You are on page 1of 48

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

GHEORGHE DANIEL

ATLETISM
APROFUNDARE

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Cuprins

1. Analiza tehnicii probelor atletice. Forţele interne
2. Forţele externe
3. Analiza tehnicii probelor de alergări şi marş. Bazele tehnicii
4. Analiza tehnicii alergărilor de semifond-fond, mare fond şi viteză
5. Analiza tehnicii marşului, alergărilor de ştafetă, de garduri, şi de obstacole
6. Analiza tehnicii probelor de sărituri. Săritura în lungime
7. Analiza tehnicii probelor de triplusalt, prăjină şi înălţime
8. Analiza tehnicii probelor de aruncări. Aruncarea greutăţii şi a discului
9. Analiza tehnicii probelor de aruncări. Aruncarea ciocanului şi a suliţei
10. Metodica predării alergărilor atletice
11. Metodica predării săriturilor atletice. Săritura în înălţime şi săritura de triplusalt
12. Metodica predării săriturii cu prăjina
13. Metodica predării aruncărilor atletice. Aruncarea discului
14. Metodica predării aruncării suliţei
15. Metodica predării aruncării ciocanului
16. Bazele generale ale antrenamentului în atletism
17. Cerinţele metodice generale ale antrenamentului în atletism
18. Planificarea şi evidenţa în atletism
19. Sistemul mijloacelor antrenamentului atletic
20. Sistemul mijloacelor de susţinerea antrenamentului atletic
21. Pregătire fizică în antrenamentul atletului
22. Pregătirea tehnică, tactică, teoretică şi moral-volitivă în atletism
23. Bazele metodice ale dezvoltării forţei în atletism
24. Bazele metodice ale dezvoltării vitezei în atletism
25. Bazele metodice ale dezvoltării rezistenţei, supleţei şi îndemânării în atletism
26. Selecţia în atletism
27. Antrenamentul copiilor
28. Antrenamentul juniorilor

Curs nr. 1
Analiza tehnicii probelor atletice. Aspecte teoretice generale

1. Biomecanica, domeniu de referinţă pentru studiul mişcărilor corpului ca ansamblu general şi a
segmentelor sale în particular
Tehnica exerciţiilor fizice în general şi ca atare a probelor atletice în mod special, nu trebuie apreciată numai
din punct de vedere cinetic (al succesiunii mişcărilor pasului) ci, şi mai ales, după forţele care intervin în
desfăşurarea ei, adică după dinamica acestora.
Ca atare, evoluţia cinetică a mişcărilor, urmează doar o componentă a tehnicii cu caracter spaţio-temporal,
în timp ce exerciţiile de atletism se exprimă mai ales pe baza unor procese dinamice, procese integrate de altfel
evoluţiei cinetice. Se poate deci afirma că, tehnica reprezintă în esenţă, exploatarea raţională şi economică a
posibilităţilor cinetice şi dinamice.
În analiza tehnică a mişcării, corpul omenesc - despre el ne ocupăm în exerciţiul fizic - este considerat simultan
ca:
- un corp oarecare supus în consecinţă legilor generale ale mecanicii şi având proprietăţi comune cu ale altor
corpuri (mobilitate, elasticitate, greutate, inerţie etc);
- un sistem de segmente destinate să transmită acţiunea forţelor capabile să acţioneze asupra unei rezistenţe şi
de asemenea capabile să provoace deplasarea unor părţi ale corpului sau a corpului în întregime.
Reducând astfel corpul omenesc la un sistem de segmente şi considerându-l ca un corp oarecare supus legilor
mecanicii, pentru a analiza o mişcare dată, trebuie să determinăm şi să cercetăm forţele care acţionează asupra lui
(forţele interne şi forţele externe).
Încercând să dezvoltăm cele afirmate mai înainte şi referindu-ne la probele atletice, biomecanica studiază
forţele care acţionează asupra sportivului în timpul efortului fizic, direcţiile şi unghiurile pe care lucrează fiecare
grupă musculară, efectele acţiunii unor factori externi asupra centrelor de greutate ale segmentelor corpului sau
asupra corpului în ansamblul său.             
   

       
    


Ţinând cont de cele arătate mai sus, în opinia prof. univ. A. Gagea, "
   

        .

     .

    .

         .

 .

        .

     .

    .

              .

                        .

                .

    .

          .

             .

mai înainte ca mişcarea segmentului osos să fie terminată. după ce muşchiul a fost întins în contracţia rezistentă (încordat ca un arc) şi apoi se contractă motor.o componentă de rotaţie (tangenţială) care provoacă mişcarea unui segment în jurul unei axe a unei articulaţii. prin cheltuială de energie specifică. funcţie de locul.   #  $      . etc. organelor.o componentă longitudinală (normală) care presează unul pe celălalt cele două capete articulare.       . . Din înlănţuirea mişcărilor de rotaţie din articulaţii pot să ia naştere mişcări de translaţie. mişcările poartă denumiri diferite.” 2. sistemelor. intensitatea. mişcări generate     de forţele interne. Forţele interne Forţele interne iau naştere în corpul omenesc. Acestea alcătuiesc. Acestea au ca efect producerea mişcării şi/sau schimbarea formei corpului. în faza pasului anterior la mersul obişnuit. o unitate motrică funcţională şi realizează forţe mecanice care se compun dintr-o rezultantă nulă sau dintr-o rezultantă şi un moment rezultant. din punct de vedere mecanic. spre exemplu când ne propunem o anumită mişcare sau contracţie musculară şi involuntară determinate de păstrarea homeostaziei specifice (rezistenţa şi dinamica ţesuturilor. Ele pot fi de natură voluntară. precum şi în alte ţesuturi. Din punct de vedere mecanic. Ea este întâlnită în unele mişcări de pendulare ale segmentelor corpului (de exemplu. determinate mecanic de axele de rotaţie care există în articulaţiile considerate şi care. O astfel de contracţie se numeşte contracţie balistică.    !        sunt cei responsabili de mişcările voluntare ce apar în organismul uman. în muşchi. Trebuie să facem o precizare importantă cu privire la geneza acestor forţe. în funcţie de axele şi planurile în care au loc). Muşchii care pun în mişcare segmentele osoase nu intervin niciodată singuri. ci se asociază în sinergii     musculare. la rândul lor. care având în vedere considerentele enumerate mai sus pot fi considerate vectori (având nu numai o valoare specifică ci şi direcţie şi sens În unele cazuri. acţiunea lui încetează brusc. oase. sub forma deplasării întregului organism şi/sau a diferitelor sale segmente. Articulaţiile pot avea diferite grade de libertate. toate   "  mişcările care au loc în articulaţiile corpului omenesc reprezintă exclusiv mişcări de rotaţie (în anatomia funcţională. se datorează unor particularităţi anatomice precizate. ori în atacul gardului). este o forţă dinamică. direcţia şi sensul aplicaţiei.). este o forţă rezistentă stabilizatoare. Pârghiile osoase pot fi mişcate în anumite puncte mobile – articulaţiile. Forţa musculară aplicată unui segment osos (reprezentat prin axa sa mecanică) se descompune în două componente: . Pentru domeniul nostru prezintă importanţă forţele voluntare ce sunt generate în muşchii şi sunt aplicate oaselor.

     .

   .

corpul omenesc este .                Am amintit încă de la început că. mecanic.

asimilat unui sistem de segmente articulate între ele. .

       .

 .

frecarea. acel lanţ în care segmentele sunt închise numai parţial sub formă de poligon. Este deci vorba de un sistem de verigi interdependente. în cazul zborului liber (de exemplu la sărituri). fiind. În urma unor cercetări speciale au fost stabilite masele. nu sunt luate în consideraţie decât în cazuri speciale. fie deplasarea unui segment oarecare al acestuia.          Se numeşte forţă de greutate sau simplu – greutate – forţa cu care masa corpurilor este      atrasă de pământ datorită acţiunii acceleraţiei gravitaţionale. sunt deci libere fiindcă nu li se opune nici o rezistenţă (aceea a aerului. Dintre aceste forţe. iar celelalte (verigile interacţionale) transmit şi determină mişcarea unui segment în raport cu cele vecine. adică nu li se opune nici o rezistenţă.            Se numeşte sau un sistem de segmente rigide articulate succesiv între ele. 3. Forţele externe Forţele exterioare sunt generate de acţiunea sistemelor externe asupra corpului omenesc.Câte axe de rotaţie prezintă o articulaţie şi care sunt acestea ? . de exemplu. la analiza tehnicii exerciţiilor de atletism. cele mai importante pentru exerciţiile de atletism sunt: forţa de greutate. Întrebări de autoevaluare: . de exemplu în poziţia „gata” de la startul de jos. în cazul atletismului.Ce fel de efecte produc forţele interne ? . cu 9.        . la latitudinea noastră. direcţie şi sens. Din definiţie rezultă deci că valoarea forţei de greutate (G) depinde de masa corpului (m) întrucât acceleraţia gravitaţională (g) este constantă în acelaşi punct al pământului şi este egală.81 m/s2 (G = mg).Ce înţelegem prin sinergii musculare ? . în efortul final de la aruncarea greutăţii. labele picioarelor. Se numeşte lanţ cinematic deschis. atât de mică încât nu este luată în considerare). rezistenţa aerului. 2 Analiza tehnicii probelor atletice.Ce reprezintă lanţul articulat sau lanţul cinematic ? Curs nr.Cum este considerat corpul omenesc în cadrul analizei tehnice ? . servind la transmiterea forţelor fie de la organul efector la un alt organ. Se numeşte lanţ cinematic închis acel lanţ ale cărui segmente terminale nu sunt libere. Se numeşte lanţ cinematic parţial închis. Lanţurile cinematice pot fi deschise sau închise. unde segmentele terminale ale corpului omenesc (mâinile. în timp ce forţele exercitate de alte corpuri.Cum sunt forţele interne din punct de vedere al genezei ? . O astfel de situaţie o întâlnim. respectiv greutăţile diferitelor segmente care alcătuiesc corpul omenesc. Forţele externe 1.Cum se descompune forţa aplicată asupra unui segment osos ? . Din această cauză. acel lanţ ale cărui segmente periferice (terminale) sunt libere. ci formează un poligon închis prin rezistenţe. la atletism. alte segmente fiind libere sau având rezistenţa care pot fi rupte. dintre care una este legată cu surse de mişcare. iar pentru exerciţiile de atletism este (cu unele excepţii) o forţă rezistentă frânând fie deplasarea corpului în întregime. fiind de asemenea mărimi vectoriale având o anumită valoare. rezistenţa materialelor sportive. aceste forţe sunt cercetate în amănunt. Forţa de greutate acţionează totdeauna pe verticală.Ce provenienţă are noţiunea de biomecanică ? . forţele de inerţie şi forţele de reacţiune ale reazemului. capul) nu se sprijină pe nimic. fie de la un organ la altul.

continuă. este egală cu produsul dintre masa corpului şi acceleraţia lui. dacă mişcarea nu apare sacadată. acest fapt este datorat inerţiei masei corpului. are sens opus acceleraţiei şi se aplică corpului care i-o imprimă. Acesta tinde să-şi păstreze viteza dobândită până când intervine.   "           . forţa motoare.         Inerţia este acea proprietate pe care o au corpurile de a-şi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă atât timp cât asupra lor nu acţionează o forţă exterioară. ritmic sau neritmic. totuşi. Cu toate acestea. deşi forţa motoare (forţa de impulsie a piciorului de sprijin) este periodică alergarea pare. Astfel. în alergare. Se ştie că datorită structurii aparatului locomotor. aşa cum ar trebui să fie din cauza periodicităţii forţelor exterioare motoare sau rezistenţe. Numai cu ajutorul unor mijloace deosebit de fine (filmarea cu viteză foarte mare) se pot decela micile variaţii ale vitezei de deplasare astfel cum ele au loc la fiecare pas alergător. Forţa de inerţie. din nou. forţele care produc mişcarea au un caracter periodic. inerţia masei corpului serveşte ca regulator al mişcării. În exerciţiile de atletism.

       .

Astfel. la rândul său acesta reacţionează asupra primului cu o forţă contrară şi de aceeaşi intensitate. . Forţa cu care corpul apasă asupra solului este echilibrată de o reacţiune a acestuia egală cu greutatea corpului.   Când un corp acţionează asupra altui corp. când corpul omenesc se sprijină pe sol. fiind în repaus. el exercită pe suprafaţa de rezemare o presiune egală cu greutatea corpului.

oricare dintre forţe deplasează cggc dacă acesta se reazemă pe sol sau pe un suport. În ultimă instanţă. Reacţiunile reazemului pot fi provocate atât de forţele interioare de împingere.   #     . cât şi de forţele interioare de avântare.

                 .

aerul opune o rezistenţă. 2. Plecarea în toate probele de alergări şi marş se face la pocnetul pistolului.Care sunt forţele exterioare exercitate de alte corpuri ? . opusă de corpul atletului.Care este diferenţa dintre inerţie şi forţa de inerţie ? . . În cursul zborului. Ele sunt delimitate de o bandă albă de 50 mm. fiind o forţă care se opune deplasării unui corp care se sprijină pe un altul.22 m. Rezistenţa aerului. Începând de la culoarul al II-lea pista se măsoară la 0.viteza de deplasare. atletul este descalificat. Această rezistenţă. care au tendinţa să se deplaseze unul faţă de altul. iar la al II-lea start furat. şi 1. Arbitraj. Unitatea ciclică a alergării. pe care o cunosc toţi atleţii şi pe care nu o doresc întrucât frânează deplasarea. Corpul în zbor liber În exerciţiile atletice de sărituri.Ce presupune reacţiunea reazemului ? . Bazele tehnicii. se numesc rotaţii compensatorii. 3. sau la al III-lea în probele combinate.Care sunt forţele externe ce acţionează asupra corpului omenesc ? . În ceea ce priveşte stadionul acesta trebuie să aibă 8 culoare. Arbitru de start este ajutat de un ajutor de starter.Ce este şi de cine depinde rezistenţa aerului ? . de bordură şi are 400 m. corpul poate fi antrenat într-o mişcare de rotaţie. Traiectoria centrului de greutate al corpului aflat în zbor nu poate fi modificată de diferitele mişcări executate de segmentele corpului. Corpul omenesc aflat în zbor se comportă ca un sistem mobil liber.25 m. marşul). rezistenţa opusă de materialele sportive şi frecarea. Turul stadionului se măsoară la 0. pe primul culoar.un coeficient fix de formă (coeficientul aerodinamic). Rezistenţa materialelor sportive Frecarea Frecarea este definită ca acţiunea reciprocă dintre două corpuri în contact.30 m. 2.20 m. Întrebări de autoevaluare: . 3 Analiza tehnicii probelor de alergări şi marş.Când şi de ce apare forţa de frecare ? Curs nr. pasul alergător. Regulament Baza materială Probele de alergări şi marş se desfăşoară atât pe pista stadionului cât şi pe diferite alte terenuri  virane (crosuri) sau pe şosele (maratonul. este în funcţie de următorii factori: . Pista de alergări trebuie să fie orizontală sau să aibă o pantă maximă de 1:1000 în sensul alergării şi 1:100 transversal pe direcţia alergării. de linia interioară de departajare.Ce înţelegem prin forţa de greutate ? . există faze în care corpul atletului este desprins de sol. .  1. La deplasările obişnuite în toate exerciţiile de atletism. fiecare cu lăţimea cuprinsă între 1. 3. Dacă această rotaţie este cauzată de o forţă exterioară (concret. deplasându-se în zbor. ca şi în alergări. ca urmare a intervenţiei forţelor interioare.    . În general pistele actuale de atletism sunt sintetice. În caz de plecare anticipată arbitru recheamă concurenţii. poate fi luată în consideraţie sub două forme: pasul alergător simplu – indicat pentru interpretări cu caracter tehnico-sportiv – şi pasul alergător dublu – indicat pentru analiza biomecanică a alergării. Bazele tehnicii alergărilor. Toate mişcările pe care un săritor le efectuează în cursul zborului. 2. de reacţiune a forţei de desprindere) va exista o rotaţie reală. 1.suprafaţa.      Din aceste forţe vor fi prezentate pe scurt: rezistenţa aerului. rezistenţei aerului.

 .

       .

Deci. existente pe picioare opuse. simetrice.  este constituit din totalitatea acţiunilor şi a poziţiilor determinate de acestea cuprinse între două sprijine succesive. un pas alergător simplu cuprinde un sprijin unilateral ( pe un picior ) urmat de autoproiectare a corpului în aer – de un zbor – aterizarea având loc pe celălalt picior.    .

 .

     .

Deoarece este singura . Reprezintă perioada de contact a piciorului cu solul.  este constituit din totalitatea mişcărilor şi poziţiilor cuprinse între două perioade de sprijin pe acelaşi picior din cadrul alergării. Această perioadă durează din momentul când piciorul ia contact cu solul şi până la desprinderea acestuia de pe sol. Este format astfel din doi paşi alergători simpli consecutivi. Perioada de sprijin.

         . momentul verticalei şi faza de impulsie. Reprezintă perioada imediat următoare desprinderii piciorului de pe sol. momentul verticalei şi perioada de pendulare anterioară. până la contactul cu solul.perioadă când se poate acţiona eficient pe sol. Această perioadă cuprinde 3 faze principale: faza de amortizare. Este împărţită la rândul ei în trei părţi distincte: perioada de pendulare posterioară. Perioada de pendulare. ea prezintă cea mai mare importanţă în deplasarea umană.

În această fază are loc la început o mărire a unghiului dintre coapse până la aproximativ 900 iar apoi o revenire a coapsei piciorului posterior lângă coapsa celui anterior (unghiul 00).      .          (faza pasului posterior) începe de la desprinderea piciorului de pe sol şi până în momentul verticalei. Unghiul dintre coapsă şi gambă evoluează de la 900-1200 până la minimum anatomic în momentul verticalei.

     .

atingând uneori limita mişcării anatomice.          .   reprezintă faza de încrucişare a membrelor inferioare. frânarea rotaţiei datorându-se contactului dintre masele musculare posterioare ale gambei şi coapsei. Amplitudinea flexiei gambei pe coapsă este maximă.

acţionează în direcţii opuse. Este un moment foarte important al alergării. piciorul care tocmai a terminat impulsia se deplasează spre înainte faţă de bazin şi ca urmare a accelerării din finalul impulsiei. Amprenta pe care viteza alergării o pune asupra pasului lansat este o consecinţă a eforturilor depuse de alergător. făcând să crească consumul energetic în desfăşurarea pasului alergător.Care sunt principalele noţiuni regulamentare în probele de alergări ? . 3. fie la cerinţele unui randament superior ( câştig de timp în cazul alergării de viteză ). 4 Analiza tehnicii alergărilor de semifond-fond. Unghiul dintre coapse începe din nou să crească până la aproximativ 900 şi apoi descreşte prin aducerea celuilalt membru inferior lângă cel anterior. picioarele fixate de bazin. Acum. pentru a putea fi dus foarte repede spre înainte. eforturi care devin cu atât mai considerabile cu cât viteza de deplasare este mai ridicată. mare fond şi viteză  1. ele sunt inerente acestui mod de locomoţie şi.Care sunt diferenţele între pasul simplu şi pasul dublu de alergare ? . Întrebări de autoevaluare: . dar pot fi atenuate în ceea ce priveşte amplitudinea lor. Ca urmare a întreruperii contactului cu solul ( zborul ) şi a sprijinului unilateral caracterizat prin trecerea alternativă a greutăţii corpului de pe un picior pe altul. unde va trebui să realizeze avântarea pentru pasul următor. cum sunt creştetul capului. ca atare. nu pot fi eliminate. Oscilaţiile corpului. se poate considera că viteza este cel mai important întrucât ea determină aceste modificări în mod general. În această fază.Care sunt principalele caracteristici tehnice ale perioadei de pendulare ? . la acelaşi alergător. Diferite sinuozităţi care apar în deplasarea centrului de greutate al corpului pot fi evidenţiate prin observarea atentă a mişcării unor repere luate pe corp. fie la acelea ale economiei în consumul energetic ( mărirea duratei de alergare în cazul alergărilor de rezistenţă).Cand începe faza de zbor şi care sunt cele mai importante repere tehnice ? . deşi structura pasului nu se schimbă. Pasul alergător în funcţie de viteza alergării Dintre factorii care imprimă modificarea unora dintre caracteristicile pasului alergător. realizează tripla flexie. umerii.Care sunt oscilaţiile corpului şi cum se manifestă acestea funcţie de viteza de deplasare ? Curs nr.          (faza pasului anterior) începe de la momentul verticalei şi până la contactul piciorului cu solul. Diferitele oscilaţii se repercutează în mod nefavorabil asupra randamentului alergării.Care este diferenţa fundamentală între alergare şi mers ? . scurtând la maxim pendulul acestuia. părţile laterale ale bazinului. În concluzie. Deşi oscilaţiile corpului sunt prejudiciabile pentru randamentul alergării. piciorul pendulant trecând înaintea celui de sprijin. traiectoria centrului de greutate al corpului nu poate fi liniară. Faza de zbor. Analiza tehnicii alergărilor de semifond-fond şi mare fond    . tind să-l adapteze. Începe în momentul în care piciorul de impulsie părăseşte solul. În această fază mişcarea de rotaţie în articulaţia şoldului continuă. modificările pasului alergător provocate sub influenţa vitezei de deplasare.Ce cuprinde din punct de vedere tehnic perioada de sprijin ? . care cere o foarte bună coordonare a mişcărilor braţelor şi picioarelor.

             .

pe locuri şi pocnetul pistolului.. şi în linie dreaptă pentru 1500 . Se adaugă reguli generale privind startul. Astfel în general startul este înalt (start din picioare) şi are în compunere trei comenzi: la start. 3000 m. care are start de jos. Startul de jos mai prezintă în plus comanda “gata” după “pe locuri”. Excepţie face proba de 800 m. 5000 m. o parte din reguli le-am prezentat când am studiat bazele tehnicii probelor de alergări. Plecarea se dă în turnantă pentru probele de 800 m. 10000 m. În  cadrul probelor pe pistă.. prima sută de metrii alergându-se în turnantă pe culoare..  Alergările de rezistenţă se pot desfăşura pe pista de atletism. pe şosea sau pe teren variat.

   .    Concurenţii sunt traşi la sorţi pentru serii şi culoar. La primul start furat al unui concurent se dă avertisment.m. iar la al doilea este descalificat în probele simple şi la al treilea în probele combinate. Seriile din următoarele etape se realizează echilibrat luând concurenţi cu valori diferite anterior. În cazul în care sunt mai multe etape eliminatorii  se vor pune baremuri de locuri (de obicei) sau de timp.

La comanda următoare “pe locuri” atleţii se îndreaptă relativ rapid spre linia de start. cu corpul uşor aplecat înainte în sprijin pe piciorul din faţă. Piciorul din spate este uşor sprijinit pe sol. Unghiul dintre braţ şi antebraţ este de aproximativ 900 şi se păstrează de-a lungul alergării. punând piciorul îndemânatic înainte. Este o poziţie încordată. dar înapoia liniei de plecare. cu mâna opusă în spate. Atletul aşteaptă încordat pocnetul pistolului.     Mecanismul tehnic trebuie să respecte comenzile specifice.5 m. cu mâna opusă înainte. Unghiul dintre coapsă şi gambă este de aproximativ 1400-1600. La comanda “la start” atleţii iau  poziţie la 1-1. Se adoptă o poziţie relaxată dar atletul este atent la starter.        . distanţă de linia de plecare care poate fi dreaptă sau curbă. funcţie de proba de concurs. acesta este specific fiecărui atlet în parte. fără să atingă linia.

   ia forme diferite funcţie de probă (în special de lungimea ei) şi de valoarea sau rolul $ atletului în cursă. Este vorba de o alergare accelerată în prima fază şi de menţinerea unei viteze superioare cursei pe o anumită distanţă bine precizată de la un atlet la altul. .

simetrizându-se optim cu mişcarea opusă a picioarelor. Şocul este bine amortizat. Contactul se ia pe toată talpa în probele de semifond-fond şi pe călcâi în probele de fond şi mare fond. într-o atitudine de relativă relaxare. Alergarea este degajată. realizându-se cea mai mare economie posibilă. Braţele pendulează pe lângă corp. Lungimea pasului alergător de semifond-fond descreşte o dată cu creşterea distanţei şi bineînţeles este diferit de la atlet la atlet.          . toate  fazele celor două perioade ale pasului alergător fiind foarte bine precizate.           Caracteristic acesteia este pasul lansat de semifond-fond. Faza de amortizare are amplitudinea cea mai mare dacă comparăm cu alergarea de viteză.

  .

de relief şi de acoperire ale terenului.      .              Alergarea pe teren variat se caracterizează prin necesitatea adaptării   tehnicii de alergare pe plat la condiţiile variabile de sol.

prezintă caracteristici diferite funcţie de probă şi pregătirea individuală (mai ales).     . Analiza tehnicii alergărilor de viteză. 2. Pregătirea fiecărui atlet face ca acesta să atace mai devreme sau mai târziu linia de sosire.

             .

Starterul trebuie să posede un pistol legat la dispozitivul electronic de cronometrare. De asemenea pe partea inferioară bloc-startul prezintă o suprafaţă adezivă ce se prinde de materialul sintetic al stadionului. convenabilă fiecărui atlet. Acesta din urmă este format dintr- un dispozitiv pe care culisează 2 blocuri de construcţie diferită. Astfel se poate regla distanţa între blocuri.     .  este formată din pista atletică a stadionului şi bloc starturi.

De asemenea. din anul 1994 s-a introdus prevederea ca din momentul declanşării startului şi până la reacţie să treacă cel puţin 100 de miimi de secundă. la al 2-lea start greşit se descalifică sportivul. iar la a 2-a abatere sunt descalificaţi.   . Atleţilor cărora le sunt înregistraţi reacţii sub acest timp l-i se acordă avertisment ca la un start furat. este asigurat de un starter şi un ajutor. La fel ca la alergarea de semifond-fond.

Astfel la comanda “la start” atletul se află la 1-1. Blocul din faţă are o înclinare mai mare (40-450). atleţii îşi aşează întâi mâinile pe sol în spatele liniei de plecare. În prealabil fiecare atlet îşi   modifică blocul de start. fără să o atingă. cu degetul mare în opoziţie cu celelalte degete. După asta îşi fixează în bloc-start piciorul din spate. faţă de blocul din spate (60-850). în picioare într-o poziţie relaxată. cu genunchiul pe sol şi apoi piciorul din faţă. conform necesităţilor anatomice şi preferinţelor de plecare din start. La comanda “pe locuri”.5 m.     Mecanismul tehnic trebuie să respecte cerinţele regulamentului. Comanda “gata” declanşează următoarele acţiuni:        . în spatele blocului de start.

   Mecanismul tehnic priveşte plecarea din bloc-starturi şi primii 3-5 paşi de alergare. adică $  aproximativ primii 10 m. din cursă. Pe primii 3 paşi practic nu avem fază de amortizare ci numai impulsia picioarelor imediat după contact. Pe primul pas are loc ridicarea braţelor de pe sol şi ieşirea din inerţie a corpului. ceea ce duce la lipsa elementelor frenatoare. . Trebuie să se realizeze un echilibru între propulsia înainte şi echilibrul corpului în deplasare.

caracteristică pasului lansat de viteză. Apare faza de amortizare pe pingea. dar de o amplitudine mai mică.          . Acest pas se caracterizează printr-o înclinare a trunchiului spre înainte cu tendinţă de revenire la verticală. În pasul lansat de accelerare se continuă mărirea frecvenţei paşilor şi a lungimii lor.           cuprinde pasul lansat de accelerare şi pasul lansat de viteză.

  .

alergătorul trebuie să se încline spre interior opunându-se astfel forţei centrifuge .            Alergarea pe turnantă necesită o cheltuială energetică suplimentară pentru:   . . Pentru a rămâne pe turnantă.învingerea forţei centrifuge.rotarea progresivă a trunchiului astfel ca planul mediosagital al alergătorului să rămână perpendicular pe tangenta dusă la traiectoria alergării (tangenta arcului de cerc al turnantei).

