UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE

INTRODUCERE IN ANTROPOLOGIA CULTURALĂ

CULTURAL

-NOTE DE CURS-

LECTOR MIRCEA ANGHELINU

 ASPECTE INTRODUCTIVE

Studiul antropologiei - disciplină academică predată sub titulatura de etnologie în spaţiile de limbă franceză, sau
sub cea de antropologie culturală sau socială în cele de limbă engleză - a devenit o necesitate, tot mai frecvent resimţită,
în anii din urmă, şi de către facultăţile umaniste din România. Mai multe raţiuni explică această necesitate.
Pe de o parte, geneza şi evoluţia acestei specializări ştiinţifice a fost determinantă pentru ansamblul ştiinţelor
sociale în general. Cu toate acestea, fidele unei îndelungate tradiţii, programele academice româneşti din domeniul
umanist au acordat prea puţină atenţie acestei discipline, la a cărei evoluţie cercetarea românească a participat în prea
mică măsură. Asimilată, încă din deceniile sale de debut - şi pe bună dreptate -, unei platforme ideologice imperialiste şi
colonialiste, antropologia a rămas constant străină de orientarea generală a studiilor etnografice şi istorice româneşti.
Acest dezinteres a continuat să se manifeste, în ciuda modificărilor importante pe care agenda de cercetare a antropologiei
le-a suferit pe parcursul secolului XX, ca şi integrării acesteia, ca obiect de studiu distinct, în universităţile occidentale.
Ce-i drept, înţeleasă ca o ştiinţă a societăţilor exotice, primitive şi anistorice, antropologia nu putea să stârnească
interesul intelectualităţii dintr-o ţară care nu a dispus de vreun imperiu colonial, şi, implicit, de prilejul şi de motivaţia de
a studia direct comunităţile primitive extraeuropene. Această situaţie nu este, de altfel, caracteristică doar României, ci
întregii Europe Centrale şi de Est. Deşi mulţi antropologi celebri provin din acest areal cultural (de exemplu, B.
Malinowski sau K. Polanyi), ţările din regiune nu numai că au fost neglijate ele însele de cercetările etnologice, dar nu au
participat direct la progresul disciplinei. În condiţiile unei dominaţii intelectual unilaterale din partea Occidentului
european, privite ca regiune intermediară între Occidentul dezvoltat şi stepele unui Orient înnegurat, ţările din această
regiune au creat o antropologie specifică, redusă la cataloage de cultură materială şi folclor. Dacă pentru tradiţiile
naţionale şi etniile majoritare, influenţa acelui Volkskunde german a fost, în acest sens, esenţială, interesul cercetătorilor
occidentali s-a rezumat, în general, la studiul grupurilor etnice mărunte sau marginale.
În acest context, cercetarea socială românească, orientată pe de o parte către istorie, iar pe de alta către sociologie
şi etnografie rurală, a căutat mai degrabă să descrie şi să caute trăsăturile regionale şi/sau ancestrale ale poporului român.
Desigur, în această direcţie, realizările sunt importante şi meritorii. Cercetărilor etnografice, realizate de geografi,
etnografi şi folclorişti ca G. Vâlsan, S, Mehedinţi, Gh. Pavelescu, R. Vuia, I. Vlăduţiu sau R. Vulcănescu, li se adaugă
scrierile sociologilor (D. Gusti, T. Herseni, H. H. Stahl, D. Drăghicescu), istoricilor (N. Iorga, Gh. I. Brătianu sau V.
Pârvan) şi filozofilor (C. Noica, L. Blaga, M. Vulcănescu). Nu lipsesc cu totul nici savanţii români care s-au concentrat
programatic către lumea primitivilor extra-europeni, cum este cazul operei eminentului istoric al religiilor, Mircea Eliade.
Cu toate acestea, ca trăsătură generală, rezultatele, problematica şi dezbaterile teoretice din câmpul antropologiei
au rămas străine de preocupările dominante ale societăţii româneşti şi de organizarea academică ce le corespundea.
Această absenţă a avut consecinţe importante pentru ansamblul cercetării sociale româneşti, incluzând aici nu numai
etnografia sau sociologia, dar şi istoria şi arheologia. În sânul acestor discipline, discuţiile privind conceptele-cheie ale
antropologiei şi etnologiei (cultură, etnie, tradiţie) s-au bazat în prea puţină măsură pe bogata documentaţie acumulată de
antropologi, aşa cum a fost private şi de clarificarea conceptuală pe care, în repetate rânduri, a propus-o antropologia.
În contextul în care societatea românească se vede pusă în faţa unor noi provocări, ridicate de integrarea
europeană şi, implicit, de omogenizarea programelor de instrucţie academică, această izolare teoretică şi conceptuală
devine un adevărat handicap, iar asumarea cel puţin a unui limbaj comun se impune.
Nu este mai puţin adevărat că multe dintre disciplinele umaniste rămân, în România, victima unor noţiuni şi
concepte foarte nepotrivite obiectivelor lor de cunoaştere. Ca să oferim numai un exemplu, cu care suntem mai
familiarizaţi, arheologia preistorică, aceasta continuă să utilizeze construcţii a căror semnificaţie şi conţinut actual cu greu
mai corespund sensurilor cu care sunt invesite în practica arheologică curentă. Este cazul „culturii arheologice”, prea des
înţeleasă ca unitate etnică, sau a „tribului”, formă de organizare socială încă dificil de documentat arheologic, dar şi a
unor concepte provenind, prin mediere marxistă, din antropologia evoluţionistă a secolului XIX (gintă, matriarhat etc.).
Desigur, aceste note de curs nu-şi pot propune mai mult decât o simplă introducere în domeniul vast al
antropologiei şi nicidecum o sinteză elaborată asupra disciplinei. Lucrarea se adresează cu deosebire studenţilor de la
specializările istorie-geografie şi istorie-arheologie. Ea îşi propune să asigure iniţierea în problematica şi în conceptele de
bază ale antropologiei culturale, dar şi ale disciplinelor înrudite până la identitate cu aceasta (etnologie, antropologie
socială, etnografie). Destinată, aşadar, cu deosebire studenţilor în specializarea de bază istorie, lucrarea va acorda o
atenţie specială interfeţei dintre antropologie şi istorie, respectiv arheologie.
Cel puţin două raţiuni ne-au impus această alegere. Pe de o parte, istoria arheologiei preistorice în secolul al XIX-
lea este strâns legată de contextul intelectual care a generat, printre altele, naşterea antropologiei; în plus, anumite tradiţii
arheologice regionale - cum este cazul celei americane, dar şi al celei britanice şi, într-o oarecare măsură, al celei franceze
- au întreţinut constant legături teoretice cu antropologia, respectiv etnologia. De altfel, câmpul teoretic antropologic -
alături de filozofie sau sociologie - a ghidat constant orietarea teoretică şi metodologică a arheologiei în Occident, spre
deosebire de situaţia arheologiei româneşti, rămasă permanent în umbra istoriei.
Pe de altă parte, am considerat că „experienţa clinică” a istoricilor nu se poate dispensa de aportul sugestiv al
acestei adevărate istorii contemporane a societăţilor primitive, în ciuda diferenţelor formale între obiectivele de
cunoaştere dintre cele două discipline.
2
 Lucrarea cuprinde o bibliografie selectivă, care face trimitere cu deosebire la textele accesibile studenţilor prin
traduceri în limba română, dar şi la unele din textele fundamentale pentru evoluţia disciplinei antropologice, prezente în
bibliotecile publice din ţară.

3
I. DEFINIŢIE. OBIECT ŞI METODE

I.1. ETNOGRAFIE, ETNOLOGIE, ANTROPOLOGIE

Etimologia cuvântului “antropologie” este greacă (anthropos/logos). Termenul desemnează, în principiu, „ştiinţa
omului” şi se referă la o disciplină ştiinţifică apărută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în legătură directă cu
studiul societăţilor exotice, extra-europene, lipsite de izvoare istorice scrise. În fapt, delimitarea antropologiei, şi în
particular a antropologiei culturale, în raport cu alte discipline înrudite, ca etnografia, etnologia, sau chiar sociologia, este
extrem de dificilă.
Antropologia este un termen general şi foarte cuprinzător, capabil să integreze toate obiectele specifice unei
„ştiinţe a omului”. Etimologia cuvântului “antropologie” este greacă (anthropos/logos). Aceasta nu înseamnă că originea
disciplinei este foarte veche, dimpotrivă. Dacă acceptăm că o disciplină ştiinţifică presupune acceptarea unei
problematici, a unei metode şi apariţia unei comunităţi disciplinare, atunci istoria antropologiei este foarte scurtă şi nu
precede a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Dacă, în perioada Renaşterii, termenul de antropologie evoca un studiu integrat al sufletului şi trupului,
conotaţiile sale se vor multiplica în secolul al XVIII-lea, când este utilizat fie într-o perspectivă naturalistă - Diderot o
identifică cu anatomia, iar Blumenbach cu o ştiinţă naturală -, fie într-una ceva mai sintetică, care include şi o orientare
etnologică. Este tocmai sensul pe care il conferă teologul elveţian A. C. de Chavannes, care publică, în 1788, o
Antropologie sau ştiinţă generală a Omului. În acelaşi an, Immanuel Kant tipăreşte ultima sa lucrare, Antropologia din
punct de vedere pragmatic. Membrii aşa numitei Societăţi de observatori ai Omului, care a funcţionat între 1799-1804,
vor păstra acceaşi perspectiv sintetică, chiar dacă unii dintre ei îi vor conferi un sens mai restrâns (anatomie, ştiinţă
medicală). Abia către finele secolului al XIX-lea, termenul va căpăta un înţeles mai precis şi îi sunt ataşate calificative
diverse, ca socială (în Marea Britanie), sau culturală (în S.U.A.).
Cât priveşte etnografia şi etnologia, aceşti doi termeni beneficiază, în mod evident, de o rădăcină etimologică
comună (gr. ethnos, popor); ambele noţiuni apar la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Dacă primul desemna iniţial o
disciplină care se interesa de clasificările lingvistice, etnologia căuta clasarea raselor şi a popoarelor.
În 1722, germanul A. L. Schlüzer foloseşte adjectivul etnografic, în istoria universală pe care o redactează, şi tot
un german (G. H. Stuck) realizează o bibliografie în care apare o rubrică despre moravuri şi alte „curiozităţi etnografice”.
După 1824, an în care A. Balbi publică un Atlas etnografic al globului, se va încetăţeni conotaţia actuală, cea de descriere
sistematică a faptelor etnografice.
Conceptul de etnologia este propus de acelaşi A. C. de Chavannes, în Antropologia sa, lucrare în care înţelesul
său era cel de ştiinţă care reconstituie trecutului popoarelor. Cum această reconstituire era deseori speculativă, situaţie de
la care nu vor face excepţie nici antropologii evoluţionişti de mai târziu, termenul va pierde treptat teren, în arealele de
limbă engleză, în faţa celui de „antropologie”.
Acests din urmă va deveni mai popular în Europa continentală după ce este sistematic invocat de antropologul Cl.
Lévi-Strauss, în anii ’60. Lévi-Strauss a propus chiar o ierarhizare a trei discipline, cu acelaşi obiect de studiu:
etnografia, redusă la colectarea datelor primare pe teren; etnologia, preocupată de interpretarea acestor date şi, respectiv,
antropologia, menită a generaliza şi compara datele etnologice. În realitate, aceste etape metodologice nu pot fi clar
disociate, motiv pentru care este înţelept să înţelegem prin fiecare dintre cei trei termeni doar forma dominantă pe care o
îmbracă cercetarea: etnografia, mai potrivită muncii de teren, etnologie sau antropologie pentru etapa de clarificare
teoretică. Dacă ierarhia, care are la bază etnografia, se continuă către o reflecţia sistematic-comparativă (etnologia) şi cu o
meditaţie abstractă şi universală asupra devenirii culturilor (antropologia), nu este mai puţin adevărat că această schema
este mai degrabă logică decât conformă evoluţiei istorice a celor trei discipline.
Deseori, istoria cercetării, instituţionalizarea şi tradiţiile academice regionale au perpetuat nume diferite pentru o
înlănţuire similară de obiective de cercetare şi metode. Antropologia ca atare revendică, pentru studiul ce-i este specific,
o sferă cuprinzătoare, în calitatea sa de ştiinţă vastă şi sintetică, preocupată de studiul complexităţii biologice, sociale şi
psihologice umane. Astfel, în Statele Unite ale Americii, ea cuprinde atât antropologia fizică (studiul caracteristicilor
somatice ale omului), cât şi antropologia socială, culturală, sau arheologia. În consecinţă, în lumea anglo-saxonă,
antropologia culturală corespunde astăzi disciplinei numite de cercetători francezi drept etnologie. În Franţa, înţelesul
termenului de antropologie se reduce, de obicei, la antropologia fizică.
În arealele de limbă engleză, termenul de antropologie a fost sistematic preferat celui de etnologie, rămas să
sugereze doar studiile speculative întreprinse de etnologii evoluţionişti în secolul al XIX-lea. Aşa cum antropologia
britanică, tradiţional interesată de studiul instituţiilor politice şi al organizării sociale - desigur, în vederea uşurării
demersurilor sale coloniale -, a sfârşit prin a fi numită antropologie socială, tot aşa antropologia americană, marcată, aşa
cum vom avea prilejul să notăm, de culturalism, va fi desemnată drept antropologie culturală.
În sens strict, antropologia culturală poate fi definită ca o ramură a antropologiei generale, care studiază
geneza, structura, şi funcţionarea culturii în perspectivă diacronică sau sincronică. Antropologia culturală caută
să evidenţieze factorii care conduc la diversificarea personalităţii culturale şi încearcă să determine specificul
cultural al diferitelor comunităţi umane.
4
 Desigur, această definire strictă poate să estompeze identitatea reală dintre antropologia culturală, etnologie sau
antropologia socială. În primul rând, în ciuda nesfârşitelor dezbateri, deosebirea dintre societate şi cultură este departe de
a fi tranşată. În plus, majoritatea paradigmelor sale de cercetare coincid cu cele ale etnologiei, sociologiei, ba uneori chiar
cu ale istoriei, astfel că ne vom mulţumi a acorda definiţiei de mai sus doar o valabilitate convenţională. Din acelaşi
motiv, nu vom ezita să folosim alternativ termenii de antropologie şi etnologie, ca sinonimi.
Pe de altă parte, antropologia şi-a lărgit în aşa măsură domeniul de interes către societăţile moderne, încât
obiectul său tradiţional de cercetare, societăţile arhaice, încetează să o mai caracterizeze. Este adevărat că antropologia s-a
constituit ca disciplină în jurul studiului „societăţilor primitive”, opuse celor „civilizate”. Ea s-a recomandat ca unica
disciplină care dispunea de un corpus teoretic şi de metode pentru cercetarea societăţilor lipsite de texte scrise şi vestigii
arheologice monumentale (al căror studiu fusese deja preluat de istorie şi arheologie). Însă atenţia antropologilor a
cuprins treptat şi societăţile moderne (antropologia urbană, industrială), iar fenomenul de globalizare a făcut încă şi mai
dificilă identificarea certă a unui obiect de studiu: pur şi simplu, societăţile tradiţionale au încetat a mai fi izolate cultural.
Deşi nu lipsesc antropologii care regretă această estompare a obiectului de studiu (A. Testart), nu este mai puţin adevărat
că reducerea menirii acestuia la domeniul său tradiţional este foarte greu de motivat teoretic: antropologia s-a născut
pentru studierea alterităţii, a diversităţii culturale, diversitate care poate fi definită în funcţie de nenumărate criterii.
În acest context, nu suprinde apariţia unor definiţii ale antropologiei dintre cele mai largi. J. Clifton (1968)
consideră că antropologia culturală este “o zonă de investigaţie cu privire la varietăţile de comportament uman; ea
descrie, interpretează sau explică comportamente umane”.
Definiţii mai recente ale antropologiei introduc şi dimensiunea metodologică. Astfel, M. Angrosino (1990)
consideră că antropologia este “studiul comportamentului uman, în toate locurile şi din toate timpurile”, introducând
astfel o explicită dimensiunea comparativă. În aceeaşi direcţie se îndreaptă şi accepţiunea lui C. Ph. Kottak, pentru care
antropologia este “o ştiinţă comparativă care examinează toate societăţile, antice şi moderne, simple şi complexe”.
De o manieră sintetică, vom conchide că antropologia culturală are ca obiect de studiu structura
comportamentului cultural, funcţia şi dinamica şi relaţiile culturale, dar şi mesajul istoric al fiecărei culturi.
Atenţia acordată mesajului istoric nu este, însă, cu totul definitorie pentru antropologie. Cu excepţia notabilă a
perspectivei antropologice marxiste, interesată de continuitatea mişcării culturale, antropologia culturală este mai degrabă
interesată de variaţiile concomitente ale culturii, şi mai puţin de cele succesive. Deşi nu poate ignora statutar acest
aspect, rămânând preocupată cu deosebire de comunităţile tradiţionale al căror trecut este foarte sărac documentar,
antropologia culturală se doreşte o disciplină holistică (în sensul că tinde să trateze toate aspectele intercorelate ale unei
culturi) şi comparativă. Antropologia se preocupă îndeosebi de logica internă a instituţiilor sociale şi a culturii, motiv
pentru care, în majoritatea circumstanţelor, conceptele sale se încadrează într-o gândire sociologică abstractă.
Antropologia se distinge de celelalte ştiinţe sociale prin premisele sale teoretice (cum ar fi principiul specificităţii
şi continuităţii culturale), dar şi prin atenţia acordată anumitor aspecte ale vieţii culturale (natura parţial inconştientă a
fenomenelor culturale şi dimensiunea lor simbolică). De aici provine interesul său constant şi definitoriu pentru activitatea
simbolică (mituri, rituri şi ritualuri).
În plus, antropologia se recomandă printr-o acută experienţă a alterităţii, a diferenţei culturale: între antropolog şi
societatea studiată, contrastele dintre parametrii culturali de funcţionare sunt esenţiale.
Principiul care face posibil studiul comparativ propriu antropologiei/etnologiei este relativismul cultural. Acest
principiu a devenit evident pe măsură ce antropologia însăşi a realizat că distincţia tradiţională, cea dintre societăţile
simple şi cele complexe, este falsă. Aşa cum orice eveniment este demn de istorie, tot aşa antropologia a ajuns să
realizeze că toate societăţile merită în aceeaşi măsură să facă obiectul unei investigaţii ştiinţitice. Iar dacă acest studiu ia
forme comparative, nu o face în scopul de a stabili ierarhii între formele simple de organizare şi cele mai complexe.
Culturile reprezintă moduri de viaţă distincte şi tot atâtea modalităţi de înţelegere a lumii, care nu pot fi ierarhizate în sine.
Umanitatea, deşi unică, nu există decât sub forma unei pluralităţi de culturi.
Cu toate acestea, principiul relativismului cultural, condus la limitele sale logice, nu este lipsit de serioase
dificultăţi. Asfel, dacă acceptăm că umanitatea este împărţită în culturi, care decid viziunile asupra lumii, devine greu de
înţeles cum se pot emite judecăţi de valoare - altfel decât condiţionate cultural - despre alte culturi. Se ascunde aici
pericolul unui relativism absolut.
O teza contrară susţine că, dincolo de diversitatea culturală, se ascunde unitatea unor procedee logice şi a unor
elemente de percepţie. Partizanii acestei doctrine raţionaliste susţin că, în fond, cultura este doar o teorie asupra lumii,
rezultat al unei raţionalităţi universale, condiţionată de experienţe ce variază în funcţie de condiţiile sociale şi tehnologice.
În concluzie, toate fenomenele culturale sunt inteligibile, însă ele trebuie înţelese contextual. Relativismul nu pote fi
înţeles decât în acest sens pozitiv: antropologia are datoria de a căuta cu obstinaţie obiectivitatea, de a judeca strict
contextual şi de a controla tendinţele sale etnocentrice.

I.2. METODELE ANTROPOLOGIEI

Ca orice disciplină ştiinţifică, antropologia/etnologia este caracterizată nu numai de un obiect de studiu explicit,
dar şi de un comportament metodic propriu. Această realitate nu presupune, însă, că metodele antropologiei îi sunt
rezervate exclusiv acesteia. Sociologia poate revendica, spre exemplificare, acelaşi sistem de colectare şi tratare a datelor.

