VIORELA CODREANU TIRON

VRAJ(B)A CLIPEI

Coperta: Pictor Mihai CĂTRUNĂ Copyright Viorela CODREANU TIRON, 2010 Toate drepturile rezervate

Motto: La naştere, se spune, ţi se pune un semn pe frunte... Mie mi s-au dat cicatrici în formă de gură, răni sângerânde... şi cu multe altele… pe care nu le-am văzut! Nu mă vaiet, nu mă plâng! Încerc să trăiesc şi să vă şi înţeleg dincolo de clipa plină de vrajă sau vrajbă!

Tuturor prietenilor mei şi, mai ales, fiului meu!

1

Autoarea mulţumeşte, şi pe această cale, tuturor celor ce au contribuit la apariţia acestui volum.

Cuvânt înainte
A rămâne preţ de o lectură atentă faţă-n faţă cu poezia cuminte şi cu minte ( dar nu numai atât) a doamnei Viorela CODREANU TIRON şi apoi cu ecourile acesteia este un privilegiu de mult râvnit, ba, mai mult, un delict apriori iertat de către firescul şi nobilul omenesc din tine în drumul spre insaturabila nevoie de frumos crescut trudnic în cumplitul război... paşnic dintre Vraja clipei şi Vrajba clipei, cele două ipostaze şi titluri ale volumului comasate provocator într-unul singur, ca un memento al perenei confruntări. Poezia de faţă, că vrea sau nu vrea, că ştie sau nu ştie, că răspunde sau nu întru totul intenţiei nemărturisite a autoarei, încearcă să întreţină o pace (totuşi belicoasă) între cumplitele zbateri din universul individual al omului, fără să aresteze, să dojenească sau să ucidă. Armele războiului nonviolent sunt toleranţa de ordin superior şi înţelegerea raţiunii atât a vârfurilor în sus, cât şi a celor în jos, ocrotirea şi mângâierea deopotrivă a tuturor contondenţelor, a firescului acestora în necuprinsul imperiu uman al fiecărui individ. Dezideratul (nemărturisit), în ciuda redundanţei voite, este împăcarea... neprietenească între seva războinică a sângelui vieţii gata să-şi
2

ţâşnească flacăra roşie a răzmeriţei şi lacrima bucuriei vieţii totdeauna gata să stingă pojarul. Deci, vrajba clipei contra vrăjii clipei, sau invers. În fond, nu asta trăieşte omul, nu ăsta îi e datul şi nu graţie izbânzii şi neizbânzii în acest război nerăzboi este el suprema minune a lumii luiDumnezeu? Poeziile din acest volum – s-o spunem de pe acum, putând ilustra cu fiecare dintre ele – sunt un imn adus acestei superbii a sufletului omenesc, imn eroic tocmai prin nebeligeranţa sa. Citez din subtextul nescris al versurilor: «Suflete al meu, încearcă, rogute, să trăieşti în pace aprigul război dintre cele două chemări care te dispută cu forţe relativ egale: ale raiului bucuriilor care te luminează şi ale chinurilor iadului care te întunecă!» Câştigul este această veşnică încercare, pentru că aparenta reuşită faptică e iluzie. Câtă risipă de viaţă face viaţa pentru aceasta! Oare de aceea e veşnică, veşnicindu-ne încercările şi întrebările? La naiba răspunsurile! După ce le-am avea, ne-am plictisi, adică am trăi numai ca morţi. Ce este timpul? / Este, oare, dezvăluirea culorilor, / şi a miresmelor/ sau o tolbă a amintirilor?/ Este, oare, uitare sau chemare?/ sau prăbuşire şi înălţare?/ sau, poate, căutare şi pierdere,/ găsire şi rătăcire?/ o fi doar un mister/ sau revelaţia supremă?.../Un singur lucru nu trebuie să uiţi:/ Prăpăstiile adulmecă, întotdeauna, clipa rătăcirii!/ Să nu ne temem însă nici de marile răspunsuri, fiindcă nu vom ajunge niciodată la ele. Unii da, de pildă poeţii, ajung, dar numai cu puterea vorbelor, mai ales, a vorbelor gândului. Celelalte puteri ale omului sunt prea slabe, îşi fac iluzii deşarte. Dar ce bine e aşa! Ce frumoasă e neliniştea, şi ce viaţă când ştii că e numai nelinişte, nicidecum vreun pericol că am putea cunoaşte totul şi, în consecinţă, raţiunea existenţei noastre ar dispărea.
3

Teamă? De ce teamă, chiar dacă Se prăbuşesc zorii peste mine/ pecete înfierată să-mi pună/ pe inima ce aleargă beteagă/ şi-şi caută rămăşiţele prin tine. Şi ce dacă? Nu asta ne e menirea? Îndrăznesc să afirm că asemenea poeme trăiesc difuz, inexprimabil, în fiecare dintre noi, dar, din lipsa hainelor, nu pot ieşi în lume. Se rostesc însă în noi, în ceasurile de meditaţie când, aparent, suntem singuri, dar de fapt în compania întregii lumi, a necuprinsului invitat la dialog. Abia atunci vorbele îşi arată acolo în ele şi între ele întreaga corolă de valenţe şi virtuţi. Dar glasul – nu, glasul e apanajul poeţilor. Ajungem astfel, după ce parcurgem tot mai liniştiţi încrâncenarea tot mai cumplită a războiului cu pacea sau a păcii cu sinistrul, ajungem la deloc paradoxala linişte învolburată abundent, dar mut, la frenezia de a trăi în compania clipei de vrajă şi a celei de vrajbă. Pe de altă parte, poezia Doamnei, o poezie şi a distincţiei, nici nu trebuie decriptată. Ea se insinuează în cititor ca lumina, îl cucereşte, îl face pe nesimţite biruitor, prin profunzimea francă şi înţelegerea tainelor care, încet-încet, se lasă dezgolite ca să-ţi arate în spatele lor altele, tot mai inexpugnabile. Cuvintele, nesiluite de tirania poetului dur care le înhamă zadarnic la poveri peste puterile lor, îşi dezvăluie din plăcerea lor înţelesurile şi subînţelesurile la imboldul sărutului şi nu al biciului. Într-o lume care cultivă cu fervoare şocul, instinctele gregare iraţional şi premeditat dezgropate, care cultivă obscenitatea şi în care coexistă (Doamne!) industria războiului, a morţii cu industria frumosului confecţionat în serie să înlocuiască frumosul, poezia doamnei Viorela CODREANU TIRON este un balsam, un panaceu, un memento pentru om să nu abjure de la
4

condiţia sa de suflare dumnezeiască de dragul efemerităţii sclipitoare şi zornăitoare. Să aspirăm toţi, unguibus et rostro, la genial? Dar într-un şirag de perle veritabile nu există nicio perlă, iar geniile s-au născut şi au crescut din zicerile – perle născute şi crescute de popor: A fi sau a nu fi... Lumină, mai multă lumină... Omul e măsura tuturor lucrurilor... Arta e lungă, viaţa e scurtă... Armele să dea întâietate togii, laurii – elocinţei... Cunoaşte-te pe tine însuţi... Mulţi chemaţi, puţini aleşi... Poet te naşti, orator devii... Nu voi muri de tot... Ştiu că nu ştiu nimic... Vă mulţumesc, stimată doamnă, pentru efortul de a demonstra că singurul război care trebuie luptat este războiul – pace cu tine însuţi. Ştefan GOANŢĂ

5

Tot ce vă spun
Am străbătut întinderea de piatră goală, pustiul străjuit de stânci acoperite cu gheaţă şi-am întrupat cuvântul ca să înţelegeţi tot ce vă spun şi, mai ales, ce nu vă spun.

Oare cine sunt?
Sunt, oare, pana de pasăre rătăcită-n agonia zborului? sau izvorul secat din lacrima toamnei? Sunt amurgul înnourat de-acele ploi îndelungate? sau doar o ancoră legată de cer şi aruncată-n oceane?!
6

Dar şi mai mult de-atât aş vrea să ştiu ce ferecă porţile dinspre Tine?

Îmi vei spune vreodată?
Spune-mi de unde încep şi de unde vin gândurile – aceste amintiri dintr-un trecut-netrecut? Şi unde s-a pierdut tărâmul pe care, până şi noaptea, florile sunt luminoase? Şi, spune-mi, dacă ştii, unde este cumpăna de sus a izvoarelor? – locul în care până şi sufletele uscate pot înflori măcar o dată?