      Pe ultimii 10 m. În probele mai scurte de 100 m.Care este mecanismul tehnic al startului de jos ? . În celelalte probe mai lungi de viteză (200 şi 400 m. Întrebări de autoevaluare: . alergărilor de ştafetă.Care sunt principalele caracteristici tehnice ale lansării de la start în cadrul alergărilor de semifond-fond ? . datorită prevederilor clare din regulament. 3. la ultimul pas înaintea liniei de sosire se înclină spre înainte. din punct de vedere tehnic. se realizează o micşorare evidentă a vitezei de deplasare ca  urmare a scăderii posibilităţilor de menţinere a vitezei maxime.Ce presupune alergarea pe parcurs în cadrul alergării de viteză ? Curs nr. Mărimea forţei centrifuge este direct proporţională cu pătratul vitezei alergătorului şi invers proporţională cu raza de curbură a turnantei.Care este mecanismul tehnic al startului de sus ? . ai cursei de 100 m. de garduri. nu apar modificări esenţiale. Analiza tehnicii alergărilor de ştafetă    . în acelaşi timp. La vitezele caracteristice sprintului forţa centrifugă aplicată alergătorului poate atinge 20kgf.Care sunt principalele caracteristici tehnice ale lansării de la start în cadrul alergărilor de viteză ? . să intensifice acţiunea impulsoare a piciorului drept. 5 Analiza tehnicii marşului. şi de obstacole  1. în alergarea pe turnantă ? . Trunchiul sprinterului. şi.De ce trebuie să ţinem seama.Care sunt principalele noţiuni regulamentare în probele alergărilor de viteză ? .Care sunt principalele noţiuni regulamentare în probele alergărilor de semifond-fond ? .) viteza este aproximativ constantă la nivel maximal. Scade frecvenţa şi lungimea paşilor.

             .

La 4 x 400 m. deci în total 3 turnante. (şi mai reduse) funcţie de linia de plecare şi construcţia stadionului.. Celelalte trei spaţii de schimb (20 m. cu excepţia cursei de 4 x 400 m. trasat după cum am precizat anterior.. Se permite pentru cel care va primii ştafeta.  Pistă de atletism cu cel puţin 8 culoare. Alergarea se va face pe culoare în ştafetele până la 4 x 400 m. Dacă este scăpat el poate fi recuperat de cel care l-a scăpat. şi culoare cu precădere contrastantă cu mediul pentru vizibilitate.    . În afara regulilor generale de alergare se adaugă obligativitatea ţinerii băţului de ştafetă în mână pe tot parcursul cursei. ci el trebuie transmis din mână în mână. se va alerga pe culoare 1 tur şi o turnantă. chiar şi în afara culoarului de alergare. reprezentând spaţiul de schimb al ştafetei.  !       !    . de o parte şi de alta a liniei de plecare.) sunt trasate în probele de 4 x 100 m. în afara spaţiului de schimb. începerea alergării cu cel mult 10 m. Băţul de ştafetă trebuie să aibă următoarele caracteristici: construcţie tubulară din metal sau alt material în greutate de cel puţin 50 grame. în lungime de 300-280 mm. Pe culoare sunt trasate 2 linii perpendiculare pe pistă  la distanţa de 10 m. Nu se permite aruncarea băţului. circumferinţa de 120-130 mm. Schimbul trebuie realizat în interiorul spaţiului de schimb de 20 m.

după cum vom vedea mai departe.  Schimbul de aceeaşi parte poate fi exterior sau interior. După modul de transmisie a băţului de ştafetă se cunosc 2 tehnici principale: schimbul de aceeaşi parte şi schimbul alternat. !    . funcţie de mâna care predă şi primeşte schimbul.   . La rândul lor aceste tehnici au stiluri diferite.

               .  Acest schimb are avantajul mâinii îndemânatice de preluare a băţului. este schimbul care se recomandă începătorilor. dar un mare dezavantaj prin alergarea pe  !    .

toate acţiunile desfăşurându-se identic dar invers. Analiza tehnicii alergărilor de garduri     . Dezavantaj ar putea fi dacă nu se iau măsuri pentru împiedicarea scurtării băţului în momentele schimburilor. 2. Avantajul schimbului alternat este net şi este recomandat pentru avansaţi. Are avantajul folosirii mai economice a spaţiului schimbului 1 şi 3. se deosebeşte de  schimbul anterior numai prin purtarea şi predarea băţului cu mâna dreaptă. având în vedere drumul cel mai scurt de alergare.                exterior la schimburile 1 şi 3 ce măreşte distanţa de alergare. dar dezavantajele mâinii neîndemânatice şi un drum mai lung la schimbul 2.

             .

celelalte reglementări privind greutatea şi dimensiunile diferitelor componente sunt bine precizate în “Regulamentul probelor atletice”.    Toate reglementările privind alergările pe pistă prezentate până acum sunt valabile şi la alergarea de  garduri. Dacă se acţionează voit cu piciorul de jos în sus asupra stinghiei. dar acest lucru trebuie să se producă în acţiunea de trecere a gardului. De asemenea el poate să dărâme un gard sau mai multe precum şi să rupă stinghia unui gard sau la mai multe.    . Adăugăm faptul că un atlet este obligat să treacă gardul pe deasupra lui cu ambele picioare (atac şi remorcă)..   Stadion cu pistă de atletism regulamentară. atletul este descalificat. Gardurile trebuie să aibă o greutate de cel puţin 10 kg.

  .

       .

Pentru probele de 100 şi 110 m. deoarece urmează . ridicarea trunchiului la verticală se realizează mai repede decât la alergarea de viteză.g..     Alergarea este tipică pasului lansat de accelerare.

trecerea primului gard.    . Aceasta este favorizată de ridicarea mai accentuată a bazinului la comanda “gata”.

.      Indiferent de proba de care vorbim. de  care depinde eficienţa alergării. Pasul peste gard trebuie să dureze cât mai puţin. pasul peste gard reprezintă veriga tehnică de bază. să fie cât mai razant la stinghia gardului şi să permită după efectuarea lui reluarea alergării.

după faza de zbor peste gard.g. Penultimul pas este cel mai lung urmat de un pas ultim (înainte de trecerea următorului gard) care este mai scurt decât penultimul şi mai lung decât primul. distanţa dintre garduri este parcursă invariabil în 3 paşi.g. În probele de sprint. Acest număr de paşi nu este chiar atât de invariabil la toate distanţele dintre garduri. Primul pas după gard este cel mai mic. avem 13-15 paşi între garduri la bărbaţi şi 17-19 paşi la femei (se încearcă şi 15 paşi).      . determinat de restabilirea traiectoriei normale a c.g.             Paşii de alergare prezintă caracteristicile pasului lansat de viteză cu mici diferenţe  legate de necesitatea trecerii gardului. În probele de 400 m.

manifestată în principal pe mărirea frecvenţei paşilor. Analiza tehnicii alergării de obstacole    . se constată şi o mărire a vitezei de deplasare.g.          . Toate celelalte caracteristici prezentate la alergarea de viteză sunt valabile şi pentru alergarea de garduri. În proba de 400 m. Numărul de paşi depinde strict de fiecare atlet în parte şi de dozarea energiei pe parcurs.  3.

             .

Nu este permisă  ocolirea obstacolului. Celelalte dimensiuni sunt cuprinse în Regulamentul probelor atletice. obstacole juniori. obstacole şi 2000 m. La fiecare tur avem 4 obstacole mobile şi 1 obstacol fix prevăzut cu o groapă cu apă.914 m.66 m. . Lungimea şi lăţimea gropii cu apă trebuie să fie de 3. obstacole şi 18 obstacole mobile şi 5 fixe pentru 2000 m. Greutatea este cuprinsă între 80-100 kg. obstacole.    Avem aceleaşi reguli aplicabile pentru alergările de semifond-fond şi garduri. deci în total 28 de obstacole mobile şi 7 fixe pentru 3000 m. Înălţimea obstacolelor pentru bărbaţi este de 0. Se cunosc 2 probe clasice 3000 m. Obstacolele diferă ca înălţime funcţie de sexul şi vârsta participanţilor.96 m.   stadion şi pistă regulamentară.762 m. La femei înălţimea obstacolului este de 0. iar lungimea (transversal pe pistă) de minim 3.

             .

Elementul tehnic ce defineşte această alergare este găsirea celui mai potrivit loc (spaţial vorbind) pentru efectuarea desprinderii de pe sol în vederea trecerii obstacolului.  este asemănătoare tehnic cu alergarea de semifond-fond.           .

 .

practic unic în marea performanţă.        a devenit cel mai folosit procedeu.           . Distanţele de atac şi aterizare se egalizează. în comparaţie cu alergarea de garduri. Tehnica este asemănătoare trecerii gardurilor. dar bineînţeles la amplitudine redusă.

 .

     .

   este folosită astăzi doar la începători. Raporturile distanţă de atac şi distanţă de aterizare se inversează faţă de alergarea de garduri.           .

 .

g. asemănătoare cu trecerea prin călcare.       Caracteristic acestei tehnici. Această amortizare prelungită asigură un şoc mic şi păstrarea vitezei de cursă. După amortizare urmează o împingere energică în piciorul de atac. al corpului păstrând o traiectorie de zbor joasă. c. piciorul de remorcă avântându-se energic înainte spre capătul opus gropii cu apă.  4. este cedarea  membrului inferior de atac la contactul cu obstacolul.g. Analiza tehnicii marşului    .

             .

  stadion cu pistă reglementară şi/sau şosea.    Există pe parcursul cursei cel puţin 4 arbitrii. pas cu pas şi membrul inferior în timpul contactului cu solul trebuie să fie cel puţin o dată întins din articulaţia genunchiului.  . În tot timpul cursei atletul trebuie să menţină un contact permanent cu solul. care pot da avertismente mergând până la descalificarea  concurenţilor (vezi regulamentul).

În tot acest timp.g.Care sunt particularităţile tehnice ale startului şi a lansării de la start în cazul alergării de garduri ? . al corpului se afla în spatele punctului de sprijin al piciorului. În acest timp celălalt picior termină faza de sprijin posterior. Proiecţia c. Contactul cu solul se ia pe călcâi. acţionându-se pentru propulsarea înainte a corpului. începe din momentul luării contactului cu solul şi se termină în momentul verticalei. Pentru a atenua şocul frenator la momentul contactului piciorul. Întrebări de autoevaluare: .Care sunt caracteristicile tehnice ale schimbului la alergarea de ştafetă ? . Mişcarea este ajutată de pendularea în aer a celuilalt picior.Ce opţiuni tehnice avem la trecerea obstacolelor ? . membrul inferior de sprijin rămâne întins din articulaţia genunchiului. îl putem analiza prin prisma pasului anterior şi pasul                posterior.Care sunt principalele prevederi regulamentare la alergarea de obstacole ? . trebuie să cedeze uşor. Laba piciorului se derulează dinspre pingea pe vârful picioarelor.     !      Marşul. Este singura fază pozitivă. 5.g.               începe o dată cu ieşirea din momentul verticalei şi se termină după finalizarea impulsiei. din punct de vedere tehnic. cu vârful în sus.Cum sunt paşii de alergare între garduri ? .

Ce presupune analiza tehnicii marşului ? Curs nr. Analiza tehnicii probelor de sărituri    . . 6 Analiza tehnicii probelor de sărituri. Săritura în lungime  1.

             .

funcţie de proba de concurs. saltele şi instalaţii pentru săriturile în înălţime şi prăjină. Există un  număr bine precizat de sărituri.   stadion cu pistă de elan pentru sărituri. Pentru o probă de sărituri trebuie să fie minimum 4 arbitrii având competenţe bine precizate prin regulament. Bătaia la săriturile atletice se realizează pe un singur picior. praguri de lemn.    .    În general concurenţii sunt traşi la sorţi (excepţii diferite etape de calificare şi finala). Dimensiunile instalaţiilor şi materialelor diferă funcţie de probă. gropi cu nisip.

  !           .

g. Cea mai importantă din aceste faze este bătaia. zborul şi aterizarea.g. al corpului are formă de parabolă. asupra căreia acţionează mai mulţi factori: . bătaia. Traiectoria c.  Orice săritură cuprinde 4 faze: elanul. cea care transformă viteza orizontală în viteză ascensională. mai mult sau mai puţin pronunţată funcţie de probă.

   .

    este cea mai importantă fază a unei sărituri.5 m/s. .forţa de amortizare a cărei origine este în membrul inferior de bătaie şi a cărei aplicaţie se realizează pe sol. Viteza în elan nu va fi maximă deoarece nu mai permite efectuarea bătăii.săritura în lungime şi triplusalt bărbaţi 10-11 m/s. .forţa de inerţie a corpului orientată orizontal şi în direcţia de înaintare a săritorului. cele mai importante fiind: .5-8 m/s.   .5 m/s. iar pe de altă parte pregătirea fazei de bătaie. iar la femei 7. este tot o forţă pozitivă de aceeaşi orientare cu forţa de impulsie (aceeaşi direcţie şi sens). ce are aplicaţie prin intermediul pârghiilor osoase tot în sol. Ea diferă funcţie de probă după cum urmează: . . şi de asemenea pozitivă prin punerea în tensiune a musculaturii membrului inferior de bătaie. pe de o parte de acumulare a unei viteze orizontale optime cât mai mare. . iar la femei 9-10 m/s. În momentul bătăii asupra c.g.săritura cu prăjina bărbaţi 9-10.forţa de impulsie a cărei origine stă în piciorul de bătaie şi a cărei aplicaţie se realizează pe sol.g. oricărei sărituri atletice are o funcţie dublă. al corpului acţionează mai multe forţe. . este în acelaşi timp o forţă negativă ce se opune mişcării.forţa de avântare a cărei origine stă în piciorul de balans. de corectitudinea sa depinzând zborul şi implicit lungimea sau înălţimea săriturii.săritura în înălţime bărbaţi 8-8. este o forţă pozitivă acţionând oblic sau pe verticală în sensul de înaintare a corpului.

Analiza tehnicii săriturii în lungime    . De asemenea la triplusalt prin bătăile succesive. al  corpului.       reprezintă faza în care săritorul ia contact cu solul. determinat de unghiul de desprindere.  2. viteza de desprindere şi înălţimea de desprindere a c.g.g. Are importanţă mare la săritura în lungime şi triplusalt. determinând în final lungimea săriturii. se prezintă grafic sub forma unei traiectorii a cărei parametrii nu se mai pot modifica. asigurând o amortizare bună pe saltea. La săritura în înălţime şi prăjină aterizarea are doar o importanţă secundară. amortizarea preia şocul aterizării şi pregăteşte eficient fazele bătăii.

             .

După efectuarea primelor 3 sărituri se face un clasament intermediar pentru determinarea ordinii de intrare în săritură pentru finală unde fiecare concurent mai are dreptul la trei încercări.   . Lăţimea liniilor de delimitare este la fel de 50 mm.  : Pistă de elan trebuie să fie de cel puţin 40 m. se va sări în ordinea inversă a clasamentului în sensul că cel care are săritura cea mai lungă va sări ultimul iar cel cu săritura cea mai mică primul (vezi regulamentul pentru detalii). Lăţimea culoarului este ca la culoarele de alergări de 1. Înclinarea pistei pe lăţime nu trebuie să depăşească 1/100 iar în sensul elanului 1/1000.     Concurenţii sunt traşi la sorţi înaintea începerii concursului pentru ordinea de intrare în săritură. în lungime.22 m. Bătaia la săritura în lungime se efectuează pe un prag de lemn de dimensiuni bine precizate în regulament.

bătaia. al corpului în momentul desprinderii (evident săritorii mai înalţi şi mai ales cu membrele inferioare mai lungi vor fi favorizaţi când celelalte caracteristici sunt egale).g. . zborul şi aterizarea. Lungimea  săriturii depinde de viteza de desprindere.     !      Săritura în lungime este considerată una din cele mai naturale probe din atletism.g. unghiul de desprindere şi înălţimea c. Vom analiza în continuare această săritură după fazele sale: elanul.

   .

Lungimea elanului variază în funcţie de nivelul săritorului ajungând la înalta performanţă la bărbaţi între 40-50 m. distanţa este parcursă de . este după bătaie faza cea mai importantă din această săritură.. şi la femei 33-40 m. Săritorul trebuie să obţină o viteză optimă cât mai mare (aproximativ 95% din posibilităţile sale maxime).

iar de femei în 18-21 paşi.     este cea mai importantă fază a oricărei sărituri. Este formată din două componente amortizarea şocului şi impulsia.   .bărbaţi în 19-24 paşi. Ea are importanţă în asigurarea fluenţei între elan şi zbor cu pierderi cât mai mici de viteză orizontală (cea care determină în mod esenţial lungimea săriturii).

g. Rolul acestei faze este de a pregăti   optim aterizarea.g.g. al corpului nu mai poate fi modificată după bătaie. Printr-o serie de mişcări specifice de rotaţii compensatorii în jurul c. membrele inferioare ajung în poziţie eficientă pentru aterizare (unghi sub 450 cu solul). Traiectoria c.        .g. al corpului.

este adevărat la altitudine în Erevan. Demn reprezentant al acestui gen de săritură a fost Robert Emmian din fosta URSS care a sărit în acest procedeu 8.86 m. De reţinut că acest procedeu poate fi aplicat la toate săriturile în lungime începând cu copiii şi terminând cu marea performanţă.                (după unii autori săritura în lungime întinsă) prezintă în prima parte a zborului o extensie. urmată în a doua parte de o grupare spre înainte cu membrele inferioare semiîntinse..        .

Procedeul este folosit de mulţi săritori.       . În prima parte a  zborului se păstrează pasul sărit pe faza ascendentă a săriturii. în ultima parte.                Un alt procedeu cu aplicativitate la fel de largă este . pe faza descendentă având loc o grupare similară cu procedeul anterior.

făcând diferenţa între doi săritori de valori aproximativ egale.g.       Este o fază importantă la săritura în lungime în condiţiile în care celelalte faze ale săriturii sunt  bine însuşite.Care sunt elementele tehnice de care trebuie să ţinem seama în faza elenului şi bătăii la săritura în lungime ? .Cum putem optimiza lungimea săriturii în faza de aterizare ? Curs nr.De ce depinde traiectoria c.Ce forţe acţionează asupra c. Faţă de procedeele anterioare acesta se foloseşte în marea performanţă la sărituri de peste 7.braţele se coordonează cu membrele inferioare printr-o rotaţie specifică. printr-o flexie-tragere activă a corpului spre înainte se poate proiecta c. prin traiectoria c. al corpului.g. călcâiele fiind puse dincolo de locul în care c.g. În ultima parte a fazei de zbor se realizează o grupare similară celorlalte procedee.c. prin acţiunea membrelor inferioare la contactul cu nisipul.g. al corpul cât mai aproape de locul de aterizare a călcâielor.În ce constă diferenţierea săriturii în lungime întinsă de săritura în lungime cu paşi în faza de zbor ? . al corpului conform traiectoriei determinate la bătaie atinge nisipul.g.g.g. 7 Analiza tehnicii probelor de triplusalt.Care sunt principalele prevederi regulamentare la săritura în lungime ? .Care sunt principalele prevederi regulamentare la sărituri ? . prăjină şi înălţime  1.în prima parte trunchiul săritorului se află aproape de verticală.50 m.g. într-o săritură ? . în partea a doua trecând într-o uşoară extensie. în momentul bătăii ? .mişcarea de păşire este localizată firesc la nivelul coxo-femural.g. piciorul din faţă care este pendulat în jos şi înapoi face o pârghie lungă iar cel din spate care este pendulat în sus şi înainte face o pârghie scurtă prin flexarea gambei pe coapsă.                prezintă următoarele caracteristici:   . Analiza tehnicii săriturii de triplusalt    . 3. . Întrebări de autoevaluare: . Ea determină în final lungimea săriturii. . Deşi locul de aterizare este prestabilit deja la bătaie.g.c. deoarece complexitatea nu permite efectuarea paşilor decât la traiectorii ale zborului mai lungi.

             .

(vezi regulamentul pentru detalii).    .  Pista de elan are aceleaşi caracteristici ca la săritura în lungime. Distanţa minimă de la linia de  bătaie la extremitatea distală a gropii cu nisip trebuie să fie de 21 m.

un pas sărit şi o săritură în lungime.   . În plus săritorul are   obligaţia să efectueze un pas săltat.     Prevederile regulamentare respectă aceeaşi linie ca la săritura în lungime.

.     !      Lungimea săriturii depinde de viteza de desprindere. unghiul de desprindere şi înălţimea c.  al corpului în momentul desprinderii (evident săritorii mai înalţi şi mai ales cu membrele inferioare mai lungi vor fi favorizaţi când celelalte caracteristici sunt egale).g.g.

   .

Deşi viteza optimă este mai mică decât la săritura în lungime ea tinde să o egaleze.    . Ca lungime elanul nu diferă. este asemănător săriturii în lungime. Pregătirea pentru bătaie este mai puţin marcată decât la săritura în lungime (diferenţele ultimilor 3 paşi se estompează).

      .

         .

Pasul sărit. În partea finală a .           Toate au ca scop conservarea vitezei orizontale printr-o amortizare şi  o impulsie eficientă. Este cel mai lung pas din întreaga săritură. Unghiul de contact este de 65-700. Urmează o nouă cedare din articulaţiile membrului inferior de bătaie. Pasul săltat. În acest timp piciorul de atac este tras înainte şi în sus până la un unghi de aproximativ 900. Bătaia trebuie să se realizeze firesc rapid dinspre călcâi spre vârf. Se efectuează pe piciorul îndemânatec de regulă cel puternic. având viteza orizontală cea mai mare.

Viteza mai scade la această bătaie cu aproximativ 0.8-1. Bătaia este mai activă decât la cele anterioare.5 m/sec. sportivul tinzând să obţină o traiectorie cât mai înaltă.5 m/sec. membrul inferior aşezându-se aproape extins din articulaţiile genunchiului cu piciorul pe toată talpa. Unghiul de bătaie este de aproximativ 650 iar unghiul de desprindere 15-200.bătăii are loc impulsia prin tripla extensie a membrului inferior de bătaie şi desprinderea săritorului de pe sol.     . Compensarea scăderii de viteză se realizează oarecum prin creşterea unghiului de bătaie la aproximativ 750 şi de desprindere la 18-200. Corpul este de asemenea în poziţie verticală.8-1. Unghiul de deschidere a coapselor este de 40-600. Unghiul de contact este de 650. Săritura în lungime. Pierderea orizontală de viteză este de 0.

 .

   .

 .

Se pare că a învins tehnica razantă.   rezultă din raporturile celor trei paşi. În istoria triplusaltului s-au evidenţiat două variante viabile: tehnica cu boltă (lung-scurt-intermediar) şi tehnica razantă (lung-scurt-lung).  2. Analiza tehnicii săriturii cu prăjina    .

             .

Pentru săritura cu prăjina trebuie să avem o pereche de stâlpi ai căror cursoare culisează cu faţa spre sectorul de aterizare. cu înclinaţiile în limitele de la elanul săriturii în lungime şi  triplusalt.    Sunt aceleaşi reguli generale ca la săritura în lungime cu specificarea că fiecare atlet are dreptul la 3  încercări la fiecare înălţime. Înaintea saltelei de aterizare este prevăzută pe pista de elan o cutie de sprijin a prăjinii de dimensiuni specificate prin regulament.  Pista de elan de minim 40 m. Sectorul de aterizare este format dintr-o saltea de dimensiuni minime 5 x 5 m. putându-se alege înălţimea de săritură.   .

a avut un impact  vizibil asupra modificărilor de tehnică. Se are în vedere adresabilitatea prăjinii (proprietarul) în ceea ce priveşte înălţimea şi greutatea sa. . precum şi unele date precise privind nivelul de pregătire. folosindu-se cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. respectiv trecerea de la prăjina rigidă la cea elastică. În prezent sunt folosite prăjini a căror construcţie este strict secretă.     !      Materialul de concurs.

   .

al corpului sub un unghi de desprindere apreciat ca ideal la 17-200. iar cealaltă palmă orientată spre în înapoi şi spre interior. Acţiunea forţei de greutate amplifică tensiunea pe prăjină.       datorită materialelor plastice moderne asigură o eficientă amortizare a corpului pe spate. Corpul este orientat facial spre ştachetă uşor oblic cu capul în jos şi picioarele sus. De-a lungul elanului prăjina se ridică cu vârful la nivelul ochilor. sub un unghi de bătaie de 115-1180.g.     are ca scop trecerea de la faza elanului la acţiunea asupra prăjinii cu pierdere cât mai mică a vitezei orizontale.g. are ca scop obţinerea unei viteze orizontale optime unei sărituri eficiente.               începe în momentul când braţul ce fixează priza de sus părăseşte prăjina dând un ultim impuls. mărind în continuare energia potenţială la capătul distal al prăjinii.              În prima parte corpul pendulează în extensie pe lângă prăjină pe partea braţului extins  ce fixează priza de sus – pendulul lung. mâna ce apucă prăjina de capătul de sus este la nivelul şoldului. Contactul săritorului în momentul bătăii se face pe toată talpa în punctul coborât pe verticala prizei de sus cu solul. Impulsia se realizează ca la săritura în lungime. şi imprimarea unei traiectorii eficiente a c. iar cealaltă mână se orientează cu palma spre sol.  3. Analiza tehnicii săriturii în înălţime    . Flexia articulaţiei genunchiului se face la amortizare sub un unghi de 145-1500. Purtarea prăjinii se realizează cu o mână ce fixează prăjina sus cu palma orientată spre înainte şi spre exterior.

            .

stâlpi cu tacheţi şi  ştachetă.  Sector de înălţime prevăzut cu pistă de elan. cu menţiunea că ştacheta se va ridica sau se va  coborâ (la baraj) cu minimum 2 cm. saltea pentru aterizare.           .    Se aplică acelaşi regulament ca la săritura cu prăjina.

           .

      .

   .

deoarece baza materială a şcolii nu permite decât folosirea acestui procedeu cu o eficienţă mai mare pentru săritura în înălţime. doar accidental pe la decatlon.     !      Acest procedeu a dispărut treptat începând de la apariţia procedeului de săritură în înălţime cu  răsturnare dorsală. rămânând în marea performanţă. . El se menţine ca procedeu distinct însă în şcoală.

   .

El este format din două părţi: o primă parte de accelerare prin care mărim viteza orizontală şi o a doua parte de menţinere a vitezei obţinute şi de pregătire a bătăii. În continuare are loc faza de amortizare pronunţată unghiul la genunchi ajungând la valori de 135-1450. Viteza obţinută pe elan este în jurul a 8 m. direcţia elanului este la aproximativ 20-400 faţă de planul ştachetei (cu cât săritorul este mai bine pregătit şi mai experimentat cu atât unghiul este mai mic).. are formă rectiliniară. care este parcurs în 7-13 paşi.     Se aşează activ călcâiul piciorului de bătaie pe sol la o distanţă de aproximativ 70-90 cm. Unghiul dintre coapse este de 300 datorită apropierii active a piciorului de avântare de cel de atac. faţă de planul  ştachetei./sec.   . Are loc o frânare puternică a vitezei orizontale. de lungime aproximativ 17-25 m.

În această fază se realizează înălţarea şi  . respectiv de bătaie.  Este determinat evident de faza anterioară.

Scopul este evident acela de a trece ştacheta fără a o dărâma de pe suporţi.       Nu mai ridică astăzi nici un fel de problemă privind securitatea sportivului. Rolul acesteia este de a  realiza o amortizare eficientă. În istoria săriturii în înălţime cu rostogolire ventrală s-au întâlnit două variante: rostogolirea oblică faţă de ştachetă şi cea paralelă cu ştacheta.rotaţiile reale şi compensatorii al corpului.           .

               .

   .

a saltelelor sintetice). Se poate dezvolta o viteză orizontală şi verticală mai mare. ceea ce duce evident la performanţe superioare. Este un procedeu mai natural faţă de celelalte procedee de săritură în înălţime cunoscute. .     !      Acest procedeu a apărut evident ca urmare a progreselor realizate în fabricarea materialelor  folosite la sectorul de aterizare (apariţia maselor plastice. în ceea ce priveşte bătaia ca fază de importanţă majoră în toate săriturile atletice.

   .