5
 De exemplu, antropologia s-a recomandat de la bun început prin metoda observaţiei participative, a minuţioasei
anchete în teren. Această metodă, fundamental calitativă, nu o distinge, însă, de studiul pe care sociologii îl întreprind în
cazul grupurilor sociale mici, în societăţile moderne. În replică, antropologii folosesc deseori studii statistice şi
cantitative, pentru a evidenţia trăsăturile caracteristice anumitor populaţii, cu deosebire în cazul legăturilor matrimoniale.
Antropologia reprezintă o disciplină în care munca individuală pe teren (fieldwork) este definitorie. Multă vreme,
etnologii s-au ocupat cu studiul societăţilor îndepărtate, izolate, primitive, în mijlocul cărora ajungeau nu rareori înaintea
misionarilor; în majoritatea situaţiilor, colectarea informaţiilor nu se realiza nici standardizat, nici sistematic. Odată cu
apariţia expediţiilor „pluridisciplinare”, ca şi a anchetelor sistematice şi de lungă durată - cum este cea a lui B.
Malinowski în insulele Trobriand din Pacific - metodele antropologiei s-au limpezit.
Definitorie pentru antropologie este ancheta etnografică. Dată fiind diversitatea de situaţii şi bogăţia de date
potenţiale ce se pot obţine, antropologii au putut doar să schiţeze modelul unei anchete etnografice, fără ca aceasta să
devină mai puţin o metodă de lucru individuală, bazată în primul rând pe observaţie.
Observaţia participativă a fost definită de B. Malinowski, în lucrarea care l-a făcut celebru, Argonauts of the
Western Pacific. Propunând acest concept, Malinowski oferea consistenţă teoretică unei metode deja aplicate, la data
respectivă, de către unii antropologi: observaţia directă şi de lungă durată asupra societăţilor alese pentru studiu. După
modelul deja experimentat de F. Boas sau A. Hocart, scurt, Malinowski a susţinut explicit necesitatea ca antropologul „să
se rupă de societatea albilor şi să rămână cât mai mult timp posibil în contact strâns cu indigenii, cea ce nu se poate face
decât dacă reuşeşte să se instaleze în satul lor”. Numai aşa puteau fi create condiţiile de familiarizare cu populaţia
studiată, de fondare a unor relaţii cât mai naturale cu acestea; învăţarea limbii reprezenta o condiţie de prim rang.
Malinowski sublinia, de asemenea, că antropologul trebuie să urmărească, după un plan coerent, modul de
organizare al societăţii respective şi să evite, pe cât posibil, colectarea de bizarerii sau vânătoarea de senzaţional. Înarmat
cu răbdare, seriozitate şi spirit de sistem, el trebuia să recolteze informaţii privind toate aspectele culturii studiate, fără a
neglija faptele aparent banale şi a favoriza nejustificat evenimentele excepţionale. În căutarea instituţiilor ascunse în
spatele diversităţii, interogarea indigenilor trebuia să fie realizată de o manieră repetată, însă nu în abstracţi termeni
sociologici. Punctul de vedere al indigenilor rămânea central, pentru că, în fond, antropologia are menirea de a evidenţia
punctul lor de vedere.
Viziunea lui Malinowski evidenţia un principiu esenţial pentru disciplina antropologică: cultura este alcătuită din
instituţii şi reguli, deseori inconştiente. Descoperirea lor nu se poate realiza fără observaţia directă, al cărui potenţial nu
era cu adevărat atins decât după o îndelungată familiarizare cu persoanele, statuturile şi relaţiile dintre ele. Definirea
abstractă a unor norme sau reguli sociale nu poate ignora măsura în care acestea sunt încălcate, negociate sau ignorate în
cotidianul comunităţii respective.
Rezultatele acestei minuţioase şi sistematice activităţi de colectare a datelor sunt ulterior integrate monografiilor.
Aceste lucrări prezintă exhaustiv viaţa socială a unui grup, a unui sat sau a unei comunităţi restrânse, adunând laolaltă
informaţiile demografice, ecologice, lingvistice, economice, cele asupra rudeniei sau războiului, vieţii religioase etc. Dacă
monografiile, rezultat al unui proiect teoretic, nu sunt, desigur, lipsite de defecte sau limite, nu rămâne mai puţin adevărat
că ele constituie principala formă de condensare a experienţei etnografice.
Antropologul trebuie să ţină permanent seama de rolul prejudecăţilor sale culturale. El trebuie să depună efortul
de a obiectiviza propriile sale categorii mentale, condiţionate cultural. Altfel spus, el trebui să-şi privească propria cultură
ca arbitrară şi să răspundă misiunii paradoxale de a se contopi cu grupul studiat, fără a înceta să fie străinul care priveşte
şi studiază.
Pentru a-şi obţine informaţiile, antropologul recurge la informatori, care pot fi aleşi din diverse segmente sociale
ale comunităţii respective, nu neapărat dintre persoanele cu autoritate sau experienţă. Nu în puţine situaţii, relaţia dintre
antropolog şi un anumit informator se prelungeşte peste ani, unii indigeni ajungând de-a dreptul informatori profesionişti.
Pe de altă parte, nu trebuie pierdut din vedere faptul că antropologul însuşi este ţinut sub observaţie, şi că majoritatea
comunităţilor tradiţionale sunt destul de sceptice în a oferi informaţii explicite.
Pe scurt, colectarea informaţiilor nu este o muncă uşoară, după cum nota Cl. Lévi-Strauss:
„...trebuie să te trezeşti o dată cu răsăritul soarelui şi să stai treaz până când ultimul indigen a adormit şi uneori să le
supraveghezi chiar şi somnul; trebuie să te pricepi să treci neobservat, fiind mereu prezent; să vezi totul, să reţii totul, să
notezi totul, să dai dovadă de o indiscreţie umilitoare, să cerşeşti informaţii de la un puşti mucos, să fii mereu gata să
profiţi de orice clipă de complezenţă sau de neatenţie sau să fii capabil ca, mai multe zile la rând, să-ţi refulezi orice fel
de curiozitate şi să te cantonezi în rezerva impusă de vreo modificare de dispoziţie din partea tribului”.
Metoda observaţiei directe este uneori completată de cea a biografiei sau a autobiografiei evocatoare (aşa-
numitele life stories). Aceste povestiri sunt, în general, controlate euristic prin interviu. Avantajele acestui sistem sunt
importante: ele permite înţelegerea modului în care indivizii traduc şi interpretează normele societăţii lor. Antropologul
este dator să analizeze critic informaţiile astfel obţinute, să le verifice, în măsura în care este posibil, şi să le integreze
contextului cultural din care provin. În acest sens, oricât de sugestivă ar putea părea o biografie, ea are un rol
complementar în raport cu observarea ansamblului cultural din care provine.

II. ISTORICUL ANTROPOLOGIEI. CURENTE ŞI ORIENTĂRI TEORETICE

6
II.1. ISTORIE ŞI ETNOGRAFIE, DE LA ANTICHITATE LA EPOCA LUMINILOR
Însă antropologia modernă a fost precedată de un lung traseu istoric, în care preocupările sale de astăzi vor fi
întrucâtva pregătite de studiul alterităţii, în sensul cel mai larg. Apariţia antropologiei a fost pregătită de o îndelungă
curiozitate faţă de oameni în general şi, mai ales, faţă de oameni în particular. Consideraţiile sporadice ale filozofilor,
istoricilor, geografilor sau ale simplilor călători, deşi nu presupun o acumulare continuă şi coerentă de cunoştinţe, ne
permit semnalarea unor momente semnificative în istoria disciplinei.
Ca în multe alte domenii, Grecia antică participă indirect şi la geneza antropologiei. Primul studiu care vorbeşte
despre “ceilalţi” este Odiseea: aventurile lui Ulise nu sunt numai proiecţii ale imaginarului grec, ci oferă şi o imagine a
ceea ce însemna să fii grec în raport cu “ceilalţi”.
La rândul lor, în secolul al VI-lea î.Ch., atât Herodot, în Istorii, cât şi Hecateu din Milet, în lucrarea sa
Periegesa, vor fi interesaţi de alteritatea grec/barbar, iar această opoziţie binară, etnocentrică, se va dovedi perenă.
Sistemul de clasificare a popoarelor pe care le menţionează Herodot - câteva zeci - este fundamental etnocentric:
echilibrul cultural aparţine grecilor. În opera lui, primele modele de contrast între popoare sunt însă deja închegate:
“bunul sălbatic” şi “înţeleptul oriental” apar de timpuriu, pentru a reînvia în perioada iluministă. A fi grec devine rapid o
problemă culturală, şi nu una politică.
Filozoful Aristotel, în cadrul teoriei sale asupra cetăţii greceşti, oferă şi el un tablou, de data aceasta al
structurilor sociale, izolând totodată şi relaţiile fundamentale ale familiei, în Politica.
Perioada elenistică şi romană presupune şi ea observaţii asupra alterităţii, firesc legate de contactul tot mai intens
şi mai larg dintre diferitele populaţii, aşa cum a fost acesta inaugurat de epopeea orientală a lui Alexandru cel Mare. În
perioada elenistică, Diodor din Sicilia, Posidoniu şi Polibiu pot fi îndeosebi remarcaţi pentru observaţiile etnografice pe
care le realizează. Celebru va rămâne, în acest sens, Caesar şi al său De bello gallico. Cu toate acestea, etnografia epocii
este dictată de interesele administrative şi politice ale cuceritorilor, statut de care nu se vor îndepărta nici producţiile
istoriografice medievale, fie ele bizantine, chinezeşti sau musulmane.
Abia Renaşterea va aduce o contribuţie esenţială în catalizarea studiilor cu caracter etnografic. Veacurile
renascentiste coincid cu descoperirea unei lumi noi, America, dar şi cu redescoperirea unui trecut, antichitatea. Europa şi
chiar Pământul încetează a mai fi centrul Universului, iar astronomia, ştiinţele naturale în genere, ca şi etnografia noului
continent, vor ridica omului Renaşterii interogaţii nebănuite de antecesorul său medieval.
Descoperirea Americii - tot mai bine descrisă de cuceritori, colonişti şi misionari - va ridica europenilor problema
validităţii metodelor lor de cunoaştere. Nedumeriţi în privinţa statutului indigenilor americani, misionarii şi coloniştii
europeni încep să se întrebe dacă se mai poate vorbi de aceeaşi umanitate şi de aceeaşi creaţiune. Statutul moral şi
drepturile politice ale indigenilor vor ridica problema existenţei unei umanităţi „ne-umane”. Apariţia noilor populaţii pune
acut sub semnul întrebării paradigma medievală creştină, pentru că acceptarea noilor populaţii în proiectul creaţionist
presupunea că ele nu pot fi sclavizate. Oricum, primele modele utilizate pentru înţelegerea comportamentului indienilor
din America va fi teoria psihologică asupra sclaviei naturale, propusă de Aristotel.
Cu toate că scrupulele morale nu-i vor împiedica pe europeni să-i trateze astfel pe africani sau pe americani,
bazele unei îndelungate dezbateri filozofice şi etice de proporţii erau puse. Literatura de călătorie şi diferitele situaţii
ridicate de colonizare vor institui comparatismul, iar problemele ridicate de statutul indigenilor vor conduce treptat la
elaborarea unei “filozofii antropologice” critice şi relativiste, căreia îi stau mărturie Scrierile lui Bartolomeo de Las
Casas, ale iezuitului José de Acosta şi Eseurile lui Montaigne (1580). Europenii încep acum să schiţeze în tonuri
edenice realităţile Lumii Noi, iar mitul „bunului sălbatic” se vede revigorat, pe fondul criticii instituţiilor vechiului
continent.
Pe acest fundal, curiozitatea europenilor descoperă noi coordonate teoretice. Astfel apare problema a ceea ce mai
târziu se va numi antropologie: cea a variaţiilor instituţionale istorice sau regionale. De altfel, în secolul al XVI-lea apare
şi termenul, veneţianul Galazzo Capello fiind primul care îl va folosi. Cartea sa, Anthropologia (1533) încerca să conjuge
cercetarea fizică a omului cu cea morală.
Veacul Luminilor aduce cu sine un proiect antropologic explicit şi, într-o măsură sau alta, el stă la baza tuturor
tradiţiilor antropologice regionale. În acest veac, universalitatea umanistă a privirii europene capătă conotaţiile
contradictorii ale evoluţionismului: sălbaticul, recunoscut ca o extremă formă de alteritate, ca „Celălalt”, este acceptat,
împreună însă cu necesitatea de a-l civiliza, eventual prin forţă.
Pe măsură ce societatea şi instituţiile sale devin obiect de reflecţie şi critică, sunt tot mai frecvent invocate datele
comparative ce răsar din corpusul etnografic al Lumii Noi şi din cel al istoriei antice. J. B. Lafitau (1724) compară în
această epocă instituţiile “americanilor” cu cele antice.
Este epoca în care sălbăticia îşi schimbă statutul şi devine primitivitate, adică un punct de plecare al unei serii
de forme sociale şi culturale ordonate în timp. Ca multe dintre „istoriile raţionale” ale Luminilor, intenţia lui Lafitau era
de a demonstra caracterul universal şi originar al monoteismului, şi, ca şi ele, teza sa deschide acum perspective pentru
apariţia primelor teorii evoluţioniste.
Spre deosebire de populara paradigmă a degenerescenţei culturale, pentru iluminişti, societatea se află într-un
continuu progres, rezultat al exercităţii deliberate a facultăţii raţionale a oamenilor. Nu numai societatea, dar şi omul, pot
fi amelioraţi prin educaţie. În acest context, popularitatea de care se bucură mitul „bunului sălbatic” nu trebuie
supralicitată. Foarte puţini europeni i se alătură lui Rousseau, pentru a idealiza populaţiile din afara Lumii Vechi şi, în
7
general, primi etnologi sunt nişte erudiţi care compilează, în cabinetele lor, informaţiile aduse de călători. Dimpotrivă,
aceştia din urmă, purtători ai civilizaţiei europene, par mai degrabă atraşi de caracterizarea în termeni duri a societăţile
arhaice: „bunul sălbatic” este contrapus permanent „barbarului” sau „indigenului rebel”.
În Germania, Schlüzer, Herder şi Meiners folosesc “metoda lui Linné pentru tratarea istoriei particulare”,
introducând pentru prima dată termenul de ethnographisch pentru studiul culturii.
Cu toate aceste progrese, ideile iluministe se concentrau adânc doar asupra umanităţii europene, iar secolul
iluminist practica, în linii generale, o antropologie axată pe critica religiilor revelate. Ele nu respectă deocamdată
individualitatea per se a societăţilor extra-europene, ci le folosesc pe acestea ca factori ilustrativi idealizaţi, utili în critica
instituţiilor europene. Geneza antropologiei ştiinţifice era însă pregătită.
Începând cu secolul XIX, “istoria naturală a omului”, “antropologia”, se va concentra definitiv asupra variaţiei
speciei umane, urmărind cunoaşterea pozitivă a omului, sub aspect fizic, intelectual şi moral. Natura anterioară a acestei
cercetări, până acum speculativă şi sintetică, va deveni empirică şi comparativă.
Un grup de savanţi din epoca Consulatului, supranumiţi “ideologi” - termen nu lipsit de ironie în anturajul
napoleonian -, vor concepe un proiect al ştiinţei totalizante şi pozitive asupra omului. Alături de acest proiect, vor fi
propuse şi primele metode. În 1799, sub egida lor, este inaugurată aşa-numita “Société des Observateurs de l’Homme”,
prezidată de naturalistul Jauffret. Primul ghid de anchetă din istoria antropologiei, privind direct “popoarele sălbatice”,
va fi elaborat, în acelaşi context, de J. M. de Gérando, în 1800. “Ideologii” doreau analiza legilor naturale ale
intelectului, culegerea şi tratarea faptelor analitic şi matematic şi eliminarea tuturor explicaţiilor de tip transcedental. Cum
îi interesa “naşterea ideilor”, era de dorit ca acest studiu să aibă loc acolo unde existau condiţii de observare a acestei
geneze: popoarele antice sau sălbatice, mediul defavorizaţilor. Aceste zone dispuneau de o autoritate cel puţin logică
pentru teza lor. De Gérando chiar recomanda celor interesaţi de studiu “să devenim unul dintre ei”, învăţându-le limba.
Cadrele conceptuale şi chiar metodologice ale cunoaşterii antropologice sunt acum fixate.
Prin Th. Jefferson, John Stuart Mill, Th. Brown, “ideologii” vor ajunge să influenţeze şi alte şcoli (britanică,
americană). Treptat, dezbaterea se va concentra asupra fundamentelor culturale ale diversităţii umane, şi implicit, pe
studiul raselor. Ia astfel naştere etnologia. Vor fi înfiinţate societăţi etnologice la Paris (1839), New York (1842), Londra
(1843).
Etnografia, de obicei alimentată de informaţii secundare, începe să ofere materia primă pentru reflecţii
sistematice, sintetice asupra omului. La început, acestea aparţin filozofilor (Kant, Hegel), pentru a căpăta treptat, pe
parcursul secolului al XIX-lea, un caracter istoric şi sociologic, prin operele lui K. Marx, H. Spencer, M. Weber, E.
Durkheim şi M. Mauss.
Într-o primă etapă, clasificarea rasială devine tema favorită, ca şi discuţiile pe tema monogenism versus
poligenism şi criteriile acestei clasificări. Comparatismul din anatomie (Blumenbach) oferă idei privind eventuala
evoluţie monogenică. La rândul lor, Linné şi Buffon concep omul ca pe o parte a sistemului naturii. Antropologia fizică
devine o disciplină riguroasă, diferenţele morale şi culturale fiind treptat puse pe aceste baze somatice. Rasismul va fi,
prin urmare, opera unor antropologi.

II. 2. DETERMINISMUL RASIAL

Secolul al XIX-lea a perpetuat spiritul scientist promovat de secolului iluminist, iar gânditorii săi şi-au menţinut
dorinţa de a aborda ştiinţific, naturalist, atât istoria, cât şi problema diferenţelor sociale şi culturale dintre naţiuni şi
popoare. De la Saint-Simon la Auguste Comte, tot mai mulţi autori se pronunţă în favoarea creării unei ştiinţe care
să se refere cu obiectivitate la toate domeniile de activitate ale omului. Comte, care o va denumi iniţial “fizică
socială”, se va opri la numele de sociologie. Antropologia culturală va evolua, însă, sub stindardul antropologiei
biologice.
În această epocă, diverse sisteme explicative sunt invocate, în încercarea de a înţelege unitar istoria umanităţii.
De exemplu, Georg W. F. Hegel vede istoria lumii ca pe progresul conştiinţei libertăţii. La rândul său, John Stuart Mill
clasifică ansamblurile culturale în şase tipuri (vânătorească, pastorală, asiatică, greco-romană, feudală şi capitalistă), în
timp de Thomas Buckle lansează teza sa celebră, ce caută în ecologie factorii determinanţi ai specificului cultural. Numai
că opiniile mai sus menţionate, bazate, în primul rând pe unitatea condiţiei umane, vor cunoaşte curând o alternativă
radicală.
Dacă John Locke afirmase, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, că oamenii au fost creaţi egali, iar mintea
lor, un empty cabinet, este integral umplută prin procesul de educare - prin ceea ce antropologii vor numi ulterior
enculturaţie -, o puternică reacţie intelectuală la egalitarismul zgomotos la Revoluţiei franceze va modifica aceste nobile
premise: pe la mijlocul secolului al XIX-lea, nici un adevăr nu a devenit mai evident decât acela că oamenii au fost creaţi
inegali - şi el va influenţa decisiv cursul ştiinţelor sociale.
Pe această premisă, nu cu totul absentă în Epoca Luminilor, se va edifica doctrina determinismului rasial, a
rasismului ştiinţific, care va susţine că diferenţele şi similarităţile culturale sunt variabile legate de factorii ereditari, care
stau la baza tuturor comportamentelor. Principiul rasial-ereditar se va substitui oricărei alte explicaţii ştiinţifice şi, cum
componenta ereditară nu era accesibilă unei observaţii directe, invocarea ei se realiza fără posibilitatea unui control.
Clasificările rasiale au fost edificate, cel puţin iniţial, pe baza sistematicii biologice propuse de Linné, unificând
diversitatea în jurul unor tipuri generice, definite prin contrastul dintre populaţiile europene şi cee africane sau orientale.
8
Astfel, majoritatea clasificărilor luau invocau existenţa a trei rase majore: cea albă (leucodermă -gr. leucos, alb-, sau
caucaziană); rasa neagră (negroidă sau melanodermă); rasa galbenă (xanthodermă, sau mongoloidă). Timp de mai bine de
un secol, acest principiu tipologic a constituit baza tuturor clasificărilor rasiale, şi abia în ultimele decenii el a fost înlocuit
de taxonomia numerică şi de studiul statistic al variaţiei genetice. Cu toate acestea, chiar şi astăzi, clasificările rasiale sunt
sever irelevante: de exemplu, distanţa genetică dintre două populaţii franceze este mai mică cu doar 15% faţă de cea
dintre oricare alte două populaţii alese la întâmplare.
Începând cu secolul al XVIII-lea, determinismul rasial avea să se fondeze pe două mari doctrine: monogeneza şi
poligeneza. Prima susţinea, încă din secolul la XVIII-lea, după spusele Bibliei, că întreaga umanitate avea doi strămoşi
comuni, Adam şi Eva, iar aceştia nu puteau fi decât albi, după imaginea lui Dumnezeu. Principalii susţinători ai acestei
idei vor fi Johann Blumenbach şi Georges Luis Leclerc, conte de Buffon, în Franţa. Ambii au considerat apariţia
celorlalte tipuri de oameni ca o formă de degenerare indusă de mediu. Spre deosebire de succesorii lor, atât Blumenbach,
cât şi Buffon, credeau că această degenerare era reversibilă, printr-un control adecvat al mediului înconjurător. Cu
deosebire Blumenbach, în lucrarea sa De genesis humani varieta nativa (1775), credea că un ansamblu de factori diverşi,
cum ar fi climatul, dieta, hibridizarea, bolile şi modul de viaţă sunt responsabili de degenerarea rasei iniţiale albe.
În contrast cu această teorie, adepţii poligenismului resping autenticitatea relatărilor din Geneză, atribuind
diferenţele dintre rase unor acte de creaţie specială. Printre ei, Issac de la Peyrcre (Preadamitae) în considera pe Adam
precursorul exclusiv al evreilor, în timp de celelalte popoare antice (egiptenii, caldeenii, chinezii sau “mexicanii”) îşi avea
originea în strămoşi pre-adamiţi. Nici Voltaire nu se va îndepărta foarte tare de această idee, refuzând evreilor statutul de
strămoşi ai tuturor speciilor umane.
Pe fondul competiţiei dintre cele două doctrine, se naşte problema clasificării raselor pe principii de superioritate
şi inferioritate, cu consecinţe limpezi: justificarea sclaviei. Voltaire, ca şi, mai târziu, Hegel, de exemplu, era convins că
starea precară a negrilor se datora inteligenţei lor rudimentare. Unii gânditori, ca Henri Home, datau apariţia unor rase
diversificate după construcţia Turnului Babel, moment în care Dumnezeu a înzestrat fiecare grup de oameni cu
caracterstiici ereditare diferite (cum ar fi curajul). Edward Long (History of Jamaica, 1774) susţine ferm ideea că
europenii şi negrii aparţin unor specii diferite, din moment ce cei din urmăerau priviţi ca brutali, ignoranţi, leneşi,
sîngeroşi, vicleni şi superstiţioşi.
La rândul său, Charles White, alt partizan al sclaviei, credea că negrii sunt mult mai apropiaţi de marile
maimuţe decât de caucazieni: au creierul mai mic, organele sexuale mai mari, un miros aparte şi, nu în ultimul rând, o
imunitate animalică la durere.
Acestor idei radicale, secolul XIX le va adăuga noi ipoteze, îndeosebi prin contribuţia şcolii americane,
reprezentată de Luis Agassiz şi, respectiv, de Samuel George Morton.
Primul, naturalist elveţian emigrat în America pe la 1840, devine profesor la Harvard şi înfiinţează Muzeul de
zoologie comparativă. Poligenist de frunte, Agassiz considera că numai originea caucazienilor era relatată în Biblie,
negrii fiind la fel de diferiţi de caucazienii antichităţii (conservaţi prin mumiile egiptene), ca şi de cei de astăzi.
Clasificarea, pe ranguri, a raselor, devenea un obiectiv ştiinţific ca atare, din moment ce era clar că pe Pământ existau rase
specifice, cu caractere aparte şi corespunzând precis unui areal geografic. Prin urmare, fiecare rasă dispune de o valoare
relativă, dată de caracterul ei particular. Ca şi precursorii săi, Agassiz credea că egalitatea socială era de neînchipuit în
cazul negrilor, pe care îi caracterizează ca indolenţi, superficiali, senzuali şi imitativi.
Samuel George Morton, medic educat la Edinburgh, s-a remarcat prin aceleaşi opinii poligenice, ca şi prin
impresionanta sa colecţie de cranii (peste o mie de exemplare) pe studiul căreia şi-a fondat teoriile. După el, ierarhia
raselor trebuia stabilită obiectiv, prin caracteristicile fizice ale creierelor, în mod particular, prin mărimea craniilor. În
consecinţă, Morton va aplica o metodă originale de măsurare a acestora, umplând cavităţile craniene cu seminţe de muştar
alb. Va obţine astfel, în inchi cubi, volumul diferitelor cranii. Cercetările lui, sistematizate în Crania americana (1839) şi
Crania aegyptica (1844), vor stabili o ierarhie clară, în frunte prezidând, statistic, europenii, urmaţi de indieni (numiţi de
el “americani”) şi, firesc, în final, de negri. Nu mai puţin interesat este că, între albi, el îi situează pe primul loc pe anglo-
saxoni, urmaţi de evrei şi de indieni (sub denumirea de melanezieni). Ierarhiile sale se arată, deloc surprinzător, foarte
fidele prejudecăţilor epocii. De altfel, în 1977, o lucrare a lui Stephen Jay Gould (The Mismeasure of Man) a defrişat
ideile lui Morton, prin expunerea gravelor erori metodologice ale analizei sale. Astfel, acesta din urmă a utilizat masiv
cranii provenind de la incaşi, în medie cu dimensiuni mai reduse decât la alte grupuri de indieni, ca irochezii. Morton
ignorase, se asemenea, raportul dintre talia indivizilor şi mărimea creierului, cum nu a luat în calcul nici diferenţele de
sex.
În istoria determinismului natural, ideile lui Charles Darwin aveau să joace un rol decisiv. Publicarea Originii
speciilor (1859) va pune capăt, în principiu, disputei dintre monogenişti şi poligenişti, din moment ce, pentru Darwin,
ambele teorii erau prost fondate: dacă umanitatea avea un strămoş comun, acesta trebuia să fie nu Adam, ci un soi de
maimuţă. Pe de altă parte, teoria sa nu excludea probabilitatea ca rasele contemporane să fie specii diferite, rezultat al
unei diversificări induse de lupta pentru supravieţuire a strămoşilor noştri.
Determinismul rasial nu s-a manifestat doar în America. Robert Knox, un chirurg din Edinburgh va considera că
rasa este integral responsabilă de achiziţiile culturale, determinismul rasial devenind, în anii ’60 ai secolului XIX,
sinonimul antropologiei. Unica problemă demnă de interes pentru noua disciplină era dacă rasele “inferioare” pot aspira
în mod legitim la îmbunătăţirea situaţiei lor.
9
 În Germania, Gustav Klemm va redacta, în 1843, o istorie a culturii omenirii în zece volume, a cărei linie
directoare avea să fie împărţirea umanităţii în rase “active” şi “pasive”. În Franţa, Joseph Arthur de Gobineau va susţine
hotărât că fiecare rasă deţine modul propriu de a gândi, prin urmare fiecare grup rasial are propriul lor destin.
Concluzionând, paradigma determinismului rasial, extrem de influentă pe fondul expansiunii economice a
Europei occidentale, a oferit iniţial o explicaţie convenabilă epocii privind diferenţele culturale şi somatice dintre oameni.
Inegalitatea rasială susţinea perfect interesele sclavagismului. Pe de altă parte, avântul naturalismului a permis şi
progresul mult mai rapid al antropologiei fizice, faţă de ameliorarea teoriilor ştiinţelor sociale, oferind aşadar o
argumentaţie aparent convingătoare şi “ştiinţifică”.
De altfel, diferenţe rasiale vor continua a fi invocate şi în cadrul culturilor europene, chiar şi în primele decenii
ale secolului XX. Spre exemplu, atât în Franţa, cât şi în Anglia, clasele superioare nu ezitau să se auto-asimileze
cuceritorilor germanici, respectiv normanzilor, în timp de stările inferioare erau considerate descendente ale celţilor sau
galo-romanilor.
La începutul secolului XX, rasismul lui Gobineau devine extrem de atractiv în Germania (cu consecinţele
cunoscute în ideologia nazistă), dar şi în Anglia, unde “arianismul” germanic al claselor superioare a funcţionat ca o
ideologie destul de populară înainte de Primul Război Mondial.
În ciuda “buclei evolutive” rasiste, ieşită din acelaşi creuzet iluminist, ideea unităţii psihice umane va triumfa, în
cele din urmă, prin intermediul evoluţionismului, care va transfera treptat atenţia către diferenţele culturale, în
detrimentul celor somatice.

II.3. NAŞTEREA ANTROPOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ. EVOLUŢIONISMUL

Etapa de geneză a antropologiei este, în general, caracterizată drept evoluţionistă, domeniile ei de inspiraţie fiind
deseori nu numai biologia, dar şi filozofia, economia politică şi filologia comparată. Dacă premisele evoluţioniste sunt
astăzi depăşite, este important de notat că deceniile evoluţioniste au determinat, în secolul al XIX-lea, problematica,
vocabularul şi instituţiile antropologiei.

II.3.1. IDEEA EVOLUŢIONISTĂ

În sens general, evoluţionismul implică o perspectivă teoretică care se bazează pe existenţa unei ordini imanente
în istoria umanităţii şi care caută să identifice legile ce controlează succesiunea fenomenelor sociale şi culturale. Din
acest punct de vedere, individualitatea culturală nu este relevantă decât în măsura în care dă seama de fluctuaţiile istorice
şi, în principiu, evoluţionismul se află în opoziţie cu alte tipuri de explicaţii istorice, ca difuzionismul, sau chiar
funcţionalismul.
În sens obişnuit, evoluţionismul delimitează un set de teorii înrudite, populare în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, care încercau să unifice diversitatea umanităţii într-un scenariu istoric unic, evolutiv şi stadial, şi să identifice
legile care au determinat această succesiune.
Evoluţionismul secolului al XIX-lea se leagă intim de ideile determinismului rasial. Astfel, lărgind durata istorică
a evoluţiei, prin integrarea preistoriei, ei măresc distanţa dintre primitiv şi societăţile civilizate. În acest context,
diferenţele sesizate nu mai puteau fi explicate prin accidente ale istorie locale, nici prin determinismul climatic: pur şi
simplu, unele societăţi evoluaseră rapid, iar altele foarte lent, iar unica explicaţie verosimilă rezida în diferenţele rasiale.
Astfel că, spre deosebire de istoriile raţionale ale secolului iluminist, care credeau în unitatea raţiunii, evoluţionismul
istoricizează însăşi natura umană, nu doar societatea. Este adevărat că evoluţionismul nu neagă unitatea psihismului
uman, ci doar stăpânirea deplină a raţiunii, apanaj al occidentalilor evoluaţi. Astfel, nu numai că stadiile mentale ale
umanităţii sunt accesibile cunoaşterii, dar ele sunt posibil de studiat şi în societatea modernă, în domenii considerate ca
rămăşiţe ale primitivităţii (psihologia infantilă, visele, bolile nervoase).
Problemele ştinţifice, care în secolele precedente respectaseră întrebările ridicate de comunitatea creştină, au
încercat iniţial o conciliere a religiei cu ştiinţa, istoria omului mergând cîteva mii de ani în urmă. Însă lucrurile se vor
schimba radical în secolul al XIX-lea, când darwinismul şi preistoria vor fi autorii definitivi ai uniunii fundamentale care
transformă sălbaticul în primitiv. Dacă primul oferă eşafodajul teoretic, ultima deschide şi un nou cadru temporal,
gigantic, ale cărei dimensiuni geologice nu erau bănuite.
Cu toate acestea, a sugera că origine evoluţionismului din ştiinţele sociale se revendică din darwinism ar fi
materialmente fals. Pe de o parte, gânditorii Luminilor avansaseră deja, aşa cum am notat, scenarii istorice bazate pe un
progres continuu al umanităţii, ghidat de progresele „spiritului uman”. La rândul său, contele Buffon, inspirat de
descoperirile de fosile, lansase deja modelul unei evoluţii biologice întreruptă de catastrofe periodice. Cu toate acestea,
ideile sale vor fi puţin populare în epoca în care ideile fixiste şi creaţioniste promovate de naturalişti faimoşi - precum
Cuvier - se încadrau mai bine scenariului biblic.
Pe de altă parte, dacă nu se poate nega că cele două tipuri de evoluţionism, cel sociologic şi cel biologic au
schimbat multe idei, mari diferenţe subzistă între ele. Spre exemplu, evoluţionismul sociologic se asemănă mai mult cu
teza lamarckiană a eredităţii caracterelor dobândite, decât cu versiunea darwiniană, pozitivă. Ideile organiciste asupra
societăţii l-au inspirat, de altfel, pe Lamarck să susţină organicismul său biologic şi transformist. În plus, dacă
naturaliştii, până la Darwin, nu reuşeau să găsească o explicaţie pentru evoluţia pe care o constatau, afară de ambiguu elan
creator, ideile privind evoluţia socială erau deja mai bine fundamentate: schimbarea istorică este rodul conflictelor dintre
10
„pasiuni” şi resursele limitate, raport care determină apariţia invenţiilor productive. La rândul lor, acestea detemină noi
conflicte, rezolvate prin reaşezări ale societăţii. În primele decenii ale secolului al XIX-lea, ideea de „consens” periodic
va fi treptat surclasată de cea de „luptă pentru supravieţuire”. Aşadar, ideea „supravieţuirii celui mai bun” era deja
familiară în studiul societăţii în momentul în care Darwin o lansează în domeniul evoluţiei biologice.
În ciuda meritelor de anterioritate, evoluţionismul sociologic este lipsit de una din trăsăturile esenţiale ale
darwinismului (şi neo-darwinismului promovat astăzi): intervenţia hazardului. Spre deosebire de darwinism, care acceptă
că schimbările, rod al mutaţiilor genetice aleatorii, pot fi rodul hazardului, evoluţionismul sociologic este compromis de
finalismul său inevitabil: explicit sau nu, el lecturează trecutul în funcţie de traiectoria unei singure societăţi, în particular
a celei occidentale.

II.3.2. EVOLUŢIONISMUL CLASIC

Etapa evoluţionistă este caracterizată cel mai bine de modelul propus de Herbert Spencer. El elaborează teoria
evoluţionismului social înaintea apariţiei ideilor lui Darwin privind evoluţia naturală. În lucrarea sa, First Principles
(1862), el a definit evoluţia astfel: o schimbare de la o omogenitate nedefinită şi incoerentă spre o eterogenitate definită şi
coerentă, prin intermediul unor diferenţieri şi integrări continue. Altfel spus, evoluţia este un progres al formelor de viaţă
(inclusiv socială) de la simplu la complex. Teoria evoluţiei sociale făcea parte din interpretarea pe care el o oferea pentru
evoluţie în general. De sorginte organică, viziunea sa se rezuma la două idei:
1. Diversificarea, care implică faptul că numeroasele forme ale vieţii organice/sociale s-au dezvoltat
dintr-un număr mai mic de forme originare;
2. Formele complexe au luat naştere din cele mai simple.
Conceptul conex fundamental era adaptarea, considerată de mai multe şcoli. de la Spencer până astăzi, drept
fundamentală pentru supravieţuire. Această implică, pe de o parte, reglajul intern, care conduce către un sistem
funcţional, dar şi unul extern, o adaptare la mediul în care sistemul trăieşte. Idei asemănătoare va expune, mai târziu, şi A.
R. Radcliffe-Brown (vezi “Funcţionalismul”).
Antropologia britanică se orientează, la început, către compromisul dintre ideile evoluţioniste şi cele bibilice. Un
caz tipic îl reprezintă opera lui D.-S. Pritchard. Acesta adoptă o perspectivă istorică şi lingvistică pentru a pune bazele
unei teorii a unităţii umane (demonstrată pe cale fizică, lingvistică, psihologică). Cu toate acestea, el dorea, în aceeaşi
măsură, să argumenteze în favoarea cronologiei biblice. Opera sa fundamentală, Researches into the Physical History of
Mankind, publicată în 5 volume (1813; 1836-1847), consacră istoriei şi etnografiei diferitelor naţiuni al globului patru
dintre ele. Cum acestea erau clasificate după ordinea geografică, este clar că influenţa mediului asupra raselor şi culturii
era considerată un principiu de diferenţiere major. De altfel, din acest moment, şcoala etnologică engleză se va concentra
spre explicarea diferenţelor culturale pe baza mediului. În acelaşi timp, cea americană, prin Morton, Nott şi Gliddon va
conserva explicaţii poligeniste, deseori în favoarea sclavagismului.
Gândirea evoluţionistă va căuta însă necesitatea unei evoluţii şi ordinul de cauzalitate care formele complexe de
cele simple. Acest deziderat va amplifica studiile erudite, cele etnografice şi monografice. Cele mai importante contribuţii
îi vor aparţine lui Lewis Henry Morgan, care identifică principiile unei clasificări a sistemelor de înrudire şi a formelor
de căsătorie (1871) şi, respectiv, lui Edward Burnett Tylor, care a încercat stabilirea unei definiţii minimale a religiei,
comună tuturor societăţilor, după modelul iluminist.
L. H. Morgan va fi primul etnograf de teren, debutând printr-o monografie, celebră la vremea sa, despre irochezi
(1851). Ulterior, el se va apleca aupra studiului parentalităţii, domeniu în care contribuţia sa este fundamentală: el a
înţeles că orice studiu despre înrudire trebuie să înceapă cu o culegere exhaustivă a terminologiei utilizate şi că această
terminologie constituie un sistem, introducând şi distincţia între sistemele descriptive şi cele clasificatoare.
Morgan demonstra convingerea că numai o viziune globală a devenirii societăţilor umane ar putea dezvălui
semnificaţia faptelor observate în societăţile actuale. Va fi, prin urmare, ca toţi evoluţioniştii, un adept al unui
comparatism abrupt, care ignoră discontinuităţile istorice sau sociologice. În lucrarea sa, Ancient Society (1877), el
desparte istoria omenirii în trei stadii fundamentale: sălbăticie, barbarie şi civilizaţie, primele două subdivizate în
perioade. Definirea acestora avea la bază diverse inovaţii tehnologice, responsabile de liniile de evoluţie umană şi de
stadiile succesive ale evoluţiei sociale. Noutatea lucrării consta în faptul că Morgan încerca să coreleze diferite niveluri
ale realităţii sociale: fenomenele tehnico-economice, cele de organizare şi cele culturale. Materialismul său funciar a
constituit cea mai influentă sursă de inspiraţie pentru Marx, dar mai ales pentru Engels, care va redacta Originea familiei,
a proprietăţii şi a statului (1884) pastişându-l pe Morgan. Diferenţa fundamentală dintre ideile lui Morgan şi cele ale
corifeilor marxismului rezidă în scenariul deist al lui Morgan. După el, o Inteligenţă Supremă a pus lumea în mişcare,
sarcina omului de ştiinţă fiind de a descoperi legile interne ale acestei dezvoltări.
În ceea ce priveşte domeniul familiei, Morgan va relua critic tezele scoţianului Mac Lennan privind formele de
căsătorie, postulând (Systems of Consanguinity and Afinity of the Human Family, 1871) succesiunea a cinci stadii de
evoluţie: consangvin (căsătoria între fraţi şi surori); punaluan (apare interdicţia căsătoriei între fraţi şi surori); syndasmian
(o formă de tranziţie de la căsătoria de grup la monogamie, în care soţul sau soţia pot să încheie căsătoria după voinţă,
oricât de des); patriarhal (în care suprema autoritate o reprezintă soţul); monogam (bazat pe monogamie şi egalitatea
femeii). Prin urmare, Morgan a căutat să demonstreze că terminologiile clasificatoare poartă urma “fosilă” a unei practici
a căsătoriei de grup, care ar fi succedat promiscuitatea primitivă şi s-ar plasa înaintea căsătoriei monogame. Demonstraţia
11
sa se baza pe prezumţia că, dacă fratele tatălui este numit, în acest sistem, “tată”, aceasta se datorează faptului că, în epoca
în care un grup de fraţi se căsătorea cu un grup de surori, era imposibil de determinat care dintre aceşti fraţi era tatăl
biologic.
În încercarea sa de a verifica ipoteza originii asiatice a amerindienilor, Morgan a clasificat şi comparat sistemele
de rudenie. El a constatat că fiecare cultură dispune de un set special de termeni pentru desemnarea tipurilor de rudenie
care, împreună cu regulile pentru folosirea lor, constituie sistemul terminologic al rudeniei. Din acest punct de vedere, a
fost primul antropolog care a sesizat existenţa, în ciuda extraordinului număr de termeni referitori la rudenie, a unor tipuri
de bază ale sistemelor terminologice de rudenie. După el, aceste tipuri de bază ar fi: melanezian, turanian (ganawanian),
arian (semitic-uralian). În clasificările moderne, pe care le vom discuta ulterior, tipurile sale vor fi definite drept
Hawaian, Iroqouis şi Eskimos.
Aceeaşi perspectivă evoluţionistă va îmbrăca şi teoria lui Morgan în privinţa organizării sociale şi politice. După
el, dezvoltarea instituţiilor sociale şi politice s-a realizat plecând de la o anarhie iniţială în cadrul relaţiilor de rudenie.
Prima formă de organizare era (1) hoarda, aflată într-o stare de promiscuitate; urmează (2) dominaţia matisib-lui (familie
în care copii au un singur părinte comun, mama) - această fază fiind succedată de combinarea matisib-ilor pentru
formarea fratriilor şi de combinarea acestora din urmă pentru a forma triburile, unite ulterior, la rândul lor în confederaţii;
ultima fază este alcătuită de (3) organizaţiile politice propriu-zise, bazate pe stabilirea drepturilor şi obligaţiilor în
termenii identităţii teritoriale şi a relaţiilor de proprietate (de exemplu, oraşele sau statele).
O latură importantă expusă de lucrarea sa rezidă în diferenţa pe care o face Morgan între organizarea societăţilor
primitive, fondată esenţial pe rudenie, şi cea a societăţilor “civilizate”, bazată pe instituţii politice. În acest fel, el stabilea,
implicit, specificitatea obiectului studilor etnologice şi antropologice.
Edward Burnett Tylor, fiul unor quakeri înstăriţi, va ajunge să fie interesat de antropologie întâmplător, prin
participarea, alături de un arheolog britanic, la o campanie de săpături în Mexic. Preocupările sale au fost facilitate şi de
călătoriile sale în Statele Unite, în Cuba şi Mexic, unde are prilejul că cunoască diferite triburi indigene, moştenirea
culturii aztecilor, sau amestecul dintre cultura indiană şi cea spaniolă. Fără a beneficia de studii superioare şi fără a fi un
adevărat etnograf de teren, el va fi prima persoană ce va ocupa o catedră de antropologie la o universitate britanică, chiar
la Oxford. Este, de asemenea, primul care va introduce termenul de anthropology ca echivalent al francezului ethnologie.
Pe parcursul numeroaselor sale publicaţii, plecând de la ideile lui Ch. Darwin, el profesează o concepţie
evoluţionistă, fără a considera, totuşi, că paradigma evoluţionistă constituie un principiu explicativ exclusiv. S-a interesat
de originea jocurilor diferitelor culturi şi de compararea acestora, ca şi de legăturile structurale dintre reşedinţa
postmaritală, descendenţă şi diferite obiceiuri. În general, s-a arătat mai interesat de fenomenele culturale, ca religia, decât
de cele sociale.
Concepţia sa de bază (Primitive culture, 1871), era reprezentată de faptul că rămăşiţele culturilor manifestă o
progresie serială, la fel cu cea a fosilelor, ambele progresii fiind orientate către complexitate şi progres (respectiv
civilizaţie). Bazându-se pe observaţiile unor călători occidentali, el a organizat categoriile tehnologice, economice,
familiale, politice sau religioase în stadii: sălbăticie, barbarie, civilizaţie. Poziţia sa este clar etnocentrică, considerând
lumea vestică drept centrul lumii civilizate, iar restul societăţilor ca aflate într-un un stadiu inferior.
Tylor a rămas celebru în istoria antropologiei pentru introducerea noţiunii de animism, stadiul primitiv al oricărei
religii, succedat de politeism şi, ulterior, de monoteism. Definiţie minimă a religiei, animismul există pretutindeni unde se
manifestă o credinţă în suflet, stafii, demoni, zei sau în categorii similare de fenomene. Animismul se leagă direct de
credinţa în sufletul uman, ce poate fi găsită, după Tylor, în orice cultură şi rezultă din experienţa subiectivă, universală,
legată de vise şi viziuni. În cadrul animismului, Tylor distinge două forme, una inferioară, de tendinţă amorală (pentru că
sufletul continuă să existe şi după moarte, fără legătură cu faptele din timpul vieţii), şi una superioară, legată de doctrina
retribuţiei, adică a recompenselor şi pedepselor impuse de actele din timpul vieţii. Direcţia naturală de evoluţie a
animismului era monoteismul.
Nu mai puţin celebră va rămâne definiţia pe care o dă el culturii: “ansamblu complex în care sunt rânduite
cunoştinţele, credinţele, arta, morala şi toate celelalte aptitudini sau obişnuinţe dobândite de om ca membru al societăţii”.
În acest sens, Tylor introduce ideea germană de cultură în discursul de limbă engleză, renunţând la înţelesul anterior al
culturii, ca produs exclusiv al elitelor civilizate.
În ciuda convingerilor sale evoluţioniste, Tylor a recunoscut permanent importanţa împrumuturilor culturale, ceea
ce face din ele unul din precursorii difuzionismului. Îi datorăm introducerea în antropologie a termenului de
“supravieţuitor”, împrumutat din biologie, şi care explica, în cazul majorităţii societăţilor, coexistenţa unor trăsături
culturale ce par să ţină de stadii de evoluţie diferite. De altfel, ideea sa, în exprimări diferite, apare la majoritatea
contemporanilor sau predecesorilor săi. Stă mărturie ipoteza lui Morgan, privind existenţa unor termeni de înrudire
“fosili”. În ciuda limitelor viziunii sale, concepţia lui Tylor i-a asigurat acestuia o poziţie de frunte în geneza
antropologiei, ştiinţă numită, la începutul secolului nostru, “Mr. Tylor’s science”.
Opera lui Tylor va avea o importantă influenţă asupra altui mare partizan al evoluţionismului, James G. Frazer.
Neabătut în convingerea sa privind superioritatea civilizaţiei moderne, Frazer susţinea ferm că ştiinţa urmează în mod
necesar religiei, aşa cum aceasta s-a succedat magiei. El a rămas celebru prin publicarea, între 1898 şi 1935, a
monumentalei lucrări Creanga de aur (The Golden Bough) (13 volume, în ediţia engleză). În viziunea sa, descrierea
popoarelor “primitive” şi dezvoltarea studiilor folclorice avea o importanţă egală cu cea a redescoperirii, în Renaştere, a
12
literaturilor greco-latine. Ele permit “urmărirea omului pe lungul său drum, greaua şi înceata lui ridicare, de la
sălbăticie la civilizaţie.” Frayer crede că “superstiţiile şi datinile ţăranilor constituie cea mai sigură mărturie, deplină,
despre religia primitivă a arienilor”. La rândul lor, datele etnografice pot pune în lumină obiceiurile recoltei la ţăranii
noştri europeni, obiceiuri care, în Europa, “au căzut la nivelul unor manifestări supravieţuitoare, mai mult sau mai puţin
incomprehensibile”. Din acest motiv, analogiile etnografice sunt utile, pentru că, de exemplu, melanezienii “au păstrat
sentimentul foarte viu al semnificaţiei riturilor”. Deşi opiniile lui Frazer sunt de mult abandonate, el ocupă o poziţie
specială în istoria antropologiei, mai ales pentru că problemele pe care le-a abordat (totemism, exogamie, teoria magiei,
noţiunea de tabu etc.) au alimentat, timp de decenii, dezbaterile dintre antropologi.
Între evenimentele perioadei, merită amintit şi că, în 1870, John Lubbock publică The Origin of Civilisation, în
care semnalează şapte stadii de evoluţie ale credinţei religioase: (1) ateismul (absenţa oricărei idei definite despre
existenţa unei divinităţi; (2) fetişismul (în care omul presupune că poate forţa divinitate să se conformeze dorinţelor lui;
(3) totemismul (în care obiecte, locuri sau animalele devin obiecte de cult); (4) şamanismul (zeităţile sunt superioare şi
mult mai puternice decât omul, ele fiind accesibile doar şamanilor); (5) idolatrismul (sau antropomorfismul, în care
zeităţile sunt mult mai puternice decât omul şi sunt reprezentate prin idoli sau imagini); (6) divinitatea, ca autor şi nu ca
forţă a naturii, deci înzestrată cu o forţă supranaturală reală; (7) asocierea dintre religie şi morală. După Lubbock,
societăţile primitive nu cunosc religia, iar oamenii îşi însuşesc gradual conceptele spirituale superioare, precum şi
concepţia nobilă cu privire la natura lui Dumnezeu. Merită amintit că lucrarea Primitive culture a lui Tylor, amintită
anterior, era explicit îndreptată împotriva concepţiei lui Lubbock.
Contribuţiile perioadei evoluţionismului clasic nu se rezumă aici. A. Long (1877), susţinut de W. Schmidt, va
considera - în opoziţie cu Tylor - “monoteismul primitiv” drept nucleul religios comun tuturor culturilor. R. R. Marret,
succesorul lui Tylor la Oxford, va încerca să echilibreze extremele, presupunând existenţa unei percepţii iniţiale a unei
forţe impersonale, aşa cum este definită aceasta prin definiţiile oceaniene de mana şi tabu.
H. J. S. Maine (1861), titular o vreme al catedrei de drept civil de la Cambridge, urmează metodele filologiei în
dreptul comparat şi consideră instituţiile familiale în termeni de jurisprudenţă (combătând ideea promiscuităţii sexuale
primitive susţinută de MacLennan şi Morgan). În nucrarea care l-a făcut celebru, Ancient Law(1861), Maine susţine că în
formele timpurii de organizarea socială, noţiunile de drept sunt inseparabile de religie. Modelul iniţial de societate era cel
patriarhal, în care responsabilităţile sunt colective, iar proprietatea unitară şi indivizibilă. Afirmarea gradată a individului
va eroda acest model iniţial, iar pe măsură ce acesta capătă o personalitate legală, se petrece procesul de trecere from
status to contract, în care dreptul se autonomizează. Maine completează această tipologie a formelor sociale cu cea
politică, în care pot fi diferenţiate trei etape: cea tribală, cea universală şi cea teritorială. Ideile sale vor inspira viziunea lui
E. Durkheim asupra societăţilor arhaice şi moderne, primele caracterizate de o solidaritate mecanică, celelalte prin
solidaritatea organică.
La rândul său, W. Robertson-Smith va utiliza noţiunile de totemism, exogamie şi matriliniaritate în studierea
relaţiilor parentale şi a căsătoriei în lumea semitică antică.
În linii generale, evoluţionismul epocii este moderat, declarativ şi nu îmbracă haine darwiniste: selecţia şi
adaptarea nu sunt mecanisme ale evoluţiei sociale. Modelele evoluţioniste utilizate în debutul noii discipline ştiinţifice nu
sunt transformiste, plasarea în perspectivă istorică a mutaţiilor şi lipsa mijloacelor de validare ducând la simpla lor
postulare. Este un evoluţionism al stadiilor, generalizând şi corelând fapte instituţionale, practici sociale şi credinţe, şi
conservând, deci, modelul iluminist. “Istoria naturală a omului” are un punct de plecare monogenist, iar antropologi
celebri ai epocii, ca Morgan şi Tylor, sunt complet lipsiţi de o perspectivă istorică în analizele lor. Cu toate acestea,
evoluţioniştii sunt cei care formulează conceptele de bază ale etnologiei/antropologiei: “cultură”, “sistem de înrudire”,
“funcţie şi raport funcţional”, iar etnografii de teren vor fi discipolii lor.
La începutul secolului XX, putem deja vorbi de o disciplină aparte care, sub umbrela evoluţionismului, îşi găsise
drept obiect de studiu diversitatea culturală. Prejudecăţile rasiale vor fi treptat abandonate în favoarea unei perspective
critice şi monografice. Noua ramură ştiinţifică se va ocupa preponderent de umanitatea non-europeană, fără a ascunde o
nedisimulată dorinţă de a o studia pe toată, în regim comparatist.
Ambiţiosul sistem evoluţionist va cunoaşte curând şi alternative. Printre opozanţii vehemenţi ai evoluţionismului
se vor număra difuzioniştii şi şcoala particularistă a lui F. Boas. Acesta va insista asupra complexităţii şi bogăţiei
culturale, ce trebuie bine cunoscută înainte de a se trece la stabilirea de legi generale. Propunerea sa va conduce la o
etnografie sistematică şi riguroasă.

II.3.3. EVOLUŢIONISMUL ŞI MARXISMUL

Întrucât relaţiile dintre antropologie şi marxism datează încă din deceniile evoluţioniste şi s-au perpetuat timp de
decenii, am considerat util să poposim aici asupra acestei probleme, mai ales că istoria cercetării sociale româneşti s-a
plasat multă vreme în umbra sistemului explicativ marxist. Relaţiile dintre antropologie şi marxism au îmbăţişat două
forme: pe de o parte, corifeii marxismului s-au inspirat din informaţiile etnologice, pe care le-au extrapolat asupra
sistemului lor interpretativ; pe de altă parte, sub diverse forme, antropologii au preluat, la rândul lor, elemente marxiste în
construcţia propriilor sisteme teoretice.
Marxismul s-a preocupat încă de timpuriu de rezultatele antropologiei. Căutând să precizeze condiţiile de geneză
şi caracterisiticile capitalismului, Karl Marx s-a aplecat iniţial către studiul societăţii feudale, apoi asupra societăţilor
13
antice şi, în cele din urmă, asupra celor primitive. Cu deosebire în ultima parte a activităţii sale, Marx se va concentra
asupra societăţilor rurale din Orient. Însemnările sale conţin numeroase referiri la sistemul edificat de L. H. Morgan, dar
şi la observaţiile lui Maine şi Lubbock. Deşi a fost impresionat de ideile lui Morgan, în bună măsură similare cu ale lui,
Marx a înseriat şi o serie de critici, care însă nu au apucat să vadă lumina tiparului.
Fr. Engels, discipol intelectual şi moştenitor politic al lui Marx, va renunţa la prudenţa înaintaşului său. După
Engels, familia, proprietatea privată şi statul au o unică origine iar evoluţia lor constituie rezultatul unui proces unitar,
prin care matriliniaritatea înlocuieşte patriliniaritatea, odată cu subordonarea treptată a femeilor faţă de bărbaţi; această
mutaţie era o consecinţă a apariţiei economiei productive (în special creşterea animalelor) şi a luării în stăpânire privată a
forţei de muncă de către familia monogamă. Ca şi Marx, Engels dorea să demonstreze că societatea este alcătuită din
elemente organic legate între ele, dar şi că fenomene ca „proprietatea” sau „dragostea” nu sunt inerente naturii umane, ci
depind de nivelul de dezvoltare economică şi socială a unei societăţi. În principiu, mutaţiile importante apărute în evoluţia
societăţii se datorau unui dezechilibru dintre organizarea producţiei şi cea socială, care conduce la revoluţii periodice şi la
schimbarea unei orânduiri sociale cu alta.
Schema lui Engels, în care erau recunoscute cinci moduri de producţie (primitiv, antic, feudal, capitalist şi
comunist), va deveni o adevărată dogmă în antropologia (şi istoriografia) ţărilor comuniste, cu deosebire în URSS, în
ciuda nuanţărilor pe care le va suferi. În această ultimă privinţă, sub presiunea unor realităţi social-economice foarte
diferite de cele capitalist-industriale care îi inspiraseră pe Marx şi Engels, antropologii sovietici şi cei chinezi vor aduce
unele modificări dogmei, printre altele prin afirmarea rolului tărănimii ca „element revoluţionar”, dar şi prin modificarea
ponderii ideologice a locului pe care ţărănimea îl ocupă în statul socialist.
În Occident, sistemul marxist a cunoscut alt destin. Cu deosebire după anii ’60, antropologii de aici, evidenţiind
caracterul europocentrist al celor cinci stadii, trec fie la analiza unor trasee evolutive diferite (cum este „modul de
producţie asiatic”, sesizat de Marx), fie caută să descrie moduri de producţie străine tradiţiei marxiste, cum este cel
„african”.
Această nouă antropologie marxistă renunţă la ideea unei scheme unice de evoluţie şi se orientează către
contextele culturale particulare. Foarte influentă în Franţa, – îndeosebi prin activitatea lui M. Godelier, E. Terray sau M.
Augé - această direcţie neo-marxistă renunţă la Engels pentru a se întoarce la Marx şi caută ca, folosind conceptele pe
care Marx le aplicase capitalismului, să analizeze societăţile extra-europene. Astfel, sunt supuse analizei diverse
fenomene pe care marxismul iniţial nu le remarcase, cum ar fi polarizarea puterii în clase sociale chiar şi în comunităţile
arhaice, apariţia statului în Africa, articularea, într-o unică societate, a două moduri de producţie diferite, dar şi problema
ideologiei sau alienării. Însă principalul merit al acestei direcţii neo-marxiste este cel de a fi conferit antropologiei o mai
accentuată perspectivă istorică.

II.3.4. NEO-EVOLUŢIONISMUL
„Vârsta de aur” a evoluţionismului, secolul al XIX-lea, se va încheia prin criticile tot mai consistente venite din
partea partizanilor difuzionismului, funcţionalismului şi particularismului cultural, toate curente interesate de contexele
locale ale evoluţiei istorice, şi nu de modele explicative universale. După al doilea război mondial, pe fondul
decolonizării, dimensiunile ideologice (colonialiste, imperialiste şi europocentriste) sunt criticate încă şi mai susţinut. Cu
toate acestea, un curent neo-evoluţionist a continuat să subziste, îndeosebi în antropologia nord-americană, ca replică a
idiografismului impus de F. Boas. Principalii săi reprezentaţi au fost G. P. Murdock, J. H. Steward şi L. White.
G. P. Murdock renunţă la ideea unor secvenţe evolutive la nivel macrocultural, însă accceptă o evoluţie la
nivelul familiei şi instituţiei rudeniei. Studiile sale s-au concentrat cu deosebire asupra indienilor nord-americani (haida şi
tenino). Întreaga sa carieră s-a concentrat către elaborarea unor metode de analiză comparativă a datelor etnografice,
materializată în Human Relations Area Files. Metoda sa, trans-culturală (cross-cultural), se va baza pe analiza
comparativă a datelor statistice şi cantitative, cu deosebire în domeniul rudeniei şi căsătoriei.
J. H. Steward, figură marcantă a antropologiei americane, a fost teoreticianul „evoluţionismului multiliniar”,
fundamentat ecologic (aşa-numita „ecologie culturală”). În viziunea sa, fiecare cultură dispune de un „nucleu cultural”,
ale cărui elemente (patrimoniu tehnic, organizarea muncii, dispozive sociale) interacţionează constant cu mediul. Acestui
nucleu i se adaugă trăsăturile secundare, variabile independente de mediu. În principiu, Steward, care consideră că
evoluţia este rezultatul creşterii continue a complexităţii modului de adaptare la mediu, acceptă că sunt posibile tot atâtea
linii de evoluţie câte medii ecologice există. Astfel motivat, el va căuta să evidenţieze similarităţi în evoluţia societăţilor
funcţionând în condiţii ecologice asemănătoare.
Determinismul său ecologic nu este, însă, foarte strict, pentru că acceptă că unui anumit nucleu cultural îi pot
corespunde culturi foarte diferite, iar trăsăturile secundare sunt rezultatul istoriei regionale, al difuziunilor sau inovaţiilor
locale, în principiu imprevizibile. Ideile sale au influenţat mulţi alţi antropologi, dar şi arheologi americani, cum este
cazul lui L. Binford, animatorul New Archaeology şi mare adept al intepretării funcţionale a culturii pe principii de
mediu.
Leslie White, a cărui viziune a rămas foarte originală în ansamblul antropologiei americane, a ales, spre
deosebire de Steward, să respecte mult mai fidel ideile înaintaşilor săi, Morgan şi Tylor. White, adept al materialsmului
cultural, a enunţat celebra lege conform căreia gradul de evoluţie culturală al unei societăţi depinde de gradul cantitatea

14
de energie disponibilă pentru fiecare persoană. El priveşte cultura ca un sistem adaptativ, împărţit în trei subsisteme
(tehnomic, sociotehnic şi ideotehnic).
Viziunea sa asupra culturii este strict pozitivistă: cultura este o realitate de natură simbolică, care se dezvoltă după
legi proprii şi pe care antropologia, numită de el „culturologie” are menirea de a o analiza pozitiv, în absenţa oricărui
psihologism. Deşi avansa ideea unui evoluţionism uniliniar fondat pe baze materiale, prin importanţa pe care o acordă
„simbolului”, White se apropie, paradoxal, de o idee opusă sistemului său, cea a autonomiei fenomenelor culturale.

Pentru a conchide, vom reţine că formele radicale de evoluţionism implică două postulate: pe de o parte, că există
un progres al civilizaţiilor umane; pe de alta, că acest progres este istoric necesar, ceea ce presupune că, la limită, există
legi ale evoluţiei de la care nici o societate nu face excepţie.
În ceea ce priveşte prima teză, care impune artificial progresul unor domenii ale vieţii sociale pentru care aceasta
este greu de invocat, obiecţiile sunt evidente: dacă, de exemplu, cunoaşterea ştiinţifică este cumulativă, iar progresul
tehnic este vizibil prin eficienţa crescută a maşinilor şi uneltelor şi poate fi constatat obiectiv, alte domenii culturale şi
sociale se substrag acestei evidenţe, cu atât mai mult cu cât plasarea lor într-o ierarhie de la simplu la complex nu
beneficiază de criterii obiective. Astfel, postularea progresului în aceste domenii nu se poate baza decât pe prejudecăţi
etnocentrice şi ideologice.
Nici al doilea postulat evoluţionist, deşi fondat pe date empirice, nu este mai solid. Dacă este adevărat că, de la
apariţia omului şi până azi, fenomenele culturale, organizarea socială şi modurile de producţie au evoluat în raport cu
progresul tehnicilor disponibile, iar introducerea de noi tehnologii a afectat deseori toate domeniile vieţii sociale, ritmurile
acestui progres sunt foarte diferite, în funcţie de fiecare societate. Mai mult, relaţiile de reproducere sau transformare a
sistemelor sociale nu ţin de un determinism strict: viitorul unei societăţi nu este niciodată perfect previzibil. Ordinea
apariţiei diferitelor fenomele culturale este variabilă, iar logicile istorice nu pot fi reduse la orice noţiune de necesitate.
Astfel, premisa unei evoluţii necesare a societăţilor rămâne neştiinţifică, simplificatoare şi cu o redusă valoare
operaţională.
Meritul evoluţionismului l-a reprezentat însă dimensiunea comparativă pe care a promovat-o şi viziunea integrată
asupra culturii, aspecte care au rămas ca moştenire profitabilă generaţiilor următoare de antropologi.

II.4. PARTICULARISMUL ISTORIC ŞI DIFUZIONISMUL

II.4.1. PARTICULARISMUL ISTORIC

Particularismul istoric se leagă de activitatea şi ideile lui Franz Boas (1859-1942). Evreu german, Boas şi-a făcut
studiile la Heidelberg şi Bonn, obţinând două licenţe, în fizică şi geografie. S-a stabilit în Statele Unite, unde devine
cetăţean, în 1892, pentru a ajunge apoi profesor la Columbia University (1896-1936) şi conservator al Muzeului
American de Istorie Naturală.
Prin contribuţiile sale teoretice şi prin generaţia de specialişti remarcabili pe care a pregătit-o, Boas rămâne
liderul incontestabil al antropologiei americane din prima jumătate a secolului XX. O parte a discipolilor săi, ca Margaret
Mead sau Ruth Benedict, consideră că Boas este cel care a transformat antropologia, dintr-o colecţie de presupuneri şi un
teren pentru iubitorii romantici ai primitivităţii, într-o ştiinţă, ale cărei ipoteze se cuvin, în mod necesar, testate.
Precupările sale, materializate într-o operă titanică, s-au orientat atât către antropologia fizică, cât şi spre lingvistică şi
etnologie.
În ceea ce priveşte antropologia fizică, Boas a evidenţiat, împotriva convingerilor epocii, că tipurile rasiale nu
sunt imuabile, ci instabile, iar indicele cefalic depinde şi de modul de viaţă.
În privinţa lingvisticii, el a stăruit asupra ideii că limba şi cultura sunt la fel de importante în explicarea
diferenţelor dintre populaţii, ca şi ereditatea. El a evidenţiat în premieră rolul limbajului, ca activitate inconştientă a
spiritului, pentru înţelegerea altor sisteme simbolice ale culturii. Tot Boas a reuşit traducerea a mii de pagini de texte
indigene şi redactarea unor gramatici ale limbilor amerindiene.
Boas a criticat metoda comparativă utilizată de evoluţionişti, în opinia lui mult prea tentată să generalizeze şi s-a
arătat ferm convins că evoluţia uniliniară postulată de aceştia constituie un model total inadecvat pentru cunoaşterea
diversităţii culturale umane: progresul nu urmează în mod necesar o secvenţă fixă şi nu este întotdeauna unidirecţionat pe
linia simplu-complex.
În consecinţă, Boas a fost un particularist: culturile specifice trebuie să fie studiate în contextul lor particular şi
istoric. El va pune mare preţ pe cercetarea de teren şi pe activitatea de strângere a datelor: antropologia se transformă într-
o ştiinţă inductivă, care respinge orice determinism şi se bazează doar pe acumularea continuă a faptelor.
Monografismul deschis de Boas va schimba viitorul antropologiei: metamorfozată, dintr-o schemă
atotcuprinzătoare, care oferea răspuns oricărei întrebări legate de cultură, într-o disciplină empirică, cu un domeniu imens
de cercetare, ea va deveni meseria unei comunităţi de specialişti antropologi, devotaţi muncii de teren şi studiului
culturilor particulare.

15
 Particularismul nu credea în legi, fie ele naturale sau culturale. În consecinţă, cultura nu putea să intre în haina
strâmtă a nici unei teorii, pentru că este vastă şi liberă. Misiunea cercetătorului era să studieze fiecare fenomen cât mai
detaliat posibil, în distribuţia lui geografică, în dezvoltarea sa istorică şi în asociaţie cu ideile înrudite: cu cât mai multe
teorii vor fi demolate, cu atât mai multe fapte vor fi obţinute.
Boas, constant interesant de procesele psihice care determină originalitatea culturilor, a considerat că menirea
anchetei etnologice era înţelegerea modului în care viaţa individuală este modelată de cea a societăţii, dar şi de modul în
care societatea însăşi se transformă, ca rezultat al acţiunii indivizilor.
Printre discipolii lui Boas - în fond, majoritatea antropologilor americani ai epocii - se numără nume celebre, ca
Alfred Kroeber - care a decupat America de Nord în arii culturale ierarhizate -, Robert Lowie, care a încercat să
definească noţiunile de etnie şi trăsătură culturală şi care a oferit o definiţie celebră a culturii (“pelerină de arlechin
făcură din petice”), Fay-Cooper Cole, Edward Sapir - care va încerca să combine contribuţiile lingvisticii, ale
etnologiei şi psihanalizei -, Mellvile Herskovitz şi alţii.

II.4.2. DIFUZIONISMUL
Difuzionismul este un curent definit ca atare de către criticii săi, care desemnau astfel tendinţa „istorico-culturală”
ce caracteriza etnologia de la începutul secolului XX. În contextul său de apariţie, difuzionismul se constituia într-o
critică a teoriei evoluţioniste, pe atunci dominantă, iar geneza sa se leagă de progresele înregistrate de orientarea boasiană
în antropologia culturală. Dacă evoluţioniştii afirmau că universalitatea legilor evoluţiei explică existenţa unor trăsături
comune ale societăţilor aflate pe acelaşi stadiu de dezvoltare, difuzioniştii interpretau aceleaşi trăsături ca pe un rezultat al
procesului de “difuzare”, pornind de la un anumit număr de “focare culturale”.
Opoziţia dintre cele două sisteme nu trebuie supralicitată: dacă difuziunea fusese deja acceptată în istorie,
arheologie şi lingvistică, în antropologie chiar şi corifei ai evoluţionismului, ca Morgan sau Tylor, acceptau ipoteze de tip
difuzionist. Reciproc, chiar şi ulterior, când difuzionismul va deveni un curent de sine stătător, partizanii săi vor reuşi cu
greu să se desprindă de prejudecăţi evoluţioniste, în ciuda dorinţei lor de a se delimita de curentul advers.
Este însă important de realizat o distincţie între cele două orientări ale antropologiei, care se remarcă acum,
pentru a domina tenace disciplina în deceniile următoare. Astfel, direcţiei nomotetice – pentru care cazurile sau
evenimentele particulare sunt expresii sau manifestări ale universalului, prin urmare antropologia are ca scop formularea
unor legi universale – i se va opune direcţia idiografică – pentru care cazurile sau evenimentele particulare sunt unităţi
izolate, menite a fi înţelese în unicitatea lor. Din acest punct de vedere, difuzionismul, spre deosebire de evoluţionism,
face parte din direcţia idiografică, punând accentul pe studiul unor arii culturale particulare.
Problematica difuzionistă a fost adoptată foarte timpuriu de către cercetarea de limbă germană, în special prin
persoana lui F. Ratzel, fondatorul antropogeografiei, care abordează distribuţia geografică a anumitor elemente culturale
(cum ar fi forma sau modul de fabricare a arcurilor şi săgeţilor pe continentul african). Ratzel se inspira, la rândul său, din
lucrările mai vechi ale lui M. F. Wagner asupra migraţiilor.
Africanistul Leo Frobenius va dezvolta ulterior teoria “cercurilor culturale” (Kulturkreisen), formulând ipoteza
influenţei mediteraneene asupra civilizaţiilor africane. Cercurile culturale sunt privite în sensul de complexe de trăsături
ce şi-au pierdut unitatea lor geografică iniţială, găsindu-se acum dispersate pe spaţii întinse. Conceptul are o importantă
valoare prospectivă, pentru că permite elaborarea unei hărţi etnografice, în care entităţile sociale se află în relaţie directă
cu anumite aspecte geografice şi de mediu. Însă, dacă gruparea geografică în sine nu asigură o înţelegere a diferenţelor şi
similitudinilor culturale, un risc major al acestei teze este deschiderea sa către ipoteza determinismelor geografice; pe de
altă parte, dacă este subliniată o simplă coincidenţă, problema graniţelor fiecărui ansamblu cultural devine greu de
rezolvat. Frobenius nu invoca doar difuzarea unor elemente simple ale culturii, ci migrarea unor întregi cercuri culturale.
Lui Frobenius i se vor adăuga oceanistul F. Graebner şi africanologul B. Ankermann, dar mai ales celebra
“Şcoală de la Viena”, sau cultural-istorică (Kulturhistorische Schule), reprezentată de preotul W. Schmidt şi, respectiv,
de W. Koppers. Schmidt, specialist în istoria religiilor zise “primitive”, se va ocupa în special de studiul genezei ideii de
Dumnezeu. Deşi caracterul ipotezelor “Şcolii de la Viena” era mai degrabă hazardat, ea a adus o contribuţie importantă la
dezvoltarea antropologiei.
Mai puţin prolifice aveau să fie ideile “hiperdifuzionismului” britanic, cum ar fi cele profesate de G. Elliot-
Smith, cel care elaborează o adevărată teorie “panegipteană”, conform căreia Egiptul de Sus a furnizat toate elementele
esenţiale ale vechilor civilizaţii din India, Asia, arhipelagul Malaiez, Oceania şi America. Pentru el, ca şi pentru
majoritatea difuzioniştilor, un fenomen excepţional, cum este inventarea civilizaţiei, nu se putea face decât o singură dată,
acum 4000 de ani.
Idei asemănătoare compun şi teoria “heliolitică” a lui W. J. Perry. Ceva mai moderant va fi difuzionismul în
teoriile lui W. H. Rivers, promotorul metodei genealogice de studiu a rudeniei. “Convertit” la difuzionism, după propria
sa expresie, acesta a încercat să interpreteze unele fenomene sociale prin intermediul migraţiilor de populaţie.
În tradiţia americană, este greu de invocat o direcţie difuzionistă. Elevii lui Franz Boas au manifestat permanent
precauţii metodologice şi prudenţă teoretică, mai ales că Boas se opune atât difuzionismului, cât şi evoluţionismului, din
pricina caracterului speculativ al reconstituirilor lor istorice. Îi datorăm chiar ideea că fenomenele de împrumut sunt
dependente de caracterul societăţilor receptoare. Pe baza acestei teze, M. Herskovitz, unul din discipolii lui Boas, va
elabora conceptul de aculturaţie.
16
 Cercetările americane s-au bazat pe conceptul de arie culturală, unitate geografică unică, definită pe baza
vecinătăţii directe, dar şi a contactului indirect. Conceptul este suplimentat cu câteva inovaţii teoretice: (1) fiecare arie
culturală, în sens difuzionist, posedă un centru cultural, constituit dintr-un ansamblu de trăsături, ulterior răspândite în
afară – centru înlocuit de Alfred Kroeber cu ideea de punct culminant al culturii, culture climax; (2) există o lege a
difuziunii, conform căreia trăsăturile antropologice tind să se difuzeze în toate direcţiile, dinspre centrul lor de origine –
pe baza acestei legi s-a putut institui principiul vârstei ariei, metodă de judecare a vîrstei relative a trăsăturilor culturii
prin distribuţia lor geografică (cele mai îndepărtate trăsături distribuite în jurul unui centru vor fi cele mai vechi, dacă,
desigur, difuziunea este uniliniară, centru-periferie; în calcularea difuziunii sunt folosite liste de puncte, item-uri).
Partizanii difuzionismului au făcut o distincţie tranşantă între împrumutul şi inovaţia culturală. Pe această bază
teoretică, ei au negat posibilitatea ca invenţiile similare să poată explica convergenţele existente la scară planetară (în
direcţia opusă, evoluţioniştii credeau că inventarea repetată, independentă constituie o probă irefutabilă a unităţii psihice
umane).
Principalele merite ale difuzionismului sunt cele de a fi refuzat mitul unor “societăţi fără istorie” şi de a pune în
valoare importanţa şi semnificaţia deosebită a contactelor dintre societăţi.
După al doilea război mondial, difuzionismul a început să fie desconsiderat, din cel puţin două motive: pe de o
parte, tendinţa sa istoricistă, adică pretenţia de a explica totul prin istorie; pe de altă parte - şi conex - caracterul destul de
discutabil al unora dintre ipotezele sale. Acesta a reieşit în momentul în care studiile amănunţite au arătat analogiile
superficiale de care se făcea responsabil. Importante obiecţii s-au adus în privinţa utilităţii conceptului de arie culturală,
în încercarea de a explica similitudinile culturale sau diferenţele. Pe de altă parte, difuziunea riscă a transfera
responsabilitatea inovaţiilor într-un regres infinit. La rândul lor, studiile arheologice de exemplu, au arătat că invenţia
independentă a avut loc pe scară largă în istorie.
În încercarea de a evalua difuzionismul, nu mai puţin importantă este o altă constatare: receptivitatea diferenţiată
faţă de influenţele culturale este independentă de factorul distanţă, fiind condiţionată, în schimb, de o puzderie de alţi
factori: condiţii de mediu, ideologie, structură politică etc. Rămâne, desigur, adevărat că, direct sau indirect, contactele
dintre societăţi antrenează fenomene de difuzare, al căror studiu este legitim şi necesar, cu condiţia să nu uităm că
împrumutarea unei trăsături culturale (sau impunerea ei de către o elită dominantă, de exemplu) nu se face niciodată fără
o reinterpretare de către societatea receptoare. În plus, difuzionismul, în formele sale extreme pune accentul pe
permanenţele culturale şi subestimează creativitatea umană.
Extreme difuzioniste a înregistrat şi arheologia preistorică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX, de asemenea influenţată de şcoala „cultural-istorică”. Ca şi în antropologie, migraţia şi difuziunea au
devenit principii aproape exclusive pentru explicarea schimbărilor culturale sesizate arheologic, şi, ca şi antropologii,
arheologii au ignorat condiţiile locale pe care le presupune migraţia, acceptarea, prin aculturaţie, a unor idei sau tehnici şi,
mai ales, rolul inovaţiei independente. Excesele difuzioniste vor fi depăşite abia în anii ’60, când apariţia unor metode de
datare absolută va demonstra că scenariile difuziunilor acceptate - şi preponderent iniţiate în Orient -, sunt incomplete
sau pur şi simplu false.

II.5. FUNCŢIONALISMUL

II.5.1. DELIBERĂRI TERMINOLOGICE

Funcţionalismul constituie atît o metodă, cât şi o doctrină. Cum adjectivul este deseori greşit aplicat, câteva
precizări sunt necesare. Astfel, vom numi funcţionalist:
1. Un principiu de metodă, guvernând reaşezarea sistematică a faptelor ce urmează a fi descrise şi interpretate în
context.
2. Oricare explicare a unui fenomen social prin exigenţe de funcţionare presupuse a aparţine întregului din care
face parte sau provine;
3. O orientare teoretică generală care face din utilitate resortul intim al oricărei gândiri.
Prin urmare, vom putea numi funcţională o metodă (analiza funcţională) şi vom folosi termenul de funcţionalist
pentru a caracteriza teoriile de acest tip.
Analiza funcţională constă, astfel, în tratarea oricărui fapt social din perspectiva relaţiilor pe care le
întreţine, în sincronie, cu alte fapte sociale, în interiorul unui ansamblu care nu este epistemologic necesar să fie
complet structurat.
“Funcţia” presupune interdependenţă. Se admite că o societate este formată dintr-un număr de elemente
identificabile, şi că aceste elemente corespund unei configuraţii logice. Evidenţierea relaţiilor dintre aceste elemente, care
nu sunt obligatoriu de utilitate reciprocă, duce la înţelegerea fiecăruia dintre ele. Practic, după principiul aristotelic,
funcţionalismul presupune înţelegerea părţii prin întreg: o teorie funcţionalistă va consta într-un corp de doctrină care,
pornind de la premisa că există relaţii de corespondenţă funcţională între faptele sociale, ajunge la concluzii generale
privind natura societăţii.
În sens radical, funcţionalismul presupune trei postulate:

17
 1. Unitatea funcţională a societăţii (elementele constitutive sunt fiecare funcţionale pentru
sistemul social în întregime, acesta din urmă fiind privit ca întru-totul organizat);
2. Postulatul funcţionalismului universal (toate elementele constitutive ale unei societăţi ar
exercita o funcţie anume);
3. Postulatul necesităţii (fiecare element constituie o parte indispensabilă a ansamblului societăţii).
Cum noţiunea de funcţie joacă de fiecare dată un rol explicativ, ea marchează multe teorii din ştiinţele sociale, iar
funcţionalismul reprezintă o doctrină tentantă. În însăşi fundamentele sale, ideea de funcţie susţine puternic eşafodajul
disciplinei antropologice, încă din secolul de structurare a acesteia. Unele din caracteristicile doctrinei funcţionaliste
explică uşor această popularitate:
1. Funcţionalismul admite că omul poate face obiectul unei ştiinţe pozitive, după modelul
determinist din ştiinţele naturii;
2. El recurge masiv la analogia biologică pentru a explica socialul, bazându-se în general
pe similitudini de organizare;
3. Funcţionalismul se apropie de o concepţie unitară a lumii sociale (presupune existenţa
unor legi de funcţionare identice pentru fiecare societate), devenirea fiind progresivă;
4. “Întregul” capătă primat ontologic şi explicativ asupra părţilor;
5. Funcţionalismul reprezintă cazul cel mai caracteristic pentru “holismul
metodologic” (E. Gellner), presupunând că structurile sunt anterioare indivizilor, îi preced şi sunt
explicative în raport cu aceştia;
6. Inspiraţia sa este net anti-istorică, refuzul unei perspective diacronice implicînd un
decret epistemologic: antropologia este o ştiinţă, istoria nu.
Privind acest din urmă refuz, trebuie avut în vedere că societăţile studiate nu intră, convenţional, în câmpul de
interes al istoriei ca disciplină. Mai mult, subliniem aici, funcţionaliştii cred că o societate surprinsă sincron şi studiată
funcţional conţine efectiv în sine toate elementele înţelegerii sale, ceea ce nu este cazul societăţilor studiate de istorie.
Originea funcţionalismului din antropologie trebuie căutată în ideile unor teoreticieni ai secolului ai XIX-lea, ca
Herbert Spencer şi Auguste Comte, care enunţă principiul identităţii dintre lumea organică şi cea socială. Ei aplică, de
altfel, o metaforă mai veche, invocată iniţial de Platon, în Republica. Ceea ce asigură premisele funcţionalismul nu este
atât ideea, cât modul în care cei doi autori o interpretează: pentru ei, nu numai că fenomenele sociale sunt intim
relaţionate - fapt constatabil empiric -, că însăşi existenţa lor se explică prin rolul funcţional pe care îl joacă în
“organismul social”. Epistemologic, se ascund aici două ipoteze intecolerate: pe de o parte, societatea este asimilată cu
o totalitate, cu un sistem ale cărui elemente sunt toate interdependente; pe de alta, o inexplicabilă finalitate internă asigură
reproducerea întregului sistem. Deducem de aici să funcţionalismul se bazează pe un “holism metodologic” (societatea
este înţeleasă ca întreg - engl. whole=întreg), dar şi pe o concepţie finalistă a cauzalităţii sociale.
Trebuie subliniat că aceste supoziţii speculative sunt complet străine gândirii biologice: în paradigma neo-
darwinistă, chiar dacă orice organism este adaptat mediului său, selecţia naturală permite ignorarea oricărei interpretări de
tip funcţionalist. Astfel, pentru biologia modernă, deşi organismele constituie în mod necesar sisteme funcţionale capabile
să se reproducă prin intermediul codului genetic (altfel ar fi ameninţate cu dispariţia), ele pot include elemente
disfuncţionale. Cu toate acestea, ele rămân în continuare viabile, iar, în timp, la scara istoriei, se transformă, prin
intermediul mutaţiilor succesive aleatorii. Acest lanţ de mutaţii, dintre care sunt reţinute doar cele compatibile cu
supravieţuirea şi reproducerea fiinţelor vii, favorabile sau nefavorabile adaptării la mediu, nu are, în sine, nici o
finalitate.
De altfel, noţiunea de finalitate nu se aplică decât produselor inteligenţei umane, care are ca obiectiv realizarea
unor sisteme funcţionale, a căror existenţă se explică prin intermediul funcţiei pe care o îndeplineşte. Or, este fundamental
eronat să credem că societăţile şi organismele sunt făcute pentru funcţionare, afirmaţie echivalentă cu cea conform căreia
munţii şi apele au destinaţia de a servi drept graniţe între state! Non-sensul acestei afirmaţii fusese deja evidenţiat de E.
Durkheim, cu un secol în urmă: “a arăta la ce foloseşte un fapt nu înseamnă să explici cum s-a născut el, nici cum de
este aşa cum este, deoarece întrebuinţările care i se dau presupun proprietăţile specifice care îl caracterizează, dar nu le
creează. Nevoia pe care o avem de lucruri nu face ca ele să fie într-un fel sau altul, şi, în consecinţă, nu această nevoie le
poate scoate din neant şi le poate oferi existenţa” (1895).
La rândul său, Edmund Leach (1963) constată că întrebuinţarea funcţionalistă a noţiunii de “funcţie” constituie
un echivoc logic: ea acoperă două categorii distincte, faptele observate, ca şi finalităţile presupuse de aceste funcţii.
Paradoxul epistemologic al funcţionalismului este atât de evident, încât nici un autor din secolul XX nu l-a
susţinut până la capăt. Nu este mai puţin adevărat că acest mod de gândire este de obicei prezent - dar există şi multe
variante intermediare, ca marxismul - la autorii care se opun explicaţiilor de tip istoricist (sau istorist). Prin istoricism
înţelegem aici credinţa în existenţa unor legi generale ale istoriei, care ar lămuri natura fenomenelor sociale, fără a mai
apela la istoricitatea lor esenţială. Evoluţionismul constituie un caz tipic: în această direcţie de gândire, a explica
înseamnă a generaliza; el neagă caracterul unic al fenomenelor sociale şi istorice, care sunt reduse la scheme generale cu

18
pretenţii de universalitate. Or, criticile recente, provenind atât din antropologie, cât şi filozofie, sociologie sau istorie sunt
unanime în a afirma că fenomenele sociale nu sunt inteligible decât în contextul configuraţiilor istorice, unice, de care
aparţin. Istoricitatea esenţială a acestor fenomene limitează drastic posibilitatea de a enunţa, cum fac ştiinţele
experimentale, legi universale, desprinse de context spaţio-temporal.

II.5.2. FUNCŢIONALISMUL LUI BRONISLAW MALINOWSKI

Kaspar Bronislav Malinowski, născut la Cracovia (1884), era fiul unui distins profesor de lingvistică şi
folcloristică. Doctor în ştiinţe exacte la Cracovia, urmează apoi studii de psihologie şi economie. Va deveni ulterior
profesor la celebra London School of Economics şi la Yale, în S.U.A. Contribuţiile sale metodologice sunt decisive, fiind
considerat chiar şi astăzi drept unul din fondatorii antropologiei ştiinţifice. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt The
Dynamics of Culture, o culegere de 13 articole şi, mai ales, The Argonauts of Western Pacific, monografie asupra
băştinaşilor din insulele Trobriand.
Ca antropolog, va reacţiona tocmai împotriva abordărilor de tip istoricist, considerând că fundamentul
antropologiei este ancheta exhaustivă de teren, în stil monografic. Or, exhaustivitatea implica, din necesităţi
metodologice, studiul unei comunităţi de mici dimensiuni, în care etnologul urma să se “scufunde”, în încercarea de a se
izola de propria societate. El învaţă limba indigenilor, trăieşte ca ei şi împreună cu ei, cu scopul de a descrie cultura
respectivă “în întregul ei şi sub toate aspectele”, raportând “structura, legea şi principiul revelate în fiecare dintre aceste
aspecte […] la un singur mare ansamblu coerent”. Prin urmare, chiar metoda lui Malinowski arată că acesta concepea
fiecare societate ca un tot funcţional, alcătuit din elemente interdependente.
Dacă antropologul dorea să surprindă punctul de vedere al indigenului, “raporturile sale cu viaţa, … viziunea sa
despre lumea sa”, holismul metodologic se impune de la sine: o trăsătură culturală nu poate fi studiată izolat, căci ea
capătă sens tocmai prin relaţia pe care o întreţine cu celelalte elemente constitutive ale ansamblului căruia îi aparţine.
Concepţia lui este completată de o viziune, dacă nu “finalistă”, cel puţin “utilitaristă” asupra culturii: aceasta are funcţia
de a răspunde nevoilor primare ale fiinţei omeneşti (alimentaţie, reproducţie, hrană), dar stă la originea nevoilor derivate,
a căror satisfacere este permisă de existenţa instituţiilor. Spre exemplificare, instituţia căsătoriei răspunde, pe de o parte,
unor necesităţi primare, cum ar fi dorinţa de siguranţă afectivă, sau aceleia ca individul să-şi asigure o descendenţă, dar şi
unor necesităţi derivate, care trimit la necesitatea organizării vieţii sociale. În acelaşi fel, tehnicile vizează satisfacerea
unor nevoi primare, dar imperfecţiunea lor generează o nelinişte, care, la rândul ei, îşi află răspuns în magie. Aceasta
intervine în orice domeniu şi acţiune al cărui rezultat nu este în întregime şi cu fermitate controlat de om. Asfel, magia, în
sine iraţională, devine raţională ca instituţie, reglând afectivitatea şi satisfăcând nevoia de echilibru psihic, armonie şi
optimism.
Preocupat îndeosebi de aspectele operaţionale şi pragmatice ale analizei etnografice, Malinowski tinde să facă din
economie baza sistemului social şi elimină treptat tot ceea ce el consideră drept „ideal”, devenit o formă de patologie
culturală, irelevantă pentru explicarea sistemului.
Paradoxal, dacă proiectul iniţial al lui Malinowski era de a studia fiecare societate în unicitatea ei, el va derapa
curând către generalizări şi simplificări tot mai arbitrare, bazate tocmai pe universalitatea nevoilor “primare” şi
“derivate”, pe care le postulează şi care sunt aplicabile, în fond, celor mai diverse societăţi şi obiceiuri.
Lévi-Strauss va denunţa din nou pericolul truismului care planează asupra funcţionalismului. El remarcă, în
primul rând, absenţa corelaţiei dintre folosirea magiei şi incertitudinile care rezultă din limitele cunoştinţelor tehnice. Mai
mult, “ceea ce interesează etnologul nu este universalitatea funcţiei, care este departe de a fi sigură, […] ci faptul că
datinile sunt variabile”. Şi încheie: “O disciplină al cărei prim scop, dacă nu singurul, este analizarea şi interpretarea
diferenţelor, scapă de orice problemă dacă nu ţine cont decât de asemănări. Dar, în acelaşi timp, ea pierde orice
modalitate de a distinge generalul la care tinde de banalul cu care se mulţumeşte”.

II.5.3. STRUCTURO-FUNCŢIONALISMUL
É. Durkheim şi A. R. Radcliffe-Brown au susţinut o direcţie funcţionalistă mai moderată. După ei, o funcţie nu
ar putea predetermina instituţia capabilă să o îndeplinească, iar instituţia nu ar putea fi caracterizată doar prin caracterul ei
funcţional.
É. Durkheim, evreu din Alsacia, a rămas în istorie ca fondator al sociologiei franceze. El a redactat o operă cu
vizibile tendinţe antropologice şi foarte influentă teoretic, iar activitatea sa nu poate fi restrânsă la studiul societăţilor
moderne. Ca şi Malinowski, Durkheim introduce holismul metodologic în sociologie, proclamând inreductibilitatea
întregului social. Ca un corolar, el consideră că societatea îl transcende pe individ şi în determină în mod esenţial
comportamentul. Deşi se apropie de funcţionalism, în teoria lui Durkheim, funcţia nu însemna decât contribuţia
constatabilă în mod obiectiv a unei instituţii sociale, şi nu cea căutată explicit. Funcţia devenea, astfel, o simplă “cauză
eficientă” a instituţiei. Ea ar ajuta la îndeplinirea anumitor procese (adaptare, integrare sau continuitate a formelor de
organizare).
Alfred Reginald Radcliffe-Brown este considerat cel mai important reprezentant al curentului de gândire
structuro-funcţionalist. Licenţiat în antropologie la Cambridge, a desfăşurat cercetări de teren mai ales în Australia, dar a
adus disciplinei şi importante contribuţii teoretice. A predat la universităţile din Cape Town, Sidney, Oxford, Chicago.