Clipa
Se-aşterne ceasul înserării, iar rememorarea pătrunde tiptil în mine… şi în timp; aducerea-aminte se grăbeşte, ca nu cumva să uit ceva. Şi vine, vine precum fulgerul clipa –, clipa când trebuie să dau socoteală: când, fără remuşcare, memoria îmi propune, acum:
7

„Jocul chibzuinţei!“

Copii blestemaţi
Florile – aceşti copii ai soarelui, blestemaţi să nu-şi vadă părintele nicicând, dar care vieţuiesc, alături de muşchiul mustind de apă, fără putinţă de-mpotrivire sunt darul divin din care curge firul de apă ce naşte oceanul. De ce călcăm peste aceste flori?

8

Numai un univers de iubire
Numai un univers de iubire cer timpului şi Ţie! apoi toamna poate veni, pentru că nu-mi va mai fi teamă de nici o frunză căzută. Numai un univers de iubire, te rog, Doamne, îngăduie sufletului meu să-l ardă, pentru că nu vreau ca aici, aurindu-se, drumul meu să sfârşească fără putinţă de-nălţare.

Dumnezeu tace!
Către Tine, Doamne, privirile au rămas pironite! aşteaptă să le arăţi unde-ai ascuns taina pământului şi a vieţii de aici? Auzul se-ncordează s-audă ceva! ............................... Dar Dumnezeu tace! şi morţii mei...
9

tac alături de El.

Un loc pentru rugă
Ieri, mă refugiam în lumea viselor fără sfârşit, furişându-mă în acest univers tot atât de uşor ca un copil. Azi, lumea nevinovăţiei a devenit un simplu anonim îngropat undeva, fără nume, fără o cruce în semn de popas: „Loc pentru o rugă fierbinte“!

Cum să culeg lumina?
Învaţă-mă, Doamne, cum să culeg lumina? ce Tu o dărui pretutindeni, dar ochii orbi nu o mai recunosc?! Cum să culeg mireasma veşniciei, de pe toate altarele Tale, şi să o duc cu mine, aiurea, în lume?

Omule! (?)
10

La hotarele mărginitului cu nemărginitul nimic nu-i imposibil pentru tine – Omule! Tu poţi naviga spre apus, pentru a ajunge la răsărit, dacă descoperi Iubirea!

Rugă
Adu-mi, Doamne, lumina în casă! Dă-mi-o s-o beau dimineaţa! Pune-mi-o cu pâinea pe masă! Aşterne-o pe perna unde se leapădă gândul! şi încălzeşte-mi aşternutul cu ea!

Zori de copilărie
Undeva, în zorii copilăriei, orizontul strălucea de-acea blândă lumină. Privirea coboara în zorile virgine, ce-şi deschideau filele petală cu petală, pleoapă după pleoapă – toate oarbe, catifelate, adormite – care-ascundeau în adâncul lor pupile azurii-albastre şi cuiburi ţipătoare de colibri.

11

Dar cum să mă desprind?
În clipa înfiorată de frică un gol imens, dureros se rostogoleşte înaintea mea, se prăbuşeşte şi pluteşte în mine! Să renunţ? Să lupt?! Să urc-coborând dincolo de lume?... Dar cum să mă desprind din această renunţare la mine? şi cum să mă alătur elanului ce trece pe lângă mine?... când numai dragostea poate goni înaintea soarelui şi roteşte vârtelniţa anotimpurilor?!

Oare-i poveste?!
A început să se aştearnă lacrima nopţii – a nopţii-poveste, ce-mi leapădă în prag toate insomniile din istoria universului. Şi-n zvârcolirea luminii o văd cum se îndreaptă spre aripa dimineţii-stelare, unde izvoarele mai şoptesc pe la colţuri, povestea luminii-noptatice. Iar eu, rămas tainic copil,
12

ascuns la gura sobei aştept să înţeleg şopotul vorbelor din tainele viselor... Veau să-nţeleg: oare-i poveste?!

În umbra Destinului
M-am ascuns în umbra soartei pentru c-am vrut să prind culoarea ecourilor şi-a amintirii nuanţelor. Am vrut să desluşesc fizionomia destinului… să văd acel „ceva“ care ne dă culoare pe dinlăuntru...

Unde-aş putea găsi?
Unde-aş putea găsi plugul acela care răstoarnă straturile adânci ale timpului? când peste mine năvăleşte doar spuma unui timp turbat?

Să poţi să revii...
Ce bine-ar fi să poţi muri dinainte!
13

să poţi opri timpul pentru a prelungi clipa aceea, în care-ţi vezi toată viaţa, şi-apoi... să revii la viaţă: să poţi îndrepta ceea ce ai greşit!

Adu-mi zefirul din miezul pământului să-mi topească greutatea vântului, să pot privi limpede, de dincolo de marginile cerului, întunecimea cea mai adâncă a pământului tău.

Să pot privi

Alte meleaguri... meşteşugite (!?)
Cum să scapi de vălmăşagul curenţilor potrivnici ale căror vârtejuri te-aruncă de colo-colo, smulgându-te de lângă ancorele tale, când eşti năpădit din toate părţile de mărăcini, de mlaştini, de buruieni? Oare-i de-ajuns licărirea palidă a stelelor, de deasupra capului tău, ca să dezmintă cu lumina lor dintotdeauna
14

aceste meleaguri nefaste?

Încremenire
Neclintită ca scoarţa copacilor este simţirea mea de-acum: că jumătate din lume e îngropată, iar adevărul se ascunde de frică, în timp ce trecutul se dezvăluie în lumina unor crengi de rododendron. întinse peste nenumărate grădini.

Un cer de colorat
Un albastru decolorat al zorilor, în ţăndări, se amestecă cu verdele fărâmiţat al castanilor, iar o pădure de nori se adună şi se împrăştie împrejurul meu despărţindu-mă de lumea în care nu mai există nici o culoare... Copii!!! Haideţi să colorăm cerul!

Prea mult
Prea mult am fost plecată din mine şi-am stat cu braţe-ncrucişate! Prea mult am aşteptat
15

cu mâna-ntinsă către vremuri! şi am crezut!... că toate se vor împlini de la sine. Prea mult lăsat-am şi natura să cugete în lipsa mea! Şi când m-am hotărât să fac ceva... sălciile mele erau mult prea golaşe, cântul păsărilor se amestecase cu zgomotul prăpăstiilor, sângele muzicii era supt de tăuni, iar sufletul meu era strivit sub copite de taur.

Încărunţire
Când voi lăsa timpul... cu nepăsarea... răbdarea... subtila… şi nevăzuta-i pensulă să-mi aştearnă straturi de uitare pe suflet voi deveni la fel de inutil ca stropul de rouă pe-o floare ofilită.

La răscrucea lui dacă
La răscrucea lui dacă se vede un cer zdrenţuit de ramurile copacilor… o umbră ce se îndepărtează plângând… Oare paşii noştri erau nesiguri
16

sau pământul pe care călcam?

Închisă-n cerdacul dorului
Închisă-n cerdacul dorului aş vrea să regăsesc legătura mea cu lumea, cu mine – cea dintâi, cu mine – cea de-acum, cu mine – cea de pe urmă. Şi din acelaşi cerdac al dorului să mă cufund în liniştea şi în lumina de sus, să înţeleg furia acestor tăceri răstălmăcite.

Taina lacrimilor

dedicată d-nei Iosif Sava

Numai neştiutorul va crede că toate lacrimile sunt la fel. Dar niciodată, n i c i o d a t ă, gustul lacrimilor de bucurie nu va fi la fel cu cel al lacrimilor de durere. Şi numai cine n-a trăit bucuria întreagă sau durerea deplină nu va şti să le deosebească, pentru că înţelesul lor nu-ncape în cuvinte.

17

Adio, Bucurie (?!)

Dedicată prietenului Vasile Blendea

Bătrân-copil aducător de stele Lacrima ta albă a spălat pământul şi a adus belşug de dragoste în sufletele noastre. Ecoul bucuriei tu l-ai făcut legendă, cum şi legendă fi-vei pentru noi de-a pururi. Ne-ai dăruit doar fericire şi sufletul întreg înalt cât Himalaia, dar fără de abisuri. Dorinţa de-nălţare tu ne-ai arătat-o şi ne-ai chemat pe toţi, să stăm alăturea de tine. Elanului de viaţă, de bucurie şi speranţă tu frate bun i-ai fost şi ne-ai redat credinţa în bunătatea lumii. Aducerile-aminte dau năvală – mai vii, mai tinere ca niciodată… cum să le spui adio?! şi cum să-ţi spunem ţie: „Adio, Bucurie (?)!“

Lacrima căinţei
Când lacrima durerii, a îndurării şi a milei se împleteşte
18

cu lacrima de căinţă târzie zilele se preling cu sfâşieri întârziate.

Perpetuum
Întotdeauna se va întrupa, din tăinuite şi nebănuite genuni, lacrima din zilele copilăriei, pentru a da răgaz frumuseţii să se arate, viselor să se nască, sălciilor să încărunţească.

În umbra copacului roşu
Lacrimi de patimă ating pământul şi pământul devine palid în umbra copacului roşu, ce-şi întoarce rădăcinile din pricina furiei. De ce-mi doresc mângâierea frunzelor ce se lipesc de geamurile tale, rigide, opace, ca inima ta, orbită de insomniile tuturor, când sufletul meu pluteşte peste toate tăcerile tale ?

Fără să ştii
Fereşte-te de lacrima ce n-o înghite pământul! Ea e diamantul durerii
19

ce nu va mai deveni cărbune şi ghilotina ce va cădea fără să ştii.

Aici, de-aş fi putut !
De-aş fi putut rămâne un fir de păpădie să zac la pieptul tău precum un puf, să ştiu că rana-i vindecată de trupul cald ce-n taină ocroteşte... De-aş fi putut să fiu un fir de iarbă închis pe-al dorului altar fără putinţă de-a rămâne în cuibul nevăzut de vulturi... De-aş fi putut fi roua de pe ploaie în gândul tău cel mai adânc... De-aş fi putut!... aici... s-a pus un punct!

Ecou prelung
Din frunzele năpădite de brumă Care mai cresc în valea soarelui în care m-ai dus a mai rămas doar gândul… frânt de ploaie, vuiet şi fâşâit de şerpi, ce stau la pândă, ca un ecou prelung ce sare dintr-un nimic
20

în alt nimic.

Până dincolo de
De câte ori m-am aruncat în prăpăstii să nu mai văd abisul din mine? De câte ori am sfredelit prin pământ, prin oceane, prin bolta cerească să-mi fac culcuş în vidul cosmic dintre stele! Dar unde?! ...unde să mă-arunc să pot găsi firul încrederii-n mine, împământenitor de dorinţe? când împrejurul meu mii de păianjeni ţes pânze-capcană şi-mi spun că sunt pânze-corăbii, ce mă vor duce… acolo unde marea sărută pământul, sub privirea zeului Soare şi unde abisul se schimbă în necunoscutul divin.

În umbra unei singurătăţi
Se învolburează peste mine umbra singurătăţii să-mi spintece tăcerile adunate, ce spumegă de furie. Fruntea se pleacă peste anotimpuri de lespede
21

ce-mi sunt neclintite corăbii scufundate de povara şi preaplinul cuvintelor rămase nespuse...

Căutări
Caut un ciob din inima spartă de lacrimi, un ram rămas înflorit, un ţărm fără valuri, o sărutare de vânt, un izvor al sărutului, din răsăritul albastru, şi-o respiraţie caldă, din depărtări aplecate de înălţimi gemene.

Întrebări
Ce este timpul, mă întrebi ? Este, oare, dezvăluirea culorilor, şi a miresmelor sau o tolbă a amintirilor? Este uitare sau chemare? sau poate prăbuşire şi înălţare? E căutare şi pierdere, găsire şi rătăcire? Este mister sau revelaţia supremă?… Timpul e timp, dar nu uita:
22

Prăpăstiile adulmecă, întotdeauna, clipa rătăcirii!

Nimic nu se desparte
Nu poţi despărţi niciodată trecutul de prezent pentru că el, − trecutul − , mereu va fi acolo, în tine, inevitabil, imuabil, de neatins, de nepătruns.

Amintire?
Cât de necuprinsă este acum adolescenţa! Şi oricâte decenii s-ar mai adăuga ele nu vor putea umple acest hangar prin care trec, doar în zbor după amintiri, una câte una sau toate deodată, înghesuindu-se zi şi noapte... Şi când rememorezi clipa vezi că aceşti ani sunt tocmai anii care depăşesc întregul.
23

Când uitarea moare de ciudă
Atâtea strigăte abandonate-n noapte străbat universul, dar numai amintirile lor firave dispar în abisul uitării, undeva, pe un fundal de viaţă prăfuit, şi nu rămâne în urmă decât ecoul, care vrea să scape şi el, să se odihnească. ................................. Atâtea strigăte străpung universul, dar numai stigătul izvorului de iubire nu cade niciodată – şi uitarea moare de ciudă!

Eterna clipă
Când trecutul se amestecă cu viitorul nimic nu mai există în afara clipei, clipa aceea, eternă, a vieţii pe care timpul... nu ţi-o mai poate lua.

Există vreun loc?
24

Caut un loc de stranie claritate unde-şi dau întâlnire doar gândurile bune!... unde întrebările sufletului devin calde mângâieri, iar furtunile – simple adieri. Caut un loc de stranie claritate, care să-mi adăposteasă spaimele, să-mi surâdă tristeţii şi să-mi înlocuiască întrebările cu răspunsuri.

Fir spre lumină
Gândul bun îţi mângâie inima – asemeni amintirii unui vis, a unui dar demult uitat şi regăsit. Gândul bun e raza de recunoaştere ascunsă, e şoapta bănuită ce te cheamă spre multvisata lumină, atunci când nu mai speri nimic.

Peste umerii lumii
Vântul îmi biciuie, în neştire, toate anotimpurile, iar sub picioarele mele trosnesc-reverberând
25

coji împietrite de durere... o noapte de tăcere se-aşterne peste umerii lumii şi leagă curcubeul la ochi.

Trecutul-trecut se-ntoarce
Ai grijă de trecutul tău! el este adevărul despre tine însuţi. E ceea-ce-ai-fost, şi ce-ai-devenit, el zace în umbra eului tău gata oricând să te prindă de mână: pentru a te înălţa sau pentru a te îngropa mai adânc.

Ia aminte, Omule!
Omule, de-atâtea ori ţi-am spus: N-ai să găseşti niciodată adevărul! Dar ţi-a plăcut să scormoneşti până şi-n praf, şi-n morminte, sperând că vei găsi pietre preţioase, sau cine ştie – piatra filozofală(?) De câte ori ţi-am spus: nu privi adevărul în faţă şi nu răscoli praful amintirilor! Eu sunt tot ce-ai fi putut să fii, şi Adevărul din urmă rămâne cu Mine!
26

Am să deschid fereastra
Am să deschid fereastra, pentru ca-n nerăbdarea singurătăţii şi-n setea de alte chipuri sau de mine, să văd cum chipul anonim al nopţii, lipit de fereastră mă priveşte sau, poate, chipul tău să-l văd pătând cărările albe ale lunii, ce trece la fel de nepăsătoare în faţa zbuciumului dimineţii.

Ierbarul
Ţi-am păstrat iubirea aşa cum a fost, uscată, şi-am aşezat-o cuminte în ierbarul inimii mele, cu o singură filă.

Cumpăna gândului
Gânduri haotice se ciocnesc cu rezonanţa tunetului; săgeţi otrăvite le pătrund, neomorându-le, se zbat, se agaţă de suflet sfâşiindu-l… de nu mai ştiu
27

ce parte din inima mea este gând, sau ce gând e parte din sufletul meu.

Zori posomorâte
Sub maldăre de negură, în adâncimi, ard zorile posomorâte, iar tu te răspândeşti ca molima amurgului trecând de la o fiinţă la alta şi tot ce-atingi mucegăieşte pe loc, se înnegreşte, se risipeşte-n mucegai.

Cine să mai ştie?
Ce ciudat! Memoria s-a hotărât acum să-mi restituie trecutul. Nu! Nu pentru a-l slăvi, ci doar pentru a-l deplânge şi a-l înţelege (?!) ................................. Dar... te întreb: „La ce-mi va folosi această înţelegere de pe urmă?“

28

Clipa ce vine
Clipa-ce-vine începe să moară se târâie împrejurul meu şi-mi cere o zi. Surâsul universului se stinge încet, răscolind cimitirele din mine, cerându-mi şi morţii, şi vii la un loc. Speranţa plânge într-un colţ uitat şi de cei vii, şi de cei morţi, iar un ecou indiferent se prelinge prin tâmplele unei iubiri – pierdute într-un anotimp al altor vremuri.

Curcubeie de foc
Ţipete-n strigăt, vaiete-n vuiet, zbateri în zbucium şi curcubeie de foc spulberă cerul de linişte prins în inelul de viaţă care zace pe ţărmul de fum ce vine… şi vine spre mine.

De-acolo... de unde tu erai
De câte ori am voit să respir trecutul… dar toate mările orizontului mi-au fost golite, ca şi auzul,
29

ce-mi aducea un zvon de departe, de-acolo... de unde tu erai cândva… undeva… zămislit între două universuri, rătăcit şi tăinuit prin arterele mele schilodite.

De oriunde
Eşti mantia de lumină solară ce arde pe un trup chinuit de viaţă. Dar şi din cenuşă m-aş ridica, şi de sub iarbă m-aş întoarce, şi din ape m-aş învolbura, şi din cer aş coborî pentru a fi din nou în braţele tale.

Nu...
Nu-mi spune vorbe de-mprumut! când umbra nopţii stă de veghe pe creste de mesteceni putreziţi. Azi, toate tăcerile şi dispariţiile tale mi-au spus tot ce-aş fi vrut să nu ştiu.

Catargul dimineţii
30

De ce n-ai mai putut rămâne în barca visului, pe râul dragostei sau pe marginea lacului, unde ne-am aruncat speranţele, zâmbind şi-acum de pe catargul dimineţii?

Dincolo de năpastă
Mi-ai adus în casă traiul gol şi searbăd şi o uitare, tot atât de searbădă, ca o pedeapsă fără capăt, asemeni unei suferinţe de netămăduit, ce e dincolo de năpastă, nedreptate, nenoroc.

31

Amintire de iarnă
Din amintirea zăpezii se mai aude zgomotul scrâşnit al unei amintiri de iubire şi-al unor paşi adânciţi în zăpada de mult îngheţată.

O singură stea
De câte ori te-am rugat mângâie-mi tristeţile, deşiră-mi perdeaua de lacrimi şi fă-mi din noapte o singură stea.

Întâlnire
Ne-am împreunat mâinile când, bezmetic, în uşă bătea despărţirea. Dar cine a auzit?!

Cerul acela
Ca încrucişările fulgerelor a fost ameninţătoarea ta iubire, a sfâşiat văzduhul în bucăţi, iar printre crăpături s-a zărit, – şi a zâmbit –, o clipă cerul acela lipsit de griji,
32

ce se amuza de sfârtecarea fulgerelor.

Comoară risipită
Timpul mă priveşte, se opreşte şi rămâne uimit când vede câte comori de lacrimi am adunat în sipetul de viaţă. Îl privesc cum îmi zornăie lacrimile, cum le prefiră pe somnul şi visul flămând, apoi râde… şi-mi spune: „De-aici îţi lipseşte lacrima lui!“

Dorinţă sau umilinţă?
Aş vrea să dorm, ca umbra de iubire să mă-atingă-n somn. Aş vrea să dorm, ca să mai uit că nu a fost iubire şi nu a fost nici somn. S-adorm pe lacrimile tale, ce sunt doar o părere de pace şi risipă. Şi aş mai vrea...
33

o clipă doar să pot visa pe creştetul pământului, pe creştetul cerului... pe sufletul tău (???)

Mi-e dor de un cer alb
Mi-e dor de frumuseţea calmă a cerului alb, unde – pentru o clipă – trec pescăruşi cu aripi întinse către soare ca apoi să ţipe, pierzându-se în ceaţă, spre-acele orizonturi unde lumina tace îmbătrânind în braţe încătuşate.

Temniţa cântecului
Cum să fac cuvintele mele scut peste un timp ce nu-mi aparţine? când inima voastră a uitat să mai simtă ceva? Aţi întemniţat cântecul de leagăn cu oboseala sterilităţii de pretutundeni! Aţi întors cuvintele împotriva mea şi-aţi trimis şarpele vicleniei la mine în casă.
34

Ce rost?! să mai caut acum o cristelniţă pentru cuvintele mele? Le-aş mai putea reda sensul dintâi, fără a fi întinat de sufletul vostru în care zace blestemul (!?)

Peste hotarele mele
Adunat din venin, şi din taina otrăvii, te-mprăştii ca pulberea oarbă peste toate hotarele mele întinându-mi icoanele.

Adăpost
Ademenită de rătăcitoare cărări ochii mei caută drumul, lumina şi un loc unde să-şi adăpostescă singurătatea întreagă.

Să nu te temi!
Să nu te temi de dragostea ce te învăluie duioasă! Dar, teme-te! de dragostea ce-ţi sfâşie fiinţa şi-ţi cere umilinţă, robie şi durere, oarbă supunere şi frică! Agaţă-te de tine
35

cât mai poţi şi fugi! de vrei să supravieţuieşti în haita lupilor flămânzi.

Refugiu
Păzeşte-mi ziua de mâine şi somnul – acest unic refugiu în care mă pot ascunde fără să dau socoteală nici visului de veşnicie, nici timpului de mâine!

Handicap
Ţin răsăritul şi apusul în aceeaşi mână, în acelaşi timp – al destinului – răzvrătindu-mă, şi căutându-mi, cu disperare, cealaltă mână.

Praguri
Dimineaţa ne deschide porţile trimiţându-ne în mâinile hrăpăreţe ale amiezii, de unde ne trezim în braţele serii,
36

prea obosiţi de noi, trecând inconştienţi pragul nopţii.

Şi plângem...
Bântuim singuri, fără să ştim, fără să bănuim, printre atâţia copaci ai singurătăţii, şi plângem… Căutăm cântecul care şi-a pierdut sunetul printre firele iernii, şi plângem… Ne ascundem printre amintirile copilăriei, pe care nu ni le mai amintim… Cât v-am rugat: „Găsiţi-mi cele două ramuri altoite în cer care să străbată eternitatea!...“

Visătorul
Numai visătorul poate descoperi o trecere prin lava întunecată
37

unde miraculosul striveşte privirea înălţimilor.

Nimicul
Undele albastre ale necunoscutului mă învăluie într-o primăvară orbitoare şi mă poartă, într-o plutire fără griji, din albul feciorelnic,– al tufelor de porumbar în floare –, în adierea violetelor-de-februarie, unde la Nimic nu te poţi împotrivi cu Nimic.

Poate că aşa trebuie să fie
Fiecare poem e o galaxie ce pulsează, iar cuvintele, – înlăuntrul lor –, sunt o pulbere cosmică plutitoare, în aşteptarea privirii care le va fixa într-un sens sau le va căuta unul nou, altul decât al meu. Dar cine-mi va spune? cum se pot întrepătrunde două galaxii a căror pulbere cosmică rătăceşte în sensuri opuse!?
38

Oraşul luminilor
În oraşul oamenilor bogaţi nici norii nu se-opresc, fug înspăimântaţi de ferestrele-nchise şi măreţia oamenilor mici la suflet În oraşul oamenilor bogaţi, doar paşii mei vor dăinui pe strada cu obloanele trase şi vor striga: „Deschideţi! Vreau să vă dăruiesc un zâmbet!“

Reîntoarcere subjugată
Mai aud din când în când liniştea universului, ca o reîntoarcere de dincolo de începuturi. Dar trag după mine trecutul încărcat de durerea şi neliniştea din umbra unei bucurii străine, care nu mă eliberează, ci mă subjugă sub dangăt de clopot.

N-am reuşit să văd

39

Am reuşit să mă ridic până la cer şi... de acolo de sus, n-am reuşit să văd decât un boţ de cuvinte stingher rămas în urma mea care striga: „Ridică-mă!... Ridică-mă!“

Plecasem… de unde?
Plecasem! de unde? către unde? Odată urmăream zborul păsărilor călătoare, dar acum nu mai ştiam încotro se îndreptau, nu le mai vedeam... Şi m-am trezit între cer şi pământ fără vreun univers cunoscut de care să mă agăţ ca iedera sălbăticită, în care nu mai recunoşteam nimic asa că, iată! m-am întors! …de unde? …către unde?

În mijlocul furtunii
Plutesc ca un nor în mijlocul furtunii oglindită în strălucirea întunecată a ochilor tăi, la fel de adânci ca marea, unde mi-am îngropat câmpiile surâzătoare cu înduioşătoarea nesiguranţă
40

a copilăriei care ţi-o ia înainte, şi nu cu ironia căzătoare a pieirii.

Mi-ai ucis somnul
Mi-ai ucis somnul, oblăduitor al viselor, şi mi-ai lăsat în locul lui doar norii de cinabru. Şi-acum clipe sumbre şi surde trec una după alta cu o iuţeală misterioasă, mistuitoare, mărinimoasă.

De ziua ta
De ziua ta, străine, ţi-am dăruit o clipă a veşniciei ce-ai aruncat-o-n foc. Nu te uita la mine! Acum eu nu mai sunt! ..................................

Obsesie
Te-ai abandonat în tăcere ca-ntr-o fântână fără fund, silindu-i pe alţii
41

să-ţi vegheze fântâna. Şi, iată, acum, obsesia tăcerilor tale te supune, îţi pune gheara în gât, îţi stă îngrămădită în spinare şi te îngenunchează...

Trecere
Înconjurat de zăpada curată, de tăcerea lacurilor şi a pădurilor îngheţate, ai venit o dată cu primăvara şi-ai plecat înainte ca frunzele verzi să-şi schimbe culoarea.

Tu eşti
precum căldura focului, hărăzit să consumi, nu să încălzeşti suflete chinuite; menit să împrăştii otrava precum focul mocnit într-o cameră închisă.

Adevăr sau iluzie?
Plâng peste crengile tale dar lacrimile mele nu-ţi pot hrăni rădăcinile
42

şi frunzele-ţi rămân despărţite de ramuri, de rădăcini, iar florile... îţi plutesc undeva, între adevăr şi iluzie. Dar care dintre ele este iluzia? Vei şti?

Izvorul
Voi lăsa această poveste să curgă, să se reverse deodată cu furia apelor, să şteargă, din chingile timpului, peştera cuvântului, unde-am îmbătrânit ascultând sporovăiala unor piscuri încremenite.

Crezi că mai poţi învăţa?
Cum să te-nvăţ să poţi simţi? să laşi iubirea să plutească peste tine… peste lume? să fugi din închisorile pe care ţi le-ai dăltuit din piatră seacă şi din marnă? Cum să te fac să poţi vedea că nu mai eşti decât fântâna secată şi mucegăită în care zace aripa unui corb răpus?!
43

A câta oară?
A câta oară rămân desculţă de gânduri, în pragul unei toamne rătăcite printre păcate şi privesc piscul muntelui împovărat de iubire? Eu – ciuta hăituită. Şi cu ce drept merg mai departe şi calc peste toate aceste gânduri, ca peste iarba plină de rouă?

Vis de septembrie
Ai fost un vis pe care l-am crezut aproape în vraja nopţii ce se depărta, când luna îmi cădea în poale şi tu erai prin preajma gândului tot mai aproape. Vine septembrie! şi iarăşi plâng, pe aripa de vultur ce mă devorează.

Te-am căutat
Te-am căutat
44

şi te-am strigat în valea luminii, în valea umbrelor! dar numai norii despărţiţi de furtună au auzit strigătul care-a aprins pădurea, în dorul rădăcinilor mistuite-n adâncuri, unde se limpezea seva unui adevăr pierdut de milenii.

Deschide-ţi ochii
Cum nu mă vezi?! Eu sunt copacul din faţa casei tale, ce-ţi bate la fereastră dimineaţa, şi-adun pe crengile-mi bogate doar triluri de privighetori, să-ţi umple inima de cânt, să uiţi de frig şi chiar de toamnă. Nu-nchide geamul ! ! ! ai să opreşti sărutul florilor-de-mai s-ajungă pân-la tine!

Oare, am ştiut?
M-am născut anonim, am avut timp doar
45

pentru o frântură de vis, dar m-am pierdut, la fel de anonim, în braţele unei nopţi fără de margini. Dar ce-am făcut cu frântura de vis pe care, pentru o clipă, am avut-o întreagă? Oi fi ştiut... că e a mea?

Am fost
Am fost doar vâscul legănat de vânturile toamnei, unde verdele copt şi întreg dispare în umbre vorbitoare.

Fugă
Alerg spre răsăritul îndepărtat şi adorm în pragul zăpezilor sub ochii orbi, oedipieni, pe piscul perfecţiunii demonice a planetei. Şi alerg... alerg spre... un răsărit?

Iluzie (?)
46

Te-nalţi de fiecare dată ca un gheţar, ce se topeşte pe panta albastră, înaltă, de pe aripa unui pescăruş îngheţat.

Cum să mai strig?
Cum pot s-adorm pe-altarul milei când mila însăşi mă urăşte? Şi cum să cânt pe crengi de dor când dorul a plecat din lume? Oare… ştiţi voi de pot găsi, acum, pe undeva vreo mirişte-a iubirii?

Nu striga!
Fericirea tace, se ascunde şi-şi împleteşte aripi în taină. Durerea mocneşte şi se mistuie într-o umbră de sticlă. Nu le striga! Fericirea va fugi de frică, iar durerea va sparge timpanele omenirii şi aşchii de sticlă vor pătrunde în inimi împietrindu-le. Nu mai striga!
47

Aşteptare
De când te aştept a încărunţit şi marea, alături de cer şi de stele… au încărunţit şi fluviile cândva năbădăioase de vise. Acum, doar o învolburare mai curge, înspumându-se-n valuri, în ceas târziu de noapte, pradă lăsată clipei-de-vraj-b-ă.

Nu mai eşti niciunde
Tu nu fiinţezi decât în nefiinţa iubirilor tale vremelnice, la fel de părelnice ca o boare în noaptea toridă.

Nesăbuinţă(?)
Ai trecut grăbit pe lângă vechiul sipet cu colţuri tocite, fără să te gândeşti, că înlăuntrul lui poate ascunde comori nebănuite... Într-un târziu, te-ai întors, aducându-ţi aminte, dar sipetul...
48

fusese de mult ridicat la stele Nesăbuinţa ta?... nesăbuinţa stelelor?...

Pândarul cuvântului
Scriu, rescriu şi iar scriu... dar ştiu prea bine că asta nu e tot. O aşteptare va întârzia mereu la masa mea de lucru şi va pândi, printre cuvinte, tot ce-am uitat sau am adăugat. Şi după ce am aşternut pe hârtie toate cuvintele trebuincioase va trebui să aştept ca undeva... cineva... uitând şi aducându-şi aminte, să adauge la ceea ce am scris cuvântul care încă lipseşte, sau, poate, prisoseşte.

Câtă neamintire
Câtă ne-amintire zace acum în mine!... încerc să-mi amintesc culoarea ochilor tăi: oare erau albaştri ca marea liniştită? sau albi ca spuma valurilor, ce-ascunde-n ele pata albă din ochiul unui orb? sau, poate, erau negri?... precum pămânul bun, sau verzi – ca apa lacului pustiu plină de alge putrezite?!
49

Şi totuşi…??? De unde-mi amintesc de-un verde al pădurii de mesteceni? şi de-un albastru-nchis, din cerul unei nopţi senine, ce poartă cu căinţă amintirea luminii din stele? Câtă neamintire zace acum în mine!

În spatele cortinei
Muzica mai goneşte înfrigurată spre armonie, dar, fără să vrea, se loveşte de acele reverberaţii ale trecutului, se frânge în fulgerul başilor, şi încremeneşte de-a lungul rampei, unde cântecul... se pierde în spatele cortinei.

Tăceri văduvite
De-a lungul drumului adormit, printr-o mâzgă ceţoasă trec tăceri văduvite care strigă iubirea clopotului singuratic pe care nu-l poţi urni decât cu riscul schilodirii lui.

50

Cerşetorul
În mine se topeşte o lume, care în ajun părea să-mi fie destinată pentru totdeauna. Şi-această tristeţe, care mă-nvăluie, n-aş putea-o picura în urechile nimănui… iar viitorul va rămâne, undeva, jos, în stradă, ca un cerşetor ce-aşteaptă un miracol de la soare.

Lacrima ce nu uită
Lacrimi de spaimă se preling pe obrazul timpului cu aşteptări întârziate şi-mi zdruncină hotarele visului care dispar când timpul începe să plângă... şi-odată cu lacrima timpul dispare, dar aburul pământului te pătrunde! Nu uită!

Îngâmfare
Eşti şoimul ucigaş robit de încântarea aripilor sale,
51

ce zboară pe deasupra mea paralizându-mi lumina.

Mereu şi niciunde
Am trăit mereu în acelaşi copac, dar niciodată în acelaşi anotimp. *** În liniştea tremurătoare a nopţii răsuflarea ta revine ca o mângâiere ce umple cerurile şi abisurile ascunse-n pârâuri de munte. *** Nu mai eşti scoica de mărgăritar, ci mărul îngropat în nisip din care va creşte doar putreziciunea pământului. *** Se prăbuşesc zorii peste mine pecete înfierată să-mi pună pe inima ce aleargă beteagă şi-şi caută rămăşiţele prin tine. *** Şoapte bătrâne pătrund în pământul meu reavăn şi caută seminţele
52

cufundate-n lumină. *** Îngenunchez obosită, bătrână, pe umerii sufletului tău căznindu-mă să-i adun cenuşa. *** Mi-am mânat gândurile, cai sălbatici, speriaţi, spre câmpiile adevărului, să pască în voie liniştitele frământări ale pământului din mine. *** Mult aşteptatul somn anonim vine într-o scrisoare deschisă semnată cu sărutul ceasului vechi când nimeni nu mai doarme. *** Ce-ar mai rămâne dacă te-aş dezbrăca până dincolo de arderea sângelui? *** Retina mea,
53

aripa păsării rănite –, urmăreşte şi-acum sângele prelins din lacrima sfâşiată de ploaia cu surâs de copil.
***

Sărman diamant rămas în sita iubirii necernute îţi cauţi loc printre nisipuri voind să orbeşti soarele!?

Numai El ştia
Numai El ştia să gândească vremea copilăriei ca pe un cerc închis într-un mănunchi – pe care să-l poată cuprinde într-o clipă cu privirea –, pentru că acel cerc era însăşi esenţa miraculoasă a lumii.

