Sisteme de partide – Statele Unite ale Americii Este foarte bine cunoscut faptul că încă din cele mai

vechi timpuri politica a constituit o preocupare importantă in cadrul oricărui sistem social, având un caracter fundamental al oricărui sistem de acest gen. În sensul cel mai larg, politica include procesul decizional şi procesul de implementare a deciziilor de către un grup care emite şi impune reguli pentru membrii săi. Mai concret, politica, însumează arta şi ştiinţa de a guverna. De cele mai multe ori, politica presupune o diversitate iniţială de puncte de vedere, de atitudini şi de percepţii, dacă nu în privinţa obiectivelor, cel puţin în ceea ce priveşte mijloacele de atingere a acestora. Drept urmare, existenta partidelor politice, ca fenomen politic, reprezintă un element esenţial al vieţii politice. Originea partidelor politice poate fi abordată în mai multe moduri. Astfel, Joseph LaPalombara şi Weiner au distins trei moduri : o manieră instituţionalistă, o manieră de tip istoric şi conflictual şi una numită de dezvolare politică1. Prima care aparţine lui Duverger, leagă originea partidelor de dezvoltarea vieţii parlamentare şi pune accentul pe studierea lui organizatorică. A doua plasează conceptul de criză la originea partidelor şi riscă adeseori să dea o prea mare importanţă faptelor şi evenimentelor. În ceea ce priveşte dezvoltarea, ea explică apariţia partidelor prin conceptul răspandirii largi a modernizării mai interesantă decât precedentele , această teorie introduce în explicatie baza socială economică, aplicarea acestei teorii duce la prezentarea evoluţiei ca pe un proces liniar sau, cel puţin , pe nivele. Abordarea funcţionalistă examinează funcţia societară asumată de partidele politice, o functie particulară care explică originea diferită a fiecăruia partid sau tip de partid. Partidele politice sunt realităţi sociale relaţionale. Un partid politic nu se defineşte doar prin ceea ce afirmă despre sine, ci mai ales prin nevoia virtuală de a dialoga cu celelate partide. Prin poziţionare ideologică, pragmatică şi acţională unele faţă de altele, partidele îşi definesc identitatea şi totodată, îşi dovedesc utilitatea într-un univers politic dat. Acest univers întruchipat în mare parte de sistemul de partide2. Sistemele bipartidiste simbolizează modelul majoritarist al democraţiei, iar sistemele multipartidiste modelul consensualist. Literatura tradiţională despre sistemele de partide este hotărât majoritaristă şi favorizează insistent sistemul bipartidist. Se pretinde că sistemele bipartidiste au avantaje şi directe şi indirecte faţă de sistemele multipartidiste. Primul beneficiu direct este că acestea oferă alegătorilor posibilitatea de a alege între două seturi alternative de politici publice. Al doilea, au o influenţă moderată pentru că cele două partide
1 2

David L. Seiler, „ Partidele politice din Europa ”, Editura Institutul European , Iasi , 1999, pg. 17 ; Alexandru Radu, „ Fenomenul partidist”, Editura Printech, București, 1999, pg. 70;

1

Bipartidismul imperfect presupune existenta unui al treilea partid semnificativ in sistem. 3 Arend Lijphart. Apoi. dar şi contradictorii: dacă programele celor două partide sunt apropiate de centrul politic.până în 1996 ). pg. In democraţiile contemporane. şi cu atât mai instabilă şi fragilă poziţia cabinetului”3. Sistemele multipartidiste se caracterizează prin existenţa unui număr mare de partide (uneori foarte mari) ce luptă pentru supremaţia politică. în comparaţie cu cabinetele monocolore: „cu cât e mai mare numărul grupurilor discordante care formează majoritatea.. Bipartidismul perfect sau bipartidismul englezesc.. Ambele pretenţii sunt foarte plauzibile. dar un vot câştigat la centru. A. centriste. şi numai două partide. este de două ori mai valoros decât un vot pierdut prin abţinere. sistemele bipartidiste pretind că prezintă un important avantaj indirect: sunt necesare pentru formarea cabinetelor monocolore care vor fi stabilite şi vor promova politici eficiente. oferindu-i astfel majoritatea parlamentară necesară (Germania Postbelică). unul dintre primii politologi moderni. El a etichetat drept o „axiomă a politicii” idee conform căreia cabinetele de coaliţie sunt slabe şi au viaţă scurtă. acest lucru nu face altceva decăt să îngreuneze decizia şi să inducă în eroare. ele vor fi foarte asemănătoare între ele şi. Acest mecanism este puternic mai ales atunci când la centru se situează un mare număr de alegători. 2 . Bucureşti. cel de al treilea partid devine important prin participarea la constituirea coaliţiei guvernamentale alături de unul dintre partidele mari. „ Modele ale democraţiei “. În cazul în care partidele au platforme politice asemănătoare. Editura Polirom. partidele vor pierde din susţinători. Lawrence Lowell.principale trebuie să concureze pentru atragerea alegătorilor de la centrul spectrului politic şi de aceea trebuie să propună politici moderate. cu atât mai grea este sarcina de a le mulţumi pe toate. în ochii lor este un program moderat. 75. care vor decide să se abţină de la a vota ceea ce. se caracterizează prin faptul că două şi numai două partide domină viaţa poltică ( exemplu Marea Britanie . în loc să ofere o „alegere” alegătorilor. probabil vor fi unul „ecoul” celuilalt. în funcţie de opiniile fiecăruia. Deşi forţa sa este redusă comparativ cu cele două partide majore. sistemele bipartidiste funcţioneaza în două variante : bipartidismul perfect si bipartidismul imperfect. dar aceeaşi logică continuă să opereze chiar şi când opiniile sunt mai polarizate: la cele două extreme ale spectrului. De exemplu. 2006. scria că legislativul trebuie să aibă „două partide. pentru ca forma de guvernământ parlamentară să producă permanent rezultate bune”. Ele oferă alegătorilor o paletă mai variată de alegere. luat de la alt partid.

In acdste situaţii avem de+a face cu varianta multipartidismului cu partid dominant4. 4 5 Alexandrau Radu. când regele Carol al II-lea a interzis partidele politice. a legionarilor. În aceste situaţii. în special de lupta antifeudală când forţele progresiste de esentă burgheză s-au grupat într-un singur partid politic. Al doilea moment şi cel mai lung şi greu este cel din perioada regimului comunist 1948-1989.atunci când interesul unicului partid este de a rămâne cu orice preţ la putere. atâtb sub aspectul forţei electorale. înlăturarea subdezvoltării. Unipartidismul se referă la existenţa unui singur partid pe scena politică a unei ţări. „ Partide şi sisteme partidiste “ . Primul în 1938. unitate programatică coerentă s-au grupat într-un singur partid politic. de regulă liberal. http://www. Dar poate. Situaţii de acest gen s-au întâlnit în următorul caz: dictatura . Sistemul monopartidist a fost prezent şi în România în cel puţin două momente istorice. Aceste situaţii au fost momentane. multipartidismul se individualizează orin dominaţia relativă a unui partid. Bucureşti. 62. întrucât pot conduce uşor la instaurarea unor regimuri dictatoriale. de care fostele colonii s-au despărţit printr-un război sângeros de independenţă. forţele progresiste pentru a avea fortă. Important este că aceste stări să nu se permanentizeze. creând Frontul Renaşterii Naţionale. şi mai curios. unitatea natională. • în alte societăti constituirea monopartidismului a fost legat de îndeplinirea unor obiective ale luptei naţionale (obţinerea independenţei. ele totuşi nu au constituit caracteristica determinantă a vieţii politice. de către generalul Antonescu. Editura ProUniversitaria. cât şi prin persectiva guvernării. Într-adevăr.În unele ţări. se poate spune că sistemul constituţional american a reflectat cele mai progresiste curente filozofice promovate îndeosebi în Anglia şi în Franţa la sfârşitul secolului al XVIII-lea. 2010. sistemul monopartidist este fondator şi generator de regimuri nedemocratice. în timpul asocierii la guvernare. etc. In perioada interbelic ă distingem: în Italia (partidul fascist) şi în Germania (partidul nazist)5. este faptul că sistemul constituţional al Statelor Unite ale Americii a receptat şi adaptat cutume şi tradiţii constituţionale ale unui stat inamic. ca partid unic şi pentru o scurtă perioadă de timp în 1940.html 3 . Prin esenţa sa.). pg. privind mecanismul de funcţionare a structurilor de putere şi raporturile între guvernanţi si guvernaţi. de circumstanţă şi pentru perioada respectivă au fost chiar necesare. chiar dacă voinţa poporului este cu totul alta. Monopartidismul constă în fundamentarea activităţii şi vieţii politice din societate pe existenţa şi funcţionalitatea unui singur partid politic: • în cele mai multe cazuri existenţa unui singur partid politic ţine de momentul initial al apariţiei partidismului.svedu. dictatoriale.ro/curs/isp/c8.

Imperiul britanic a avut o întindere uriasă. Mai târziu. București. sub impulsul decisiv al lui Abraham Lincoln se formează Partidul Republican . În ceea ce priveste concepţia constituţională. unul dintre principiile de bază ale guvernării teritoriilor ocupate de acesta. de englezii James Harrington şi John Locke In continuare o sa va vorbesc despre Statele Unite Ale Americii si despre sistemul lor de partide. acestea se află la baza funcţionării sistemului politic american. echilibrul de forăe stabilite intre ele în ceea ce priveşte baza lor socială sunt factorii determinaţi ai sistemului bipartidist american.formaţiune politică cu un program politic antisclavagist care milita totodată pentru întărirea autorităţii centrale. dar fundamentat anterior de o seamă de gânditori ai Renaşterii şi după ei. În prezent . Fondatorii Constituţiei Statelor Unite au prelucrat cu un uimitor simţ al practicii politice . ca în Constituţia americană si. fondatorii Constituţiei americane au transpus în practică. „ Fenomenul partidist”. Desi in Constituţie nu se face nici o referire la partidele politice. printr-o îmbinare armonioasă şi echilibrată a instituţiilor de guvernare . 1999.spiritul reformator al filozofiei politicii engleze din secolul al XVIIIlea. aspect remarcat de analiştii americani. cât şi Preşedintele exprimă girul acordat de alegători candidaţiilor ropuşi de partidele politice principaleŞ Partidul Republican şi Partidull Democrat. Astfel T. nu se întâlnesc atât de numeroase şi atât de profunde elemente tradiţionale ale cutumei britanice. cu metode. să nu uităm. formulat definitiv de Montesqieu.rod al educaţiei pragmatice şi al studiilor unora dintre ei în Anglia . Poziţia democrată a acestor două partide cu viaţă politică. cele două partide politice americane nu se înfruntă pe motive politice sau ideologice în domenii economice şi sociale de interes naţional sau local6.În nici o altă Constituţie din lume. În procesul de cucerire şi exercitare a puterii (evident. atât Congresul. ca şi de cei străinii.devenită model de referinţă pentru statele europene .principiul separaţiei celor trei puteri. poate cu excepţia celei a Canadei. Astfel. constituindu-1 controlul britanic asupra întregului sistem de drept local. 80 4 . Editura Printech. Originile acestui sistem in Statele Unite Ale Americii trebuie cautate în conflictul existent între partizanii federalismului şi adversarii acestuia. şi instrumente specifice formaţiunilor politice) partidele politice americane îndeplinesc nişte funcţii importante: 6 Alexandru Radu. pg.Jefferson a adunat în jurul său adversarii Uniunii şi a creat în anul 1791 Partidul Republican Democrat – strămoşul actualului Partid Democrat care ave ca obiectiv al luptei politice susţinerea autonomiei statelor membre ale federarţiei şi limitarea autorităţii acesteia.

de recrutare de personal de conducere. obţin majoritatea legislativă. această funcţie constă în formularea unor programe saun platforme electorale. le cumulează (»agregă«) în schimb. Partidele »constitutive« influenţează mai ales structura. După Lowi. Ele dezvoltă strategii şi atrag atenţia cetăţenilor asupra alternativelor. partidele din SUA îndeplinesc mai degrabă funcţia de recrutare de candidaţi pentru posturi publice (la toate nivelele sistemului politic. Mai mult. organizarea şi conducerea campaniilor electorale. analiza rezultatelor. alcătuirea şi modul de funcţionare al sistemului politic. În realitate însă. la alegeri. propunere de candidaţii. de organizare a alegerilor şi de angrenare a unor interese disparate. partidele din SUA nu au apărut în istoria americană niciodată ca nişte program innovators.• Funcţia electorală. aceste partide obligându-se să le transpună într-o formă legală atunci când. • Funcţia de mobilizare şi socializare a cetăţenilor: partidele doresc să mobilizeze cetăţenii în vederea participării politice a acestora şi a desfăşurării de către aceştia de activităţi politice. neglijând astfel funcţia de identificare a obiectivelor. partidele americane s-au văzut mereu confruntate cu sarcina de a asigura eficienţa şi legitimitatea sistemului politic. ele se prezintă ca nişte instrumente ale conducerii. • Funcţia de recrutare a elitelor şi de formare a guvernului: partidele pun la dispoziţia alegătorilor persoane cu potenţial politic de conducere. • Funcţia de articulare şi agregare a intereselor sociale: partidele prezintă (»articulează«. altfel decât interest groups.într-o formă care le face să câştige o putere de influenţă deosebită şi directă asupra procesului de formare a voinţei politice al organelor centrale de conducere. mai multe la nivel inferior şi mai puţine la cel superior). guvernare şi administraţie. care le motivează acţiunile politice şi din care rezultă modele coerente (alternative în cadrul sistemului de partide) de soluţionare a problemelor. Lowi a rezumat aceste diferenţe folosindu-se de atributele constituent şi responsible. • Funcţia de identificare a obiectivelor: Partidele au ideologii şi platforme-program. la fel ca grupurile de interese) unele interese. Theodore J. în timp ce partidele »responsabile« se obligă în faţa electoratului prin intermediul unor platforme-program. atragerea şi realizarea suporturilor. ba mai mult: ele deţin astăzi monopolul asupra selecţiei de personal pentru practic toate funcţiile publice. supravegherea alegerilor. adică de a menţine încrederea societăţii în 5 . Nu în ultimul rând. formând atitudini politice de durată (ele trebuie însă să-şi împartă această sarcină cu mass-media care devine din ce în ce mai influentă).

reprezinta unul dintre pilonii sistemului politic al Uniunii.U. Analizând motivaţia separării celor două grupări politice. cum s-a întâmplat în Anglia şi în general în Europa. »funcţiei de formare a guvernului« i-a fost conferită foarte multă greutate.indivizi sau instituţii .performanţele şi sensul instituţiilor de conducere. după obţinerea independenţei. Aş 6 . după cum au afirmat unii sociologi americani (Edward C. avându-şi originea chiar in procesul de constituire a statului.separate ale executivului şi legislativului. dintre preşedinţie şi Congres.U. într-un mod exagerat. conflict care îndreptăţeşte afirmaţia că partidele americane s-au născut din interiorul puterii executive. cu instituţii foarte bine delimitate. . şi nu ca efect al parlamentarismului. contribuind la surmontarea în cea mai mare parte a deadlocks. a blocajelor din cadrul procesului de decizie şi de formare a voinţei politic.A.A. ele erau cele care creau conexiunile dintre organele . ca toate partidelor politice moderne şi partidele politice moderne.): partidele aveau rolul de a funcţiona ca nişte curele de transmisie. se constată existenţa unor conceptii diferite cu privire la exercitarea puterii. concentrate mai degrabă pe păstrarea puterii decât pe eficienţă. cea dintre federalişti şi unionişti a consud la constituirea partidelor politice ce funcţioneaza şi astazi în S. Totuşi. şi partidele americane au ca suport o anume ideologie politică. Lupta politică iniţială dintre patrioti sau federalişti – partizani ai emancipării politice fată de metropolă – şi loialişti – fideli fată de monarhul britanic – şi apoi . Bipartidismul American Organizarea de tip duala a sistemului de partide din S. În structura de conducere a SUA. Banfield et al.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful