate aceste plăţi au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezorierale. a estimat că activele nete ale acţionarilor ordinari la ziua transferului valorau cel puţin £ 18 000 000. pe motiv că informaţia disponibilă cu privire la acord era insuficientă şi că suma prezentată nu reprezenta valoarea companiei Kincaid pe parcursul perioadei de referinţă sau la ziua transferului. el se întemeia pe venituri (a se vedea litera (a) al § 36 supra). iar reprezentantul pretindea 5 500 000 £.

Vosper Thornycroft a primit din partea Guvernului cu titlu de subvenţii în construcţie navală suma de 2 108 000 £. Cu toate că. Potrivit raportului Comisiei. . dintre care una . până atunci administrate îndeosebi de o filială. 223 .Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ C. Pe scurt. iar apoi. 47.de reparaţia navală. Cel de al doilea transfer avea ca scop (care însă nu s-a realizat) evitarea naţionalizării afacerii de reparaţie navală. Vosper a declarat în faţa Curţii că activele nete Vosper Thornycroft includeau la ziua transferului 5 500 000 £ bani cash (lichidităţi). administrau o afacere în reparaţia navală. activele nete Vosper Thornycroft.Vosper Thornycroft (UK) Ltd. activele sale comerciale. şi Vosper Shiprepairers Ltd. constituiau 5 857 000 £ la 31 octombrie 1972 şi 25 633 000 la 30 iunie 1977. veniturile pre-impozitate constituiau 5 236 000 £. 1973 de 1 658 000 £. totuşi. Cauza Vosper Thornycroft 1. pentru următorii ani la data de 31 octombrie. la 15 martie 1977. în cele opt luni ale anului până la 30 iunie 1977. de asemenea. Aceste două companii erau filiale 100 % a companiei Vosper. compania constituia o filială.Vosper Shiprepairers Ltd. controlată strict de o companie privată ne-cotată. (b) Potrivit raportului Comisiei. transferate înapoi la două filiale. 1972 de 1 321 000 £. La 1 iulie 1976 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile Vosper Thornycroft (UK) Ltd. aşa precum rezulta din registrele contabile. . Compania naţionalizată 46. (în continuare ambele desemnate sub denumirea de “Vosper Thornycroft”). pe parcursul perioadei 1971-1976 contractele Guvernului Regatului Unit nu reprezentau decât 17 % din profituri. acţiunile Vosper erau cotate la bursă. 83 % provenind din exporturi şi alte afaceri. exporturile constituind 64 % din circuitul afacerilor.se ocupa de construcţie navală. iar cea de-a doua . Vosper Thornycroft a primit importante comenzi din partea Ministerului Apărării al Regatului Unit. care erau în special antrenate în construcţia navală şi. potrivit raportului de evaluare menţionat la paragraful de mai jos. Între 1972 şi 1974. activele cărora formau o parte importantă din afacerea celei din urmă. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Vosper Thornycroft sau ale predecesorilor acesteia. David Brown Holdings Ltd. grupul Vosper a suferit diverse modificări de structură. au fost mai întâi transferate companiei fondatoare. Între 1974 şi 1977. 1974 de 3 262 000 £ 1975 de 4 059 000 £ 1976 de 5 536 000 £. constituind o cotă anuală a profitului pre-impozitat la ziua transferului de 7 850 000 £. erau în: 1971 de 622 000 £.

pregătit de către un expert contabil. deoarece s-a considerat. În martie 1978. vizavi de Vosper Thornycroft . la 1 martie 1979. El a ţinut cont de faptul că acţiunile astfel oferite ar fi la un preţ inferior cursului prezumat în cazul dacă ele ar fi figurat deja pe lista Stock Exchange. din considerentele expuse în litera (b) al § 36 supra. că nu ar exista un număr mare de potenţiali cumpărători. Din cauza incertitudinii în legătură cu suma deducerilor. compania fondatoare. ajustat pentru a viza “prima de control” (a se vedea § 98 infra). care în acelaşi timp era şi reprezentantul acţionarilor în cazul dat. Părţile au fost de acord asupra sumei deducerilor pentru dividendele excesive. să renunţe la pretenţia unei deduceri rezultate din reorganizare. la 30 iunie 1977. care a ajuns la cifra de 35 400 000 £. bazată de această dată pe ipoteza. fără a ţine cont de deduceri. ministerul a formulat prima sa ofertă oficială a compensaţiei. În urma alegerilor electorale din mai 1979 (a se vedea § 17 supra) şi după prezentarea observaţiilor noului Guvern. limita brută a autofinanţării şi perspectivele companiei Vosper Thornycroft. care se presupuneau a fi o “tranzacţie materială” (a se vedea §§ 23 şi 24 supra). Pe parcursul negocierilor cu privire la compensaţie. în contextul unei reglementări amiabile. Negocierile 49. bazându-se pe evaluarea acţiunilor la ziua transferului. ajustarea era sub-mediu. 51. care potrivit acestuia. Raportul analiza veniturile. iar în iunie s-a făcut schimb de memorii între minister şi reprezentantul acţionarilor. cerea compensaţia de 35 400 000 £. аctivul.sugerând o cifră cuprinsă între 4 200 000 £ şi 4 600 000 £. Reprezentantul acţionarilor. iar Ministerul Industriei a acceptat.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ (c) Capitalizarea bursieră medie a acţiunilor ordinare Vosper în decursul perioadei de referinţă era de 4 500 000 £. în memoriul său. Raportul de evaluare a dlor Whinney Murray & Co. capitalizarea constituia 5 500 000 £. 48. Vosper a prezentat un raport de evaluare referitor la Vosper Thornycroft. supusă deducerilor în valoare de 1 139 200 £ potrivit articolului 39 din legea din 1977 . Ministerul Industriei. reprezentantul acţionarilor a pregătit o altă evaluare. Această sumă a fost obţinută prin evaluarea nivelului veniturilor post-impozitate cu aplicarea la acesta a unui multiplicator (rata capitalizării bursiere a profitului net (preţ/profit)). a 224 . pasivul. 2. 50. în timpul perioadei de referinţă. că acţiunile Vosper Thornycroft au făcut obiectul unei oferte publice de vânzare la data transferului.a fost prezentat Ministerului Industriei în decembrie 1977.martie 1979 s-au petrecut patru întruniri în vederea negocierilor. Pe această bază. acesta se baza pe capitalizarea bursieră a companiei Vosper. aceştia au amânat formularea ofertei compensaţiei. În memoriul său. aceştia au prezentat ministerului un alt raport referitor la reorganizarea grupului. raport ce se fonda pe ipoteza unei vânzări libere consensuale pe piaţă a afacerii ce continua să fie considerată funcţională la ziua transferului. trebuiau să fie efectuate în conformitate cu articolul 39 referitor la dividendele ce urmau a fi plătite pe parcursul anilor 1973-1974 excedând maximumul legal şi referitoare la reorganizarea grupului în 1976-1977. ministerul a indicat că a evaluat compania Vosper Thornycroft la suma de 3 757 000 £. şi anume suma netă de 3 500 000 £. estimând la ziua transferului valoarea companiei Vosper Thornycroft la suma de 37 700 000 £. În perioada iulie 1978 . în septembrie 1979.

Pentru a atenua efectele unei ulterioare amânări. care aparent iniţial şi-a fundamentat cazul în primul rând pe faptul că compensaţia trebuia să se bazeze pe valoarea la ziua transferului. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile Vosper Thornycroft s-au făcut după cum urmează: în aprilie 1978. În cadrul unei întruniri ulterioare din 17 septembrie 1980. Acţiunile GEC şi Vickers sunt cotate la bursă. iar cealaltă jumătate de compania Vickers. La 7 octombrie 1980. o filială 100 % aflată în proprietatea companiei General Electric Company PLC (“GEC”). principalul constructor aeronautic din Regatul Unit. (“BAC”). erau în: 225 . La 19 septembrie 1980. La o întrunire din august 1980. un al doilea acont de 700 000 £. 55. cu un spor per annum nu mai mic de 11 %. Vosper l-a autorizat să o accepte. în cadrul formulei prevăzute de lege. Cauza BAC 1. D. a se vedea §§ 25 şi 26 supra). el era gata să recomande acceptarea ofertei. şi a indicat posibilitatea unei subsecvente sporiri de 10 %. dar recunoscând că oferta finală corespundea la maximum celei aşteptate a fi acordată pe cale arbitrală. soldul final de 3950000 £. nu figura pe lista companiilor ce urmau a fi naţionalizate. un prim acont de 650 000 £. La această întrunire Secretarul de Stat in fine a acceptat să majoreze oferta Guvernului cel mult la 5 300 000 £. fără careva deduceri. reprezentantul acţionarilor i-a adresat o scrisoare Secretarului de Stat. 53. La 29 аprilie 1977 au fost transferate în British Aerospace acţiunile Aircraft Corporation (Holdings) Ltd. puţin mai târziu după încheierea acordului în noiembrie 1980. Compania naţionalizată 54. El a indicat o cifră de 10 000 000 £ şi a adăugat că se aşteaptă că Tribunalul Arbitral va acorda o sumă în jur de 6 000 000 £. Secretarul de Stat a majorat oferta la 4 800 000 £. însă a trecut în proprietate publică în contul filialei British Aircraft Corporation Ltd. Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezorierale. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei BAC.. Aceasta antrena alte noi observaţii şi pregătirea recurgerii la arbitraj. cu un spor per annum de 10 % şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a 10% bonuri trezorierale. 52. însă BAC nu juca un rol important în afacerile celei din urmă. în noiembrie 1978. Jumătate din acţiunile acesteia erau deţinute de compania English Electric. reprezentantul acţionarilor. la date de 31 decembrie. care se găsea pe lista menţionată. şi-a formulat pentru prima dată părerea sa vizavi de evaluarea perioadei de referinţă.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ formulat o ofertă revăzută de 4 500 000 £. pe motiv că deţinea anumite uzine posedate anterior de către această filială (articolele 26 şi 27. Însăşi BAC. pentru următorii ani. prin care îşi exprima regretul faţă de decizia Guvernului de a nu oferi mai mult sau de a nu modifica modalităţile legale ale compensaţiei în pofida faptului recunoaşterii acestora ca fiind inechitabile. în legea din 1977.

7 milioane la finele anului 1977. Foştii acţionari ai acesteia au declarat în faţa Curţii. că în baza profiturilor din anul 1976. La 15 aprilie 1977. 2. cu excepţia situaţiei dacă un investitor prudent s-ar fi putut aştepta la aşa ceva. potrivit căreia negocierile se puteau desfăşura doar în termenii prescrişi de lege. excluzând oricare “primă de control”. din această cauză. profiturilor. cu titlu preliminar. Negocierile în speţă au fost marcate pe toată durata lor de o diferenţă fundamentală de abordare între reprezentantul acţionarilor şi Ministerul Industriei. compensaţia negociată depindea de valoarea pe care ar fi avut-o acţiunile BAC dacă ar fi fost cotate în perioada de referinţă şi rezultatele ulterioare ale companiei constituiau un element nepertinent. această cifră trebuia să fie majorată cu nu mai puţin de 30 % vizând “prima de control” (a se vedea § 98 infra).8 milioane la finele anului 1976 şi de 98. 226 . capitalizarea bursieră a BAC se va situa între 150 000 000 £ şi 165 000 000 £. perioada de referinţă nu era relevantă negocierilor.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 1972 de 6 571 000 £ 1973 de 13 742 000 £ 1974 de 24 207 000 £ 1975 de 30 003 000 £ 1976 de 39 912 000 £ 1977 de 53 644 000 £. (b) Activele nete ale BAC se ridicau la 32. potrivit căreia Secretarul de Stat s-a bucurat de o anumită discreţie la stabilirea sumei compensaţiei care putea fi consimţită în timpul negocierilor.4 milioane £ la finele anului 1972. precum şi perspectivele viitoare ale acesteia şi au susţinut că. Negocierile compensaţiei 57. English Electric şi Vickers au afirmat că BAC era una dintre cele mai prospere companii ale anilor ’70 din Regatul Unit. o companie în care veniturile creşteau într-un astfel de ritm va cunoaşte la bursă o substanţială rată de capitalizare a venitului net şi o valoare pe piaţă superioară valorii activelor nete. respectiv. Aceştia au prezentat o evaluare potrivit căreia BAC avea la ziua transferului o valoare de cel puţin 275 000 000 £. Pe de altă parte. Reprezentantul a adoptat “concepţia discreţionară”. care ar fi adus această sumă până la valoarea de cel puţin 200 000 000 £. Acestea au indicat. din această cauză. 75 620 000 £ la finele anului 1976 şi 80 575 000 £ la finele anului 1977. reprezentantul acţionarilor a indicat Ministerului Industriei. că valoarea totală a încasărilor era de 57. spre exemplu. creşterea vânzărilor. La 15 august 1977 acesta a modificat această cifră la suma de 250 000 000 £. BAC nu a primit careva subvenţii speciale din partea Guvernului. 56. Mai mult de 70 % din producţia acesteia din anul 1977 a fost exportată. A urmat o corespondenţă în care Ministerul Industriei şi reprezentantul îşi apărau. ministerul a adoptat “concepţia legală”. activelor şi comenzilor între 1973 şi 1977. formula legală a compensaţiei fiind obligatorie doar pentru Tribunalul Arbitral. 58. iar compensaţia putea şi trebuia să se bazeze pe valoarea de piaţă la ziua transferului. ajungând la o valoare totală de cel puţin 350 000 000 £.

La 29 septembrie 1978. vizavi de BAC. reprezentantul a remis ministerului. a fost prezentat Ministerului Industriei în ianuarie 1978. Totuşi. La 7 august 1978. la 9 februarie 1978. reprezentantul acţionarilor a adresat o scrisoare. fără a renunţa la “concepţia discreţionară”. ministerului. cifre ce nu ar fi fost anormale pentru o acţiune cu o rată de creştere a BAC. valoarea mică a sumei plătite. de tendinţa profiturilor. urma să fie supusă deducerilor pentru anumite dividende plătite în 1974. în care se indica că încercând să ajungă la o cifră “echitabilă şi rezonabilă în lumina tuturor circumstanţelor” şi ţinând cont. reprezentantul acţionarilor. GEC şi Vickers au publicat o declaraţie comună.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ “concepţia discreţionară” şi “concepţia legală”. în care criticau. acesta se baza pe profituri (a se vedea litera (a) al § 36 supra). nu era în limitele legii. un raport în care estima valoarea pe piaţă a BAC la ziua transferului şi anume de 275 000 000 £. un reprezentant al ministerului a recunoscut că acestea probabil ar fi atins un rezultat similar dacă ar fi încercat o evaluare bursieră la data transferului şi a calificat ca fiind “spectaculoasă” expansiunea BAC din 1973 şi până în 1977.7 ori şi un coeficient scontat al capitalizării profitului net puţin mai mare de 20. În mai 1978. reprezentantul acţionarilor a declarat 227 . valoarea de bază astfel stabilită. i-a adresat o scrisoare ministerului expunându-şi viziunea cu privire la ipotetica valoarea bursieră a BAC în anul 1974. “concepţia discreţionară” susţinută în continuare de către reprezentantul acţionarilor în corespondenţa purtată. printre altele. la 6 iulie 1978. El a adăugat că evaluarea acţiunilor la 200 000 000 £ ar fi fost destul de rezonabilă. Guvernul a anunţat plata celui dintâi acont de 6 100 000 £ în contul compensaţiei. a profiturilor de după impozitare în decursul anului la data de 31 decembrie 1972 (şi anume 3 300 000 £). ministerul a reafirmat că. de exporturile şi de marja brută a autofinanţării. în substanţă. 60. cu un coeficient de acoperire a dividendului de 1. Memoriul nu formula nici o ofertă de compensare. potrivit Guvernului. prin intermediul utilizării coeficientului corespunzător al capitalizării profiturilor nete. Menţinând această concepţie. La 25 ianuarie 1978. ei pot negocia doar în baza “concepţiei legale”. 59. Au continuat apoi discuţii vizavi de faptul dacă profiturile BAC după perioada de referinţă au fost previzibile. A fost prezentată o sumă de 255 000 000 £ care ar fi dat în perspectivă un dividend scontat la nu mai puţin de 4%. de majorarea comenzilor. potrivit articolului 39 din legea din 1977 (a se vedea §§ 23-24 supra). supusă deducerilor în valoare de 13 736 000 £ potrivit articolului 39 din legea din 1977. o cifră care trebuia să fie mult mai mare dacă s-ar fi ţinut cont de “prima de control”. Ministerul a adăugat că întârzierea începerii negocierilor a fost condiţionată de amploarea şi minuţiozitatea muncii necesare pentru obţinerea unei prezentări argumentate a valorii de bază a acţiunilor pe parcursul perioadei de referinţă. sugerând o cifră cuprinsă între 31 000 000 £ şi 35 000 000 £. urmând sfatul consilierilor săi juridici. ministerul a transmis reprezentantului acţionarilor un memoriu indicând că în opinia sa o metodă bună de evaluare constă în capitalizarea. deoarece. Raportul de evaluare a dlor Whinney Murray & Co. După primirea părţii descriptive a raportului de evaluare. Cu referinţă la English Electric şi Vickers. acesta evalua BAC la 255 100 000 £.

în martie 1979. Ministerul Industriei a lansat o ofertă preliminară în sumă de 51 000 000 £ după deducerea. El a adăugat că consilierii financiari (merchant bankers) ai acţionarilor au exprimat o opinie categorică. Reprezentantul acţionarilor a sugerat o sumă de 115 000 000 £ ca fiind un rezultat al compromisului. cu un spor per annum în jur de 11 %.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ că chiar dacă s-ar opera o reducere a evaluării în perioada de referinţă până la extreme. În noiembrie 1979. reprezentantul acţionarilor a declarat că suma de 127 000 000 £ ar fi acceptată ca un compromis. cu un spor per annum de 10 % şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a 10% bonuri trezorierale. un prim acont de 6 100 000 £. În septembrie 1979. în total 31 810 000 £ plătite de BAC pentru anii 1973 . 61. 63. După o corespondenţă suplimentară şi noi discuţii. La 16 noiembrie 1978. potrivit articolului 39 din legea din 1977. efectuată potrivit articolului 39. la 5 decembrie 1978. în principal un dividend special de 15 000 000 £ plătit în februarie 1974 din rezerve şi considerat ca fiind o “tranzacţie materială” potrivit articolului 30 (a se vedea § 24 infra). Acesta a indicat că. în afara oricăror deduceri. Ministerul a recunoscut că profiturile din anul 1973 puteau servi ca bază a estimării profiturilor viitoare pe parcursul perioadei de referinţă. un al doilea acont de 3 550 000 £. 62. se va pleda pentru suma de 51 000 000 £ ca constituind o evaluare adecvată. reprezentantul acţionarilor a declarat că este gata să recomande acceptarea şi a fost încheiat un acord în privinţa cifrei în discuţie. După alegerile electorale din mai 1979 (a se vedea § 17 supra). soldul final de 55 000 000 £. Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezorierale. la 15 000 000 £ şi că ar putea majora oferta sa la 85 000 000 £. potrivit căreia “valoarea de bază” a titlurilor de valoare BAC pe parcursul perioadei “de referinţă”. în final suma de 19 700 000 £ a fost dedusă potrivit articolului 39. a sumei de 19 700 000 £ pentru dividende. în decembrie 1978 acesta a propus suma de 81 000 000 £. 228 . 64. au urmat noi discuţii. Cu toate acestea. totuşi suma ar fi de 175 000 000 £. ministerul în august 1980 a formulat o ofertă finală de 95 000 000 £. La 18 august 1980. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile BAC s-au efectuat după cum urmează: la 10 februarie 1978. în limitarea distribuirii dividendelor în perioada din 1974 şi până la ziua transferului. în contextul unei reglementări amiabile. în cazul în care chestiunea va fi deferită arbitrajului. ar fi posibil să se reducă deducerea. ministerul a indicat că. Această cerere nu a avut un rezultat favorabil. El afirma printre altele că ministerul. un al treilea acont de 30 350 000 £. totuşi. la 2 august 1978. a depăşit limitele necesarului şi rezonabilului. el prezintă memoriul în care se reîntorcea la “concepţia discreţionară”. la 28 august 1980. calculată astfel de un arbitru potrivit legii ar fi de cel puţin 140 000 000 £.1976. aprobarea retroactivă de către Secretarul de Stat a dividendului special din 1974 se justifica prin faptul că acesta nu era dedus din compensaţie (a se vedea §§ 22-24 supra).

În perioada dintre 1973 şi 1975 Hall Russell a primit suma de 657 000 £ cu titlu de subvenţii publice (din partea Guvernului) pentru construcţia navală. Banstonian şi Northern Shipbuilder au afirmat că Hall Russell era una dintre cele mai cunoscute. Raportul de evaluare al dlor Whinney Murray & Co. ei au susţinut. acest lucru fiind confirmat de rezultatele companiei de după naţionalizare. erau în: 1972 de 425 000 £ 1973 de 480 000 £ 1974 de 151 000 £ 1975 de 177 000 £ 1976 de 498 000 £ 1977 de 825 000 £. care număra patru acţionari. o societate cu răspundere limitată înregistrată în Scoţia. potrivit raportului Comisiei.3 000 000 £. Cauza Hall Russell 1. Cel dintâi oferea 800 000 £. 2. În noiembrie 1978. Compania naţionalizată 65. constituia unica bază echitabilă. Pentru cel de-al doilea semestru profiturile pre-impozitate erau de 292 374 £. ar fi trebuit să primească o compensaţie de 3 500 000 £. În octombrie 1978. (“Hall Russell”). Citând un raport de evaluare pregătit în octombrie 1978 în vederea negocierilor asupra compensaţiei şi ţinând cont de profiturile anterioare. prospere şi în expansiune companii. Banstonian era o filială în tot deţinută de Northern Shipbuilder. Negocierile asupra compensaţiei 68. reprezentantul acţionarilor a prezentat pentru perioada de referinţă o evaluare între 2 500 000 £ . că dacă Hall Russell ar fi fost evaluată la ziua transferului. finisându-se la 31 decembrie. de valoarea netă a imobilelor corporale şi de randamentul dividendelor. ministerul şi reprezentantul acţionarilor au făcut schimb de memorii. 67. sugerând o cifră cuprinsă între 900 000 £ şi 1 000 000 £. ce se ocupa de construcţia şi reparaţia navală în Aberdeen şi era 100 % proprietate a companiei nelimitate Banstonian. (b) Activele nete ale Hall Russell se ridicau la 1 358 000 £ la 31 decembrie 1973 şi 1 622 573 £ la 30 iunie 1977.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ E. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Hall Russell. vizavi de Hall Russell. a fost prezentat Ministerului Industriei în martie 1978. În martie 1979 Guvernul a oferit 229 . Cel de al doilea susţinea că articolul 38 din legea din 1977 (§ 19 supra) acorda Secretarului de Stat o anumită marjă discreţionară la stabilirea compensaţiei şi că valoarea la ziua transferului de 3 500 000 £. acesta se baza pe profituri (a se vedea litera (a) al § 36 supra). La 1 iulie 1977 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile Hall Russell & Company Ltd. foştii acţionari ai acesteia au declarat că valoarea totală a încasărilor la ziua transferului era de 3 355 000 £. pentru următorii ani. 66. În memoriul lor la Curte.

iar acordul în privinţa acestei sume a fost încheiat în noiembrie 1980. erau în: 1971 de 308 000 £ 1972 de 607 000 £ 1973 de 3 025 000 £ 1974 de 7 088 000 £ 1975 de 5 619 000 £ 1976 de 4 887 000 £ 1977 de 3 123 000 £. pentru următorii ani. un împrumut în sumă de 4 500 000 £ fiind negociat de la Ministerul Apărării pentru a acoperi capitalul circulant erodat de deficit. (“Yarrow Shipbuilders”). în ipoteza unei presiuni din partea Guvernului. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile Hall Russell s-au făcut după cum urmează: la 7 februarie 1978. Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezorierale. la 1 august 1978. În perioada 1973-1974 împrumutul putea fi rambursat. cu un spor anual de 10 % per annum şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a 10 % bonuri trezorierale. Cauza Yarrow Shipbuilders 1. un al treilea acont de 250 000 £. companie ce se ocupa la Glasgow de construcţia navelor de război şi a altor vase specializate. dar Yarrow a hotărât să nu o facă. F. soldul final de 850 000 £. În continuare Yarrow Shipbuilders înregistrează pierderi şi în 1971 răscumpără pachetul de acţiunii la preţul de 1 £.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ suma de 1 000 000 £. un prim acont de 300 000 £. 71. 69. Această companie era o filială în volum de 100 % deţinută de către compania Yarrow. Această ofertă a fost substanţial majorată până la 1 500 000 £. Yarrow Shipbuilders nu putea distribui profiturile sale companiei fondatoare sub formă de dividende doar cu acordul prealabil al Ministrului Apărării. În 1968. la 5 decembrie 1978. Yarrow. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Yarrow Shipbuilders. Compania naţionalizată 70. a vândut 51 % din acţiuni unei alte companii pentru o sumă de 1 800 000 £. Acest împrumut era însoţit de condiţia că odată redevenită rentabilă. ale cărei acţiuni erau cotate la bursă. care anterior a deţinut toate acţiunile Yarrow Shipbuilders. cu un spor anual puţin mai mic de 11 %. La 1 iulie 1977 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile Yarrow (Shipbuilders) Ltd. activele acesteia reprezentau o importantă parte din afacerile celei din urmă. restricţiile referitoare la dividende aplicându-se astfel pe tot parcursul perioadei de referinţă. un al doilea acont de 100 000 £. 230 . la 21 noiembrie 1980. la data de 30 iunie.

De obicei. reprezentantul acţionarilor a prezentat Ministerului Industriei un memoriu cu privire la situaţia companiei Yarrow Shipbuilders. Motivaţia consta nu doar în faptul că o bună parte din activitatea companiei Yarrow era administrată de Yarrow Shipbuilders (a se vedea litera (b) al § 36 supra). Ea presupunea două demersuri succesive. era de 1 327 000 £ la data de 30 iunie 1973 şi potrivit contabilităţii companiei .Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ După Yarrow. Adiţional la împrumutul primit în 1971 din partea Ministerului Apărării. Metoda de evaluare aplicată trebuia să ia în consideraţie preţul care ar fi plătit un cumpărător unic achiziţionând controlul a 100 %. 72. Yarrow pretindea că. Yarrow. valoarea Yarrow Shipbuilders era de 17 500 000 £. Yarrow a prezentat un raport de evaluare pregătit de către o firmă de experţi contabili. în general. astfel de contracte jucând întotdeauna un rol important în cifra de afaceri companiei. cumpărătorul nu achiziţionează acţiunile în ipoteza că activele sale trebuie să fie vândute. Acesta se baza pe capitalizarea bursieră a companiei fondatoare. conducând la o valoare de 15 750 000 £. 2. conducând la o valoare de 16 320 000 £. nu constituie un element important în evaluarea acţiunilor. profiturile după impozitare de la perioada de referinţă până la ziua transferului totaliza suma de 12 000 000 £. Cu titlu subsidiar. (c) Capitalizarea medie a acţiunilor ordinare Yarrow pe parcursul perioadei de referinţă nu a depăşit suma de 4 800 000 £. Prima implica estimarea nivelului veniturilor pre-impozitate. cu capitalizarea acestuia prin aplicarea unui multiplicator (rata capitalizării bursiere a beneficiului net). Raportul de evaluare a dlor Whinney Murray & Co. cea de a doua implica aplicarea unui multiplicator la ultimele profituri de după impozitare. În septembrie 1977. Raportul comenta următoarele “valoarea netă a activelor unei companii care activează pe o bază solidă. a fost prezentat Ministerului Industriei în decembrie 1977. astfel încât 9 400 000 £ din profituri au rămas companiei şi au fost incluse în fondurile acţionarilor obţinute de Guvern la naţionalizare. în decursul perioadei de referinţă. potrivit căruia suma de 16 000 000 £ reprezenta o evaluare corectă a Yarrow Shipbuilders la ziua transferului. Negocierile asupra compensaţiei 73. ci se aşteaptă ca acestia să fie folosite în afacere pentru a obţine venituri”. sugerând o cifră cuprinsă între 2 800 000 £ şi 3 200 000 £. vizavi de companie. Sporul ce i-a fost permis companiei Yarrow să-l obţină de la filialele sale în această perioadă trebuia să fie doar în jur de o treime din ceea ce ar fi trebuit să primească. Yarrow Shipbuilders a primit în perioada 1972-1977 subvenţii pentru construcţia navală în sumă de 3 114 000 £. pe parcursul acestei perioade Yarrow Shipbuilders a fost autorizată de către Ministrul Apărării să plătească companiei fondatoare doar 2 600 000 £ în calitate de dividende. Subvenţiile vizau toate contractele de export. conform normelor contabile.de 10 500 000 £ la data de 30 iunie 1977. dar de asemenea şi din faptul că contabilii au considerat că 231 . (b) Potrivit Yarrow valoarea netă a imobilelor corporale ale Yarrow Shipbuilders. potrivit celor susţinute de reprezentantul acţionarilor la începutul negocierilor (a se vedea § 73 infra).

în calitate de bunuri raportate la activităţile sale (articolul 20 din legea din 1977. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile Yarrow Shipbuilders s-au făcut după cum urmează: în februarie 1978. Ei au estimat de asemenea că Yarrow Shipbuilders nu poate fi evaluată pe criterii normale astfel ca profituri. În iulie 1978. un prim acont de 1 400 000 £. în timp ce a reprezentantului era de 17 500 000 £. şi au menţionat că restricţiile riguroase la achitarea dividendelor “afectau reputaţia şi valoarea” atât a filialei cât şi a companiei fondatoare. În cadrul negocierilor ulterioare. cu privire la relevanţa unei metode de evaluare cu referinţă la compania fondatoare. soldul final de 3 750 000 £. ce nu depăşea 4 800 000 £.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ “fără acoperirea financiară a lui Yarrow şi fiind incapabilă să plătească dividendele potrivit împrumutului Мinisterului Apărării. negocierile au debutat cu un schimb de evaluări între părţi: cea a ministerului era de 2 800 000 £. cu un spor per annum puţin mai mic de 11 %. 74. cu privire la pertinenţa unei evaluări bazate pe oferta de vânzare. Compania naţionalizată 76. 75. Yarrow Shipbuilders ar fi avut o valoare pur nominală pentru” . filială aflată 100 % în proprietatea companiei Vickers. şi cu privire la consecinţele unei eventuale limitări a dividendelor pentru capitalizarea bursieră a lui Yarrow. un al doilea acont de 850 000 £. la 21 noiembrie 1980. în special s-au purtat discuţii cu privire la posibilitatea autorizării unor noi plăţi de dividende pentru perioada anterioară zilei transferului. Guvernul a oferit suma de 4 000 000 £. transferate în Vickers Shipbuilding Group Ltd.. Cauza Vickers Shipbuilding 1. cu un spor per annum de 10 % per annum şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a 10 % bonuri trezorierale. în decembrie 1978. ţinându-se cont de profiturile obţinute de Yarrow Shipbuilders pe parcursul anului până în iunie 1974 şi pornind de la ipoteza unei vânzări la bursă a acţiunilor imediat înainte de perioada de referinţă. randamentul dividendelor sau acoperiri bancare. şi (b) alte intrese ale Vickers în construcţia navală. după ce a aflat că în această privinţă s-ar putea recurge la procedura arbitrală. fiind vorba de un calcul bazat pe profituri. În martie 1978. iar în septembrie reprezentantul acţionarilor reclama triplul acestei sume. Această sumă a fost acceptată de Yarrow. G. La 1 iulie 1977 au fost transferate în British Shipbuilders: (a) acţiunile Vickers Shipbuilding Group Ltd. a se vedea § 18 supra). cu privire la chestiunea dacă trebuie să se prezume că împrumutul Ministerului Apărării ar fi fost înlocuit cu altceva în cazul cotării bursiere a acţiunilor Yarrow Shipbuilders. potrivit dispoziţiilor legii din 1977. Afacerile astfel naţionalizate (desemnate colectiv sub 232 . Ofertele ulterioare au fost făcute de către Guvern în august 1979 şi în august 1980. iar în octombrie 1980 s-a convenit la suma de 6 000 000 £. prin acordarea unei sume nefiind superioare propriei sale capitalizări. Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezorierale.

Această cifră a fost obţinută în rezultatul estimării nivelului profiturilor după impozitare.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ denumirea de “Vickers Shipbuilding”) erau specializate în conceperea şi construcţia navelor de război de înaltă performanţă. 77. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Vickers. pentru următorii ani. Negocierile asupra compensaţiei 79. Negocierile oficiale au debutat în luna următoare cu un schimb de memorii: Guvernul propunea compensaţia de 10 550 000 £. la data de 31 decembrie. a indicat că. trebuia să se pornească de la ipoteza că pe durata perioadei de referinţă aceasta poseda deja interesele transferate ei în temeiul articolului 20 (a se vedea § 73 supra). a perspectivelor viitoare şi a activelor nete. În temeiul articolului 38 § 7 din legea din 1977.. (b) Activele nete ale Vickers Shipbuilding se ridicau la 14 337 000 £ la data de 31 decembrie 1972. Alte chestiuni preliminare (dintre care una referitoare la impozitare) au apărut şi au fost ulterior reglementate. 78. Vickers a prezentat o evaluare potrivit căreia. iar datele financiare stabilite pe această bază. 80. sugerând o cifră cuprinsă între 11 500 000 £ şi 12 700 000 £. a fost prezentat Ministerului Industriei în mai 1978. Ministerul ulterior a majorat oferta sa până 233 . 2. vizavi de Vickers Shipbuilding. acesta se baza pe profituri (a se vedea litera (a) al § 36 supra). Raportul de evaluare al dlor Whinney Murray & Co. pentru a evalua acţiunile Vickers Shipbuilding Group Ltd. prin aplicarea acestuia a unui multiplicator (rata capitalizării bursiere a beneficiului net) ajustat pentru a ţine cont de “prima de control” (a se vedea § 98 infra). în lumina profiturilor din trecut. Vickers Shipbuilding a primit din partea Guvernului mici subvenţii în construcţia navală. în cazul unei vânzări consensuale valoarea companiei Vickers Shipbuilding la ziua transferului ar fi constituit nu mai puţin de 25 000 000 £. În al doilea semestru veniturile pre-impozitate au fost de 3 948 000 £. Activele Vickers Shipbuilding nu constituiau mai mult de o pătrime din capitalul companiei Vickers. erau în: 1972 de 2 618 000 £ 1973 de 2 177 000 £ 1974 de 5 515 000 £ 1975 de 4 841 000 £ 1976 de 3 746 000 £. imobilele sale corporale nete (adică. indiferent de impozitele eşalonate suma cărora nu este indicată în informaţia prezentată Curţii) erau de 32 431 000 £ la 30 iunie 1977. toate acestia fiind legate de contractele de export. Din acest considerent negocierile s-au desfăşurat ţinându-se cont de faptul că Vickers Shipbuilding constituia o întreprindere unică la toate etapele pertinente. iar reprezentantul pretindea 20 060 000 £. pregătite de auditorii Vickers pentru a fi folosite la negocieri au fost acceptate în martie 1978.

Totuşi. În ianuarie 1978. companie ce-şi desfăşura activitatea în Lowestoft fiind specializată în construcţia navelor de război mici. Printre titlurile de valoare naţionalizate figurau 196 000 acţiuni eliberate proprietarilor în martie 1976. 84. părţile convin asupra unei cifre de 14 450 000 £. compensaţiile referitoare la compania naţionalizată s-au plătit după cum urmează: către aprilie 1978. pentru următorii ani. se va pronunţa pentru o cifră inferioară. H. Ulterior. permiţând convertirea obligaţiilor în noi acţiuni. la data de 31 martie. un al treilea acont de 3 200 000 £. la 26 septembrie 1980. În aceeaşi lună. cu un spor per annum de 10 % per annum şi pentru cea de a patra plată prin emisia în 1983 a 10 % bonuri trezorierale. de 21. În septembrie 1979. potrivit § 6 al articolului 36 din legea din 1977. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Brooke Marine. reprezentantul acţionarilor a iniţiat procedura în faţa Tribunalului Arbitral (a se vedea §§ 29-32 supra). (“Brooke Marine”). după alegerile generale din mai 1979 (a se vedea § 17 supra). un al doilea acont de 1 250 000 £. în care reprezentantul acţionarilor pleda pentru o compensaţie de 16 695 999 £. după ce aceştia şi-au exercitat în termen dreptul de opţiune. către iulie 1978. iar ministerul pentru o compensaţie de 12 210 000 £. 82. reprezentantul acţionarilor răspunse că va sesiza arbitrajul.39 % companiei Dowsett.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ la 13 500 000 £. către septembrie 1980. Cauza Brooke Marine 1. Ministerul Industriei a informat Vickers că nici o plată în acont a compensaţiei. soldul final de 2 850 000 £. către noiembrie 1978. cu un spor per annum de 11 %.27 % companiei Prudential. deoarece discuţiile cu privire la problema fiscală (§ 79 in fine supra) nu au fost duse la bun sfârşit. un prim acont de 4 000 000 £. La 1 iulie 1977 au fost transferate către British Shipbuilders acţiunile Brooke Marine Ltd. A urmat un schimb de memorii scrise. Acţiunile aparţineau în proporţie de 74.34 % companiei Investors şi de 4. Primele trei plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezorierale. ministerul declara că nu autorizează o majorare ulterioară a ofertei sale şi că în eventualitatea arbitrajului. În noiembrie 1978. 81. erau în: 234 . un al patrulea acont de 3 150 000 £. în timp ce reprezentantul indica suma de 17 000 000 £ ca fiind minimumul acceptabil. nu se va efectua. către martie 1980. Audierile au început în septembrie 1980. compania Vickers a fost informată că noul Guvern a decis să nu modifice modalităţile compensaţiei şi a confirmat limita de 13 500 000 £ fixată de ministerul responsabil de negocieri. Compania naţionalizată 83.

Ministerul Industriei a respins. o notă emisă de Brooke Marine cu privire la o întrunire ţinută între companie şi minister în iunie 1975 consemna garanţia celui din urmă că compensaţia va ţine cont de modificările posterioare lunii februarie 1974 (finele perioadei de referinţă). potrivit foştilor proprietari. Între 1973 şi 1977. asigurării corespunderii cu clauzele de salvgardare ce urmau a fi incluse în legea de naţionalizare. Totuşi. (b) Activele nete ale Brooke Marine atingeau suma de 1 049 000 £ la 31 martie 1973 şi suma de 4 870 000 £ la 30 iunie 1977.2 milioane cash. pentru trei luni (cel de-al doilea trimestru) până la 30 iunie 1977. 235 . după caz. Brooke Marine a negociat cu Vickers Shipbuilding Group şi Vosper Thornycroft Ltd o eventuală achiziţionare a sa . pregătit de către o firmă de contabili experţi. În faţa Curţii. În luna decembrie a anului trecut preşedintele Brooke Marine a solicitat autorităţilor publice aprobarea lor. Investors şi Prudential au prezentat un raport de evaluare. Această solicitare a fost efectuată în scopul protejării dreptului asupra compensaţiei şi. 85. Negocierile asupra compensaţiei 87. Guvernul nu a acceptat exactitatea cifrelor utilizate pentru profituri şi pentru multiplicator.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 1973 de 427 000 £ 1974 de 523 000 £ 1975 de 792 000 £ 1976 de 711 000 £ 1977 de 865 000 £. 86. prin aplicarea acestuia a unui multiplicator (rata capitalizării bursiere a beneficiului net) ajustat pentru a ţine cont de “prima de control” (a se vedea § 98 infra). În 1973-1974. la 28 ianuarie 1975. Dowsett. 2. Brooke Marine a avut contacte cu Ministerul Industriei în privinţa chestiunilor referitoare la compensaţie. În jur de 70 % din cifra afacerilor sale se datorează exportului. Brooke Marine a primit 888 000 £ cu titlu de subvenţie publică pentru construcţia navală. potrivit căruia este posibil rezonabil de a evalua Brooke Marine la 5 000 000 £ la ziua transferului dacă se porneşte de la ideea unui contract de vânzare consensual încheiat între doi particulari şi o companie chemată la acea dată să-şi continue activităţile. Potrivit raportului Comisiei.de către una dintre aceste companii. În primul rând. Această cifră a fost obţinută în rezultatul estimării nivelului profiturilor de după impozitare. veniturile pre-impozitate erau de 270 000 £. asigurarea faptului că la stabilirea compensaţiei se va ţine cont de anumite lucrări de modernizare. Chiar înainte de ziua transferului. Negocierile au încetat din cauza perspectivei naţionalizării.la un preţ situat între 2 500 000 £ şi 3 000 000 £ . detaliile cărora nu au fost încă anunţate. foştii proprietari ai Brooke Marine au declarat că activele nete ale acesteia la ziua transferului includeau 2.

În august 1980.сu unele excepţii . 90. După mai multe întâlniri. a solicitat şi a obţinut . compania urmărea obţinerea autorizării plăţii unor dividende mai mari. ministerul a prezentat o ofertă revăzută în sumă de 1 250 000 £. legea din 1977 nu a dispus nici o prevedere pentru a se ţine cont. vizavi de companie. Potrivit registrelor contabile ale companiei Brooke Marine. dar după alte contacte ulterioare oferta a fost din nou majorată. Raportul de evaluare al dlor Whinney Murray & Co. Investors şi Prudential. şi dacă negocierile sus-menţionate cu Vickers Shipbuilding Group şi Vosper Thornycroft Ltd. (a se vedea § 85 supra) ar fi făcut obiectul unui anunţ public în cazul în care acţiunile Brooke Marine ar fi fost cotate oficial. 236 . Brooke Marine. evaluate la preţul de emisie a acestora. aceasta nu conţinea inexactităţi materiale.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ În al doilea rând. 1976 şi 1977 constituiau per totalumm 190 000 £. În noiembrie 1979. că ar putea autoriza majorarea ofertei sale. Potrivit ministerului. care au determinat o presupunere de refuz a autorizaţiei şi distribuirii dividendelor restante potrivit formulei legale. în lumina clauzelor de salvgardare (a se vedea §§ 22-23 supra). la determinarea valorii. 89. Derularea ulterioară a negocierilor s-a axat în special asupra chestiunii dacă articolul 38 din legea din 1977 îi cerea Secretarului de Stat (cu aprecierea valorii bursiere ipotetice) să ţină cont de consecinţele probabile sau doar inevitabile ale unei companii cotate. în martie 1979. ceea ce a fost notificat în scris ministerului. dar din discuţiile cu Ministerul Industriei. în timp ce profiturile după impozitare pentru aceeaşi perioadă atingeau suma de 1 388 758 £. sugerând o cifră cuprinsă între 860 000 £ şi 960 000 £. de preţul opţiunilor în perioada de referinţă. Această prezentare nu a fost acceptată de către reprezentantul acţionarilor şi ulterior s-a convenit ca această chestiune să nu mai fie discutată în cadrul negocierilor. aceasta conţinea unele erori şi importante omisiuni. în conformitate cu § 10 al articolului 38 din legea din 1977 (a se vedea § 19 supra). precum şi a opţiunilor convertirii obligaţiilor în acţiuni (a se vedea § 83 supra). menţionând o cifră între 1 400 000 £ şi 1 500 000 £. potrivit Guvernului. valoarea în perioada de referinţă a acţiunilor rămase se fundamenta pe profituri (a se vedea litera (a) al § 36 supra).autorizarea plăţii anumitor dividende în perioada până în iunie 1977. Partea descriptivă a raportului a fost comunicată reprezentantului acţionarilor: potrivit Dowsett. la care cel din urmă a răspuns cu o ofertă în sumă de 806 000 £. Ministrul Industriei a indicat că limita maximă pentru Guvern era de 1 500 000 £. În ianuarie 1978. În iulie 1978 au demarat negocierile oficiale: reprezentantul acţionarilor a transmis ministerului un memoriu. reclamând compensaţia de 4 500 000 £. care anterior a avut o politică de reinvestire a profiturilor în dezvoltarea afacerii sale. dividendele autorizate pentru trei ani finisându-se la 31 martie 1975. ministerul a afirmat că valoarea acţiunilor Brooke Marine în decursul perioadei de referinţă va avea de suferit de pe urma efectelor negative ale pretenţiilor rezultate din anumite contracte nefavorabile. ministerul a declarat. Pe parcursul negocierilor. Potrivit foştilor săi proprietari. descriindu-l ca fiind “ridicol” în raport cu valoarea companiei Brooke Marine. a fost prezentat Ministerului Industriei în martie 1978: acţiunile recent emise (a se vedea § 83 in fine supra) erau. reprezentantul acţionarilor i-a adresat o scrisoare ministerului pentru a protesta împotriva sumei acontului oferit de către Guvern (350 000 £). 88.

2 în 1980 . Inflaţia în Regatul Unit. Cifrele în luna ianuarie a fiecărui an menţionat au fost după cum urmează: în 1974 – 100 în 1975 .4 în 1978 .9 în 1976 . atunci când indicele acţiunii ordinare Financial Times depăşea 500. în decembrie 1980.172.119.9 în 1977 .207. la 1 800 000 £. a cunoscut un ritm destul de rapid în anii 1974-1980.147. şi apoi a scăzut la o valoare minimă la începutul lunii ianuarie 1975 până la 150. III.189. La începutul perioadei de referinţă (septembrie 1973). măsurată de indicele oficial al preţului cu amănuntul. un al doilea acont de 50 000 £. 91. în noiembrie 1978. un prim acont de 350 000 £. La 11 decembrie 1980. 183. potrivit acestora. indicele atingea 94. preţul acţiunii şi rata dobânzii 92. CONTEXTUL GENERAL A. reprezentantul acţionarilor a acceptat această ofertă. Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezorierale.6.245. soldul final de 1 150 000 £. Inflaţia. Tendinţa între finele perioadei de referinţă (28 februarie 1974) şi datele transferului potrivit legii din 1977 (29 аprilie şi 1 iulie 1977) poate fi ilustrată prin referirea 237 . indicele atingea respectiv 180. un al treilea acont de 250 000 £. Reclamanţii au recunoscut că inflaţia a jucat un rol important în majorarea valorii care. Apoi tendinţa generală era de creştere pe parcursul unei perioade de timp. cu un spor per annum de 10 % şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a 10% bonuri trezorierale. Nivelul general al preţului acţiunilor a atins valoarea maximă la mijlocul anului 1972.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ în decembrie 1980. cu un spor per annum puţin mai mic de 11 %. Compensaţiile referitoare la compania Brooke Marine s-au plătit după cum urmează: în ianuarie 1978. Preţul acţiunilor la bursă nu au urmat aceeaşi curbă.5 în 1979 .3. iunie 1977 şi decembrie 1980. în iulie 1978. În aprilie 1977. 93.6 şi 275. a marcat companiile lor naţionalizate între finele perioadei de referinţă şi ziua transferului.3.8.

precum şi a compensaţiei proprietarilor acestora. În februarie 1974. până la cifra medie de 160. şi-au întemeiat în principal evaluarea pe datele rezultate din ultimul bilanţ contabil al companiilor. cifra medie în noiembrie 1976 (depunerea celui de-al treilea proiect al legii în Parlament). Pe parcursul procedurilor în faţa Comisiei şi a Curţii s-a făcut referinţă la diverse metode de evaluare a bunurilor naţionalizate sau expropriate.1 în decembrie. Evaluarea bursieră a acţiunilor cotate implică consultarea cursului acestora la data sau datele specificate.6 în martie (când modalităţile compensaţiei au fost pentru prima anunţate.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ la cifrele medii lunare ale indicelui acţiunii ordinare industriale Financial Times. la 314.6 în februarie.9 în aprilie şi la 339. Situaţia economică în Regatul Unit pe parcursul perioadei până la alegerile generale din februarie 1974 a fost afectată de numeroase evenimente. Metodele de evaluare ale acţiunilor 96. La ambele date ale transferului rata minimă a preţului la Banca Engleză era de 8 %. În ianuarie 1975.6. mai recente. întrebări puteau apărea în legătură cu informaţia precisă care ar fi fost accesibilă investitorilor şi cu privire la gradul de previzibilitate. 94. Indicele s-a micşorat constant pe parcursul anului 1974. 97.7. Metoda definită prin legea din 1977 pentru evaluarea acţiunilor necotate (ipotetica evaluare bursieră) implica estimarea preţului pe care l-ar fi avut la bursă dacă ar fi fost cotate pe parcursul perioadei de referinţă. apoi. Totuşi. a avut loc o sporire relativ stabilă. Estimarea se făcea în legătură cu preţul oricăror acţiuni cotate comparabile şi se ţinea cont de toată informaţia despre companie de care ar fi dispus investitorii bursieri pe parcursul perioadei respective. în aprilie 1977 (luna transferului industriei aeronautice) era de 415. precum şi din februarie 1974. însă aceştia de asemenea au înaintat anumite ipoteze cu privire la documentele interimare. Preţurile şi dividendele făceau obiectul unei reglementări în temeiul legii din 1973 contra inflaţiei (the Counter-Inflation Act 1973). inclusiv o creştere substanţială a preţului la petrol şi conflictul industrial din noiembrie-decembrie 1973.0 în mai.1. iar din iulie şi până în decembrie 1980 era de 12. Astfel. care ar fi fost comunicate de bursă în cazul cotării acţiunilor companiei. era de 301. în legătură cu performanţele viitoare ale companiei 238 .4 %. Nivelul general al ratei dobânzilor a crescut în perioada dintre datele transferului potrivit legii din 1977 şi achitării compensaţiei. Dnii Whinney Murray şi Co. indicele a sporit puţin până la 183. care acoperea perioadele anterioare perioadei de referinţă. la 292.6 în mai 1976. cifra medie pentru indicele respectiv era de 316. a urmat o sporire rapidă la 262.1 %. a culminat la 17 % din noiembrie 1979 până în iunie 1980. A urmat apoi un declin general până în octombrie 1976. În cele ce urmează este prezentată o schemă sumară a acelor metode: 1.1 şi în iulie 1977 (luna transferului industriei construcţiei navale) era de 443. a se vedea 12 supra). După declinul ce a durat până în august. pentru cei din urmă. când media lunară era de 293. B.5. Rata medie din iulie 1977 şi până în decembrie 1979 era de 10. până la atingerea unei medii de 406. Metodele evaluării acţiunilor 95. În continuare preţurile au crescut din nou.

§ 57 supra). dacă acţiunile sale ar fi aparţinut mai multor purtători. astfel încât furniza un punct de comparaţie pentru evaluarea titlurilor de valoare necotate. (b) cu anumite excepţii. Metoda alternativă cercetează. cu toate că în multe aspecte erau similare celor conţinute în legislaţia anterioară cu privire la naţionalizare în Marea Britanie. se deosebeau în următoarele aspecte: (a) nu exista nici o posibilitate a alegerii perioadelor de referinţă pe parcursul cărora acţiunile trebuiau să fie evaluate. perioada de referinţă era până atunci mai apropiată de datele transferului. potrivit măsurilor din trecut pentru care au fost utilizate metodele de evaluare a acţiunilor. din contra. 239 . de exemplu. În primul rând. nu ar fi fost necesar de a se baza pe ficţiunea unei pluralităţi de deţinători a acţiunilor sau de a face ipoteze în legătură cu politica comercială a companiei. nu era indicată nici o companie aeronautică şi doar o singură companie de construcţie navală naţionalizată. s-ar fi putut presupune că unicul cumpărător în cadrul negocierilor de preluare putea dispune de o informaţie mai completă decât investitorul la bursă. căci cel din urmă reprezintă doar ceea ce s-ar fi plătit pentru un mic pachet de acţiuni şi nu reflectă preţul pe piaţă a pachetului de acţiuni majoritar sau dominant. poate conduce la ipoteze în legătură cu faptul care ar fi fost politica comercială a acesteia. pentru a evalua o filială. În al treilea rând. se va ţine cont de informaţia completă de care ar dispune cumpărătorul la timpul potrivit şi estimarea se va face prin raportarea la acţiuni cotate comparabile. Totuşi. care fiind relativ mică. Tribunalul Arbitral trebuia în anumite circumstanţe să ţină cont de cotarea bursieră a companiei fondatoare. În al doilea rând. un număr mare din companiile naţionalizate erau filiale ale căror acţiuni constituiau o parte substanţială din afacerea companiei fondatoare. potrivit reclamanţilor. 2. o parte substanţială din titlurile de valoare naţionalizate era cotată la bursă. în cazul unui contract consensual. atingeau în mediu 34 % în prima jumătate a anului 1977. În afară de aceasta. totuşi. preţul plătit de unicul cumpărător la preluarea controlului asupra companiei de obicei depăşea semnificativ preţul la bursă. ce sumă ar fi plătit un cumpărător unic unuia sau mai multor vânzători pentru achiziţionarea numărului total de acţiuni. Graţie primelor vărsate. Condiţiile compensaţiei conţinute în legea din 1977. metoda implica faptul că acţiunile companiei vor fi deţinute de un număr diferit de persoane. Metodele compensaţiei aplicate cu ocazia naţionalizărilor anterioare 99. 98. evaluarea pe această bază a unei filiale în întregime aflată în proprietate. de tipul Vosper şi Yarrow. acţiunile cărora erau cotate. În această situaţie din nou. În cazul legii din 1977.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ (a se vedea. este posibilă conturarea unei idei despre plus-valoare (“prima de control”) obţinută din primele la preţurile anterioare pe piaţă. plătite în condiţiile unei preluări de succes care. îşi avea toate acţiunile cotate. deşi ea întotdeauna le-a precedat. această metodă putea să se deosebească de metoda ipotetică de evaluare bursieră din trei considerente. Mai mult. în mod corespunzător. (c) alineatul 6 al articolului 38 din legea din 1977 (a se vedea § 19 supra) preciza că.

dacă este anterioară. care putea fi considerabil mai înainte. şi nu la ziua (precum era practica anterioară) “avizului de expropriere” (“notice to treat”). 17. р. în general. cu unele excepţii. Vosper (nr. considerat separat şi combinat cu articolul 14 (art. 17 sau 18 din Convenţie (art. În plus. Dreptul la compensaţie în alte cazuri de privare de proprietate 100. art. 9006/80) la 30 mai 1980. 17 şi 18 (art. Sir Eric Yarrow. art. Securities Ltd. 13. 9265/81) la 3 februarie 1981. articolului 14 (art. 6. 31). o lege nu trebuie să fie interpretată astfel încât privarea de bunuri să se efectueze fără compensare” (Attorney-General v. Banstonian şi Northern Shipbuilding (nr. English Electric şi Vickers (nr. În cauza Birmingham Corporation v. 14+P1-1) din Convenţie. Comisia a declarat cererile admisibile. p. Legislaţia cu privire la exproprierea de terenuri pentru cauze de utilitate publică prevede plata compensaţiei. Yarrow. 103. 3. În raportul său adoptat la 7 martie 1984 (articolul 31) (art. dar. PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI 102. 542). articolelor 6. cu excepţia plângerilor lui Sir Eric Yarrow. art. 18) (în unanimitate). 6) din Convenţie şi unii dintre ei au invocat încălcarea articolelor 13. 9262/81) la 16 septembrie 1977. All England Law Reports. Camera Lorzilor a constatat că valoarea trebuie să se aprecieze fie la ziua deposedării proprietăţii fie.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 3. La 10 octombrie 1983. La 28 ianuarie 1983. M & G. 14) din Convenţie (cincisprezece voturi. la ziua stabilirii sau evaluării compensaţiei. 1969. 9266/81). vol. 13. o regulă de drept constituţional al Regatului Unit dispune că în general compensaţia este supusă plăţii atunci când proprietatea este luată de către Coroană în vederea exercitării prerogativelor sale de common law. Sub rezerva suveranităţii Parlamentului. se ţine cont de posibilitatea valorificării terenului. şi dna Augustin-Normand (nr. “doar dacă prevederile unei legi o cer expres. 9263/81) la 5 februarie 1981. În plus. şi a dnei Augustin-Normand (cererea nr. Comisia şi-a formulat opinia potrivit căreia nu a avut loc încălcarea: articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1) (treisprezece voturi contra trei). art. Sir William Lithgow a sesizat Comisia (cererea nr. Lucrările realizate după “avizul de expropriere” erau excluse din evaluare. Investors şi Prudential (nr. Comisia a dispus conexarea cererilor potrivit articolului 29 din Regulamentul Curţii. cu o abţinere). 240 . Toţi reclamanţii se plângeau de faptul că compensaţia pe care au primit-o pentru bunurile lor naţionalizate potrivit legii din 1977. West Midland Baptist (Trust) Association. era vădit insuficientă şi discriminatorie şi că în felul următor ei sunt victime ale încălcărilor articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1). M & G Securities Ltd. Vickers (nr. 101. 9405/81) la 4 iunie 1981. De Keyser’s Royal Hotel) [1920] Appeal Cases 508. 172. 9313/81) la 25 martie 1981 şi Dowsett. pe baza valorii bunurilor funciare în ipoteza unei vânzări consensuale pe piaţa liberă. 18). 17. fiecare dintre reclamanţi au mai invocat articolul 6 (art. 9266/81) la 6 februarie 1981.

care prevede după cum urmează: “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. 6) din Convenţie pentru motivele ce mai pot fi invocate de reclamanţi. pentru diferite motive. 2. În hotărârea sa din 23 septembrie 1982 în cauza Sporrong şi Lönnroth. şi 4. Introducere 105. ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1 (P1-1) A. Totuşi. conţinută în a doua propoziţie a § 1. formulată în prima propoziţie a § 1. este de o natură generală şi enunţă principiul dreptului de a se bucura de proprietate. 13) din Convenţie în “cauza Kincaid”. condiţionându-le. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. consemnată în al doilea alineat. în ceea ce prieşte a treia. CONCLUZIILE FINALE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN 104. compensaţia pe care au primit-o era vădit insuficientă şi că din acest considerent au fost victime ale încălcării articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1). 3. 24. 52. În cadrul audierilor din 24-26 iunie 1985. 31. ei susţineau că. p. 27-28. că nu a avut loc încălcarea drepturilor nici unuia dintre reclamanţi potrivit articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 al Protocolului 1 (art. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii. Seria A nr. că nu a avut loc nici o încălcare a drepturilor reclamantului potrivit articolului 13 (art. că nu a avut loc încălcarea drepturilor nici unuia dintre reclamanţi potrivit articolului 6 (art. р. sau a amenzilor”. ea se referă între altele la dreptul statului de a reglementa folosirea bunurilor (Seria A nr. Totuşi. Guvernul a invitat Curtea să decidă şi să declare: “1. a doua. se referă la privarea de proprietate.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Textul integral al opiniei Comisiei şi al două opinii disidente exprimate în raport figurează în anexă la prezenta hotărâre. 14+P1-1) pentru nici unul din motivele invocate de reclamanţi. § 63). Curtea aminteşte că articolul 1 (P1-1) garantează în substanţă dreptul la proprietate (a se vedea hotărârea Marckx din 13 iunie 1979. că nu a avut loc încălcarea drepturilor nici unuia dintre reclamanţi potrivit articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1) la Convenţie. 106. că aceste trei norme nu sunt “distincte” între ele în sensul de a fi lipsite de 241 . Curtea analiza articolul 1 (P1-1) ca incluzând “trei norme distincte”: prima. în cauza James şi alţii din 21 februarie 1986 Curtea a clarificat. Reclamanţii nu contestă însăşi principiul naţionalizării. ÎN DREPT I. Alegaţiile reclamanţilor au fost contestate de către Guvern şi au fost respinse de majoritatea membrilor Comisiei. § 61).

era inechitabilă. reclamanţii nu neagă faptul că aceste cerinţe au fost respectate. va examina întinderea exigenţelor acestei fraze înainte de a cerceta dacă au fost întrunite. în special. 31-33.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ legătură: a doua şi a treia normă privesc cazuri particulare de interferenţă în dreptul de proprietate şi prin urmare. 112. Seria A nr. argumentele reclamanţilor în legătură cu aceasta (a se vedea §108 supra). în sensul celei de-a două frază a articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1). ale privării propriu-zise. Cu atât mai mult. Cât priveşte expresia “în condiţiile prevăzute de lege”. 30. p. în opinia lor. Această din urmă cerinţă vizează justificarea şi motivele. trebuie interpretate în lumina principiului consacrat în prima normă (Seria A nr. precum se pretindea de aceştia în cauza dată. р. Curtea se alătură acestei opinii din considerentele deja dezvoltate în hotărârea sa James şi alţii (Seria A nr. “Principii generale de drept internaţional” 111. hotărârea Malone din 2 august 1984. Obligaţia de a plăti compensaţia derivă implicit din articolul 1 al Protocolului 1 (P1-1) examinat în ansamblul său (a se vedea § 120 infra) şi nu din noţiunea de “utilitate publică”. 38-40. adecvate şi efective a străinilor privaţi de proprietatea lor. 98. р. în sensul celei de-a doua frază a articolului 1 (P1-1). potrivit Curţii. care. C. deoarece aceasta reprezenta doar o fracţiune din valoarea proprietăţii la ziua transferului. Curtea nu o poate accepta pe prima dintre aceste afirmaţii. Guvernul a susţinut această opinie. că ar fi de prisos să le examineze numai în lumina propoziţiei precitate a articolului 1 (P1-1). exigenţa unei compensaţii prompte. prin urmare. Reclamanţii au fost evident “privaţi de proprietatea (lor)”. 110. Comisia a estimat în mod constant că principiile examinate nu sunt aplicabile exproprierii de către stat a resortisanţilor săi. § 37 in fine). § 67). р. Sub rezerva § 153 infra. 98. aceasta presupune în primul rând existenţa unei concordanţe cu normele de drept intern suficient de accesibile şi precise (a se vedea. 82. Chestiunea nu a fost disputată de Curte. ea nu poate fi considerată ca conformă “condiţiilor prevăzute de lege” în măsura în care compensaţia se dovedeşte a fi arbitrară în lipsa unui raport rezonabil cu această valoare. tratate în continuare la §§ 123-175 infra. Fără îndoială cuvântul “lege” în contextul dat nu se limitează la o trimitere la dreptul intern (ibidem. B. nedisputate de către reclamanţi. sunt atât de strâns legate de principalele puncte litigioase în cauza dată. 109. Reclamanţii susţin că referindu-se la “principiile generale de drept internaţional” cea de-a doua frază a articolului 1 (P1-1) extinde asupra naţionalilor. Or în speţă este vorba anume de această situaţie. 32. nu putea fi considerată ca fiind “de utilitate publică”. Reclamanţii susţineau că privarea de proprietate pentru compensaţia care. Totuşi. Au fost reclamanţii privaţi de proprietatea lor “pentru o cauză de utilitate publică” şi “în condiţiile prevăzute de lege”? 108. §§ 66-68). 242 . §§ 58-66) şi reluate aici mutatis mutandis. 107.

În egală măsură. În legătură cu aceasta. acestora le părea imposibil să înţeleagă această propoziţie ca semnificând că în timp ce fiecare avea dreptul la garanţiile acordate de expresiile “pentru cauză de utilitate publică” şi “în condiţiile prevăzute de lege”. În primul rând. 115. Curtea estimă ca fiind mai firesc de a se deduce din text decât prin referire la principiile generale de drept internaţional. Aceştia în continuare au subliniat că atunci când autorii Convenţiei au avut intenţia să-i distingă pe naţionali de străini. În al doilea rând. În plus. această prevedere expresă ar fi fost superflue dacă articolul 1 (P1-1) ar fi acordat principiilor respective caracterul de aplicabilitate atât naţionalilor cât şi străinilor. În primul rând.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 113. Aceasta. potrivit lor. Referinţa în cauză poate fi privită ca oferind cel puţin două utilităţi. ar enunţa dispoziţii superflue cu referire la aceste principii. În susţinerea poziţiei lor. Din considerentul că cea de a doua frază începe cu cuvintele “nimeni”. reclamanţii au subliniat că tratarea principiilor generale de drept internaţional ca neaplicabile exproprierii din partea statului a propriilor săi naţionali va permite diferenţierea pe baza cetăţeniei. care obligă Statele Contractante să recunoască oricărei 243 . principiile examinate se aplică în exclusivitate străinilor. ei au făcut-o în mod expres precum în cazul articolului 16 al Convenţiei (art. indiferent de contextul lor. însă în legătură doar cu acţiunile ce cad în mod normal sub imperiul acestora. 116. termenii tratatului trebuie să fie înţeleşi ca având sensul lor ordinar (a se vedea articolul 31 din Convenţia de la Viena cu privire la tratate din 1969). 114. reclamanţii citează opiniile potrivit cărora articolul 1 (P11). În acest sens. potrivit însăşi dreptului internaţional general. Curtea nu împărtăşeşte această opinie. este de asemenea notabil faptul că articolul1 1 (P1-1) expres dispune că privarea de proprietate trebuie operată “pentru cauză de utilitate publică”: din considerentul că o astfel de cerinţă figura printre principiile generale de drept internaţional. ele nu reglementează modul în care fiecare stat tratează naţionalii săi. ea protejează situaţia lor evitând pretinsa presupunere că intrarea în vigoare a Protocolului 1 (P1) a avut ca efect restrângerea drepturilor acestora. În fine. or faptul de a interpreta fraza în discuţie ca o extindere a principiilor generale de drept internaţional în afara sferei lor normale de aplicare conciliază mai puţin cu sensul ordinar al termenilor utilizaţi. deoarece străinii se bucură deja de protecţia acestora. există motive convingătoare pentru o interpretare diferită. va fi incompatibilă cu două clauze integrate în Protocolul 1 (P1) potrivit articolului 5 al acestuia (P1-5): articolul 1 (art. Aceste principii se găsesc incorporate în articolul 1 al Protocolului 1 (P11). în caz contrar aceştia ar fi trebuit să recurgă la canalele diplomatice sau la alte mijloace disponibile în vederea reglementării. şi anume acţiunile statului în privinţa străinilor. doar străinii au dreptul la garanţiile acordate de expresia “în condiţiile prevăzute de … principiile generale de drept internaţional”. Cu toate că argumentarea respectivă nu este lipsită de forţă ca construcţie gramaticală. 1) din Convenţie. 16). ea permite străinilor de a utiliza nemijlocit mecanismul Convenţiei pentru a-şi invoca drepturile în baza principiilor pertinente de drept internaţional. reclamanţii s-au bazat în primul rând pe textul actual al articolului 1 (P1-1). în interpretarea Comisiei. Acestea au fost în special concepute pentru străini.

potrivit jurisprudenţei constante ale Curţii diferenţele de tratament nu constituie o discriminare. p. Cât priveşte articolul 14 (art. 244 . precum şi articolele 3 şi 4 din Protocolul 4 (P4-3. Examinarea acestora din urmă relevă că referinţa expresă la un drept de compensare conţinută în anumite versiuni anterioare ale articolului 1 (P1-1) a fost exclusă. În special. în conotaţia lor actuală. Seria A nr. la solicitarea delegaţiilor germane şi suedeze.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile garantate şi articolul 14 (art. pentru o cauză de utilitate publică. cu toate că o expropriere trebuie să se efectueze întotdeauna pentru o cauză de utilitate publică. presupun obligaţia de a plăti compensaţie străinilor în cazurile de expropriere” (subliniat de Curte). principiile generale de drept internaţional. 5-1-f. Menţiunea principiilor generale de drept internaţional a fost ulterior inclusă şi a făcut obiectul unor declaraţii ce precizau că acestea protejează doar străinii. străinii sunt mult mai vulnerabili faţă de legislaţia internă: spre deosebire de naţionali. de exemplu. În special. Astfel. hotărârea Abdulaziz. În faţa unui text. 16) din Convenţie. dar aceasta nu exclude excepţiile ce pot fi degajate printr-un text special (a se vedea. P4-4)). Curtea estimă potrivit de a se recurge la materialele lucrărilor pregătitoare ca mijloc suplimentar de interpretare (a se vedea articolul 32 din Convenţie de la Viena cu privire la tratate din 1969). 35-36. că “principiile generale de drept internaţional. “în ceea ce priveşte articolul 1 (P1-1). în cazul unei privări de proprietate realizate în contextul unei reforme sociale sau a unei reconstrucţii economice. art. 14) din Convenţie. În contextul evoluţiei negocierilor în ansamblu. Pentru început. cuprind obligaţia de a plăti străinilor o compensaţie în caz de expropriere” (subliniat de Curte). Şi atunci s-a convenit. Cabales şi Balkandali din 28 mai 1985. care consacră principiul nediscriminării. interpretarea căruia a suscitat controverse atât de mari. de acceptare a textului Protocolului 1 (P1) şi de deschidere a acestuia pentru semnare. prin Rezoluţia sa (52) 1 din 19 martie 1952. 1) din Convenţie. § 72). aceştia nu vor juca în general vreun rol în alegerea sau desemnarea autorilor legislaţiei şi nu sunt consultaţi înainte de adoptarea acesteia. 94. articolele 5 § 1 (f) şi 16 (art. este adevărat că majoritatea prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale acordă aceeaşi protecţie atât naţionalilor cât şi străinilor. această Rezoluţie indică faptul că referinţa la principiile generale de drept internaţional nu era destinată pentru naţionali. poate exista un motiv pe deplin legitim pentru a le cere naţionalilor să suporte. delegaţia suedeză sublinia că acele principii se adresau doar la relaţiile dintre un stat şi străini. În al doilea rând. în materie de compensare. 14) din Convenţie. în conotaţia lor actuală. Comitetul de Miniştri a specificat că. dacă acestea au o “justificare obiectivă şi rezonabilă” (a se vedea sursa cea mai recentă. Cât priveşte articolul 1 (art. între naţionali şi străini. un sacrificiu mai mare decât străinii (a se vedea § 120 infra). 117. consideraţiuni diferite pot fi aplicate naţionalilor în raport cu străinii. când Guvernul german a declarat că ar putea accepta textul cu condiţia că s-a recunoscut explicit că acele principii implicau obligaţia de a plăti compensaţia în cazul unei exproprieri. pot exista motive suficient de bune pentru a se face o distincţie. în special la insistenţa Regatului Unit şi a altor state.

pot milita pentru o valoare inferioară valorii complete pe piaţă (a se vedea hotărârea James şi alţii precitată. 98. р. trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele aplicate şi scopul urmărit. dacă nu s-a impus o povară neproporţională persoanei private de proprietate. Hotărârea precitată Sporrong şi Lönnroth a exprimat aceeaşi idee în alţi termeni: ea vorbeşte de un “echilibru just” care trebuie menajat între cerinţele de utilitate publică ale comunităţii şi imperativele drepturilor fundamentale ale individului (Seria A nr.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Prin urmare. E. Curtea s-a pronunţat în hotărârea respectivă în contextul principiului respectării proprietăţii. însă a subliniat că “preocuparea asigurării unui astfel de echilibru se reflectă (…) în structura articolului 1 (P1-1)” în ansamblu său (ibidem. proclamat de prima frază a alineatului întâi. practica Părţilor Contractante a evoluat până la aplicarea acestor principii propriilor naţionali. cu care atât Guvernul cât şi reclamanţii sunt de acord. Seria A nr. Dreptul la compensaţie 120. р. plata unei compensaţii pentru privarea de proprietate a oricărei persoane aflate sub jurisdicţia unui Stat Contractant. sub rezerva unor circumstanţe excepţionale străine prezentei cauze. Elementele prezentate Curţii probează clar contrariul. Rămâne de văzut dacă existenţa şi suma despăgubirii cad sub incidenţa celei de a doua fraze a articolului 1 (P1-1). în absenţa unui principiu analogic. în general. articolul 1 (P1-1) nu garantează în toate cazurile dreptul la o compensaţie integrală. Curtea constată împreună cu Comisia. 52. D. 36. § 73). р. § 69). р. care păstrează tăcere la acest capitol. 245 . trebuie să se ţină cont de condiţiile compensaţiei. articolul 1 (P1-1) nu va asigura decât o protecţie foarte iluzorie şi neefectivă a dreptului de proprietate. Echilibrul scontat nu va fi întrunit dacă persoana vizată a avut de suportat o “povară specială şi excesivă” (ibidem. 26. 26. Curtea aminteşte în acest sens. care nu ar putea fi justificată potrivit articolului 1 (P1-1). § 54). Pentru a se aprecia dacă s-a asigurat un echilibru just între diferitele interese urmărite în speţă şi. în special. La rândul său. o privare de proprietate pentru o cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei compensaţii. 28. în speţă cât şi în principiu. materialele lucrărilor pregătitoare nu susţin interpretarea apărată de reclamanţi. Nivelul compensaţiei 121. un scop legitim “pentru cauză de utilitate publică”. 118. nimic nu demonstrează faptul că de la intrarea în vigoare a Protocolului 1 (P1). Potrivit Comisiei. că potrivit sistemelor juridice ale Statelor Contractante. Curtea de asemenea se raliază avizului Comisiei cu privire la nivelul compensaţiei: privarea de proprietate fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului va constitui în mod normal o ingerinţă neproporţională. 119. Pentru aceste consideraţiuni diferite. de asemenea. Astfel. dar. articolul 1 (P1-1) cere implicit. Curtea concluzionează că principiile generale de drept internaţional nu se aplică exproprierii unui naţional de către statul său. § 69). că nu este de ajuns ca o măsură privativă de proprietate să urmărească. deoarece scopurile legitime “pentru cauză de utilitate publică” urmărite în contextul unei reforme economice sau de justiţie socială. În cele din urmă.

Decizia de adoptare a unei legi de naţionalizare implică adeseori examinarea diferitelor chestiuni asupra cărora într-o societate democratică domnesc profunde divergenţe. Atât natura proprietăţii cât şi circumstanţele transferului în ambele categorii de cauze generează consideraţiuni diferite de care în mod legitim se poate ţine cont la determinarea unui echilibru just între interesul public şi interesele private vizate. spre exemplu. Potrivit lui. Curtea nu subscrie acestei afirmaţii. rolul Curţii se limitează în speţă la determinarea faptului dacă. Reclamanţii îi reproşau Comisiei că s-a referit. Evaluarea marilor întreprinderi industriale în vederea naţionalizării complete a unui sector industrial reprezintă în sine o operaţiune mult mai complicată decât. nivelul compensaţiei necesare poate fi diferit. în raportul său. În viziunea Curţii. a necesităţilor şi resurselor acesteia. în materie de nivel al compensaţiei. în mod normal. în opinia lor. F. Regatul Unit a depăşit marja de apreciere. ar fi artificială în acest sens izolarea deciziei cu privire la modalităţile de compensaţie de însăşi decizia de naţionalizare. conducea la o compensaţie reală şi efectivă. în mod necesar. estimarea unui teren expropriat şi. ea va respecta hotărârea legislatorului în acest domeniu. la adoptarea deciziilor cu privire la compensaţie. autorităţile naţionale se găsesc. Graţie cunoaşterii nemijlocite a ţării lor.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ Potrivit reclamanţilor nu se poate opera nici o distincţie. Guvernul susţinea că dacă metoda de evaluare stabilită de legislator era corectă. cu excepţia faptului dacă aceasta este vădit lipsită de bază rezonabilă. Punctele comune pentru toţi reclamanţii (a) Demersuri avansate 123. 122. Prin urmare. valoarea proprietăţii naţionalizate putea fi determinată doar prin aplicarea unei metode de evaluare corecte. în principiu. însă potrivit reclamanţilor Comisia a greşit atunci când a concluzionat că statul de asemenea se bucură de o vastă putere discreţionară de a fixa modalităţile şi condiţiile transferului. astfel încât acestea trebuie să dispună de o marja de apreciere mai amplă. în contextul în care elementele ce o influenţează pe cea din urmă o influenţează neapărat şi pe cei dintâi. precum ar fi exproprierea de terenuri pentru cauză de utilitate publică. cere o legislaţie specială care s-ar putea aplica tuturor întreprinderilor implicate. doar la sistemul compensaţiei stabilit prin legea din 1977. în dependenţă de care este vorba de o naţionalizare sau de o altă formă de privare de proprietate. Reclamanţii nu contestau statului o marjă de apreciere pentru a se pronunţa asupra chestiunii dacă este cazul sau nu de a priva pe cineva de proprietatea sa. atunci aceasta. Curtea nu împărtăşeşte această opinie. între naţionalizări şi alte privări de proprietate realizate de stat. Prin urmare. Compensaţia acordată reclamanţilor atingea nivelul definit de Curte? 1. întotdeauna sub rezerva respectării unui just echilibru. 246 . Comisia a trebuit îndeosebi să examineze consecinţele aplicării acestui sistem. La rândul său. într-o situaţie mai bună decât un judecător internaţional pentru a determina măsurile potrivite în materie.

Mai mult. În cauza dată. plângerile cărora toate erau în legătură cu acţiunile din cea de a doua categorie. anume acţiunile propriu-zise au trecut în proprietate publică. în evaluarea unei companii destinate de a-şi continua activitatea beneficiilor pot deseori fi un element mai important decât bunurile. de ansamblul elementelor pertinente. Astfel. 25). printre care profiturile trecute şi viitoare. hotărârea Ashingdane din 28 mai 1985. neatacată ca atare de reclamanţi. În pofida complexităţii unui sistem care ar permite calificarea. Curtea concluzionează că decizia Parlamentului nu era. (ii) Metoda ipotetică de evaluare bursieră Potrivit legii din 1977. p. ea permitea să se ţină cont. Prin urmare. în general. există metode verificate de evaluare a acţiunilor. aceştia ridicau întrebări cu privire la clauzele legislaţiei şi la efectele acesteia. de aseme247 . Principala alternativă de evaluare a compensaţiei trebuia să consiste în fundamentarea acesteia pe valoarea activelor. 127. trebuia. într-un mod obiectiv. “valoarea de bază” a titlurilor de valoare cotate la bursa de la Londra. (b) Sistemul stabilit prin legea din 1977 (i) Compensaţia calculată în temeiul valorii acţiunilor 125. acoperirea activelor. deoarece potrivit legii din 1977. 93. incompatibilă cu exigenţele articolului 1 (P1-1). Curtea îşi va concentra în primul rând atenţia asupra textelor incriminate. sporul la dividende şi preţul oricăror comparabile acţiuni cotate (a se vedea §§ 36 şi 97 supra). § 59). în scopul evaluării lor. 126. În plus. după cum Guvernul a subliniat. Curtea subliniază că metoda aleasă prezenta un avantaj net. Curtea se limitează în măsura posibilului la examinarea cauzei concrete cu care a fost sesizată (a se vedea. dar. o lungă şi costisitoare reevaluare a activelor. Decizia sa. Întemeiată pe impresia pe care un investitor la bursă putea să şi-o formeze cu privire la compania examinată. În orice caz metoda aleasă permitea referirea la valoarea activelor de rând cu alte elemente pertinente (a se vedea § 36 supra). să corespundă cotării medii săptămânale ale acestora în timpul perioadei de referinţă. De asemenea. a acţiunilor necotate la bursă ca şi cum ar fi fost. în principiu. Reclamanţii. vor fi examinate de Curte în contextul modalităţilor şi condiţiilor determinate de Parlament în prealabil şi care trebuiau să fie aplicate companiilor naţionalizate în ansamblu. “Valoarea de bază” pentru titlurile de valoare necotate trebuia să fie. pentru scopurile compensării. în special în scopuri fiscale. aceasta ar fi necesitat. 25. este justificată în opinia Curţii. Parlamentul a reţinut valoarea acţiunilor companiilor naţionalizate ca temei de calculare a compensaţiilor. Aceasta este.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 124. iar efectele legislaţiei. din motivul existenţei diferitor practici observate în materie de valori contabile. valoarea pe care ar fi avut-o în situaţia în care ar fi fost cotate la bursă pe parcursul perioadei de referinţă (a se vedea § 19). reclamanţii se plâng de faptul că legea din 1977 a antrenat plata compensaţiei fără a o raporta rezonabil la valoarea bunurilor acestora la data transferului. Seria A nr. calificau metoda prescrisă ca fiind o bază denaturată şi neexactă de evaluare. printre multe alte. Într-o speţă care îşi are originea într-o cerere individuală (articolul 25) (art.

conchide că recurgerea la această metodă nu era în principiu contrară articolului 1 (P1-1). a fost calculată în baza valorii acţiunilor lor în timpul perioadei de referinţă stabilită prin legea din 1977. dintre care unele se puteau referi sau s-au referit la perioade anterioare perioadei de referinţă. începând cu 1 septembrie 1973 şi până la 28 februarie 1974 (a se vedea § 19 supra). De altfel. în timpul negocierilor asupra compensării. sistemul implica într-adevăr. Curtea nu consideră că această deosebire este atât de mare încât să concluzioneze că Regatul Unit a procedat nerezonabil şi a depăşit marja de apreciere la alegerea metodei ipotetice de evaluare bursieră. nu trebuie de uitat. Cu toate acestea. la profiturile viitoare ale companiei după finele perioadei de referinţă. Reclamanţii au propus ca fiind cel mai indicat să se evalueze preţul pe care acţiunile lor l-ar fi atins în cazul unei vânzări consensuale între particulari. îndeosebi la determinarea ratei adecvate de capitalizare bursieră a beneficiului net (raportul preţ/profit). 128. utilizarea metodei alese nu împiedica referirea. Curtea asemeni Comisiei. Compensaţia pe care au primit-o reclamanţii. Totuşi. decât un investitor bursier (a se vedea § 98 supra). o metodă care a fost anterior utilizată în special în legile britanice din 1949 şi 1967 cu privire la siderurgie. Totuşi. asupra cărora Curtea va reveni la §§ 148-150 infra. În afară de faptul că compensaţia calculată prin metoda ipotetică de evaluare bursieră nu conţinea nici un element conţinând preţul special al unui pachet majoritar sau dominant de acţiuni. 129. 248 . Bazându-se pe datele la care se prezumă că au avut acces investitorii. astfel. Curtea. şi anume. notează că însăşi rapoartele de evaluare elaborate pe această bază şi care i-au fost comunicate de către reclamanţi utilizau comparaţii cu acţiunile cotate analogice. principala deosebire dintre metode pare a fi în legătură cu faptul că un cumpărător în cazul unui contract consensual dispune probabil de o informaţie mai completă despre companie. care ar fi fost furnizată pieţei bursiere în situaţia în care acţiunile în cauză ar fi fost cotate (a se vedea § 97 supra). în timp ce reclamanţii susţineau că pentru a fi “în mod rezonabil proporţional” valorii proprietăţii în cauză compensaţiile trebuiau să se calculeze în baza valorii acţiunilor la ziua transferului. că ar fi fost puţin nenatural a se imagina un achizitor dispus să cumpere un pachet mare de acţiuni a unei întreprinderi din sectorul industrial în cauză. În plus. (iii) Perioada de referinţă 130.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ nea. în practică s-au înaintat de asemenea ipoteze cu privire la o altă informaţie mai recentă. referirea la materialele deja publicate. după cum au subliniat reclamanţii. La alegerea perioadei de referinţă. Acestei perioade i-au precedat mai mult de trei ani de transfer formal al acţiunilor (a se vedea § 18 supra). Guvernul a dorit să aleagă o perioadă cât mai recentă posibilă şi fără a fi atipică. dispunând întotdeauna că aceasta nu era perioada în care valoarea acţiunilor putea fi denaturată de anunţarea naţionalizării sau a modalităţilor compensării: practica a arătat că un astfel de anunţ poate să afecteze valoarea bunurilor doar în situaţia în care data sau perioada de referinţă precedau anunţul.

Astfel. Aceasta a fost ziua în care perspectiva naţionalizării a devenit realitate. incompatibilă în principiu cu articolul 1 (P1-1). identitatea exactă a companiilor ce vor trece în proprietate publică nu a fost cunoscută până la data când legea din 1977 a primit sancţionarea regală. în special după declinul general din februarie 1974 al valorii acţiunilor relevat de indicele acţiunii ordinare industriale Financial Times (a se vedea § 93 supra). În orice caz. Curtea relevă că posibilitatea unor distorsiuni nu poate fi apreciată după eveniment. În plus.asigurau o compensaţie justă şi echitabilă. Curtea. alegerea unor anumite perioade de evaluare ulterioare puteau să nu fie universal acceptate. Anumite cazuri precitate nu ridicau întrebări comparabile celor din cauza dată. 134. un sistem similar se găsea deja consacrat în legile britanice de naţionalizare precitate de către reclamanţi şi care . Curtea de asemenea notează existenţa multiplelor precedente în care perioada de referinţă utilizată se situa înainte de ziua transferului. în jurisprudenţa dreptului internaţional.ei admiteau .Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 131. în circumstanţele din acea perioadă. în multe litigii internaţionale ziua anunţării naţionalizării şi ziua preluării proprietăţii coincideau de fapt. (iv) Concluzia cu privire la sistemul stabilit prin legea din 1977 135. perspectiva naţionalizării nu a afectat profiturile sau activele unei companii şi că orice impact pe care posibil l-ar fi avut asupra valorii acţiunilor lor. în decursul elaborării şi examinării proiectului legii. cu avantajul unui regres. practica internaţională nu indică că doar ziua transferului poate servi ca bază pentru evaluare. în plus. în opinia Curţii. potrivit celor remarcate de către Guvern. De asemenea. În viziunea sa. Într-adevăr. chiar dacă. că în speţa dată. 132. potrivit celor relatate de reclamanţi. Ei afirmau. c) Efectele sistemului stabilit prin legea din 1977 (i) Introducere 249 . reclamanţii îndeosebi insistau asupra referinţelor. la evaluarea la ziua transferului. că perioada de referinţă s-a finisat în ziua alegerii Guvernului Laborist (a se vedea §§ 10 şi 19 supra). Guvernul nu a acţionat neîntemeiat prezumând. Curtea astfel a conchis că însăşi sistemul de compensare stabilit prin legea din 1977 nu conţinea nici un element ce putea fi calificat ca inacceptabil în condiţiile Protocolului 1 (P1). 133. Curtea constată în primul rând. totuşi. alegerea perioadei de referinţă nu a fost. că programul de naţionalizare va avea ca efect denaturarea valorii acţiunilor ce vor fi naţionalizate. astfel încât în final nu exista nici o perioadă în decursul căreia pericolul naţionalizării putea să cauzeze denaturarea cursurile sau valorile. potrivit metodei ipotetice de evaluare. ar fi putut să nu fie luat în consideraţie. Din aceste considerente. Reclamanţii susţineau că unica justificare a alegerii unei perioade de referinţă anterioare transferului era de a sustrage valoarea proprietăţii de sub influenţa artificială a naţionalizării sau a ameninţării cu aceasta. în nici o lege precitată nu se găsea dovada unei denaturări de fapt a preţurilor sau a valorilor ca condiţie ulterioară aplicării sistemului respectiv. nu le consideră pe acestea ca fiind convingătoare.

progresul ce a marcat companiile în cauză. exista riscul să treacă în sectorul public. nu se poate exclude că aceasta parţial se datorează şi altor diverse elemente. a fost astfel exclusă (a se vedea §§ 14-15 supra). ea le va examina succesiv. în legătură cu companiile care au fost naţionalizate. precum au menţionat şi reclamanţii. Într-un mod general. Potrivit Comisiei. care. că în decursul procesului legislativ (dezbaterilor parlamentare) anumite companii puteau fi excluse din programul de naţionalizare şi că. dintre care unii se 250 . Este adevărat. Pretenţia cere următoarele observaţiile preliminare din partea Curţii (a) În cazul adoptării unei măsuri de naţionalizare. într-adevăr pare probabil faptul că anumite companii naţionalizate. Guvernul n-a comentat documentele prezentate. deoarece potrivit legii din 1977. că un astfel de spor al companiilor reclamanţilor ce s-ar fi putut înregistra în perioada examinată s-ar fi putut explica parţial prin eforturile acestora. Această dispoziţie a împiedicat considerarea evaluării până la ziua transferului şi. compania Drypool Group Ltd. ca această compensaţie să fie statuată şi fixată ulterior pe o bază ad hoc sau pe oricare bază pe care Guvernul o poate la discreţia sa alege în fiecare caz aparte. fixarea prealabilă a modalităţilor de compensare. altele decât cele vizate de prezentele proceduri. dar de asemenea şi din considerentul că ar fi mai puţin practic.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 136. îndeosebi. Astfel. Aceasta rezultă nu doar din interesul securităţii raporturilor juridice. de asemenea. în special în cazul implicării unui număr mare de întreprinderi. Reclamanţii au prezentat Curţii un dosar voluminos în susţinerea tezei acestora potrivit căreia a avut loc o disproporţie flagrantă între compensaţia acordată şi valoarea reală a întreprinderilor naţionalizate la ziua transferului. s-au depreciat în perioada 1974-1977. dar a precizat că acestea nu trebuie considerate ca fiind exacte (a se vedea § 39 supra). Reclamanţii pretindeau că nu au primit o compensaţie echitabilă. articolul 1 al Protocolului 1 (P1-1) autoriza legislatorul britanic să decidă că creşterea înregistrată după declanşarea procesului naţionalizării nu oferea în mod obligatoriu o compensaţie. în special în realizarea obligaţiilor legale faţă de acţionarii lor. (ii) Neluarea în considerare a evenimentelor noi petrecute între 1974 şi 1977 în viaţa companiilor în cauză 137. este indispensabilă. acţiunile companiilor naţionalizate au scăzut. Totuşi. acest unic caz nu schimbă faptul că. dacă sectorul public câştiga pe seama unei eventuale creşteri. şi reclamanţii o consemnează. (b) Compensaţia bazată pe valorile perioadei de referinţă se plătea nu doar pentru companiile care au înregistrat un spor ci şi pentru cele ale căror bunăstare a înregistrat un declin. el suporta în egală măsură riscul oricărui declin. se aplică tuturor companiilor vizate. iar evaluarea se făcea prin raportarea la perioada de referinţă. 138. Cu toate acestea. chiar dacă este de o anumită flexibilitate. Curtea notează că pretinsa disproporţie se referă în esenţă la trei efecte generale ale sistemului stabilit prin legea din 1977. devenită între timp insolvabilă. Curtea recunoaşte necesitatea stabilirii din start a unei formule comune. (c) Bineînţeles. de fapt.

alegerea unei alte date sau perioade de referinţă. putea să fie dezavantajoasă pentru foştii proprietari. în vederea asigurării unei evaluări a acţiunilor reclamanţilor efectuate în afara oricărei denaturări. perioadei de referinţă anterioară anunţării naţionalizării (a se vedea § 132 supra). formula compensaţiei care putea fi iniţial echitabilă la momentul preluării. 142. 139. în bază cărora s-au petrecut tranzacţii de vindere şi cumpărare a acţiunilor. În special. menţinerea perioadei de referinţă iniţial alese servea protecţiei acestora împotriva oricăror consecinţe defavorabile urmare a declinului preţurilor la bursă. Reclamanţii au evidenţiat în cadrul audierilor în faţa Curţii că obligaţia asigurării unei compensaţiei echitabile comporta un caracter continuu. până la limita că aceste evoluţii ar fi putut fi prevăzute de un investitor prudent în perioada de referinţă (a se vedea § 97 supra). 140. precum ar fi însăşi perspectiva naţionalizării şi prevederea unei asistenţe financiare din partea Guvernului în vederea asigurării viabilităţii continue a companiilor. Curtea constată că intervalul lung între perioada de referinţă şi ziua transferului se datora în exclusivitate dezbaterilor parlamentare aprofundate în cadrul cărora Parlamentul în mod democratic a examinat minuţios argumentele ce în esenţă coincideau cu cele înaintate de către reclamanţii în prezentele proceduri (a se vedea §§ 13 şi 18 supra). s-a discutat . Curtea atribuie o atenţie deosebită consideraţiilor că naţionalizarea este o măsură economică cu caracter general în legătură cu care statului trebuie să i se acorde o largă marjă de apreciere 251 .Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ aflau în afara controlului reclamanţilor. (a) Orice modificare ar fi subminat securitatea raporturilor juridice creată prin alegerea iniţială a formulei compensaţiei. Prin urmare. La momentul concluzionării asupra acestui aspect. 141. (d) Potrivit metodei ipotetice de evaluare bursieră. (b) Anunţul condiţiilor compensaţiei au provocat în public anumite aşteptări.posibilitatea modificării formulei legale a compensaţiei pentru a se ţine cont de evoluţia ulterioară. Din considerentul că riscul denaturării persista până la trecerea acţiunilor în sectorul public. (c) Între anii 1974-1977. din când în când .acesta se situa sub nivelul obţinut la finele perioadei de referinţă (a se vedea § 93 supra). Prin urmare. s-ar fi lăsat câmp liber pentru astfel de influenţe dacă s-ar fi optat pentru o perioadă de referinţă de modificare a formulei iniţiale a compensaţiei. schimbărilor circumstanţelor. trebuia revăzută în cazul.ca apoi să fie respinsă . într-adevăr. (d) Curtea a constatat deja că Guvernul Britanic n-a acţionat nerezonabil la selectarea. Dacă faptele istorice nu sunt în esenţă decisive. indicele acţiunii ordinare industriale Financial Times a variat.şi în special între finele perioadei de referinţă şi martie 1975 (când pentru prima dată s-au anunţat modalităţile compensaţiei) . precum în speţă. evoluţiile ulterioare ale situaţiilor companiilor au fost considerate ca unul din “elementele pertinente”. Curtea menţionează că discuţiile la acea perioadă nu ilustrau decât dificultăţile care ar fi antrenat modificarea completă a sistemului propus.

după transfer toţi reclamanţii au primit plăţile în acont a compensaţiei fără a aştepta stabilirea definitivă a sumei compensaţiei (a se vedea §§ 45.cu efect din ziua transferului proprietăţii. 82 şi 91 supra). 75. În afară de aceasta. 64. Combinarea acestor elemente i-a împiedicat să primească o compensaţie echitabilă. astfel de chestiuni nu trebuie judecate la o dată anterioară: prin blocarea în practică a valorii acţiunilor naţionalizate la cifra atinsă în perioada de referinţă. 53. conţinute în legea din 1977. dar. deoarece nu s-a ţinut cont de dezaprecierea monedei din 1974 şi până la ziua primei plăţi. adoptarea prevederilor fără să ţină cont de evenimentele ulterioare petrecute în companii. o rată mai înaltă se plătea doar cu acordul Ministrului Industriei. În plus. acestea nu au făcut decât să limiteze suma unor astfel de dividende la suma plătită în acest sens în perioada imediat anterioară perioadei de referinţă (a se vedea § 23 supra). Informaţia prezentată Curţii relevă că între perioada de referinţă şi ziua transferului proprietăţii preţul acţiunilor nu s-a majorat asemeni indicelui preţului cu amănuntul (a se vedea §§ 92-93 supra). În lumina acestor elemente şi a ansamblului altor consideraţii enunţate la §§ 139 şi 141-142 supra. legea din 1977 nu excludea doar considerarea majorării indicelui preţului acţiunilor ci proteja de asemenea reclamanţii de orice efecte defavorabile urmare a fluctuaţiilor ulterioare ale acelui indice. ceea ce limita consecinţele inflaţiei până în ziua plăţii.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ (a se vedea § 122 supra) şi că ea cere adoptarea unei legislaţii care să definească o formulă comună de compensare (a se vedea § 139 supra). sistemul stabilit prin legea din 1977 nu se dovedea a fi în principiu inacceptabil potrivit articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1) (a se vedea § 136 supra). Pentru Comisie. 252 . datorită faptului că ei şi-au conservat pentru această perioadă dreptul la dividendele de pe titlurile de valoare achiziţionate. potrivit Curţii. Mai mult ca atât. 69. Reclamanţii s-au referit la faptele că legea din 1977 lega suma compensaţiei de valoarea acţiunilor în perioada de referinţă şi că plăţile acesteia s-au făcut abia după câţiva ani. indicele acţiunii ordinare industriale Financial Times demonstrează într-o manieră generală că s-a petrecut o anumită majorare a valorii acţiunilor între perioada de referinţă şi diferitele date ale transferului (a se vedea § 93 supra). perioadă a unei puternice inflaţii (a se vedea § 92 supra). 144. maximum ce s-ar fi putut solicita era ca compensaţia să fie legată de nivelul general al preţului acţiunilor. motive suficiente de a considera că Regatul Unit avea dreptul de a decide. Cu toate acestea. Desigur. Curtea relevă că compensaţia comporta un spor . au impus în acest sens restricţii. reclamanţii nu au fost privaţi de venitul ce a urmat investiţiile acestora din intervalul cuprins între perioada de referinţă şi ziua transferului. în contextul exercitării normale a prerogativei de apreciere. Pe de altă parte. 145. Cu referire la elementele ce stau la baza acestei pretenţii. există. la general vorbind.la o rată rezonabil apropriată de rata medie minimală a Băncii Engleze (a se vedea §§ 21 litera (a) şi 94 supra) . (iii) Lipsa indexării sumelor băneşti 143. Ajustarea compensaţiei la acest indice le-a acordat reclamanţilor un avantaj de care nu au putut beneficia purtători de titluri de valoare. Este adevărat că clauzele asigurătorii.

Prin urmare. Într-adevăr. pentru a calcula compensaţia pe această bază trebuia să se prezume că se putea găsi un cumpărător pentru pachetele mari ale acţiunilor în cauză. combinarea acestor două elemente. Pentru a ajunge la această concluzie. Curtea consideră că în circumstanţele din acea perioadă. în ceea ce priveşte chestiunile comune tuturor reclamanţilor. (v) Concluzia cu privire la efectele sistemului stabilit prin legea din 1977 150. dobânda la o rată rezonabilă a compensaţiei se înregistra de la ziua transferului. potrivit Curţii. 82 şi 91 supra). Regatul Unit nu a depăşit marja de apreciere la adoptarea deciziei de introducere a prevederilor de excludere a considerării inflaţiei. de asemenea. potrivit articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1). Curtea concluzionează. În aceste condiţii. Reclamanţii s-au referit la faptul că potrivit legii din 1977. nu se poate susţine că compensaţia reclamanţilor trebuie să fie aliniată la preţul ce putea fi propus în cadrul unei astfel de oferte. 253 . Astfel. 149. În final. 69. Ei au susţinut că. să trateze diferit foştii acţionari potrivit tipului sau mărimii participării acestora în companiile naţionalizate: Regatul Unit nu a acţionat în mod nerezonabil când a considerat că repartizarea compensaţiilor va fi mult mai justă dacă toţi proprietarii vor fi trataţi pe aceeaşi poziţie. i-a împiedicat să primească o compensaţie echitabilă. 148. În lumina celor ce urmează. în cadrul companiilor vizate. Curtea. o măsură de naţionalizare nu poate fi asimilată unei oferte publice de cumpărare: statul care naţionalizează acţionează ca urmare a constrângerii şi nu a incitării. a ţinut cont de anumite aspecte ale metodei de plătire a compensaţiei avantajoase foştilor proprietari: astfel. Curtea nu consideră că Regatul Unit era obligat. la o vânzare consensuală preţul plătit pentru acţiunile reclamanţilor putea să conţină o primă în legătură cu raportul participării acestora. acţiunile lor au fost evaluate cu ajutorul metodei ipotetice de evaluare bursieră şi că preţurile la bursă abia corespundeau sumei ce urma a fi plătit pentru un număr mic de acţiuni (a se vedea § 98 supra). 53. plăţile în acont se făceau în perioada cea mai apropiată stabilirii sumei definitive (a se vedea §§ 20-21 şi 45.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 146. 64. că efectele produse prin sistemul stabilit prin legea din 1977 nu erau incompatibile cu articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1). 75. prezumţie mai puţin dubioasă în cazul industriilor vizate. deoarece sumele primite de aceştia nu conţineau vreun element reprezentând plus-valoarea rezultată din participarea lor acţionară importantă. iar în majoritatea cazurilor dominantă. Totuşi. (iv) Lipsa elementului care reprezintă plus-valoarea rezultată dintr-o participare acţionară dominantă sau importantă 147. Curtea consideră că Regatul Unit nu a depăşit marja de apreciere când a decis să adopte prevederi ce excludeau din compensaţie elementul reprezentând plus-valoarea rezultată din participarea acţionară importantă sau dominantă. După cum Guvernul just a relevat.

din punct de vedere legal din considerentele dezvoltate la § 193-197 supra . trebuia să se evidenţieze că sumele oferite de către Ministerul Industriei la finele negocierilor au fost acceptate de către reprezentanţii acţionarilor. reclamantul putea de asemenea să fie obligat să plătească impozitul respectiv dacă şi-ar fi vândut acţiunile înainte de anul 1977. Mai mult ca atât. aceasta respinge această plângere. vor fi examinate fiecare de Curte. (c) Aplicarea metodei bazate pe beneficii (cauza Kincaid) 157. în contextul elementelor specifice cazurilor individuale.de sistemul stabilit prin legea din 1977. Sir William Lithgow se plângea de faptul că compensaţia plătită pentru acţiunile sale ordinare în compania Kincaid au fost calculate mai curând prin referinţa la 254 . că compensaţia ce le-a fost acordată nu a întrunit cerinţele articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1). contestate de către Guvern şi respinse de către Comisie. În aceste circumstanţe. După cum a subliniat Comisia. ca fiind o evaluare acceptabilă în limitele formulei legale. Sir William Lithgow şi Yarrow PLC au afirmat că compensaţia pe care au primit-o nu corespundea valorii acţiunilor lor. respectiv. această chestiune este disputabilă (a se vedea § 30 supra). Astfel. Chestiuni specifice referitoare la diferiţi reclamanţi 151. (b) Incidenţa impozitului pe plus-valori (cauza Kincaid) 155. Tribunalul Arbitral putea fi sesizat în ambele cazuri de către reprezentant cu o plângere precum că potrivit formulei respective foştii proprietari aveau dreptul la o sumă mai mare decât cea oferită. Curtea nu are nici un motiv să pună la îndoială acordurile încheiate conţineau evaluări rezonabile în limitele formulei legale. (a) Pretinsa disproporţie dintre compensaţie şi valoarea acţiunilor în perioada de referinţă (cauzele Kincaid şi Yarrow Shipbuilders) 152. 153. compensaţia acordată lui nu a fost “efectivă”. Prin urmare. vânzarea sau rambursarea acestora le făcea pasibile de impozitul pe plus-valori (a se vedea §§ 21 litera (b) şi 45 supra). 154.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 2. datorită imposibilităţii de a-i permite acestuia achiziţionarea unor bunuri echivalente. În opinia Curţii plângerea nu pare a fi întemeiată. Curtea notează că această plângere în esenţă denunţă o aplicare inadecvată a legii din 1977. Adiţional la chestiunile comune examinate supra. Plângerile reclamanţilor. alţi acţionari ai Kincaid n-au înaintat nici o obiecţie (a se vedea § 44 supra) şi în orice caz reclamantul era legat . Nu poate fi privită ca nerezonabilă aplicarea acestei ipoteze şi în cazul rambursării sau vânzării anticipate de bonuri trezorierale în schimbul acţiunilor acestuia. Cu toate că probabil un astfel de recurs nu i s-a oferit însăşi lui Sir William Lithgow. Totuşi. 156. în companiile Kincaid şi Yarrow Shipbuilders în perioada de referinţă. Cu titlu subsidiar. Totuşi. Sir William Lithgow se plângea de faptul că deşi bonurile trezorierale pe care le-a primit nu erau supuse impozitării. unii reclamanţi au susţinut. potrivit acestuia.

în cursul negocierilor cu privire la compensaţie. Yarrow s-a plâns de faptul că compensaţia plătită în contul acţiunilor sale în filiala ce aparţinea companiei Yarrow Shipbuilders a fost calculată. în special la bursă. Prin urmare. Ca rezultat al acelor restricţii. să se ţină cont de preţul acţiunilor celei din urmă. iar în cazul eşecului de a înainta chestiunea spre examinare tribunalului. în sine. impuse prin condiţiile împrumutului acordat de către Ministerul Apărării privind plătirea dividendelor de către filială companiei fondatoare (a se vedea § 70 supra). compensaţia nu conţinea nici o referire la profituri care atingeau în total suma de 9 400 000 £. Yarrow a fost privată de resursele cu care să plătească dividendele propriilor săi acţionari. pe care Yarrow Shipbuilders trebuia s-o conserveze ca rezultat al restricţiilor precitate (a se vedea § 71 litera (a) supra). 161. în special prin referirea la beneficiile trecute decât la cele scontate. Este vorba de un procedeu frecvent utilizat. Ea a menţionat restricţiile. este necesar de a reaminti că legea din 1977 nu prescria o cale anumită de urmat pentru a atinge “valoarea de bază” a titlurilor de valoare neco255 . trebuie privită ca fiind incompatibilă cu prevederile articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1). potrivit acestuia. Împreună cu Comisia ea consideră rezonabil. reprezintă o parte substanţială din afacerile companiei fondatoare (a se vedea § 70 supra). reprezentantul acţionarilor Kincaid. în realitate nu au fost neglijate nici beneficiile scontate nici activele companiei Kincaid: dnii Whinney Murray & Co. această plângere se respinge. legea din 1977 a prevăzut că “valoarea de bază” a acţiunilor necotate la bursă trebuia să fie stabilită în funcţie de “toate elementele pertinente” (a se vedea § 19 supra). dacă nu însăşi Sir William Lithgow (a se vedea § 154 supra). în lipsa acestora. acceptând. acesta a fost privat de valoarea legată de aceşti alţi factori. În special. putea susţine.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ beneficiile şi nu la activele companiei. Mai mult. elementele care la moment nu erau cunoscute la bursă. după consultarea prealabilă a acţionarilor. precum Yarrow Shipbuilders. Curtea nu consideră că recurgerea la metoda bazată pe beneficii. Cu toate acestea. deja în vigoare pe parcursul perioadei de referinţă. aceasta constituind o chestiune reglementată în cadrul negocierilor sau. printr-o decizie a Tribunalului Arbitral. au ţinut cont de perspectivele evoluţiei companiei la pregătirea evaluării sugerate (a se vedea § 43 supra) şi au reconsiderat acea evaluare în special în lumina activelor bancare. pentru evaluarea companiilor prospere precum Kincaid. Prin urmare. 158. Curtea nu consideră că aplicarea metodei incriminate în speţă este incompatibilă cu prevederile articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1). reprezentantul acţionarilor nu a procedat astfel. Mai mult ca atât. În urma aplicării acestei metode de evaluare. O evaluare a Yarrow Shipbuilders bazată pe preţ nu reflecta astfel rentabilitatea şi nici perspectivele acesteia. oferta Guvernului (a se vedea § 44 supra). Astfel. necesitatea atragerii unei atenţii mai mari la activele sau beneficiile scontate ale companiei. în exclusivitate prin referinţă la preţul la bursă a propriilor sale acţiuni (Yarrow) în perioada de referinţă. atunci când este vorba de evaluarea unei filiale ale cărei active. (d) Aplicarea metodei de evaluare prin referinţa la compania fondatoare (cauza Yarrow Shipbuilders) 160. 159. Ea nu prescria o cale anumită de urmat în acest sens. ceea ce a provocat o micşorare a preţului acţiunilor sale.

în ultimă instanţă. după consultarea prealabilă a acţionarilor. că un astfel de autorizare nu a fost niciodată solicitată până la momentul abordării chestiunii respective de către reprezentantul acţionarilor BAC în carul negocierilor (a se vedea § 62 supra). potrivit clauzelor asiguratorii conţinute în legea din 1977. reprezentantul acţionarilor Yarrow Shipbuilders putea susţine în timpul negocierilor că prea mare atenţie i s-a acordat acestui element şi prea puţină . ceea ce acesta nu a făcut-o. şi pe beneficiile. 1789-1792. Aceştia susţineau că o astfel de reducere era inechitabilă şi. într-o anumită măsură. Totuşi. rezultă. Curtea notează că în cadrul dezbaterilor parlamentare. se pare că Guvernul s-a bazat nu doar pe preţul la bursă a acţiunilor Yarrow ci. şi 5 noiembrie 1976. Faptul că nu s-a putut ţine cont de toate aceste elemente se justifică. 198-199. printr-o o singură circumstanţă: Yarrow Shipbuilders depindea în special de ajutorul public în formă de împrumut din partea Ministerului Apărării sau de subvenţii în construcţie navală (a se vedea § 71 litera (a) supra).LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ tate: după cum Comisia a subliniat. chestiunea respectivă arbitrajului. perspectivele şi profiturile nedistribuite ale filialei propriu-zise: compensaţia de 6 000 000 £ în final plătită depăşea capitalizarea globală a Yarrow în perioada de referinţă. Pe de altă parte. reprezentantul acţionarilor nu a procedat astfel.beneficiilor filialei. acceptând. Curtea notează că aceste dividende au fost plătite în temeiul rezoluţiilor. îi priva de o mare parte din dobânda produsă de acţiunile acestora pentru anii 1973-1976. cu referire la consecinţele unei astfel de metode de evaluare. 164. 1659-1664). nimic nu ne sugerează faptul că reducerea nu se încadra în prevederile legii din 1977: în caz contrar. preţul la bursă a acţiunilor companiei fondatoare constituia unul dintre “elementele pertinente” de care trebuia să se ţină cont (a se vedea § 19 supra). în opinia Curţii. Prin urmare. care de fapt nu era mai mare de 4 800 000 £ (a se vedea §§ 71 litera (c) şi 74 supra). suma de 19 700 000 £ cu titlu de dividende legal distribuite a fost scăzută din “valoarea de bază” a acţiunilor lor în BAC (a se vedea §§ 22-24 şi 61-62 supra). col. zi în care clauzele asiguratorii au început a produce efecte. 25 octombrie 1976. oferta Guvernului (a se vedea § 44 supra). col. că efectele condiţiilor împrumutului din partea Ministerului Apărării la evaluarea companiei naţionalizate vor fi acoperite de expresia “toate elementele pertinente” (Official Report. Mai mult ca atât. În cele din urmă. clauzele nu erau nerezonabile în sine: era vădită necesitatea prevenirii oricărei delapidări din activele companiilor naţionalizate între finele perioadei 256 . toate posterioare datei de 28 februarie 1974. de asemenea. reprezentantul acţionarilor putea supune. 162. în special. 16 martie 1976. Într-adevăr. s-a precizat din partea Guvernului. Prin urmare. col. perspectivelor şi profiturilor nedistribuite. Curtea nu poate accepta această plângere. În final. English Electric şi Vickers se plângeau de faptul că. Scăderea nu s-ar fi făcut dacă dividendele ar fi fost autorizate de Ministrul Industriei (a se vedea § 22 supra). (e) Acţiunea clauzelor asiguratorii (cauza BAC) 163. Cu toate acestea. reprezentantul acţionarilor ar fi putut sesiza Tribunalul Arbitral în privinţa acestei chestiuni (a se vedea § 27 supra). cu mici excepţii.

totuşi. dar de asemenea şi a unui dosar financiar referitor la Vickers Shipbuilding privită ca o entitate unică (a se vedea §§ 33 şi 79-80 supra). intervalul între sancţionarea regală şi această dată se explică prin pregătirea nu doar a raportului de evaluare a dlor Whinney Murray & Co. pentru randamentul titlurilor de valoare. În aceste circumstanţe. 165. Curtea concluzionează că această plângere trebuie să fie respinsă. Din aceste considerente. ceea ce constituia mai mult de jumătate din suma compensaţiei convenite de 14 450 000 £. Asigurarea continuă a stabilităţii dividendelor se acordă cu ideea că după perioada de referinţă orice expansiune al patrimoniului companiei naţionalizate trebuia să sporească venitul sectorului public aşa precum acesta ar fi suportat riscul unui declin (a se vedea § 139 litera (b) supra). iar soldul final s-a plătit la puţin timp după aceea. 168. Curtea nu găseşte ca fiind nerezonabilă perioada globală a achitării.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ de referinţă şi ziua transferului (a se vedea § 22 supra). Vickers se plângea de întârzierea excesivă la plătirea compensaţiei şi de insuficienţa plăţilor în acont. 257 . trebuie de reamintit că acestea s-au efectuat necondiţionat (a se vedea § 20 supra) şi prin urmare este necesară limitarea sumei acestora. (f) Pretinsa întârziere excesivă la plătirea compensaţiei şi pretinsa insuficienţă a plăţilor în acont (cauza Vickers Shipbuilding) 166. Cu referire la plăţile în acont. exista o incertitudine cu privire la forma acesteia şi. din care cincisprezece luni au fost dedicate negocierilor. Până la sancţionarea sa din partea Reginei din martie 1977. Mai mult. compensaţiile în totalitatea lor erau urmate de dobândă începând cu ziua transferului proprietăţii (a se vedea § 21 litera (a) supra). ţinând cont de mărimea companiei naţionalizate. fiind vorba de operaţiuni complexe. La rândul său. În mare parte şi sub rezerva atribuţiilor discreţionare ale Ministrului Industriei. până în noiembrie 1978 (aproximativ cinci luni de la demararea negocierilor oficiale) Vickers primise deja un acont de 8 450 000 £. prin urmare. suma dividendelor posterioare perioadei de referinţă se limita la suma plătită în perioada imediat anterioară acesteia (a se vedea § 23 supra). 167. şi un acont ulterior de 3 150 000 £ în martie 1980 în timpul examinării procedurii arbitrale (a se vedea § 82 supra). absenţa perioadei de timp începând cu septembrie 1979 până în septembrie 1980 demonstrează că reprezentantul acţionarilor Vickers Shipbuilding a sesizat Tribunalul Arbitral (a se vedea § 81 supra). Curtea notează din dezbaterile parlamentare (a se vedea §§ 12-16 supra) natura controversă a legii din 1977. să atenueze efectele de întârziere inevitabile la plătirea soldului final. ceea ce trebuie. Nici Curtea nu consideră că aplicarea clauzelor menţionate a antrenat. în realitate era imposibilă demararea negocierilor înainte de acea dată. Negocierile oficiale nu au început în speţă decât în iunie 1978. Negocierile cu Vickers Shipbuilding s-au încheiat la 26 septembrie 1980.. factori care ar fi tergiversat implementarea unor importante programe de restructurare. ţinând cont de datele plăţilor în acont. perioada de calcul în acest sens constituind trei ani şi trei luni începând cu ziua transferului (1 iulie 1977) (a se vedea §§ 76 şi 81-82 supra). rezultatele care puteau fi considerate ca nerezonabile potrivit articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1). Mai mult ca atât.

LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 169. acestea fiind de fapt blocate de la începutul negocierilor. 171. Seria A nr.C.A. (h) Neconcordanţa dintre compensaţia plătită şi încasări (cauzele Kincaid. p. a celei mai favorabile daţi de evaluare (P1-1) (a se vedea. 98. o măsură de naţionalizare cere o formulă comună. evaluarea activelor curente ale unei companii trebuie să ţină cont nu doar de lichidităţile disponibile. În al doilea rând. aplicabilă tuturor companiilor vizate (a se vedea §139 litera (a) supra) şi nu va fi considerat ca contrar articolului 1 al Protocolului 1 faptul nereţinerii. Curtea concluzionează că nici o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1) nu s-a stabilit în cauza dată. Vosper Thornycroft. hotărârea James şi alţii recitat. Hall Russell şi Brooke Marine opuneau compensaţia. cu toate că Curtea a constat deja că alegerea unei perioade anterioare nici prin natura sa şi nici prin efectele sale nu este incompatibilă cu articolul respectiv (a se vedea §§ 136 şi 151 supra). Curtea nu este convinsă că acest nivel dorit al compensaţiei nu a fost atins. Prin urmare. Curtea nu poate accepta disputa reclamanţilor potrivit căreia Guvernul a recunoscut că “condiţiile compensaţiei stabilite prin legea din 1977 erau extrem de nejuste pentru unele companii” (a se vedea § 17 supra). § 68). Curtea estimează. În orice caz. În lumina celor expuse. BAC. pe care au primit-o. în acord cu Comisia. valoarea acţiunilor acestora în această companie a fost afectată de existenţa unor contracte nefavorabile şi de opţiunea de convertire a obligaţiilor în acţiuni (a se vedea § 89 supra).. Sir William Lithgow şi foştii acţionari ai companiilor Vosper Thornycroft. Foştii proprietari ai companiei Brooke Marine susţineau că condiţiile compensaţiei stabilite prin legea din 1977 erau în particular inadecvate în cazul lor. Hall Russell şi Brooke Marine) 172. 47. 258 . nu era cazul ca aceştia să o conteste odată ce compensaţia a fost deja plătită. (g) Pretinsele elemente inadecvate particulare ale perioadei de referinţă în cauza Brooke Marine 170. mutatis mutandis. pentru fiecare companie. În primul rând. 66 şi 84 litera (b) supra). 41-42. Suma încasărilor la ziua transferului nu constituie un element determinant al valorii acţiunilor destinate transferului în sectorul public. această plângere particulară în esenţă vizează o pretenţie potrivit căreia evaluarea trebuia să se efectueze la ziua transferului. Declaraţia în cauză reflecta mai mult o opinie exprimată într-un context politic şi aceasta nu condiţionează Curtea de a-şi formula o apreciere în cauza dată. însă nu şi la ziua transferului. 173. G. dar de exemplu şi de datoriile şi plăţile în acont primite pentru contracte (a se vedea § 38 supra). B. că această plângere nu poate fi acceptată. deoarece pe parcursul perioadei de referinţă. Concluzia cu privire la articolul 1 al Protocolului 1 (P1-1) 174. încasărilor companiei la ziua transferului (a se vedea §§ 41 litera (b). Curtea nu poate accepta aceste plângeri. 55.

apartenenţă la o minoritate naţională. au fost respinse de către Comisie. B. culoare. o persoană juridică. 14+P1-1). Curtea reaminteşte că articolul 14 (art. iar în temeiul articolului 14 (art. Mai mulţi reclamanţi au afirmat că. domenii şi context (ibidem. Mai mult ca atât. Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură deosebirile în alte situaţii similare justifică un diferit tratament legal. Seria A nr. Prin urmare. Seria A nr. § 10). 178. 14). § 40). 87. Primul articol (art. Pretinsa discriminare în raport cu alţi proprietari ai companiilor naţionalizate potrivit legii din 1977 1. la “o scutire de impozit” (a se vedea §§ 21 litera (b) şi 45 supra). limbă. § 35. 6. din considerente specifice cauzei fiecăruia. reclamantul nu a fost tratat altfel decât foştii acţionari plasaţi într-o situaţie similară. El protejează persoanele fizice (inclusiv persoanele juridice) “plasate în situaţii similare” contra oricăror discriminări. origine naţională sau socială. ceea ce ar însemna că tratamentul nu urmăreşte “un scop legitim” sau dacă nu există “un raport de proporţionalitate între mijloacele aplicate şi scopul urmărit” (a se vedea printre altele hotărârea Rasmussen din 28 noiembrie 1984. 176. p. Sir William Lithgow se pretindea victimă a unei discriminări. Înainte de a trece la examinarea fiecărei din aceste plângeri. După cum a menţionat Comisia. 14) prevede după cum urmează: “Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată. care deţine numai 28% din capitalul unei companii naţionalizate. p. în special. au fost victime ale discriminării contrare articolului 14 din Convenţie. rasă. religie. în timp ce persoanele juridice.” Aceste alegaţii contestate de către Guvern. ARTICOLUL 14 AL CONVENŢIEI. acţiunile ordinare Kincaid s-au evaluat prin a se face referinţă la veniturile acesteia şi nu la activele companiei. 14. Introducere 175.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ II. hotărârea din 23 iulie 1968. Incidenţa impozitului pe plus-valori (cauza Kincaid) 177. 14+P1-1) A. 259 . pe sex. prin faptul a fost supus impozitului pe plus-valori în urma vânzării obligaţiilor trezorierale primite cu titlu de compensaţie. ca Sir William Lithgow.14) nu interzice orice deosebire de tratament la exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie (a se vedea “afacerea lingvistică belgiană”. foşti proprietari ai companiilor naţionalizate potrivit legii din 1977. Curtea nu poate accepta această plângere. § 38). un tratament diferit este discriminatoriu dacă acesta “nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”. 2. aveau dreptul. 13. nu ar putea beneficia de o astfel de scutire (a se vedea §§ 21 litera (b) şi 40 supra). şi p. combinat cu articolul 1 din Protocolul 1 (art. avere. COMBINAT CU ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1 (art. 15. scopul marjei de apreciere variază în dependenţă de circumstanţe. opinii politice sau orice alte opinii. Sir William Lithgow se plângea de faptul că. naştere sau orice altă situaţie. Aplicarea metodei de evaluare bazate pe beneficii (cauza Kincaid) 179. potrivit legii finanţelor din 1976. 34. p.

Prin urmare. În susţinerea plângerii sale. Evaluare prin referinţă la compania fondatoare (cauza Yarrow Shipbuilders) 183. Pe de altă parte. 14). aceasta permitea să se ţină cont de deosebirile dintre ele şi. 4. Această metodă globală a fost aplicată acţiunilor ordinare Kincaid în aceeaşi măsură ca şi tuturor altor acţiuni necotate. potrivit reclamanţilor. Legea prevedea că compensaţia va fi stabilită pe calea negocierilor sau a arbitrajului. prin faptul că compensaţia primită pentru acţiunile sale în filiala sa Yarrow Shipbuilders a fost calculată prin a se face referinţă la preţul propriilor sale acţiuni (Yarrow). compania a subliniat 260 . iar activele într-o ipoteză contrară. formula legală prezenta o anumită flexibilitate care putea conduce şi a condus la utilizarea acesteia în mod diferit faţă de diferite companii. Bineînţeles. 3. este evident că veniturile vor pune la dispoziţie o bază mai potrivită de evaluare dacă compania este rentabilă. Foştii acţionari ai companiilor Vosper Thornycroft. Hall Russellet şi Brooke Marine se pretindeau victime ale unei discriminări în urma aplicării aceluiaşi tratament atât companiilor în expansiune cât şi celor în declin. nu au fost trataţi altfel decât alţi proprietari vizaţi. rezultată. Yarrow se pretindea victimă a unei discriminări. Astfel compensaţia ar fi fost în mod proporţional mai mică pentru primele. poate fi considerată ca fondată pe o justificare obiectivă şi rezonabilă deosebirea. Curtea este de acord cu Comisia că în acest raport proprietarii acţiunilor ordinare Kincaid. Acesta susţinea că cea de a doua metodă ar fi mult mai avantajoasă în cazul său şi că a avut loc o discriminare în detrimentul Kincaid. reprezentantul acestora ar fi putut supune chestiunea respectivă spre examinare Tribunalului Arbitral.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ precum s-a procedat în cazul anumitor companii nerentabile (a se vedea § 36 supra). deosebirile observate la aplicarea metodei globale aveau o justificare obiectivă şi rezonabilă. în special în cazul Vosper Thornycroft. de importanţa în fiecare caz a factorilor implicaţi. fie că ea cade sau nu sub incidenţa articolului 14 (art. în special. aplicând metoda ipotetică de evaluare bursieră şi ţinând cont de toate elementele pertinente. dacă o raportăm la veniturile sau valoarea companiei la ziua transferului. decât pentru ultimele. nu prescria o cale anumită de urmat la evaluarea titlurilor de valoare necotate la bursă (a se vedea § 159 supra). Hall Russell şi Brooke Marine) 181. Totuşi. din tratamentul similar aplicat atât companiilor în expansiune cât şi celor în declin. Prin urmare. dacă acţionarii Kincaid n-ar fi acceptat acordul negociat. Tratamentul similar al companiilor în expansiune şi al celor în declin (cauzele Vosper Thornycroft. Curtea a constatat deja că alegerea perioadei de referinţă la evaluarea companiilor naţionalizate potrivit legii din 1977 şi neurmărirea corelativă a oricăror evoluţii ulterioare erau bazate pe motive rezonabile (a se vedea §§ 131-135 şi 138143 supra). în aceeaşi măsură ca şi în cazul altor reprezentanţi ai acţionarilor în circumstanţe similare. Curtea reaminteşte că legea din 1977. în timp ce acţiunile necotate ale altor companii naţionalizate au fost calculate în funcţie de veniturile acelor companii (a se vedea § 36 supra). 182. inclusiv şi Sir William Lithgow. ea fiind o companie prosperă. 180. Prin urmare.

compensaţia reprezenta cea mai mică cifră sau procentaj posibil din veniturile sau activele companiei naţionalizate. în aplicarea metodei globale aveau o justificare obiectivă şi rezonabilă. La aplicarea metodei ipotetice de evaluare bursieră.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ că dacă calculele se făceau luând ca bază cifrele perioadei de referinţă sau cele din ziua transferului. Curtea consideră că deosebirile stabilite între Yarrow şi alţi proprietari. trebuie să rămână libere să adopte noi legi bazate pe o nouă abordare. nu era calculată în baza valorii bunurilor la ziua transferului (a se vedea § 101 supra). Foştii proprietari ai companiilor Vosper Thornycroft şi Brooke Marine se pretindeau victime ale unei discriminări. în sensul că în toate cazurile s-a aplicat aceeaşi metodă globală şi era deschisă aceeaşi posibilitate de a recurge la arbitraj. 188. Curtea reaminteşte că legile de expropriere şi textele cu privire la naţionalizare au funcţii diferite. 186. Din considerentele indicate în alineatul 1 al § 181 supra. 14). Curtea consideră că deosebirea contestată nu ridică nici o chestiune potrivit articolului 14 (art. prin faptul că modalităţile compensaţiei stabilite prin legea din 1977 se deosebeau în mai multe privinţe de condiţiile definite în legile britanice anterioare naţionalizării (a se vedea § 99 supra). 184. Din considerentele enunţate la alineatul 3 al § 121 supra. D. decât în situaţia compensaţiei plătite altor foşti proprietari. Ţinând cont de cele menţionate. Foştii proprietari ai companiilor Vosper Thornycroft şi Brooke Marine se pretindeau de asemenea victime ale unei discriminări prin faptul că compensaţia prevăzută de legea din 1977. Curtea concluzionează că nici o încălcare a articolului 14 al Convenţiei combinat cu articolul 1 din Protocolul 1 al Convenţiei (art. 14) al Convenţiei 189. Pretinsa discriminare în raport cu persoanele private de bunurile lor potrivit legislaţiei de expropriere (cauzele Vosper Thornycroft şi Brooke Marine) 187. Pretinsa discriminare în raport cu proprietari companiilor naţionalizate potrivit legislaţiei anterioare (cauzele Vosper Thornycroft şi Brooke Marine) 185. C. E. contrar majorităţii legilor britanice cu privire la expropriere. Independent de întrebarea dacă aceşti reclamanţi au fost plasaţi într-o situaţie similară persoanelor private de bunurile lor potrivit legislaţiei anterioare. este evident faptul că dacă activele unei filiale la evaluare constitui un element important în afacerile companiei fondatoare ale cărei titluri de valoare sunt cotate pe piaţă. în principiu. 14+P1-1) nu a avut loc în cauza dată. 261 . Concluzia cu privire la articolul 14 (art. 14). Parlamentele Statelor Contractante. Curtea concordă cu Comisia asupra faptului că nu a avut loc vreo diferenţă de tratament între Yarrow şi alţi acţionari vizaţi. Curtea estimă împreună cu Comisia asupra faptului că situaţiile la care s-au referit reclamanţii nu sunt suficient de similare pentru a ridica o chestiune potrivit articolului 14 (art. De asemenea. preţul acestora din urmă poate pune la dispoziţie o bază de evaluare mai adecvată şi mai puţin artificială decât alte elemente.

A. (b) La elaborarea unei astfel de reglementări. 52. B. 6-1) se aplică în cauză în măsura în care reclamanţii au putut rezonabil să estimeze că ar fi locul pretinderii unei necorespunderi a condiţiilor legale ale compensaţiei. el poate fi supus limitărilor. § 81). 6-1) vizează doar “contestaţiile” cu privire la “drepturi şi obligaţii”. 6-1) 1. Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere. p. articolul 6 § 1 (art.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ III. care va hotărî (…) asupra circumstanţelor cu privire la drepturile şi obligaţiile civile ale acesteia (. care se poate spune că.). în măsura în care acesta este pertinent. 18). Seria A nr. 24-25. În al doilea rând. în special. 6-1) DIN CONVENŢIE 190. astfel precum a fost interpretat de Curte în hotărârea Golder din 21 februarie 1975 (Seria A nr. Seria A nr. sunt recunoscute de dreptul intern. însă decizia finală de respectare a cerinţelor Convenţiei îi revine Curţii. § 57) sunt degajate următoarele principii. ARTICOLUL 6 § 1 (art. 6-1) 191. În materie. 98. 6-1).” Aceste alegaţii au fost contestate de către Guvern. nu este absolut. din hotărârea precitată Ashingdane (Seria A nr. 29. p. cel puţin întro manieră protectoare. 6-1). Curtea notează în primul rând că dreptul reclamanţilor la compensaţie potrivit legii din 1977 deriva din calitatea acestora de acţionari ai companiilor vizate şi comportă fără dubii un “caracter civil” (a se vedea mutatis mutandis. (a) Dreptul de acces la instanţele de judecată.. 93. au fost victime ale încălcării articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie. în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale. instituită de lege. din diferite motive. de către o instanţă independentă şi imparţială. prevede după cum urmează: “Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil. Curtea reaminteşte că articolul 6 § 1 (art. Sir William Lithgow se pretindea victimă a unei încălcări a articolului 6 § 1 (art. Accesul la un tribunal (cauza Kincaid) 192. reglementare ce poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de necesităţile şi resursele comunităţii şi indivizilor”. 193. acesta nu asigură prin el însuşi “drepturilor şi obligaţiilor” (cu caracter civil) vreun conţinut material determinat în ordinea juridică a Statelor Contractante (hotărârea James şi alţii precitată. Prin urmare. prin faptul că nu a putut sesiza o instanţă independentă competentă de a decide asupra dreptului său la compensaţie. § 79). Aplicabilitatea articolului 6 § 1 (art. care. Aplicarea articolului 6 § 1 (art. din jurisprudenţa Curţii şi.. hotărârea Sporrong şi Lönnroth precitată. admise implicit din considerentul că acest drept “prin însăşi natura sa cere o reglementare din partea statului. p. Comisia şi-a exprimat opinia unanimă că această prevedere nu a fost încălcată. Unii reclamanţi susţineau că. garantat de articolul 6 § 1 (art. 46. Curtea trebuie să se convingă că limitările aplicate nu restrâng 262 .

196. cu excepţia lui Sir William Lithgow. Ţinând cont de atribuţiile şi responsabilităţile reprezentantului acţionarilor şi de marja de apreciere a Guvernului. deşi indirect. Acest lucru este confirmat prin faptul că legea prevedea desfăşurarea întrunirilor în cadrul cărora acţionarii puteau da instrucţii reprezentantului sau să-i indice opinia lor (ibidem). Mai mult ca atât. 6-1) dacă nu urmăreşte un scop legitim şi nu există un raport de proporţionalitate între mijloacele aplicate şi scopul urmărit. Hall Russell. Măsura în care Sir William Lithgow a avut acces la Tribunalul Arbitral a constituit o controversă între Guvern şi acesta (a se vedea § 30 supra). legea din 1977 stabilea un sistem colectiv de reglementare: în faţa Tribunalului Arbitral. adiţional la atribuţia de revocare acordată prin anexa 6 a legii din 1977. ce susţinea neîndeplinirea de către reprezentant a obligaţiilor legale sau a celor impuse de common law în calitatea sa de mandatar. ea nu mai atestă o lipsă a unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele aplicate şi scopul urmărit. pentru orice persoană. Curtea nu consideră ca fiind necesară soluţionarea acestei chestiuni. 194. foştii proprietari ai companiilor Vosper Thornycroft. 6-1). potrivit căruia companiile naţionalizate treceau într-o anumită măsură în “domeniul public” înainte de ziua transferului proprietăţii. 195. BAC. Toţi reclamanţii. Cel din urmă era desemnat şi reprezenta interesele tuturor deţinătorilor de titluri de valoare ale companiei vizate (a se vedea § 28 supra) şi prin urmare. Ca argumentare ea pleacă de la ipoteza că reclamantul n-a putut niciodată sesiza acest Tribunal sau vreun alt tribunal pentru a determina dreptul său la compensaţie. o astfel de limitare nu este compatibilă cu articolul 6 § 1 (art. părţile fiind pe de o parte Ministrul Industriei iar pe de altă parte reprezentantul acţionarilor. Cu toate acestea. interesele fiecăruia dintre aceştia erau apărate. Curtea nu consideră că în circumstanţele cauzei s-a afectat însăşi substanţa dreptului lui Sir William Lithgow la o instanţă de judecată. în contextul unei măsuri de naţionalizare de o mare anvergură. Curtea împărtăşeşte opinia Comisiei precum că această limitare a dreptului la un acces direct pentru fiecare acţionar la Tribunalul Arbitral urmărea un scop legitim: cel de a evita. BAC. Vickers Shipbuilding şi Brooke Marine precizau că această pretenţie se urmărea doar în cazul în care Curtea subscria avizului exprimat de Comisie în raportul acesteia. 198. era disponibil un recurs împotriva acestuia (ibidem). Yarrow Shipbuilders. în orice caz. susţineau că contestaţia cu privire la compensaţie nu a fost examinată într-un “termen rezonabil” în sensul articolului 6 § 1 (art. În pofida acestui obstacol de acces personal. În plus. Vickers Shipbuilding şi Brooke Marine) 197. Curtea constată că. a unei multitudini de pretenţii şi proceduri introduse de acţionari particulari (ibidem). 263 . această pretenţie nu trebuie examinată.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ sau reduc accesul oferit individului într-o astfel de manieră sau până la un astfel de punct în care însăşi substanţa dreptului este afectată. Pentru litigiile referitoare la compensaţie. Pretinsa încălcare a “termenului rezonabil” (cauzele Vosper Thornycroft. 2. (c) Mai mult ca atât.

printre altele. parte la orice procedură (a se vedea § 29 supra). În al doilea rând. de constrângere pentru cealaltă. Curtea nu poate accepta acest argument. Tribunalul Arbitral instituit prin legea din 1977 nu întrunea. 39. 6-1) putea fi înaintată. 200. în anumite privinţe. cerinţele articolului 6 § 1 (art. aceştia susţineau că Tribunalul Arbitral nu constituia “o jurisdicţie legală”. poate conţine un organ însărcinat cu examinarea unui număr restrâns de litigii. Curtea reaminteşte că cuvântul “tribunal” în articolul 6 § 1 (art. Pretinsa încălcare a altor cerinţe ale articolului 6 § 1 (art. p. în contextul termenilor reglementărilor de aplicare pertinente în materie. Curtea notează că. numirea acestora nu se putea face fără o consultare prealabilă a reprezentantului acţionarilor (a se vedea § 29 supra). procedura în faţa Tribunalului Arbitral se asemăna celei în faţa instanţei de judecată şi că exista posibilitatea recursului (a se vedea §§ 31-32 supra). Seria A nr. 81 şi 90 supra). § 55). Ea notează că Tribunalul Arbitral a fost “stabilit prin lege”. suma compensaţiei de fiecare dată era stabilită la negocierile dintre Ministerul Industriei şi reprezentantul acţionarilor (a se vedea §§ 52. După cum Curtea a subliniat deseori. 63. 43. părţile încercau doar să ajungă la o soluţie mutual acceptată. Potrivit foştilor proprietari ai companiei Hall Russell. orice chestiune legată de încălcarea cerinţei “termenului rezonabil” potrivit articolului 6 § 1 (art. în mod evident priva Tribunalul de caracterul “unui tribunal independent şi imparţial”. 201. 6-1). În cadrul acelor negocieri. 80. printre altele. În plus. independenţa în raport cu executivul figurează printre condiţiile fundamentale ce decurg din fraza în discuţie (a se vedea. când procedura a fost începută dar nu a ajuns la o concluzie finală. § 76). în privinţa cărora nu se aplica evident articolul 6 § 1 (art. integrată în structurile judiciare ordinare ale ţării (a se vedea. p. Van Leuven şi De Meyere din 23 iunie 1981. cu excepţia cazului Vickers Shipbuilding. Doar după deferirea chestiunii Tribunalului Arbitral. De fapt. cu toate că doi dintre membrii Tribunalului Arbitral au fost desemnaţi de către ministru. criteriile de selectare a membrilor Tribunalului au fost 264 . în special desemnarea a doi dintre membrii acestuia de către ministru. 68. În primul rând. de asemenea. hotărârea Campbell şi Fell din 28 iunie1984. ci o instanţă de judecată extraordinară. cu privire la cuantumul compensaţiei şi la orice moment discuţiile puteau fi încetate şi orice chestiuni nesoluţionate deferite Tribunalului Arbitral (a se vedea § 30 supra).LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ În cazurile examinate. 24. 6-1) nu trebuie neapărat să fie înţeles ca semnificând o instanţă de judecată de tip clasic. De asemenea. lucru necontestat de către reclamanţi. Seria A nr. nu au fost instituite careva proceduri în faţa Tribunalului Arbitral. În ce priveşte prezenta cauză. şi anume un tribunal însărcinat cu examinarea unui număr limitat de litigii speciale în privinţa unui număr limitat de companii. nici una dintre acestea nu era împuternicită să ia o decizie finală. 3. 6-1). 74. 6-1) (cauza Hall Russell) 199. cu condiţia că oferă întotdeauna garanţiile corespunzătoare. hotărârea Le Compte. s-a contestat că legătură apropiată dintre executiv şi Tribunalul Arbitral.

p. 98. 1) al Convenţiei esenţa drepturilor şi libertăţilor recunoscute de către aceasta trebuie asigurată. ARTICOLUL 13 (art. IV. 47. § 239). Sir William Lithgow afirma că nu a dispus. nu există vreun temei de constatare a lipsei condiţiei de independenţă. ofertele formulate de către Guvern în timpul negocierilor nu angajau în nici o măsură Tribunalul Arbitral (a se vedea § 19 supra). 29 septembrie 1981. Regatului Unit din 18 ianuarie 1978. § 50). §§ 24-30). Ţinând cont de cele exprimate. Plus la acestea.” Această alegaţie a fost contestată de către Guvern şi respinsă de către Comisie. p. 91. 13) şi nici Convenţia în general nu prescriu Statelor Contractante o [manieră] determinată de asigurare în dreptul lor intern aplicarea efectivă a tuturor prevederilor Convenţiei” (a se vedea hotărârea Swedish Engine Drivers’ Union din 6 februarie 1976. 25. Seria A nr. de un careva “recurs efectiv” în sensul articolului 13 (art. 6-1) din Convenţie 202. Curtea consideră că imparţialitatea obiectivă a acestora nu putea fi supusă unui dubiu (a se vedea. într-un mod rezonabil. trebuie să dispună de un recurs în faţa unei „instanţe” naţionale în vederea statuării asupra plângerii sale şi. să obţină reparaţie” (a se vedea hotărârea Silver şi alţii din 25 martie 1983. în ordinea juridică naţională oricărei persoane în limitele jurisdicţiei naţionale a Statelor Contractante (a se vedea hotărârea Irlanda c. are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale. 86. Seria A nr. 13-16. § 113). dacă este cazul. 13) garantează existenţa unui drept intern la un recurs efectiv. Seria A nr. printre altele. 13) AL CONVENŢIEI 203. Cu toate acestea. Concluzia cu privire la articolul 6 § 1 (art. care nu comportă cu atât mai mult un control constituţional al compatibilităţii legilor cu li265 . 13). ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate. § 84). “În temeiul articolului 13 (art. articolul 13 (art. p. 61. p. 6-1) al Convenţiei nu a avut loc în speţă. Reclamanţii nu au contestat imparţialitatea subiectivă a membrilor vizaţi. 20. care prevede după cum urmează: “Orice persoană. „un individ care. Convenţia nu face parte din dreptul intern al Regatului Unit. ”nici articolul 13 (art. 42. Seria A nr. cauza Cammell Laird Shipbuilders Ltd. 205. 204.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ stabilite de comun acord (ibidem) şi pare să nu fi fost contestată vreo numire. chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. Ţinând cont de maniera în care s-a petrecut de fapt procedura de numire (a se vedea § 29 supra). 18. 13) din Convenţie. 23 octombrie 1981). în vederea prezentării pretenţiilor sale cu privire la compensaţie. Sub rezerva calificării explicate în următorul paragraf. hotărârea De Cubber din 26 octombrie 1984. Seria A nr. sub o formă sau alta. se pretinde victimă a unei încălcări a drepturilor sale recunoscute în Convenţie. p. permiţând realizarea drepturilor şi libertăţilor Convenţiei oricare ar fi forma de consacrare a acestora” (a se vedea hotărârea James şi alţii precitată. Curtea concluzionează că nici o încălcare a articolului 6 § 1 (art. C. În aceste circumstanţe. după cum o demonstrează copiile hotărârilor prezentate Curţii (cauza Scott Lithgow Drydocks Ltd. în temeiul articolului 1 (art. Cu toate că nu există obligaţia incorporării Convenţiei în sistemul juridic naţional.

Curtea a constatat că acest sistem nu contravine cerinţelor articolului 6 § 1 (art. 1 (P1-1) pe motiv că legea din 1977 nu conţinea prevederi potrivit cărora să se ţină cont de evoluţiile companiilor vizate în perioada 1974-1977. Seria A nr. p. acesta beneficia de sistemul colectiv stabilit prin lege. 266 . 13) nu garantează un recurs. Prin urmare. mai restrictive decât cele ale articolului 13 (art. În măsura în care alegaţia reclamantului vizează aplicarea legislaţiei. cu treisprezece voturi contra cinci. deoarece acesta se poate referi la însăşi legea din 1977. nici un recurs intern nu exista şi nici nu putea exista pentru Sir William Lithgow pentru a se plânge de faptul că însăşi legislaţia incriminată nu atingea standardele Convenţiei şi Protocolului 1 (P1). în faţa unei autorităţi naţionale. Curtea concluzionează că ansamblul recursurilor interne oferite lui Sir William Lithgow a constituit un remediu naţional prin intermediul căruia acesta ar fi putut la un nivel suficient să asigure respectarea legislaţiei pertinente. (a se vedea §§ 30 şi 95 supra). ibidem. Astfel. 4. 3. Curtea nu ar putea accepta alegaţia reclamantului. § 88). că nu a existat o încălcare a articolului 14 din Convenţie. DIN ACESTE CONSIDERENTE. Susţine. p. 6-1) pentru nici unul din motive invocate de reclamanţi. În aceste circumstanţe. 13) (a se vedea hotărârea Sporrong et Lönnroth precitată. cu şaisprezece voturi contra două. nu a avut loc o încălcare a articolului 13 (art. că nu a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolul nr. 207. Susţine. Totuşi. 6-1) (a se vedea §§ 193-197 supra). 32. că nu a existat o încălcare a aceluiaşi articol 6 § 1 (art. prin intermediul căruia s-ar putea contesta. reclamantul ar fi putut să-l citeze pe reprezentantul acţionarilor companiei Kincaid în faţa jurisdicţiilor naţionale pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale potrivit legii din 1977 sau a celor de common law în calitate de mandatar (a se vedea § 28 supra). CURTEA 1. Adiţional. Susţine. 52. legile unui Stat Contractant ca fiind contrare Convenţiei sau normelor juridice naţionale echivalente (a se vedea hotărârea James şi alţii precitată. cu paisprezece voturi contra patru. § 85). în unanimitate. 14+P1-1). 5. Prin urmare. Chiar dacă aceste recursuri nu erau disponibile direct lui Sir William Lithgow. cu şaptesprezece voturi contra unu. că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie pe motiv că Sir William Lithgow nu a avut personal acces la un tribunal independent în vederea determinării drepturilor sale la compensaţie. Curtea notează că reprezentantul acţionarilor putea în orice moment sesiza Tribunalul Arbitral în privinţa chestiunii compensaţiei sau să invite o jurisdicţie ordinară să se pronunţe asupra faptului dacă ministrul nu a comis vreo eroare de drept prin interpretarea sau aplicarea neadecvată a legii din 1977 (a se vedea §§ 30 şi 32 supra). Susţine.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ bertăţile fundamentale. 13). 47. 206. că nu a existat o încălcare a aceluiaşi articol 1 (P1-1) pentru oricare alte motive invocate de reclamanţi. Susţine. Curtea estimă împreună cu Comisia că articolul 13 (art. combinat cu articolul 1 menţionat (art. 2.

acceptată de dl Macdonald (cu privire la articolul 6 § 1 din Convenţie) (art. Redactată în franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului la Strasbourg. Pettiti şi Spielmann (cu privire la articolul 13 din Convenţie) (art. 6-1). Susţine. opinia disidentă comună a dlor Pinheiro Farinha. că nu a existat o încălcare a articolului 13 (art. P1-1). dlui Gölcüklü. 13).R. opinia parţial disidentă comună dnei Bindschedler-Robert. dlui Pettiti şi dlui Spielmann (cu privire la articolul 1 al Protocolului 1) (P1-1).L. textul următoarelor opinii separate: opinia concordantă a dlui Thór Vilhjálmsson. opinia parţial disidentă comună a dlor Russo şi Spielmann (cu privire la articolul 6 § 1 din Convenţie) (art. 13. Semnat: Rolv Ryssdal Preşedinte Pentru Grefă Semnat: Jonathan L. opinia disidentă a dlui Pettiti (cu privire la articolele 6 § 1 şi 13 din Convenţie şi a articolului 1 al Protocolului 1 (art. opinia disidentă comună a dlor Pinheiro Farinha şi Pettiti (cu privire la articolul 6 § 1 din Convenţie) (art.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 6. 267 . opinia dlui Lagergren. 13) din Convenţie. potrivit articolelor 51 § 2 (art. la 8 iulie 1986. 6-1). 6-1). Parafat: R. 51-2) din Convenţie şi 52 § 2 din Regulament. cu cincisprezece voturi contra trei.S. Sharpe Şef al Deviziei în Grefa Curţii La prezenta hotărâre se anexează. art. 6-1. dlui Pinheiro Farinha. Parafat: J.

Pe de altă parte. nu am considerat ca fiind util a mă pronunţa în privinţa celor susţinute în §§ 121-175 în legătură cu chestiunile referitoare la nivelul compensaţiei. metoda aleasă era acceptabilă. pentru noi importantă.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI THOÓR VILHJAÓLMSSON (Traducere) În prezenta cauză mă alătur majorităţii Curţii. considerăm împreună cu majoritatea că legea britanică cu privire la naţionalizare răspundea unui interes general şi unui scop legitim pe care Parlamentul era competent să le evalueze just. nu putem urma motivaţia majorităţii în privinţa chestiunii. care. PINHEIRO FARINHA. PETTITI ŞI SPIELMANN (ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1) (P1-1) (Traducere) Noi ne-am pronunţat pentru constatarea încălcării Protocolului 1 (P1). În plus. care a constatat absenţa încălcării Convenţiei şi a Protocolului 1 (P1). Din păcate. OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR BINDSCHEDLER-ROBERT. Cu toate acestea. 268 . Prin urmare. adoptarea unei perioade de referinţă anterioară datei promulgării legii este convenabilă. Astfel. cu toate că împărtăşim opinia majoritară a Curţii vis-a-vis de mai multe principii şi puncte examinate în hotărâre. Din această cauză nu împărtăşesc concluzia exprimată asupra acestui punct în § 120 din prezenta hotărâre. Aceeaşi normă se aplică criteriului de bază adoptat la calcularea compensaţiei. după cum prevedea de fapt cel dintâi proiect al legii. din considerente deja indicate în opinia mea concordantă anexată la hotărârea James şi alţii din 21 februarie 1986. referitoare la perioada de referinţă din considerentul absenţei vreunei ajustări în legea examinată. procedurile parlamentare şi dezbaterile politice au întârziat cu aproximativ optsprezece luni momentul punerii în aplicare a perioadei de referinţă (vesting day). consider că articolul 1 al Protocolului 1 (P1-1) nu consacră un drept la compensaţie. dar cu condiţia că aceasta se situează într-un interval rezonabil în raport cu ziua transferului. Evident. GOLCUKLU. mai mult ca atât. este regăsit în alte legislaţii naţionale.

Nimeni nu poate contesta existenţa posibilităţii introducerii unui mecanism prin intermediul căruia s-ar fi putut efectua o ajustare financiară pentru decalajele suplimentare din perioada de referinţă. Thornycroft şi Brooke Marine. O astfel de metodă se impunea şi mai mult datorită faptului că în Parlament caracterul injust al anumitor prevederi ale legii a fost invocat. aceasta poate conduce la distorsiuni din cauza combinării şi cumulării tuturor prevederilor economice şi financiare incluse în lege şi suprapunându-se. Mai presus de toate. pe de o parte. de conjunctura economică naţională. Totuşi. În această ordine. şi o compensaţie rezonabilă conformă principiului de proporţionalitate. argumentul principal al acestuia fiind în a susţine că. scopul acestei opţiuni trebuie întotdeauna să fie definit sau identificabil. că cel puţin în cauzele Kincaid. între o “naţionalizare-spoliere”. prin intermediul unei expertize. dacă metoda de compensaţie aleasă de către Parlament era corectă. nu mai era cazul examinării detaliate a incidentelor concrete. la necesitate. În cauzele concrete depuse la Curte. reclamanţii în cadrul audierilor au demonstrat prin intermediul diferitor calcule. Mai mult ca atât. lichidităţi şi “cash flow” în raport cu bazele esenţiale ale compensaţiei. prima facie şi în măsura în care aceste cifre corespund realităţii. bazate pe variaţia dintre curentele valori de bilanţ. În această legătură.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Aceasta a fost urmată evident de efecte nefaste în raport cu evenimentele posterioare survenite în viaţa economică a companiilor vizate. parametrii marjei de apreciere puteau fi stabilite. Ţinând cont de impactul social. se poate concluziona. din cauza prelungirii perioadei prevăzute iniţial. chiar dacă metoda analitică adoptată este satisfăcătoare în privinţa aspectelor izolate. Guvernul nu a considerat utilă discutarea acestor cifre. aceasta nu poate fi separată de rezultatele financiare directe ulterioare. de ponderea industriilor în cauză şi de contribuţia financiară a statului. fapt care nu a fost niciodată contestat de către Guvern. alegerea unei metode nu poate fi neutră. Nu putem împărtăşi această opinie. mecanismele diferitor legislaţii de naţionalizare ofereau mai multe metode şi ecuaţii. o distorsiune nerezonabilă şi disproporţi269 . iar scopul acesteia nu poate rămâne complet nedefinitivat. marja cantitativă este vastă. Însăşi absenţa unei ajustări in abstracto ne pare fiind contrară interpretării prevederilor Protocolului 1 (P1). calcului exact al distorsiunilor care au constituit consecinţa directă a absenţei ajustărilor puteau fi analizate printr-un examen faptic a fiecărui dosar sau. pe de altă parte. Din considerentul că cifrele înaintate de către reclamanţi nu au fost contestate în cadrul audierilor. Chiar dacă admitem că în materie de naţionalizări ale proprietăţii propriilor resortisanţi statul dispune de o largă marjă de apreciere. Vosper. incidenţele măsurilor legislative. De fapt. că faptele posterioare petrecute în viaţa acestor companii au antrenat.

În opinia mea.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ onală. competenţa instanţelor sale judecătoreşti în ceea ce priveşte însăşi existenţa drepturilor de proprietate ale reclamanţilor. În acest sens. §§ 35-36. § 49. unei încălcări efective. Aceste drepturi de proprietate au fost stinse prin compensaţia operată potrivit legii din 1977. 18. când s-a petrecut ultima ingerinţă. 270 . Regatul Unit a sustras. Tribunalul Arbitral şi alte instanţe judecătoreşti naţionale erau competente de a se pronunţa. Toate acestea şi mai mult. OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LAGERGREN ACCEPTATĂ DE JUDECĂTORUL MACDONALD (ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENŢIE) (art. Seria A nr. dată la care cel de al treilea proiect al legii cu privire la industriile aeronautice şi navale a primit sancţionarea regală. 27). 17-18. Dreptul normal de acces la instanţele judecătoreşti. 93. care a existat pe toată durata drepturilor de proprietate. 6-1) din Convenţie. până la 17 martie 1977. Seria A nr. hotărârea Ozturk din 21 februarie 1984. această bruscă şi gravă limitare a dreptului la acces la instanţele judecătoreşti a fost prematură. p. în ultimă instanţă. şi anume. din considerentul că până la zilele respective de transfer (29 aprilie şi 1 iulie 1977) reclamanţii şi-au conservat oficial proprietatea asupra acţiunilor. în privinţa aspectelor pertinente în cauză. 6-1) (Traducere) Este incontestabil faptul că posesia reclamanţilor a acţiunilor în companiile vizate le conferea acestora “drepturi cu caracter civil”. asupra aplicării legii din 1977. când propunerea de privare a acestora de acţiunile lor a obţinut forţa legii. şi opinia mea concordantă anexată hotărârii Ashingdane din 28 mai 1985. jurisprudenţa Curţii noastre conţine criterii suficiente de referinţă ce permit analiza componentelor legii în cauză în raport cu Convenţia sau Protocolul 1 (P1) al acesteia şi conduc la concluzia. nu aveau nici o posibilitate de a obţine examinarea de o instanţă judecătorească naţională a numeroaselor argumente prezentate acum Curţii de la Strasbourg. p. în particular. inacceptabilă şi incompatibilă cu justa interpretare a articolului 6 (art. Astfel. reclamanţii puteau să-şi apere drepturile de proprietate împotriva oricăror interferenţe. 6) al Convenţiei (a se vedea hotărârea Golder din 21 februarie 1975. chiar dacă într-o anumită măsură era vorba de un drept fără o protecţie deplină cerută de articolul 6 § 1 (art. şi măcar nici nu le-a recunoscut acestor instanţe jurisdicţia asupra conţinutului prevederilor legale de compensare. trebuia de asemenea să acopere însăşi momentul în care acestea au fost stinse la 17 martie 1977. Reclamanţii nu dispuneau de nici un recurs împotriva prevederilor fundamentale ale legii. 17-18. În schimb. în absenţa oricărui mecanism de ajustare a decalajului perioadei de referinţă. p. Seria A nr. 73. pe care puteau să le invoce în faţa instanţelor judecătoreşti ordinare ale Regatului Unit. chiar dacă se ţine cont de această marjă de apreciere permisă şi recunoscută statului în domeniul naţionalizărilor.

din cele expuse rezultă că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 (art.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ În opinia mea. Foştii proprietari trebuiau să aibă acces la instanţele judecătoreşti cel puţin până la momentul în care toate drepturile lor au fost stinse. 6-1) din Convenţie în măsura în care reclamanţii au fost privaţi de orice acces la instanţele judecătoreşti în vederea contestării. prin urmare în primul rând. mă alătur majorităţii şi în prezenta chestiune. în temeiul Convenţiei şi a Protocolului 1 (P1) sau a normelor juridice naţionale echivalente. reclamanţii nu mai erau împuterniciţi să-şi exercite acţiunile procesuale în vederea apărării drepturilor lor de proprietate împotriva ingerinţelor nejustificate din partea statului. în opinia noastră. 6-1) (Traducere) Noi concluzionăm asupra unei încălcări a articolului 6 § 1 (art. naţionalizarea acţiunilor acestora în condiţiile prevăzute de legea din 1977. §§ 79-82). 13) (Traducere) Potrivit sistemului şi termenilor stabiliţi de legislaţia britanică. Urmare a adoptării legii din 1977. Accesul la Tribunalul Arbitral prin intermediul reprezentanţilor nu poate fi considerat ca fiind echivalent accesului la instanţele judecătoreşti. în vederea iniţierii acţiunilor de contestare şi de reparare. instanţele judecătoreşti ordinare nu mai erau competente pentru a statua asupra pretenţiilor de compensare sau asupra compatibilităţii prevederilor de naţionalizare cu dreptul naţional. Cu toate acestea. PETTITI ŞI SPIELMANN (ARTICOLUL 13 AL CONVENŢIEI) (art. OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ JUDECĂTORILOR PINHEIRO FARINHA ŞI PETTITI (ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENŢIE) (art. 98. 271 . a avut loc încălcarea articolului 6 din Convenţie (art. atentând la aceste drepturi. 6-1) din următoarele considerente: Începând cu 17 martie 1977. 6) şi al Protocolului 1 (P1). foştii proprietari nu dispuneau de nici un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale pentru a aprecia compatibilitatea legii cu drepturile garantate de Convenţie şi Protocolul 1 (P1). OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR PINHEIRO FARINHA. data adoptării celui de-al treilea proiect. Seria A nr. în lumina recentei hotărâri a Curţii în cauza James şi alţii (21 februarie 1986.

1977.4.161. Prezenta hotărâre este o premieră când Curtea Europeană a aplicat Protocolul 1 (P1) în acest domeniu. 19. Guvernului libian. 29. opinia separată al judecătorului Lagergren. art. XCV Cr14 drtt. TGI Paris. Pentru ca o naţionalizare să fie conformă dreptului internaţional şi susceptibilă eficacităţii internaţionale. Civ. 729. hotărârea 184. 13. Rezoluţia 1803 din 14 decembrie 1962 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite şi Rezoluţia 46 III a CNUCD nu au fixat reguli ferme. Principiul compensării resortisanţilor unui stat altul decât cel ce a decis naţionalizarea a făcut obiectul unor numeroase hotărâri şi a unui considerabil număr de lucrări juridice. aceasta trebuie să răspundă legalităţii scopului urmărit prin ea.69. Ind Corp c. cuvântul “echitabil” fiind utilizat cel mai frecvent. P1-1) Am votat pentru constatarea încălcării Protocolului 1 (P1) şi a articolelor 6 şi 13 (art. p. 272 . Republicii Islamice Iran 161.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PETTITI (ARTICOLELE 6 PARAGRAFUL 1 ŞI 13 ALE CONVENŢIEI ŞI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1 (art. Corporacion del Cobre.1972.1. 23.. 6. Priv. iar domeniul eficacităţii sale trebuie să fie determinat într-o manieră în care să permită atingerea scopului legitim fără a-l depăşi. 732). însă aprecierea cuantumului era foarte variată pe parcursul diferitor perioade de timp şi în diferite state. acestea utilizau termenul “adecvată” şi apropiau cuvântul echitabil celui de just (a se vedea Cass. contrar tendinţei contestării acesteia din secolul 19. Naţionalizările sunt legale potrivit dreptului internaţional. 1974 – p.11. Recentele sentinţe arbitrale internaţionale. sentinţa LIAMCO c.1. Atunci când instanţele judecătoreşti franceze trebuiau să se pronunţe asupra naţionalizării algeriene şi chiliene. Începând cu secolul 19. Statul modern şi-a recunoscut obligaţia de a-şi apăra resortisantul împotriva unei legi injuste care sub pretextul naţionalizării l-ar deposeda. Iran US Claims Trib. 6-1. însă precedentele aprecierii cuantumului compensaţiei sunt incerte. în timp ce consacră dreptul statelor la naţionalizare cu condiţia că acest drept este exercitat în conformitate cu dreptul internaţional şi se supune obligaţiei generale de compensare. au definit noţiunile compensării (sentinţa Texaco Calasiatic. American Journal of International Law. vol. dreptul suveran al statului asupra naţionalilor săi a constituit un subiect major controversat în doctrina internaţională. int. art. precum şi să-l apere dacă este victimă a unei naţionalizări în străinătate (a se vedea declaraţia Coolidge). Opinia majoritară recunoaşte principiul compensării resortisanţilor naţionali. 13) din Convenţie din următoarele considerente: Doctrina şi jurisprudenţa internaţională în naţionalizări sunt incerte şi în permanentă evoluţie.

cu toate că se fundamentau pe argumente diametral opuse. În Regatul Unit legislaţia de confiscare nu va avea nici un efect asupra bunurilor situate în Anglia (Russian Commercial Industrial Bank c. Pentru a identifica regulile generale de drept internaţional public în materie de protecţie a proprietăţii naţionalilor şi străinilor trebuie să se ţină cont de evoluţia ce s-a produs după 1948 în cadrul Naţiunilor Unite şi în CNUCD. Notele şi comentariile profesorului B. principiul britanic al “echităţii” 273 . considerând că criteriile suplimentare ale legii utilizate pentru modificarea imperfecţiunilor informaţiei de referinţă erau insuficiente şi tindeau la o subapreciere. 1959. „rapoartele de drept internaţional public sunt în acelaşi timp şi lex rei sitae (. exceptând confiscarea. 98).Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 8. vol. A fost oare sistemul stabilit prin legea britanică suficient de structurat sau sofisticat pentru a întruni toate cerinţele dreptului internaţional? Sunt de acord cu majoritatea că acesta era cazul tuturor prevederilor legale cu excepţia celora cu privire la perioada de referinţă şi a evoluţiilor ulterioare. Friedman). J. rămâne legat de dreptul care este comun lui şi statului.). 1. în Recueil des cours de l’Académie de droit international. Munch citează de asemenea ca sursă Protocolul 1 (P1) al Convenţiei europene. şi a celor cu privire la procedură examinate în lumina articolului 6 (art.Ross. 1 din 1956). examinate în lumina Protocolului 1 (P1). Judecătorul forului. Întotdeauna examinarea măsurii întreprinse. Cie Esc Mulhouse şi Lazard Bros c. “adecvat” şi “echitabil” pot fi supuse unei interpretări extensive. 6). acesta evident se interpretează în sensul că exproprierile nu sunt admise decât în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional. scopul final al acestora este de a aprecia obiectiv pierderile real suferite. conduceau cel mai frecvent la concluzii similare cu privire la aprecierea caracterului adecvat al compensaţiei (JDI nr. conducându-le la verificarea aspectelor individuale ale sumei. aminteşte dl F. adică judecătorul statului care naţionalizează. nr. atât timp cât el nu este abrogat sau suspendat pentru o cauză de drept internaţional public” (ibidem). este regretabil faptul că detaliile acestor principii nu au fost definite (Recueil des cours de l’Académie de droit international.. Goldman au ilustrat conţinutul acestor decizii. a se vedea de asemenea opinia judecătorului Lachs. domină deliberările instanţelor judecătoreşti şi ale tribunalelor arbitrale. Tribunalul Regional din Paris (la 29 noiembrie 1972) de asemenea a menţionat situaţia rezultată din beneficiile efective şi din prevederea acestora prin lege. Cu toate acestea. Reacţia Tribunalului Regional din Paris în examinarea naţionalizărilor chiliene a fost similară. Munch. În opinia mea. G. vol. În prezenta hotărâre Curtea a încercat să clarifice textul articolului 1 (P1-1). 169). Potrivit lui. Midland Bank. 1933). însă indiferent de semantica utilizată. 1984. Pentru judecătorul forului.. Consiliul Constituţional francez a insistat să modifice prevederile legii franceze din 1981 cu privire la naţionalizare. F. Cuvintele “just”. Lewald. Celebrele controverse doctrinare vizavi de naţionalizarea bunurilor aparţinând străinilor (W.

potrivit cărora se obişnuia să se considere că compensaţia pentru ne-naţionali trebuia să fie completă.LITHGOW LAWLESS contra REGATULUI UNIT IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ (equity) şi a “procesului echitabil” (fair trial) comporta cerinţa accesului la o instanţă judecătorească veritabilă. Termenul “adecvat” a făcut loc celui de “echitabil”. Hambourg. Este departe de definiţia din hotărârea Chorzow: valoarea proprietăţii precum a existat anterior plus prejudicii morale suplimentare pentru pierderea suferită. promptă şi potrivită. just şi apropriat decât dacă ar fi cazul naţionalilor aceloraşi ţări. din această repetare succintă a normelor juridice aplicabile cauzei date. Din această evoluţie rezultă că jurisdicţiile arbitrale internaţionale în continuare vor avea tendinţa de a fi mai puţin exigente în naţionalizările practicate de către ţările Lumii a Treia. potrivit sistemului şi termenilor stabiliţi prin legislaţia britanică cu privire la naţionalizare foştii proprietari nu dispuneau de nici un recurs efectiv în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale în vederea aprecierii compatibilităţii legii cu principiile generale de drept internaţional şi cu drepturile garantate de Convenţie şi de Protocolul 1 (P1). Economica). ceea ce-mi pare nu s-a respectat din motivele precitate. ţinând cont de dreptul naţional şi de principiile generale de drept internaţional. s-au modificat într-o anumită măsură sub presiunea Lumii a Treia. Boulanger. Mai mult ca atât. în opinia mea. 6) din Convenţie şi a Protocolului 1 (P 1). cu toate că. Algeria 1971) în raport cu principiile generale de drept internaţional. care este mult mai vag (a se vedea lucrările sesiunii din Nice a Institutului de Drept Internaţional). suma stabilită potrivit legislaţiei britanice trebuie să se refere la orice parametru şi la toate ponderile rezonabile în vederea atingerii unui rezultat echitabil. Principiile generale de drept internaţional. Paris. este că în eventualitatea în care unui naţional i se poate oferi o compensaţie mai mică decât unui ne-naţional. raportul profesorului Gihl) la o compensaţie denumită echitabilă. consecinţele căruia nu vor fi prea departe de scopul legitim urmărit în ipoteza permiterii marjei de apreciere a statului. astfel de jurisdicţii arbitrale protejează principiul compensării ne-naţionalilor ale ţărilor industrializate întrunind mai curând pentru aceştia criteriul de adecvat. În acelaşi timp. adecvată. 274 . echitabilă. Concluzia pe care am formulat-o pentru această opinie separată. S-a trecut de la cerinţa unei compensaţii de acoperire completă a pierderii (International Law Association. Statele Lumii a Treia revendică o anumită autoritate discreţionară în acest domeniu (a se vedea lucrările Conferinţei ţărilor Lumii a Treia. a existat o încălcare a articolului 6 (art. Naţionalizarea în dreptul internaţional public. Se acceptă chiar o anumită discriminare între naţionali şi străini cu condiţia că măsura nu-i afectează doar pe străini (a se vedea F. din considerentul că aceasta din urmă ar fi putut mai bine aprecia compensaţia.

acesta nu va fi considerat ca fiind suficient să justifice suprimarea . În primul rând. 6-1). Chiar dacă am presupune că un astfel de scop poate fi privit ca rezonabil. 275 . ceea ce evident nu constituia scopul urmărit de acesta. în opinia noastră. nu ne pare. Acest raţionament. de asemenea. Sir William Lithgow cel mult ar fi obţinut o constatare cu privire la responsabilitatea reprezentantului. deoarece pe această cale se putea demonstra doar comportamentul fraudulos sau neglijent al reprezentantului fără vreun beneficiu pentru acţionar. chiar dacă el ar fi exersat un astfel de recurs. bazându-se pe două argumente care nu sunt convingătoare în opinia noastră. 6-1) din Convenţie. Curtea a concluzionat despre neîncălcarea acestei prevederi.şi. Curtea a notat că acţionarii aveau posibilitatea introducerii unui recurs împotriva reprezentantului pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale sau a celor de drept comun în calitate de mandatar. însă nu suntem de acord cu aceasta în privinţa lui Sir William Lithgow (§§ 193-197 din hotărâre). cu atât mai mult. În orice caz. împărtăşim opinia majoritară cu privire la absenţa unei încălcări a articolului 6 § 1 (art. şi anume. denaturarea însăşi a substanţei dreptului examinat. de a evita proliferarea cererilor individuale. Curtea a considerat că limitarea dreptului de acces direct la Tribunalul Arbitral . prin urmare.unui drept fundamental şi. ca fiind probant.acces posibil doar pentru reprezentantul acţionarilor. De fapt noi estimăm că în calitate de acţionar majoritar al companiei Kincaid.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR RUSSO ŞI SPIELMANN (ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENŢIE) (art. 6-1) (Traducere) Într-un mod general. acesta nu a beneficiat de dreptul de acces la o instanţă judecătorească precum este garantat de precitatul articol 6 § 1 (art.urmărea un scop legitim. În al doilea rând. nu era vorba de o simplă restricţie în special datorită faptului că Sir William Lithgow deţinea o majoritate relativă (“minoritatea de blocaj”) din acţiuni . însă nu şi pentru un acţionar .

LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 276 .

G. B.locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare. Russo. 277 . L. R. 9697/82) HOTĂRÂRE 13 iunie 1979 Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită în plen în conformitate cu articolul 50 din regulamentului Curţii. Ryssdal. Dnii R. Matscher. J. A. J. Cremona. Pinheiro Farinha. de Meyer.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ JOHNSTON ŞI ALŢII contra IRLANDEI1 (Cerere nr. J. Pettiti. C. Macdonald. Gersing. J. Sir Vincent Evans. A. Spielman.-E. F. Lagergren. Gölcüklü. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii. Carrillo Salcedo Nota grefei 1 Cauza poartă numărul /1985/92/139. Thór Vilhjálmsson. Bernhardst. compusă din judecătorii: Dnii R. Walsh. preşedinte. F. J. iar ultimele două .

Roy H. Petzold. 9697/82) formulată contra Irlandei în 1982. 1 iulie şi 27 noiembrie 1986. memoriile respective ale Guvernului şi reclamanţilor. în prezenţa grefierului. şi articolul 47 din Convenţie. Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 8. În conformitate cu ordonanţele şi instrucţiile emise în consecinţă. în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32. secretarul Comisiei a notificat grefierul că delegatul se va exprima la audiere. Guvenul Regatului Unit. acesta din urmă i-a desemnat. fiica lor.JOHNSTON ŞI ALŢII contra LAWLESS contra IRLANDEIIRLANDEI ____________________________________________________________________________________ şi. cetăţeancă irlandeză. pe agentul guvernamental („Guvernul”). au sesizat Comisia în 1982 în temeiul articolului 25. Johnston. W. de asemenea dl M. 9. 5. 278 . Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 (d) din regulament. cu care cetăţeanul acestui stat. Gölcüklü. dl J. Johnston şi Janice Williams-Johnston şi-au exprimat dorinţa de a participa la proces. dl G. Camera se constituie de plin drept din dl B. i-a consultat. după ce a deliberat cu uşile închise la 30 iunie. grefier şi dl H.-A. Ryssdal. şi anume dl Ganglof van der Meersch. grefier adjunct. Macdonald (articolul 43 in fine din Convenţie şi articolul 21 paragraful 1 din regulament). la 28 noiembrie 1985. prin tragere la sorţi. Walsh. W. paragraful b. prin intermediul grefierului. avocatul reclamanţilor şi pe delegatul Comisiei cu pivire la necesitatea unei proceduri scrise (articolul 37 paragraful 1 din regulament). În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 paragraful 5 din regulament). pe ceilalţi cinci membri. 4. adăugând că declaraţia lor trebuie examinată ca incluzând-o pe fiica lor în calitate de al treilea reclamant. cetăţeancă a Regatului Unit şi Nessa Williams-Johnston. 2. şi dl R. dl F. Ryssdal. pretenţiile reclamanţilor în temeiul articolului 50 din Convenţie. paragraful 1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 21 mai 1985. dna Janice Williams-Johnston. din Convenţie şi articolul 33 paragraful 3 din regulament) nu a manifestat intenţia de a exercita acest drept. Cremona. adoptată la această ultimă dată: PROCEDURA 1. de asemenea ei au desemnat un avocat care urma să-i reprezinte (articolul 30). La origine se află cererea (nr. La 28 iunie 1985. notificat de către grefier de posibilitatea de a interveni în procedură (articolul 48. 12 şi 13 din Convenţie. Largergren. dl Roy H. preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 (b) din regulamentul Curţii). dl R. Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia irlandeză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). Prin scrisoarea din 31 ianuarie 1986. judecător ales din partea Irlandei (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. pronunţă următoarea hotărâre. 3. Eissen. următoarele documente au fost prezentate grefei: la 30 octombrie 1985.

Smyth. Primul reclamant. O’Reilly. Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare. preşedintele a fixat la 30 ianuarie procedura orală pentru data de 23 iunie 1986. a avut loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. nascută în 1983. la 23 şi 24 iunie 1986. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 10. Gleeson. dl Roy H. ale dlui Gaukur Jörundsson. Camera a decis să se desisteze în favoarea Curţii plenare în conformitate cu articolul 50 din regulament. din partea Comisiei. dna Janice Williams-Johnston. D. Departamentul afaceri politice. Departamentul afaceri politice. delegatul Comisiei şi reprezentantul reclamanţilor. din partea guvernului. reprezentanţii reclamanţilor. cu agentul guvernamental. dna M. La 24 ianuarie 1986. consilier juridic adjunct. Ea a exercitat funcţia de conducător al unui grup de copii la Dublin. prin intermediul grefierului. Liddy. După ce s-a consultat. avocat principal. J. 8.la 16 iunie şi 30 iulie 1986. 7. consilier principal. Dublin. Gaukur Jörundsson. Guvernul a prezentat diferite documente în timpul audierii şi Comisia . avocat. Procuratura Generală P. Johnston. agent.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 6. În prealabil. lector în drept. împreună cu cel de-al doilea reclamant. s-a născut în 1930 şi exercită funcţia de administrator al cercetării ştiinţifice şi de dezvoltare. Russel. În conformitate cu decizia preşedintelui. 279 . şi ale senatorului Robinson şi ale doctorului Duncan.la solicitarea preşedintelui Curţii . consilier. Curtea a audiat declaraţiile dlui Gleeson şi ale dlui O’Reilly. dr Duncan. – din partea Comisiei dl delegat. 9. avocat M. W. S-au înfăţişat: – din partea Guvernului dna Dnii J. precum şi răspunsurile lor la întrebările Curţii şi ale unuia din membrii săi. – din partea reclamanţilor Robinson. Senatorul M. O’Leary. El locuieşte la Rathmines. consultanţi. ÎN FAPT I.

(d) El a întreţinut cea de-a treia reclamantă pe parcursul vieţii ei şi s-a manifestat în toate privinţele ca un tată atent. În 1978. în 1956. o jumătate din restul proprietăţii sale celei de-a doua reclamante şi altă jumătate celor patru copii în părţi egale. în 1952 potrivit unui ritual religios irlandez. de asemenea. ca membri de familie. În 1965. reamintind un acord implementat cu câţiva ani mai devreme. Primul reclamant s-a căsătorit cu o domnişoară M. (c) Potrivit testamentului reclamantului. în absenţa reşedinţei în cadrul jurisdicţiei tribunalelor engleze.JOHNSTON ŞI ALŢII contra LAWLESS contra IRLANDEIIRLANDEI ____________________________________________________________________________________ având studii pedagogice. 11. Nessa Doreen Williams-Johnston. a născut-o pe Nessa. 13. El a luat următoarele măsuri pentru a reglementa relaţia sa cu cea de-a doua reclamantă şi soţia sa şi pentru a asigura în mod adecvat întreţinerea persoanelor dependente. (f) A doua reclamantă a fost numită în calitate de beneficiar al regimului lui de pensie. Părţile. (b) La 19 septembrie 1982. el lăsa casa celei de-a doua reclamante pe viaţă cu drept de moştenire a titlului celor patru copii în calitate de arendaşi în comun. primul reclamant nu poate obţine în Irlanda desfacerea căsătoriei pentru a se căsători cu a doua reclamantă. el a încheiat cu soţia sa un acord formal de separare. s-au angajat în alte relaţii şi au început să locuiască cu părţile terţe. Din această căsătorie s-au născut trei copii. Cu câţiva ani mai târziu ambii. care locuia cu Roy Johnston din 1978. 800 ₤ irlandeze plus o pensie alimentară pentru copilul născut în căsătorie şi aflat la întreţinerea sa. (a) Cu acordul soţiei sale el a consultat avocaţii din Dublin şi din Londra cu privire la posibilitatea de a obţine desfacerea căsătoriei în afara Irlandei. au renunţat reciproc la drepturile lor de succesiune asupra proprietăţii fiecăruia. cele două cupluri au locuit în apartamente separate în incita casei lor comune până în 1976. născută în 1978. Cel de-al treilea reclamant este fiica lor. el nu va fi capabil să obţină desfacerea căsătoriei în Anglia. 12. (g) El a obţinut asigurarea medicală pentru a doua reclamantă şi fiica lor. (e) El a contribuit la întreţinerea soţiei lui până la încheierea acordului de separare şi a întreţinut cei trei copii din prima căsătorie până la atingerea majoratului. ambele părţi au realizat faptul că mariajul lor nu mai poate continua şi au decis să locuiască separat în casa lor comună la diferite niveluri. ce-a de-a doua reclamantă. 1959 şi 1965. Prin urmare. când soţia dlui Roy Johnston şi-a schimbat domiciliul. Potrivit unui acord reciporc. în special de absenţa oricărui drept legal de a fi întreţinută financiar de către reclamant şi a drepturilor potenţiale de moştenire în cazul succesiunii „ab intestat” (paragraful 280 . cu asentimentul reciproc. problema a rămas nesoluţionată (paragrafele 19-21 infra). Ea a primit o sumă totală de 8. A doua reclamantă. Potrivit prevederilor Constituţiei Irlandei (paragrafele 16-17 infra). Avocaţii din Londra l-au informat că. dar a devenit şomeră în 1985. este preocupată de instabilitatea statutului său juridic actual. Roy Johnston a acceptat să fie înscris în registrul de naştere ca tatăl copilului (paragraful 26 infra). care depinde în mare măsură de primul reclamant în plan financiar.

Statul recunoaşte că educatorul primar şi natural al copilului este familia şi garantează respectarea dreptului inalienabil şi a datoriei părinţilor de a asigura. Această decizie a fost parţial influenţată de preocuparea lor ca cea de-a treia reclamantă să primească o educaţie în spiritul creştinismului.5.. care constituie baza familiei şi să o protejeze împotriva oricărei atingeri. 40. natural şi fundamental al societăţii şi ca o instituţie morală investită cu drepturi inalienable şi imprescriptibile.) 42. să apere şi să susţină prin legile sale drepturile personale ale cetăţeanului.1 Statul recunoaşte familia ca un grup primar. să apere viaţa.. reputaţia şi drepturile la proprietate a fiecărui cetăţean. dar respectând constant drepturile naturale şi imprescriptibile ale copilului.. (. cu toate că ar fi dorit să obţină cetăţenia irlandeză. (. 15. 14. persoana. În temeiul legislaţiei în vigoare.1. indispensabil pentru bunăstarea naţiunii şi a statului. chiar şi cu consimţământul lor. în special în cadrul şcolii. Statul se angajează să controleze în mod special instituţia căsătoriei. statul garantează protecţia familiei prin Constituţia şi autoritatea sa. în care părinţii. 41.1. aceasta constituind fundamentul necesar al ordinii sociale. să fie recunoscută ca fiind copilul lor cu drepturi depline de întreţinere şi succesiune în raport cu ei (paragrafele 30-31).1 Statul se angajează în legislaţia sa să respecte şi. recent s-au alăturat societăţii religioase Prietenii (the Quakers) din Dublin. intelectuală. fizică şi socială a copiilor lor.. Nu va fi adoptată nici o lege care să permită desfacerea căsătoriei.3. nu putea adresa o cerere pentru a nu pune în discuţie aceste circumstanţe. statul trebuie să protejeze prin legile sale de atacurile injuste şi.1. ea nu a considerat necesar de a comunica patronilor circumstanţele vieţii sale de familie şi.2. anterioare şi superioare legislaţiei pozitive. II. În cazuri excepţionale.” 281 . include următoarele dispoziţii: „40. va încerca prin intermediul mijloacelor adecvate să suplinească părinţii. ei sunt preocupaţi de prejudiciul pe care îl poate cauza statutul ei juridic. ea a preluat numele primului reclamant.) 41. în eventualitatea nedreptăţii. Constituţia Irlandei. (. DREPTUL INTERN PERTINENT A. Primii doi reclamanţi declară că deşi ei nu practicau nici o religie formală pentru o anumită perioadă de timp.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 23 infra). 41. care a intrat în vigoare în 1937.1. Potrivit reclamantei. În special. 41. pentru motive fizice sau morale nu-şi onorează obligaţiile faţă de copiii lor.2 Prin urmare.) 42. statul în calitate de garant al bunăstării comune.3.3.2. În conformitate cu legislaţia irlandeză. De asemenea. pe care-l utilizează în relaţiile cu prietenii şi vecinii. Prevederile constituţionale referitoare la familie 16. dar continuă să utilizeze numele Williams pentru alte scopuri. graţie cărora ea ar putea. în măsura posibilă.3. educaţia religioasă şi morală. a treia reclamantă are statutul juridic de copil nelegitim şi părinţii ei sunt preocupaţi de absenţa unor modalităţi. în măsura posibilă...

2 din Constituţie interzice în Irlanda divorţul în sensul desfacerii căsătoriei (divorce a vinculo matrimonii). „anulată” de către un tribunal ecleziastic. Recunoaşterea divorţurilor pronunţate în străinătate 19. An Bord Uchtala) Comisia de adopţie 1966 Rapoartele irlandeze 567. B. dreptul de a fi crescut şi educat. cuvântul „divorţ” semnifică un divorce a vinculo matrimonii. căsătoria înseamnă căsătoria validă în temeiul legislaţiei în vigoare. Astfel. este posibil de a obţine pentru diferite motive o decizie de anulare.3 din Constituţie. în special. fizică şi socială” (G. de a avea posibilităţi de a-şi dezvolta şi de a realiza personalitatea lui. decizia dată nu afectează statutul civil al părţilor. din articolul 3 că termenul de familie învocat în acest articol presupune o familie fondată pe insituţia căsătoriei şi. cu toate că garanţiile conţinute în articolul 41 vizează familiile fondate pe căsătorie.3. intelectuală. 20. cruzime sau ofense împotriva naturii. nu desface căsătoria. Curtea Supremă a declarat că un copil născut în afara căsătoriei beneficiază de un număr mare de drepturi naturale (diferite de drepturile conferite de lege) care vor fi protejate în conformitate cu articolul 40. în cauza statul (Nicolau c. Tribunalele irlandeze au declarat în mod constant că „familia” protejată de articolul 41 din Constituţie este familia fondată pe căsătorie.3. Articolul 41. c An Bord Ucntala 1980 Irish Reports 32). dar este în continuare o căsătorie validă în temeiul dreptului în vigoare din jurisdicţia Guvernului şi Parlamentului stabilite prin Constituţie. care este o declaraţie a Curţii Supreme că o căsătorie nu este valabilă şi. a anumitor decizii de obţinere a divorţului de către cetăţenii irlandezi pe teritoriul altor state. cât şi prin intermediul unei hotărâri de separare judiciară (de asemenea cunoscută ca divorţ a mensa et thoro). O astfel de hotărâre. manifestând multe. prin urmare. În schimb. precum şi drepturile naturale similare garantate de Constituţie copiilor legitimi la „educaţie religioasă. nulă sau fără efect ab initio. Gaffney c. precum dreptul la întreţinere şi la viaţă. Curtea Supremă a declarat: „Este destul de evident din dispoziţiile articolului 41 şi. O serie de decizii judiciare au stabilit că prevederea anterioară nu împiedică recunoaşterea de către instanţele irlandeze de judecată. de asemenea. În sensul unei asemenea hotărâri. Deşi este adevărat că persoanele necăsătorite care locuiesc împreună şi copii născuţi în rezultatul acestei relaţii pot fi deseori consideraţi membrii unei familii. Gaffney 1975 Irish Reports 133). având forţă juridică obligatorie. O astfel de recunoaştere era acordată numai dacă părţile într-o căsătorie domiciliau în jurisdicţia tribunalului străin la momentul procedurii relevante (Re Caffin Deceased: Bank of Ireland c. O căsătorie poate fi. 18. morală. soţii pot fi eliberaţi de datoria de conveţuire atât printr-un acord de separare încheiat între ei. în contextul acestui articol. nu va fi capabilă să încheie o căsătorie validă în cadrul acestei jurisdicţii pe parcursul vieţii celeilalte părţi la căsătoria desfăcută”. Gaffin 1971 Irish Report 123. De asemenea. dacă nu toate.JOHNSTON ŞI ALŢII contra LAWLESS contra IRLANDEIIRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 17. începând cu 2 octombrie 1986 divorţul va fi recunoscut dacă va fi pronunţat în ţara unde oricare din soţi 282 . în temeiul regulilor generale irlandeze ale dreptului internaţional privat. care poate fi obţinută numai pe baza probelor de adulter.” Cu toate aceste.3 din Constituţie prevede: „Nici o persoană căsătoria căreia a fost desfăcută în conformitate cu dreptul civil al unui stat. Articolului 41. aparenţe ale unei familii şi în temeiul unei legi speciale pot fi cu siguranţă consideraţi o familie.

el trebuie. divorţul va fi recunoscut efectiv de a desface căsătoria în conformitate cu legislaţia irlandeză şi dacă căsătoria planificată poate fi autorizată. amendată de legea cu privire la dreptul familiei. Statutul legal al persoanelor în situaţia primilor doi reclamanţi 22. Cel din urmă va solicita un aviz juridic cu privire la întrebarea dacă. în eventualitatea apariţiei unor dificultăţi între ei. dar. în termenii reglementărilor aplicabile. să intenţioneze să rămână acolo permanent şi să piardă animus revertendi. similar primilor doi reclamanţi. În general. Întreţinerea şi succesiunea 23. 21. în continuare obligat să-şi întreţină soţia sau soţul. la sistemul ordonanţelor de interdicţie instituit să furnizeze remedii cu privire la violenţa în cadrul familiei (legea cu privire la dreptul familiei. C. ei pot obţine o injoncţiune sau o declaraţie judiciare ce oferă remedii similare. potrivit legii cu privire la succesiune din 1965. şi nu sunt recunoscute ca familie în sensul articolului 41 din Constituţie (paragrafele 17 şi 18 supra). Pentru a fi considerat de a domicilia într-un stat străin. ei pot încheia acorduri reciproce de întreţinere. în funcţie de situaţia de fapt. persoanele în situaţia primilor doi reclamanţi: (a) nu au access. care nu constituie un cuplu căsătorit.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ domiciliază (legea cu privire la domiciliu şi recunoaşterea divorţurilor pronunţate în străinătate). dispoziţiile testamentare lăsate de către acest membru pot cădea sub incidenţa drepturilor soţului sau soţiei sau a copiilor născuţi în căsătorie. cel puţin teoretic. nu există nici un impediment în termenii dreptului irlandez care i-ar împiedica să locuiască împreună şi să se întreţine material. de asemenea. Diverse 24. Dacă un ofiţer al stării civile din Irlanda este notificat despre un proiect de căsătorie şi este conştient că una dintre părţi a obţinut divorţ în străinătate. În comparaţie cu cuplurile căsătorite. să facă testamente sau dispoziţii în timpul vieţii în favoarea celuilalt. o persoană trebuie nu numai să locuiască acolo. sunt angajate într-o relaţie stabilă după destrămarea căsătoriei unuia dintre aceştia. în special interzicerea vânzării de către unul dintre soţi fără consimţământul celuilalt şi scutirea de taxa de timbru şi de taxele înregistrării funciare în cazul tranferului titlului între ei. Astfel de persoane. 3. De asemenea. Mai mult ca atât. (b) nu se bucură de nici unul din drepturile conferite de legea cu privire la protecţia locuinţei familiei şi a elementelor de decor. nu au o datorie legală de a se ajuta sau întreţine reciproc şi nu beneficiază de drepturi legale de succesiune. nu se pot căsători în Irlanda pe durata vieţii celeilalte părţi la căsătorie. divorţul pronunţat în străinătate nu va fi recunoscut dacă reşedinţa a fost invocată prin mijloace necinstite în faţa tribunalului din străinătate în scopul obţinerii deciziei. În plus. 283 . Persoanele care. dar. într-un cuplu membrul căsătorit este. 2. În schimb. protecţia soţiei şi a copiilor din 1981). să informeze grefierul general. întreţinerea soţiei şi a copiilor din 1976. deşi Guvernul şi reclamanţii au exprimat opinii diferite privind susceptibilitatea neexecutării acestora.

Statutul juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei 1. actul de înregistrare nu stabileşte afilierea paternă. 3. orice constatare a paternităţii este efectivă numai pentru scopul procedurii în cauză şi are forţă obligatorie numai asupra părţilor. prevede proceduri prin intermediul cărora tribunalul de circumscripţie sau tribunalul „circuit” poate emite un ordin de afiliere împotriva tatălui putativ al unui copil. În termenii legii cu privire la înregistrarea naşterilor. Nici una din aceste proceduri nu stabileşte afiliere paternă a copilului erga omnes. aşa cum este cea de-a treia reclamantă. ofiţerul de stare civilă poate introduce în registru numele unei persoane în calitate de tată al unui copil nelegitim. 26. Un copil nelegitim poate fi legitimizat prin căsătoria ulterioară a părinţilor săi. fără cerinţa de recunoaştere voluntară şi judiciară. cu condiţia. Cu toate acestea. Tutela 27. Dreptul irlandez consacră principiul mater sempre certa este: afilierea maternă a unui copil nelegitim. de asemnea. chiar şi cu consimţământul celei din urmă. 284 . amendată de legea cu privire la naşteri şi decesuri din 1980. La fel nu există modalităţi prin intermediul cărora el poate fi numit tutorele copilului împreună cu mama. Legitimarea 28. Mama unui copil nelegitim este unicul lui tutore din momentul naşterii (articolul 6 (4) din legea privind tutela minorilor din 1964) şi se bucură de aceleaşi drepturi de tutore care sunt exercitate în comun de către părinţii unui copil legitim. dacă este solicitat de către această persoană şi mama copilului. Legea cu privire la copiii născuţi în afara căsătoriei din 1930. (d) se bucură de diferite drepturi. ordonându-i să achite periodic întreţinerea celui din urmă şi. D. neîntrunită de către primii doi reclamanţi. acestea sunt tratate mai puţin favorabil în scopul impozitului pe achiziţionare a capitalului. Filierea 25. Cu toate acestea. căsătoriilor şi decesurilor în Irlanda din 1963. ca la momentul naşterii copilului sau în decursul a zece luni precedente să fi putut fi legal căsătoriţi (articolul 1 paragrafele 1 şi 2 din legea cu privire la copii legitimi din 1931). în conformitate cu Codul protecţiei sociale. 2. tribunalul poate apoba suma totală a acordului de întreţinere între o persoană care admite că este tatăl unui copil nelegitim şi mama acestuia. (e) nu sunt capabili să adopte un copil (paragraful 29 infra). este stabilită prin faptul naşterii. amendată de legea cu privire la întreţinerea soţiei şi a copiilor din 1976 şi cu privire la tribunale din 1983. el nu poate solicita tribunalelor să se pronunţe asupra altor subiecte care afectează bunăstarea copilului. Tatăl natural poate sesiza tribunalul în temeiul articolului 11 (4) din aceeaşi lege privind custodia copilului şi dreptul la vizite al ambilor părinţi.JOHNSTON ŞI ALŢII contra LAWLESS contra IRLANDEIIRLANDEI ____________________________________________________________________________________ (c) cât priveşte transferurile proprietăţii între ei. în special de beneficiile disponibile soţiilor abandonate.

în anumite circumstanţe. iar normele menţionate erau valide sub aspectul prevederilor Constituţiei. Respectiv. 5. În cauza O. Normele relevante din lege constituie parte a unui statut destinat să consolideze protecţia familiei în conformitate cu articolul 41.B. unei văduvi sau văduv. în cazul decesului tatălui natural. dar. discriminarea invocată nu a fost în mod necesar inechitabilă. De asemenea. Adopţia 29. articolul 117 din legea privind succesiunea din 1965 abilitează tribunalul să i-a măsuri în favoarea unui copil. un articol care a creat nu numai un interes de stat. E. 6. garantat de lege. O regulă specială (articolul 9 (1) din legea cu privire la copiii legitimi din 1931) prevede că în cazul în care mama unui copil nelegitim moare fără a lăsa testament. Curtea Supremă a declarat că cuvântul „ descendent” nu include copiii care nu constituie obiectul unei căsătorii legale şi că. S 1984 Irish Reports 316.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 4. respectiv. Curtea Supremă a declarat că decizia de a schimba normele în vigoare privind succesiunea „ab intestat” şi decizia de a schimba normele în vigoare cu privire la succesiune şi măsura în care ele trebuie să fie schimbate aparţine în primul rând legislativului. un copil nelegitim poate avea. în cazul în care consideră că testatorul a fost incapabil să facă dispoziţiile adecvate în exerciţiul datoriei sale morale. În conformitate cu legea pivind adopţia din 1952. mamei sau tatălui natural sau unei rude a copilului. în fond. Succesiunea 31. de asemenea. Această obligaţie nu poate fi exercitată împotriva tatălui până la „emiterea ordinului de afiliere” în favoarea lui. declarând că discriminarea în favoarea copiilor legitimi era justificată în temeiul articolelor 1 şi 3 din Constituţie (paragraful 16 supra). dreptul de moştenire în caz de deces fără testament al mamei sale. Pe de altă parte. Un copil nelegitim care moşteneşte proprietate de la părinţii săi este pasibil unei anumite taxe de achiziţionare a capitalului cu condiţii mai puţin favorabile decât un copil legitim. şi o obligaţie de a proteja familia. nerezonabilă sau arbitrară. Cât priveşte succesiunea. Efectul legii cu privire la ordonanţele de afiliere a copiilor nelegitimi din 1976 este de a impune părinţilor unui copil nelegitim o obligaţie egală de a-l întreţine. Transmiterea bunurilor în cazul succesiunii „ab intestat” este reglementată de legea privind succesiunea din 1965 care prevede. 33. Întreţinerea 30. 32. o ordonanţă de adopţie poate fi emisă numai în favoarea unui cuplu căsătorit care locuieşte împreună. dar poate pretinde la proprietatea mamei sale. în cazul în care ea nu lasă un descendent legitim. un copil nelegitim nu are nici un drept la moştenire. copilul are dreptul la acea parte la care ar pretinde în cazul în care ar fi copil legitim. Un copil nelegitim nu are nici un drept asupra proprietăţii tatălului său în temeiul acestui articol. că proprietatea trebuie să fie repartizată în cote părţi speciale între soţi sau „descendentul” care supravieţuieşte decedatului. Propunerile de reformă legislativă 285 . c. amendată.

în scopul examinării problemelor care rezultă din destrămarea căsătoriei. un Comitet comun al Dáil (Camera Deputaţilor) şi al Seanad (Senatul) au fost create. aceasta ar fi prezumată tată cu excepţia unei probe contrare (cf. care ar fi permis elaborarea unor dispoziţii în legislaţia privind divorţul. Divorţul 34. paragraful 27 supra). În septembrie 1982. În raportul său din 1985. Comitetul considera că părţile într-o relaţie stabilă creată după destrămarea căsătoriei şi copiii din astfel de relaţii nu aveau un statut juridic adecvat şi nu beneficiau de protecţie. totuşi. Într-un referendum naţional organizat la 26 iunie 1986. Totuşi. (b) Tatăl unui copil născut în afara căsătoriei ar putea solicita unui tribunal să emită o ordonanţă prin care să i se acorde dreptul de cotutore împreună cu mama lui (cf.JOHNSTON ŞI ALŢII contra LAWLESS contra IRLANDEIIRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 1. ministrul justiţiei a sesizat Camerele Parlamentului cu un memorandum intitulat „Statutul copiilor”. Guvernul a decis să nu accepte o propunere avansată de comisia pentru reformă de a acorda tatălui drepturi de tutore asupra copilului născut în afara căsătoriei în mod automat. anexat la memorandumul menţionat. a fost propus spre examinarea Seanad-ului. Comisia pentru reforma legislativă irlandeză a publicat un raport cu privire la copiii născuţi în afara căsătoriei. La 9 mai 1986. Copiii născuţi în afara căsătoriei 35. majoritatea au votat împotriva unui amendament la Constituţie. care includea obiectul şi natura principalelor schimbări propuse de Guvern. În acest caz ambii părinţi vor fi titularii drepturilor paterne şi ale responsabilităţilor de care se bucură şi pe care le onorează părinţii căsătoriţi. el va produce următoarele consecinţe: (a) În cazul în care numele unei persoane este înscris într-un registru de naştere în calitate de tată al unui copil născut în afara căsătoriei. 2. proiectul de lege cu privire la statutul copiilor din 1986. subliniind. absenţa unei statistici exacte. Potrivit recomandărilor de bază legislaţia trebuia să radieze conceptul de copil nelegitim şi să egaleze drepturile copiilor născuţi în afara căsătoriei cu cele ale copiilor născuţi legitim. el a făcut trimitere la cifrele care sugerau că aproximativ 6 procente din căsătoriile încheiate în Irlanda s-au destrămat pănă la acea dată. Dacă el va trece în formatul prezentat. El are scopul declarat de a suprima. (c) Clauza care restrânge posibilitatea unei legitimizări printr-o căsătorie subsecventă ar dispărea graţie abrogării articolului 1 paragraful 2 din legea cu privire la copiii legitimi (a se paragraful 28 supra). în măsura posibilului. cu toate acestea. În 1993. el nu s-a pronunţat asupra necesităţii sau posibilităţii în prezent a unei legislaţii cu privire la divorţ. printre altele. După examinarea raportului. 286 . 36. paragraful 26 supra). discriminările pe care dreptul în vigoare le prevede în detrimentul copiilor născuţi în afara căsătoriei. Guvernul a anunţat în octombrie 1983 că a decis reforma legislaţiei şi că aceasta trebuie să se concentreze asupra eliminării discriminării împotriva persoanelor născute în afara căsătoriei şi asupra drepturilor şi obligaţiilor taţilor. În mai 1985.

În raportul său din 5 martie 1985 (articolul 31 din Convenţie). cuplurile necăsătorite să nu beneficieze de dreptul de a adopta în comun chiar şi copiii lor naturali. nu a avut loc nici o încălcare a articolului 8 prin aceea că dreptul irlandez nu conferă un statut de familie recunoscut primilor doi reclamanţi (cu douăsprezece voturi contra unu). 3.Johnston şi a fiicei lor. Reclamanţii s-au plâns de absenţa în Irlanda a unei prevederi legale privind divorţul şi recunoaşterea vieţii de familie a persoanelor care. sunt angajaţi într-o relaţie extraconjugală. de asemenea. ulterior la recăsătorie nu este garantat de dispoziţiile Convenţiei (în unanimitate). un copil născut în afara căsătoriei are dreptul la o parte de moştenire a unuia din părinţi şi se bucură de aceleaşi drepturi cu privire la proprietatea unui părinte care a lăsat după moarte un testament în aceeaşi măsură ca şi copilul născut în căsătorie. a articolului 14 (combinat cu articolele 8 şi 12). nu a avut loc nici o încălcare a articolului 14 combinat cu articolele 8 şi 12. Cererea dlui Roy Johnston. Adopţia 37. dnei Janice Williams. Învocând acest motiv. după destrămarea căsătoriei. prin aceea că dreptul la divorţ şi. nici o diferenţă nu va fi făcută între persoanele născute din părinţi căsătoriţi şi cele din părinţi necăsătoriţi. Comisia a constatat că: nu a avut loc nici o încălcare a articolelor 8 şi 12. ei au pretins a fi vicitimele încălcărilor articolelor 8. la fel ca în prezent (paragraful 29 supra). 12 şi 13 din Convenţie şi. Comisia a declarat cererea admisibilă la 7 octombrie 1983. Astfel.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ (d) Dispoziţiile legale care reglementează obligaţia ambilor părinţi ai unui copil născut în afara căsătoriei de a-l întreţine este similară cu cea care reglementează obligaţia respectivă a părinţilor căsătoriţi. Nessa Williams-Johnston (nr 9697/82) a fost adresată Comisiei la 16 februarie 1982. 9. Această Comisie a recomandat ca. PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI 38. 39. Nota explicativă la proiectul de lege precizează că orice schimbări fiscale impuse de noile măsuri propuse ar constitui obiectul unei legislaţii separate promovate de Ministerul de finanţe. 287 - - . prin aceea că primii doi reclamanţi nu au fost victimele discriminării potrivit dreptului irlandez (douăsprezece voturi contra unu). Este în proces de elaborare şi o reformă a legii cu privire la adopţie. nu a avut loc nici o încălcare a drepturilor primului reclamant garantate de articolul 9 (în unanimitate). ca urmare a publicării în iulie 1984 a raportului Comisiei de revizuire a serviciilor de adopţie. a avut loc o încălcare a articolelor 8 prin aceea că regimul juridic privind statutul celui de al treilea reclamant potrivit dreptului irlandez nu a respectat viaţa de familie a celor trei reclamanţi (în unanimitate). (e) În materie de succesiune.

Reclamanţii au invocat în faţa Curţii dispoziţiile articolelor invocate în faţa Comisiei. Guvernul a notat că reclamanţii nu mai invocă încălcarea articolului 13.” Cu toate acestea. Textul integral al opiniei Comisiei este anexat la prezenta hotărâre. de asemenea. (2) Cu privire la articolele 8 şi 12: să constate şi să declare că nu a existat nici o încălcare a articolelor 8 şi 12 din Convenţie referitoare la revendicarea primilor doi reclamanţi a dreptui de divorţ şi de recăsătorie. În cadrul unei controverse inventate. ei au abordat probleme cu caracter ipotetic şi nu puteau. să decidă şi să declare că o constatare a încălcării constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă. (3) Cu privire la articolul 8: să constate şi să declare că nu a existat nici o încălcare a articolului 8 din Convenţie în ceea ce priveşte respectarea vieţii de familie a celor trei reclamanţi sau a fiecăruia dintre ei. revendica a fi „victime” în sensul articolului 25 din Convenţie. (6) Cu privire la articolul 13: să constate şi să declare că nu a existat nici o încălcare a articolului 13 din Convenţie. nu a avut loc nici o încălcare a articolului 13 (în unanimitate). Guvernul a confirmat în substanţă concluziile prezentate în memoriul său din 28 noiembrie 1985. La audierea din 23-24 iunie 1986. CU PRIVIRE LA EXCEPŢIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI A.JOHNSTON ŞI ALŢII contra LAWLESS contra IRLANDEIIRLANDEI ____________________________________________________________________________________ - nu era necesar de a examina plângerea cu privire la discriminarea celei de a treia reclamante în mod separat. ÎN DREPT II. (5) Cu privire la articolul 14 combinat cu articolele 8 şi 12: să constate şi să declare că nu a existat nici o încălcare a articolului 14 combinat cu articolul 8 şi articolul 12 din Convenţie. CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII 40. în cazul în care şi în măsura în care se va constata o încălcare a unuia din articolele Convenţiei. (ii) cu titlu subsidiar. Cu privire la calitatea de victimă a reclamanţilor 41. el. (4) Cu privire la articolul 9: să constate şi să declare că nu a existat nici o încălcare a articolului 9 din Convenţie. (b) reclamanţii nu au epuizat toate căile de recurs interne. prin care el a invitat Curtea : „(1) Cu privire la observaţiile preliminare: să constate şi să declare că (a) reclamanţii nu pot pretinde a fi victime în sensul articolului 25 din Convenţie. a făcut nişte declaraţii suplimentare privind admisibilitatea unor plângeri ale reclamanţilor (paragraful 47 infra). care. în fragmentele relevante. prevede: 288 . cu excepţia articolului 13. prin urmare. (7) Cu privire la articolul 50: să constate şi să declare că (i) acordarea unei compensaţii nu este justificată sau adecvată. Guvernul a invocat că situaţia domestică liniştită a reclamanţilor demonstra că ei nu erau în pericol de a fi afectaţi în mod direct de aspectele reclamate ale dreptului irlandez.

13. Articolul 25 conferă persoanelor dreptul de a susţine că o lege încalcă drepturile lor. hotărârea din 13 iunie 1979 în cauza Marckx... p.. de orice persoană fizică. la etapa de admisibiltate în faţa Comisiei. 31. hotărârea în cauza de Jong. în absenţa unei măsuri individuale de implementare. 43. ele trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine. paragraful 39). fără succes. hotărârea în cauza Campbell şi Fell din 28 iunie 1984. el nu este împiedicat în abordarea lor în faţa Curţii (a se vedea. paragraful 27). În continuare. Curtea nu consideră că trebuie să accepte invitaţia Guvernului de a suspenda examinarea până la întrarea în vigoare a proiectului de lege cu privire la statutul copiilor. Seria A nr. să demonstreze satisfacerea acestor condiţii diferite (a se vedea. 46. Airey şi Silver şi alţii din 13 iunie 1979. p. hotărârea în cauza Marckx. atât în teorie cât şi în practică. spre exemplu. printre altele.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ „Comisia poate fi sesizată printr-o cerere . Seria A nr. p. hotărârea din 22 mai 1984 în cauza de Jong. paragrfaul 27). Comisia a greşit declarând cererea lor admisibilă. p. 20. Curtea a procedat la examinarea unui caz indiferent de existenţa reformelor propuse sau deja realizate (a se vedea. Seria A nr. paragraful 41). în caz contrar ele nu vor fi suficient de accesibile şi efective. reclamanţii au obiectat vizavi de consecinţele legii asupra vieţii lor. Guvernul a avansat aceste obiecţii. în speţă reclamanţii dispun de dreptul de a revendica calitatea lor de victimă a încălcărilor reclamate. Din moment ce ei nu au epuizat astfel de remedii interne.caracterul constituţional al fiecărei dispoziţii a dreptului irlandez reclamate de către reclamanţi putea fi controlat de tribunalele irlandeze. 19. Curtea consideră că excepţiile nu pot fi acceptate. respectiv. Prin urmare. 77. Cu câteva ocazii. 9 octombrie 1979 şi 25 martie 1983. 31. Potrivit Guvernului . 77.. Baljet şi van den Brink. Seria A nr. Cu toate acestea. Seria A nr. paragraful 57). 289 . dacă el pledează pentru neepuizare. organizaţie neguvernamentală sau grup de particulari care pretind a fi victime ale unei încălcări a drepturilor garantate de Convenţie de către una din Părţile Contractante. 45.care deja a avansat un argument similar la timpul relevant în faţa Comisiei. care este destinat să modifice un număr de aspecte ale legislaţiei irlandeze relevante (paragraful 36 supra). în cazul în care ei sunt expuşi pericolului de a fi afectaţi direct de efectele acesteia (a se vedea. Baljet şi van der Brink. nu este disponibilă nici o cale de recurs efectiv. Statul reclamant trebuie. 13. B. 80. în care termenul „victimă” presupune „ persoana afectată în mod direct de un act sau omitere” (a se vedea. Căile de recurs cerute de a fi epuizate de articolul 26 din Convenţie sunt cele care vizează încălcările pretinse. Or. existenţa sau absenţa prejudiciului nu este un subiect care trebuie examinat în lumina articolului 25.” 42. Cu privire la epuizarea căilor de recurs interne 44. 31. În măsura în care plângerile reclamanţilor vizează interzicerea divorţului în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei irlandeze. p.

p. care nu au fost declarate admisibile în această decizie. Mai mult ca atât. a incapacităţii de a se căsători cu Janice Williams-Johnston. În afară de aceasta. „Curtea nu a fost adecvat sesizată” cu aceste plângeri – care vizau disponibilitatea ordinelor de interdicţie. din cauza manierei în care relaţia în familia lor este tratată de lege. Articolele 12 şi 8. C. bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie potrivit legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept. Guvernul a afirmat că teza prezentată Curţii. Primii doi reclamanţi au pretins că din cauza imposibilităţii în conformitate cu dreptul irlandez de a obţine desfacerea căsătoriei lui Roy Johnston şi. şi anume că reclamanţii „erau plasaţi într-o situaţie care-i impiedică să obţină un statut de familie recunoscut de dreptul irlandez sau să asigure integrarea deplină a copilului în familia lor”. I.JOHNSTON ŞI ALŢII contra LAWLESS contra IRLANDEIIRLANDEI ____________________________________________________________________________________ Cât priveşte celelalte puncte. respectiv. drepturile de moştenire ab intestat între primii doi reclamanţi. La audierile din 23-24 iunie 1986. Incapacitatea de a divorţa şi de a se recăsători 1. ţinând cont în special de jurisprudenţa constantă a tribunalelor irlandeze (paragrafele 18 şi 31 supra). Seria A nr. Guvernul a susţinut că după decizia de admisibilitate a Comisiei în speţă reclamanţii au formulat în faţa Comisiei şi a Curţii un număr de plângeri noi referitoare la statutul lor prevăzut de dreptul irlandez. Curtea..” 290 .”. Cu privire la admisibilitatea anumitor plângeri ale reclamanţilor din alte motive 47. la audierea în faţa Curţii. Curtea a constatat deja (paragrfaul 46 supra) că nici una din ele nu este inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne (a se vedea. Aceste artciole prevăd: Articolul 12 „Începând cu vârsta stabilită de lege. nu consideră că Guvernul a stabilit în mod cert existenţa unei căi efective de recurs. aplicabilitatea legii cu privire la protecţia căminului familial din 1976. În opinia Guvernului. beneficierea în conformitate cu Codul de protecţie socială şi discrimiarea pretinsă în materie de angajare. 49. În aceste circumstanţe. Curtea notează că potrivit cererii iniţiale adresate Comisiei reclamanţii „se plâng că. Delegatul Comisiei a subliniat că aceste întrebări au fost abordate de către reclamanţi pentru a ilustra cererea generală înaintată Comisiei şi declarată admisibilă. 48. Irlanda a încălcat dispoziţiile articolului 8. care este delimitată de decizia de admisibilitate a Comisiei. plângerile în cauză se încadrează în limitele cauzei deferite Curţii. SITUAŢIA PRIMILOR DOI RECLAMANŢI A. paragraful 80). fiscalitatea şi dreptul de timbru. ei erau vicitme ale încălcărilor articolelor 12 şi 8 din Convenţie. care trebuia să fie comentată de Guvern constituia „un ansamblu” . De asemenea.. hotărârea din 21 februarie 1986 în cauza James şi alţii. 46. 98.

Al doilea reclamant nu se plânge de incapacitatea de a se căsători în general. care prevede: „Cu începere de la vârstă nubilă. adică că ea vizează formarea relaţiilor conjugale şi nu desfacerea lor. siguranţa publică. Respectiv. punctul litigios principal nu a fost dacă Convenţia garanta dreptul la divorţ. paragraful 1. p. bărbatul şi femeia fără nici o restricţie în privinţa rasei. cetăţeniei sau religiei. o situaţie care este cauzată de incapacitatea dlui Johnston de a obţine divorţul. 2. dar de a se căsători cu primul reclamant. Ei au drepturi egale la încheierea căsătoriei. ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. raportorul Comitetului cu privire la intrebări juridice şi administrative a declarat: 291 . în ceea ce priveşte această parte a cauzei. 18. dar mai curând dacă incapacitatea lor de a se căsători era compatibilă cu dreptul de a se căsători sau a se recăsători şi cu dreptul la respectarea vieţii de familie. Mai mult ca atât. bunăstarea economică a ţării. dl Teitgen. garantate de articolele 12 şi 8. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie. în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei”. paragraful 29 şi articolul 31 paragraful 1 din Convenţia de la Viena din 23 mai 1969 cu privire la dreptul tratatelor). Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care. într-o societate democratică. au dreptul să se căsătorească şi să întemeieze o familie. 52. apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale. Pentru a examina dacă reclamanţii pot deduce un drept la divorţ din articolul 12. Reclamanţii au declarat că. 50. Acest argument a fost contestat de către Guvern şi respins de către Comisie. hotărârea din 21 februarie 1975 în cauza Golder. Seria A nr. (a) Articolul 12 51. Curtea va studia sensul ordinar al termenilor utilizaţi în această prevedere în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului lor (a se vedea. este necesară pentru securitatea naţională. este de neconceput ca Roy Johnston să fie capabil să se căsătorească atâta timp cât căsătoria lui cu dna Johnston nu a fost desfăcută. 14. În orice societate care adoptă principiul monogamiei. aceste cuvinte sunt plasate într-un context care include o referinţă expres la „legile naţionale”. Curtea nu consideră că. chiar dacă interdicţia divorţului este văzut ca o limitate a capacităţii de a se căsători. Explicând Adunării Consultative motivul pentru care proiectul viitorului articol 12 nu includea cuvintele utilizate în ultima propoziţie a paragrafului precitat. o astfel de interpretare a articolului 12 este în acord cu obiectul şi scopul lui aşa cum este evidenţiat în lucrările pregătitoare. o astfel de restricţie poate fi considerată de a aduce atingere substanţei dreptului garantat de articolul 12. Curtea nu consideră că aceste întrebări pot fi clasificate în categorii în acest fel. Textul articolului 12 se bazează pe cel al articolului 16 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. protejarea sănătăţii sau a moralei. într-o societate care aderă la principiul monogamiei. În continuare. Curtea este de acord cu Comisia că sensul ordinar al sintagmei „dreptul la căsătorie” este clar. cauza lor nu poate fi examinată independent de problema inexistenţei divorţului. a domiciliului său şi a corespondenţei sale.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ Articolul 8 1.

(b) Articolul 8 se aplică „vieţii de familie” a familiei „nelegitime”. din moment ce garantăm numai dreptul la căsătorie. am utilizat numai o parte din paragrfaul articolului care recunoaşte dreptul la căsătorie şi la întemeierea familiei. 54. ţinând cont de necesităţile şi resursele comunităţii şi a individului (a se vedea hotă292 . Reclamanţii au insistat în mod special asupra evoluţiei sociale care a avut loc posterior redactării Convenţiei. 26. Cu toate acestea. (a) Garantând dreptul la respectarea vieţii de familie.” (Collected Edition of the Travaux preparatoires. Este adevărat că Convenţia şi protocoalele sale trebuie să fie interpretate în lumina condiţiilor actuale (a se vedea.JOHNSTON ŞI ALŢII contra LAWLESS contra IRLANDEIIRLANDEI ____________________________________________________________________________________ „Menţionând articolul dat al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. prin urmare. 31. Aceasta este în special relevant în speţă. utilizând o interpretare evolutivă. 31. De asemenea. acesta este un domeniu în care Părţile Contractante se bucură de o largă marjă de apreciere la determinarea măsurilor care trebuie adoptate pentru a asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei. Curtea concluzionează că reclamanţii nu pot deduce un drept la divorţ din articolul 12. hotărârea Marckx. p. articolul 8 presupune existenţa unei familii (a se vedea hotărârea Marckx. Cu toate acestea. Curtea nu poate deduce din aceste instrumente. 53. p. în special în cazul desfacerii căsătoriei. Astfel. atât separat cât şi combinată cu articolul 14. p. Această dispoziţie este. suplimentar. noţiunea de „respectare” nu este clar definită: ţinând cont de diversitatea practicilor respectate şi situaţiile din Statele Contractante. exigenţele noţiunii vor varia considerabil de la caz la caz. Seria A nr. precitată. În opinia Curţii. (b) Articolul 8 55. printre altele. vol 1.) (c) Deşi obiectivul esenţial al articolului 8 este de a proteja individul de ingerinţe arbitrare de către autorităţile publice. dar nu şi dispoziţiile ulterioare ale articolului privind egalitatea drepturilor după căsătorie. trebuie de menţionat faptul că dreptul la divorţ nu este inclus în Protocolul 7 la Convenţie. respectarea efectivă a vieţii de familie poate comporta obligaţii pozitive. Seria A nr. care garantează anumite drepturi adiţionale soţilor. un drept care nu a fost inclus la început. paragraful 58). Principiul care derivă din jurisprudenţa Curţii cu privire la articolul 8 este după cum urmează. Nu a fost utilizată posibilitatea de a trata acest subiect în articolul 5 al Protocolului 7. paragraful 31). Potrivit paragrafului 39 din raportul explicativ la protocol sintagma „în cazul desfacerii” utilizată în articolul 5 „ nu implică nici o obligaţie din partea statului de a prevedea desfacerea căsătoriei sau vreo formă specială de desfacere”. inaplicabilă în speţă. 14. lucrările pregătitoare nu evidenţiază nici o intenţie de a include în articolul 12 vreo garanţie a dreptului la desfacerea căsătoriei prin divorţ. în special în ceea ce priveşte aceste obligaţii pozitive. dat fiindcă omiterea a fost intenţionată. care a fost deschis spre semnare la 22 noiembrie 1984. 268). precum şi celei „legitime” (ibid. Respectiv. în special o sporire substanţială a numărului căsătoriilor destrămate.

apartenenţă la o minoritate naţională. p. religie. avere. poate fi dedus din articolul 8.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ rârea din 28 mai 1985 în cauza Abdulazisi. divorţurile pronunţate în străinătate vor fi recunoscute în Irlanda numai dacă ele au fost obţinute de către persoanele care domiciliază peste hotare (paragraful 20 supra). se poate supune mai uşor unei interpretări evolutive decât articolul 12. paragraful 177). Astfel. culoare. în special. paragraful 67). În speţă. ei au dreptul la protecţia conferită de acest articol. 3. Ea nu consideră a fi stabilit faptul că în practică se fac abateri de la aceste 293 . este clar că reclamanţii. origine naţională sau socială. Ei au afirmat că din această cauză ei au fost victime ale discriminării. Curtea notează că potrivit principiilor generale de drept internaţional privat irlandez. 17. 56. motivul fiind mijloacele financiare limitate. 32. 60. în contradicţie cu articolul 14. a fost respins de Comisie. indiferent de faptul că relaţia lor nu este una de căsătorie. p. 57. apare întrebarea dacă o „respectare” eficientă a vieţii de familie a reclamanţilor impune asupra Irlandei o obligaţie pozitivă de a introduce măsuri care ar permite divorţul. Articolul 14 protejează persoanele „plasate în situaţii similare” împotriva diferenţelor discriminatorii de tratament în exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie (a se vedea. în special. opinii politice sau oricare alte opinii. Cu privire la această parte a cererii. alte persoane care domiciliau în Irlanda şi dispuneau de mijloace necesare puteau obţine un divorţ în străinătate. 94. Seria A nr. 102. Totuşi. constituie o „familie” în sensul articolului 8. rasă. Articolul 14 combinat cu articolul 8 59. 33-34. articolul 8. contestat de către Guvern. în exercitarea drepturilor enunţate în articolul 8. angajamentele asumate de Irlanda în lumina articolului 8 nu pot fi considerate de a impune o obligaţie de a introduce măsuri care ar permite divorţul şi recăsătoria solicitate de către reclamanţi. paragraful 33).” Acest argument. viaţa de familie a primilor doi reclamanţi a fost respectată. care putea fi recunoscut de jure sau de facto în Irlanda (paragrafele 19-21). pe sex. 58. Totuşi. Prin urmare. naştere sau orice altă situaţie. Seria A nr. 66. care prevede: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată. Primii doi reclamanţi s-au plâns de faptul că în timp ce dl Roy Johnston nu a fost capabil să obţină divorţ cu scopul de a se recăsători ulterior cu Janice WilliamsJohnston. Convenţia trebuie să fie interpretată în ansamblul său şi Curtea nu consideră că un drept la divorţ. deşi protecţia vieţii private sau de familie poate uneori necesita mijloace prin care soţii pot fi eliberaţi de datoria de a locui împreună (a se vedea hotărârea în cauza Airey. dintre care primii doi au locuit împreună pe parcursul a cincisprezece ani (paragraful 11 supra). conţinând o noţiune vagă de „respectare” a vieţii de familie. care este exclus din articolul 12 (paragraful 54 supra). p. în opinia ei. Seria A nr. limbă. Cabales şi Balkandali. Este adevărat că la acest capitol. Curtea nu neglijează dificultăţile primilor doi reclamanţi. hotărârea din 8 iulie 1986 în cauza Lithgow şi alţii.

Primul reclamant a afirmat. 63. 294 . Comisia a considerat că faptul că dreptul irlandez nu conferea o recunoaştere a statutului de familie primilor doi reclamanţi nu constituie o încălcare a articolului 8. În opinia ei. care contravine articolului 14 combinat cu articolul 9. Astfel Curtea concluzionează că plângerile referitoare la incapacitatea de a obţine divorţ sau de a se recăsători nu sunt întemeiate. 4. de conştiinţă şi de religie”. chestiune în care articolul 9 nu poate fi aplicat în sensul său ordinar. 5. care a fost contestat de către Guvern şi respins de către Comisie. Plângerea lui derivă. această prevedere. Guvernul a contestat acest argument. reclamând discriminarea în raport cu conştiinţa şi religia. Articolul 9 62. Este evident că libertatea dlui Roy Johnston de a avea şi de a-şi manifesta convingerile lui nu este pusă în discuţie în speţă. în esenţă. şi articolul 14 inclusiv. nu se aplică. Concluzie 64. din inexistenţa divorţului în dreptul irlandez.JOHNSTON ŞI ALŢII contra LAWLESS contra IRLANDEIIRLANDEI ____________________________________________________________________________________ principii. Întrebări diferite de incapacitatea de a divorţa sau de a se recăsători 65. între persoanele căsătorite şi necăsătorite (paragraful 24 (d) supra). nu a avut loc o discriminare în sensul articolului 14. în Codul cu privire la protecţia socială. (c) tratamentul lor cu privire la taxa penru achiziţionarea de capital. (e) neaplicarea legii cu privire la protecţia căminului familial din 1976 (paragraful 24 (b) supra). situaţiile a unor astfel de persoane şi a primilor doi reclamanţi nu pot fi considerate similare. (b) absenţa obligaţiilor reciproce de întreţinere şi a drepturilor reciproce de succesiune. B. Prin urmare. Ei au citat următoatele exemple: (a) nerecunoaşterea lor ca familie în sensul articolului 41 din Constituţia Irlandei (paragraful 18 supra). Primii doi reclamanţi au pretins în continuare că. (f) diferenţele. care garantează fiecărei persoane „ dreptul la libertatea de gândire. Reclamantul a adăugat acest argument. că incapacitatea lui de a locui împreună cu cea de a doua reclamantă altfel decât într-o relaţie extra-conjugală era în contradicţie cu conştiinţa lui şi că pentru acest motiv el era victima unei încălcări a articolului 9 din Convenţie. încălcarea articolului 8 a cauzat o ingerinţă în viaţa lor familială sau o nerespectare a vieţii lor de familie din cauza statului lor potrivit dreptului irlandez. de asemenea. taxa de timbru şi onorariile cadastrale (paragraful 24) (b) şi (c) supra) (d) inexistenţa protecţiei oferite de ordinele de interdicţie (paragraful 24 (a) supra). 61. În consecinţă.

Articolul 8 70. ţinând cont de situaţia celei de-a treia reclamante în conformitate cu dreptul irlandez. Cât priveşte alte întrebări. În consecinţă. 295 . ei dispuneau de mai multe posibilităţi de a-şi reglementa situaţia în modul optimal (paragraful 12 supra). articolul 8 nu poate fi interpretat ca impunând o obligaţie de a stabili un regim special pentru o categorie specială de cupluri necăsătorite. Curtea se va concentra asupra unor întrebări mai ample. Reclamanţii. revendicarea reclamanţilor nu poate în opinia Curţii. au evidenţiat că plângerile lor vizau numai cuplurile care doreau să se căsătorească. Curtea nu consideră necesar de a examina diferite aspecte ale dreptului irlandez invocate de către reclamanţi şi enumerate în paragraful 65 supra. care nu este considerată de Curte incompatibilă cu prevederile Convenţiei. Reclamanţii au pretins că. 68. Oricum. Irlanda nu i-a impiedcat în nici un fel să locuiască împreună în continuare şi. Un număr de chestiuni reclamate sunt doar consecinţele incapacităţii de a obţine desfacerea căsătoriei dlui Roy Johnston care să-i ofere posibilitatea de a se căsători cu Janice Williams-Johnston. SITUAŢIA CELUI DE AL TREILEA RECLAMANT A. În opinia Curţii. Curtea nu consideră posibil de a deduce din articolul 8 o obligaţie pentru Irlanda de a stabili un statut pentru persoanele necăsătorite similar cu cel al persoanelor căsătorite. nu a avut loc nici o ingerinţă a autorităţilor publice în viaţa de familie a primului şi al doilea reclamanţi. (b) imposibilitatea pentru primul reclamant de a fi desemnat în calitate de cotutore comun al celei de-a treia reclamante şi lipsa drepturilor paterne cu privire la copilul său (paragraful 27 supra). Este adevărat că anumite prevederi legislative elaborate în suportul vieţii de familie nu sunt disponibile reclamanţilor. la fel ca şi Comisia. Ele au fost prezentate în calitate de suport ilustrativ al plângerii generale care viza statutul lor (a se vedea paragraful 48 supra) şi. 69. Suplimentar la punctele menţionate în paragrafele (d) şi (e) din paragraful 65 supra. prin încălcarea articolului 8. de fapt. unica întrebare care este ridicată este dacă respectarea eficientă a vieţii lor de familie impune asupra Irlandei o obligaţie pozitivă de a ameliora statutul lor (paragraful 55 (c) supra) 67. Respectiv. a avut loc o ingerinţă în respectarea vieţii lor de familie. o situaţie.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 66. ei au citat următoarele chestiuni: (a) poziţia referitoare la afiliere paternă a celei de-a treia reclamante (paragrafele 25 şi 26 supra). nu a avut loc nici o încălcare a articolului 8 cu privire la acest punct. II. să fie acceptată. (c) imposibilitatea celei de-a treia reclamante de a fi legitimizată chiar şi de căsătoria subsecventă a părinţilor ei (paragraful 28 supra). dar erau legal incapabile de a o face şi nu acele cupluri care au ales să locuiască împreună fără a se căsători. Cu toate acestea. ţinând cont de ele. chiar dacă este circumscris în acest fel.

. el trebuie să acţioneze în modul care permite persoanelor vizate să ducă o viaţă de familie normală. ea notează faptul că multe aspecte în cauză sunt în astfel de corelaţie încât modificarea legii cu privire la unul din reclamanţi poate avea repercusiuni asupra celuilalt. apare întrebarea dacă o „respectare” eficientă a vieţii de familie impune asupra Irlandei o obligaţie pozitivă de a ameliora situaţia ei juridică (paragraful 55 (c) supra). (e) drepturile de moştenire a celei de a treia reclamante vizavi de părinţii ei (paragrafele 31 şi 32 supra). a expimat opinia că a avut loc o încălcare a articolului 8 prin aceea că regimul juridic care viza cea de-a treia reclamantă potrivit dreptului irlandez nu a respectat viaţa de familie a celor trei reclamanţi. 73. La stabilirea acestui echilibru obiectivele enumerate în paragraful 2 al articolului 8 pot avea o anumită relevanţă. cauza Marckx viza.” (hotărârea în cauza Rees din 17 octombrie 1986. Curtea consideră că observaţiile sale cu privire la integrarea copilului în cadrul familiei sale este aplicabilă în egală măsură la o situaţie similară cu cea în speţă referitoare la părinţii care au constituit împreună cu fiica lor o familie pentru mai mulţi ani. De asemenea. să integreze fiica lor în familie (paragraful 12 supra).. de asemenea. Seria A nr. p. În acest context. (f) tratamentului celei de a treia reclamante în materia impozitului pentru achiziţionarea de capital (paragraful 33 supra) şi repercusiunile tratamentului părinţilor ei în materie fiscală (paragraful 24 (c) şi ( c) supra). fără a fi necesară examinarea ei în lumina paragrafului 2”. Roy Johnston şi Janice Williams-Johnston nu au fost capabili. Potrivit articolului 8. 106. dar orice lege care nu respectă această exigenţă încalcă dispoziţiile paragrafului 1 al articolului 8. statul dispune de mai multe modalităţi. Cu toate acestea. următoarele fragmente din jurisprudenţa Curţii sunt de o relevanţă specială: „. (hotărârea Marckx.JOHNSTON ŞI ALŢII contra LAWLESS contra IRLANDEIIRLANDEI ____________________________________________________________________________________ (d) imposibilitatea celei de-a treia reclamanate de a fi adoptată în comun de primii doi reclamanţi (paragraful 29 supra). dar nu va examina în mod separat. în special existenţa unei protecţii juridice în dreptul intern care face posibilă integrarea copilului în familie din momentul naşterii sale. După cum a subliniat Guvernul. când statul determină în sistemul legal intern regimul aplicabil anumitor legături de familie similar cu cele dintre o mamă necăsătorită şi copilul ei. pe de altă parte. paragraful 67 supra): ea va lua în consideraţie. în special. în acest context. Totuşi. Curtea va examina în mod special plângerea generală cu privire la situaţia juridică a celei de-a treia reclamantă (a se vedea mutatis mutandis. respectarea vieţii de familie implică în opinia Curţii.. relaţia dintre mamă şi copil. 31. cu alte cuvinte vizează obligaţie negative care rezultă din aceste ingerinţe. 15. Seria A nr. examinarea acestui echilibru fiind inerentă Convenţiei în ansamblul său. precitată. Comisia. 15... 71. 72. diferite aspecte ale dreptului irlandez enumerate în paragraful 70 supra. În orice caz. Guvernul a contestat această alegaţie. paragraful 37). „Pentru a determina dacă exsită o obligaţie pozitivă. Suplimentar la principiile reamintite în paragraful 55 supra.. trebuie să se ţină cont de echilibrul echitabil care trebuie stabilit între interesul general al comunităţii şi interesele individului. cu toate că aceste prevederi se referă numai la „ingerinţele” în exercitarea dreptului protejat de primul paragraf. dar nu erau capabili să se căsătorească pentru motivul imposibilităţii desfacerii căsătoriei anterioare a unuia dintre părinţi. 296 . p. paragraful 31).

77. evoluţia normală a relaţiilor naturale de familie între primii doi reclamanţi şi fiica lor necesită. p. 32. în opinia Curţii. implică o obligaţie a statului de a acţiona într-o manieră care să permită evoluţia normală a acestor relaţii (Seria A nr. paragraful 58). Potrivit preambulului la Convenţia europeană din 15 octombrie 1975 cu privire la statutul juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei. Al treilea reclamant a pretins că. în mod legal şi social. 21. aceasta este demonstrat de faptul că în Irlanda se propune ameliorarea situaţiei juridice a copiilor născuţi în afara căsătoriei. la concluzia că primul reclamant trebuie să beneficieze de dreptul de a divorţa şi de a se recăsători. Seria A nr. evidenţiază existenţa unor diferenţe considerabile în raport cu cea a unui copil legitim. recent propuse spre examinare Parlamentului (paragraful 36 supra). totodată menţinând interdicţia constituţională asupra divorţului. ea a fost victima discriminării contrare dispoziţiilor articolului 14 combinat cu articolul 8. „respectarea” vieţii de familie. absenţa unui regim juridic adecvat care să reflecte legăturile de famile ale celei de-a treia reclamante aduce atingere dreptului ei la respectarea vieţii de familie. 297 . 31. Articolul 14 78. Statul vizat trebuie să aleagă mijloacele care urmează a fi utilizate în dreptul intern pentru a-şi îndeplini obligaţia prevăzută de articolul 53 (a se vedea hotărârea Airey. În plus. de cel al copiilor născuţi în căsătorie. plasarea celei din urmă. Irlanga trebuie să asigure stabilirea unui echilibru echitabil necesar între interesul general şi interesele unui individ. Mai mult ca atât. Examinarea situaţiei juridice curente a celei de-a treia reclamante în ansamblu. paragraful 26 şi hotărârea Marckx. La adoptarea alegerii. La examinarea acestei părţi a cererii. În speţă. 25. B. Seria A nr. 15. „într-un număr mare de state ale Consiliului Europei au fost sau sunt depuse eforturi în vederea ameliorării statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei prin reducerea diferenţelor între statutul lor juridic. în Irlanda această tendinţă este reflectată în proiectele de legi cu privire la copii. p. paragraful 45). p. În contradicţie cu sugestia Guvernului. această constatare nu duce. care sunt dezavantajaţi în mod juridic şi social. într-un mod indirect. 76. nu a fost demonstrată existenţa unor mijloace disponibile celei de a treia reclamante şi părinţilor ei pentru a elimina sau reduce aceste diferenţe. Funcţia Curţii nu este de a indica măsurile care trebuie adoptate de Irlanda cu privire la această problemă.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 74. relaţia intimă şi profundă între cea de-a treia reclamantă şi părinţii ei este de aşa natură încât se impune şi nerespectarea vieţii de familie a părinţilor ei. În plus. Prin urmare. Ţinând cont de circumstanţele speciale ale cauzei şi făcând abstracţie de marja largă de apreciere conferită Irlandei în acest domeniu (paragraful 55 (c) supra). în poziţia similară cu cea a unui copil legitim. precitată. inclusiv legăturile dintre rudele apropiate. După cum a remarcat Curtea în cauza Marckx precitată. 31. pentru motivul distincţiilor existente în dreptul irlandez între copii legitimi şi nelegitimi în materie de exercitarea a drepturilor de succesiune asupra averii părinţilor lor (paragrafele 31-32 supra). 75. Curtea nu poate fi influenţată de aceste evoluţii. la acest capitol a avut loc o încălcare a articolului 8 cu privire la cei trei reclamanţi.

Curtea notează că unele din aceste inconvenienţe rezultă din incapacitatea primilor doi reclamanţi de a se căsători sau din alte aspecte ale statutul lor potrivit legislaţiei irlandeze. Curtea. cel de-al doilea reclamant a pretins suma de 2. În măsura în care restul întrebărilor sunt legate de situaţia juridică a celei de-a treia reclamante . „Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări. 000 lire irlandeze cu titlu de indemnizaţie pentru prejudiciul moral datorat tensiunii şi neliniştii suportate în rezultatul nerecunoaşterii relaţiei lor de familie şi incapacităţii de a se căsători. 81. şi anume incapacitatea de a divorţa şi de a se recăsători şi alte aspecte ale statutului celei de a doua reclamante prevăzute de legislaţia irlandeză (paragrafele 49-64 şi 65-69 supra). Curtea constată că aceste revendicări trebuie să fie respinse. Din moment ce drepturile de succesiune erau incluse printre aspectele legislaţiei irlandeze de care s-a ţinut cont la examinarea plângerii generale cu privire la situaţia juridică a celei de-a treia reclamantă (paragrafele 70-76 supra). A. ele nu pot justifica acordarea unei satisfacţii echitabile în conformitate cu articolul 50. dacă este cazul. I. B. la fel ca şi Comisia. CU RPIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE Potrivit articolului 50 din Convenţie. pentru motivul că îşi au originea în materii asupra cărora nu s-a constatat nici o încălcare a Convenţiei.un punct care nu derivă în mod limpede din dosarul prezentat Cur298 . Prejudiciu moral 82. Curtea acordă părţii lezate. reclamanţii au solicitat acordarea satisfacţiei echitabile pentru prejudiciul material. Guvernul a susţinut că nu era necesar de a acorda o satisfacţie echitabilă cu privire la acest punct. Reclamanţii au revendicat suma de 20. 79. nu consideră necesar de a se pronunţa asupra acestei alegaţii. 000 lire irlandeze pentru reducerea posibilităţilor de angajare cauzate de statutul ei familial. costurile şi cheltuielile de judecată. Primul reclamant a solicitat cu titlul de compensaţie pentru prejudiciul material anumite sume cu privire la pierderea potenţială a reducerii impozitului de care benficiază persoanele căsătorite şi în ceea ce priveşte onorariile contabilului referitoare la această chestiune. Din moment ce aceste chestiuni nu au dus la constatarea încălcării exigenţelor Convenţiei. reclamanţii au enumerat o serie de inconvenienţe sau surse de preocupare care i-au afectat. Guvernul a pledat pentru absenţa unor probe în susţinerea pretenţiilor. În temeiul acestei prevederi. 83. o satisfacţie echitabilă”. În sprijinul revendicării sale.JOHNSTON ŞI ALŢII contra LAWLESS contra IRLANDEIIRLANDEI ____________________________________________________________________________________ Guvernul a contestat acestă alegaţie. Prejudiciu material 80. moral. Cu toate acestea.

La această sumă trebuie să fie adăugată taxa pe valoare adăugată. constatările încălcării cu privire la acest punct constituie o satisfacţie echitabilă. restul plângerilor reclamanţilor au fost respinse. deşi procedura derulată la Strasbourg a condus la constatarea încălcării în ceea ce priveşte situaţia juridică a acelui de-al treilea reclamant. considerat gata pentru decizie. potrivit articolului 50. că articolul 9 din Convenţie nu se aplică în speţă. dar au indicat la audierile în faţa Curţii că ar putea să furnizeze informaţii în scris în caz de solicitare. Statuând pe o bază echitabilă. în circumstanţele speciale ale cauzei. 000 lire irlandeze cu titlul de costuri şi cheltuieli de judecată. DIN ACESTE CONSIDERENTE. Curtea constată că reclamanţilor trebuie să li se acorde 12. pentru motivul că anumite divorţuri pronunţate în străinătate pot fi recunoscute potrivit dreptului irlandez. paragraful 36). printre altele. argumentele preliminare ale Guvernului. 10. Reclamanţii au solicitat rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate în timpul procedurii în faţa Comisiei şi a Curţii. CURTEA 1. că lipsa în dreptul irlandez a dispoziţiilor ce permit divorţul şi incapacitatea primului reclamant şi a celui de al doilea de a se căsători nu constituie o încălcare a articolului 8 sau a articolului 12 din Convenţie. Cu toate acesea. 2. Curtea consideră că acest aspect al aplicării articolului 50 poate fi. Respinge. cu şaisprezece voturi contra unu. Ei nu au furnizat suficiente detaliile cu privire la revendicărilor lor în anumite privinţe. cu şaisprezece voturi contra unu. Curtea consideră că nu este adecvat de a acorda reclamanţilor suma integrală solicitată (20. Susţine. Seria A nr. 66. 000 lire irlandeze) (a se vedea hotărârea din 16 octombrie 1982 în cauza Le Compte. Cu toate acestea.ele ar putea constitui obiectul unei astfel de indemnizaţii. Cu toate acestea. 85. cu şaisprezece voturi contra unu. 3. p.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ ţii. 299 . Prin urmare. 54. Van Leuven şi de Meyer. 4. În aceste circumstanţe. în unanimitate. de asemnea. Cu toate acestea. contrare articolului 14 combinat cu articolul 8. Guvernul a prezentat detaliile calculării onorariilor care trebuiau acoperite iniţial. C. revendicarea reclamanţilor nu poate fi acceptată. p. Seria A nr. 14. Curtea consideră că. Costuri şi cheltuieli de judecată 84. Susţine. că primii doi reclamanţi nu sunt victimele discriminării. Reclamanţii au beneficiat de asistenţă juridică în timpul procedurii în faţa instituţiilor Convenţiei. hotărârea în cauza Zimmermann şi Steiner din 13 iulie 1983. Curtea nu are nici un motiv de a pune la dubii că ei ar fi putut suporta costuri suplimentare la cele acoperite de asistenţa juridică acordată sau că detaliile cantitative ale revendicărilor lor satisfac criteriile Curţii în materie (a se vedea. Susţine. paragraful 21).

Susţine. nu a a avut loc nici o încălcare a articolului 8. Respinge. Parafat: R.R. E. în unanimitate. apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului. suma de 12. Redactată în limbile engleză şi franceză. 300 . că situaţia legală a celei de a treia reclamante potrivit dreptului irlandez constituie o încălcare a articolului 8 cu privire la toţi trei reclamanţi. 18 decembrie 1986. Susţine. Strasbourg.-A. însoţite de orice taxă pe valoare adăugată. restul cererii de satisfacţie echitabilă. cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în timpul procedurilor în faţa Comisiei şi a Curţii. în unanimitate. în unanimitate.” Acesta este un citat din paragraful 40 al hotărârii din 13 iunie 1979 în cauza Marckx. cu şaisprezece voturi contra unu. Semnat: Rolv Ryssdal Preşedinte Marc-André Eissen grefier În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 din Convenţie şi articolul 52 paragraful 2 din regulamentul Curţii. declaraţia dlui Pinheiro Farinha şi opinia separată a dlui de Meyer sunt anexate la prezenta hotărâre. DECLARAŢIA JUDECĂTORULUI PINHEIRO PARINHA (Traducere) Cu tot respectul faţă de eminenţii mei colegi. Susţine.JOHNSTON ŞI ALŢII contra LAWLESS contra IRLANDEIIRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 5. contrar articolului 14 combinat cu articolul 8. Susţine. omiterea căruia poate cauza interpretarea incorectă a prezentei hotărâri ceea ce ar însemna că Curtea nu atribuie nici o importanţă insituţiei căsătoriei. consider că următoarea propoziţie trebuie adăugată la alineatul (b) al paragrafului 55 din această hotărâre: „Curtea recunoaşte că susţinerea şi încurajarea familiei tradiţionale este în sine legitimă sau chiar lăudabilă. în unanimitate. că în ceea ce priveşte alte aspecte ale statutului reclamanţilor potrivit dreptului irlandez. Parafat: M. 9. pentru motivul incapacităţii sale în materie de succesiune potrivit dreptului irlandez. 6. 000 lire irlandeze. 7. 8. că statul reclamat trebuie să achite celor trei reclamnaţi în comun. că nu este necesară examinarea chestiunii dacă cea de a treia reclamantă este victima discriminării.

s-a angajat într-o relaţie nouă cu un alt partener5: în cazul primului reclamant. dar el nu a insistat în continuare din moment ce ei l-au informat despre imposibilitatea de a obţine divorţul în Anglia decât dacă el ar fi domiciliat în jurisdicţia tribunalelor engleze7. paragraful 34. Faptul că primii doi reclamanţi erau incapabili de a se căsători pentru o perioadă atât de îndelungată din cauza nedesfacerii căsătoriei primului reclamant din 1952 nu poate constitui o încălcare a drepturilor fundamentale. Pentru acest scop. primul reclamant. Ei au încheiat un acord de separare care reglementa drepturile lor şi.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ OPINIA SEPARATĂ. În speţă. faptele constatate de către Comisie sunt. PARŢIAL DISIDENTĂ ŞI PARŢIAL CONCORDATĂ A JUDECĂTORULUI DE MEYER (Traducere) I. 1. cele ale copiilor lor comuni2. 5 Ibidem. cu consimţământul reciproc. a solicitat consultaţii cu privire la posibilitatea obţinerii divorţului în altă ţară. de asemenea. aparent cu consimţământul soţiei sale. paragraful 38 (a). născuţi în 1956. această relaţie a fost stabilită în 1971 şi a rezultat în naşterea celui de-al treilea reclamant în 19786. ele se rezumă la prima. aceste două întrebări nu pot fi separate: de fapt. el s-a consultat cu judecătorii din Dublin şi Londra. paragraful 34. Numai faptul că primul reclamant nu poate obţine desfacerea căsătoriei lui încheiată 1952 poate constitui o astfel de încălcare. 7 Ibidem. în paragraful 50 din hotărâre. 6 Ibidem. paragrafele 35 şi 36. s-a despărţit prin consimţământ reciproc în 1965. paragraful 38 (e). 3 Ibidem. Primul reclamant şi doamna cu care s-a căsătorit în 1952. 1 2 Raportul Comisiei. paragraful 38 (b). Aceasta este relevant cu privire la primul reclamant prin aceea că el este parte la această căsătorie. aceasta poate fi relevant cu privire la cea de-a doua reclamantă prin aceea că aceasta semnifică în mod necesar că ei nu se pot căsători atâta timp cât prima soţie este în viaţă. 301 . recunoscând faptul că căsătoria lor s-a destrămat în mod iremediabil1. în fond. Din moment ce divorţul este interzis în Irlanda. Imposibilitatea primului reclamant de a obţine desfacerea căsătoriei lui din 1952 şi incapacitatea rezultată de a se recăsători cu a doua reclamantă. 1959 şi 19653. Fiecare din ei. 4 Ibidem. 2. paragraful 35. Ibidem. destul de simple. La fel. în timpul unei ceremonii religioase irlandeze. Ei s-au conformat obligaţiilor enunţate în acest acord4. După cum remarcă Curtea.

în măsura în care ea nu a răspuns la solicitare şi autoritatea de decizie ar trebui să ţină cont în mod necesar de interesele copiilor. Interdicţia este severă şi rigidă în mod inutil şi poate fi. prin aceea că aceasta în mod necesar presupune că nici unul din soţi nu se poate recăsători într-o ceremonie civilă atât timp cât unul din soţi este în viaţă. în astfel de circumstanţe. sau dreptul de a se căsători sau de a crea o familie. De fapt aici e vorba doar de chestiunea dacă drepturile fundamentale ale primilor doi reclamanţi au fost încălcate prin aceea că primul reclamant nu poate solicita desfacerea căsătoriei lui încheiată în 1952: dacă acest fapt ar fi posibil. se poate afirma că prevederea constituţională în vigoare este coercitivă cu privire la toate persoanele. precum şi dreptul lor la libertatea de conştiinţă şi religie. mi se pare că în cauzele similare cu cel din speţă exercitarea eficientă a acestor drepturi poate impune necesitatea ca soţilor să li se permită nu numai solicitarea de a fi eliberaţi de datoria de a locui împreună. dar nu este determinant în speţă.8. paragraful 7. Guvernul reclamat a observat că atitudinea soţiei primului reclamant şi a copiilor lor faţă de divorţ pe care dorea să-l obţină nu era cunoscută1. doi soţi s-au separat. în opinia noastră. 4. şi-au reglementat drepturile lor şi a copiilor lor într-o manieră aparent satisfăcătoare şi au început o viaţă nouă cu parteneri noi.JOHNSTON ŞI ALŢII contra LAWLESS contra IRLANDEIIRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 3. Astfel. desfacerea civilă a căsătoriei constituie. fiind o căsătorie religioasă celebrată în tradiţia religioasă irlandeză nu se poate încadra în jurisdicţia statului reclamat: aceasta este posibil numai dacă o căsătorie este recunoscută de către stat în raport cu efectele sale civile. soţia lui ar fi fost invitată în mod necesar să participe la procedură. Interdicţia. 1967. a legislaţiei care ar permite desfacerea căsătoriei este. după cum deja a fost recunoscut în 1967 de către o Comisie parlamentară a statului. „coercitivă în relaţie cu toate persoanele. “Prin urmare.. subiectul abordat în speţă vizează numai desfacerea civilă a căsătoriei. 1985. paragraful 126. o încălcare cu privire la fiecare din soţi a drepturilor garantate de articolele 8. prin consimţământ reciproc şi cu o perioadă considerabilă în urmă. considerată ca fiind în contradicţie cu principiile acceptate ale libertăţii religioase aşa cum sunt declarate de Consiliul Vaticanului şi oriunde” (Raportul Comisiei Neformale cu privire la Constituţie. ne confruntăm cu o situaţie în care. absenţa unei posibilităţi de a obţine. Desigur. Acest punct ar fi meritat de a fi elucidat. dar de asemenea şi de a cere eliberarea definitivă potrivit dreptului civil de legăturile sale matrimoniale prin intermediul recunoaşterii juridice a separării lor definitive2. 302 . Absenţa posibilităţii date nu este în acord cu dreptul celor vizaţi la respectarea vieţii lor private şi de familie. Aceste constatări ale Comisiei nu au fost contestate. normele religioase respectate de ei nu interzic în mod absolut divorţul în toate 1 2 Observaţiile dlui Gleeson la audierile din 23-24 iunie 1986. 5. În opinia mea. 9 şi 12 din Convenţie. citat în Raportul Comisiei Comune privind Destrămarea Căsătoriei. în primul rând.8. consituie o încălcare a aceloraşi drepturi cu privire la fiecare din soţi şi fiecare din noii parteneri. În al doilea rând. catolici şi necatolici. potrivit Constituţiei statului reclamat. document anexat la memoriul Guvernului reclamat din 28 noiembrie 1985). catolici şi necatolici. ale căror percepţii religioase nu interzic în mod absolut divorţul în toate circumstanţele. De fapt. din moment ce cea din urmă.

De asemenea. Consideraţiunile anterioare nu implică recunoaşterea dreptului la divorţ sau că un astfel de drept. în special cele care vizează respectarea vieţii private şi de familie şi libertatea conştiinţei şi religiei. ea este „inutil de severă şi rigidă”. 2 A se vedea hotărârea în cauza Young. 6. cu dreptul la libertatea conştiinţei şi de religie şi cu dreptul la căsătorie şi de a crea o familie. paragraful 41. nu este suficient ca el să corespundă dorinţei şi voinţei majorităţii substanţiale a populaţiei: Curtea. în măsura în care există. Deşi interzice în mod absolut divorţul pe teritoriul Irlandei. Interdicţia nu poate fi justificată în ceea ce Convenţia.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ circumstanţele şi „incompatibil cu principiile acceptate ale libertăţii religioase aşa cum sunt proclamate de Consiliul Vaticanului şi oriunde”. 7. în câteva din prevederile sale. Ele înseamnă că excluderea definitivă a oricărei posibilităţi de a obţine desfacerea civilă a unei căsătorii nu este compatibilă cu dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. 4 A se vedea paragrafele 19-21 ale hotărârii 303 . 1 A se vedea hotărârea din 7 decembrie 1976 în cauza Handyside. de asemenea. A 24. În afară de aceasta. după cum a declarat Comisia. Astfel. dispun de posibilitatea de a obţine divorţul în Irlanda. de asemenea. să fie aplicabilă în materie de căsătorie şi divorţ. James şi Webster din 13 august 1981. fără a permite examinarea posibilităţii excepţiilor în cazurile de acest gen. A 44. A 103. Pentru a justifica un astfel de sistem draconic. a declarat că „deşi interesele individuale trebuie să fie subordonate celor ale unui grup. cit. mi se pare excesiv de a impune. Într-o societate fondată pe astfel de principii. loc. regula că căsătoria este indisolubilă. numeşte „o societate democratică”. într-o manieră neflexibilă şi absolută. În opinia mea. paragraful 63. toleranţă şi fără un spirit deschis1: acestea sunt caracteristicile unei societăţi democratice2. statul reclamat recunoaşte divorţurile obţinute în alte ţări de către persoanele domiciliate în aceste ţări la momentul procedurii de divorţ4. democraţia nu înseamnă numai prevalarea constantă a opiniilor majorităţii: un echilibru trebuie să fie stabilit pentru a asigura tratamentul echitabil şi adecvat al minorităţilor şi pentru a evita orice abuz al unei poziţii dominante”3. poate fi clasificat ca drept fundamental. această declaraţie trebuie. 3 Ibid. cetăţenii irlandezi care pleacă peste hotare şi locuiesc acolo pentru o perioadă destul de îndelungată pentru a fi acceptată intenţia lor de domiciliere permanentă în această ţară.. consider că există discriminare în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor în cauză. paragraful 49 şi hotărârea din 8 iulie 1986 în cauza Lingens. Curtea a subliniat faptul că o societate democratică nu poate exista fără pluralism. Cu mai multe ocazii.

4 Paragraful 74 din hotărâre. mi se pare că nu este suficient de a afirma că cel de-al treilea reclamant trebuie să fie plasat „în poziţia similară cu cea a unui copil legitim” 4: în opinia mea. consider că în speţă primii doi reclamanţi invocă în mod just o încălcare a dreptului lor la respectarea vieţii private şi de familie. 2 A se vedea hotărârea din 13 iunie 1979 în cauza Marckx. a dreptului lor la libertatea conştiinţei şi de religie. sunt aproape de acord cu hotărârea pronunţată cu privire la încălcarea dreptului celor trei reclamanţi la respectarea vieţii private şi de familie. în aceeaşi ordine de idei. În cazurile de acest gen. Spre deosebire de majoritatea Curţii. accept opinia celorlalţi membri ai Curţii că nici un drept fundamental nu a fost încălcat în speţă. paragrafele 45-48. era necesar de a declara în termeni mai clari şi mai simpli că situaţia juridică a unui copil născut în afara căsătoriei trebuie să fie identică cu cea a unui copil al unui cuplu căsătorit şi că. astfel de obligaţii pozitive pot fi impuse statului cu privire la situaţia acestor copii. Situaţia celui de-al treilea reclamant şi situaţia primilor doi reclamanţi în relaţiile lor reciproce sau în raport cu cel de-a treilea reclamant 1.JOHNSTON ŞI ALŢII contra LAWLESS contra IRLANDEIIRLANDEI ____________________________________________________________________________________ Această situaţie este în contradicţie cu caracterul absolut al principiului indisolubilităţii căsătoriei. Numai în măsura în care copiii sunt născuţi în rezultatul relaţiilor de acest gen şi a relaţiilor pasagere. independent de relaţiile lor sau în raport cu cel de-al treilea reclamant Cu privire la acest punct litigios. prin aceea că principiul pare să justifice respectarea numai în Irlanda nu şi în alte ţări. apare în mod constant numai întrebarea obligaţiilor care vizează situaţia acestor copii. Din perspectiva drepturilor fundamentale. ceea ce este în special relevant în speţă. Astfel. distincţia dintre cetăţenii irlandezi cauzată de reşedinţa lor în Irlanda sau în altă ţară nu pare să fie justificată1. a dreptului la căsătorie şi de a crea o familie. Astfel de obligaţii sunt susceptibile de a apărea. în cazul în care interesele acestor copii impun necesitatea acestor obligaţii. paragraful 31. III. precum şi discriminarea la care au fost supuşi în exercitarea acestor drepturi. 304 . inclusiv relaţiile lor cu părinţii lor 2 şi cu familiile din urmă3 . Alte aspecte legate de situaţia primilor doi reclamanţi. nu poate exista nici o diferenţă între 1 A se vedea hotărârea din 13 iulie 1968 în cauza cu privire la anumite aspecte a legilor cu privire la utilizarea limbilor în sistemul de învăţământ din Belgia. 3 Ibid. Cu toate acestea.. II. Cu privire la acest punct litigios. 8. statul nu are nici o obligaţie pozitivă vizavi de cuplurile care locuiesc împreună ca soţ şi soţie fără a fi căsătoriţi: este suficient ca statul să se abţină de la orice ingerinţă nelegitimă. în ceea ce priveşte relaţiile reciproce cu părinţii lor sau cu familiile celor din urmă. A 31.

nu sunt de acord cu opinia majorităţii cu privire la punctele 2. precum şi în cazul oricărui copil născut în afara căsătoriei.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ situaţia juridică a părinţilor lui/ei şi a familiilor lor care depinde de faptul dacă el sau ea este un copil al unui cuplu căsătorit sau este născut în afara căsătoriei. sunt de acord. a principiilor enunţate în speţă şi în hotărârea în cauza Marckx. motivele mele sunt într-o oarecare măsură diferite. Satisfacţia echitabilă solicitată de către reclamanţi 1. ultima încălcare este evidentă din faptul că situaţia juridică celui de-al treilea reclamant. fiecare persoană aflată în situaţii similare cu cea în cauză. la fel ca în cauza Marckx. cu decizia Curţii cu privire la revendicarea reclamanţilor a satisfacţiei echitabile. de asemenea. 2. în principiu. staisfacţia echitabilă care urmează a fi acordată reclamanţilor în speţă trebuie în mod normal să constituie o rambursare a costurilor şi cheltuielilor suportate în timpul procedurii în faţa Comisiei şi a Curţii şi nu trebuie să includă compensaţia pentru prejudiciul material sau moral. 2. 305 . În acest context. o încălcare a principiului nedescriminării. precum şi în raport cu cel de-al treilea reclamant. care afectează întro manieră generală şi impersonală. ceea ce nu este relevant în cazul de faţă. care este în continuare căsătorit din 1952. Cât priveşte cuantumul rambursării şi ţinând cont de decizia majorităţii cu privire la fondul cauzei. Reclamanţii nu sunt unicele victime ale situaţiei reclamate. dar şi încălcarea principiului nediscriminării. şi în ceea ce priveşte acele aspecte ale situaţiei juridice al persoanelor vizate care nu se referă la drepturile lor de succesiune şi la acele aspecte care nu sunt relevante. sunt de acord cu punctul 8 din dispozitivul hotărârii. în calitate de copil născut în afara căsătoriei este diferită de cea a unui copil legitim şi că situaţia juridică a primilor doi reclamanţi angajaţi în raport cu sau cu privire la cel de-al treilea reclamant este diferită de cea a părinţilor unui copil născut în căsătorie.Consider că în speţă Curtea trebuia să constate. sub formă de dispoziţii de aplicare generală sau impersonală. 4 şi 7 din dispozitivul hotărârii. faptele cauzei evidenţiază nu numai o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie. Cu toate acestea. În opinia mea. 3. Deşi. Aş dori să subliniez că principiul nedescriminării pare să fi fost încălcat cu privire la primii doi reclamanţi. De asemenea. o astfel de compensaţie poate fi justificată dacă există măsuri sau decizii care. notez faptul că în calitate de fiică a primului reclamant. cea de-a treia reclamantă este un copil născut în rezultatul unei relaţii de adulter: aceasta nu exclude aplicabilitatea în cazul ei. IV. Oricum. ar afecta reclamanţii în mod direct şi individual. În opinia mea. nu numai încălcarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie. dar.

LAWLESS contra IRLANDEI ____________________________________________________________________________________ 306 .

pronunţă următoarea hotărâre. Lagergren. Russo. şi dl Petzold. L. Bernhardt. preşedinte. într-o cameră compusă din următorul complet: Dnii R. iar ultimele două . şi. în conformitate cu articolul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul Curţii.-A. F. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii. grefier. grefier adjunct. Ryssdal. 307 . R. Eissen. Dnii C. 9248/81) HOTĂRÂRE 26 martie 1987 În cauza Leander contra Regatului Suediei1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită.-E. G.locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespuzătoare. Sir Vincent Evans. Pettiti. după ce au deliberat cu uşile închise la data de 31 mai 1986 şi 25 februarie Nota Grefei 1 Cauza poartă numărul 55/1994/502/584.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ LEANDER contra REGATULUI SUEDIEI (Cerere nr. de asemenea dl 1987. adoptată la această ultimă dată: M. Gölcüklü.

reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-a desemnat reprezentantul (articolul 30). Comisia a furnizat documentele procedurii derulate în faţa ei. La origine se află cererea (nr. La 12 mai. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 d) din regulamentul A. Gölcüklü şi dl C. pe agentul guvernamental („Guvernul”). pe ceilalţi cinci membri şi anume. La 3 aprilie 1986. dl F. La 12 decembrie 1985. acesta din urmă i-a desemnat. La 28 aprilie. Wiarda. în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5). 3. Camera se constituie de plin drept din G. avocatul reclamantului şi delegatul Comisiei şi a dispus desfăşurarea procedurii orale la 26 mai 1986 (articolul 38). preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 (b) din regulamentul A). agentul guvernamental a declarat că Guvernul nu intenţionează să depună memoriu. prin intermediul grefierului adjunct. secretarul Comisiei a notificat grefierul că delegatul îşi va depune observaţiile la audiere. Domnul R. judecător supleant. Cremona. Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia Suediei de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). cu care un cetăţean suedez. La 21 martie. Sir Vincent şi dl R. 9248/81) introdusă contra Regatului Suediei. grefa a primit alte noi documente suplimentare furnizate de reclamant. Russo. dl Torsten Leander. 22 §1 şi 24 §1). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 8. care nu au putut participa la dezbaterea cauzei (articolele 2 §3. Pettiti. i-a consultat. la dorinţa acestuia. şi. Printr-o scrisoare datată cu aceeaşi zi. 5. dl L. acţionând prin intermediul grefierului. judecători supleanţi. 4. pe delegatul Comisiei şi pe reprezentantul reclamantului cu privire la organizarea unei proceduri scrise (articolul 37 § 1 din regulamentul A). l-a înlocuit pe dl Wiarda. prin tragere la sorţi. ulterior. 2. Bernhardt (articolul 43 in fine din Convenţie şi articolul 21 § 1 din regulamentul A). Dl J. preşedintele. s-a consultat cu agentul guvernamental. judecător ales din partea Suediei (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Lagergren. Ryssdal. în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 § 1 şi articolul 47 din Convenţie.LEANDER LAWLESS contra IRLANDEI SUEDIEI REGATULUI ____________________________________________________________________________________ PROCEDURA 1. Gersing. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 11 iulie 1985. a sesizat Comisia la 2 noiembrie 1980 în temeiul articolului 25. în prezenţa grefierului. Grefierul a primit memoriul reclamantului la 3 februarie. să-şi depună memoriile până la 4 februarie şi că delegatul poate să-şi prezinte comentariile sale scrise în decurs de două luni de la data transmiterii lui de grefier a dosarului cu documentele anterior menţionate.-E. la solicitarea grefierului potrivit instrucţiunii preşedintelui. al cărui mandat de judecător a expirat înainte de audiere. 6. preşedintele a decis ca reprezentantul şi delegatul. La 2 octombrie 1985. dl G. dl J. 10 şi 13 din Convenţie. i-au înlocuit pe dl Gersing şi dl Cremona. 308 . Ryssdal.

Şef de Diviziune. În continuare. el a început să lucreze în calitate de locţiitor temporar în postul de tehnician (vikarierande museitekniker) la Muzeul Naval din Karlskrona. Curtea a audiat declaraţiile şi răspunsurile la întrebările sale. Guvernul a susţinut că la angajarea dlui Leander directorul a comis două greşeli. paragrafele 18-34 infra). care este o zonă militară cu acces limitat. La 20 august 1979. este cetăţean suedez de profesie tâmplar. consultant. sudul Suediei. dl Torsten Leander. Corell. Bergenstrand.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 7. Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare. Reclamantul. 8. Sub-secretar pentru Afaceri Juridice şi Consulare. de dl Schermers din partea Comisiei şi de dl Töllborg din partea reclamantului. Potrivit reclamantului. K. precum şi la cele ale unor judecători. Schermers. Ministerul Afacerilor Externe agent. Muzeul este localizat în vecinătatea Bazei Maritime din Karskrona. date de dl Corell din partea Guvernului. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 9. fapt confirmat de un aviz semnat la 27 august 1979 de directorul muzeului. Töllborg J. Reclamantul a susţinut în faţa Curţii că intenţia lui era de a lucra în acest post timp de 10 luni. a avut loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. Sub-secretar Asistent. 10. În primul rând. Ministerul Justiţiei S. El a pretins că la 3 septembrie a fost invitat să părăsească locul de muncă în aşteptarea rezultatului unei anchete care urma a fi desfăşurată cu privire la candidatura lui în temeiul ordonanţei din 1969 privind controlul personalului (personal-kontrollkungörelsen 1969:446. În faţa Curţii s-au înfăţişat: – din partea Guvernului dl dl dl H. La data fixată de preşedinte. În prealabil. angajarea unei persoane înainte de a se efectua 309 . Laestadius – din partea Comisiei dl delegat. Ambasador. consultanţi. ÎN FAPT I. “ordonanţa”. în timp ce titularul permanent era plecat în concediu. născut în 1951. Guvernul a afirmat că reclamantul a fost angajat numai pentru perioada 20-31 august 1979. Höglund. Consiliul Naţional de Poliţie H. D. – din partea reclamantului dl dl consilier. această anchetă a fost solicitată la 9 august 1979.

prin intermediul accesului în localurile muzeului sau a lucrului efectuat”. reclamantul a adresat o scrisoare comandantului suprem al forţelor marine (chefen för marinen). solicitând anularea evaluării efectuate de comandantul suprem al forţelor marine şi acceptarea lui de a fi angajat temporar la Muzeul Naval. Măsurile necesare au fost întreprinse la 30 august 1979. 13. precum şi în scrisoarea din 4 decembrie 1979. Comandantul suprem al forţelor marine a explicat în scrisoarea din 7 noiembrie 1979 că a primit concluziile anchetei de la comandantul suprem la 17 septembrie 1979 împreună cu următoarea propunere: “Acceptat în conformitate cu evaluarea comandantului suprem al forţelor marine.LEANDER LAWLESS contra IRLANDEI SUEDIEI REGATULUI ____________________________________________________________________________________ o anchetă personală în privinţa acesteia era în contradicţie cu procedura prescrisă de ordonanţa din 1969 şi de regulamentul său de aplicare şi. El a subliniat. în al doilea rând. La 22 octombrie 1979. comandantul suprem al forţelor marine a declarat. Anume pentru aceste motive comandantul şef al bazei a solicitat desfăşurarea unei anchete în ceea ce vă priveşte. În plângerea sa iniţială. Concursul pentru ocuparea postului în cauză a fost deschis pentru candidaţi până la 28 septembrie 1979. Guvernul a solicitat opinia comandantului suprem al forţelor armate (överbefälhavaren). Decizia privind angajarea dumneavoastră este adoptată în cadrul unei proceduri distincte de prezenta procedură. Urmând sfatul şefului securităţii bazei maritime. dl Leander a solicitat suplimentar furnizarea informaţiei privind motivele pentru care nu fusese acceptat la Muzeul Naval. directorul i-a comunicat reclamantului că rezultatul anchetei personale a fost defavorabil şi că. Ancheta a furnizat comandantului suprem astfel de argumente la evaluarea candidaturii dumneavoastră din punct de vedere al securităţii care au condus în decizia de a nu vă accepta.” 14. că a refuzat un post permanent la Dalarna. nu va avea acces la activităţile secrete. prin urmare. Potrivit informaţiilor primite de comandantul suprem al forţelor marine. printre altele: „Muzeul posedă câteva depozite şi obiecte de importanţă istorică într-o zonă securitatea căreia este asigurată de şeful bazei maritime (örlogsbaschefen). cu condiţia că L. s-a consultat cu comandantul suprem al forţelor marine. reclamantul s-a plâns Guvernului. comandantul suprem nu vede nici un motiv de a se opune angajării dumneavoastră. la rândul lui. La 25 septembrie. în cazul în care funcţiile dumneavoastră la Muzeul Naval nu vor presupune accesul la instalaţiile navale de pe teritoriul bazei. potrivit informaţiei disponibile. Oricum. de asemenea aplicate personalului angajat la muzeu. fiind asigurat că va fi angajat la Muzeul Naval şi că un rezultat negativ al anchetei asupra candidaturii sale ar putea afecta situaţia socială. în special ţinând cont de faptul că el trebuia să-şi întreţină soţia şi copilul. vacanţa postului în cauză nu a fost declarată în mod adecvat. el nu putea fi angajat la muzeu. Regulile privind accesul la aceste zone trebuie. care. În răspunsul său din 3 octombrie 1979. Dl Leander nu şi-a depus candidatura. nordul Suediei. indiferent de posibilitatea de a fi restabilit în funcţie. 11. solicitând a fi informat de motivele pentru care el nu putea fi angajat la muzeul naval. prin urmare. directorul muzeului a solicitat pentru persoana angajată în postul în cauză 310 . în special. Comandantul suprem al forţelor marine a adăugat că. titularul postului în cauză trebuie să dispună de libertatea de a circula în cadrul zonelor supuse unor restricţii speciale privind accesul. 12.

. să-i acorde dreptul de a lua cunoştinţă de aceste informaţii prezentate de Consiliu şi de a le comenta.” Dl Leander a comentat această opinie în scrisoarea din 11 martie 1980 adresată Guvernului. reclamantul a sesizat Guvernul cu noi plângeri. Prin scrisoarea din 5 februarie 1980. Cel puţin trei din şase membri ai Consiliului care sunt desemnaţi din rândul parlamentarilor trebuie să fie prezenţi la adoptarea deciziilor în materie de control al personalului.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ accesul liber şi libertatea de a circula pe teritoriul bazei navale şi că. înainte de a se pronunţa asupra cererii lui din 22 octombrie 1979. comandantul suprem al forţelor marine a decis să nu accepte candidatura reclamantului. el ar fi beneficiat totodată şi de accesul la instalaţiile şi informaţiile secrete. Această anexă nu a fost comunicată reclamantului şi nu a fost anexată la dosarul prezentat Curţii. Consiliul a propus respingerea plângerilor reclamantului. În cazul reclamantului. În această ordine de idei şi ţinând cont de faptul că în cazul în care dl Leander ar fi beneficiat de accesul la baza marină. Guvernul a solicitat opinia Consiliului asupra acestui punct. divulgarea informaţiilor în cauză ar fi dezvăluit o parte din conţinutul decretului. Comandantul suprem al forţelor marine a afirmat că nu se opune angajării reclamantului. printre altele. care are un caracter secret. angajarea dlui Leander pe parcursul acestei perioade (15 august-1 septembrie 1979) nu a implicat accesul la baza navală. în care el a afirmat. care conţinea informaţii furnizate de Consiliul naţional de poliţie (rikspolisstyrelsen) cu privire la persoana reclamantului. la 21 septembrie 1979. comandantul suprem al forţelor armate a declarat. Consiliul naţional de poliţie nu consideră necesar de a aplica această prevedere situaţiei reclamantului în lipsa unor motive speciale şi. În caz de dubii. În răspunsul său din 22 februarie 1980. toţi cei şase membri au fost prezenţi. La examinarea cauzei. (.) La fel ca şi comandantul suprem al forţelor marine. Informaţiile incluse în registru sunt comunicate potrivit articolului 9 din ordonanţa privind controlul personalului după pronunţarea deciziei de Consiliul naţional de poliţie în cadrul şedinţei plenare. adăugând: “Includerea informaţiei în registrul Departamentului pentru Securitate a Consiliului se bazează în special pe decretul regal din 1973. În răspunsul său Guvernului.” Opinia comandantului suprem al forţelor armate a fost însoţită de o anexă cu caracter secret. 15. Înainte de a include orice informaţii. respectiv. Reclamantul a solicitat ca Guvernul. decizia cu privire la necesitatea înregistrării este adoptată de şeful Departamentului pentru Securitate.) În conformitate cu articolul 13 din ordonanţa privind controlul personalului. dat fiind că înregistrarea a fost efectuată în acord cu decretul regal secret. în temeiul articolului 13 al ordonanţei privind controlul personalului. Ele vizau decizia Consiliului naţional de poliţie de a nu-i comunica reclamantului. Cu toate acestea.. (.. printre altele: “Cu toate acestea. care sunt obligaţi să verifice respectarea regulilor menţionate anterior în raport cu fiecare informaţie. Directorul Muzeului Naval din contra a afirmat că dl Leander ar trebui să aibă acces la bază. informaţiile care-l vizează (paragraful 31 infra). chestiunea înregistrării este examinată în prealabil de către funcţionarii civili. el a adoptat decizia de a refuza candidatura reclamantului. comandantul suprem al forţelor marine a respectat fidel regulamentul în vigoare privind evaluarea calificărilor personale din perspectiva securităţii. de asemenea. că Consiliul trebuia să-i comunice cel 311 . comandantul suprem al forţelor armate consideră că dl Leander poate fi angajat de Muzeul Naval cu condiţia că titularul postului nu solicită accesul la baza navală.. persoana vizată trebuie să beneficieze de dreptul de a depune observaţiile sale asupra problemei în cazul în care există motive speciale.

adoptată de Guvern în temeiul competenţei sale de reglementare şi publicată iniţial în Monitorul oficial suedez 312 . Prin decizia din 14 mai 1980.” 17. nu există suficiente circumstanţe speciale. informaţia disponibilă asupra propriei persoane. Interdicţia înregistrării opiniilor 18. Dl Leander nu a introdus nici un recurs la acest subiect. 16. el nu aparţinea nici unui partid politic din 1976. La momentul faptelor. În speţă. În timpul serviciului militar. în sensul articolului 13 din ordonanţa privind controlul personalului. reclamantul a afirmat că. nu poate fi făcută într-un registru public fără consimţământul acestuia. În restul recursului său. care i-ar putea acorda dlui Leander dreptul de a cunoaşte informaţiile disponibile cu privire la propria persoană. comunicate de Consiliul naţional de poliţie comandantului suprem al forţelor armate. Guvernul nu examinează solicitarea dlui Lenader de a revizui evaluarea propriei persoane şi nu adoptă măsuri cu privire la restul petiţiei lui. cererea reclamantului prin care a invitat Guvernul să-l declare acceptabil pentru angajarea provizorie în cauză nu poate fi examinată. Dispozitivul deciziei Guvernului prevede: “Întrebarea dacă o persoană este potrivită pentru angajarea într-un post anumit poate fi examinată de către Guvern numai în contextul unei plângeri cu privire la numirea într-un post. în calitate de delegat. Cu toate acestea. Guvernul a respins ansamblul plângerii reclamantului. dl Leander a activat în sindicatul soldaţilor şi a participat. Singura condamnare penală a avut loc în timpul executării serviciului militar şi a constat în sancţionarea cu plata unei amenzi în cuantum de 10 crone suedeze pentru întârzierea la o paradă militară. el a furnizat următoarele detalii Comisiei şi Curţii. în care. la conferinţa sindicatului soldaţilor din 1972. II. 1971-72. precum şi membru al unei asociaţii radicale care edita o revistă cu caracter radical . dl Leander a solicitat un extras dintr-un registru de poliţie sau informaţii asupra conţinutului acestuia. care constituie parte componentă a Constituţiei suedeze şi este numit în continuare “Constituţie”).LEANDER LAWLESS contra IRLANDEI SUEDIEI REGATULUI ____________________________________________________________________________________ puţin în mod verbal şi sub rezerva condiţiei de confidenţialitate.Fib/Kulturfront. bazată în exclusivitate pe opiniile lui politice. din “instrumentul Guvernului suedez” (regeringsformen. erau infiltraţi reprezentanţii serviciului de securitate. Reclamantul a susţinut în faţa Curţii că nu cunoştea în continuare conţinutul informaţiei secrete colectate cu privire la propria persoană. în conformitate cu declaraţiile unanime ale funcţionarilor responsabili. nici una din circumstanţele menţionate anterior nu a constituit cauza rezultatului negativ al controlului de personal. Prin urmare. “nici o înscriere cu privire la un cetăţean. Potrivit capitolului 2. potrivit reclamantului. Mai devreme. Cât priveşte antecedentele personale. Registrul secret al poliţiei 19.” B. el fusese membru al Partidului comunist suedez. articolul 3. De asemenea. Ordonanţa cu privire la controlul personalului. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE A. el a activat în cadrul asociaţiei muncitorilor suedezi în construcţie şi a călătorit cu câteva ocazii în Europa de est.

informaţiile din registrul secret al poliţiei pot fi comunicate de către Consiliul naţional de poliţie în anumite cazuri de urmărire penală şi în cazurile referitoare la cererile de obţinere a cetăţeniei suedeze. datorită apartenenţei sale la o organizaţie sau prin intermediul unor alte mijloace. Instrucţiunile complementare. publicate la 22 septembrie 1972: “În această ţară. la 3 decembrie 1981. apar astfel de circumstanţe care pot impune necesitatea unor amendamente la instrucţiunile emise de Guvern. etc. Instrucţiunile complementare privind aplicarea articolului 2 al ordonanţei privind controlul personalului trebuie să fie emise de Guvern în rezultatul propunerilor avansate de Consiliul naţional de poliţie. Articolul 2 din ordonanţă (amendat prin ordonanţa 505 din 1972) prevede: “La iniţiativa serviciului de poliţie special responsabil pentru prevenirea şi depistarea infracţiunilor împotriva securităţii naţionale.” 20. Prevederile pertinente principale sunt rezumate în continuare. Oricum. Controlul personalului 23. Consiliul naţional de poliţie trebuie să prezinte propuneri pentru astfel de amendamente. Simpla apartenenţă la o astfel de organizaţie nu poate. ulterior. C. prin urmare. recurgând la violenţă. Departamentul de securitate a Consiliului naţional de poliţie va menţine un registru de poliţie. procedura de comunicare a informaţiei şi utilizare a acesteia. Dispoziţiile suplimentare care vizează aplicarea acestei reguli vor fi adoptate de Guvern. controlul personalului presupune obţinerea informaţiilor din registrele ţinute la poliţie cu privire la titularii posturilor de importanţă pentru securitatea naţională sau candidaţilor la astfel de posturi. Consiliul naţional de poliţie poate introduce informaţii necesare pentru serviciul special de poliţie. Potrivit dispoziţiilor articolului 1. printre altele. au fost emise de către Guvern la 27 aprilie 1973 şi. 313 . 24. Suplimentar la circumstanţele prevăzute în ordonanţa cu privire la controlul personalului (paragraful 24 infra). există organizaţii şi grupuri angajate în activităţi politice care implică utilizarea sau posibila utilizare a forţei sau ameninţărilor de constrângere în vederea realizării scopurilor politice. 1969:446) constituie baza legală a registrului întocmit de Departamentul de securitate a Consiliului naţional de poliţie (“registrul secret”). 22. ordonanţa privind controlul personalului conţine dispoziţii care vizează. Cu toate acestea o înscriere poate fi făcută în cazul în care un membru sau un susţinător al astfel de organizaţii a acţionat într-un fel care justifică suspiciunea că el ar putea fi pregătit să participe la activităţile care pun în pericol securitatea naţională. Guvernul a furnizat Consiliului naţional de poliţie următoarele instrucţiuni. în serviciile speciale de poliţie.Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ (svensk författningssamling. ameninţări sau constrângere în calitate de modalităţi de exercitare a acestei subversiuni. Informaţia cu privire la membrii sau susţinătorii unor astfel de organizaţii sau grupuri trebuie să fie inclusă în registrul ţinut de poliţia de securitate. prin aplicarea forţei sau compromiterea independenţei statului Suedez. nu pot fi introduse informaţii numai pentru simplul motiv că o persoană. a exprimat o opinie politică. care urmăresc scopul şi pot contribui la răsturnarea sistemului democratic. Dacă.. de această dată cu caracter secret. se poate presupune că o parte considerabilă a membrilor unei astfel de organizaţii nu va participa vreo dată la realizarea scopurilor enunţate în program. De asemenea. Unele organizaţii au adoptat un program care prevede că organizaţia va încerca să schimbe sistemul social prin violenţă. În registrul de poliţie menţionat în primul paragraf. există organizaţii şi grupuri care se pot angaja sau se angajase deja în activitate politică subversivă atât în Suedia cât şi în alte ţări. Suplimentar la prevederile menţionate anterior privind registrul secret ţinut de poliţie. În consecinţă. posturile care trebuie clasificate secrete.” 21. În acest registru. justifica înscrierea informaţiilor cu privire la o persoană în registrul ţinut de poliţia de securitate.

3. Articolul 3 (amendat prin ordonanţa nr.” 29. securităţii naţionale sau guvernului . 28. 26. de a fi pregătită să participe în acţiunile vizate de paragrafele 1 şi 2. În grupul membrilor desemnaţi de către Guvern întră şase membri. Posturile în cauză sunt divizate în două categorii (skyddsklaser). 314 . Dacă postul face parte din cea de-a doua categorie. în funcţie de importanţa lor vitală pentru securitatea naţională. în componenţa Consiliului naţional de poliţie vor intra comisarul poliţiei naţionale (riskpolischefen). şi cel puţin trei din ei trebuie să fie prezenţi la adoptarea deciziei. inclusiv comandantul suprem al forţelor armate.“sau dacă a fost condamnată sau suspectată de tentativa sau conspiraţia de a comite astfel de crime. 98) care enunţă dispoziţii speciale cu privire la măsurile de anchetare dispuse în anumite cauze penale (lag med särskilda bestämmelser om tvängsmedel i vissa brottmäl) sau cele menţionate în capitolul 12. Decizia de a clasifica un post în categoria de securitate I este luată de Guvern. furniza ansamblul informaţiilor cu privire la persoana vizată disponibile în registrul secret sau în orice alt fişier al poliţiei. de obicei deputaţi sau foştii deputaţi în Parlament reprezentând diferite partide politice. în temeiul articolului 9 (amendat prin ordonanţa nr. la adoptarea deciziei de a divulga sau nu informaţiile conţinute în registru. 27.LEANDER LAWLESS contra IRLANDEI SUEDIEI REGATULUI ____________________________________________________________________________________ 25. Articolul 11 prevede că. În cazul în care unul sau doi membri ai Consiliului desemnaţi de Guvern se pronunţă împotriva comunicării unor anumite informaţii. furniza numai anumite informaţii specifice cu privire la persoana vizată. Potrivit articolului 4. dacă aceasta a fost condamnată sau suspectată de a fi comis infracţiunile penale menţionate în paragraful 1 din legea din 21 martie 1952 (nr. şi anume: “1. Consiliul poate. dacă a fost condamnată sau suspectată de comiterea unor astfel de acte care constituie crime împotriva securităţii statului sau care sunt destinate şi susceptibile de a cauza răsturnarea în mod violent a guvernului democratic sau să compromită independenţa statului. controlul personalului nu poate fi exercitat decât cu privire la anumite posturi de importanţă majoră pentru securitatea naţională. dacă este suspectată în aceste activităţi sau pentru orice alte motive. solicitările de comunicare a informaţiilor pentru scopurile unui control al personalului trebuie să fie adresate Consiliului naţional de poliţie şi trebuie să vizeze numai persoana pe care intenţionează s-o numească în această funcţie. Dacă postul în cauză face parte din prima categorie de securitate. Articolele 8 şi 9 precizează care informaţii pot fi furnizate autorităţii responsabile de desemnare. în temeiul articolului 8. 2. şeful securităţii şi membrii desemnaţi de Guvern. Informaţia poate fi comunicată numai dacă toţi membrii Consiliului acceptă unanim decizia. precum şi dacă a fost condamnată sau suspectată de o tentativă sau conspiraţie de a comite astfel de crime. pe când dreptul de a atribui un post la cea de-a doua categorie de securitate este delegat autorităţii în cauză. Consiliul naţional de poliţie poate.în special crimele împotriva ordinii publice. 505 din 1972). în cazul în care consideră că informaţia trebuie comunicată. împuternicite să solicite efectuarea unui control al personalului. În conformitate cu articolul 6. comisarul poliţiei naţionale poate sesiza Guvernul pentru a decide asupra chestiunii disputate. paragraful 7 sau 8 din Codul penal . 110 din 1976) enumeră anumite autorităţi.

persoana vizată trebuie să beneficieze de posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile în scris sau oral. La momentul faptelor. precum şi alte circumstanţe. procedura de notificare menţionată anterior trebuie să fie aplicată numai în circumstanţe speciale. se examinează printre altele şi natura postului în cauză. 33. respectiv. această regulă nu se aplică în cazul în care persoana ar putea obţine accesul la o informaţie clasificată secretă în temeiul dispoziţiilor legii din 1980 cu privire la informaţiile secrete. potrivit articolului 14. a fost dispensată de Guvern de exigenţa de a informa persoana despre ancheta întreprinsă în privinţa sa (paragraful 33 infra). Oricum. inclusiv Cancelarul Justiţiei şi ombudsmanul parlamentar. 31. Separat de dispoziţiile ordonanţei şi de instrucţiunile Guvernului. înainte de a comunica informaţii în cazurile de desemnare în posturile din toate categoriile de securitate. În prezent. decide dacă informaţia în cauză trebuie comunicată integral sau parţial. Articolul 19 prevede că înaintea iniţierii unui control al personalului de către o autoritate. În cazul în care Consiliul naţional de poliţie primeşte o cerere de a efectua un control al personalului. anume autoritatea solicitantă trebuie să evalueze în mod independent importanţa informaţiei extrase din registrele ţinute de poliţie. potrivit articolului 13 înainte ca Consiliul naţional de poliţie să divulge informaţii în cazurile referitoare la numirea în funcţiile clasificate în prima categorie de securitate. Consiliul naţional de poliţie nu era abilitat. cu excepţia unor motive speciale. Potrivit articolului 20. cu excepţia articolului 17 din capitolul 7 din lege (paragraful 41 infra). sau dacă autoritatea care solicită o informaţie cu privire la cazurile care nu vizează desemnarea în posturi oficiale. există instrucţiuni nescrise cu privire la divulgarea informaţiei. o astfel de notificare nu a fost făcută vreodată. În timpul procedurii desfăşurate în cauză dlui Leander. să anexeze la informaţiile comunicate autorităţii solicitante vreun comentariu. ţinând cont de natura activităţilor legate de postul în cauză. candidatului trebuia să i se acorde posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile în scris sau oral. Această dispoziţie a fost amendată începând cu 1 octombrie 1983 (ordonanţa 1983:764). La adoptarea acestei decizii. Departamentul de securitate elaborează un memorandum cu privire la informaţiile conţinute în registrele relevante şi-l prezintă oral Consiliului. 315 .Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă ____________________________________________________________________________________ 30. informaţiile deţinute de autoritate vizavi de persoana vizată. care. după deliberări. 34. în nici unul din cazurile care vizau un post de categoria II de securitate comisia nu pare a fi constatat circumstanţe speciale pentru a fi prezentă şi. cu o singură excepţie care nu este relevantă în speţă. 32. au invitat Consiliul să comenteze propunerea legislativă care trebuie să devină ordonanţă în cazul în care se recomanda efectuarea cel puţin a unei notificări într-o formă sau alta. în pofida faptului că diferite autorităţi importante. Faptul că dosarul conţine numai câteva înregistrări este un factor care poate milita împotriva divulgării informaţiei. aceasta trebuie să notifice persoana vizată. Oricum. În cazurile de desemnare la posturile care făceau parte din cea de-a doua categorie de securitate. practica este următoarea. fiabilitatea informaţiei şi vechimea ei.

Cancelarul poate deferi ombudsmanului parlamentar. articolul 6. Obligaţiile Cancelarului Justiţiei. În această capacitate. Pe parcursul anilor. inclusiv controlul asupra personalului s