54

Fără nici o formă
Aş putea să macin întregul univers, dar, din spate, împotmolită în perdele, se va evapora, prin fiecare por, primăvara, iar soarele, înceţoşat de ape, se va pierde în fuioare de fum pe care eu nu le voi mai putea împleti în nici o formă.

Nopţi albe
Nopţi albe rătăcesc peste norii care bat pasul pe loc şi atârnă deasupra cerului de-a curmezişul până când zbaterea le va fi risipită de-un fum închegat în arterele timpului.

Printre spovedanii
55

Dedicată poetului Dorin Popa

Când ţi-ai luat în posesie armatele de demoni, crescute şi hrănite din inflamaţiile orgoliului tău, ţi-ai anesteziat paginile de jurnal într-o vagă tentativă de spovedanie arzându-ţi portretul pe rugul unde ţi-ai răstignit lacrimile cu patimi arzânde la căpătâi. Şi când… naufragiat în inima furtunii din sufletul tău cu sfială şi resemnare te-ai camuflat, autumnal, în infinitul presimţit numai de tine (?!) ai început să te scufunzi în tentativa de înfăţişare a sinuciderilor tale succesive. Şi când în cele din urmă ai privit în oglindă delicata curgere a destinului de dincolo de iluzia existenţei tale te-ai regăsit numai în păcatul şi în iertarea cuvântului nerostit.

Te duce dară

(în memoria tatălui meu)

Când lacrimi dulci-amare se mai preling din ochii tăi − închişi acum − plecaţi spre somnul veşniciei văd umbra sufletului jucăuş
56

înconjurându-mă din cealaltă a ta viaţă! Ajuns-am prea târziu la tine cu zori în spate sângerând iar tu plecat-ai prea devreme în ultimul apus strigat la margine de drum. Ecoul ţipătului mut n-a mai ajuns la mine împotmolit fiind prin tenebroase grote şi tu înlocuit-ai aşternutul cald cu crengi de fag bătrân pe care ţi-am trecut un nume...! Când mâna mea − târziu − s-a odihnit pe fruntea şi obrazul tău puterea dragostei a mai clipit o dată în licărul de viaţă, privindu-mă cu lacrimi prin ruga despărţirii! Ai vrut chiar să-mi vorbeşti să-mi spui ce-am aşteptat de mult să-mi spui dar... alte forţe m-au desprins de tine şi iarăşi ne-am pierdut prin lumi! Tu − într-a ta − unde câmpiile sunt veşnic verzi Eu − într-a mea − cu toamne lungi şi ierni gonind peste câmpii pustii; iar mie-mi este cald şi ţie-ţi este frig, dar sângele mai clocoteşte parcă-n tine. Sărutul mi-l depun din nou pe fruntea şi pe mâna ta ca veşnică pecete ce te va-nsoţi
57

în lungul drum al nopţii către stele! Rămâi cu bine, tată! Te du! Şi-ţi spun acum când încă mai auzi: „Când vei dori să-ţi aminteşti de mine priveşte-n jos şi caută fereastra la care veşnic va arde-o lumânare pentru tine!“

Numai cine vrea
Numai cine vrea să găsească izvorul liniştei pentru a nu plânge înaintea morţii... numai acela trebuie să stea de vorbă cu amintirile, aceste gânduri istovite , şi să străbată apoi până la capăt depărtarea speranţei: atingând-o.

Sărutul frunzelor
Pomii se-apleacă de forţa vântului şi ultimele frunze sărută umbrele noastre. Acelaşi vânt suflă, şuieră, acum, şi se loveşte de toate ferestrele plângând amărăciunea unei tristeţi fără nume, peste lumânări tremurânde, care mai pâlpâie în ploaia ce se-ngemănează cu vântul, în aerul nopţii care se umple şi se umple
58

de gânduri şoptite sub stânci, unde apa se loveşte de pietre încremenind.

Nu mai văd
Încremenită în somnul supus al lunii nu mai văd spaima de-a trăi mai departe în tine. Nu mai văd nici chipul tău, acoperit de tăcerea fricii adormit în sărutul-de-rouă, şi nici că nu va mai veni mărunta eternitate ascunsă-n trecutul absenţei.

Pentru ultima dată
Strălucea verdele lăcuit al plopilor, culorile aveau pentru ultima dată parfumul amintirilor-de-rouă, târzii ochi rătăciţi în lumină.

Totul cade(-n amurguri)
Amurgul înghite în tivul său ziua, care se scurge în alergături. Numele meu, plin de grindină, îmi sare în spate… frisoane cărunte, mai crunte decât frigurile,
59

mă pătrund când îl văd topindu-se la căldura lumânărilor, cheag de sânge căzând în grămada celorlalte nume.

Între două curcubeie
Am început deodată să aud… să aud ţipătul copilului din mine. Şi acest sentiment… era ca şi cum într-o după-amiază fierbinte de duminică dăinuia… mai întârzia, nehotărât acum, nu ca un sunet, ci ca un lucru, pe care pielea l-ar fi putut asculta sau părul de pe creştetul capului. Auzeam ţipătului înăbuşit al copilului înfometat de albastrul cerului prins între două curcubeie.

Amintiri înceţoşate
Aripi însângerate se topesc în cenuşa norilor şi lasă pete de sânge pe firul de iarbă al vieţii, unde zâmbetul se evaporă pe aminirile ceţei.
60

Ardere
Focul răscolit de vânturi îmi atrage lacom umbra mistuind-o, molcom, în vâlvoare. Vânturile lăcrimează în foc amintindu-şi de-un izvor ce curgea odată pe lângă ele într-o veşnică simţire care acum nu mai este.

Strigătul cuvântului
Cineva a ascuns cuvântul, firicelul acela subţiratic şi fragil, prin care muchiile şi colţurile superficiale ale tainei şi ale vieţilor singuratice ale oamenilor se pot lega unele de altele, pentru o clipă, înainte de a se scufunda iarăşi în întuneric, în locul de unde spiritul şi-a înălţat strigătul prima dată şi n-a fost auzit, în locul unde avea să mai strige o ultimă oară, şi nici atunci nu avea să fie auzit. Nu ştia că se afla deasupra unui 61ulcan şi auzea numai cum văzduhul vuieşte, tremură şi zvâcneşte
61

în inima pământului.

Turnul Tăcerii
Întotdeauna ţi-am dorit să poţi simţi legătura sfârşiturilor şi să nu cunoşti graba omului. Să poţi crede că ai întreaga viaţă la picioarele tale ca să aştepţi: tu – pe ea, ea – pe tine, şi să mai poţi crede că amândoi veţi respecta întâlnirea ca pe un ultim jurământ din Turnul Tăcerii.

Unde-am rămas să bat
Cine m-a cununat cu vântul de miazănoapte şi mi-a transformat voalul în trenă de veghe sărutându-mi buzele uitate afară unde-am rămas la poartă şi… bat?

Privirea Vasiliscului
Ştiam că fiecare din noi îşi duce crucea în tăcere şi că fără tăcerile tuturor fericirea celorlalţi n-ar fi cu putinţă.
62

Dar din toate tăcerile ce bântuie lumea tăcerea ta doare cel mai mult pentru că tăcerea ta ascunde şi cuprinde privirea Vasiliscului.

Cum aş putea?...
Cum aş putea să-mi amintesc de tine când de la tine nu a mai rămas nici urma unui fulg de nea topit pe pleoapa universului? Cum aş putea să-ţi spun, când nu mai eşti în preajmă: „Adună lacrimile-ncremenite din stânca ce-şi trage seva din durere“, când eşti convins că piatra nu are amintiri? Eu mi-am întemniţat amintirile în piatra aceasta pe care o arunci cu nesăbuinţa omului ce n-a iubit nicicând.

Memoria pietrei
În gura de tăcere a răspântiilor ştirbe, sub albia pietroasă a torentului au mai rămas atâtea ecouri de blândeţe
63

lăsate-n părăsire... Crezi că vei şti vreodată ce umbre din memoria pietrei îţi vor aţine calea?

Cât nu e prea târziu
S-au adunat atâtea răni pe sufletul universului, atâtea fluvii de sânge ce duc spre nemurire curg de pe umerii lui şi strigă răzbunare. Cineva trebuie să ştie unde se află peştera în care s-a ascuns inocenţa. Vegheaţi! cât nu e prea târziu să nu se surpe malurile iubirii şi nici să nu vă urmărească blestemul unei inimi opace.

De aici
De aici, de la acest semn al soarelui şi al lunii sfârşitul începe şi se deşiră cu repeziciunea acelei ultime luminiţe pe care o vezi. De aici, de la acest semn, începe calvarul bestemului pe care tu l-ai înălţat
64

ca pe-o biserică aprinsă.

Blestemul
Atâta otravă s-a aşternut pe rouă încât pomul vieţii a-ngenuncheat de povara blestemelor, iar crengile s-au răsucit de ură. Praf de plumb se aşterne acum pe polenul florilor fără parfum. Of! minusculă sferă a blestemului, smulsă din haosul universului, chiar nimic nu te mai poate opri???

Să pluteşti în incertitudine
Spirală răsucită să-ţi intre-n inimă, blestemul geamătului adâncit în noapte! Foc să-ţi trimită soarele şi luna! Atingerea aerului să te doară, Noaptea să te înghită! Tăcerile lumii să-ţi ardă timpanele! Şi să pluteşti în incertitudinea clipei până-ai să simţi apăsarea din înţelesul cuvântului!

Fără scăpare
Din pulberea de pietre-ascuţite am să mă-adun şi am să-ţi umplu
65

ochii, urechile şi gura! Din fiecare por de-al tău voi încolţi pentru a scrijeli! Şi am să-ţi sfâşâi visele de bine, ca geană pe geană să nu mai pui vreodată. Voi fi de-acum, doar pentru tine, colosul care prăduieşte şi zâmbetul de oarbă-nşelăciune.

Urare!
Să te ajungă şi să te subjuge durerea continuă, surdă, şi spăimoasă a amintirii îngheţate, din umbra memoriei ce nu dispare.

Blestem pentru prieteni!
Să te sărute norocul dimineaţa! Şuvoi de sănătate să-ţi umple casa, viaţa! Ani plini şi veseli să-ţi însoţească drumul! Să nu ştii ce-i necazul şi grijile să piară! În prag să-ţi stea de-acum doar bucuria, ce-o chem să te-nsoţească de-a pururea în viaţă!
66

Culcă-mă blând
Cuprinde-mi ţipătul în braţele tale! acoperă-l, cum se acoperă focul, şi stinge-l în faldurile dragostei tale şi-apoi culcă-mă blând ca pe o auroră!

În urma mea
Despletită în amurguri târzii las în urma mea mireasma primăverii dintâi, pentru a mă reîntoarce în casa în care tinereţea mea... se schimbă tot mai mult în umbră, şi unde văd cum cuvintele mor în ghivece de timp răsturnate.

Oglinda
Cercul unei oglinzi tăcute mă aşteaptă ca singurul martor viu în această casă pustie. Şi din adâncurile oglinzii – cineva, întors pentru totdeauna cu spatele, se îndepărtează, fără grabă, de unde se întoarce iarăşi şi iarăşi
67

la clipa aceea pierdută scăldată în purpura întunecată a focului bengal.

Cercul de foc
Prizonier al trupului, sufletul se răsuceşte în sus, către soare, întemniţând, la rândul său, visul, care de-a lungul tuturor anilor n-a izbutit să înveţe pentru sine nici unul din darurile morţii.

Două umbre
Am rămas ca două umbre senine şi netulburate de învelişul trupesc două fantome senine ce par să pândească, să plutească într-o linişte imparţială pe deasupra şi dincolo de furtună.

Timp oprit
Suspendată într-o nebuloasă ceaţă, străină şi imprevizibilă, trupul şi mintea mea fluide, delicate
68

şi fără substanţă nu plutesc, ci aşteaptă... ceva… din care să capete o nouă formă.

Dacă ne-am încumenta
Întotdeauna suverană –viaţa – ne subjugă sub nenumăratele-i feţe a ceea-ce-a-fost şi a ceea-ce-trebuie-să-vină. Viaţa – această singură clipă, când vălul din faţă a ceea-ce-trebuie-să-fie aşteaptă adierea sau smucitura care să-l smulgă!... dacă ne-am încumeta să-l tragem în lături şi să ne ridicăm ochii.

Nu se mai vede (lumânările pământului)
Lumânări din ceara tristeţii ard în mâinile mele şi pâlpâirea lor se pierde prinsă-n păienjenişul vârtejului. Iar sumedenie de alte tristeţi, adunate-n clipa de taină, mângâie chipul pământului
69

ce nu se mai vede.

Un gând, de unde?
Cum se mai zbat şi cum se mai înfurie gândurile în universul lăuntric! Şi-n toată această învălmăşeală mă-ntreb: care dintre ele îmi va tulbura până-ntr-atât auzul, încât va reuşi să iasă la suprafaţă, pentru a-mi reda libertatea şi pacea.

Preludiu de primăvară
Nu sunt decât preludiul unei primăveri uitat pe aleile toamnei. Cântul, cuvântul şi lacrima mi-au fost pietrele pe care am călcat aducându-mi aminte de ceea-ce-va-să-vină... sau poate c-a trecut fără să ştiu. Dar ce ştiu eu? ce am rămas numai preludiul unei primăveri încremenite-n zăpadă?
70

Faţă în faţă cu nemărginitul
Închis în turnul de marmură trupul, acestă închisoare a disperării, ce ascunde şi împărăţia lui Dumnezeu în care lumina şi întunericul se întrepătrund caută un loc de odihnă unde să-şi dea întâlnire trecutul şi viitorul şi unde să poată fi judecat aici, faţă în faţă cu nemărginitul.

Păzeşte-ţi amintirile
De ce-ţi alungi amintirile? Ele sunt flori din grădina trecutului tău de nu le vei uda: se vor usca! de vei voi să le speli – vor deveni noroi! numai stropite cu iertarea deplină de lacrimă-albă vor mai rămâne flori ce-ţi vor înmiresma cărunteţea.

Poveste (?)
71

Se spune că întotdeauna mai există o poartă deschisă, în orice clipă, până la ultima suflare: poarta pe care ai putea fugi.

Incertitudine
Cine a iubit odată cu tot sufletul nu poate uita şi nu poate trece mai departe pe celălalt mal al Nirvanei! Nu poate decât să alunece în prăpastie sau să rămână suspendat – acolo – sus, fără să ştie dacă are voie să se ridice sau poate merge mai departe... sau va aluneca în gol… timp în care nici nu va dormi, nici nu se va gândi la altceva!

Ceea ce nu ştiu
Ştiam, că un vânt puternic te poate doborî dacă inima ta nu este ancorată de ceva; Ştiam că un zid înalt poate domoli zvâcnetul rafalelor de vânt, îl poate despleti în curenţi care vor da năvală pe sub toate arcadele,
72

prin toate coridoarele… Ceea ce nu voi afla niciodată, este intensitatea cu care va ajunge vântul pe coridoarele mele. Şi nici dacă inima mea va găsi atunci o ancoră, de care să se prindă.

Clipa ce vine
Eterna clipă fuge din faţa morţii pentru că ştie că moartea n-o va elibera, iar cimitirele mele se închid în cochilia de stâncă şi primesc lovitura aceloraşi ecouri.

Legendă uitată?
Sunt ca o frunză în vârtejul unei furii posomorâte ce creşte în zidirea închisă, şi-n plutirea unei umbre, lipsită de substanţă, căutând a înţelege: Legenda Soarelui şi-a Lunii.

73

De acolo, voi privi
Am ascuns copilul din mine în pântecele unui coridor la care lumea nu va ajunge decât ca o umbră moartă, de neînţeles. Şi, de acolo, voi privi cu uimirea inocenţei toate gesturile groteşti ale oamenilor.

Norii
Întotdeauna au existat norii, pufoşi ca o spumă, chihlimbarii ori albi ca zăpada, dar tot atât de reci şi tot atât de departe... aidoma piscurilor sclipitoare ce-ncununează munţii de vise nevăzute. Norii − această nesfârşire dantelată de turnuri şi creneluri de neatins, unde numai gândul îndrăzneţ poate ajunge.

La graniţa vântului

74

La graniţa vântului fără cărare mă strigă clopotele ce-mi văd visele căzând unul câte unul, iar eu merg mai departe pe drumul destinului, cu siguranţa somnambulului ce rătăceşte pe cărări neştiute, nevăzute, neauzite.

Pe pleoapa sălbăticită
Sfâşiată de furiile insomniei rămân ruga plecată a întregului cristalelor sparte ce-mi sar pe pleoapa sălbăticită de somnul prelung al furiei mute.

Pe geana apusului
Sunt crucea care arde, pe geana apusului, şi amurgesc în respiraţia cremenelor acoperite de giulgiul copacilor aprinşi.
75

Să fie, oare, de ajuns?
Oare crezi că lumina se mai întoarce la izvorul ei? sau că sunetul se mai poate cuibări din nou în coaja viorii? sau totul nu e decât iluzia devenită obsesie?

Muntele Lacrimei-Târzii
Zadarnic m-am zbătut între primul strigăt şi ultima respiraţie. Zadarnic am încercat să împletesc scânteia de maturitate cu visarea şi inocenţa din câmpiile adolescenţei şi-apoi cunună s-o aşez pe piscul muntelui împovărat de înţelepciune. De-abia în ceasul de pe urmă am înţeles că Muntele Lacrimei-Târzii nu mă va primi decât cu primul strigăt.

Renaştere
76

Din ceaţa trupului meu se contopesc gene de foc într-o auroră sângerie din care sufletul meu, miracolul orb al vieţii, renaşte din memoria ploii.

Rădăcini
Desculţă de gânduri, desfrunzită de vise îmi cresc rădăcinile din lujerul ploii şi-mi legăn mlădiţele pe creştetul pământului.

Floare-de-lotus
Flori de lotus orbecăiesc pe sufletul meu în arşiţa nopţii osândită de miezul grâului copt cu frunze crescute în primăvara unei morţi.

Dorinţă
Aş vrea să mă pot uita lung
77

fără să cad în adâncurile cerului de dedesubt, în slăvile înălţimilor pornite din adâncuri şi să-mi pot frânge pumnul destinului ce-mi tescuieşte timpul în lacrimi.

Speranţă
Cu tremurânde mâini speranţa ajunge la tine! Să nu-i distrugi gândul coloanei infinite urzit în veşnicia umbrei tale. Aşterne-i doar limpezi covoare de nuferi, care plutesc oricând pe cerul sălbatec când norii mi se agaţă de gene.

Unde eşti?
Vin de departe pentru a-ţi descoperi taina copilăriei din umbra tăcerii; vin cu toate ramurile nude, şi degete tremurânde să te găsesc printre miracole. Unde eşti? Te mai plâng prăpăstiile!?
78

Fără iubire
Spene-mi, iubire, pe ce cale mergi, pe unde alergi, pe ce val pluteşti, prin curgerea timpului fără iubire? De ce mai sunt ochi fără iubire şi apa ştie a vorbi cu lacrimi de dor, iar sângele ştie a cânta forfotind de durere, plutind prin iubire, fără iubire. Şi spune-mi iubire de unde e vântul ce-mi bântuie casa şi şade cu mine la masă în curgerea timpului fără iubire?

Acasă
Vijeliile talazurilor tale mai stăruie printre gânduri şi vise din vreme de vrajă, din vreme de vrajbă… Şi-o umbră a visului de putere mai lunecă peste mine cu resturi de soare dorind să mă aducă acasă, în mine.

79

Printre cuvinte-de-vrajă
Mi-ai ferecat timpul în colivia durerii cu gratii-de-dor, şi m-ai hrănit cu seminţe-de-vrajbă. Mi-ai lăsat apoi viaţa să curgă încet, în clepsidra unui anume timp, unde nisipul se topeşte în incandescenţa culorilor evaporate, când nu mai exist decât prin cuvinte-de-vrajă.

Ascunziş
Mă ascund în căuşul palmei să nu dispar, ca o molcomă ceaţă-de-dimineaţă, prin foşnetul orelor… Vreau să-mi mai pot face un singur strop de rouă pentru mâine.

Vinovăţie
Eu sunt răspunzătoare pentru tot pentru faptă, cuvânt, vis şi dorinţă, speranţă şi cânt!

80

CUPRINS Tot ce vă spun / 7 Oare, cine sunt? / 8 Îmi vei spune vreodată? / 9 Clipa / 10 Copii blestemaţi / 11 Numai un univers de iubire / 12 Dumnezeu tace! / 13 Un loc pentru rugă / 14 Cum să culeg lumina? / 15 Omule!? / 16 Rugă / 17 Zori de copilărie / 18 Dar cum să mă desprind? / 19 Oare-i poveste?! / 20 În umbra Destinului / 21 Unde-aş putea găsi? / 22 Să poţi să revii.../ 23 Să pot privi / 24 Alte meleaguri... meşteşugite(!?) / 25 Încremenire / 26 Un cer de colorat / 27 Prea mult / 28 Încărunţire / 29 La răscrucea lui dacă / 30 Închisă-n cerdacul dorului / 31 Taina lacrimilor( Lacrimi) / 32 Adio, Bucurie (?!) / 33 Lacrima căinţei / 34 Perpetuum / 35 În umbra copacului roşu / 36 Fără să ştii / 37 Aici, de-aş fi putut! / 38 Ecou prelung / 39 Până dincolo de / 40 În umbra unei singurătăţi / 41 Căutări / 42 Întrebări / 43 Nimic nu se desparte / 44 Amintire? / 45 Când uitarea moare de ciudă / 46 Eterna clipă / 47 Există vreun loc? / 48 Fir spre lumină / 49 Peste umerii lumii / 50 Trecutul-trecut se-ntoarce / 51 Ia aminte, Omule! / 52 Am să deschid fereastra / 53

81

Ierbarul / 54 Cumpăna gândului / 55 Zori posomorâte / 56 Cine să mai ştie? / 57 Clipa ce vine / 58 Curcubee de foc / 59 De-acolo... de unde tu erai / 60 De oriunde / 61 Nu.../ 62 Catargul dimineţii / 63 Dincolo de năpastă / 64 Amintire de iarnă / 65 O singură stea / 66 Întâlnire / 67 Cerul acela / 68 Comoară risipită / 69 Dorinţă sau umilinţă? / 70 Mi-e dor de un cer alb / 71 Temniţa cântecului / 72 Peste hotarele mele / 73 Adăpost / 74 Să nu te temi! / 75 Refugiu / 76 Handicap / 77 Praguri / 78 Şi plângem.../ 79 Visătorul / 80 Nimicul / 81 Poate că aşa trebuie să fie / 82 Oraşul luminilor / 83 Reîntoarcere subjugată / 84 N-am reuşit să văd / 85 Plecasem… de unde? / 86 În mijlocul furtunii / 87 Mi-ai ucis somnul / 88 De ziua ta / 89 Obsesie / 90 Trecere / 91 Tu eşti / 92 Adevăr sau iluzie? / 93 Izvorul / 94 Crezi că mai poţi învăţa? / 95 A câta oară? / 96 Vis de septembrie/ 97 Te-am căutat / 98 Deschide-ţi ochii / 99 Oare, am ştiut? / 100 Am fost / 101 Fugă / 102 Iluzie(?) / 103

82

Cum să mai strig? / 104 Nu striga! / 105 Aşteptare / 106 Nu mai eşti niciunde / 107 Nesăbuinţă / 108 Pândarul cuvântului/ 109 Câtă neamintire / 110 În spatele cortinei / 111 Tăceri văduvite / 112 Cerşetorul / 113 Lacrima ce nu uită / 114 Îngâmfare / 115 Mereu şi niciunde / 116 *** În liniştea tremurătoare a nopţii/117 *** Nu mai eşti scoica de mărgăritar,/118 *** Se prăbuşesc zorii peste mine/119 *** Şoapte bătrâne/120 *** Îngenunchez obosită,121 Î *** Mi-am mânat gândurile/122 *** Mult aşteptatul somn/123 *** Ce-ar mai rămâne/124 *** Retina mea/125 *** Sărman diamant /126 Numai El ştia/127 Fără nici o formă / 128 Nopţi albe / 129 Printre spovedanii / 130 Te duce, dară / 131 Numai cine vrea / 133 Ultimele frunze(sărutul frunzelor) / 134 Nu mai văd / 135 Pentru ultima dată / 136 Totul cade(-n amurguri) / 137 Între două curcubee / 138 Amintiri înceţoşate / 139 Ardere / 140 Strigătul cuvântului / 141 Turnul Tăcerii / 142 Unde-am rămas să bat / 143 Privirea Vasiliscului / 144 Cum aş putea?.../ 145 Memoria pietrei / 146 Cât nu e prea târziu / 147 De aici / 148 Blestemul / 149 Să pluteşti în incertitudine / 150 Fără scăpare / 151 Urare! / 152 Blestem pentru prieteni! / 153

83

Culcă-mă blând / 154 În urma mea / 155 Oglinda / 156 Cercul de foc / 157 Două umbre / 158 Timp oprit / 159 Dacă ne-am încumenta / 160 Nu se mai vede (lumânările pământului) / 161 Un gând, de unde? / 162 Preludiu de primăvară / 163 Faţă în faţă cu nemărginitul / 164 Păzeşte-ţi amintirile / 165 Poveste (?) / 166 Incertitudine / 167 Ceea ce nu ştiu / 168 Clipa ce vine / 169 Legendă uitată? / 170 De acolo… voi privi / 171 Norii / 172 La graniţa vântului / 173 Pe pleoapa sălbăticită / 174 Pe geana apusului / 175 Să fie, oare, de ajuns? / 176 Muntele Lacrimei-Târzii / 177 Renaştere / 178 Rădăcini / 179 Floare-de-lotus / 180 Dorinţă / 181 Speranţă / 182 Unde eşti? / 183 Fără iubire / 184 Acasă / 185 Ultimele frunze / 186 Printre cuvinte de vrajă / 187 Ascunziş / 188

Vinovăţie / 189

84

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful