Tratatul de la Berlin, emis la 1/13 iulie 1878, având ca părţi contractante reprezentanţii Germaniei, Marii Britanii, Austro-Ungariei, Franţei

, Imperiului Otoman, Italiei şi Rusiei a fost redactat în urma lucrărilor Congresului de Pace ţinut între 1/13 iunie şi 1/13 iulie 1878 în aceeaşi localitate. Documentul este unul veridic, cuprinzând 64 de articole. Analiza acestui document nu ar putea fi completă fără parcurgerea cu atenţie a celor 20 de Protocoale a Congresului din capitala germană. La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de Pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii”1. Erijat în arbitrul Europei, Otto von Bismarck, gazda de la Berlin, a cântărit atent şansele ce se ofereau Germaniei în obţinerea supremaţiei pe continent şi a contribuit decisiv la mersul lucrărilor Congresului şi la hotărârile luate. El a adus la masa tratativelor atât pe foştii beligeranţi – Imperiul Otoman şi Rusia -, cât şi marile puteri. Pentru a putea analiza implicaţiile hotărârilor produse în urma Congresului trebuie să facem o scurtă retrospectivă privind contextul în care s-au purtat negocierile. Prin păstrarea statu-quo-ului european şi implicit a integrităţii Imperiului Otoman, marile puteri se fereau să aducă în discuţie un alt aspect al realităţii: lupta dintre ele pentru sfere de influenţă şi control. Ea devenise mai acută după 1870, o dată cu modificarea echilibrului de forţe pe plan european, prin înfrângerea Franţei la Sedan, denunţarea de către Rusia a clauzei Tratatului de la Paris din 1856, ce privea neutralitatea Mării Negre, prin constituirea Alianţei celor trei împăraţi (1873), dar mai ales prin Acordul de la Reichstadt (26 iunie/8 iulie 1876) şi Convenţia secretă de la Budapesta (3/15 ianuarie 1877). Acordul verbal secret de la Reichstadt dintre Franz-Joseph şi Alexandru al II-lea realiza o adevărată împărţire a Balcanilor în eventualitatea dezmembrării Imperiului Otoman. Astfel, Austro-Ungaria obţinea Bosnia-Herţegovina, iar Rusia sudul Basarabiei pierdut în urma războiului Crimeei; România, Serbia şi Muntenegru deveneau state independente, iar Bulgaria, Rumelia şi Albania, autonome. Cele stipulate mai sus se regăsesc şi în Convenţia secretă de la Budapesta, ce confirmă independenţa pentru cele
1

Protocoalele Congresului de la Berlin în Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de pace de la Berlin (1878), Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 130-349.

1

trei state balcanice, iar pentru Grecia prevedea o creştere teritorială prin alipirea Cretei, Tesaliei şi a unei părţi din Epir. Convocat sub presiunea diplomaţiei engleze şi austro-ungare, nemulţumite de prevederile Tratatului de la San Stefano2, ce „a bulversat echilibrul marilor puteri în Europa centrală, sud-estică şi Asia mică”3, Congresul avea să confirme, prin consecinţele generate de hotărârile sale, caracterul european al vechii „chestiuni orientale”. Formă juridică a noii stări de fapt, rezultată în urma conflictului din Balcani, el a constituit totodată şi o etapă importantă în lungul şi dificilul proces de afirmare a naţiunilor din sud-estul Europei, frânat sau impulsionat, după caz, de rivalităţile între marile puteri. Pornind de la disensiunile dintre „garanţii” ordinei europene se observă o deplină libertate de apreciere şi de acţiune a fiecărei puteri, demonstrând, o dată în plus, că îşi urmăreau propriile interese în dauna statelor mici. Mulţumit de cursul evenimentelor, Bismarck, putea de acum să-şi asume rolul de „samsar cinstit”4 – dar care s-a dovedit a fi unul interesat şi subiectiv – la masa tratativelor. Conform prevederilor Tratatului de la Berlin, România, Serbia şi Muntenegru deveneau state independente. Deşi participarea României la război fusese efectivă şi în mare parte decisă, iar contribuţia sa materială şi umană însemnată, recunoaşterea independenţei va avea loc în mod unilateral şi condiţionat, după îndeplinirea de către

2

Tratatul de la San Stefano, semnat la 19 februarie/3 martie 1878 de ambasadorul rus la Constantinopol,

contele Nicolai Ignatiev şi de Alexandr I. Nelidov, consilier imperial, din partea Rusiei şi de Savfet-paşa, ministrul Afacerilor Străine şi Saadulah-bei, ambasadorul Porţii la Berlin, din partea Imperiului Otoman, în cele 29 de articole, prevedea, între altele, independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului şi crearea Bulgariei mari cu ieşire la Marea Neagră şi Marea Egee, ce cuprindea în hotarele ei şi Macedonia. Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor erau date de Imperiul Otoman Rusiei, care îşi rezerva dreptul de a le schimba pe sudul Basarabiei. O altă clauză prevedea dreptul Rusiei de a folosi teritoriul României în tranzitul armatelor sale către Bulgaria pe toată perioada celor doi ani de ocupaţie militară a Principatului bulgar.
3

Apud Apostolos Vacalopoulos, Histoire de la Grèce moderne, Daniela Buşă, Modificări politicoteritoriale în sud estul Europei între Congresul de la Berlin şi primul război mondial (1878-1914), Bucureşti, Editura Paideia, 2003, p. 25. 4 Dumitru Almaş, Diplomaţi iluştri, vol. II, Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 339.

2

România a clauzelor inserate în Tratat - Art. 43. Înaltele părţi contractante recunosc independenţa României legând-o de condiţiunile expuse în următoarele două articole5. Este vorba de cedarea către Rusia a sudului Basarabiei cu judeţele Cahul, Bolgrad şi Izmail, teritoriu „care la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miazăzi cu talvegul braţului Chilia şi gura Stari – Stambului” - Art. 45. Principatul României retrocedează m.s. împăratul Rusiei porţiunea teritoriului Basarabiei despărţită de Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856 şi care la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miază-zi cu talvegul braţului Chiliei şi cu gura Stari-Stambulului6. În schimb, în componenţa României intra Dobrogea, vechi pământ românesc, Delta Dunării şi Insula Şerpilor - Art. 46. Insulele formând Delta Dunării, precum şi Insula Şerpilor, sandgeacul Tulcei, cuprinzând districtele (Cazas) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge, Constanţa, Medgidia sînt întrupate cu România. Principatul mai primeşte afară de aceasta ţinutul situat la sudul Dobrogei până la o linie care plecând de la răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră, la miază-zi de Mangalia. Linia graniţelor se va fixa la faţa locului comisiunea europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei7. Modificarea articolului 7 din Constituţie prin acordarea de drepturi politice şi civile tuturor locuitorilir ţării care nu erau supuşi străini, în sensul înlăturării restricţiilor religioase privind dobândirea cetăţeniei române, era, deasemenea o condiţie pentru recunoaşterea independenţei - Art. 44. În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi: Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate supuşilor pământeni ai statului român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi8.
5 6

de

Tratatul de Pace de la Berlin, art. 43, în Sorin Liviu Damean, op. cit., Bucureşti, p. 125. Ibidem, art. 45. 7 Ibidem, art. 46. 8 Ibidem, art. 44.

3

Dacă amintim de ce-a de-a treia condiţie pentru recunoaşterea independenţei, chiar dacă în Tratat nu era prevăzută o astfel de cluză, satisfacerea pretenţiilor acţionarilor germani în problema răscumpărării căilor ferate, avea să fie impusă ca o condiţie obligatorie de către Germania, secondată de Franţa şi Anglia. Întrucât recunoaşterea independenţei României depindea de satisfacerea pretenţiilor acţionarilor germani, în ceea ce urmează aducem aminte cîteva aspecte legate de această “chestiune a căilor ferate”, care a marcat, într-o anumită privinţă, relaţiile româno-germane timp de peste un deceniu9. Carol I dorise să înzestreze ţara cu o vastă reţea de căi ferate. În acest sens, în 1868 avea să fie adoptată de Parlament legea pentru construirea şi exploatarea reţelei de căi ferate, tronsonul Suceava – Iaşi - Roman fiind concesionat companiei austriece Offenheim, iar tronsonul Roman-Bucureşti - Vârciorova îi revenea consorţiului prusian condus de H. B. Stroussberg. Întrucât nu dispuneam de sumele necesare construirii unei asemenea reţele atît de vaste, Stroussberg se angaja să acumuleze capitalul necesar prin emiterea de obligaţiuni, plasate îndeosebi pe piaţa financiară europeană, cu dobânzi de 7,5% pe an, garantate de statul român10. Dificultăţile devin tot mai evidente în momentul în care compania prusiană devine insolvabilă la începutul anului 1871, înainte de terminarea lucrărilor. Încă din aprilie 1878, Bismarck evidenţiase – în timpul vizitei lui Ion C. Brătianu la Berlin – necesitatea stringentă a soluţionării problemei răscumpărării căilor ferate de către statul român. La scurtă vreme după soluţionarea problemei căilor ferate, Germania, Franţa şi Marea Britanie au trimis la Bucureşti, prin reprezentanţii lor, ridicaţi acum la rangul de miniştri plenipotenţiari, o notă identică, la 8 februarie 1880. Prin respectiva notă, independenţa României căpătase consacrare internaţională, stabilindu-se relaţii diplomatice la nivel de state suverane, cu toate că guvernele de la Berlin, Paris şi Londra îşi exprimau anumite rezerve faţă de dispoziţiile referitoare la naturalizarea undividuală. Revenind la Art. 45, Marea Britanie, iniţial, nu a fost de acord cu cedarea sudului Basarabiei, deoarece aceasta implica o consolidare a poziţiei Rusiei la Marea Neagră şi la gurile Dunării. Ulterior, Londra şi-a revizuit punctul de vedere, fără a-l abandona efectiv.
9

Sorin Liviu Damean, Carol I şi „afacerea Stroussberg”: Reacţii şi atitudini, în „Identitate naţională şi spirit european. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 199. 10 Sorin Liviu Damean, op.cit., p. 98.

4

O ultimă încercare a fost făcută în timpul lucrărilor Congresului de lordul Beaconsfild, dar atât intervenţia fermă a cancelarului rus, A. N. Gorceakov, cât şi atitudinea lui Bismarck, l-au determinat să renunţe. Cancelarul german a “sprijinit clar cererea ruşilor” şi, pentru a nu-l supăra pe ţar, a insistat “chiar pentru accelerarea discutării în detaliu a acestui punct”, consemna în memoriile sale Bernhard von Bülow11. Direct sau indirect şi alte articole ale Tratatului făceau referire la România. Articolul 22 prevedea că trupele ruseşti de ocupaţie din Principatul bulgar şi Rumelia orientală menţineau legătura cu Rusia prin România – Art. 22. Corpul rusesc de ocupaţie în Bulgaria şi Rumelia Orientală se va compune din şese divisii de infanterie şi din două divisii de cavalerie, neputând trece peste 50 de mii oameni şi va fi întreţinută pe socoteala ţărilor ocupate. Trupele de ocupaţie nu vor comunica cu Rusia numai prin România, după învoelele deja făcute între aceste două state, dar şi prin porturile Mărei Negre Varna şi Burgas, unde, pentru timpul ocupţiei, îşi pot stabili depositele necesare. Durata ocupaţiei Rumeliei Orientale şi a Bulgariei, de către trupele imperiale, este fixată la nouă luni, cu începere din ziua ratificării presentului tratat. Guvernul imperial rus se obligă d’a termina trecerea trupelor sale prin România şi evacuarea complectă a acestui Principat într’un termen ulterior de trei luni12. Articolele 47, 48, 52 şi 53, ce stabileau statutul Dunării pe parcursul Porţile de Fier – Sulina, prevedeau intrarea ţării noastre în componenţa Comisiei Europene a Dunării C.E.D. şi a Comisiei statelor riverane care stabileau împreună regimul Dunării în zona Porţile de Fier – Galaţi, interziceau navigaţia vaselor de război pe Dunăre, cu excepţia celor ale poliţiei fluviale şi serviciilor navale, scutea de plata drepturilor de tranzit mărfurile ce traversau teritoriul ţării – Art. 47. Cestia împărţirei apelor şi a pescărielor se va supune la deliberarea Comisiunei Europene a Dunărei. Art. 48. Nu se va lua nici uă taxă vamală de tranzit pentru mărfurile ce vor trece prin Principat. Art. 52. Pentru a mări graniţiele asigurate libertăţei de navigaţiune pe Dunăre, care e recunoscută de un interes european, Înaltele Puteri contractante hotărăsc ca tote întăririle şi fortificaţiile, ce se găsesc pe tot cursul rîului de la Porţile de Fier pînă la
11

Apud Mémoires du chancelier Prince de Bülow, t. IV, 1849-1896, Paris, 1931, p. 303, Daniela Buşă, op. cit., p. 26. 12 Tratatul de Pace de la Berlin, art. 22, în Sorin Liviu Damean, op. cit., Bucureşti, p. 118-119.

5

gurile lui, să fie desfiinţate şi nu se vor mai putea ridica altele noi. Nici un vas de răsboiu nu va putea să plutea să plutească în josul Porţilor de Fier, afară de vasele uşoare destinate pentru poliţia fluviului şi pentru serviciul vamal. Vasele de staţiune ale puterilor de la gurile Dunării vor putea însă să suie până la Galaţi. Art. 53. Comisiunea Europeană a Dunării, în sânul căreia va fi reprezentată România, va rămâne menţinută în funcţiile ei pe care le va exercita cu uă desăvârşire independentă de autoritatea teritorială, pâna la Galaţi. Toate tractatele, arangiamentele, prerogativele şi îndatoririle comisiei dunărene, sunt confirmate. Articolele 49 şi 50 reglementau atât privilegiile şi atribuţiile consulatelor străine pe teritoriul României, cât şi drepturile supuşilor români ce călătoreau în străinătate – Art 49. România va putea încheia convenţiuni pentru regularea privilegiilor şi atribuţiunilor consulilor în materie de protecţiune în Principat. Drepturile cîştigate vor rămâne în vigoare atâta timp cât nu vor fi modificate prin uă înţelegere comună între Principat şi ţările interesate. Art. 50. Până la încheierea unui tratat care să reguleze între Turcia şi România privilegiele şi drepturile consulilor, supuşii români ce vor călători sau vor sta în Imperiul Otoman, precum şi supuşii otomani ce vor călători sau vor sta în România, se vor bucura de drepturile garantate supuşilor celor-alte puteri europene13. Deşi obţinuse independenţa, iar în componenţa teritoriului său intrau 1 100 km pătraţi, însumând în total 48 300 km pătraţi, Serbia era nemulţumită de tratamentul la care a fost supus în timpul lucrărilor Congresului, dar mai ales de hotărârile adoptate. Aspiraţiile Serbiei de unire a slavilor sudici sub egida ei s-au dovedit irealizabile. Intrarea Bosniei-Herţegovina în administrarea Vienei îi bloca accesul la Marea Adriatică, obligând-o să-şi canalizeze eforturile numai spre Macedonia, asupra căreia erau aţintite şi privirele Greciei şi Bulgariei. Dezamăgită şi abandonată de Rusia, Serbia, acest „Piemont al Balcanilor”, cum fusese adesea numită, se vedea presată de Austro-Ungaria, ale cărei tendinţe expansioniste în zonă deveniseră tot mai evidente. Acestora li se adăuga şi nemulţumirea că Principatul bulgar, deşi micşorat mult faţă de San Stefano, continua să cuprindă în graniţele sale teritorii care considera că-i aparţin şi că Imperiul Otoman deţinea posesiuni râvnite de Belgrad.
13

Ibidem, p. 125-126.

6

Austro-Ungaria, atentă la zona sud-est europeană, prin diplomaţii de la Ballplatz au dat de înţeles că vor sprijini cauza sârbilor la Berlin pentru obţinerea punctelor Pirot şi Vranje, atribuite iniţial Principatului bulgar, în schimbul încheierii unui acord provizoriu. Prin actul semnat la 26/8 iulie 1878, guvernul sârb se angajase să încheie într-un viitor apropiat o convenţie comercială cu Viena şi chiar o uniune vamală prin care i se atribuia ultimei calitatea de a întreprinde unilateral lucrările în vederea reglementării navigaţiei în zona Porţilor de Fier14. Muntenegru, cu un teritoriu crescut de trei ori în urma Tratatului de la San Stefano şi a Congresului de la Berlin, era mulţumit de noul statut de ţară independentă şi de întinderea sa. Ieşirea la Marea Adriatică, pe litoralul căreia se aflau porturi însemnate, restrângerea posesiunilor otomane ce-l înconjurau, dar mai ales independenţa, au determinat guvernul să adopte alte priorităţi în viaţa politică. Eforturile Rusiei de a menţine Bulgaria în limitele teritoriale stabilite la San Stefano s-au dovedit zadarnice în faţa opoziţiei Austro-Ungare şi a Marii Britanii. Iritate de crearea Bulgariei mari, ce cuprindea în graniţele sale şi Macedonia, oferindu-i ieşire la Egee, puterile europene nu acceptau suprafaţa întinsă a acesteia, dar mai ales perspectiva ce se deschidea Rusiei de a deveni mare putere mediteraneană datorită influenţei ei la sud de Dunăre. Însăşi existenţa Imperiului Otoman se vedea pusă în pericol câtă vreme graniţa bulgară se afla atât de aproape de Constantinopol, iar statutul Strâmtorilor putea fi oricând modificat printr-o acţiune militară a Petersburgului. Iată de ce Marea Britanie şi Austro-Ungaria, dar şi Germania, Franţa şi Italia, cu sentimentul clar că avantajele ruseşti erau excesive, au acţionat în vederea aplicării cu stricteţe a acordurilor anglo-rus din 18/30 mai 1878 şi anglo-austro-ungar din 25 mai/6 iunie 1878, ce anulau prevederile Tratatului de la San Stefano privind Bulgaria15. Conform hotărârilor de la Berlin, Bulgaria era divizată în Principatul autonom, sub suzeranitatea Porţii, mărginit la nord de Dunăre şi la sud de Munţii Balcani, şi Rumelia Orientală, aflată sub stăpânire otomană.
14 15

Ştefan Rădulescu-Zoner, Dunărea, Marea Neagră şi Puterile Centrale, Cluj-Napoca, 1982, p. 41. Acordul anglo-rus, încheiat la Londra prevedea îndepărtarea frontierelor Bulgariei de Constantinopol şi mutarea lor pe creasta Balcanilor, fără a le fixa în mod precis. Teritoriul aflat la sud de Balcani rămânea sub stăpânirea otomană. Prin acordul anglo-austro-ungar, semnat tot în capitala britanică, Londra se angaja să nu admită nici o abatere a graniţelor bulgare la sud de Balcani şi să limiteze la 6 luni staţionarea trupelor ruseşti.

7

Suprafaţa Principatului era de 63 751 km pătraţi, ceea ce însemna o diminuare de peste două ori şi jumătate faţă de teritoriul atribuit Bulgariei după San Stefano (160 000). Până la elaborarea legii fundamentale a statului şi alegerea principelui, ţara s-a aflat timp de nouă luni sub ocupaţie rusească. În ceea ce priveşte Grecia, elenii se simţeau nedreptăţiţi, pentru că în afara graniţelor regatului elen continuau să se afle Creta, Cipru, o parte din Epir, Macedonia, Peninsula Calcidică şi cea mai mare parte din insulele Mării Egee. Unele prevederi ale Tratatului de la Berlin îi priveau direct pe greci, altele indirect, prin stabilirea unor graniţe şi a noii configuraţii a sud-estului european. Astfel, conform articolului 23, în Creta trebuia aplicat Regulamentul organic din 1866 cu unele modificări privind drepturile şi libertăţile populaţiei. Ca urmare a insistenţelor diplomaţiei engleze pe lângă Constantinopol, guvernul otoman a consimţit la rectificarea frontierei turco-elene, în sensul alipirii la Grecia a Tesaliei şi a unei părţi din Epir. Articolul 24 prevedea, referitor la graniţă, o mediere din partea Austro-Ungariei, Marii Britanii, Franţei, Germaniei, Italiei şi Rusiei în cazul în care cele două părţi nu puteau ajunge la un punct comun. Prin prevederile sale, Tratatul de la Berlin a sancţionat acordurile încheiate în anii 1877 şi 1878 privind sud-estul Europei, şi a demonstrat rolul marilor puteri în evoluţia şi deznodământul evenimentelor. Deşi învingătoare pe câmpul de luptă, Rusia a fost de fapt marea învinsă de la masa tratativelor. După ce-şi asigurase la San Stefano o poziţie privilegiată faţă de rivalele sale, Austro-Ungaria şi Marea Britanie, prin încălcarea acordurilor de la Reichstadt şi a convenţiei secrete de la Budapesta, la Berlin, Rusia şi-a văzut visul spulberat în cea mai mare parte. Însă, după o analiză amănunţită, putem observa că reculul Rusiei nu a fost atît de puternic, iar poziţiile ei din sud-estul Europei nu erau de neglijat. Astfel, conform modificărilor teritoriale prevăzute de articolul 45, Rusia devenea stat riveran al Dunării prin anexarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei şi controla braţul Chiliei. În această calitate, îşi asigurase o poziţie stabilă şi de durată faţă de aceea mai veche de membru al Comisiei Europene a Dunării. Fără a participa la operaţiunile militare din Balcani, faţă de care îşi declarase neutralitatea, Austro-Ungaria obţinea la Berlin ceea ce îşi dorise foarte mult după

8

insuccesele militare din 1859 şi 1866 şi după pătrunderea în sud-estul Europei în dauna Rusiei. Prin ocuparea Bosniei-Herţegovina şi sangeacului Novi Pazar, se poate spune că adevărata învingătoare a fost Austro-Ungaria. Semnarea Tratatului a adus satisfacţii şi Marii Britanii prin recunoaşterea cedării spre admnistrare a insulei Cipru de către Imperiul Otoman, conform acordului din 4 iunie 1878, în schimbul apărării intereselor turceşti în Asia Mică şi Orientul Apropiat. Garnizoanele engleze, instalate pe insulă, supravegheau nu numai Armenia şi Siria, dar protejau mai ales drumul navelor engleze spre India prin Canalul Suez16. Cât priveşte Franţa, ea a fost afectată că la San Stefano se renunţase aşa de repede la cea mai mare parte a prevederilor Congresului de la Paris din 1856 şi că interesele sale la Constantinopol, în Siria şi Egipt ar putea avea de suferit de pe urma creşterii influenţei Rusiei. Drept consolare, atât Berlinul, cât şi Londra îi făgăduiau neamestecul în cazul ocupării Tunisiei. Italia a fost la fel de dezavantajată, speranţele sale de infiltrare în Balcani se îndepărtaseră odată ce Austro-Ungaria îşi întărise poziţiile în această zonă17. Pentru România, câştigarea independenţei a avut o influenţă decisivă asupra evoluţiei sale pe calea modernizării. Putea, de asemenea, să-şi traseze singură linia externă atât din punct de vedere politic şi diplomatic, cât şi economic. O dată acest obiectiv atins, România putea adera în marea familie a statelor europene. În concluzie, actele Congresului au dovedit ceea ce puterile europene s-au străduit zadarnic să ascundă, în timp ce cancelarul Germaniei nu s-a sfiit să-l lase să se înţeleagă şi anume faptul că ţările mici depindeau de cele mari, de voinţa, interesele, dar mai ales de rivalităţile dintre ele. De asemenea, poate fi acceptată aserţiunea că unele decizii luate la Berlin au stat la baza sau au reprezentat germenele viitoarelor conflicte din zonă.

16 17

Daniela Buşă, op. cit., p. 40. Ibidem, p. 41.

9

10