şi poate fi parcurs în 9-13 paşi. de lungime 15-20 m.     după cum am mai menţionat este mai naturală decât la săritura cu rostogolire ventrală. se obţine o viteză orizontală în jurul a 8. În faza de amortizare genunchiul ajunge la unghiuri de 135-1450 şi are loc încărcarea piciorului de bătaie cu punerea în tensiune a musculaturii extensoare.   . cu piciorul de bătaie aproape extins într-un unghi de flexie a genunchiului de 175-1780. Piciorul ia contact pe călcâi şi este orientat pe tangenta la curba de impulsie.5 m/sec. La aşezarea piciorului pe sol corpul săritorului se află uşor înclinat pe spate. are formă curbilinie.

Analiza tehnicii probelor de aruncărilor    . Are importanţă în trecerea eficientă a ştachetei. Întrebări de autoevaluare: .Care sunt principalele prevederi regulamentare la săritura în înălţime ? . A doua parte o reprezintă eschiva deasupra ştachetei. Aruncarea greutăţii şi a discului  1. 4.Care sunt elementele tehnice principale ce ies în evidenţă la săritura de triplusalt ? . 8 Analiza tehnicii probelor de aruncări. Trebuie avut în vederea importanţa blocării articulaţiei coxo-femurale pentru a evita accidentele determinate de bascularea genunchilor spre zona capului.Care sunt elementele tehnice principale ce ies în evidenţă la săritura în înălţime ? Curs nr.       se efectuează pe saltea contactul luându-se pe omoplaţi.Care sunt elementele tehnice principale ce ies în evidenţă la săritura de triplusalt ? . este determinat încă din faza de bătaie. În prima parte  se continuă înălţarea şi orientarea capului. braţului de pe partea membrului inferior de avântare şi a umerilor spre zona de aterizare o dată cu continuarea rotaţiilor reale.Care sunt principalele prevederi regulamentare la săritura cu prăjina ? .Care sunt principalele prevederi regulamentare la săritura de triplusalt ? .

             .

Pentru o probă de aruncări trebuie să fie minimum 4 arbitrii având competenţe bine precizate prin regulament.  Se folosesc materiale specifice probei de aruncare: greutăţi. altele 3 fiind în finală excepţie făcând probele combinate care au numai 3.    . discuri şi ciocane de  dimensiuni bine precizate (vezi regulamentul). Există un  număr de 3 aruncări. Aruncările se desfăşoară pe un teren specific fiecărei probe. suliţe.    În general concurenţii sunt traşi la sorţi (excepţii diferite etape de calificare şi finala).

  !            .

forma obiectului de aruncat. fac ca în atletism să avem 3 tipuri de aruncări: aruncarea tip împingere. Membrul superior aruncător acţionează pe o traiectorie rectilinie dinspre înapoi spre înainte şi de jos în sus.  Tehnica în probele de aruncări atletice are drept scop proiectarea obiectelor de aruncare pe o traiectorie care să asigure în final o lungime cât mai mare de la eliberare la aterizarea obiectului. aruncarea tip azvârlire şi aruncarea tip lansare. proiectând greutatea pe un drum de zbor cât mai lung.               este specifică aruncării greutăţii. Se caracterizează printr-o poziţie iniţială de plecare cu obiectul situat înaintea membrului superior aruncător. precum şi prevederile regulamentare.            . Mărimea.

       . În prima parte are loc o mişcare de tracţiune asupra obiectului dinspre înapoi spre înainte prin flexarea membrului superior aruncător. Membrul superior aruncător acţionează pe o traiectorie rectilinie în două faze.   este specifică aruncării suliţei şi aruncării mingiei de oină. iar în a doua parte o mişcare de împingere pe aceeaşi traiectorie prin extensia acestuia. La acest tip de aruncare se pleacă în efortul final cu obiectul de aruncat înapoia membrului superior aruncător.

     este specifică aruncării discului şi ciocanului. până în momentul eliberării. Obiectul de aruncare este plasat şi menţinut tot timpul în urma membrului superior aruncător. 2. Membrul superior aruncător realizează o mişcare de tracţiune circulară pe tot parcursul elanului. Analiza tehnicii aruncării greutăţii                  .

Cercul este înconjurat .135 m.   Cerc de aruncare cu dimensiuni standard: diametrul 2. + 5 mm.

   Concurenţii execută trei aruncări după care primii 8 mai execută trei aruncări. Ultimele 3 aruncări se  realizează în ordinea inversă a rezultatelor obţinute (primul aruncă cel cu rezultatul cel mai slab.   . obţinut după primele trei aruncări). Concurenţii nu au voie să folosească substanţe pe mână sau pe picioare. decât cele puse la dispoziţie de către organizatori (talcul).de o bandă metalică a cărei margine superioară este la nivelul solului.

celălalt tip de aruncare având aceleaşi caracteristici cu ale aruncării discului în ceea ce priveşte cele trei faze (singurul element diferenţiat fiind tipul de aruncare – tip împingere). elanul şi efortul final.       . În cele ce urmează vom analiza numai aruncarea greutăţii cu elan liniar.     !       Aruncarea greutăţii este o aruncare de tip împingere şi va fi analizată (ca orice tip de aruncare) după următoarele faze: pregătirea. Sunt două forme de aruncare a greutăţii – după tipul elanului – aruncarea cu elan liniar şi aruncarea cu elan piruetă.

respectiv cumpăna şi gruparea. poziţia iniţială şi mişcările pregătitoare pentru elan.   .  cuprinde: priza.

executată pe membrul inferior de impulsie spre centrul cercului de aruncare şi cuprinde două părţi: impulsia – avântarea şi săltarea propriu-zisă. fiind prestabilită la faza precedentă.g. al corpului. Aceasta se realizează printr-o împingere în sol. susţinută de avântarea pe direcţia aruncării a membrului inferior pendulant.g. efectuată de membrul inferior impulsor.    . este o săltare razantă. prin piciorul impulsor (după terminarea derulării) şi durează până la reluarea contactul cu acelaşi picior pe pingea. Săltarea începe din momentul în care aruncătorul pierde contactul cu solul. Impulsia – avântarea este faza în care se produce prima accelerare. Această fază are aceleaşi proprietăţi ca în faza de zbor a săriturilor în sensul că nu se mai poate influenţa traiectoria c.

    .

se coboară de asemenea c. Toate aceste mişcări se execută după ce bila a părăsit mâna aruncătorului.g.g. reprezintă cea mai importantă fază din aruncarea greutăţii. Efortul final cuprinde două faze: sprijinul unilateral şi sprijinul bilateral. Analiza tehnicii aruncării discului    . al corpului pentru a evita ieşirea în afara cercului.  3.           corpului se realizează printr-o tragere energică a membrului inferior de avântare spre înapoi simultan cu ducerea celuilalt membru inferior spre înainte. ea începe din momentul când piciorul impulsor ia contact cu solul (după săltare) şi se termină o dată cu eliberarea obiectului din mâna aruncătorului.

             .

     . + 5 mm.  Cerc de aruncare cu dimensiuni standard: diametrul 2. sub marginea superioară a bandei de metal. Cercul este înconjurat de  o bandă metalică a cărei margine superioară este la nivelul solului. + 6 mm. este situat la 20 mm. asfalt sau alt material dur care să nu fie alunecos.5 m. Interiorul cercului poate să fie din beton.

În ceea ce priveşte   . . lucrurile stau asemănător ca şi la aruncarea greutăţii.

Tălpile sunt aşezate paralel la ceva mai mult decât lăţimea umerilor. elanul şi efortul final. Trunchiul este în poziţie verticală. Mişcările pregătitoare pune sistemul aruncător-disc într-o poziţie favorabilă declanşării piruetei. Greutatea corpului este egal repartizată pe ambele picioare.     !      . . Ca orice aruncare vom analiza tehnica după fazele ei: pregătirea. Poziţia de plecare.       la rândul ei este formată din priza pe disc. Braţul cu discul atârnă relaxat pe lângă şoldul de aceeaşi parte. Priza. Discul este sprijinit cu muchea pe ultimele falange a 4 degete. degetul mare mai depărtat fiind aşezat pe corpul discului. Discul se menţine pe palmă datorită forţei centrifuge. tinzând la o poziţie orizontală a membrului superior aruncător. Aruncătorul ocupă o poziţie fixă în cerc la marginea posterioară cu spatele la direcţia de aruncare. Aruncarea discului este de tip lansare şi una din cele mai vechi aruncări (discobolul lui Myron este o mărturie din antichitate. reprezentând şi un model de tehnică). Discul se scoate din inerţie prin balans spre partea discului. Acestea debutează prin punerea în mişcare a membrului superior aruncător. iar picioarele într-o uşoară semiflexie. mişcările pregătitoare în vederea declanşării piruetei propriu-zise. care sunt depărtate între ele. poziţia de plecare.

   .

Faza fără sprijin începe în momentul în care piciorul opus discului părăseşte solul şi se încheie la contactul cu solul cu piciorul de pe partea discului. Axa rotaţiei se mută pe c.g.g.    .35-0. La aruncarea discului elanul ia forma piruetei. al corpului. Rotarea cu sprijin durează 0. care trece prin punctul de sprijin pe sol a piciorului opus părţii cu discul şi umărul corespunzător. Pirueta este compusă din faza sprijinului bilateral. Faza sprijinului bilateral constă într-o mişcarea de rotaţie a sistemului aruncător-disc în jurul unui ax. faza  sprijinului unilateral şi faza fără sprijin.37 secunde. Faza sprijinului unilateral începe din momentul în care piciorul de pe partea discului părăseşte solul. Pirueta începe în momentul în care discul a atins punctul maxim al traiectoriei spre înapoi în sprijin bilateral.

    .

începe o dată cu luarea contactului cu solul a piciorului de pe partea discului şi se încheie la .

Care sunt principalele prevederi regulamentare la aruncarea discului ? .Ce cuprinde faza de pregătire de la aruncarea greutăţii ? .g.g.Ce cuprinde faza efortului final de la aruncarea discului ? Curs nr. Faza sprijinului bilateral continuă rotarea în axul longitudinal dar o dată cu trecerea greutăţii pe piciorul opus discului accelerează mişcarea orizontală a sistemului aruncător-disc.Ce cuprinde faza de elan de la aruncarea discului ? . Întrebări de autoevaluare: .Ce cuprinde faza efortului final de la aruncarea greutăţii ? .Care sunt principalele prevederi regulamentare la aruncarea greutăţii ? . urmată de genunchiul şi de şoldul piciorului de sprijin. Analiza tehnicii aruncării ciocanului    .Care sunt principalele prevederi regulamentare la aruncări ? . 4.Ce cuprinde faza de elan de la aruncarea greutăţii ? . ridicare). Are loc de asemenea ridicarea c. Are loc o accelerare a acestei mişcării de rotaţie prin pivotarea pronunţată spre direcţia de aruncare a gleznei.Ce cuprinde faza de pregătire de la aruncarea discului ? . În această fază toate grupele musculare participă la creşterea acceleraţiei mişcărilor (de translaţie.eliberarea discului. Cuprinde faza sprijinului unilateral şi faza sprijinului bilateral. Faza sprijinului unilateral debutează cu punerea pe sol a piciorului de pe partea discului pe pingea şi continuarea rotării în axul picior-umăr de aceeaşi parte. 9 Aruncarea ciocanului şi a suliţei  1.Ce tipuri de aruncări cunoaşteţi şi care sunt caracteristicile tehnice ale acestora ? . discul rămânând remorcat mult în urmă faţă de axul de rotaţie (45-50 grade faţă de axa umerilor). Faza se termină o dată cu punerea piciorului opus pe sol dincolo de linia imaginară paralelă cu direcţia de aruncare. rotaţie. al corpului şi o dată cu acesta şi a discului pe o traiectorie cât mai înaltă. Rotaţia se efectuează în jurul axului umăr-picior opus discului.

             .

     .  Cerc de aruncare are dimensiunile standard ca şi la aruncarea greutăţii  Sectorul de aruncare la ciocan (ca de altfel şi la disc) prevede o cuşcă metalică de dimensiuni bine precizate prin regulament.

lucrurile stau asemănător ca şi la aruncarea greutăţii. . În ceea ce priveşte   .

Analiza tehnicii se face după următoarele faze: pregătirea. Falangele celeilalte mâini se aşează peste primele.       este formată la rândul ei din priza pe ciocan.. faţă de sol. Mâna care apucă prima mânerul este cea de pe partea umărului peste care se aruncă ciocanul. poziţia de plecare în elan şi mişcările preliminare (rotările preliminare). Poziţia de plecare este în interiorul cercului. cu spatele în direcţia aruncării şi prezintă următoarele caracteristici:  Tălpile picioarelor sunt paralele. planul înclinat faţă de orizontală este de aproximativ 37-380 cu punctul maxim în partea în care se eliberează ciocanul. Priza pe ciocan este importantă având în vedere că la aruncări de peste 75 m.  Imprimarea unei viteze optime ciocanului de aproximativ 14-15 m. .  Greutatea corpului repartizată egal pe ambele membre inferioare. la fete apărând de curând. Mânerul se aşează pe falangele mijlocii ale degetelor arătător. mijlociu şi inelar. la marginea posterioară a acestuia. în rotarea preliminară a doua flexia este mai pronunţată. degetul mare al acesteia din urmă fixându- se pe falanga de bază a celeilalte mâini. presiunea asupra acesteia este de aproape 300 kgf./sec.     !       Aruncarea ciocanului este tot de tip lansare. acestea având de altfel o mănuşă specială de protecţie. punctul minim este în partea opusă uşor în faţă la aproximativ 10-15 cm. Primele aruncări în cadrul probei atletice aruncarea ciocanului au fost prin anul 1900 la băieţi.  Membrele inferioare flexate uşor din cele trei articulaţii. elanul şi efortul final. Degetul mare al mâinii care a făcut priză directă cu ciocanul închide priza peste degetul mare al celeilalte. ceva mai mult depărtate decât lăţimea umerilor.  Asigurarea unor poziţii favorabile segmentelor corpului pentru începerea şi continuarea piruetelor. Rotările preliminare în general în număr de două au următoarele sarcini:  Plasarea capului ciocanului pe o traiectorie favorabilă intrării în prima piruetă.

   .

. la 26 m. Ele sunt elemente de bază ale elanului. cele 3 sau 4 piruete au caracteristici speciale după cum urmează. Fiecare piruetă are două momente importante: momentul sprijinului unilateral şi momentul sprijinului bilateral./sec. viteza crescând de la 14-15 m. . Prima piruetă începe din momentul când ciocanul a atins punctul cel mai de jos iar sprijinul este bilateral cu greutatea mai mult repartizată pe piciorul de pe partea zonei de eliberare opuse ciocanului./sec.

la început la 25-35 cm în final).  Linia umerilor cu braţele formează un triunghi isoscel care se menţine în toate piruetele.  Unghiul de înclinare a planului sferei ciocanului creşte progresiv de la o piruetă la alta ajungând la 43-440 în ultima piruetă.41 secunde).  Durata piruetelor nu este aceeaşi tinzând ca cea mai scurtă să fie ultima (aproximativ 0. Prezentăm în continuare cele mai importante caracteristici ale piruetelor:  De la o piruetă la alta datorită creşterii vitezei se accentuează flexia piciorului de pe partea zonei de eliberare concomitent cu micşorarea distanţei dintre tălpile picioarelor (de la 40-45 cm.    . Următoarele piruete au aceleaşi caracteristici bineînţeles la viteze şi la acceleraţii mult mai mari.

    .

70-1.30 secunde la cei cu 4 piruete. Analiza tehnicii aruncării suliţei    .14-2. Axa bazinului depăşeşte axa umerilor cu aproximativ 900. al corpului are punctul minim.80 secunde pentru cei care folosesc 3 piruete şi 2. Când vârful piciorului de pe partea opusă zonei de eliberare a ciocanului ia contact cu solul.  2.g. în poziţia agăţat specifică acestei aruncări. timpul total necesar unei aruncări la atleţii consacraţi este situat între 1. Această depăşire creează condiţii favorabile tracţiunii asupra ciocanului. la aruncări de peste 80 m.g. c. începe de la finalul ultimei piruete şi se termină cu eliberarea ciocanului./sec. Viteza de lansare a ciocanului atinge 30 m. Când ciocanul a atins punctul minim. braţele sunt în prelungirea ciocanului.

             .

curbă sub o rază de 8 m. şi să aibă înclinaţie laterală nu mai mare de 1/100 m. la capătul ei se află linia de aruncare lată de 70 mm. dacă suliţa aterizează cu altă parte decât vârful metalic.    .   . care nu trebuie să fie mai mică de 30 m. lăţime.. măsurată din mijlocul pistei de elan. Se consideră aruncare nereuşită. Pistă specială de 4 m. pe lângă celelalte precizări cunoscute.  . Avem aceleaşi reguli de concurs ca la orice aruncare.

membrul superior aruncător fiind flexat înainte-lateral cu suliţa situată paralel cu solul. degetul arătător se află oblic înapoi sub suliţă.     !             la rândul ei prezintă priza asupra suliţei şi poziţia de plecare în elan. În prima variantă şi cea mai uzitată. Piciorul opus se sprijină înapoi pe vârf. În ambele procedee suliţa stă longitudinal în jgheabul format de mână prin apropierea degetelor mic. mijlociu şi arătător de degetul mare. Priza a cunoscut de-a lungul vremurilor mai multe schimbări. Membrul superior liber este relaxată şi uşor flexată. celelalte degete învăluie manşonul. falangele distale ale degetului mijlociu cuprind. Mâna cu suliţa în priză este situată deasupra umărului uşor înainte. După fixarea prizei atletul ocupă o poziţie relaxată în sprijin pe membrul inferior opus membrului superior aruncător. . inelar. în prezent rămânând ca eficienţă doar 2 procedee. marginea posterioară a manşonului împreună cu degetul mare. Poziţia de plecare în elan.

   .

şi la femei 6.  Să plaseze membrul superior aruncător înapoia trunchiului în prelungirea axei umerilor cu suliţa la o înclinaţie optimă (30-350).  Să realizeze un ritm optim al paşilor. Paşii specifici de aruncare reprezintă de fapt o alergare aciclică formată din 4. Atletul (a) efectuează în total 10-14 paşi de alergare în care se obţine o viteză optimă în vederea aruncării care la înalta performanţă bărbaţi ajunge la 7-7./sec.  Să coboare c.  Să asigure plasarea trenului inferior înaintea trenului superior.5-7 m. Aceştia au următoarele sarcini:  Să întoarcă axa umerilor cu aproximativ 900. este format din două părţi distincte: elanul preliminar şi paşii specifici de aruncare. ritm dat de lungimea şi timpul de execuţie al acestora./sec. 5 sau 6 paşi.g.g.5 m. Elanul preliminar este format dintr-o alergare accelerată pe prima parte şi relativ constantă pe a doua. încercând să păstreze viteza de deplasare la nivelul atins în elanul preliminar. al corpului la un nivel optim pentru efortul final.    .

    .

140-0. deasupra umărului  Împingerea umărului de pe partea suliţei cu maximă viteză. acţiune ce se încheie pe verticală piciorului opus părţii pe care se află suliţa. într-un timp de 0. Cei mai buni suliţaşi din lume acţionează pe un drum de 220-230 cm.  Ridicarea rapidă a cotului şi îndoirea lui înainte. care tinde să-şi continue viteza de deplasare.150 . Are loc o uşoară cedare sub presiunea sistemului aruncător-suliţă. începe din sprijin bilateral şi se termină cu eliberarea suliţei.  Extensia explozivă a membrului superior aruncător şi “biciuirea” mâinii şi degetelor pe suliţă. Aşezarea piciorului opus membrului superior aruncător se realizează foarte repede.  Lungimea drumului de acţiune asupra suliţei diferă funcţie de calităţile fizice şi morfologice ale aruncătorilor. contactul cu solul derulându-se de pe călcâi pe partea internă şi apoi pe toată talpa. Azvârlirea constă dintr-o tracţiune şi o împingere şi se caracterizează prin următoarele acţiuni:  Supinaţia membrului superior aruncător.

Ce cuprinde faza de pregătire (plecarea în elan) de la aruncarea suliţei ? . Deşi trecerea prin păşire este mai rapidă. 10 Metodica predării alergărilor atletice 1./sec. În final suliţa se înscrie pe următoarele coordonate: • Unghiul de eliberare 31-370.Ce cuprinde faza de elan de la aruncarea suliţei ? . mai eficace şi de aceea şi cel mai frecvent întrebuinţată de alergători. Obstacolele fixe pot fi trecute prin două procedee: prin călcare şi prin păşire.Care sunt principalele prevederi regulamentare la aruncarea ciocanului ? . Pe de altă parte. oboseală excesivă spre terminarea parcursului etc.           .sec. • Viteza iniţială depăşeşte 32-33 m.Ce cuprinde faza efortului final de la aruncarea suliţei ? Curs nr.Care sunt principalele prevederi regulamentare la aruncarea suliţei ? . trecerea gropii cu apă presupune cunoaşterea trecerii prin călcare a obstacolelor. cunoaşterea trecerii prin călcare este necesară datorită condiţiilor diferite care se pot ivi la un moment dat într-o cursă: aglomerare mare în faţa obstacolului. Metodica predării alergării peste obstacole.Ce cuprinde faza de elan de la aruncarea ciocanului ? . 3. Întrebări de autoevaluare: . Ambele procedee trebuie să fie cunoscute de către alergător.Ce cuprinde faza de pregătire de la aruncarea ciocanului ? .Ce cuprinde faza efortului final de la aruncarea ciocanului ? .

 .

      .

iar la aterizare se va tinde din ce în ce mai mult spre o acţiune cât mai scurtă a piciorului de sprijin. pe ultimii 3-4 paşi ai alergării.     Este procedeul cel mai simplu şi deci cel mai accesibil. Atenţia va fi îndreptată asupra efectuării unei mişcări legate economice. trecerea unui obstacol mobil prin călcare. De astă dată însă. Exerciţiul se efectuează nu numai peste un singur obstacol ci şi peste 3-4 obstacole eşalonate la intervale de 25-30 m. Exerciţiile fundamentale sunt puţin diferenţiate. Exerciţiul se efectuează astfel încât deprinderea de a călca pe obstacol să se formeze pentru ambele picioare. ceea ce înlesneşte trecerea rapidă a obstacolului. unul de altul. viteza de deplasare va fi uşor. iar numărul lor este foarte mic: . trunchiul alergătorului nu trebuie să fie ridicat. apoi continuarea alergării.din alergare uşoară de câţiva paşi. Deasupra obstacolului. . şi în tempoul normal al cursei. dar hotărât accelerată.           .acelaşi exerciţiu efectuat însă dintr-o alergare pe 20-30 m.

 .

dar necesită un efort destul de mare. care pot fi încălecate din alergare liberă în tempo moderat (la început peste un gard. aterizarea să aibă loc din ce în ce mai departe de obstacol. La coborârea de pe obstacol. . în acest caz se va încerca pe cât posibil. repetat în timpul cursei în condiţii de oboseală din ce în ce mai avansată. În acest scop.acelaşi exerciţiu efectuat la un obstacol aşezat la marginea unei gropi cu nisip. reprezintă groapa cu apă. ceea ce ar corespunde unei aterizări în condiţii optime. pentru a evita accidentele. cu trei paşi în interval).80 m. întinderea piciorului de sprijin va fi intensificată din ce în ce mai mult. Învăţarea se efectuează pe uscat şi doar perfecţionarea tehnicii se face la groapa umplută cu apă. Este . astfel încât.. apoi peste mai multe.                  Însuşirea unei treceri rapide peste groapa cu apă.          Succesiunea exerciţiilor fundamentale este: . de aproximativ 3. extinsă la început de 1. .70-3. dincolo de groapa cu apă.4 cm. Contactul cu bara superioară a obstacolului se face prin piciorul mai puternic. Pentru că amortizarea aterizării este mai uşoară.trecerea peste garduri de înălţime normală (91. în timpul cursei. Procedeul de trecere nu este complicat. Gardurile. în număr de 3-4 vor fi eşalonate la interval de 25-30 m.5-2 m. Această zonă. prezintă o însemnătate uneori hotărâtoare. ca lungimea zborului dincolo de obstacol să fie cât mai mare. .exerciţiul de mai sus efectuat însă la groapa fără apă.trecerea prin călcare peste un obstacol mobil aşezat pe pista de alergare sau pe iarbă. se vor lua anumite măsuri de prevedere care în esenţă constau în aşezarea unei saltele pe pistă peste podeaua gropii.) din alergare liberă în tempo moderat. . În acest scop cu ajutorul unei linii se va delimita zona peste care trebuie să se ia contactul cu solul. adică. Este important ca tempoul alergării să fie uşor accelerat pe ultimii 3-4 paşi înainte de gard. şi mărită treptat până la 3 m.trecerea peste garduri joase. În ceea ce privesc detaliile metodice se vor revedea exerciţiile corespunzătoare de la învăţarea tehnicii pasului peste gard.

Metodica predării marşului sportiv. atât pe planul înclinat al gropii şi la diferite distanţe înapoia obstacolelor cât şi dincolo de groapă. dar la parametrii de efort şi în condiţii de tehnicitate ridicată. În metodica predării trebuie să se ţină seama.               . Exerciţiul este identic celui de mai sus. Este proba atletică ce derivă din mersul obişnuit. 2.necesar să se exerseze aterizarea. . de necesitatea (impusă prin regulament) de a avea tot timpul un picior în contact cu solul.trecerea gropii cu apă în condiţii normale ale cursei. dar groapa este plină cu apă.

se pune accent pe menţinerea contactului cu linia şi punerea călcâiului pe sol cu genunchiul întins.din mers obişnuit se măreşte treptat viteza (prin mărirea lungimii şi frecvenţei paşilor) până la atingerea valorii maxime. .  : . Atenţia va fi îndreptată pe coordonarea. membre inferioare şi superioare.          .marş sportiv pe distanţe de 80-120 m. .marş lent pe o linie marcată. trunchi.

În etapa de perfecţionare se va lucra pe distanţe de 200.Care sunt exerciţiile suplimentare de învăţare a marşului ? Curs nr.        .        .pe loc preluarea greutăţii de pe un picior pe celălalt. . . .Învăţarea mişcărilor tipice de trecere a ştachetei.Învăţarea bătăii. . Întrebări de autoevaluare: . avându-se în vedere corectarea eventualelor greşeli tehnice. 11 Metodica predării săriturilor atletice 1.Perfecţionarea tehnicii. a paşilor de bătaie şi a avântării. 300.pe loc. 400 m. la preluarea greutăţii piciorul se întinde din articulaţia genunchiului.Care sunt exerciţiile fundamentale de învăţare a marşului ? .Efectuarea săriturilor globale în condiţii diferite.Care sunt caracteristicile de care trebuie să ţinem seama la alergarea de obstacole ? . învăţarea bătăii blocate  şi a trecerii eficiente a ştachetei pentru obţinerea unei sărituri cât mai înalte.Care sunt exerciţiile de învăţare a tehnicii trecerii obtacolului prin păşire ? . în diferite tempouri.Obţinerea unei rotări eficiente în jurul axului longitudinal. 3. are ca scop principal în această etapă. lucrul braţelor coordonat cu mişcarea picioarelor. .                 .Care sunt exerciţiile de învăţare a tehnicii trecerii obtacolului prin călcare ? .Care sunt exerciţiile de învăţare a tehnicii trecerii obtacolului cu apă ? .    Săritura în înălţime cu rostogolire ventrală. Metodica predării săriturii în înălţime cu rostogolire ventrală.

                 .Acelaşi exerciţiu. dar paşii de bătaie vor fi alergaţi (penultimul şi ultimul) şi precedaţi de unul şi apoi de trei paşi de mers (se prefigurează elanul de trei şi cinci paşi).Acelaşi exerciţiu. cu capul. apoi pas rapid cu piciorul de bătaie.Acelaşi exerciţiu. . cu continuarea îndoirii progresive a articulaţiei genunchiului până la valori de 900-1000 şi împingerea bazinului înainte.     . pe seama impulsiei mai active. efectuat cu piciorul de bătaie. iar pasul. dar pasul.Din poziţia stând. efectuat cu piciorul de atac. contact pe călcâi. genunchiul îndoit la 1300-1400. . cu piciorul de atac. urmează rularea tălpii de la călcâi spre vârf. pas cu piciorul de atac. va fi mai lung. . continuată cu bătaie. efectuat de piciorul de bătaie. atingerea unui obiect suspendat. mai rapid şi mai scurt. cu braţul opus piciorului de atac. dar în timpul desprinderii.

al corpului.Se va insista pe blocarea bătăii şi înălţarea C.G.                   . .G.Piciorul de avântare se va deplasa în sus întins din articulaţia genunchiului.                           .

   .

  .

        .

 .Acelaşi exerciţiu precedat de doi paşi de mers.     . pas cu piciorul de bătaie pe un semn marcat pe sol.Din poziţia stând. . pe acelaşi semn.Acelaşi exerciţiu precedat de trei paşi de alergare. bătaie. respectiv evitarea mişcării de translaţie. aterizare pe piciorul de atac. desprindere şi întoarcere 1800. .

care de fapt reprezintă rotarea corpului în jurul axului longitudinal. se declanşează .                 .Mişcarea de întoarcere.

prin răsucirea spre interior a piciorului de atac. răsucire condusă de laba piciorului. în axul său lung.              .

de pe loc şi cu elan de un pas. În timpul desprinderii. peste ştacheta joasă (50-60 cm. peste cal sau ladă de gimnastică. . urmată de bătaie.).     . dar bătaia este precedată de cei doi paşi de bătaie. pe sol. plasată pe pista de elan. precedaţi de un pas de mers. cu partea înaltă spre piciorul de bătaie. dar bătaia este precedată de paşi de alergare. . Se va realiza astfel întoarcerea de 3600. apoi de trei paşi de mers. cu un capăt sprijinită pe suportul unui stâlp.Exerciţii de imitare a trecerii peste ştachetă. întoarcere cu 1800 în jurul unui ax longitudinal imaginar. pas cu piciorul de bătaie. . peste bârna de gimnastică.Din poziţia stând. mişcarea de întoarcere este declanşată de acţiunea corespunzătoare a piciorului de atac şi continuată de gruparea piciorului de bătaie spre exterior în sensul rotaţiei.Acelaşi exerciţiu.Acelaşi exerciţiu. iar aceştia. cu adoptarea poziţiei de bătaie. . la rândul lor. celălalt capăt pe sol.Sărituri la ştacheta oblică.               !     .

Se va insista asupra succesiunii atac-înşurubare-gruparea piciorului de bătaie.             .                   .

  .

  .

.Cu elan de 5 paşi. sărituri la înălţimi apropiate de cea maximă. Ştacheta se fixează la înălţimi uşor accesibile. sărituri la ştacheta oblică. ca şi la înălţimi nesigure. ridicarea progresivă a ştachetei. fixată pe suporţii stâlpilor. viteza mai mare. sărituri în condiţii de concurs (întrecere). .Cu elan de 3 paşi. sărituri la ştacheta fixată orizontal. . exersarea atacului la ştacheta ridicată foarte sus. .Cu elan de 3 paşi.Cu elan de 3-5 paşi.     .                 .Acelaşi exerciţiu cu elan de 5 paşi. dar fără a depăşi limita înălţimii accesibile. sau o suprafaţă moale mai joasă. .Cu elan de 5 paşi. aterizare în groapa de nisip.

Perfecţionarea globală a săriturii.     .Perfecţionarea bătăii în condiţii ca: elan de 3-5 paşi şi sărituri la înălţimi accesibile. mişcare condusă prin laba piciorului de atac.                   . cu accent pe lucrul piciorului de atac. .Se va pune accent pe atac şi mişcarea de învăluire a ştachetei. . la înălţimi nesigure şi exersarea atacului la ştacheta foarte înaltă. Elan de 7-9 paşi. la înălţime maximă.             !       . . Elan de 7-9 paşi.Se pune accent pe toate elementele. cu accent pe lucrul piciorului de impulsie în condiţiile de elan precizate anterior. a constanţei şi preciziei elanului. .Se pune accent pe lucrul piciorului de bătaie (grupare şi eschivă). elan de 7-9 paşi şi sărituri la înălţimi nesigure.Perfecţionarea ritmului paşilor de bătaie. liber şi în legătură cu sărituri executate la înălţimi accesibile. . .Perfecţionarea zborului.Perfecţionarea alergării tipice pe elan. în legătură cu: sărituri la înălţimi accesibile.

şi să stăpânească bine pasul săltat. 2. Metodica predării săriturii de triplusalt Înainte de a debuta în această probă.Se va îmbunătăţii pregătirea fizică specifică: dezvoltarea forţei şi detentei membrelor inferioare. exersarea realizându-se doar pe terenuri moi. pasul sărit şi diferitele variante şi combinaţii ale acestora. diferite exerciţii care fac parte din învăţarea triplusaltul pot fii prezente şi în programul de educaţie fizică şi sport din şcoală. Este prezentă ca mijloc de pregătire fizică.                   .   . săritorul trebuie să aibă o experienţă de cel puţin 3-4 ani de sărituri în lungime. fortificarea musculaturii spatelui. îmbunătăţirea elasticităţii musculare. dar proba ca atare nu. Prin faptul că presupune o pregătire musculară de excepţie.

                      .

dezvoltarea forţei şi a detentei. .Învăţarea elementelor de bază şi formarea execuţiei active a bătăii.Elaborarea tehnicii globale de execuţie.            .Pregătirea musculară şi articulară.Perfecţionarea tehnicii.   . . .

        .

       .

Exerciţii pentru dezvoltarea muşchilor abdominali şi ai ridicătorilor coapselor. al părţilor laterale ale trunchiului: flexia trunchiului pe coapse şi a picoarelor pe trunchi. Această etapă este relativ dură. înclinări în plan frontal. cu ajutorul scărilor fixe sau a partenerului. Avem următoarele categorii de exerciţii: . tendoanele şi muşchii picioarelor. aplecări în plan sagital. aruncări cu mingea medicinală pe deasupra capului spre înapoi etc. pe ladă. solicitând intens articulaţiile. .Exerciţii pentru întărirea musculaturii spatelui: extensii libere efectuate din culcat pe sol. îndreptări de trunchi cu îngreuieri pe umeri. .                 .

Exerciţii pentru întărirea articulaţiilor gleznelor.         . cu bătaie pe sol. . sau pe aparate (sus-jos-sus). pentru dezvoltarea forţei de impulsie şi a detentei prin: sărituri peste diferite aparate.răsuciri şi rotări ale trunchiului. Toate aceste exerciţii se fac atât liber cât şi cu ajutorul unor aparate sau obiecte. semigenuflexiuni şi genuflexiuni cu diferite încărcături. genunchilor şi coxofemurale.

     .

pe toată talpa (cu anticipaţie pe călcâi... . cu desprindere de pe acelaşi picior (stâng-stâng-stâng. apoi rulare). . efectuate în serie..Salturi alternative. .. sau drept-drept-drept). prin tracţiunea rapidă a piciorului dinainte spre înapoi...). câte două pe un picior şi apoi două pe celălalt picior (stâng-stâng-stâng – drept-drept-drept. . Se pune accent pe aceeaşi aşezare „bătută” a piciorului.)..                                 Sarcinile acestei etape constau în  adoptarea celor trei componente ale triplusaltului pasul sărit.).Salturi succesive.Alternări de pas săltat cu pas sărit. în ritmul triplusaltului (stâng-stâng-drept.. „agăţând” solul.Succesiuni de pas sărit (stâng-drept-stâng-drept. . la specificul lor de execuţie. pasul săltat şi săritura în lungime. printr-o tracţiune dinainte spre înapoi a piciorului... sau drept-drept-stâmg. În toate exerciţiile se urmăreşte ca bătaia să fie foarte activă...

      !       .

  .

Se insistă ca zborul să fie razant (împingerea să fie orientată spre înainte). . cu desprindere în pas săltat şi aterizare în nisip. după contact.Din elan scurt (7-9 paşi) pas săltat + pas sărit cu aterizare şi apoi alergare în groapa de nisip.Sărituri în lungime cu 1 şi 1 ½ paşi. prin repetări. În cadrul triplusaltului. asupra constanţei modului de accelerare de la o încercare la alta. în aceleaşi condiţii ca în exerciţiul precedent. la care se adaugă elanul şi aterizarea. . . se insistă şi asupra aşezării „bătute” prin „agăţarea” solului a piciorului. luate mai întâi separat (pasul prim cu pasul doi. folosind pentru bătaie „piciorul slab” (cel întrebuinţat pentru al treilea pas al triplusaltului). bazin.Acelaşi exerciţiu. . . marcând lungimea primilor doi paşi.Stabilirea elanului complet pentru concurs. piciorul de atac coboară. . cel de bătaie fiind tras spre înainte (cu coapsa la orizontală).Triplusalt fără elan. Se fac referiri asupra bătăii „mai superficiale” a primului pas.Cizelarea la maximum a legăturilor care se stabilesc între cei trei paşi. realizând precizie şi . .             !      .Acelaşi exerciţiu (fără a folosi groapa pentru aterizare). .           . este imperios necesar să se perfecţioneze în mod egal toate aceste detalii foarte importante. De asemenea. rămânând în urmă. la pasul 2 şi 3. pas sărit + săritura în lungime. Se insistă. pasul doi cu pasul trei) şi apoi în ansamblul săriturii globale. accentuând pe rând asupra execuţiei fiecărui pas. bătaie liberă sau într-o zonă de 50-60 cm. întrucât acesta constituie premisa efectuării corecte a fiecărei bătăi şi în final a aterizării.Triplusalt cu elan de 5-7 paşi. marcându-se locul pentru plecare cât şi eventualele semne de control.Cu elan de 5-7 paşi. continuând alergarea. aterizând în groapa cu nisip. nu mai puţin importante. Perfecţionarea vizează următoarele aspecte principale: . . cu tonificarea musculaturii (picior. Pentru lungimea corespunzătoare a paşilor se folosesc semne de control.Deprinderea „bătăii prin agăţarea solului”. se ia contact cu pista sub forma „agăţării” solului şi continuând cu câţiva paşi de alergare. momentul pendulării acesteia în jos spre înapoi pentru a acţiona „prin agăţare”. în care valoarea rezultă în mare parte din însumarea execuţiilor corecte a celor trei bătăi efectuate (şi a paşilor respectivi). Exerciţiul face legătura între pasul al doilea şi al treilea. trunchi) în momentul contactului cu solul. prezintă aceeaşi importanţă. O atenţie deosebită se va acorda echilibrului cât mai bun în timpul zborului. care cuprinde în succesiune cronologică următoarele acţiuni: momentul de extindere al gambei.Cu elan scurt (5-7 paşi). cât mai aproape de proiecţia centrului general de greutate. se inisistă asupra lungimii pasului doi. Acelaşi exerciţiu poate fi efectuat pe pistă. continuând alergarea tot pe pistă. componente ale tehnicii. Se urmăreşte execuţia cu o bună legătură între aceşti doi paşi ai triplusaltului şi „razanţa” primului pas care trebuie să fie suficient de lung. folosind marcaje pentru lungimea pasului 2 şi 3. cât şi a lungimii cât mai mari ce trebuie obţinută pe primii doi paşi. apoi coboară. după bătaie şi zbor. pe ultima sa parte (dinaintea bătăii). Se adoptă o lungime optimă a sa. Referiri speciale vor fi făcute asupra lungimii şi razantei relative a primului pas. cu sau fără folosirea marcajelor (pentru pasul 1 şi 2). care trebuie să rezulte mai mult din „viteza elanului”. . derularea pe toată talpa şi acţiunile musculare. .Triplusalt cu elan normal (13-15 paşi). inclusiv sub formă de concurs. exerciţiul corespunde primului pas de la triplusalt. . după desprindere. şi ia contact cu solul (nisipul)..Triplusalt cu elan mediu (9-11 paşi).

cu urcare pe un obstacol potrivit ca înălţime (1-1.Acelaşi exerciţiu cu pendularea amplă a picioarelor (prin partea dreaptă a prăjinii – cazul dreptacilor).Cu elan de 3-5-7 paşi.             .Săritura de pe un obstacol pe altul. . Apucarea prăjinii (priză cu mâna de sus). Întrebări de autoevaluare: . întoarcere şi aterizare cu faţa spre direcţia elanului. . peste punctul maxim de apucare. 12 Metodica predării săriturilor atletice 1.                             .Care sunt exerciţiile pentru perfecţionare la săritura în înălţime cu rostogolire ventrală ? .Săritura în adâncime.Acomodarea cu funcţia de sprijin a prăjinii. . fără întoarcere. sau trecând un şanţ. să nu fie cu mai mult de 20-40 cm. urmate de împingerea în braţe. . . în poziţia „călare” pe prăjină.Săritura în adâncime. ritmul paşilor).Care sunt exerciţiile pentru învăţarea zborului şi aterizării la săritura în înălţime cu rostogolire ventrală ? . momentul trecerii la prăjina elastică find decis de către profesorul antrenor.Care sunt exerciţiile pentru învăţarea elanului şi a bătăii la săritura în înălţime cu rostogolire ventrală ? .).Perfecţionarea globală a săriturii (bătaie.).Care sunt exerciţiile pentru învăţarea zborului şi aterizării la săritura de triplusalt ? .). . pornind de pe un loc înălţat (cal. braţul de sus se menţine întins. efectuând o săritură lungă. în vederea „prinderii pragului”. înfigerea prăjinii în nisip. Pe tot timpul agăţării de prăjină.Care sunt exerciţiile pentru perfecţionare la săritura de triplusalt ? Curs nr. pendulând pe lângă prăjină şi aterizarea lângă aceasta.Cu elan de 3-5 paşi. Toate sarcinile menţionate se pot realiza pe prăjina dură mai întâi.5 m.Săritura cu prăjina din alergare cu 3-5 paşi. înfingerea prăjinii în nisip.Care sunt exerciţiile pentru învăţarea globală la săritura în înălţime cu rostogolire ventrală ? . 3. răsturnării. .Săritura în adâncime cu pendulare pe prăjină şi întoarcere 180 de grade menţinând prăjina lângă trunchi după întoarcere sau degajând-o.Purtarea prăjinii pe parcursul elanului. ladă etc. apoi cu întoarcere şi eliberarea prăjinii. tragerii în braţe şi întoarcerii. . cu prăjina în poziţie verticală. În această etapă se folosesc prăjini mai scurte şi mai uşoare: sunt preferate cele din bambus sau metal. . folosind elanuri complete (ca în exerciţiul anterior). zbor. Metodica predării săriturii cu prăjina Sarcinile învăţării constau din: . bătaia şi atârnarea. înfigerea.50-2 m. .stabilitate în lungimea paşilor. cu aterizare cât mai departe.Care sunt exerciţiile pentru învăţarea globală la săritura de triplusalt ? . săritura în înălţime (1. .Învăţarea pendulării.Care sunt exerciţiile pentru învăţarea elanului şi a bătăii la săritura de triplusalt ? .

apoi din alergare moderată. . în acest timp mâinile alunecă până la locul prizei. din mers vioi. Se tinde de a se obţine o înălţime cât mai mare. . . pe 30-40-50 m.Alergare cu accelerare. având poziţia iniţială „din atârnat”. executantul parcurge 1-3 paşi energici.Stabilirea distanţei de apucare a prăjinii cu ambele mâini. Exerciţiul poate fi efectuat şi de pe loc. 2-3 paşi de alergare sub prăjină (drept-stâng sau stâng-drept-stâng). trecând în alergare accelerată.                     .Cu prăjina în cutie. prin intermediul bătăii. obţinând o viteză din ce în ce mai ridicată. cu încadrarea în limitele a 40-80 cm. se impulsionează în suport cu piciorul de bătaie.. părăsind suportul. obţinând viteză mare pe o distanţă tot mai mică şi apoi menţinând această viteză pe o distanţă progresiv mărită.Mers cu vârful prăjinii sprijinit de sol. trecând în „atârnat” cu braţul de sus întins. bătaie şi trecere spre verticală în poziţia „atârnat”. se coboară progresiv vârful prăjinii şi se înfige în nisip.) ţinând relaxat prăjina şi purtând-o corect. pe o distanţă de 40-60 m.Din alergare cu viteze controlabile pe 20-30-40 m. . Se precizează poziţia de apucare. Exerciţiul se poate efectua şi cu ajutorul profesorului care îl împinge pe săritor cu palmele în spatele . se desprinde în poziţia „pasului sărit” şi apucă prăjina cu ambele mâini.Alergare cu accelerare (30-40-50 m. . Se face individualizat.   . . în mod repetat. slăbind priza (prin alunecarea mâinii de sus în jos pe prăjină) şi apoi se continuă alergarea prin nisip. alergare lejeră şi obişnuirea de a ţine prăjina cu vârful ridicat. .Având prăjina înfiptă în nisip. în poziţie verticală (cu ajutorul unui partener). . .Din mers. pe un suport înalt. se coboară şi se ridică vârful prăjinii.Alergare uşoară cu prăjina.

se schiţează apoi bătaia (avântare-impulsie). . alergând pe lângă prăjină în nisip. după care se coboară prin uşoară pendulare. slăbind priza (prin alunecarea mâinii pe prăjină). De pe loc. dreptul atacă având genunchiul îndoit în timp ce prăjina se ridică prin faţă. insistându-se în final pe înfigerea ei în cutie.Exerciţii de înfigere a prăjinii în cutie folosind elan de 5-7 paşi.Alergare accelerată cu elan mic spre mediu (5-7-9 paşi). înfigerea prăjinii în cutie şi trecere în atârnat. deasupra umărului drept. la început exerciţiile se desfăşoară prin simularea înfigerii şi prezentării.Din mers şi din alergare uşoară mai apoi. fără efectuarea bătăii. . exerciţii de înfigere şi prezentare a prăjinii.omoplaţilor. cu prăjina sprijinită în cutie şi ţinută la nivelul şoldului: pas cu stângul. Prăjina este purtată cu vârful coborât cu mare atenţie la efectuarea ultimilor doi paşi.Exerciţii de „prezentare a prăjinii”. obţinând distanţa normală de priză.    . pas cu dreptul şi ducerea prăjinii prin „înainte-sus”. până deasupra capului. nefolosind lădiţa respectivă. . în timp ce mâna stângă se apropie (prin alunecare) de cea dreaptă. se poate trece apoi la înfigerea prăjinii în nisip. înfigere cu ridicarea prăjinii peste nivelul capului. . cu viteză progresiv mărită (corespunzătoare lungimii elanului). pentru a învinge drumul prăjinii până la verticală. pas cu stângul. .Acelaşi exerciţiu cu elan mărit până la cel normal pentru concurs.

se referă la: . desprindere cu agăţarea pe frânghie. 2. pendularea prelungită până ce prăjina ajunge la verticală. Unele caracteristici ale tehnicii folosirii prăjinilor elastice. poate începe de la învăţarea „înfigerii” prăjinii dure. care trebuie să fie corespunzătoare pentru a putea îndoi prăjina şi apoi să treacă săritorul dincolo de verticală. până la aterizare. insistându-se asupra înălţimii prizei. la bară fixă. având cotul orientat înainte. care după bătaie se îndoaie puternic. . întoarcerea şi împingerea .Ghemuirea. de locul bătăii. efectuând răsturnarea după ce prăjina depăşeşte verticala. înfigerea prăjinii.Săritura în lungime cu prăjina. accelerare pe ultimii trei paşi. se face un singur pas cu stângul. împingând cu braţul stâng şi trăgând cu dreptul jos. coborârea piciorului de avântare. aceasta fiind înlocuită cu cea elastică.Pendulări repetate înainte şi înapoi din atârnat la inele.Cu elan de 5-7 paşi. . Toate acţiunile menţionate se referă la activitatea de instruire folosind prăjinile dure sau cu foarte puţină elasticitate. foarte important. pieptul înaintează spre frânghie. . cu elan mediu şi apoi normal. cu stâlpii plasaţi în groapă. menţinând deosebirile esenţiale care apar în parcurgerea cronologică a fazelor săriturii.Cu elan redus şi mediu (5-7-9-11 paşi) sărituri cu accent pe împingerea în braţe după tracţiune şi întoarcere. bătaie şi apoi trecere în atârnat.Cu elan de 5-7 paşi. Braţul drept întins ţine încordat prăjina deasupra capului „pumn-umăr-cutie”.Perfecţionarea tehnicii.                                 . .5-2 m.Acelaşi exerciţiu. Deprinderile motrice specifice ce trebuie adaptate. Însuşirea acestui detaliu tehnic. . . ambele pendulează apoi spre înainte. Prezentarea o facem în mod sumar. frânghie apoi cu trecere în răsturnare. Se accentuează asupra distanţei optime dintre braţe (50-70 cm. bătaie-desprindere. la distanţa de 1. pendulare şi răsturnare. În următoarele variante se poate mări treptat elanul (mai întâi mediu şi apoi mare). înfigere în groapa cu nisip. când sunt folosite aceste prăjini.Cu elan de 3-5 paşi. obţinând o convexitate a curburii lor direcţionată „spre înainte şi spre stânga” (în cazul săritorilor dreptaci). înfigerea prăjinii cu blocarea braţelor. . În altă variantă. împinge în prăjină îndoind-o. în faţa unei frânghii atârnate. cu trecere în răsturnat. !                            .Acelaşi exerciţiu. îndoind prăjina.Sărituri cu elan de 5-7 paşi. cu tragere în braţe şi întoarcere. bazinul ridicându-se până la nivelul punctului de apucare cu braţele. aterizare prin întoarcere cu faţa înspre direcţia elanului. având braţul întins.  !           . răsturnarea şi formarea simţului catapultării . atac cu dreptul şi împingere din piciorul stâng.Tragerea în braţe. . . braţul stâng semiîndoit. „degajând prăjina”. piciorul de atac coboară la nivelul celuilalt. trecerea făcându-se fără întoarcere.Îndoirea prăjinii fixate în cutia de sprijin de pe loc (fără bătaie).Din alergare uşoară. menţinând prăjina lângă umărul drept. după ce se acţioneazî energic prin tracţiune în braţe cu întoarcere de 180 de grade spre stânga (pentru dreptaci). peste ştacheta joasă.). fără pendulare. . Exerciţiile de învăţare de pot efectua iniţial cu prăjina în cutia de sprijin şi apoi din alergare. . se parcurg aceleaşi secvenţe de tehnică. Precizăm că aceste caracteristici se datorează „elasticităţii” remarcabile a acestor prăjini.Tehnica îndoirii .

      .

în altă variantă se aşteaptă în această poziţie până la destinderea prăjinii. grupare. înfigere.  .    . răsturnare.Cu elan mic şi mediu. . În una din variante se revine la aterizare (după grupare).

. . ghemuire-răsturnare rapidă. aşteptând în această poziţie până la dezdoirea prăjinii şi apoi coboară pentru aterizare. menţinând de asemenea poziţia răsturnată până la dezdoirea prăjinii. folosind pentru îndoire apăsarea cu braţul stâng pe prăjină. stând cu spatele la cutie.          .Cu elan suficient. bătaie. cu insistenţă numai asupra îndoirii prăjinii. sprijinind antebraţul pe prăjină.Acelaşi exerciţiu. în finalul dezdoirii se efectuează o tracţiune spre bazin. Se fac îndoiri şi dezdoiri repetate. fără întoarcere.Sărituri fără şi cu trecerea ştachetei. săritorul se lasă pe spate. îndoind-o prin presare cu antebraţul şi tracţiunea puternică a braţului drept. .Cu prăjina sprijinită în cutie. . cu picioarele la nivelul prizei. prăjina ţinută cu ambele mâini la nivelul şoldului.

Care sunt etapele de învăţare la săritura cu prăjina elastică ? .Din atârnat la bară fixă: răsturnare şi apoi tracţiuni în braţe. bastoane şi măciuci scurte (30-50 cm. realizând progresiv o legătură cât mai bună între acestea. . cu latura stângă spre direcţia de aruncare. tracţiune în braţe.din stând depărtat. . cu întoarcere. prin presiunea lor pe sol: picior drept-două picioare-picior stâng şi . .Perfecţionarea tehnicii globale a săriturii. .Din atârnat la frânghie: răsturnare şi apoi urcări în braţe..Cu elan corespunzător. . .Sărituri cu elan mediu şi întreg.. 13 Metodica predării aruncărilor atletice 1. După ce profesorul arată şi explică priza. îndoiri şi întinderi de braţe. până când constată (simte) că forţa . care se flexează lejer o dată cu efectuarea unei balansări înapoi a braţului drept. se folosesc aruncări cu obiecte ajutătoare. urcând cu faţa în sus şi cu picioarele apropiate de prăjină.Care sunt exerciţiile de învăţare a zborului la săritura cu prăjina ? .).            (ţinerea) discului şi imprimării mişcării de rotaţie a discului în momentul lansării. În acest scop.Care sunt principalele etape de învăţare la săritura cu prăjina dură ? . Exerciţii suplimentare: . .       : Acestea constau în: răsturnări la frânghia elastică. . ritmului şi vitezei elanului. aşteptându-se catapultarea. rotări şi opturi în faţa corpului cu braţul întins.             !      .exercitarea unei reacţii de întindere a picioarelor. în finalul dezdoirii.pendulări înainte şi înapoi.. gantere (până la 1 kg. răsturnări la bară fixă. Direcţiile în care se acţionează pentru perfecţionare sunt: . ghemuire-răsturnare.Care sunt exerciţiile de învăţare a tehnicii de îndoire la săritorii cu prăjina ? . Metodica predării aruncării discului                  se urmăreşte însuşirea mecanismului de bază al mişcării de lansare (iniţierea în gestul de lansare).Sărituri fără ştachetă.ridicarea uşoară de pe sol a călcâiului piciorului drept în momentul lansării. stângul pe sol şi dreptul pe o cutie de ladă (de gimnastică). ghemuire. cercuri sau inele de cauciuc etc. având un partener ce menţine picioarele executantului spre verticală.Perfecţionarea separată a unor elemente din tehnica globală.). .evitarea încordării braţului aruncător. . elevul prinde discul corect şi lasă braţul să atârne relaxat pe lângă corp.Care sunt etapele pregătirii anticipative ale săritorului cu prăjina ? . cu accent pe coordonarea cât mai bună a tracţiunii. cu accent pe împingerea în braţe. .Sărituri peste ştachetă. cum ar fi: mingi praştie. accentuând urcarea cu faţa în sus şi întoarcerea întârziată.Perfecţionarea abilităţii de îndoire a prăjinii şi folosirea cât mai eficientă a efectului de „catapultă”. Din stând depărtat. Întrebări de autoevaluare: . cu piciorul stâng înaintea celuilalt la o lungime de talpă.Stând pe mâini.din stând depărtat lateral. fără ştachetă. aruncare.Sărituri în condiţii uşurate. în condiţii uşurate. având poziţia barei oblică.Care sunt exerciţiile de perfecţionare a tehnicii la săritura cu prăjina ? Curs nr.Perfecţionarea preciziei. insistând asupra întoarcerii şi împingerii „succesive” în braţe. cu faţa spre direcţia de aruncare.                              . Sistematizarea aruncărilor cu obiecte ajutătoare: . din poziţia „L”. atletul execută: . În ambele situaţii se are în vedere: . . atârnări la paralele inegale. .executantul va prelungi cât mai mult posibil acţiunea (contactul) picioarelor pe sol. trăgându-le în sus. . . 3.transferarea greutăţii corpului pe piciorul drept.

pendularea pe lângă coapsă a braţului cu discul şi rostogolirea lui pe muchie. discul. la început la o înălţime de 2-3 m. folosind doar forţa creată de pendularea braţului pe lângă şold şi apoi. Ultimele două exerciţii vizează terminarea acţiunii prin index. nu cade din mână. în plan vertical. din ce în ce mai sus. . care imprimă discului o puternică mişcare giroscopică. exercitând presiune în muchia sa pe ultimele falange. .. treptat. pe o linie dreaptă pe sol (ca la popice). iar când palma este întoarsă spre sol. ca urmare a acţiunii asociate a forţei de impulsie a picioarelor în sol cu balansarea braţului.aruncarea discului în aer.                  .centrifugă provoacă şi mai mult întinderea braţului (dacă musculatura lui este decontractată).

iar ulterior. cu picioarele depărtate lateral. adoptând poziţia generală cu latura stângă a corpului spre direcţia de aruncare. picioarele menţinându-se relativ întinse.atletul se aşează cu spatele către direcţia aruncării. concomitent cu balansarea braţului cu discul înapoi şi ridicarea călcâiului stâng de pe sol. printr-o flexie-extensie specifică.atletul fixează picioarele de la început pe locurile respective (două lungimi de talpă între dreptul şi stângul). ambele prezentând o mare asemănare structurală cu faza finală a aruncării integrale: . de aceea. iar în momentul aruncării pe toată talpa.   Aruncarea fără elan corespunde fazei finale a aruncării şi. Exerciţiul cel mai important constă în executarea aruncărilor din poziţia: picioare depărtate pe axa lansării. însuşirea ei corectă de către atlet capătă o importanţă deosebită. pe măsura însuşirii corecte a mişcării. Aceasta cuprinde două variante. aruncarea este precedată de răsucirea trunchiului spre dreapta. Atletul se aşează depărtat lateral. se angrenează în acţiune şi picioarele. La început efortul este suportat preponderent de către trunchi. executând o răsucire a trunchiului spre dreapta concomitent cu balansarea braţului drept spre înapoi la înălţimea şoldurilor şi apoi revenire spre înainte cu tracţiunea discului prin lateral-dreapta. iar în momentul pendulării braţului cu discul înapoi. cu faţa spre direcţia aruncării. retrage piciorul stâng. .            . până când aruncătorul ajunge cu spatele spre direcţia aruncării.              Primele aruncări cu discul se execută din afara cercului. aşezându-l mai întâi pe vârf.

Imitarea acţiunii de aruncare cu un snop de 3-5 nuiele. 2 m. Executat amplu şi rapid. în momentul corespunzător eliberării discului. exerciţiul dezvoltă forţa de aruncare. cu unul din capete fixat. de aşa manieră încât. exerciţiul dezvoltă viteza de aruncare. Executantul se aşează în dreptul unui stâlp sau a unui copac. prinzând bastonul în apropierea umărului stâng. lung de cca. iar celălalt ţinut în mâna aruncătoare. cu braţul drept întins lateral. lung de cca. Aceste exerciţii dezvoltă forţa de aruncare. bastoane de 30-50 cm. "      . Lungime şi 1-3 kg... în sprijin pe baston şi celălalt îndoit cu cotul în jos. Imitarea acţiunii de aruncare cu un şnur elastic. vârful nuielelor să şfichiuiască stâlpul. Dacă şnurul opune rezistenţă mare.       Imitarea acţiunii de aruncare cu un baston. Aruncarea cu alte obiecte decât cu discul: biluţe de 1-2 kg. ţinut pe umeri. la o distanţă echivalentă cu lungimea braţului prelungit cu nuiele. etc. 2 m. ţinute în mâna dreaptă. (sau o suliţă).

ca acţiune pregătitoare pentru efortul final. . cu faţa spre direcţia aruncării. fără aruncare. În toate ipostazele se lucrează în afara cercului. apoi cu săritură ritmată şi razantă cu solul. cu latura stângă spre direcţia aruncării. Răsucirea capului în partea stângă şi pe spate în faza tracţiunii finale a braţului.                  Neefectuarea pivotului pe pingeaua piciorului drept şi. la aproximativ lărgimea umerilor. de cca.învăţarea piruetei (elanului). însoţită adesea de răsucirea exagerată înapoi-stânga a umărului şi braţului stâng şi pivotarea piciorului stâng în aceeaşi parte. putem surprinde. întins în urmă. trasată pe sol în direcţia aruncării. fără fază de zbor (fără săritură).Stând depărtat lateral. cu întoarcere de 2700. Se execută la început fără disc. folosindu-ne de o linie dreaptă. . cu braţul aruncător menţinut relaxat. ca urmare. genunchii flexaţi uşor. două etape de învăţare: .învăţarea piruetei. ca şi la aruncarea greutăţii. cu piciorul stâng înaintea celuilalt la cca.              Executarea piruetei. transferarea greutăţii corpului pe piciorul stâng.). parchet etc.Stând depărtat.. din următoarele poziţii succesive de plecare: . pe un teren de zgură sau din altă compoziţie tare (asfalt. cu axa . în jurul căreia se execută piruetele. principial. o lungime de talpă. prematur. 3 m.                     Privind aruncarea discului cu elan. Primele încercări se vor face prin simpla păşire de pe stângul pe dreptul. asociată cu efortul final al aruncării. fără a executa eliberarea discului. picioarele paralele.

ţinut în mână pe rădăcina degetelor. Apoi se exersează cu discul.umerilor întoarsă spre dreapta. menţionate mai sus. se vor executa piruete legate cu efortul final şi lansarea discului. pentru ca la oprirea din piruetă discul să nu cadă din mâna atletului.            . Din poziţia de plecare. cu palma închisă.

trei piruete legate.       .). " . bastoane scurte etc.Executarea a două. ..Aruncări cu piruetă.      . fără săritură şi revenire la poziţia de plecare. .Executarea plecării cu spatele spre direcţia aruncării şi aşezarea piciorului drept în mijlocul cercului prin păşire.Piruete executate cu un baston ţinut pe umeri. cu alte obiecte decât discul (bile de 1-3 kg.

. . pentru a putea observa mai uşor amprentele (urmele) picioarelor.Potrivit aceloraşi aprecieri.Contactul cu solul pe ambele picioare. În afara liniei de referinţă. în mod firesc. se pot trasa şi alte linii (semne). ci de picioare. trasate pe sol în direcţia aruncării.învăţarea aruncării cu elan complet. din această cauză. Întrebări de autoevaluare: . sarcinile primare ale însuşirii tehnicii se consideră relativ uşor de realizat.învăţarea mecanismului de bază al mişcării de azvârlire.Ce condiţii metodice trebuie să respectăm în prima fază a învăţării aruncării discului ? . trebuie păstrat şi după lansarea discului.Tracţiunea capului la stânga provoacă angajarea prematură a umerilor în efortul final şi folosirea neraţională a forţei musculare a picioarelor şi a şoldurilor. . pentru lungimea săltării de pe piciorul stâng pe cel drept. care asigură rotaţia bazinului. . înainte de a realiza plecarea (rotarea) trenului inferior.Întârzierea aşezării piciorului stâng în faza finală. fapt care provoacă discontinuitate (pauză) între piruetă şi efortul final.a. printr-o săritură prea înaltă – şi nu razantă – din cauza întinderii premature a piciorului stâng în faza de pivot. pentru depărtarea picioarelor în faza de plecare în piruetă. în faza efortului final.              .învăţarea prizei şi purtarea suliţei.                  .învăţarea elanului pe părţi. .Care sunt exerciţiile pentru învăţarea aruncării discului de pe loc ? . .Se recomandă lucru pe zgură. . în faza efortului final ş.Se trece de la o poziţie de plecare la următoarea numai după ce profesorul apreciază că atletul a rezolvat sarcinile motrice în condiţiile unui echilibru (general) dinamic controlabil.                 . .Care sunt exerciţiile de bază pentru învăţarea piruetelor la aruncarea discului ? . . atletul va face aruncări cu elanul însuşit anterior.Care sunt exerciţiile de suplimentare pentru învăţarea piruetelor la aruncarea discului ? Curs nr.Crisparea musculaturii braţului aruncător provoacă discului un zbor fluturat şi prejudiciază eficacitatea în tracţiune finală. cap sau umeri. . Metodica predării aruncării suliţei Prima problemă care trebuie rezolvată în învăţarea aruncării suliţei este aceea a însuşirii mişcării de azvârlire.).Se urmăreşte permanent ritmul general al piruetei şi. putem trage concluzii că prima etapă a învăţării aruncării suliţei nu va ridica probleme deosebite. 2. Aruncarea suliţei are la bază un sistem de mişcări naturale ale omului şi. în mod deosebit. 14 Metodica predării aruncărilor atletice 1. .Răsucirea umerilor şi a trunchiului spre stânga. înainte de a aborda următoarea formă de execuţie a piruetei. . raportul de timp dintre aşezarea picioarelor în mijlocul cercului (drept-stâng).Se va insista mereu pe faptul că pirueta nu este creată de braţe. Aruncarea suliţei se predă după următoarea schemă: . care să ajute atletul în controlul mişcărilor (de exemplu. Dacă luăm în considerare şi faptul că încă din primele clase ale şcolii primare – potrivit prevederilor programei de educaţie fizică – elevii trebuie să înveţe aruncarea mingii de oină (al cărui mecanism de bază nu se deosebeşte de cel al aruncării suliţei).Trecerea de pe piciorul stâng pe dreptul.Care sunt exerciţiile pentru învăţarea prizei la aruncarea discului ? . iar umerii şi braţele au rol activ doar în efortul final al aruncării.

       .

            .

se fac din următoarele două poziţii: . cu obiecte ajutătoare. pietre. cum ar fi: mingi de oină. În toate execuţiile se pune accent pe biciuire.   În acest scop. în greutate de 300-600 gr. Aruncările fără elan. se folosesc exerciţii cu obiecte ajutătoare. beţe şi măciuci scurte de 30- 50 cm. biluţe uşoare. bulgări de zăpadă etc..

picioarele depărtate la 2 lungimi de talpă între ele. în prelungirea axei umerilor. ...în al doilea moment (aruncarea).Stând depărtat. Braţul aruncător semiîntins. Braţul drept ridicat cu cotul deasupra umărului.. exercitarea unei reacţii de întindere a picioarelor prin presiunea lor pe sol – piciorul drept – 2 picioare – piciorul stâng şi .5 lungimi de talpă... transferarea greutăţii corpului pe piciorul drept.cu latura stângă spre direcţia aruncării. cu piciorul stâng înaintea celuilalt. la 1.în primul moment (armarea). dreptul perpendicular pe ea. care se flexează uşor.Stând cu latura stângă spre direcţia aruncării. execută azvârlirea obiectului înainte-sus. printr-o mişcare de arcuire a umărului înapoi.                    .. În ambele situaţii se are în vedere: . până la senzaţia de blocare articulară. doi paşi de mers. . cu faţa spre direcţia aruncării. . drept-stâng şi . aruncare. cu antebraţul flexat înapoi. stângul pe direcţia aruncării. o dată cu întoarcerea corpului spre înainte. aruncare. execută azvârlirea obiectului peste umăr înainte-sus. .

să evităm priza în „cleşte”. Profesorul observă şi.     Oricare din variantele prizei se însuşeşte rapid. Apoi. intervine direct. . Exerciţii de mers cu purtarea suliţei deasupra umărului şi apoi. atletul ridică braţul deasupra umărului. pe distanţe de 60-80 m. la acelaşi nivel în raport cu umărul. execută. aceleaşi gesturi.coordonarea mişcărilor braţului cu suliţa. dacă e necesar. cu braţul stâng şi cu picioarele.                  . În aceste exerciţii se urmăreşte: . ajutând elevul la aşezarea corectă a degetelor pe manşon.menţinerea braţului drept relaxat. din stând depărtat în plan frontal. din alergare lejeră. astfel ca suliţa să devină paralelă cu solul. după ce a primit explicaţiile necesare şi a văzut modul în care profesorul prinde suliţa. Atletul. fără dificultăţi. prin imitare.

              .

            .

   .

     .

spre punctul de înfigere. . se păstrează. . cu viteze din ce în ce mai ridicate. la o distanţă de cca. cu greutatea corpului pe piciorul stâng plasat înainte. . suliţa este ţinută înclinată în raport cu solul. Privirea trebuie menţinută tot timpul înainte. cu braţul cu suliţa întins înapoi în prelungirea linie umerilor. braţul drept întins înapoi. urmat de executarea pasului încrucişat.din stând depărtat. Atenţia este îndreptată înspre realizarea unei tracţiuni în axa lungă a suliţei şi. cu vârful între tâmplă şi bărbie şi manşonul peste nivelul creştetului cu 10-15 cm.. Pornind dintr-o poziţie cu latura stângă spre direcţia aruncării. . după cum urmează: D pentru piciorul drept. în final. cu faţa spre direcţia aruncării. cu suliţa deasupra umărului. cu latura stângă spre direcţia aruncării. modelează ritmul specific ultimilor paşi din tehnica aruncării pe care se va suprapune. apoi din mers cu accelerarea ultimilor 2 paşi. se exeută: D-S-D-S şi aruncare. privind braţele. Să se evite total mişcarea de biciuire scurtă. din alergare. La început se exersează fără aruncare.Aruncarea cu 2 paşi de mers: D-S şi aruncare. umerii.              În ambele situaţii. în mod treptat. după ce se stabileşte semnul de control (locul de începere a celor 4 . fără amplitudine. formată din 4-6 paşi. Să se observe modul de folosire a braţului liber. concomitent cu blocajul piciorului stâng.  Înainte de a cere   atletului să arunce din deplasare. cu faţa spre direcţia aruncării. suliţa etc.Executarea unei serii de 4-6 paşi cu structuri asemănătoare celor 2 paşi din exerciţiul precedent: D-S-D-S-D-S şi aruncare. Sunt cei 4 paşi de aruncare din procedeul tehnic cel mai des folosit de marii aruncători. 3 lungimi de talpă de piciorul drept. timp în care piciorul drept se încrucişează cu stângul într-un pas lung (şoldul stâng se menţine înainte) şi apoi piciorul stâng se aşază cât mai rapid cu călcâiul pe sol. ca în elanul preliminar şi intrarea în paşii de aruncare. Toate celelalte caracteristici menţionate anterior. cu suliţa purtată deasupra umărului. mişcarea să capate caracterul specific biciuirii. cu accente ritmice şi înclinarea trunchiului înapoi. deasupra nivelului umerilor.. pe măsura dezvoltării acestei deprinderi. o înclinare tot mai pronunţată a trunchiului spre dreapta-înapoi. D-S-D-S-D-S-D-S-DS şi aruncare.Alergare uşoară. . este necesar să cunoască următoarele exerciţii: . Impulsul mai puternic din piciorul stâng. drept peste stâng.            În descrierea exerciţiilor care cuprind paşii de aruncare ne vom folosi de prescurtări. pentru a obţine o bună blocare a umărului stâng.înfigerea suliţei la distanţa de 6-8 m. cu vârful suliţei la nivelul tâmplei şi piciorul stâng înainte. braţul drept deasupra umărului. apoi. S pentru piciorul stâng. . Se exersează mai întâi din mers liniştit.Din poziţia stând. cei doi paşi se realizează astfel: se flexează uşor piciorul stâng. Pe primii 2 paşi se realizează întoarcerea umerilor spre dreapta-înapoi şi plasarea braţului cu suliţa în prelungirea axei lor.din stând.

Exersarea elanului complet cu suliţa. .Stabilirea elanului integral şi a semnului de control în raport cu un loc anume de unde se va efectua aruncarea – respectiv pragul de aruncare. dar preponderent este mică şi medie. Intensitatea aruncărilor variază în limite largi.paşi de aruncare). fără aruncare şi cu aruncare.          . exerciţiul se finalizează cu aruncare. .

iar cu mâna stângă ajută umărul drept şi cotul aruncătorului în mişcarea de înaintare-ridicare. .Aruncări cu elanuri libere şi cu elanuri standardizate.Aruncări fără elan şi cu 2 paşi elan.Alternări de alergare preliminară cu alergare cu paşi pregătitori şi plasarea suliţei înapoi. .Cu vârful suliţei sprijinit înainte pe un perete. stând înapoia executantului.Aruncări cu elanuri preliminare de diferite lungimi. în mod special.Executarea aceluiaşi exerciţiu.). mâna dreaptă alunecă pe corpul suliţei de la manşon spre vârf. ţinând de coada suliţei (forţa de rezistenţă opusă de partener va fi mai mică decât forţa de tracţiune a executantului). de 3-5 ori într-o serie. executate sub forma jocului de glezne sau a genuchilor sus. cu alte obiecte decât suliţa (mingi. copac etc. având greutăţi între 200-800 gr. beţe etc. deasupra capului. nestandardizată. care opune rezistenţă. . . ţine mâna acestuia cu mâna sa dreaptă. prin care atletul urmăreşte. . trecerea corpului prin poziţia arcului întins. .       . finalizat cu aruncare. pe distanţe de 60-80 m.Alergare preliminară liberă.Trecerea în poziţia de „arc întins” şi executarea mişcărilor specifice efortului final în condiţii de relanti: . urmată de alergare formată din 10-20 paşi încrucişaţi.Cu ajutorul unui partener.Cu ajutorul unui partener care. la 15-20 m. biluţe.. .    . Pentru învăţarea efortului final: .

Greşeala provoacă crisparea musculaturii scapulo-umerale. uneori aşezarea rigidă a piciorului de blocare.). adesea. de unde observă: • coordonarea dintre braţul drept şi picioare în plasarea suliţei înapoi.Plasarea pripită a suliţei înapoi. la distanţa de 8-10 m. • efort final crispat. cu gleznele şi genunchii ţepeni. Flexiunea bazinului în faza finală a aruncării. ineficient. fie de extensia prematură. Această greşeală este provocată fie de alungirea peste măsură a ultimului pas (pasul de blocare).Alergare pe ultimii 4-6 paşi ai elanului pe vârfuri. sau chiar determinată. Angajarea pretimpurie a braţului aruncător în efortul final. . Greşeala se manifestă frecvent atunci când se trece de la elanul din mers la cel în alergare sau când atletul este solicitat să accelereze paşii de aruncare.Plasarea braţului cu suliţa înapoi. de crisparea braţului drept şi întinderea lui incompletă. . Pasul încrucişat executat mult prea înalt. în nici un caz.Reducerea vitezei de deplasare în ultimii paşi (4-6) dinaintea aruncării.În aruncările cu elan. două locuri de bază.În partea dreaptă a elanului. Greşeala provine din cauza lipsei de coordonare dintre mişcările de ducere a suliţei înapoi şi mişcările picioarelor şi.Profesorul foloseşte. • insuficienţe în depăşirea obiectului de aruncare. pe paşii de aruncare. în raport cu picioarele şi linia şoldurilor. atletul trebuie să-şi concentreze atenţia pentru a realiza o tracţiune lungă. • arcuirea trunchiului în faza finală şi unghiul de lansare. atenţia atletului trebuie canalizată nu spre efortul final. • tracţiunea finală redusă ca amplitudine şi. Această greşeală este însoţită. . din insuficienţe privind viteza de alergare. marginea superioară a tribunei etc. pe un singur pas. . adesea. • înclinarea linie umerilor şi a suliţei în raport cu orizontala. unde va sta pentru a observa comportamentul motric al elevului. fără ca această mişcare să fie însoţită de întoarcerea axei umerilor spre dreapta. sărit. de cele mai multe ori. de atlet. • coborârea braţului cu suliţa.              . • lungimea şi ritmul paşilor precum şi viteza elanului. prin împingerea înainte a pieptului şi umărului drept spre vârful suliţei.În toate exerciţiile care se finalizează cu aruncări şi. de regulă. .          . Atletul va avea privirea orientată permanent spre înainte. întâlnit sus- înainte (vârful unui copac. o dată cu îndoirea şi ridicarea cotului stâng spre înainte-sus. . însoţită. nu în axa suliţei. flexia dorsală a pumnului şi atingerea solului cu coada suliţei înainte de începerea efortului final. . fapt care determină o serie de alte neajunsuri: • bruscarea mişcărilor din efortul final. O asemenea greşeală produce: • scăderea vitezei de deplasare. iar în paşii de aruncare îşi va lua ca punct de reper un punct oarecare. de insuficienta arcuire a atletului (nu „intră” sub suliţă) şi de un zbor razant al suliţei. în mod deosebit în aruncările fără elan sau cu elan redus. şi nu în primul rând prin angajarea antebraţului şi mâinii aruncătoare. ci spre modul în care se realizează alergarea şi poziţia trenului superior.

pentru marcarea lungimii paşilor.) cât şi semne vizuale (linii de referinţă trasate pe sol. .Care sunt exerciţiile de învăţare a efortului final la aruncarea suliţei ? Curs nr. 15 Metodica predării aruncărilor atletice 1. în raport cu trunchiul. în special a şoldului stâng care. . poziţia tălpilor pe sol etc. în raport cu linia corectă.Care sunt exerciţiile suplimentare pentru învăţarea paşilor de aruncare ? . • modul în care aşază piciorul în pasul de blocare. • linia şoldurilor.Care sunt exerciţiile de bază pentru învăţarea paşilor de aruncare ? . • abaterea suliţei în zbor. de atlet. • modul în care acţionează braţul cu suliţa. Pentru însuşirea corectă a ritmului ultimilor paşi de aruncare se folosesc atât semnale sonore (bătaia palmelor. de unde observă: • devierile atletului faţă de direcţia deplasării. 2.                . în efortul final.învăţarea piruetelor. numărare cu acente etc. • modul în care se execută pasul încrucişat (ridicarea coapsei „depăşirea” obiectului etc.Care este schema după care se predă aruncarea suliţei ? . la dreapta sau la stânga. în timpul paşilor de aruncare.).învăţarea aruncării ciocanului cu 1-2 şi 3 piruete.). Metodica predării aruncării ciocanului Învăţarea se va desfăşura după următoarea schemă: . În spatele sau în faţa liniei de elan. trebuie să fie plasat mereu înaintea şoldului drept. la 6-8 m.Care sunt exerciţiile de învăţare a mecanismului de bază ? . Întrebări de autoevaluare: .învăţarea prizei. rotărilor preliminare şi lansării fără elan.

  .

        .

          .

urmate de lansare. .Când se execută lansarea se va avea în vedere ca ultima rotare a ciocanului să fie cea mai accelerată.. picioarele să execute o extensie energică. atletul are nevoie să repete următoarele exerciţii: • din poziţia de începere a mişcărilor cu ciocanul (picioarele depărtate la lărgimea umerilor. . imitarea rotărilor preliminare.  • executarea a 2-3 rotări preliminare. executat cu un ciocan de 4-6 kg. atletul prinde corect de mânerul ciocanului. ţinută în mâini. • acelaşi exerciţiu. întinsă. în planul de înclinare corect. va prinde în palme sfera ciocanului. cu braţele întinse în prelungirea cablului. în timp ce musculatura braţelor şi umerilor rămâne relaxată.Pumnii şi degetele atletului trebuie să ţină de mâner foarte puternic. exercitând o tracţiune de mâner. care este plasat în urmă la dreapta.Atletul urmăreşte ca traiectoria descrisă de ciocan în rotare să fie amplă.Într-o serie fără lansare se execută 8-10 rotări. Capul ciocanului (sfera metalică) se va afla pe sol.             . spatele spre direcţia aruncării. fără a reduce din amplitudine. în faţa executantului. fără să smucească. flexând genunchii se va înclina uşor pe spate. • executarea rotărilor preliminare cu o minge medicinală. . umerii întorşi spre ciocan.Nu se va insista prea mult asupra acestor lansări şi se va trece la însuşirea piruetelor şi lansării ciocanului cu piruete. călcâiul stâng uşor rdicat de pe sol). braţele să lucreze cu încordare minimă. .   . în strictă coordonare cu arcuirea spatelui înapoi şi întoarcerea braţelor întinse spre stânga. iar executantul. genunchii flexaţi.După ce profesorul arată şi explică priza. stând ghemuit. Un partener. greutatea corpului pe piciorul drept. în mod uniform şi lin.            . Pentru învăţarea rotărilor peliminare şi lansarea ciocanului.

În acest timp piciorul drept se desprinde de pe sol. lent. se execută pirueta. pentru a aduce atletul din nou în poziţia iniţială de bază. piciorul drept rulează în sprijin spre partea interioară a pingelei. facilitând sarcina ce o . .Pe timpul „doi” piciorul stâng pivotează pe pingea. În acest timp.  În prima parte a însuşirii piruetelor atletul exersează fără ciocan. îndoaie genunchiul şi înconjoară piciorul stâng (axa de rotaţie). genunchii flexaţi lejer. cu tendinţa de a-l ajunge şi depăşi. completând rotaţia de la timpul „unu” până la 3600. corpul drept.Din poziţia stând depărtat la lăţimea umerilor. . . după schema: călcâi-vârf.Pe timpul „unu” piciorul stâng trece în sprijin pe călcâi şi execută o pivotare spre stânga de 90-1200. braţele întinse oblic înainte-jos. transferând greutatea corpului pe piciorul stâng. în doi timpi.

fără aruncare. două şi trei piruete. terminarea piruetei. pe de o parte.2 rotări preliminare. se va relua studiul rotărilor preliminare şi a primei piruete fără lansare şi.                      "     Tânărul dotat cu coordonare neuro-musculară bună şi cu simţ al echilibrului.         . în care a exersat pirueta fără să lanseze ciocanul. urmate de 2 piruete. în sprijinul unilateral. • executarea a două şi apoi trei piruete legate. se va aborda învăţarea aruncării cu una. În lecţiile care urmează. Elementele de progresie vor fi determinate de: • legarea timpului „unu” (faza călcâi) de timpul „doi” (faza pingea). într-un bun echilibru general al cuplului aruncător-ciocan. • piciorul stâng. urmate de 3 piruete.              . fără oprire. este capabil să execute aruncarea cu o piruetă. după una-două lecţii. . se insistă mai mult deoarece.are în pivotare.2 rotări preliminare. . devansează trunchiul şi braţele. aşezându-se din nou pe sol. de regulă. fără aruncare. aruncări cu 2 piruete.  aruncări cu 3 piruete. atletul începe exersarea piruetelor cu ciocanul. legarea ultimei rotări preliminare de piruetă creează serioase dificultăţi de coordonare oricărui începător (în special „prinderea” momentului de intrare în piruetă prin oprirea acţiunii braţelor şi declanşarea pivotării pe piciorul stâng). • accelerarea ritmului de execuţie a piruetelor.Două rotări preliminare urmate de o piruetă. în continuare. Dacă elementele de bază ale piruetelor sunt însuşite. Asupra acestui exerciţiu. iar pe de altă parte. constituie condiţia „sine qua non” pentru începerea celei de-a doua piruete.

"      . pe care se trasează linii drepte de 2. dintr-un spaţiu delimitat de două linii paralele. întinderii braţelor şi umerilor în direcţia obiectului. se execută în afara cercului de aruncare. care ajută în dirijarea controlată a deplasării picioarelor (linia se va afla de la pornire şi după fiecare piruetă între urmele picioarelor).Ambele exerciţii contribuie la dezvoltarea simţului necesar învingerii forţei centrifuge. . mânerul ciocanului ţinut doar de mâna stângă. Toate exerciţiile. ciocanul ţinut cu braţele întinse în faţa corpului. fără lansare. celălalt braţ. . trasate pe sol la distanţa de 2.. pe un teren neted. ridicat lateral relaxat. prezentate mai înainte. . „atârnării” atletului de ciocan.50-3 m.13 m.Alternări de o piruetă cu două rotări preliminare.       . de zgură sau beton.Acelaş exerciţiu cu ciocanul ţinut cu un singur braţ. cu paşi mărunţi pe loc. . Înaintea de intrarea în cerc pentru aruncări se recomandă atletului să exerseze aruncarea cu piruete.Aruncări cu 2 sau 3 piruete cu obiecte mai grele decât cel de concurs. în serie de 4-6 combinaţii.Rotarea atletului în jurul axei sale. .Executarea a 4-6 piruete legate. contribuie la echilibrul general.

Întinderea insuficientă a picioarelor în faza tracţiunii finale.„Prăbuşirea” atletului pe piciorul drept după terminarea piruetei (la reluarea contactului cu solul) şi schimbarea bruscă a razei de rotaţie.Reducerea traiectoriei ciocanului. .Intrarea în piruetă prea devreme. .Pivotarea incompletă pe pingeaua piciorului stâng.Ridicarea exagerată a umărului stâng.Întinderea piciorului stâng în timpul pivotării. când ciocanul parcurge zona cea mai apropiată de sol (vezi punctul minim faţă de sol). #               .         a) În rotările preliminare: . . c) În efortul final: .Menţinerea unei poziţii rigide a bazinului.Aplatizarea planului de rotaţie a ciocanului. prin suprimarea semicercului din spate. din cauza aşezării întârziate pe sol a piciorului drept la încheierea ultimei piruete. . fie din cauza reducerii acceleraţiei mişcărilor de la o piruetă la următoarea.Rămânerea greutăţii corpului prea mult pe piciorul drept în timpul tracţiunii finale. fapt care devine hotărâtor în dezechilibrarea atletului pe spate. fapt care determină un unghi de lansare redus şi depăşirea limitelor cercului de către atlet (ieşirea din cerc) după eliberarea obiectului. provocată de rigiditatea gleznei. . fie din cauza rigidităţii musculaturii trunchiului.Lansarea ciocanului deviat spre stânga. .Trunchiul şi umerii aruncătorului se întorc insuficient la dreapta în faza descendentă a traiectoriei ciocanului. b) În piruete: . Rotirea se aseamănă cu mişcarea elicei de avion. . . .

2. detaşându-se într-o oarecare măsură de braţe şi umeri.Multe exerciţii analitice fără ciocan pot fi executate de către atlet acasă. să urmărească neîntrerupt cu privirea sfera ciocanului. atletul îşi va concentra atenţia asupra mişcării picioarelor. 16 Bazele generale ale antrenamentului în atletism 1. în faţa oglinzii.Să nu cerem începătorului să „depăşească” ciocanul. chiar dacă atletul este dotat cu indici de pregătire fizică.Antrenorul va cere atletului ca. Sistemul de conducere şi sistemul competiţional pe plan extern şi intern       .Care este schema după care se predă aruncarea ciocanului ? .Se va evita executarea rotărilor şi piruetelor cu viteze mari. .Atletul trebuie conştientizat în direcţia sesizării alternării fazelor active (de acceleraţie) cu fazele pasive (de încetinire). care se succed pe parcursul piruetelor. . pe parcursul piruetelor. rotărilor preliminare şi lansării fără elan ? .Care sunt exerciţiile pentru învăţarea prizei.Care sunt elementele de progresie în învăţarea piruetelor ? . . se va urmări permanent ca exerciţiile să se realizeze cu amplitudine cât mai mare.În faza de învăţare a piruetelor. . în dorinţa de a crea o mai mare viteză. Întrebări de autoevaluare: .În procesul de instruire se va folosi statornic sistemul de alternare a execuţiilor fără şi cu obiect a piruetelor fără şi cu aruncare.Care sunt exerciţiile de bază pentru învăţarea piruetelor ? . În schimb. . ci să-i recomandăm să considere – deocamdată – că ciocanul face să se roteze atletul.Care sunt exerciţiile suplimentare pentru învăţarea piruetelor ? Curs nr. . .

Funcţiile de conducere.g. etc.Jocurile Balcanice (în fiecare an). este structura sportivă care elaborează. obst. X X 400 m. la mijlocul intervalului dintre două ediţii ale Jocurilor Olimpice pentru seniori şi din doi în doi ani. 2. X X Alergări de fond 5000 m. IAAF a statornicit un sistem competiţional larg care cuprinde periodic şi intercalat următoarele principale competiţii la care participă şi ţara noastră: . . . Pe baza unei practici îndelungate şi a unor adaptări la amploarea dezvoltării atletismului mondial. în anii impari. X X Alergări de obstacole 3000 m. X -- X X Alergări de ştafetă 4 x 100 m. Sistematizarea probelor atletice: Denumirea grupei Proba Participarea Femei Bărbaţi Alergări de viteză 100 m. financiar. X X Alergări de semifond 800 m. lucrările de specialitate ale domniei sale stând practic la baza actualului curs. F. control antidoping. în anii impari.Jocurile Mondiale Universitare (din doi în doi ani în anii impari). dintre Jocurile Olimpice).R.            Un rol important în structurarea şi fundamentarea domeniului l-a avut şi îl are        . conduce şi coordonează aplicarea strategiei generale de dezvoltare a activităţii de atletism din România. X X 4 x 400 m. X 110 m.g. X X 200 m. . organizatoric. X X Alergări de mare fond Maraton X X Alergări de garduri 100 m. .g. în anii pari). X X 400 m. pentru juniori).Campionatele Mondiale de Atletism (din doi în doi ani.A. X X 10000 m. .Cupa Europei (în fiecare an). -. . X X 1500 m. organizează. X X .Jocurile Olimpice (din patru în patru ani.Campionatele Europene de Atletism (din doi în doi ani.Campionatul Mondial de Cros (în fiecare an). coordonare şi control ale IAAF sunt exercitate prin intermediul unor organisme specializate pe probleme de ordin tehnic. Forumul conducător al activităţii atletice pe plan internaţional este constituit de către Federaţia Internaţională de Atletism Amator (IAAF) la care sunt afiliate federaţiile de atletism naţionale.

Componentele antrenamentului sunt: .Pregătirea psihică şi moral volitivă.Pregătirea fizică. . . Marş 20 km.Însuşirea unor cunoştinţe teoretice referitoare la regulamentele competiţiilor de atletism.sistemul competiţiilor sportive.Educarea unor calităţi morale şi de voinţă.Învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnice şi acţiunilor tactice necesare participării la concursuri şi obţinerii unor performanţe cât mai înalte. .L.Dezvoltarea multilaterală a tuturor calităţilor fizice.Care sunt componentele antrenamentului ? Curs nr. cerinţele de bază ale antrenamentului. stadiu de dezvoltare fizică şi intelectuală etc. . nivel de pregătire sportivă. X -- Sărituri Lungime X X Înălţime X X Triplusalt X X Prăjină X X Aruncări Greutate X X Disc X X Suliţă X X Ciocan X X Probe combinate Decatlon X -- Heptatlon -. 17 Cerinţele metodice generale ale antrenamentului în atletism 1.Care sunt principalele competiţii atletice ? . . jocuri. cu fond emoţional puternic (întreceri.Care sunt probele atletice prezente în competiţiile de mare anvergură ? .Concursurile. cel al clasificării sportive şi al altor forme de stimulare odată cu obţinerea de performanţe sportive tot mai înalte. având în vedere caracterul destul de arid al atletismului este necesar ca în pregătirea copiilor (primul stadiu) să folosim cu precădere mijloace şi metode atractive.a.structurarea corespunzătoare a antrenamentului precum şi selecţionarea şi utilizarea unor mijloace şi metode specifice tipului de efort şi structurii motrice a probei. 2..P. metodele.) ci dimpotrivă. X 3. .testarea stadială (diferenţiată) a antrenamentului privind sarcinile. E. 3. Orientarea pregătirii pentru asigurarea specializării atletului într-o singură probă şi obţinerea de performanţe maxime La realizarea acestui obiectiv ne folosim de: . .Asigurarea unei dezvoltări fizice armonioase şi întărirea sănătăţii atletului. N. Scopul. X X 50 km. . probă şi nivel de pregătire. convingeri şi sentimente patriotice. Matveev. Continuitatea pregătirii Continuitatea trebuie înţeleasă în primul rând sub aspectul asigurării tuturor condiţiilor pentru o pregătire neîntreruptă eşalonată de-a lungul întregului an şi timp de mai mulţi ani de-a rândul. mijloacele şi formele de organizare ale acestuia în funcţie de vârstă. Întrebări de autoevaluare: . Acest factor are o puternică influenţă asupra atletului stimulând efectiv toate laturile pregătirii în mod unitar. sarcinile şi părţile componente ale antrenamentului Sarcinile generale ale antrenamentului sunt: . sex.Care sunt sarcinile generale ale antrenamentului atletic ? .).Pregătirea teoretică.Pregătirea tehnică şi tactică. Asigurarea unui raport optim între pregătirea generală şi cea specială a atletului Specializarea atletului într-o probă nu exclude dezvoltarea multilaterală a lui (L.Dezvoltarea calităţilor şi aptitudinilor specifice probei de specialitate. de rezistenţă sau de detentă. În funcţie de vârstă. măsurile de igienă şi principiile de viaţă raţională etc. 4. Ozolin. . .G. . Asocierea cantitativă a . Antrenamentul sportiv propriu-zis.orientarea tânărului către acea probă care potrivit cu înclinaţiile sale îi oferă posibilitatea să-şi dezvolte pe deplin predispoziţiile genotipice şi să atingă nivelul maxim al posibilităţilor sale într-o probă de sprint. pregătirea pentru performanţe sportive se realizează în practică utilizând următoarele categorii principale de activităţi: .Care sunt activităţile principale ? . sex. între aceste două laturi ale pregătirii se creează o unitate organică. concursuri etc. Bran ş.

august.pregătirii generale cu cea specială depinde de mai mulţi factori. alergarea peste garduri. În atletism. de la un an la altul sau de la o etapă la alta atingând valori maxime pentru starea respectivă a organismului. iulie. . În atletism se întâlnesc cel mai frecvent următoarele structuri ciclice: ciclu 2-4 zile. etc. olimpic (4 ani). Mai multe cicluri de 2-4 zile sau săptămânale se constituie în etape. . . cardiovascular. săptămânal. etc.vârsta biologică a atletului . Spre exemplu: ponderea pregătirii fizice generale este direct proporţională cu gradul de tehnicitate al probei. perfecţionare tehnico-tactică. cu distanţa în timp a etapei de lucru faţă de competiţiile de vârf şi invers proporţională cu nivelul de măiestrie sportivă la care a ajuns atletul.) în realizarea „sintezei” se face de pe mai multe planuri (neuromuscular.perioada (etapa) din ciclul anual. 8. creşterea posibilităţilor funcţionale nu poate fi concepută fără mărirea eforturilor funcţionale din antrenament. februarie. un an) ne dă relaţii cu totul generale doar asupra unuia din factorii care determină valoarea efortului. de concentrare şi mobilizare psihică maximă pentru a-şi asigura fondul virtual al progresului în performanţă.perioada de tranziţie (noiembrie). 4. Fragmentarea antrenamentului zilnic în 2-3 şedinţe de lucru (antrenamente).probe în care domină cerinţele de viteză-forţă şi coordonare (indici de înaltă tehnicitate). printre care: . refacere. Asigurarea unui caracter ciclic şi ondulatoriu întregului proces de antrenament Ciclicitatea antrenamentului constă în repetarea în formele cele mai generale ale unor structuri de organizare a antrenamentului cu scopul creşterii raţionale şi sistematice a volumului şi intensităţii eforturilor.proba sa de specialitate.Cum se asigură intrarea în formă sportivă la cele mai importante concursuri ? . .Care este raportul optim între pregătirea generală şi cea specială ? . etapa.Cum se asigură raportul optim între volumul şi intnsitatea efortului ? . Dinamica eforturilor se realizează sub formă de unde (caracter ondulatoriu) de diferite dimensiuni (mărimi) în funcţie de faza în care se află ciclul. Asigurarea unui raport optim între volum şi intensitate. Eforturile cresc treptat şi continuu. Prin urmare atletul este nevoit să crească eforturile de antrenament pentru dezvoltarea calităţilor motrice. o lună. mai. Din punct de vedere al cerinţelor de pregătire probele de atletism se pot împărţi în: . 7.probe în care domină rezistenţa. septembrie.perioada competiţională de vară. aruncările. ianuarie. organizarea concursurilor în exclusivitate în aer liber (în sezonul de vară) a determinat ca programarea pregătirii anuale să se facă în trei perioade de bază. 6. octombrie). în următoarea succesiune: . bilunar. psihic etc. creşterii continue a posibilităţilor funcţionale şi de adaptare a organismului la acestea. . mai multe etape în perioade şi apoi în an de pregătire (ciclu anual). nivel de pregătire şi probe. Întrebări de autoevaluare: . Asigurarea formei sportive în perioada celor mai importante concursuri.perioada pregătitoare de iarnă (decembrie. perioada din an sau anul de pregătire din ciclul olimpic. Volumul de antrenament exprimat în număr de ore consumate de-a lungul unei perioade de timp (o săptămână. Schimbarea raportului dintre intensitate şi volum prin mărirea primului factor (intensitatea) şi menţinerea la aceiaşi valoare a celui de-al doilea (volumul).În ce constă continuitatea pregătirii ? . Practica ne arată că creşterea performanţelor sportive se realizează în cea mai mare măsură odată cu creşterea posibilităţilor funcţionale ale organismului.La ce se face referire principiul orientării pregătirii spre performanţe maxime ? . Structurarea şi periodizarea antrenamentului Particularităţi în funcţie de sistemul competiţional. Gradarea treptată pentru ajungerea la eforturi maxime.). Dirijarea pregătirii în vederea realizării formei sportive într-o anumită perioadă este cu atât mai dificilă cu cât cerinţele antrenamentului sunt mai numeroase iar îmbinarea lor (solicitare. cum sunt săriturile. care include şi o subunitate de timp (aprilie) numită precompetiţională (aprilie.nivelul de pregătire la care se află atletul. Dar. până în deceniul şapte al secolului trecut. iunie. 5. lunar. martie). respectiv asupra duratei acestuia. anual.Cum se asigură caracterul ciclic şi ondulatoriu întegului proces de antrenament ? . Ca atare efortul este maxim (în limitele normalului) potrivit cu posibilităţile reale ale organismului în etapa respectivă.Cum se structurează şi se periodizează procesul de antrenament ? .

e. . Planul de perspectivă. . organizarea şi conducerea procesului instructiv-educativ pe bază de plan este o acţiune indispensabilă antrenorului. indiferent de tipul (genul) lecţiei. cuprinderea celor mai semnificative exerciţii în fiecare lecţie. pe de o parte de raportul dintre cantitatea efortului şi odihnei ce se creează în . . . Structura şi conţinutul unei lecţii sunt condiţionate. 5. Planul anual Cuprinde următoarele elemente: . Planul pe un ciclu săptămânal sau chiar mai scurt (3-4 zile).) precum şi pentru un singur atlet în cazul când aptitudinile sale în perspectiva imediată şi mai îndepărtată îl recomandă ca pe o personalitate sportivă de mare valoare. Prezentăm variante ale modului de variaţie a efortului (nivelul lui) într-o etapă de 4 săptămâni. perioada de timp când se susţin. .Numărul şi felul concursurilor. fond).Numărul de antrenamente. forma sportivă). stabilirea indicatorilor de volum şi intensitate sunt cerinţe specifice ale ciclului săptămânal de lecţii. greutate/disc. 1. . Se elaborează pe o perioadă de 2-4 ani. . sărituri. în funcţie de tipul de efort (probă): .Obiectivele. .Vârsta. Lecţia de antrenament Fiecare lecţie reprezintă o verigă din unitatea procesului de antrenament. sarcinile şi principalele mijloace distribuite pe parcursul anului cu indicatori de volum şi intensitate.Performanţa realizată şi de perspectivă. Curs nr.Graficul concursurilor (data şi locul) precum şi rezultatele (performanţele) planificate la fiecare concurs (dinamica lor. Planul pe etapă (de regulă 2-4 săptămâni). Specific antrenamentului este faptul că între structură şi conţinut se stabilesc raporturi puternice de interdependenţă nu numai în interiorul fiecărei lecţii ci şi între lecţiile desfăşurate într-o anumită perioadă de timp constituite într-o unitate metodică bine definită (ciclul săptămânal. etc.). d. 3. iar în ultima scade sub prima săptămână (viteză-forţă: garduri. sarcinile şi parametrii fundamentali de pregătire.creşte de la o săptămâna la alta.Probele şi normele de control. Conţinut şi structură Între conţinutul şi forma lecţiei există o strânsă interdependenţă. Ciclul săptămânal de antrenament Este instrumentul cu cea mai largă aplicabilitate în procesul de instruire.Obiectivele. urmând să scadă în ultima (forţă-îndemânare: aruncări.Periodizarea antrenamentului. Planul de perspectivă Planul de perspectivă cuprinde următoarele elemente: . . în vederea perfecţionării atletului pentru obţinerea de performanţe tot mai înalte. Succesiunea lecţiilor şi tematica acestora într-o săptămână. Planul de lecţie. În atletism se folosesc următoarele planuri de pregătire: a.Probele şi normele de control. sărituri).Datele efectuării controlului medico-sportiv. bisăptămânal etc. Planul de etapă În atletism planul de etapă este construit din ciclurile săptămânale de antrenament a căror structură şi conţinut adesea – în cadrul aceleiaşi etape – nu se schimbă de la o săptămână la alta. Gândirea antrenorului se transpune într-un sistem complex şi coerent de indicatori prin care se fixează priorităţile şi direcţiile principale de desfăşurare a antrenamentului în anumite perioade de timp. Ele se elaborează pentru grupe de atleţi (copii sau juniori) care au un nivel valoric apropiat şi se pregătesc pentru aceiaşi probă sau probe înrudite (sprint/garduri. . datele antropologice şi morfologice ale atletului.Obiectivele de performanţă şi de loc. lungime/triplusalt. 18 Planificarea şi evidenţa în atletism Programarea. 4.creşte de la 1 la 2. .se menţine constant trei săptămâni. . formele şi locul pregătirii. Etapele cele mai lungi le întâlnim în perioadele fără concursuri şi obişnuit se extind pe o lună de zile (frecvent în perioada pregătitoare de iarnă). se menţine 2-3 şi scade de la 3 la 4 la nivelul 2 (rezistenţă: semifond. Planul anual. c. precum şi intervalul de timp dintre ele. aruncări). 2. În interiorul unei etape variază nivelul solicitării (efortului) de la o săptămână (ciclu) la alta. b.

Se pot constitui grupe formate fie numai din cei care se pregătesc pentru aceiaşi probă (de exemplu grupa de sprinteri. Lecţii colective Criteriile principale care stau la baza organizării grupei de atleţi în vederea integrării lor în lecţie sunt: vârsta. metodele şi mijloacele instruirii sunt constituite într-un sistem de cerinţe comun tuturor celor cuprinşi la această categorie. este exerciţiul fizic. Lecţiile individuale Se organizează lecţii de antrenament individuale (cu un singur atlet) de regulă pentru atleţii de mare performanţă în situaţia când prin natura conţinutului. După calităţile motrice pe care le deservesc: . b. . c.partea pregătitoare (denumită „încălzire”). 1. Limbajul practicii ne conduce spre ideea că o lecţie de antrenament are trei părţi: . Lecţii colective (cu mai mulţi elevi) şi lecţii individuale. Aceasta este bine să nu depăşească 20-35. 7.Ce tipuri de lecţii cunoaşteţi ? Curs nr.). indicilor morfo- somatici. .Factorii naturali şi condiţiile igienice în care se desfăşoară activitatea practică. sarcini etc.interiorul fiecărei lecţii în parte (în funcţie de temă.).exerciţii pentru trunchi. funcţionali şi de voinţă specifici probei. Exerciţiile fizice Mijlocul principal care are ponderea cea mai mare în ridicarea continuă a nivelului de pregătire şi realizarea performanţelor atletice. .exerciţii pregătitoare generale (pentru pregătirea fizică generală).exerciţii pregătitoare speciale (pentru pregătirea fizică specifică şi tehnico-tactică).Ce presupune planul de etapă ? . După localizarea anatomică: . de aruncători de suliţă etc. . . sexul. .Ce reprezintă planul săptămânal ? . .exerciţii de supleţe şi relaxare. proba de specialitate.exerciţii de forţă şi detentă. 6. sarcinile. lecţia solicită o mare concentrare a atenţiei. Categoria performanţă Criteriile de constituire a grupelor sunt asemănătoare celor de la grupa de avansaţi. calităţilor fizice. nivelul de pregătire. din cei ce practică probe înrudite (apropiate) ca structură motrică sau tip de efort (solicitare).Mijloacele de refacere a organismului după efort. În atletism lecţia de antrenament se organizează cu grupe (colective) de atleţi şi individual.Ce tipuri de planuri se folosesc în pregătirea atletului ? . .partea fundamentală.exerciţii de viteză. După factorii antrenamentului: . fie combinate. .Ce elemente cuprinde planul de perspectivă ? .Complexul de aparate. .exerciţii pentru picioare.exerciţii pentru braţe. Numărul atleţilor într-o grupă este bine să nu depăşească 6-8 dacă aceştia au aceeaşi specialitate (probă) şi 4-6 dacă sunt de probe diferite. .exerciţii de îndemânare. Categoria avansaţi La această categorie criteriul de bază pentru constituirea grupelor îl reprezintă proba de specialitate.partea de încheiere. iar pe de altă parte. Se organizează lecţii cu grupe de atleţi la: Categoria copii – începători Cunoscând faptul că obiectivele.În ce constă planul anual ? . Întrebări de autoevaluare: . .exerciţii de rezistenţă. . Grupa poate avea compoziţie mixtă (băieţi şi fete). instalaţii şi dispozitive de specialitate.Exerciţiile fizice. eforturi fizice şi de voinţă deosebit de ridicate. Legăturile de interdependenţă ce se stabilesc între structură şi conţinut sunt cu atât mai evidente cu cât frecvenţa (numărul) lecţiilor într-o perioadă scurtă de timp (1-2 săptămâni) este mai mare. de săritori în lungime. .exerciţii compensatorii. singurul criteriu care acţionează la alcătuirea grupei este numărul elevilor.Ce conţine lecţia de antrenament ? . de regimul efortului şi al odihnei din lecţia precedentă şi cea următoare. tema şi sarcinile lecţiei. Efectuarea sistematică a exerciţiilor fizice duce la perfecţionarea tehnicii.Exerciţii ideomotorii. Organizarea grupelor de atleţi pentru desfăşurarea lecţiei. Clasificarea exerciţiilor fizice se poate face după mai multe criterii: a. 19 Sistemul mijloacelor antrenamentului atletic Mijloacele folosite în antrenamentul atleţilor sunt următoarele: . .

).exerciţii executate cu efort mic. După condiţiile de executare: . d. . frânghie.). . în zăpadă. . paralele etc.exerciţii fără îngreuiere.exerciţii executate cu efort mediu. După mărimea efortului: . haltere.exerciţii la şi pe aparate (scară fixă. Ele poartă denumirea de . saci cu nisip. Exerciţiile de concurs    Exerciţiile de concurs sunt acelea care fac obiectul specializării atletului. .exerciţii executate cu efort submaximal.). sărituri pe sol moale. e. în pantă.exerciţii executate cu efort maximal.exerciţii în condiţii îngreuiate (alergări. etc. etc. . .exerciţii cu îngreuiere (mingi medicinale. 2.

aruncările simple de pe loc şi cu elan. odihnă. Mijloacele de refacere a organismului după efort Mijloacele de refacere a organismului după efort se împart în două grupe principale: mijloace cu caracter pedagogic. . cele din haltere de aruncători şi săritori. b. cu pauze mari (sunt foarte folosite mai ales de sprinteri. Perioada de refacere sau de odihnă activă. în reprize mai lungi (10-30 min. g. Cele mai eficiente sunt din gimnastică. haltere. sau în afara stadionului. în pauza dintre aruncările cu obiecte grele sau între serii la haltere. 4. Ele se asociază bine cu exerciţiile de supleţe şi mobilitate precum şi cu alergarea uşoară – aceasta din urmă fiind ea însăşi un valoros mijloc de refacere. decasalt). Este un mijloc special. penta. Se folosesc mijloace şi metode pedagogice de refacere (preponderent exerciţii cu caracter compenstoriu în raport cu cele specifice probei) şi mijloace medicamentoase şi de tratament (cure balneo-termale. „Antrenamentul de refacere” în care efortul este total aerob. Pentru săritori sunt nelipsite alergările de viteză şi garduri. sub forma alternărilor de mers cu alergare în tempo moderat. psihic). c. ca şi baia caldă cu diverse săruri contribuie la refacerea nervoasă şi musculară. Înainte de concurs se recomandă doar acţiuni (manevre) relativ superficiale. în înviorarea de dimineaţă. lunare şi anuale. fizic.Ce sunt exerciţiile de concurs ? . Masajul şi automasajul. deoarece contribuie pe calea cea mai directă la adaptarea complexă a organismului pentru efortul specific cerut de probă (tehnic. Exerciţii din alte ramuri sportive. e. mijloace medicamentoase. la sfârşitul antrenamentului (în partea de închidere a lecţiei).     . f. Acestea îşi găsesc locul în cadrul antrenamentului în pauzele dintre serii. pentru alergătorii pe plat se folosesc în mod sistematic următoarele: alergări peste garduri şi obstacole. d. Se recomandă la o jumătate de oră după antrenament precum şi în zilele de repaus. săritura în lungime cu elan şi fără elan.Care sunt mijloacele folosite în antrenamentul atleţilor ? . repetate pe distanţe de 80-100 m. Astfel.Care sunt mijloacele de refacere a organismului după efort ? . Se poate executa pe stadion şi în acest caz constă din alergări pe gazon în tempo moderat (de preferat desculţ). după un ciclu de antrenamente grele.). altele decât proba de specialitate. sau în ziua următoare după un antrenament greu. perioada de ciclu anual de antrenament.Cum se clasifică exerciţiile fizice folosite în antrenamentul atletic ? . cele din jocuri sportive de alergători şi săritori. În cadrul acestei categorii de mijloace se are în vedere: . între antrenamente şi concursuri. Pentru aruncători: săriturile în lungime şi înălţime cu elan. 5.. Se poate face zilnic în cadrul antrenamentului (vizând musculatura preponderent solicitată) în reprize scurte (2-5 min. nivelul de pregătire al atletului. combinată cu acţiuni de relaxare musculară. alergări în teren variat. 3. plurisalturi (triplu. Sunt utile în orice probă. între exerciţiile cu încordarea musculară mare şi cele de intensitate moderată sau mică. Ele sunt mijloace principale de pregătire. modern şi foarte eficient. între antrenamentele dure şi cele mai puţin dure. Preponderent exerciţiile de gimnastică sunt folosite de săritorul cu prăjina şi aruncători. Exerciţii fizice de dezvoltare generală. Este vechea perioadă de tranziţie care în conceptul modern primeşte un conţinut nou ce vizează pregătirea atletului pentru începerea în cele mai bune condiţii a următorului ciclu anual de antrenament. timp de 10-15 min. între exerciţiile de bază (proba de specialitate) şi cele cu caracter compensator. Perioada de refacere durează 2-3 săptămâni şi este cu atât mai necesară cu cât în perioada competiţională gradul de solicitare fizică şi psihică a fost mai ridicat. între cicluri săptămânale. Întrebări de autoevaluare: . Mijloace cu caracter pedagogic: a. gardişti şi săritori). Folosirea muzicii în cadrul acelor antrenamente care nu solicită concentrare nervoasă deosebită. Din această categorie desprindem două subgrupe principale: Exerciţii din atletism. alergarea în teren variat.alternarea ritmică între grupele musculare angrenate în lucru. Raportul dintre odihnă şi efort.) la o oră după terminarea antrenamentului.variaţia intervalelor de odihnă între exerciţii. Nu se recomandă cu 1-2 zile înaintea concursurilor importante. tactic. în staţiuni montane etc.). Folosirea exerciţiilor fizice care au ca scop relaxarea musculaturii după eforturi intense şi de lungă durată. plurisalturile fără elan şi cu elanuri reduse. de preferat în păduri sau parcuri. jocuri sportive.Care sunt exerciţiile de dezvoltare generală ? . Baia cu apă caldă sau bazine speciale. alergările de viteză şi de garduri. Utilizarea lor în antrenamente diferă în funcţie de:probă.

fosfobion injectabil). relaxante asupra sistemului nervos central şi periferic). Pentru refacerea depozitului energetic consumat de alergătorii de semifond şi fond se folosesc următoarele grupe: . în funcţie de predominanţa tipului de efort. magneziu. . alergări.a. c.grupa aminoacizilor (glicocolul cu efecte calmante. 2. în lapte.). Întrebări de autoevaluare: . În acest gen de efort se încadrează probele de fond şi mare fond. sărituri şi aruncări. alergări de garduri) şi vizează atât latura pregătirii fizice. Acest grup de exerciţii se realizează pe cale mintală. cât şi cea a perfecţionării tehnicii. Pregătirea la munte. a devenit în ultimii 10 ani o regulă metodică indispensabilă aplicată riguros. structuri.grupa mineralelor pe bază de potasiu – după 2-3 ore de efort. instalaţii şi dispozitive de antrenament se manifestă tot mai pregnant în antrenamentul probelor tehnice (aruncări. . B6 sau electrovitalul. .grupa compuşilor glucidici (dextrovitul. În acest gen de efort se încadrează sprintul. Conţinutul pregătirii fizice Prin conceptul de pregătire fizică se înţelege acea componentă a antrenamentului care are ca scop perfecţionarea atletului sub aspectul creşterii posibilităţilor motrice pe baza repetării sistematice şi continue a exerciţiilor fizice. ş. . Pentru refacerea sistemului neuro-muscular şi nervos se folosesc următoarele grupe medicamentoase: . 5. produse de fier. electrovitul).grupa vitaminică (C. săriturile şi aruncările.grupa mineralelor (potasiu. Unul din factorii cu cea mai mare pondere în mărirea eficacităţii pregătirii. la altitudinea de 1500-2000 m. cu vitamina C).Care este complexul de aparate. repetat de 2-4 ori pe parcursul unui an. calciu. mierea de albine în ceai. Efort de tip predominant aerob. .Ce grupe medicamentoase se folosesc pentru refacerea post-efort ? . 3. . alergătorilor de performanţă de semifond şi fond. complex B.). în care factorii principali sunt cei cardio-respiratori şi metabolici.pentru accelerarea refacerii după cursele lungi: calciu gluconic.grupa aminoacizilor (diferite săruri de aspartic. glucoza. 20 Sistemul mijloacelor de susţinerea antrenamentului atletic 1.se pot administra diferite miorelaxante în scop profilactic în momentul apariţiei durerilor musculare şi crampelor musculare. Principalele grupe de exerciţii cu ajutorul cărora se realizează creşterea capacităţilor motrice sunt următoarele: a) exerciţii simple de mers. instalaţii şi dispozitive de specialitate. Suportul medicamentos pentru refacerea organismului după efort Administrarea medicamentaţiei se face în raport de genul de efort. Exerciţii ideomotorii. Efort de tip anaerob – care solicită cu precădere sistemul neuro-muscular. vitamina E. b.grupa compuşilor glucidici (fructoza.Care sunt tipurile de efort din atletism ? . electrovit). Exerciţiile ideomotorii ajută la însuşirea şi consolidarea tehnicii şi tacticii. Atletul îşi reprezintă în gând unele mişcări (exerciţii fizice) cu care operează în practică provocând astfel reacţii de reprezentare identice modelului motric (faze. sub forma unui stagiu de 2-4 săptămâni. Factorii naturali şi condiţiile igienice în care se desfăşoară activitatea practică.grupa vitaminică (B1. de exemplu metarspartic. sărituri. etc. B complex). aruncători şi alergătorii de garduri. 4. 21 Pregătire fizică în antrenamentul atletului 1. etc. Eforturi mixte. . a dezvoltării calităţilor motrice. Curs nr. B2. Complexul de aparate. Categoriile grupelor de efort în atletism sunt următoarele: a.Care sunt condiţiile naturale şi igienice favorabile desfăşurării optime a efortului ? . . în care energia se eliberează atât din procese biochimice anaerobe cât şi aerobe.În ce constau exerciţiile ideomotorii ? Curs nr. momente. . b) exerciţii constituite din părţi (fragmente) din probele de atletism. Lărgirea şi perfecţionarea complexului de aparate. fosfor. Se folosesc cu precădere de săritori. lactat de magneziu.. Aici se încadrează probele de semifond. ni-l oferă muntele. în mod deosebit. Pentru refacerea organismului poliatloniştilor se face apel la medicamentele enunţate mai sus. dispozitive şi instalaţii specifice antrenamentului atletic ? .

Pregătirea tehnică Pregătirea tehnică a atletului se referă la formarea şi perfecţionarea deprinderii motrice caracteristice specialităţii respective şi la consolidarea acestei deprinderi în aplicarea condiţionată de cerinţe concrete ale desfăşurării probei de concurs (E.Ce reprezintă calitatea motrică în cadrul antrenamentului atletic ? Curs nr.Ce orientare are pregătirea fizică în cadrul antrenamentului atletic ? . de forţă. Pe parcursul procesului de pregătire fizică. rapiditatea. de rezistenţă. Pregătirea specială urmăreşte mărirea randamentului în proba de specialitate pe cea mai directă cale prin dezvoltarea indicilor morfo-funcţionali ai organismului şi a calităţilor motrice la specificul practicării probei în condiţii de concurs. deprinderilor de mişcare. Potrivit de pe poziţia cauzalităţii. forţei. Calităţile motrice Calitatea motrică este aptitudinea individului de a executa mişcări exprimate în parametrii de viteză. 6. Rand. sunt elemente din interiorul procesului de pregătire. indicilor morfo-funcţionali. spre dezvoltarea anumitor indici. Probele de control sunt formate din exerciţii fizice cu care se operează în mod sistematic în direcţia creşterii posibilităţilor motrice.Ter-Ovanesian. Bufanu-Ştefănescu. tactică. probele de control trebuie să cuprindă cele trei domenii de bază: calităţile motrice. 22 Pregătirea tehnică. deci. de îndemânare. spre creşterea posibilităţilor funcţionale ale aparatelor respirator şi cardio-vascular la valori mai mari sau mai mici. Pregătirea fizică poate fi generală şi specială. Tipurile de pregătire fizică În funcţie de vârstă. perioada din ciclul anual de antrenament şi alte elemente de care ţine procesul instructiv-educativ. schi.) adaptate cerinţelor atletismului. O’Brian etc. M. posibilităţile de dezvoltare (evoluţie) a uneia sau alteia din componentele sale sunt diferite. proprii şi specifice pregătirii fizice. 5. rezistenţei. spre perfecţionarea unui sistem amplu şi variat sau mai redus de deprinderi motrice. precizia etc. Verificarea nivelului pregătirii fizice Nivelul pregătirii fizice se verifică în practică cu ajutorul probelor şi normelor de control. Nonechivalenţa şi variabilitatea valorică a componentelor pregătirii fizice – rezultate din schimbarea mijloacelor. intensităţii şi complexităţii efortului – conduc la formarea diferitelor tipuri de pregătire fizică. Nivelul pregătirii fizice şi verificarea lui Potrivit de pe poziţia procesului dinamic. între dezvoltarea calităţilor motrice. nivelul pregătirii fizice reprezintă efectul calitativ şi cantitativ al însuşirilor motrice ale omului şi poate fi considerat rezultatul sintezei motrice. 3. Brumel. Soter. I. jocuri sportive etc. deprinderile de mişcare şi latura morfo-funcţională. îndemânării etc. Pentru a putea aprecia corect nivelul pregătirii fizice. reprezintă starea de fapt. I. 4. dezvoltarea indicilor morfo-funcţionali. concretă a procesului de manifestare activă a acestor componente. teoretică şi moral-volitivă în atletism 1. psihice. Calitatea acţiunilor motrice este reprezentată de interacţiunea ansamblului de însuşiri structurale şi funcţionale ale organismului.Cum se verifică nivelul pregătirii fizice ? . V. şi reprezintă fenomenul de conexiune a calităţilor motrice. Astfel. respectiv. nivelul pregătirii fizice este determinat de demersul formativ al exerciţiilor fizice în planul aptitudinilor corelate ale individului (aptitudini fizice. Pregătirea fizică generală urmăreşte asigurarea unui potenţial fundamental de lucru în sensul cel mai larg (multilateral) şi o polivalenţă atletică corespunzătoare probei de specialitate (exemple de atleţi valoroşi cu randament înalt şi în alte probe decât cea de strictă specialitate: V. Aceste însuşiri poartă în ele posibilitatea executării acţiunilor motrice într-o anumită manieră privind cantitatea (volumul). cerinţele probei. În însuşirea tehnicii probelor cu indici înalţi de tehnicitate desprindem următoarele etape: . biologice).Cum se clasifică exerciţiile din cadrul pregătirii fizice ? . Orientarea pregătirii fizice În interiorul procesului de pregătire fizică se creează relaţii cu caracter de interdependenţă între laturile (componentele) principale ale sale. inegale datorită legilor obiective care stau la baza dezvoltării fiinţei umane (ne referim în mod deosebit la legile care guvernează particularităţile de vârstă şi sex). amplitudinea. ritmul.Care sunt tipurile de pregătire fizică ? . volumului. c) exerciţii selecţionate din alte ramuri sportive (haltere. 2. gimnastică. formarea deprinderilor de mişcare. L. Întrebări de autoevaluare: . Bran). mai mari sau mai mici de manifestare a vitezei. pregătirea fizică poate fi dirijată spre dezvoltarea într-o măsură sau alta a întregii musculaturi. componentelor procesului de pregătire fizică li se atribuie valori diferite.

Ele sunt folosite atât la învăţarea cât şi la perfecţionarea tehnicii. într-o măsură oarecare. Ele au ca scop: .exerciţiile pretehnice. în anumite situaţii. formează stereotipul dinamic. de la Olimpiada din 1980 nu s-a calificat pentru finală deşi rezultatul necesar pentru acest lucru îi era accesibil (atleta alergase cu puţin timp înainte 1:56. în continuare.). uneori cu accent pe anumite elemente constitutive (de exemplu acţiunea piciorului de atac la trecerea gardurilor). starea pistei. . . b) Exerciţiile fundamentale. . Exerciţiile tehnice sunt identice cu tehnica probelor de concurs.formarea mecanismului de bază (la probele la care acesta încă nu este cunoscut). Pregătirea teoretică şi moral-volitivă În conţinutul pregătirii este necesar ca încă de la vârsta junioratului să cuprindem următoarele probleme mari: . fond şi marş se folosesc două variante tactice de bază: . Ea corespunde primilor 2-3 ani de antrenament specializat într-o probă (grupa de avansaţi). Fiind secvenţe din ansamblul tehnicii ele se „învaţă” relativ repede şi de aceea prin repetare pot deveni.cunoştinţe referitoare la antrenamentul atletului.acomodarea.alergări controlate (cronometrate) şi sărituri efectuate împotriva vântului.rezultatele atleţilor români pe plan mondial.dezvoltarea. direcţii. Aceasta corespunde stagiului de obţinere a performanţelor sportive din ce în ce mai înalte. Ele în cadrul antrenamentului se execută cu eforturi de intensităţi variabile. Modificări evidente se produc şi în structura sistemului de acţionare.tactica de victorie (loc) sau tactica de luptă. c) Etapa perfecţionării şi consolidării profilului cizelat. . 3. ultima treaptă fiind identică cu modelul final al tehnicii propriu-zise a probei de concurs. b) Etapa formării profilului cizelat al tehnicii caracterizată la început printr-o coordonare instabilă. într-un timp relativ scurt.) cât şi vitezele parţiale. suliţă. În alergările de semifond. a) Etapa însuşirii mecanismului de bază şi a formării profilului brut al mişcării caracterizată printr-o slabă coordonare a mişcărilor. Sisteme de acţionare pentru pregătirea tehnică Pregătirea tehnică se realizează pe parcursul întregului ciclu anual de antrenament. . Un concept tactic elaborat greşit. B. 2. starea psihică (morală şi de voinţă).dezvoltarea atletismului în decursul timpului.. Ea corespunde primilor 2-3 ani de antrenament (grupa de începători).locul atletismului în sistemul de educaţie fizică şi sport din ţara noastră. a calităţilor motrice specifice practicării probei respective. etc. acceleraţiile segmentelor etc.7 iar pentru finală îi era suficient timpul de 1:59. experienţa de concurs. Exerciţiile pretehnice se împart în trei subgrupe: a) Exerciţiile introductive. materiale sportive a căror mânuire implică o oarecare dificultate (disc. Exerciţiile suplimentare contribuie substanţial la tratarea diferenţiată şi individualizată a atleţilor în procesul de perfecţionare a tehnicii. Mijloacele pregătirii tehnice Exerciţiile care rezolvă pe calea cea mai directă însuşirea şi perfecţionarea tehnicii se împart în două grupe: . Aşa de exemplu s-a întâmplat cu atleta Lovin Fiţa care ajungând în una din semifinalele cursei de 800 m. european şi balcanic.        Antrenamentul în atletism oferă suficiente mijloace care pot influenţa favorabil dezvoltarea : . Exerciţiile pretehnice sunt constituite din acele mijloace care organizate într-un traseu metodic corect devin trepte succesive şi concrete pe care „păşeşte” atletul în vederea însuşirii şi perfecţionării tehnicii. ciocan. .0). din cauza unei scheme tactice greşit concepute.exerciţiile tehnice . obişnuirea cu anumite obiecte. unghiuri etc. Din această grupă fac parte acele exerciţii care devin trepte obligatorii în procesul de însuşire a tehnicii. în zăpadă. . c) Exerciţiile suplimentare se caracterizează prin structura lor foarte simplă în raport cu tehnica probei. mijloace eficiente în procesul de automatizare a elementelor de microstructură tehnică (detalii din tehnică) atât în ce priveşte forma de execuţie (traiectorii. pe piste înclinate. sensuri. în teren variat etc. cu atenţia îndreptată în special asupra acelor elemente sau faze la care se constată execuţii greşite sau nesigure. . A. de cele mai deseori însă. frustrează atleţii de a realiza performanţele pe măsura puterilor lor. condiţiile atmosferice etc. Pregătirea tactică Elaborarea conceptelor (planurilor) tactice se face ţinând seama de o mulţime de factori printre care: nivelul pregătirii fizice a atletului în raport cu al adversarului. Ponderea ei sub aspectul volumului şi intensităţii lucrului desfăşurat de atlet diferă în raport cu sarcinile de instruire din diferitele perioade şi etape ale ciclului anual de antrenament. felul concursului.alergări şi sărituri executate pe piste moi.tactica pentru rezultat sau tactica pentru record.

Definirea unor noţiuni Forţa este capacitatea omului de a produce prin intermediul aparatului neuro-muscular.Ce se urmăreşte prin pregătirea teoretică şi moral-volitivă ? Curs nr. 4. într-o măsură destul de mică exerciţiile dinamic- statice şi cu totul izolat cele cu caracter static. Dezvoltarea capacităţii de manifestare a forţei musculare este condiţionată de mai mulţi factori (Homencov şi Ozolin): Mijloacele de dezvoltare a forţei musculare Clasificarea organică a exerciţiilor de forţă are la bază caracterele dominante ale contracţiei musculare. în general. exploziv (exerciţii de detentă). greutatea obiectelor etc.Ce înţelegeţi prin pregătirea tactică şi cum se rezolvă aceasta în atletism ? . În atletism se folosesc cu precădere exerciţiile dinamice. 23 Bazele metodice ale dezvoltării forţei în atletism 1. . alergări cu handicap.Care sunt mijloacele de dezvoltare a forţei ? . în scopul schimbării stării de mişcare sau de repaus a propriului corp sau a altor corpuri externe care prin greutatea (inerţia) lor opun o rezistenţă. . 4. 3. efectuate însă cu respectarea structurii momentului (fazei) din tehnica probei.Care sunt factorii de care depinde manifestarea plenară a forţei de contracţie a musculaturii ? .ameliorează capacitatea de contracţie şi relaxare a musculaturii în condiţiile unui lucru brusc. dorinţei de a învinge.dezvoltă general şi selectiv forţa musculară (exerciţii de forţă).Cum se dezvoltă forţa în ontogeneză ? . în perechi sau grupuri anume constituite pentru stimularea luptei.Care sunt mijloacele pregătirii tehnice ? .îmbunătăţesc angrenarea ordonată a maselor musculare în acţiuni caracteristice detentei. Metodica dezvoltării detentei Detenta este o calitate perfectibilă deoarece una din componentele sale este forţa. Întrebări de autoevaluare: . 2.). . Metodica dezvoltării forţei Metodica dezvoltării forţei trebuie să vizeze două direcţii principale: . Formele de manifestare a forţei Pentru atletism prezintă interes următoarele forme de manifestare a forţei: Forţa maximă sau forţa absolută.exerciţii statice (contracţii izometrice). Este capacitatea atletului de a învinge prin intermediul contracţiilor musculare o rezistenţă mobilă (greutatea corpului.dezvoltarea forţei maxime de contracţie musculară.formarea şi dezvoltarea priceperii de a valorifica (în funcţie de cerinţele şi condiţiile fiecărei probe) capacitatea de a încorda muşchii cu o anumită viteză. etc.exerciţiile cu îngreuieri (în special haltera) precum şi exerciţiile de rezistenţă (în special alergarea de lungă durată). Dezvoltarea detentei se face prin exerciţii care: . pe baza contracţiilor musculare. . 5.Care sunt formele de manifestare ale forţei în atletism ? .antrenamente efectuate în condiţii climatice grele (ger. forţa musculară acţionând pe o distanţă cât mai mare. este lent datorită celeilalte calităţi componente: viteza. . Forţa relativă rezultă din raportul dintre forţa maximă şi greutatea sportivului. ploaie.Ce este forţa ? . cu mărimi variabile de contracţie etc. . .) în cel mai scurt timp posibil.Ce înţelegeţi prin pregătirea tehnică ? .exerciţii dinamic-statice (contracţii izotonice şi izometrice alternate).Ce este detenta şi cum poate fi ea îmbunătăţită ? . Este cea mai mare valoare de forţă mecanică dezvoltată de sistemul neuromuscular pe fondul contracţiilor voluntare.exerciţii dinamice (contracţii izotonice). Ritmul de dezvoltare a detentei.ştafete. . Întrebări de autoevaluare: . În acest sens distingem trei grupe: .Care sunt etapele în însuşirea tehnicii ? . în anumite momente. anumite valori de forţă mecanică. Forţa explozivă.

aruncări cu obiecte mai uşoare decât cele de concurs etc. din mers şi din joc de glezne execută acţiunile respective fără garduri sau la garduri joase) etc. 24 Bazele metodice ale dezvoltării vitezei în atletism 1.Ce este viteza ? . Starturile să aibă un caracter variat privind: Dezvoltarea vitezei de repetiţie Dezvoltarea vitezei de execuţie Cerinţele metodice privind dezvoltarea vitezei de repetiţie menţionate în capitolul respectiv sunt perfect valabile şi pentru viteza de execuţie. Viteza de reacţie Este calitatea de a da rapid răspunsul motric adecvat unui excitant (M. .eficienţa în probele de alergări se referă nemijlocit la timpul parcurs în raport de distanţă (valoarea vitezei de deplasare) şi se exprimă în m/s. . 4. .Cum îmbunătăţim viteza de reacţie ? .viteza de execuţie (în mişcări cu caracter aciclic).eficienţa în probele de sărituri şi aruncări se referă nemijlocit la valoarea distanţei parcursă în zbor de săritor şi de obiectul de aruncat. condiţionat de cerinţele practicării atletismului. Întrebări de autoevaluare: . . Curs nr. Abordare teoretică a calităţii motrice rezistenţa          este capacitatea omului de a executa acte şi acţiuni motrice fără a reduce eficacitatea lor. Aruncătorii folosesc îndreptări şi răsuciri de trunchi din poziţii asemănătoare probei. eschiva piciorului de bătaie din culcat pe spate etc.viteza de repetiţie (în mişcări cu caracter ciclic). 25 Bazele metodice ale dezvoltării rezistenţei. prin repetarea startului de jos se acţionează asupra dezvoltării vitezei de reacţie. mărime exprimată tot în m/s. într-un timp oarecare. Alergătorii de garduri. de regulă îndelungat.Care sunt condiţiile de efort în practicarea exerciţiilor de viteză ? . Georgescu). În atletism capacitatea de a produce efecte de viteză cât mai mare răspunde scopului urmărit în toate probele de concurs deoarece: .Care sunt formele de manifestare ale vitezei în atletism ? .Care este metodica de dezvoltare a vitezei de execuţie ? Curs nr. Viteza este capacitatea omului de a executa acte şi acţiuni motrice într-un timp minim în raport de condiţiile în care se desfăşoară mişcările respective. această valoare este direct proporţională cu mărimea vitezei de desprindere (viteza iniţială a zborului) a săritorului şi a obiectului de aruncat. Metodica dezvoltării vitezei Dezvoltarea vitezei de reacţie Viteza de reacţie se îmbunătăţeşte prin repetarea acţiunii motrice care este precedată de reacţia propriu-zisă.viteza de reacţie sau timpul latent al reacţiei motrice. simularea aruncării fără să poarte vreo greutate în mână. Metoda folosită este aceea a repetărilor. Săritorii execută rapid mişcarea piciorului de atac din poziţii favorizante unei viteze mari. elanuri executate fără obiectul de concurs. Definirea unor noţiuni. Întrucât în atletism ne interesează cu precădere în sprint. 2. Exerciţiile specifice pentru dezvoltarea vitezei de execuţie sunt acelea care oferă posibilitatea realizării unei mişcări cu viteză egală sau mai mare decât cea din proba de concurs. Viteza de repetiţie depinde de: Viteza de execuţie În atletism are rol hotărâtor în obţinerea performanţelor în probele de aruncări şi sărituri. Formele de manifestare ale vitezei În atletism viteza se manifestă sub trei forme elementare: . Indicaţiile metodice de care trebuie să ţinem seama în antrenarea sprinterilor pentru a evita plafonarea pretimpurie: 1.Care sunt elementele caracteristice din cadrul metodei repetărilor ? . lucrează analitic pentru viteza piciorului remorcat şi pentru viteza piciorului de atac (din stând. 3. La începători se constată progrese evidente într-un timp relativ scurt. dar. supleţei şi îndemânării în atletism 1. mişcarea de avântare a picioarelor specifică aterizării.

lungimea şi conţinutul pauzelor (intervalelor) de revenire (P).Viteza este de 95-100% din cea maximă pe porţiunea de alergare.calitatea de a putea executa mişcări cu o amplitudine mai mare sau mai redusă.Care sunt formele de manifestare ale rezistenţei ? . . de bază.Durata odihnei: 3-12 min.Numărul repetărilor: însumarea distanţelor de lucru să ajungă de la 2-3 ori distanţa de concurs pentru semifondişti şi de 1-1. . timp îndelungat. în condiţii aerobe. aplicată în practică cu rezultate bune de neozeelandezul Lydiard. 2. . Rezistenţa specială este capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat efort muscular (relativ generalizat). Întrebări de autoevaluare: .Lungimea distanţelor de lucru: 200-100 m.Metoda este folosită cu precădere de semifondiştii şi fondiştii de performanţă şi înaltă performanţă. . în funcţie de durata revenirii pulsului la 120-130 bătăi pe minut. Constă în alergarea repetată a unor distanţe în tempo susţinut cu intervale mici de odihnă pentru o acumulare mare de acid lactic în condiţii de datorie de oxigen.).Se foloseşte de semifondişti şi fondişti cu precădere în perioadele competiţionale. fiind deci un grad de mobilitate articulară. egală sau mai mică decât distanţa de concurs.) .Cum putem defini rezistenţa ? . Metoda alergării cu intervale În decursul timpului s-au făcut multe cercetări fiziologice pentru fundamentarea ştiinţifică a metodei. fie pasiv stând.Viteza alergării: 85-90% din rezultatul record pe porţiunea respectivă. . Metoda este folosită de-a lungul întregului an de către toate categoriile de atleţi alergători. Bazele metodice ale dezvoltării supleţei şi îndemânării în atletism În limbajul curent supleţea are două înţelesuri: .Lungimea distanţelor de lucru poate fi mai mare. .Durata de lucru (a unei repetări): 3-12 min. . . . indiferent de natura sau categoria ei sunt următorii: 3. . . Azi. verificările şi probele de control.Se foloseşte de 1-3 ori pe săptămână.Viteza de alergare se stabileşte astfel ca la sfârşitul distanţei de lucru frecvenţa cardiacă să ajungă la 170-180 bătăi pe minut în perioada pregătitoare şi 180-190 bătăi pe minut în perioada competiţională: pentru băieţii de performanţă: 3-3:10/km. care determină rezistenţa.De ce depinde mobilitatea articulară ? . în condiţii anaerobe (nevoia de O2 a organismului depăşeşte capacitatea sa maximă de consum creând datorie de O2).tempoul de parcurgere a distanţei de lucru (T).Câte tipuri de oboseală cunoaşteţi ? . Alergarea de tempo .numărul reluărilor distanţei de lucru (N).se aleargă fără pauze în tempo uniform sau variat. .5 ori distanţa de concurs pentru fondişti.Care sunt factorii determinanţi ai manifestării rezistenţei în atletism ? .Numărul repetărilor: 2-10.Care sunt metodele de dezvoltare a rezistenţei ? . 4.Care sunt elementele de conţinut ale îndemânării ? . Metoda competiţională .lungimea distanţei de lucru (D). Durata ei este de 2-3 minute când se urmăreşte ca datoria de oxigen să crească de la o repetare la alta şi 4-10 minute când se urmăreşte lichidarea ei. .a fost studiată. Rezistenţa generală este capacitatea organismului de a prelungi efortul muscular relativ generalizat. Metoda alergării repetate pe distanţe lungi: . adevăraţii Componentele alergării cu intervale (factorii efortului) care determină efectele metodei: . . (1-4 km. . de durată (metoda maraton). 5... . Metodica dezvoltării rezistenţei Metoda alergării neîntrerupte. . pentru fetele de performanţă: 3:30-3:40/km. totalizând 4-12 km. Factorii principali. Formele de manifestare ale rezistenţei Rezistenţa mai poate fi definită şi ca o capacitate de a preîntâmpina sau de a întârzia instalarea oboselii după un anumit efort.Odihna se realizează fie prin mers sau trotinare.Numărul repetărilor se poate împărţi în 2-3 serii când se lucrează pe distanţe mici (până la 400 m.Cum poate fi aplicată metoda intervalelor în atletism ? .calitatea de a putea executa mişcările cu o uşurinţă mai mult sau mai puţin evidentă – supleţea de execuţie.În această metodă se include toate concursurile.

În privinţa calităţilor motrice şi psihice la selecţionarea tinerilor în grupa de avansaţi trebuie să se aibă în vedere în primul rând nivelul vitezei şi detentei. Testul se aplică până la vârsta de 13 ani la băieţi şi 11 ani la fete. după cum se poate aprecia că 80-90 de puncte realizate la aruncarea mingii de oină reprezintă o valoare bună şi semnificativă pentru un copil de 12-13 ani cu înclinaţii pentru aruncarea suliţei. Numărul centimetrilor peste metru depăşeşte considerabil numărul kilogramelor. coeficientul de dezvoltare    fiind suficient de mare şi la o vârstă mai înaintată (după  # ). aplecarea trunchiului înainte cu braţele întinse în jos (pentru mobilitatea coxo-femurală şi a spatelui). mobilitatea şi forţa musculară sunt mai perfectibile. în cm. (de la 12 ani pentru băieţi) – testează rezistenţa. Cele opt probe sunt: alergare pe distanţa de 50 m. de la 8 la 15 ani. 26 Selecţia în atletism 1. la loc de frunte se situează selecţia sistematică a talentelor. (până la 11 ani) şi 1000 m. aruncarea mingii de oină (testează detenta braţului). de pe loc (fără elan). putem trage concluzia că are aptitudini pentru sprint. cu o greutate corporală sub medie. ajungând la 10-15. ridicarea trunchiului din culcat (testează forţa abdominală).70-1.80-1. Cele două probe de control pentru pregătirea specifică sunt următoarele: a) săritura pe verticală cu desprindere bilaterală. din necesităţi de ordin biomecanic şi al economicităţii consumului energetic. pregătirea fizică generală se testează cu ajutorul celor opt probe ale testului internaţional „Standard Fitness Test” elaborat de FIEP. Totuşi. cum sunt rezistenţa. cu atingerea unui punct cât mai înalt cu mâna (verifică detenta pe verticală. Cerinţele generale care stau la baza selecţiei În contextul creşterii continue a performanţelor atletice. Concepţia care stă la baza perfecţionării sistemului de selecţie din România. b) aruncarea greutăţii înainte. Legătura modelelor intermediare cu înalta performanţă. decât numărul de centimetrii pe care sportivul îl are peste 1 m. fetele). (pentru testarea vitezei). Rezultatele obţinute le fiecare probă se transformă în puncte pe baza unei tabele speciale. Grupa de începători Vârsta de selecţionare şi începere a pregătirii este de 9-10 ani. Un rol important îl are raportul dintre înălţimea şi greutatea corporală. Acţiunea de depistare a copiilor şi tinerilor cu aptitudini deosebite. Potrivit reglementărilor în vigoare prevăzute în sistemul naţional de selecţie. ca dealtfel şi din alte ţări cu atletism dezvoltat determină în practică o serie de măsuri organizatorico-metodice. La grupa de începători probele aşa-numite „specifice” care ne dau relaţii edificatoare în ceea ce priveşte nivelul dezvoltării şi pregătirii atletice sunt doar două. cu greutatea corporală mai mică cu 6-8 kg. alergătorii de semifond şi fond îşi conturează un profil morfo-somatic care nu trebuie neglijat.).80 m. Semifond şi fond Indicii privind înălţimea şi greutatea corporală a atleţilor ajunşi la maturitate nu au un rol deosebit de important în realizarea performanţelor înalte şi ca atare în acţiunile de selecţionare specifice diferitelor vârste nu se va ţine seama prea mult de aceştia. băieţii şi 1. Caracteristicile modelelor intermediare. deoarece testul care pune în evidenţă pregătirea fizică generală (Standard Fitness Test) are în compoziţia sa suficiente elemente care răspund cerinţelor proprii atletismului. conducerea şi organizarea ştiinţifică a activităţii sportive are în vedere un complex de probleme printre care. dacă un copil realizează peste 80 puncte la proba de 50 m. greutatea de aruncat cântăreşte 2 kg. Realizarea sumei de minimum 480 puncte prin adiţionarea punctelor obţinute din cele opt probe este un indiciu că pregătirea atletică generală se află la un nivel satisfăcător. cu picioare lungi sau cel puţin egale cu bustul.90 m. săritura în lungime fără elan (pentru forţă). Curs nr. la fete (pentru toate vârstele) şi la băieţi până la vârsta de 11 ani şi 4 kg. . atârnat menţinut la bara fixă cu braţele îndoite sau tracţiuni (pentru forţa musculaturii braţelor). deoarece posibilitatea realizării unor performanţe de cea mai înaltă valoare la vârsta maturizării substratului morfo-funcţional şi psiho-motric depinde în mare măsură şi de stagiul de pregătire sistematică realizat până la vârsta maturizării. Aşa de exemplu. stagiu care în atletism are o extensie pe o perioadă care variază în funcţie de probă. cu ambele mâini de deasupra capului (verifică forţa explozivă a musculaturii trunchiului şi braţelor). Grupa avansaţi Sprint şi garduri Din cauza cerinţelor impuse de tehnica trecerii gardurilor. a căpătat în ultimii ani o amploare tot mai mare. Particularităţile selecţiei în atletism. alergare pe distanţa de 600 m. naveta (pentru îndemânare). alergătorii de garduri la vârsta maturităţii trebuie să fie înalţi (1. Ca şi la alergările de viteză sunt preferaţi tinerii cu o înălţime mai mare decât media generală a vârstei respective şi de asemenea. Dar indicii semnificative rezultă şi din studierea valorii fiecărei probe. 2. la băieţii de 12 ani. Accentul cade pe acestea încă de la început deoarece celelalte calităţi necesare.

Robusteţea corporală. Această categorie de atleţi este mai des întâlnită la probele de sprint şi garduri – în mod deosebit la fete – şi uneori la sărituri. prin rezultatele obţinute la probele şi normele de control şi printr-o dezvoltare morfo-somatică şi funcţională corespunzătoare modelelor cerute de probele atletice respective pot trece la grupele de performanţă. Aruncătorii de valoare internaţională se situează în caegoria hipersomilor. antrenorul trebuie să manifeste exigenţă nare la vârstele selecţiei. umeri şi la braţe.Care sunt cerinţele generale care stau la baza selecţiei în atletism ? . Sărituri Pentru realizarea performanţelor înalte la probele de sărituri caracteristicile somatice ale atletului au un rol foarte important alături de calităţile fizice şi psihice. Deoarece rezistenţa este o calitate motrică foarte perfectibilă după vârsta de 14-15 ani (aceasta se datorează în principal maturizării substratului morfo-funcţional al rezistenţei care se încheie în jurul vârstei de 18-19 ani). deoarece acestea constituie pârghii serioase în faza de bătaie contribuind efectiv la rezultatul (forţa) desprinderii de pe sol. cu indici specifici hipersomilor. Laba piciorului este bine să fie lungă şi bolta plantară arcuită pronunţat. cere atleţilor care se specializează în aceste probe indici de îndemânare deosebit de ridicaţi. Astfel. se constată peste tot: la picioare. vârsta de 14 ani pentru fete şi 15 ani pentru băieţi. Greutatea corporală este peste 100 kg. Din punct de vedere al calităţilor motrice. de regulă. precum şi îndemânarea necesară cuplării vitezei orizontale cu forţa explozivă (detenta) în scopul realizării unei forţe de desprindere cât mai mare sub un unghi optim. în practică există suficiente cazuri când intrarea în grupa de performanţă se face cu 1-2 ani mai devreme (15-16 ani). forţa musculară deşi are un rol hotărâtor în realizarea performanţelor la aruncări şi ea – precum bine ştim – este foarte perfectibilă. În consecinţă coordonarea neuro- musculară şi iniţierea răspunsului cinetic corespunzător acţiunilor motrice complexe într-un timp cât mai scurt sunt calităţi specifice aruncătorului care rezultă din îndemânare şi din viteza de reacţie. cu pereţii anteriori şi laterali ai trunchiului foarte bine dezvoltaţi. Un element care trebuie luat în seamă în procesul de selecţionare a copiilor şi juniorilor este conformaţia labei piciorului. Cunoscând faptul că viteza şi îndemânarea sunt calităţi greu perfectibile. la vârsta adultă trebuie să se încadreze în tipul longilin. selecţionarea tinerilor pentru pregătirea de specialitate se va face mai târziu decât la probele de sprint. fenomen determinat în primul rând de maturizarea timpurie a substratului morfo-funcţional care stă la baza manifestării calităţilor motrice dominante în aceste probe. în procesul de selecţionare a tinerilor (chiar dacă aceştia vor deveni „giganţi”) nu vom avea sorţi de izbândă la marea performanţă dacă cei selecţionaţi nu sunt dotaţi şi cu viteză şi îndemânare. toţi săritorii trebuie să aibă o foarte bună detentă. Calităţile motrice dominante (hotărâtoare pentru performanţă) sunt: forţa musculară şi viteza de execuţie. greutatea rezultată din masa musculară şi nu din ţesut adipos. Săritorii în lungime şi cu prăjina deşi în general sunt mai scunzi decât primii. Aruncări În realizarea performanţelor la aruncări caracteristicile somatice au un rol deosebit de important.. şolduri. Complexul actelor şi acţiunilor motrice din care sunt formate tehnica săriturii în înălţime şi mai cu seamă tehnica săriturii cu prăjina. Executarea efortului final în aruncare se realizează pe baza unor contracţii musculare selective de maximă intensitate pe fondul unui timp extrem de scurt (de ordinul sutimilor de secundă). sunt cele mai potrivite pentru începerea pregătirii în grupa de avansaţi. iar acestea sunt legate armonios cu un spate puternic şi masiv. Pentru săritorii în lungime. se poate concluziona că. la fel ca şi dimensiunile extremităţilor corporale: laba piciorului şi palma. totuşi şi aceştia depăşesc valorile medii ale normosonilor. Vârsta de selecţionare în grupa de avansaţi a săritorilor este de 13-14 ani. la băieţi şi 80 kg. Grupa de performanţă După 3-4 ani de pregătire în cadrul grupei de avansaţi cei care dovedesc aptitudini pentru atletismul de performanţă şi înaltă performanţă se remarcă prin rezultate obţinute la concursuri (la categoriile şi probele specifice juniorilor III şi II). săritorii în înălţime şi triplusalt. Criteriul prim după care se poate realiza selecţia în această grupă este cel al valorii performanţei la proba de specialitate. De aici. După părerea multor specialişti. Selecţionarea în grupa de performanţă. 3. Întrebări de autoevaluare: . cu greutate corporală mică în raport cu înălţimea. la fete. triplusalt şi prăjină se cere să aibă o mare capacitate de accelerare a vitezei de deplasare (se pune problema atingerii unor valori ale vitezei apropiate de cele ale sprinterilor). Talia depăşeşte la majoritatea băieţilor 190 cm. Anvergura braţelor este foarte mare în raport cu valorile medii ale nesportivilor. iar la fete 178 cm. cu membre inferioare mai lungi decât trunchiul. Totuşi. corespunde vârstei de 17-18 ani. ca indice de sinteză a aspectului morfo-somatic.

. . 10-15 min. 5-15 min. grupa de aruncări ? .Alergare cu start de jos – 10-20 m. . .) la semnale sonore. grupa de sărituri ? .Alergare cu joc de glezne (frecvenţă maximă) – 4-6 sec.Alergări cu handicap.. . 10-50 m. execuţie şi deplasare.Jocuri de mişcare şi jocuri sportive. . Ridicarea capacităţii de performanţă la probele cuprinse în calendarul competiţional al vârstei respective..Jocuri de mişcare bazate pe atenţie.asigurarea unei dezvoltări fizice armonioase (somatice şi funcţionale).. Obiectivele generale ale pregătirii copiilor I. . etc.. . Mijloacele şi metodele folosite în antrenament Pentru dezvoltarea vitezei de reacţie. considerăm că antrenorul trebuie să ţină seama de următoarele cerinţe fundamentale care stau în faţa procesului de instruire: . 10-20 m. şezând etc. Alergare cu joc de glezne: .Cum se desfăşoară selecţia pentru grupa de începători ? . .Care sunt elementele de reper în seleţia grupelor de avansaţi.--.cu împingerea partenerului care rezistă – 10 m. Formarea obişnuinţei şi dezvoltarea plăcerii (motivaţiei) de a efectua eforturi fizice sub forma întrecerii cu tendinţe de continuă autodepăşire.. ..Alergare de durată în tempo uniform – 4-8 min. 10-20 m. .Care sunt elementele de reper în seleţia grupelor de avansaţi..---. .anul de pregătire 1 şi 2 (vârsta 9-10 ani la fetiţe şi 10-11 ani la băieţi).. VI. . în funcţie de ritmul de dezvoltare motrică a fiecăruia. profesorul va decide scurtarea stagiului de pregătire promovându-i astfel mai devreme în etapa (grupa) a doua de începători. viteză de reacţie şi de execuţie.consolidarea sănătăţii tânărului organism în plină dezvoltare. – 1-3 ori.. mai mari. 10-50 m. disciplină în lecţii şi în concursuri.Alergare în tempo variat (1/4-2/4-3/4) .Alergare cu genunchii sus (frecvenţă maximă) . mobilizarea tuturor forţelor în întreceri. . vizuale. 6-8 sec.Cum se defăşoară selecţia pentru grupa de performanţă ? Curs nr.Care sunt elementele de reper în seleţia grupelor de avansaţi.Care sunt elementele de reper în seleţia grupelor de avansaţi.anul 3 şi 4 de pregătire (vârsta de 11-12 ani la fetiţe şi 12-13 ani la băieţi).Alergare din diferite poziţii (culcat. săriturii şi aruncării. V. etc. .Alergare repetată pe distanţe de 100-200 m..adaptarea şi creşterea capacităţii generale a organismului la eforturi din ce în ce mai mari.. Metoda folosita este cea a repetărilor Pentru dezvoltarea rezistenţei cardio-vasculare . 6-8 sec. . 10-30 m. Învăţarea tehnicii corecte a unor probe simple din atletism. (grupa a II-a de începători)... IV. – 1-3 ori. 2. 1.. . Antrenamentul începătorilor se împarte în: . III.. Pentru dezvoltarea forţei dinamice şi detentei Mers cu împingerea partenerului care rezistă – 10-30 m. Dezvoltarea sportivă trebuie privită însă cu multă atenţie şi numai prin incidenţa sa cu cerinţele. . obiectivele şi sarcinile acestui stadiu. Reducerea stagiului de începător la 3 sau chiar 2 ani şi admiterea în grupa de avansaţi este posibilă pentru acei copii care manifestă o accelerare atât a dezvoltării proceselor biologice cât şi a nivelului motric sportiv. 2-4 ori. Dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă cu accent pe: punctualitatea în toate acţiunile. (grupa I de începători). Formarea şi consolidarea deprinderilor motrice de bază din atletism în strictă concordanţă cu dezvoltarea calităţilor fizice de bază folosind cu precădere mijloace din şcoala alergării.Alergare cu start din picioare – 10-30 m.Alternare de mers vioi cu alergare în tempo moderat – 6-10 mn. 3-5 ori. grupa de semifond şi fond ? . grupa de sprint şi garduri ? . . 27 Antrenamentul copiilor Având în vedere că pregătirea sistematică în atletism începe la vârsta de 9-11 ani şi că practica ne demonstrează că pentru realizarea obiectivelor şi sarcinilor specifice acestui nivel este necesar parcurgerea unei etape de 3-4 ani.Ştafete şi parcursuri aplicative simple care permit execuţie cu viteză maximă. 60-80 min.Alergare repetată pe distanţe de 400-600 m.. Pregătirea fizică multilaterală II.. . Copiii selecţionaţi la alte vârste.Alergare cu start lansat – 10-15 m. vor fi încadraţi tot în grupa corespunzătoare primei etape dar.

sărituri ca mingea. de pe obstacole (în adâncime). 5.Învăţarea mecanismului de bază la: alergarea pe plat. săriturii şi aruncării. în sus.Dezvoltarea mobilităţii articulare. săritura în înălţime (procedeul cu păşire).Învăţarea elementelor din şcoala alergării. . Pas sărit cu elan ritmic intermediar de 3 paşi – 15-20 m. .la deal (panta 3-50) 10 m. Exerciţii cu mingi medicinale (1-3 kg. 30-35 m. azvârlire de deasupra umărului.Consolidarea sau învăţarea. peste obstacole.Participarea la probele de triatlon.Participarea la crosuri organizate pentru aceste vârste. pe două. Sărituri pe obstacole. Întrebări de autoevaluare: . săriturii şi aruncării . Privind pregătirea tehnică . . 4. Sarcinile instruirii la grupa de începători anii 3 şi 4 (copii II) Privind pregătirea fizică multilaterală: . .Dezvoltarea vitezei de reacţie. înapoi. Privind pregătirea tehnică: .Dezvoltarea altor calităţi psiho-motrice ca: simţul tempoului şi ritmului. arcuiri. bancă etc. pentru întărirea musculaturi spatelui şi abdomenului executate fără îngreuieri suplimentare. . 10-20 m. scara fixă.Participarea la celelalte probe cuprinse în programul concursurilor de sală şi aer liber pentru aceste vârste. etc. a vitezei mişcărilor şi cu precădere a vitezei de deplasare. unghiuri etc. 15-20 m. săriturii şi aruncării.Dezvoltarea pe noi trepte a rezistenţei cardio-vasculare în regim aerob şi începerea unui proces de dezvoltare a rezistenţei în regim anaerob lactacid.)... rotiri. . Alergare cu genunchii sus: . balansări.Consolidarea şi perfecţionarea elementelor fundamentale din şcoala alergării. alergarea peste obstacole (garduri). .Îmbunătăţirea preciziei în mişcările de bază în condiţii de execuţie variată (viteză. Privind ridicarea capacităţii de performanţă . Pas săltat alternativ – 15-20 m. Pentru dezvoltarea mobilităţii Aplecări. săritura în lungime (procedeu 1 ½ paşi). Metodele de lucru sunt circuitul şi repetarea. . Privind ridicarea capacităţii de performanţă: ..Participarea la probele de tetratlon. . Pas sărit alternativ – 10-15 m.Participarea la crosuri organizate pentru aceste vârste. Sarcinile instruirii la grupa de începători anii 1 şi 2 (copii II) Privind pregătirea fizică multilaterală: . aruncarea mingii de oină. . în lateral etc. cu alternare etc. jocuri de mişcare bazate pe deplasări sub forma săriturilor pe un picior.cu împingerea partenerului care rezistă 10-20 m. alergare de garduri. ..Dezvoltarea analitică a forţei dinamice a grupelor musculare care contribuie direct la efectuarea actelor motrice specifice alergării.Dezvoltarea rezistenţei cardio-vasculare în regim aerob.pe treptele tribunei 10-15 m.. extensii.. Exerciţii la lada de gimnastică. Pas săltat cu elan ritmic intermediar de 3 paşi – 20-25 m. execuţie şi deplasare. . Exerciţii efectuate cu partener. . amplitudine.Dezvoltarea vitezei de reacţie. şi cu o mână sub formă de împingere de la piept. 20-30 m. lansarea prin lateral. .Participarea la celelalte probe cuprinse în programul concursurilor de sală şi aer liber pentru aceste vârste (copii I). aruncarea mingii de oină. după caz. căţărări pe frânghie etc. . . 20-30 m. săritura în înălţime (procedeul cu păşire şi răsturnare dorsală). îndoiri.la deal (panta 3-50) – 10 m. a mecanismului de bază la: alergarea pe plat.) executate sub formă de aruncări cu două mâini: peste cap înainte.. 3.Dezvoltarea întregii musculaturi pentru o forţă dinamică. Tracţiuni şi flotări de braţe. simţul echilibrului dinamic (în mod deosebit în timpul zborului) etc. aruncarea greutăţii (fără elan).Menţinerea unui grad corespunzător de mobilitate în articulaţiile coxo-femurale şi a coloanei vertebrale. săritura în lungime (procedeul 1 ½ paşi). Exerciţii la scara fixă şi cu bastoane pentru mobilitatea centurii scapulo-umerale şi a spatelui. ..

Însuşirea unor elemente fundamentale din tehnica unor grupe de probe: alergări de viteză şi garduri. la proba de specialitate şi la poliatloane. săritură şi aruncare.Care sunt cerinţele fundamentale ce stau la baza antrenamentului copiilor ?.Perfecţionarea pregătirii fizice prin ridicarea indicilor calităţilor motrice specifice probei de specialitate la nivel tot mai înalt. În acest sens antrenorii vor acorda atenţie stimulării muncii independente a atletului. culturale. de viteză. sărituri sau aruncări cu accent progresiv pe o singură probă în care se dovedeşte că are aptitudini şi calităţi morfo-somatice din ce în ce mai evidente.Care sunt mijloacele şi metodele folosite în antrenamentul atletic al copiilor ? .). de specialitate care în mod organic se vor integra în sistemul educaţional al şcolii şi familiei contribuind la dezvoltarea multilaterală a tânărului. . 3.Dezvoltarea în continuare a plăcerii de a efectua eforturi fizice sub forma întrecerilor cu tendinţa continuă a autodepăşirii: în lecţiile de antrenament sub diferite forme de alergare. . autocontrolului. 2. apt pentru a trece la adâncirea specializării.Perfecţionarea continuă a nivelului de pregătire şi teoretico-metodică de specialitate. selecţionarea acelor calităţi pentru care tânărul manifestă aptitudini evidente pe plan morfo-funcţional.Care sunt sarcinile instruirii la grupa I de pregătire a copiilor ? . iar în probele de rezistenţă. . se poate considera bine pregătit. 28 Antrenamentul juniorilor 1. . proces în care viteza va rămâne calitate prioritară indiferent de proba de specialitate pe care şi-a ales-o. realizarea celei mai bune performanţe din prima încercare cu tendinţa de a egala sau depăşi în următoarele încercări din concurs. ..juniori II (16-17 ani).Tinerii care posedă indici înalţi de îndemânare. sub aspectul însuşirii tehnicii probelor cuprinse în decatlon.). la probele de săritură (lungime şi triplu) şi aruncări. .Deschiderea unui proces de dezvoltare diferenţiată.Continuarea procesului de dezvoltare fizică armonioasă şi de consolidare a calităţilor fizice şi deprinderilor motrice de bază din atletism însuşite în etapa copilăriei. . în competiţiile organizate de unitatea sportivă.Perfecţionarea tacticii de concurs: la probele de semifond-fond vizând valorificarea integrală a potenţialului biomotric la toate competiţiile indiferent de valoarea lor.Creşterea gradată a eforturilor prin mărirea volumului de antrenament şi complexităţii solicitării. oraş. garduri. .Perfecţionarea tehnicii probei de specialitate pe două căi: execuţii globale (la probele de sărituri şi aruncări). 800-900 ore. 110 m. Se va aborda cu mult curaj eforturi cu intensităţi mari şi foarte mari realizate prin intermediul unei game variate de mijloace. săritura în lungime. . Pentatlonistele şi heptatlonistele vor lucra preponderent pentru următoarele probe: alergarea de viteză (100 m. sector. de forţă şi de rezistenţă şi sunt dotaţi cu o mare putere de muncă vor fi orientaţi pentru a se specializa în poliatloane.g.Adâncirea procesului de dezvoltare selectivă a calităţilor motrice folosind mijloace şi metode de cea mai mare eficienţă specifice acestor vârste.Continuarea procesului de dezvoltare a calităţilor morale şi de voinţă precum şi de ridicare a nivelului de cunoştinţe. săritura cu prăjina. aruncarea greutăţii şi a suliţei.Care sunt obiectivele generale ale pregătirii copiilor ? . în primii doi ani. dacă este capabil ca la o serie de mai multe probe de bază să obţină rezultate de un nivel mediu. cu intensităţi variabile din care nu lipsesc intensităţi mari şi maxime. săritura în lungime. Obiectivele şi sarcinile generale ale instruirii Obiectivele principale ale antrenamentului din primii 1-2 ani de juniorat sunt următoarele: .juniori III (14-15 ani). precum şi dezvoltării spiritului de cooperare între atleţi şi supraveghere reciprocă în executarea antrenamentului. folosirea pe scară largă a exerciţiilor speciale cu dublă adresă tehnică şi calităţi motrice. etc.Care sunt sarcinile instruirii la grupa II de pregătire a copiilor ? Curs nr. teoretice. aruncarea suliţei şi aruncarea discului. Eşalonarea juniorilor pe vârste şi competiţii În prezent în ţara noastră juniorii sunt eşalonaţi în trei categorii distincte. . indiferent în ce probă se specializează. Se va acorda atenţie şi creşterii intensităţii antrenamentului folosind alternarea judicioasă a eforturilor cu caracter aerob cu cele cu caracter anaerob. băieţii vor pune accent pe următoarele: alergarea de viteză (100 m.Se va urmări ca în probele bazate pe viteză şi forţă explozivă să se atingă un volum de antrenament anual de 600-700 ore. Un junior după 2-3 ani de muncă. . unicul criteriu fiind acela al vârstei: . Obiectivele de perspectivă în antrenamentul juniorilor . . . .

.   .juniori I (18-19 ani).

           .

       .

 .

categoria avansaţi (corespunde juniorilor III şi II care au activat în grupa de copii). .categoria performanţă (corespunde juniorilor I).       .categoria începători (include toţi tinerii care vin în contact cu atletismul pentru prima dată. aceştia urmează o pregătire de 1-2 ani bazată pe şcoala atletismului).       . .

          .

 .

      .

asigurarea unei bune concordanţe între cerinţele metodice ale pregătirii în funcţie de particularităţile de vârstă şi conţinutul propriu-zis al probelor de concurs. pe teren moale etc. Dintre factorii fundamentali menţionăm: . . acestea dezvoltându-se în mod diferenţiat pe probe cu accente de prioritate evidentă la săritura în înălţime şi prăjină. 5.tendinţa de creştere a volumului alergării de lungă durată (neîntrerupte) şi reducerea volumului alergării pe porţiuni (alergarea repetată.  Sistemul competiţional al juniorilor în ultimii ani s-a îmbunătăţit în două direcţii principale: .eforturile de antrenament săptămânale mari şi maxime ce ating atât în perioadele pregătitoare cât şi în cele competiţionale.cunoaşterea potenţialului performanţial real al fiecărui eşalon de vârstă.capacitatea de a reacţiona rapid la pocnetul pistolului. .capacitatea de a menţine viteza maximă (absolută) dobândită.) depinde de următoarele valori: . Acestei calităţi i se alătură viteza de deplasare necesară în aceeaşi măsură săritorilor.capacitatea de a atinge o viteză de deplasare cât mai mare (valoarea vitezei absolute).raţionalizarea efortului la mijloacele de bază ale antrenamentului (alergarea neîntreruptă de lungă durată. musculaturii trunchiului – în special muşchii dorsali şi extensorii braţelor . . până la linia de sosire (valoarea rezistenţei în regim de viteză). .mărirea sistematică a eforturilor de antrenament. pe diferite porţiuni. alergare în condiţii îngreuiate – la deal. Antrenamentul la sărituri Elementul comun şi de maximă importanţă pentru toate săriturile din atletism îl reprezintă pregătirea de forţă şi detentă. cu intervale. 4.influenţarea orientării corecte a pregătirii. 7.viteza de execuţie .racordarea sistemului competiţional intern la cel internaţional.echitate în întrecere (tânărul de 14 ani nu se întrece cu cel de 19 ani). . Structura calendarului precum şi prevederilor competiţionale ţin seama de cele trei categorii de vârstă. 6. Particularităţile antrenamentului la sprint şi garduri Nivelul rezultatului sportiv la alergările pe distanţe scurte (distanţe până la 400 m. alergarea fragmentată.respectarea particularităţilor de vârstă şi sex. Particularităţile antrenamentului în alergările de semifond şi fond Creşterea rezultatelor sportive în probele de semifond şi fond din ultimii 10-15 ani se bazează în principal pe următorii factori: .lărgirea numărului de competiţii. . în vederile unui antrenament complex. . într-un timp cât mai scurt (valoarea puterii de accelerare a vitezei). aruncătorii urmăresc să perfecţioneze o serie de factori care conjugaţi între ei devin hotărâtori pentru valoarea performanţei. .masa corporală Ei devin factori prioritari în pregătire: .mobilitatea crescută a centurii lombare şi scapulo-umerale . . . .). asigurând astfel posibilităţile evidente pentru: . Îndemânarea şi supleţea intră de asemenea.tehnica de aruncare .forţa de aruncare (forţa explozivă) bazată pe contracţia puternică şi rapidă a extensorilor picioarelor.nivelul tehnicii de alergare. . Forţa explozivă (detenta) este imperios necesară în acţiunea de bătaie. .stabilirea unui raport optim între intensitate şi volum pe baza variaţiei vitezelor de deplasare.valorificarea raţională şi complexă a tuturor metodelor de lucru în funcţie de diferitele perioade şi etape de pregătire. Antrenamentul la aruncări Prin antrenament. alternată etc. cu excepţia săriturii în înălţime.).

Dezvoltarea armonioasă a tuturor calităţilor fizice şi morale. iar mai târziu. Întrebări de autoevaluare: . Poliatlonistul trebuie să dispună de reactivitatea şi viteza sprinterului. heptatlonul (7 probe). echilibru psihic.Care sunt particularităţile antrenamentului la juniori în probele de aruncări ? . . Astfel. D.Cum se efectuează eşalonarea juniorilor pe vârste şi competiţii ? . octatlonul (8 probe) şi decatlonul (10 probe). rezistenţa în regim de viteză a semifondistului. Poliatloanele constituite dintr-un număr mic de probe sunt specifice copiilor (începătorilor). –    .Care sunt particularităţile antrenamentului la poliatloane juniori? V. BIBLIOGRAFIE A.Formarea şi consolidarea unor deprinderi tehnice care în condiţiile specifice concursului asigură trecerea de la o probă la alta fără declanşarea unor interferenţe negative. 2007 . la vârsta juniorilor mijlocii.Care sunt particularităţile antrenamentului la juniori în probele de semifond şi fond ? . . . Dintre cerinţele principale ale antrenamentului în probele combinate menţionăm: . iar din cele cu număr mare atleţilor maturi. Principalul element care diferenţiază un poliatlon de altul este numărul diferit de probe din care se constituie. 9.masa corporală (musculară) se corelează strâns cu forţa.Care sunt particularităţile antrenamentului la juniori în probele de sprint şi garduri ? . copiii şi juniorii mici se întrec în cadrul poliatloanelor formate din 3 probe (triatlon) şi respectiv 4 probe (tetratlon). Antrenamentul la poliatloane În atletism se cunosc mai multe tipuri de poliatloane. cu experienţă în pregătire şi competiţii.Gheorghe. mari şi seniori se organizează pentatlonul (5 probe). voinţă.Care sunt obiectivele şi sarcinile generale în antrenamentul juniorilor ? .Crearea unor disponibilităţi permanente în mecanismul complex al muncii de perfecţionarea tehnicilor de execuţie a diverselor probe în raport cu dezvoltarea calităţilor motrice. dârzenie. Obligatorie       . agilitatea gardistului şi prăjinistului.Care sunt particularităţile antrenamentului la juniori în probele de sărituri ? . forţa explozivă a aruncătorului. detenta săritorului.forţa musculară şi viteza de execuţie se valorifică prin tehnică . 8.

     .

        .

   .

FRA.  . Bucureşti. 1996.      .

P.Sabău. E.. Petrescu. 2007 (în curs de apariţie). T. Ivan.. Gheorghe. D.                     . Bucureşti. B. Facultativă . Editura Fundaţiei        . – .

2001. – Editura Fundaţiei . Bucureşti..               .Tatu. E. T.                 . Plocon.

     .

Tatu. T.   . – .

1983. IEFS. !       .I).       (vol.

 . . – .Tatu. şi colab. T. 1994. ANEFS.