19
 În linii generale, el se va plasa în opoziţie cu linia boasiană şi difuzionistă, încercând să susţină spiritul ştiinţific al
antropologiei: explicaţiile sale trebuie să fie bazate pe legi. Şi în opinia sa, funcţionarea organismului social depinde de
buna funcţionare a părţilor sale constitutive. Radcliffe-Brown consideră că, pentru viaţa socială, există trei aspecte ale
adaptării sistemului:
1. Adaptarea la mediul natural (ecologică);
2. Structurile instituţionale prin care se menţine o viaţă socială ordonată, asigurîndu-se ceea ce
Spencer numeşte cooperare;
3. Adaptarea culturală, procesul prin care individul dobândeşte deprinderi şi trăsături
mentale, pregătindu-l pentru viaţa socială si pentru participarea la ea.
Toate cele trei aspecte permit studiul analitic şi comparativ al întregului sistem. Ideile sale vor constitui o parte
importantă a arsenalului teoretic funcţionalist, deşi Abordarea sa, puternic influenţată de Durkheim, se deosebeşte, în
puncte importante, de cea a lui Malinowski.
În primul rând, el respinge total utilitarismul şi psihologismul acestuia, argumentând că, dacă instituţiile sociale
sunt răspunsuri la nevoi psihologice, acestea sunt, reciproc, create sau “filtrate” de educaţie şi de viaţa socială, prin
urmare tezele lui Malinowski pot fi oricând inversate. Altfel spus, se poate susţine, de exemplu, că nu magia în sine este
un răspuns la nelinişte navigaţiei în larg, ci că practica magică şi credinţele asociate ei fac navigaţia în larg neliniştitoare.
Deşi concepţia sa rămâne la fel de holistă, Radcliffe-Brown se arată mai puţin ostil istoriei: funcţia unei acivităţi
sociale este de a contribui la “menţinerea permanenţei structurale”, adică la reproducerea structurii sociale, înţeleasă ca
ansamblu de relaţii stabilite între membrii unei societăţi. Această reproducere nu îmbracă însă un caracter de necesitate,
din moment ce “o societate, în cursul istoriei sale, îşi poate modifica tipul structural fără să-i decline permanenţa”.

Criticile aduse concepţiei generale funcţionaliste au fost numeroase (ele priveau mai ales holismul, pozitivismul
şi refuzul istoriei), partea utilă a acestui curent fiind, mai degrabă, meritele metodologice.
Reproşurile fundamentale s-au focalizat asupra inconsistenţei sale epistemologice, din două puncte de vedere. În
primul rând, funcţionalismul dă ca explicaţie tocmai ceea ce se cuvine a fi înţeles, adica existenţa unor procese auto-
organizatoare, care asigură reproducerea, întotdeauna imperfectă, a sistemelor sociale, condiţie fundamentală a însăşi
existenţei lor. Cum remarca C. Lévi-Strauss (1958), “Să spui că o societate funcţionează este un truism; dar să spui că
totul într-o societate funcţionează este o absurditate”.
Cel mai mare dezavantaj al acestea teorii rămâne cel că, din moment ce societăţile sunt delimitate între ele şi se
află în echilibru sistemic, teoria nu poate oferi o imagine a tensiunilor, contradicţiilor şi, în general, a schimbărilor
sociale. Dacă logicile sociale sau ale organismelor vii au, până la un punct, caracter sistemic, este pentru că însăşi
existenţa acestor sisteme sociale sau organice implică “funcţionarea” lor. Spre deosebire de sistemele mecanice însă, atât
societăţile, cât şi organismele, sunt sisteme complexe şi auto-organizatoare, care tolerează un anumit număr de disfuncţii
sau contradicţii, unele moştenite, astfel că nu se reproduc identic şi se află într-o continuă transformare.
În al doilea rând, funcţionalismul îngreunează înţelegerea societăţilor umane din perspectiva proceselor şi
evenimentelor istorice.
Funcţionalismul, completat de elemente neo-evoluţioniste, a avut un impact important şi în arheologie, cu
deosebire prin activitatea New Archaeology, direcţie care a investit cu o autoritate deosebită rolul adaptării sistemice la
condiţiile de mediu. Ca şi în antropologie, sub nomenclatura de procesualism, această şcoală - populară îndeosebi în
arheologia americană şi britanică, după 1960 - s-a concentrat asupra proceselor de adaptare ecologică şi funcţională,
periferizând interesul cultural-istoric tradiţional pentru explicaţiile difuzioniste, în favoarea inovaţiilor indigene.

II.6. CULTURALISMUL
În sens general, culturalismul (sau „teoria culturalistă a personalităţii”) desemnează o orientare teoretică a
antropologiei americane interesate să evidenţieze raportul dintre cultură şi personalitatea. Această orientare se face
responsabilă şi de nomenclatura de „antropologie culturală”, căpătată de antropologia americană prin opera
descendenţilor lui Boas.
Cu toate acestea, F. Boas a stat la baza multor altor orientări, iar urmaşii săi intelectuali au fost despărţiţi de
serioase divergenţe teoretice. Astfel, A. L. Kroeber şi M. J. Herskovits au ţinut să evite psihologismul şi să studieze
pozitiv cultural ca pe o realitate superorganică, inteligibilă ca atare. Aşa se face că M. Herskovits chiar declara că „se
poate studia cultura făcând abstracţie de fiinţele omeneşti”. Or, o astfel de abordare de îndepărta în bună măsură de ideile
lui Boas, care găsea că interesul pentru viaţa individuală şi pentru modul în care aceasta modifică societatea este
definitoriu pentru antropologie.
Mult mai fidele acestui deziderat vor fi Ruth. F. Benedict şi Margaret Mead, prima asistentă a lui Boas, iar cea
de-a doua descendentă intelectuală a ambilor. Prin activitatea lor, începută în anii ’30, ele pun bazele „teoriei culturaliste
a personalităţii”, cunoscută drept „culture and personality” sau, simplu, culturalism. După al doilea război mondial,
acestui curent i se va alătura şi opera altor antropologi, ca R. Linton şi A. Kardiner.

20
 M. Mead a rămas în istoria antropologiei prin publicarea a trei lucrări, bazate pe propriile sale studii de teren:
Coming up of Age in Samoa (1927), Growing up in New Guineea (1930), Sex and Temperament in Three Primitive
Societies (1935). Lucrările sale abordează relaţia dintre cultură şi formarea personalităţii, evidenţiind cu deosevire rolul
educaţiei în celule familiale restrânse. Astfel, Mead demonstrează că aşa numit „criză a adolescenţei” depinde în mare
măsură de educaţie şi nu constituie o trăsătură universală. Spre exemplu, dacă adolescentele din Samoa trec de la
pubertate la adolescenţă fără conflicte psihologice importante, cu totul alta este situaţia celor din S.U.A, a căror creştere
este grevată de stereotipurile inhibitorii ale educaţiei şi conduce la personalităţi predispuse patologiei psihologice.
Pe de altă parte, prin studiile efectuate de ea asupra a trei populaţii din Noua Guinee (arapesh, mundugumor şi
chambuli) ea ajunge la concluzia că diferenţele dintre sexe nu sunt atât fondate biologic, cât cultural, prin educaţie.
Studii recente au contestat în bună măsură tezele lui M. Mead, cel puţin pe cele cu privire la societatea samoană,
mult prea idilic reprezentată de Mead.
R. Benedict s-a remarcat prin importante contribuţii teoretice. Cea mai importantă lucrare a sa o reprezintă
Patterns of Culture (1934). Ea caracterizează fiecare cultură drept o configuraţie (pattern) particulară de elemente dintr-
un evantai de „posibilităţi interesante” pe care le rezervă „epoca, mediul sau diferitele activităţi omeneşti”. Această
alegere, asemănătoare celei realizate de un sistem fonetic din cadrul unei infinităţi de sunete pronunţabile, nu presupune
„nici alegere, nici scopuri conştiente”. Această selecţie ar fi rezultatul istorie culturii respective, care favorizează
devoltarea anumitor elemente şi împiedică dezvoltarea altora, sau a aceloraşi elemente în altă cultură. Acest proces este
continuu şi neterminat, câtă vreme „nu toate civilizaţiile şi-au cizelat nenumăratele particularităţi ale conduitei
reglându-se după un model echilibrat şi armonios”. Aceast proces de selecţie se poate aplica şi individului care, prin
educaţie, cunoaşte constrângeri, învaţă
R. Benedict a rămas celebră prin preluarea distincţiei realizate de Fr. Nietzsche în Naşterea tragediei, între
civilizaţie „apolinică” şi cea „dionisiacă”. Astfel, ea consideră „apolinică” cultura indienilor pueblo din sud-vestul
Statelor Unite, respectiv „dionisiacă” pe cea a populaţiei kwakiutl. În timp ce prima valoriza măsura, echilibrul şi
armonia, condamnând individualismul şi tendinţele agresive, indienii kwakiutl preferă să preţuiască „tendinţele agresive
şi paranoice”, căutând rivalităţile şi succesul agresiv, obţinut pe seama umilirii opozantului. Dorinţa obsesivă de
superioritate este cu deosebire manifestată prin instituţia numită potlach, o megalomanie a consumului ostentativ.
Benedict nu credea că este posibilă o tipologie a culturilor, „înţelese ca reprezentări ale unui număr limitat de
tipuri fixe şi selecţionate”, astfel că cele două tipuri descrise de ea nu reprezintă decât simple orientări ale vieţii sociale,
nicidecum forme eterne de civilizaţie. De altfel, ea va identifica aceleaşi tendinţe „dionisiace” şi la alte populaţii (cum
este cazul celor din insulele Dobu, la sud de Noua Guinee, numite de ea „paranoide”), de această dată asociate cu alte
trăsături culturale. Mergând pe linia lui Boas, a individualităţii ireductibile a culturilor, R. Benedict se va apropia,
inevitabil, de un relativism cultural excesiv. Astfel, ea ajunge să conteste că noţiuni de genul „tulburării mentale” ar avea
relevanţă într-un context cultural diferit.
Studiile de pionierat ale lui M. Mead şi R. Benedict s-au apropiat inerent de problema educaţiei şi a proceselor
prin care se modelează personalitatea individuală în diferitele culturi. Aici se vor integra eforturile lui R. Linton şi A.
Kardiner. Kardiner avansează în premieră noţiunea de „personalitate de bază”, comuă tuturor membrilor unei culturi.
După el, culturile sunt împărţite în „instituţii primare” (familie, moduri de educaţie) şi „instituţii secundare” (credinţe
religioase, concepţii morale). Primele asigură formarea „personalităţii de bază”, însă neliniştile şi frustrările produse în
acest orizont educativ sunt preluate de instituţiile secundare.
Meritele culturalismului sunt numeroase. În primul rând, prin accentul pus pe relativismul cultural, el a ajutat
antropologia să renunţe la multe din prejdecăţile sale etnocentrice şi rasiste. În plus, prin atenţia acordată psihologiei
individuale şi colective, el a fertilizat dezoltarea unor direcţii aparte de studiu, ca etno-psihiatria sau antropologia
cognitivă.
Pe de altă parte, culturalismul se face responsabil de o nejustificată ipostaziere a culturii ca realitate obiectivă de
sine stătătoare şi posibil de izolat de alte fenomene sociale. De altfel, culturalismul a fost responsabil în bună măsură de
ruptura artificială produsă între antropologia culturală şi cea socială.

II.7. STRUCTURALISMUL
Structuralismul ca atare nu constituie, propriu-zis, o şcoală, ci mai degrabă un curent de gândire. Iniţial,
structuralismul delimitează o orientare teoretică a anilor ’60, sesizabilă în lingvistică, antropologie, psihanaliză şi filozofie
(unificând astfel operele lui L. Althusser, R. Barthes, M. Foucault, J. Lacan şi Cl. Lévi-Strauss).

II.7.1. NOŢIUNEA DE STRUCTURĂ

Problema esenţială a antropologiei structurale rămâne elaborarea modelelor descriptiv-analitice, iar obiectul sau
de studiu îl reprezintă categoriile obiective ale creaţiei spirituale şi tipurile de structuri sociale. Metodologic, termenul de
structură este cel care permite cuantificarea în cercetare.
Lucrări numeroase recunosc importanţa acestui termen pentru câmpul ştiinţelor sociale. Spre exemplu, ea poate fi
“o alcătuire invariabilă a unui obiect, fapt, fiinţă, configurată sistemic”. În psihologia organicistă (gestaltism), reprezintă o
unitate indestructibilă a elementelor componente componente ale unui întreg în care apar proprietăţi noi în raport cu
părţile componente. În lingvistică, ea reprezintă o modalitate de constituire a unui sistem de exprimare.
21
 Sensurile lui diferă însă, în bună măsură în funcţie de rolul atribuit ei, care este fie descriptiv (servind la
sublinierea caracterului sistematic al unui obiect al realităţii sociale), fie euristic (folosirea ei implică formularea unor
ipoteze care să explice acest caracter sistematic) (R. Boudon). Prin urmare, structura ţine fie de o definiţie inductivă, fie
de una efectivă, cu alte cuvinte ea fie descrie, fie interpretează.
În cazul definiţiei inductive, structura este ceea ce dezvăluie analiza internă a unei totalităţi (J. Pouillon), adică:
cel puţin două elemente constitutive, plus relaţiile constante dintre acestea, plus ordinea sistemică a acestor relaţii. Prin
urmare, nici un element nu poate fi considerat în mod izolat, nici un ansamblu structurat nu poate fi redus la suma
elementelor sale. Structura va presupune dispunerea ordonată a părţilor unui întreg, plus permanenţa raporturilor care
întemeiază această dispunere.
Antropologia britanică, prin Radcliffe-Brown îndeosebi, va conferi un loc central termenului. Acesta consideră
că structura socială desemnează reţeaua continuă de relaţii sociale, care există în mod concret între indivizii care ocupă
poziţii definite. Structura este, astfel, o aranjare reală a unor elemente reale. Va fi prin urmare posibilă o comparare a
structurilor diferite, în funcţie de principiile structurale recurente.
Criticile aduse acestei accepţiuni au îmbogăţit dimensiunea noţională a structurii, pentru că au înglobat
dimensiunea temporală, tensiunile şi conflictele, opţiunile individuale şi variaţiile de formă care decurg de aici. În plus, se
admite astăzi existenţa unei pluralităţi de structuri. O primă nuanţare o aduce Evans-Pritchard (1940), în lucrările sale
privind populaţia Nuer (Sudan). El înţelege prin structură socială orice relaţie înte grupuri, cu condiţia ca aceasta să aibă
un grad ridicat de coerenţă şi stabilitate. El introduce aici opoziţia şi contradicţia, ca elemente constitutive ale oricărei
structuri.
Claude Lévi-Strauss este cel care rupe cu tradiţia inductivă a structurii, pentru că înlocuieşte analiza biologică a
structuro-funcţionalismului britanic cu modelul logic al limbajului. Iniţial, el îl va aplica înrudirii, apoi studiului miturilor
şi funcţiei simbolice.
Din acest moment, noţiunea de structură nu se va mai raporta la realitatea empirică, ci la modelele constituite în
funcţie de aceasta. Ea este un sistem, dar unul care rămâne identic de-a lungul transformărilor. Structura devine o
proprietate a organizării interne, nu o aranjare reală posibilă şi observabilă. Ea devine extrinsecă fenomenelor studiate,
pentru că va reprezenta doar “sintaxa transformărilor”, care permite trecerea de la un ansamblu organizat la altul, un
ansamblu fiind conceput ca o variantă a celuilalt, iar suma ansamblurilor devenind rezultatul unei analize combinatorii.
Spre deosebire de comparatismul anglo-saxon, ea îşi propune să ordoneze diferenţele. Pentru el, structura este un model
abstract, schematic, formal, matematic de expunere a unor elemente, fapte, fenomene pentru surprinderea esenţei lor. O
consideră “un sistem relaţional latent în obiect”, exprimând un conţinut inconştient, evoluînd în timp şi spaţiu, dar
exprimând şi o funcţie epistemologică operaţională.
Prin urmare, noţiunea aparţine, după Claude Lévi-Strauss, epistemologiei, ea funcţionează doar la nivel
teoretic şi ţine mai degrabă de aspectele formale ale fenomenelor sociale. Ea trebuie să satisfacă patru condiţii:
1. să aibă caracter de sistem;
2. orice model să aparţină unui grup de transformări, fiecare dintre ele corespunzând unui model de aceeaşi
familie, aşa încât ansamblul acestor transfomări constituie un ansamblu de modele;
3. proprietăţile indicate mai sus permit să se prevadă în ce mod va reacţiona modelul în cazul modificării unuia
dintre elementele sale;
4. modelul trebuie construit încât să poată explica toate faptele date.

II.7.2. VIZIUNEA STRUCTURALĂ A LUI CLAUDE LÉVI-STRAUSS

În antropologie, structuralismul, aşa cum a fost acesta promovat de activitatea lui Cl. Lévi- Strauss presupune
analiza structurală, aplicată unor ordine de fapte bine delimitate. Trebuie însă remarcat că distincţia dintre structuralism
şi analiza structurală este greu de realizat, câtă vreme teoriile sunt permanent însoţite şi definite chiar de procedee
operatorii destinate generalizării ierarhice.
Claude Lévi-Strauss, născut în 1908 la Bruxelles, din părinţi francezi, va studia filozifia, la Sorbona. Cercetările
etnografice îl vor purta în Mato Grosso şi în bazinul Amazonului. Fondator recunoscut la structuralismului în
antropologie, a rămas faimos pentru lucrări ca Anthropologie structurale, Structures élémentaires de la parenté, La
pensée sauvage etc. Trebuie precizat că, în ciuda prestigiului deosebit al lui Lévi-Strauss, ca şi a imitării pe scară largă a
metodelor lui, puţini antropologi au preluat poziţiile sale teoretice.
Pentru noi, structuralismul este concepţia metodologică care preconizează folosirea metodei structurale în
cunoaşterea analitică şi explicarea globală a fenomenelor şi faptelor luate în consideraţie. Antropologia structurală
susţine, deci, caracterul structural al fenomenelor şi faptelor de cultură studiate de antropolog. Ea reprezintă însă şi o
orientare metodologică nouă în cercetarea analitică a faptelor culturale, prin care Lévi-Strauss şi-a propus să studieze
sistemele transformaţionale (structurile) acestor fapte, autoreglajul şi formalizarea lor. Pentru el, antropologia avea ca
menire cercetarea „structurilor mentale inconştiente, posibil de atins prin intermediul instituţiilor şi, chiar mai bine, prin
limbaj.”

22
 Curentul structuralist se inspiră din psihologia organicistă (gestaltism), direcţie după care fenomenele şi faptele
psihice sunt structuri sau forme solidare, în care fiecare parte constitutivă depinde de celelalte şi nu poate fi ceea ce este
decât în relaţie cu celelalte şi în contextul întregului astfel constituit.
La fel de important va fi aportul lingvisticii în geneza structuralismului: metoda structurală este preluată de
Claude Lévi-Strauss din fonologie, pe care el o considera (aşa cum a fost ea analizată de N. Trubeţkoi şi R. Jacobson)
drept singura ştiinţă socială demnă de acest nume, prin rigoarea metodelor sale. Evident, metodele lingvisticii nu pot fi
transpuse direct în antropologie, în afara situaţiei în care faptele studiate sunt privite ca “sisteme de semne”, ceea ce,
constata Lévi-Strauss, nu se aplică tuturor aspectelor vieţii sociale.
Lévi-Strauss dorea să aplice faptelor sociale o rigoare asemănătoare celor de limbaj. El dorea să circumscrie
categoriile de fenomene pe care activitatea inconştientă a spiritului le organizează în ansambluri semnificative
omogene şi al căror caracter de sistem trebuie evidenţiat. Se impunea astfel identificarea unor elemente minimale,
reale sau virtuale, dotate cu valoare poziţională, apoi elaborarea unui tabel cu posibilele permutări ale acestora şi, în final,
identificarea unor relaţii necesare. El propune în fond o “răsturnare de metodă”, renunţând la opţiunile anterioare, atente
la determinări funcţionale, recte funcţionaliste.
Studiul fenomenelor şi faptelor etnologice se va axa, astfel, pe două nivele, suprastructural şi infrastructural,
nivele aflate în dependenţă reală şi acţionând conjugat.
Studiul propus de el se dorea analogic cu cel al fonemelor, şi a fost prima dată utilizat de el în investigarea
legăturilor de rudenie. Deşi termenii de rudenie nu pot fi priviţi ca foneme, Lévi-Strauss vrea să introducă ordine şi să
descopere semnificaţia ascunsă în nomenclatura rudeniei, pentru a releva ansamblul de “relaţii familiale” cu caracter de
“sistem de aptitudini fiziologice şi sociale”. După el, relaţiile de rudenie nu sunt nici replica unor elemente biologice, nici
nu sunt rezultatul organizării sociale ca atare, ci un produs al structurilor inconştiente. Concluziile sale sunt limpezi „am
putut constata că reguli în aparenţă complicate şi arbitrare puteau fi reduse la un număr mult mai mic: nu există decât
trei structuri de rudenie posibile; aceste structuri se construiesc cu ajutorul a două forme de schimb, iar aceste două
forme de schimb depind, la rândul lor, de un singur caracter diferenţial, mai precis de caracterul armonic sau
dizarmonic al sistemului luat în considerare.”
Lévi-Strauss s-a consacrat iniţial studiului sistemelor de înrudire, fenomen pe care îl vedea ca social şi cultural,
nu biologic, şi în care sesiza o regulă de alianţă preferenţială. Teza sa centrală este că interzicerea incestului şi exogamia
instituie, între liniile de descendenţă sau clasele matrimoniale, o circulaţie a femeilor supusă “principiului de
reciprocitate”. Astfel, “exogamia şi limbajul au aceeaşi funcţie fundamentală: comunicarea cu celălalt şi integrarea lui
în grup”. Sistemele de înrudire vor fi, aşadar, nu atât legături “obiective de filiaţie sau de consangvinitate date între
indivizi”, cât “un sistem arbitrar de reprezentări”. Sistemele de înrudire pot fi asimilate unor “jocuri de comunicare” -
pentru că jocurile nu există decât prin regulile care le descriu. Aptitudinea umană de simbolizare transformă atât sistemele
lingvistice, cât şi pe cele de înrudire, în “sisteme de simboluri”.
Pentru el, limbajul este corelat cu cultura, deci se poate comunica astfel din perspectiva unei antropologii de tip
structural. Confruntarea limbaj-cultură privea limbajul ca o parte a culturii, produs şi mijloc de comunicaţie. Postulatul
esenţial era că viaţa socială, în diversele sale forme, este alcătuite din sisteme de circulaţie a semnelor, care conferă
societăţilor caracterul unor reţele de schimburi simbolice. “Oamenii comunică prin intermediul simbolurilor şi semnelor;
pentru antropologie, care este o conversaţie a omului cu omul, totul este simbol şi semn, care se afirmă ca intermediari
între două subiecte” (1973).
Lévi-Strauss considera că orice societate este alcătuită din indivizi şi grupuri care comunică între ele la trei
niveluri: cel al sistemului relaţiilor de rudenie (“comunicarea femeilor”); cel la sistemului economic (“comunicarea
bunurilor şi serviciilor”); cel al sistemului lingvistic (“comunicarea mesajelor”). În subsidiar, structura sistemelor
simbolice implică atitudini umane universale şi legi ale activităţii inconştiente a spiritului. Firesc, analiza structurală se va
orienta nu către variaţiile culturale şi catalogarea lor, ci dimpotrivă, către “o mai bună cunoaştere a gândirii obiective şi a
mecanismelor ei”.
Specificitatea societăţilor umane ar rezida, după Lévi-Strauss, în dimensiunea simbolică a vieţii sociale,
inseparabilă de capacităţile cognitive ale creierului uman, din moment ce trecerea de la animalitate la umanitate, de la
natură la cultură şi de la afectivitate la intelect se fondează pe “apariţia unei logici care lucrează cu operaţiuni binare”.
Ca urmare, logica din spatele sistemelor de înrudire este rezultatul unor operaţiuni mentale inconştiente, din moment ce
scapă, în mod normal, conştiinţei partenerilor sociali.
Analiza structurală a rudeniei ar fi trebuit să dezvăluie însă nivelul la care, dincolo de iluziile libertăţii, se
dezvăluie o necesitate. Acest nivel este asimilat de Lévi-Strauss “incintelor mentale”, limite logice pe care funcţionarea
spiritului uman le impune oricărui sistem simbolic.
Astfel, se pune problema dacă structurile primare identificate de el sunt într-adevăr inerente gândirii umane, sau
nu fac altceva decât să “repercuteze în spiritul oamenilor anumite exigenţe ale vieţii sociale obiectivate în instituţii.”
Din acest motiv, Lévi-Strauss se va apleca, ulterior, asupra studierii miturilor, pentru că “mitologia nu are o
funcţie practică evidentă”, oferind aşadar condiţii mai bune pentru a desconspira legile profunde care operează asupra
“aparenţei arbitrare” şi a invenţiilor pe care le-am putea numi libere şi neînfrânate. Analiza gândirii mitice îi va permite să
îndepărteze de ipoteza funcţionalistă. În această privinţă, după analiza a aproape 900 de mituri amerindiene, antropologul
francez ajunge la concluzia că gândirea mitică porneşte de la “intuiţia raporturilor logice dintre un domeniu şi alte
23
domenii”. Din acest motiv, structura miturilor este stratificată, gândirea mitică dezvoltându-se conform unor principii
similare, fiecare matrice de semnificaţii trimite la o alta, fiecare mit la alt mit, fără a fi posibilă îndeintifcarea unui
“semnificat final”. Din acest motiv, în analiza miturilor, nu conţinutul narativ este semnificativ, ci transformările mitice,
care reflectă operaţiunile mentale inconştiente ale spiritului.

Structuralismul a determinat antropologia să se sprijine pe o “psihologie intelectualistă”, abordare reducţionistă,

care a îngreunat dialogul antropologiei cu disciplinele vecine, ca istoria (pentru că evenimentul este greu compatibil cu
analiza structurală), sociologia (pentru că, în societăţile complexe, structurile sociale obiectivate nu pot fi reduse la
structuri mentale subiacente), sau psihanaliza (deoarece “procesul primar” care ghidează inconştientul freudian este
prelingvistic). Ca formă aparte de demers antropologic, curentul structuralist a reînnoit studiul parentalităţii şi al
mitologiei, al teoriei ritualului, al etnologiei artei etc. Una din reevaluările decisive ale lui Claude Lévi-Strauss a privit
problema totemismului, în care contribuţia sa rămâne esenţială.

24
III. CONCEPTE FUNDAMENTALE ÎN ANTROPOLOGIA CULTURALĂ
III.1. OBIECTUL ANTROPOLOGIEI: SOCIETĂŢILE TRADIŢIONALE. MITURI ŞI REALITĂŢI
Obiectul preferat al antropologiei l-au reprezentat, încă din zorii apariţiei sale ca disciplină, aşa-numitele societăţi
“arhaice”, “primitive.” Dacă iniţial, europenii se mulţumesc, în secolul al XVII-lea, cu distincţia între “sălbatici” şi
“civilizaţi”, este “societatea primitivă” cea care devine, pe parcursul secolului al XIX-lea, obiectivul de cercetare al unei
discipline aparte. Se explică, astfel, apariţia unui interes pentru “mentalitatea primitivă”, “religia primitivă”, “moneda
primitivă” etc. Secolul al XX-lea va înlocui termenii anteriori prin cei de “societăţi tradiţionale”, “subdezvoltate”, sau
“ne-industriale”. Este limpede că toate aceste apelative căutau să evidenţieze diferenţe evidente şi considerate
fundamentale între societăţile tradiţionale şi societatea modernă.
În principiu, tradiţia presupune un ansamblu de mesaje (istorice, politice, tehnice etc.) care provin din trecut şi
care se transmit, prin educaţie, de la o generaţie la alta. Astfel, tradiţia înseamnă un “ansamblu de valori, simbolui, idei şi
constrângeri care determină adeziunea la o ordine socială şi culturală justificată prin referirea la trecut şi care asigură
apărarea acestei ordini împotriva lucrării forţelor de contestarea radicală şi de schimbare” (G. Balandier). În principiu,
o societate tradiţională este o societate “tradiţionalistă”, în care respectarea valorilor moştenite este la mare preţ.
Cu toate acestea, distincţia dintre societăţile “tradiţionale” şi cele moderne este mult mai greu de realizat decât
pare la prima vedere. În primul rând, termenul generic este mult prea cuprinzător, desemnând societăţi tot atât de diferite
între ele pe cât sunt de diferite de cultura europeană care le studiază. Utilizarea unei categorii unice, ca cea de societate
tradiţională, explică de ce ele au devenit victima unei întregi serii de prejudecăţi, a gândirii mitice şi “antropologiei
naive”.
Într-o primă instanţă, acest tip de societăţi au fost considerate simple. Plecând de la realitatea unui orizont
tehnologic mai puţin dezvoltat, europenii, proveniţi dintr-un mediu cultural puternic industrializat, au aplicat adjectivul de
simplism pentru ansamblul societăţilor respective, ignorând conplexitatea deosebită pe care acestea le manifestă în
anumite domenii, cum este cel al relaţiilor de rudenie sau al credinţelor religioase, mult mai elaborate decât apar ele în
sistemele noastre de referinţă.
Un puternic aliat al acestei premise a simplităţii l-a reprezentat absenţa scrierii, de unde s-a dedus “caracterul a-
nistoric” al societăţilor tradiţionale. De la bun început, antropologia s-a preocupat de societăţile care nu cunosc scrierea,
celelalte fiind cercetate deja de istorie. Deprinderea scrisului a fost constant asimilată societăţilor complexe, cu o
organizare statală. Cu toate acestea, oralitatea funciară a tradiţiilor nu presupune absenţa istoriei sau a conştiinţei sale, ci
doar absenţa genului istoriografic, iar tradiţiile orale nu sunt mai puţin maleabile şi supuse schimbării (după cum o arată
evoluţia gândirii mitice).
Conformismul părea să fie o a doua realitate care unifica societăţile tradiţionale. Acest conformism mergea atât
de departe, încât lăsa senzaţia că indivizii acestor comunităţi s-ar asemăna între ei până la identitate.
Acest postulat este bine exprimat de teza lui E. Durkheim (1893) privind tipurile opuse de solidaritate, cea
mecanică (a societăţilor tradiţionale), şi cea organică (a societăţilor moderne). În primele, solidaritatea mecanică era dată
de faptul că membrii societăţii împărtăşesc aceleaşi norme şi valori, acţionând conform unor principii comune, în timp ce
solidaritatea organică presupune diferenţierea “organică” a indivizilor şi diviziunea muncii. Teza lui Durkheim a fost
foarte influentă, mulţi antropologi fiind tentaţi să evidenţieze absenţa iniţiativei individuale în societăţile tradiţionale şi să
privească aceste societăţi ca puţin diferenţiate social. Însă, nu sunt puţine lucrările antropologice de mai târziu care,
dimpotrivă, au încercat să scoată în evidenţă tocmai importanţa deosebită pe care prestigiul, statutul şi puterea le joacă în
cadrul acestor comunităţi.
Ca încununare a premiselor de mai sus, caracterul anistoric al acestor societăţi părea de la sine înţeles. Pe de o
parte, se considera că absenţa unei istorii scrise corespunde absenţei unei istorii-trăite. Acest postulat se ancora în altă
idee - reminiscenţă a evoluţionismului - conform căreia respectivele societăţi nu suferiseră modificări importante, ci
rămăseseră să conserve un stadiu arhaic de organizare şi reprezentau adevărate “fosile ale trecutului.” Astăzi, progresele
antropologiei au evidenţiat cu prisosinţă că acest caracter anistoric nu se susţine, că toate societăţile sunt istorice şi că
suferă, pe această cale, importante modificări.
Cu toate acestea, unii antropologi, precum Cl. Lévi-Strauss, cred că se pot totuşi realiza unele clasificări,
capabile să explice diferenţele dintre cele două tipuri de societăţi. Astfel, el face deosebire între societăţile “reci” şi cele
“calde”. Astfel, primele, cele tradiţionale, caută să păstreze permanent un echilibru care să evite schimbările, trăind o
istorie lentă, staţionară, aproape de “temperatura istorică zero”. Celelalte, cele moderne, caută programatic schimbările,
provocările şi fac din ele motorul dezvoltării; ele trăiesc o istorie febrilă, rapidă, cumulativă.
Nu foarte departe de modelul propus de Durkheim, propunerea lui Lévi-Strauss a fost contestată de unii
antropologi, ca G. Balandier. Acesta argumentează că societăţile tradiţionale sunt mai puţin egalitare decât se crede
îndeobşte. Cu toate acestea, şi el crede că societăţile tradiţionale beneficiază de mecanisme care fac ca modificările să
aibă efecte destabilizatoare minime. Locul important ocupat de memorie şi de transmiterea orală a tradiţiei implică o
permanentă reactualizare a trecutului, tradiţia intervenind pentru “a da sens noutăţii” şi pentru asigurarea continuităţii.
Chiar dacă discuţia cu privire la caracterele generale ale comunităţilor tradiţionale nu s-a încheiat nici astăzi,
trebuie remarcat că antropologii depun eforturi tot mai susţinute pentru a evita ca postulatele teoretice neverificate să
25
afecteze modul lor de tratare a comunităţilor studiate. Societatea tradiţională este un simplu idealtip, aşa cum le-a propus
Max Weber, în sensul de model ideal, imposibil de regăsit, la rigoare, în realitate şi de care diversele comunităţi se
apropie mai mult sau mai puţin.
Problematica de mai sus nu este străină nici arheologiei preistorice, care, născută odată şi împreună cu
antropologia evoluţionistă, este în continuare atrasă de premisa unor comunităţi preistorice omogene, integrate, strict
conservatoare. În acest sens, arheologii trebuie să ţină cont de progresele înregistrate în câmpul antropologiei politice şi
dinamice, care au erodat tot mai mult miturile cu privire la societăţile tradiţionale actuale şi, implicit, la cele ale
trecutului.

III.2. CULTURA
III.2.1. CONCEPŢII ASUPRA CULTURII
Antropologia culturală este, prin definiţie, o ştiinţă a culturii, motiv pentru conceptul înseşi de cultură este central
în cuprinsul acestei lucrări, cu atât mai mult cu cât şi istoricii şi arheologii recurg cotidian - deşi nu întotdeauna şi riguros
- la această noţiune.
În general, există tendinţa de a se disocia teoretic cultura de societate, deşi, în limbajul curent, termenii sunt
deseori sinonimi. Sociologii tind să definească societatea ca întreg, iar cultura ca o parte a ei. Convenţional, societatea ar
reprezenta oamenii (agenţi) legaţi între ei printr-o reţea de statuturi, roluri şi instituţii sociale. La rândul lor, antropologii
tind să delimiteze societatea ca pe o parte a culturii. Cultura ar reprezenta modul de viaţă care susţine instituţiile sociale.
În orice caz, este limpede că societatea şi cultura sunt termeni inextricabil legaţi, iar discuţiile privind conţinutul fiecăruia
dintre termeni cu greu pot atinge un consens.
Alte probleme sunt ridicate de distincţia dintre “cultură” şi “civilizaţie”. Conceptul de civilizaţie a apărut în
mediul iluminist francez, ca antonim al “barbariei”, pentru a delimita societăţile europene, opuse celor primitive.
Disocierea dintre “cultură” şi “civilizaţie” a apărut în Germania romantică, tradiţie în care “civilizaţia” începe să fie
înţeleasă ca un proces de dezvoltare preponderent materială a societăţii, în timp ce “cultura” desemna realizările cele mai
înalte ale spiritului uman, la nivel colectiv sau individual. Grefată pe o critică a societăţii capitaliste, noul concept de
cultură se opunea materialismului nivelator al “civilizaţiei” şi, sub diverse forme, această dihotomie s-a conservat în
scrierile filozofice şi în secolul XX.
Pentru istorici, conceptul de civilizaţie desemnează de obicei un stadiu de dezvoltare a societăţii, caracterizat de
scriere, urbanism, tehnici economice performante, un elevat comportament artistic şi instituţii sociale, politice şi
religioase bine dezvoltate. Exemple potrivite sunt oferite de civilizaţia mesopotamiană, cea egipteană, cea greacă, cea
romană, la fel cum se vorbeşte de o civilizaţie medievală, chineză, indiană etc. Uneori, termenul de civilizaţie tinde să
circumscrie anumite aspecte instituţionale aparte, considerate evocatoare pentru întreg (civilizaţia “ortodoxă”, “catolică”,
chiar “creştină”, sau “islamică”).
În limbajul antropologic, cultura beneficiază, în general, de două accepţiuni, inseparabile: cultura ca fapt general,
caracteristic întregii umanităţi şi cultura gândită şi trăită de grupurile umane, cultura la plural, culturile.
Această distincţie corespunde unei alteia, cea dintre partizanii unei concepţii universaliste asupra culturii, care
favorizează o viziune comparativă asupra culturii, şi adepţii particularismului cultural, care preferă abordările holistice
şi umaniste. Antropologii sunt divizaţi şi în ceea ce priveşte “plasarea” culturii, atribuită când comunităţilor, când
indivizilor.
Respectând întrucâtva sensul etimologic originar, cel latin, cultura s-a încetăţenit în lumea modernă cu sensul de
punere în valoare atât a pământului, cât şi a sufletului şi trupului. Sensul iniţial a fost completat ulterior de alte două
accepţiuni. Astfel, odată cu epoca Luminilor, cultura a început prin a fi înţeleasă drept o trăsătură distinctivă a speciei
umane, care o deosebeşte de lumea animală, dar şi ca ansamblu de cunoştinţe dobândite de societăţile umane în cursul
dezvoltării lor. Este viziunea universalistă, amintită mai sus şi presupune organizarea integrată a cunoştinţelor credinţelor
şi comportamentelor umane care permit oamenilor să înveţe şi să transmită în timp cunoştinţele astfel acumulate. În
privinţa acestei accepţiuni, cultura beneficiază de o definiţie canonică, cea propusă de E. Tylor în 1871: “ansamblu
complex care cuprinde cunoştinţele, credinţele, arta, moravurile, dreptul, datinile, precum şi toate dispoziţiile şi uzanţele
dobândite de om ca membru al societăţii”. În acest sens, cultura reprezintă o realitate inerentă naturii umane, trăsătura
distinctivă a umanităţii: cultura se opune naturii. Ea face diferenţa între comportamentul uman şi cel animal: primul este
reglat nu numai de instinct, cât şi de convenţie, celălalt se află sub domnia instinctului de supravieţuire, conservare şi
reproducere.
Deceniile romantice vor aduce un nou înţeles al culturii, cel de configuraţie particulară a credinţelor, organizării
sociale şi caracteristici materiale, specifică unui grup uman determinat. Este viziunea particularistă, care acceptă că
acestea ansambluri dispune de o anumită coerenţă şi specificitate.
Dacă prima viziune consideră ca posibilă o comparare a tuturor societăţilor, cea de-a doua priveşte cultura
fiecărui grup ca pe un univers autonom, menit analizei ca “esenţă” sau “spirit”. Este concepţia promovată cu deosebire în
spaţiul german, prin activitatea lui Herder sau Hegel, după care fiecare naţiune este caracterizată de propriul Volkgeist
(spirit), iar trăsăturile etnice reprezintă un dat înnăscut.

26
 Dacă prima teorie asupra culturii a stat la baza antropologiei evoluţioniste (Morgan, Tylor, Frazer), concepţia
particularistă a fost susţinută în primul rând de F. Boas şi de elevii săi. Concepţia lui Boas s-a cristalizat, printre altele, cu
prilejul organizării colecţiilor muzeografice. Boas este primul care a considerat că obiectele din expoziţiile etnografice
trebuie prezentate nu în funcţie de seriile tehnologice din care fac parte, ci în funcţie de ansamblurile socio-istorice din
care provin.
Discipolii lui Boas au preluat această viziune asupra culturii, ca ansamblu autonom, demn de a fi studiat separat şi
interpretat contextual. Prin activitatea curentului “culture and personality”, cultura a început să fie înţeleasă tot mai mult
drept o configuraţie particulară (pattern), menită a fi înţeleasă holist (ca întreg). Aşa cum am notat, direcţia culture and
personality a încercat să definească modul în care personalitatea umană este modelată de cultură. Astfel, individul ar
participa la formarea culturii sale, fără a fi însă capabil să obiectiveze şi să analizeze critic principiile acestei formări.
Această orientare psihologizantă, deşi a avut importante merite metodologice, a creat cadrul pentru promovarea unor
concepte vagi, cum este cultura „dominantă”, „majoritară”, „medie” sau „autentică”, „geniul” sau „spiritul” unui popor
etc. În general, cultura continuă să fie înţelească ca un capital spiritual, al cărui depozitar este societatea şi în care
deprinderile tehnice sunt mai puţin importante.
Ca replică la utilizarea abuzivă a noţiunii de configuraţie culturală, neo-evoluţionismul american se va întoarce
către alternativa universalistă şi către înţelegerea culturii drept ansamblu de aptitudini şi comportamente dobândite prin
învăţare. La rândul său, funcţionalismul a susţinut ideea culturii ca răspuns adaptativ, aspect preluat şi de teoria
materialismului ecologic al lui M. Harris. Antropologia americană a continuat, însă, să rămână dominată de principiile
lui Boas.
După 1950, teoriile asupra culturii se îmbogăţesc, ca şi sensurile cu care termenul este investit, cu atât mai mult
cu cât multe din teoriile antropologiei sunt acum “importate” din sânul altor discipline (sociologie, filozofie).
Spre exemplu, sociologul T. Parsons va căuta să facă distincţia dintre “societate” şi “cultură”. El reduce cultura
la un sistem de idei, simboluri şi semnificaţii împărtăşite, distincte de “sistemul social”, ca şi de personalitate.
Antropologia contemporană utilizează curent termenul de cultură pentru a desemna: o capacitate de simbolizare
proprie speciei umane; stare produsă de inventivitate şi tehnologie; entitate socială relativ autonomă şi complexă; sistem
colectiv de simboluri, semne şi semnificaţii proprii mai multpor societăţi, în care operează diverse sisteme de integrare.
Sub influenţa orientării lui Parsons, culturile sunt tot mai frecvent privite ca sisteme simbolice, în timp de
structuralismului lui Levi-Strauss participa la dezbatere prin examinarea culturii ca articulare a determinaţiilor
inconştiente şi a instituţiilor sociale.
Antropologia interpretativă a lui C. Geertz tinde să studieze cultura fenomenologic, pentru a suprinde
cunoştinţele implicite utilizate de actorii sociali pentru a produce şi legitima activitatea lor practică. Asupra aspectului
producerii şi reproducerii culturale se apleacă şi sociologia lui P. Bourdieu, interesată de măsura în care practica
cotidiană este producătoare de sens şi de modul în care cultura este trăită în mod direct de actorii sociali. În general,
antropologia tinde să renunţe la imaginea substantivistă şi pe anistorismul tradiţional al viziunii sale despre cultură, pentru
a acorda mai multă atenţie devenirii istorice a culturii şi “negocierii” normelor culturale de către actorii sociali.
Pentru a conchide, în ciuda repetatelor încercări de a defini cultura, antropologia a fost în cele din urmă nevoită să
se mulţumească cu definiţii redundante, mergând până la versiuni sintetice de tipul „cultura este ceea ce găsim în
momentul în care ne naştem”.
Câteva definiţii clasice ale culturii pot fi însumate aici, mai ales pentru că ele încearcă să împace amble viziuni
asupra culturii. Astfel, C. Kluckhohn consideră că, în antropologie, cultura desemnează „acele aspecte ale mediului
înconjurător uman, tangibile sau intangibile, ce au fost create de om.” După acelaşi autor, „o cultură se referă la modul
distinctiv de viaţă al unui grup de oameni, în întregul lor proiect de trai”. Împreună cu A. Kroeber, Kluckhohn revine şi
defineşte cultura drept „modele explicite şi implicite ale comportării şi pentru comportare însuşite şi transmise prin
simboluri, constituind realizările distincte ale grupurilor umane, inclusiv materializarea lor în produse.”
Z. Salzmann defineşte cultura drept „ansamblu enorm de comportări învăţate, influenţate social, ce a
caracterizat omenirea în întregul curs al istoriei ei”.
Alţi antropologi au ales să privească cultura din altă perspectivă. Pentru R. Barret, cultura este „un sistem de
semnificaţii acceptat, care serveşte ca rezervor de reţele sau linii călăuzitoare pentru comportarea oamenilor dintr-o
societate particulară oarecare.”
Unul din paradoxurile fundamentale ale antropologiei l-a reprezentat faptul că, pe mapamond, culturile sunt în
acelaşi timp asemănătoare şi diferite. Mai mult, însăşi delimitarea unei culturi este foarte dificilă, motiv pentru care
antropologi celebri ca Lévi-Strauss au propus definiţii strict operaţionale: „Numim cultură orice ansamblu etnografic
care, din punctul de vedere al anchetei, prezintă, în raport cu altele, deosebiri semnificative.”
Cultura presupune istoricitate, ea este o formă de „permanenţă în durată”, sau cum observa arheologul şi
etnologul A. Leroi-Gourhan, un „ţesut”, asemănător celui organic, care pare permanent acelaşi şi este de fiecare dată
altul. Permanenta schimbare exclude reproducerea identică a culturii. Antropologia s-a îndepărtat tot mai mult de
delimitarea culturilor ca ansambluri autonome, entităţi închise şi, eventual, posibil de ierarhizat. Pe principiile
relativismului cultural, disciplina a renunţat treptat la sistematica culturală şi la ierarhiile evoluţioniste, rămase astăzi
simple scheme regionale, lipsite de finalism.

27
 Într-adevăr, evoluţionismul a presupus dezvoltarea societăţilor după un model unic, realizând astfel distincţia
între societăţile-simple, asimilate „copilăriei umanităţii”, şi cele complexe, „adulte”. Or, aşa cum nota Cl. Lévi-Stauss,
„Cea mai primitivă cultură este întotdeauna o cultură adultă şi, prin însuşi acest lucru, incompatibilă cu manifestările
infantile care pot fi observate în cea mai înaltă civilizaţie” (1967). Şi alţi antropologi au subliniat că toate culturile sunt
identice, din moment ce nu există culturi „incomplete”, ci doar sisteme „saturate”, atât pentru ele înseşi, cât şi pentru
actorul istoric care trăieşte în aceste sisteme (M. Izard). Aşa cum acest principiu susţine legitimitatea oricărei culturi, tot
astfel face el ca încercările de definire a esenţei culturii să rămână simple locuri comune, potrivite, după acelaşi autor
„doar pentru a aminti că omul este om şi nu animal, că o societate este o societate şi nu o colecţie de indivizi”.
Astfel că, după ce lumea modernă a încercat să explice diversitatea culturală prin intermediul câtorva principii cu
valoare de lege, a devenit tot mai limpede în anii din urmă că fiecare cultură reprezintă o anumită viziune asupra lumii. În
principiu, faptul cultural este identificat dincolo de trăsăturile comune ale naturii umane, în diferenţele dintre culturi.

III.2.2. STRUCTURA ŞI TRĂSĂTURILE CULTURII

Dacă definirea exhaustivă a culturii întâmpină probleme, definiţiile de mai sus ne-au dat posibilitatea de a
identifica empiric cele mai importante trăsături generale ale culturii: universalitatea şi transmisibilitatea culturii.
Orice grup social este caracterizat de o anumită cultură. Deşi ideea pare evidentă, nu lipsesc prejudecăţile care
imaginează existenţa unui om aflat în afara culturii, acel „om natural” al Luminilor. Însă identitatea dintre fiinţa umană şi
cultură este definitorie, ca şi dependenţa individului de acest cadru: slab înzestrat ereditar pentru supravieţuire în afara
culturii - după cum demonstrează studiile privind „copii sălbatici”- individul lipsit de suportul cultural nu se poate ridica
nici măcar la eficienţa instinctivă a animalului şi rareori poate supravieţui.
Mai mult, ca aspect definitoriu al naturii umane, încrierea firească a fiecărui om într-o anumită cultură face chiar
ca necesităţile biologice să fie „traduse” în termenii convenţiei culturale. Astfel, necesităţi fiziologice elementare, ca
foamea, nu numai că sunt satisfăcute diferenţiat, în funcţie de normele unei culturi, dar însăşi perceperea şi chiar
capacitatea de a-i rezista depind de factori pur culturali.
Antropologia s-a concentrat cu deosebire către una din caracteristicile deosebite ale culturii, transmisibilitatea sa.
Aşa au apărut termeni ca „tradiţie culturală”, „obicei”, „moştenire culturală”. Comportamentele culturale sunt dobândite,
învăţate, iar caracteristicile fiziologice, ereditare - multă vreme predispuse către exagerări rasiste - afectează prea puţin
acest fenomen de educare, numit de antropologia enculturaţie: nu există un determinism genetic al culturilor, iar
antropologia fizică de astăzi contestă chiar şi valabilitatea termenului de „rasă”.
Nici alte tipuri de determinism nu pot constitui explicaţii ale diferenţelor culturale. Cel mai bun exemplu este cel
ecologic. Într-adevăr, dacă nu se poate contesta că o cultură este, printre altele, şi o formă de adaptare la mediul natural,
aceasta nu înseamnă că ea este strict prefigurată de circumstanţele sale ecologice de existenţă. Infinita varietate de culturi
nu face decât să evidenţieze caracterul arbitrar al răspunsurilor culturale, mediate simbolic. Astfel, aşa cum observa M.
Sahlins, „Cultura nu este numai natura exprimată sub altă formă. Mai degrabă invers: acţiunea naturii se dezvoltă în
termenii culturii, adică sub forma care nu mai este a sa, ci realizată ca semnificaţie” (1980).
Revenind la caracterul transmisibil al culturii, trebui subliniat că „învăţarea” unei culturii presupune un proces de
naturalizare: anumite moduri de gândire şi acţiuni, în fond arbitrare sunt asimilate ca naturale şi fireşti. Aşa se explică de
ce faptele culturale sunt intimizate, interiorizate şi acţionează deseori la nivel inconştient. Actorii sociali îşi însuşesc
norme care le preexistă şi care le constrâng şi normează acţiunea. În majoritatea situaţiilor, ei nu sunt conştienţi de faptul
că toate categoriile în care gândesc zi de zi sunt categorii ale propriei culturi, străine alteia.
Cu toate acestea, este de-a dreptul eronată ideea că indivizii sunt obiectul pasiv al unor programe culturale:
culturile nu există în afara practicilor cotidiene, regulile au valoare de ghid, respectat mai mult sau mai puţin fidel. O
cultură este un spaţiu al posibilităţilor, în care fiecare individ îşi poate înscrie opţiunea. Organizarea sa seamănă cu cea a
unui joc, adică este caracterizată de reguli, prescripţii şi norme, însă, ca şi jocul, viitorul ei nu este întru-totul previzibil.
Pentru a continua analiza noastră, vom considera cultura, simplu, drept un mod de viaţă al unui grup uman
determinat, care cuprinde atât aspectele materiale, cât şi cele non-materiale. Cultura este, astfel, alcătuită atât din modele
de comportament, cât şi din produsele lor, fie ele materiale sau nu.
Antropologia a propus diverse criterii pentru a determina conţinutul culturii, din punct de vedere analitic. De
exemplu, Leslie White a promovat ideea că o cultură reprezintă un sistem, o structură constituită din trei subsisteme
(ideologia, tehnologia, realitate socială). Nu departe se află propunerea lui J. Huxley, care împarte cultura în trei tipuri de
componente: mentifacts (fapte mentale), artifacts (creaţii materiale) şi sociofacts (fapte sociale).
În majoritatea situaţiilor, încercările de a analiza cultura au preferat această viziune sistemică şi, în consecinţă,
cultura s-a văzut divizată în domenii ca ideologia (cuprinzând credinţele, elementele de cunoaştere, căile de comunicare),
orizontul tehnologic (tehnicile şi creaţiile materiale necesare supravieţuirii) şi, respectiv, subsistemul social, ideintificat în
instituţiile sociale (incluzând toate tipurile de asociere, de la rudenie la asociaţiile economice, religioase, militare etc.).
Trebuie precizat că aceste model tripartit al culturii este deseori ancorat într-o viziune adaptativă asupra culturii, privită
asemenea unui sistem biologic. Această imagine, deşi are importante avantaje metodologice, scapă din vedere prezenţa
permanentă, în cadrul culturilor, a unor elemente non-adaptative moştenite, sau a unor comportamente a căror logică
socială nu este ghidată de necesităţile supravieţuirii, ca să nu mai amintim distanţa dintre acţiunea individuală a agentului

28
social şi ceea ce antropologul consideră, în teorie, a fi „obiectivele” culturii. În orice caz, antropologia privilegiază, în
general, viziunea asupra culturii ca ansamblu integrat.

III.2.3. COMPONENTELE CULTURII

Pentru a oferi o definiţie cuprinzătoare, vom reţine că o cultură poate fi înţeleasă ca un ansamblu de reprezentări
şi practici proprii unui grup social, configurate simbolic, care organizează şi conferă sens lumii. Categoriile culturale în
care este împărţită lumea nu sunt simple denumiri: ele conţin viziunea asupra lumii şi determină, în consecinţă, acţiunea
membrilor respectivei comunităţi. Contrar înţelesului îngust pe care îl are cultura în societatea modernă - sens încă
apropiat de acea cultura animi a anticilor şi de sensul german, romantic - cultura nu se reduce la producţiile intelectuale,
considerate mai mult sau mai puţin caracteristice pentru un grup uman. Dimpotrivă, cultura materială, instituţiile,
expresiile, practicile şi corpusurile mitice, toate sunt deopotrivă fapte definitorii ale culturii.
Îmbrăţişând în continuare o perspectivă analitică, vom remarca faptul că o cultură se distinge prin mai multe
componente: cognitivă, normativă, simbolică.
Componenta cognitivă se referă la ansamblul cunoştinţelor unei culturi date, incluzând aici cunoaşterea populară
(a simţului comun), bazată pe interpretări larg împărtăşite în grupul respectiv. Ea include, de asemenea, cunoaşterea
ştiinţifică, adică un ansamblu de observaţii, teorii şi idei despre natură care pot fi verificate, dar şi credinţele, extrem de
importante în comunităţile tradiţionale, şi care uneori ţin loc de opinie. Trebuie precizat că majoritatea comunităţilor
tradiţional cercetate de antropologie nu dispun de o gândire ştiinţifică propriu-zisă. Aceasta nu înseamnă că ele nu sunt
capabile de o cunoaştere profundă şi sistematică a naturii, ci doar că decupajele mentale realizate nu respectă principiile
taxonomiilor moderne (vezi Gândirea sălbatică a lui Cl. Lévi-Strauss).
Componenta normativă este constituită dintr-un ansamblu de reguli şi idei referitoare la modul în care membrii
culturii respective trebuie să acţioneze. Aceste reguli (sau norme) reprezintă căile de simţire, gândire sau acţiune,
inculcate prin educaţie (enculturaţie) şi privite ca modelele ideale şi de dorit pe care un individ trebuie să le respecte
pentru viaţa în societatea respectivă. În general, acestea norme sunt însoţite de mijloace de sancţionare, fie pozitive (prin
recompense), fie negative (prin pedepse) care asigură controlul şi perpetuarea acestor norme.
Normele unei culturii sunt şi ele ierarhizate. Astfel, se pot distinge norme sociale tradiţionale, care nu se aplică în
mod special unui grup anume, ci reprezintă reguli instituţionalizate, ce privesc comportarea socială în general. Sunt aşa-
numitele Folkways teoretizate de W. G. Sumner (1906), care includ, în general, modul de a te îmbrăca, regulile
elementare de etichetă şi alte aspecte legate de rutina cotidiană. Deşi ele sunt privite ca dispunând de o semnificaţie
morală, încărcătura lor morală nu este prea importantă, motiv pentru care încălcarea acestor reguli nu provoacă reacţii
sociale prea puternice.
Obiceiurile propriu-zise („mores”) au un statu diferit: ele sunt asociate cu judecăţi de valoare ferme şi intense şi
cu sentimente referitoare la bine sau rău, dreptate sau nedreptate. Regulile prescrise pe această cale sunt obiectul unui
ataşament ferm, şi presupun reacţii serioase în caz de violare: izolarea socială sau pedeapsa. Ele reprezintă acte ce pun în
pericol valorile fundamentale ale unei culturi. Canibalismul, incestul sau infanticidul reprezintă astfel de interdicţii
normative în societăţile moderne, dar violul, furtul sau consumul de droguri pot stârni aceleaşi reacţii sociale.
Normele sociale tradiţionale şi obiceiurile nu reprezintă, în fond, decât poziţii ale unui traseu normativ continuu.
În ambele situaţii, instituţionalizarea lor a avut loc trepat, fără a se putea preciza momentul când aceasta a avut loc. Cu
totul alta este situaţia legilor, coduri de comportament elaborate, explicite, a cătot aplicare este suţinută de instituţii
specializate. Cele mai eficiente legi sunt, firesc, cele care se bazează pe obiceiurile culturii respective.
În ceea ce priveşte valorile unei culturi, acestea se disting de norme prin faptul că reprezintă simple abstracţii,
idei despre bine, drept şi frumos şi dezirabil. Ele stau la baza normelor de conduită şi comportament şi determină
conţinutul acestora. Mai mult, normele vizibile, care unoeri capătă caractrul obiectiv al legilor, arată orientările valorice
de bază ale unei societăţi.
Componenta simbolică a unei culturi este esenţială şi de-a dreptul definitorie. Cultura este, în fond, un sistem de
simboluri în privinţa cărora există un acord colectiv.
Pentru înţelegerea acestui caracter simbolic al culturii este necesar să lămurim ceea ce reprezinta semnul. Orice
obiect care se substituie altuia poate fi un „semn”. Deseori, semnul reprezintă un indicator pentru acţiune. Semiologia şi
lingvistica structurală au subîmpărţit structura semnului în semnificant şi semnificat. Spre exemplu, culoare roşie este un
semnificant, iar pericolul indicat de respectica culoare este semnificatul. Semnele culturii nu sunt numai naturale (adică
caracterizate de o asociaţie imediată şi curentă cum ar fi „fumul” cu „focul”), ci şi, mai ales, convenţionale, adică semne
a căror semnificaţie este acceptată prin consens.
Ch. R. Pierce, de exemplu, a plecat de la analiza raportului dintre semnificat şi semnificant pentru a distinge trei
astfel de categorii de semne: iconice (care dispun de o asemănare exterioară cu obiectele semnificate); indiciale (care
evoca anumite elemente ale semnificatului prin aspecte de contingenţăa spaţială, temporală sau cauzală; aici se încadrează
exemplul de mai sus: fumul indică focul); semiotice (care nu au nimic în comun cu substanţa, forma sau elementele
semnificate). Aceste din urmă semne sunt formale şi strict convenţionale, cele mai potrivite exemple fiind cifrele sau
literele.
Un concept la fel de important, corelat celui de „semn” este simbolul. Simbolul este un semn care reprezintă
altceva decât propria substanţă fizică (vezi categoria „semiotică” a lui Pierce). Calitatea de simbol se obţine printr-un
29
proces de simbolizare care atribuie semnificantului o informaţie, o stare, o judecată de valoare. Astfel, şarpele poate
indica atât inspita malefică, cât şi înţelepciunea sau nemurirea, focul poate fi un simbol al nemuririi etc. Cuvintele
reprezintă exemplele ideale: ele ţin locul pentru ceva şi nu există o legătură imediată, naturală sau necesară între simbol şi
ceea ce simbolizează el. Aceasta explică de ce universurile simbolice, în calitate de ansambluri de convenţii, sunt cu totul
caracteristice unui grup sociale, unei etnii, unei culturi.
Antropologia a acordat o atenţie deosebită acestei componente simbolice a culturii. În accepţiune restrânsă,
termenul de simbolic reprezintă un adjectiv care se referă explicit la acele opere culturale înzestrate cu capacitatea imediat
expresivă, cum sunt miturile, riturile, experienţele religioase, primele care se recomandă ca „reorganizări ale experienţei
sensibile în cadrul unui sistem semantic” (Cl. Lévi-Strauss). Însă nu doar aceste elaborări colective presupun funcţii
simbolice. Dimpotrivă, economia sau înrudirea, ca şi arta sau religia, sunt investite cu semnificaţii simbolice. Astfel că se
poate afirma că simbolizarea devine o trăsătură distinctivă şi constitutivă a culturii, care nu este altceva decât
înzestrarea lumii cu sens, stabilirea unei ordini simbolice.

III.2.4. ACULTURAŢIA
În general, termenul de aculturaţie subînţelege procesul complex de contact cultural prin intermediul căruia
grupuri sociale sau societăţi întregi asimilează trăsături proprii altor grupuri sau societăţi. Termenul a fost introdus de
curentul culturalist şi subliniază interesul retrospectiv al antropologilor asupra consecinţelor pe care expansiunea
colonială le-a adus cu sine în viaţa culturală a comunităţilor extraeuropene. O definiţie clasică a aculturaţiei a fost
avansată de către elevii lui F. Boas: „aculturaţia cuprinde fenomenele care rezultă din contactul direct şi continuu dintre
grupuri de indivizi de culturi diferite, cu modificări ulterioare ale tipurilor culturale originale ale unuia dintre grupuri sau
ale ambelor” (R. Redfield, R. Linton, M. J. Herskovits, 1936). Aşa cum însuşi M. Herskovits avea să sublinieze,
aculturaţia nu este neapărat legată de un contact direct şi continuu, legăturile discontinue (cum ar fi cele comerciale dintre
insulele Oceaniei) fiind suficiente pentru a produce anumite modificări culturale.
Primii care au atras atenţia asupra fenomenelor de „împrumut” cultural au fost difuzioniştii, însă, prin trasarea
ariilor culturale, ei acordau atenţie doar traseelor de difuziune, şi mai puţin asupra condiţiilor în care această difuziune a
avut loc. În realitate, aculturaţia este un fenomen foarte complex, care include „integrare, asimilare, sincretism,
disjuncţie” (N. Wachtel, 1971).
Aculturaţia, legată strict de cauze externe nu trebuie confundată cu simpla schimbare culturală (care poate fi
generată atât în mediul intern al unei culturi, cât şi de cel extern), şi nici cu asimilarea, care rămâne doar faza terminală a
unei aculturaţii.
În plus, aculturaţia, chiar dacă este deseori asimetrică, în sensul că presupune împrumuturi inegale şi deseori
unilaterale, reprezintă un proces de schimb reciproc, manifestat prin interacţiuni diverse. Antropologia a cunoscut mari
probleme în operaţionalizarea termenului de aculturaţie tocmai din pricină că a rezumat noţiunea la schimbul dintre o
„cultură-sursă” şi una „ţintă”. Or, contactul dintre două culturi este mediat de categoriile conceptuale diferite de o parte şi
de cealalată, ca şi de modalitatea în care respectivele categorii sunt folosite de către actorii sociali implicaţi. În concluzie,
nici un elemente preluat dintr-un sistem cultural-sursă nu este reprodus în mod identic în altă cultură. Pentru a încerca să
delimiteze acest proces de „transfigurare” culturală, acelaşi M. Herskovits a propus termeni ca „trans-culturaţie”, sau
„neo-culturaţie”.
Trebuie subliniat că unele din limitele conceptului de aculturaţie ţin de legătura sa inerentă cu termeni ca
„trăsătură culturală”. Or, considerarea culturii drept un ansamblu de trăsături juxtapuse riscă să îngreuneze intepretarea
lor ca sistem integrat, ca şi înţelegerea modului în care respectiva trăsătură a intrat într-un alt ansamblu. În plus, dacă
acceptăm ideea că nici o cultură nu se formează în izolare de aporturi exterioare, atunci aculturaţie reprezintă un aspect
important, dar parţial, al faptelor cercetate de antropologi, cu deosebire în perspectivă istorică.
De altfel, studiul diverselor situaţii de aculturaţie a arătat cât de dificilă este misiunea de a explica specificitatea
schimbării culturale. De exemplu, uneltele de fier aduse de europeni sunt rapid preluate de societăţile polineziene din
Pacificul de Sud, imediat după sosirea acestora în zonă, în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, unele societăţi
melaneziene vor refuza cu obstinaţie şi pentru multă vreme acest împrumut. La fel, valorile şi modelele protestante,
asimilate şi interiorizate de către polinezieni încă înainte de colonizare, au fost violent respinse de către monarhia Lozi
(Zambia).
Principalul merit al studiilor legate de aculturaţie l-a reprezentat sistematizarea principiilor selecţiei şi
reinterpretării.
Astfel, împrumutarea unor trăsături culturale nu se realizează în bloc, ci selectiv. Selecţia se realizează chiar şi
atunci când împrumutul se desfăşoară în condiţii de dominaţie.
Acceptarea unui împrumut ţine de cultura preexistentă şi de condiţiile în care contactul are loc. În primă instanţă,
elementul împrumutat trebuie să fie compatibil cu principiile de bază ale organizării sociale, numit de Herskovits „focar
cultural”, „interes dominant al unui popor”, sau domeniul de activitate sau credinţă cel ma bine conştintizat. În cazul în
care această compatibilitate este redusă, elementele împrumutate au un caracter „aditiv”, altfel spus nu presupune nici
renunţarea la elementele tradiţionale, nici reintepretarea celui nou. Acest împrumut aditiv nu participă deloc la
modificarea mentalităţilor, spre deosebire de cele substitutive, care conduc la înlocuirea trăsăturilor culturale analoage şi
preexistente.
30
 Principiul reintepretării este central în teoria aculturaţiei şi presupune fie acordarea unor semnificaţia vechi unor
elemente culturale noi, fie atribuirea de noi valori unor forme culturale preexistente. În general, reinterpretarea nu
înseamnă nici reproducerea identică a noului model, nici pe cea a celui tradiţional ci, deseori, apariţia unor noi
semnificaţii, fapt cu deosebire vizibil în cazul sincretismelor religioase.
R. Bastide a oferit exemple interesante în acest sens. Astfel, anumite credinţe africane, aduse de sclavii negri în
Brazilia, au fost recombinate cu forme de cult catolice; nu departe se află şi faimosul cult voodoo din Haiti, în care
divinităţile africane sunt asimilate sfinţilor catolici.
În unele situaţii, apariţia unor grupuri culturale străine nu numai că nu implică împrumut, ci, dimpotrivă, stârneşte
replici culturale demonstrative. G. Baladier a arătat cum populaţie fang din Gabon a iniţiat o revitalizarea a unor tradiţii
muribunde, legate de cultul bwiti, ca act de rezistenţă la efectul dominaţiei coloniale europene.
Tot în contextul colonizăii au apărut şi culte mesianice, cum este celebrul „cult al cargoului” din Melanezia.
Concretizat gradat pe parcursul procesului de colonizare, acest fenomen sincretic a căpătat treptat o semnificaţie tot mai
evident politică.
Formele acestui cult se bazează pe ideea că sosirea navelor cu mărfuri europene, interpretată prin medierea
miturilor autohtone privind facerea lumii, are o origine divină şi reprezintă o „întoarcere a zeilor”, deschizătoare a unei
noi epoci de prosperitate.
Însă cargourile europene au fost rapid identificate cu dominaţia colonială, diverse credinţe căutând acum să
explice noul curs al istoriei. Melanezienii încep să creadă fie că strămoşii mitici susţineau dominaţia albilor, fie că aceştia
din urmă deturnaseră încărcăturile destinate băştinaşilor. În ambele situaţii, formele de cult căutau recâştigarea
bunăvoinţei strămoşilor.
Interesant este că acest cult amestecă atât elementele mitologiei tradiţionale (revenirea zeilor), cât şi elementele
creştine propovăduite de misionari, ca sosirea lui Mesia. Ele arată atât perpetuarea tradiţiei, cât şi tendinţa către progresul
adus de o lume nouă, în care bunurile occidentale nu sunt respinse, ci profitabil acceptate.
Studiile privind aculturaţia, cu deosebire cele aparţinând aşa-numite antropologii „dinamice” (M. Gluckman, G.
Balandier, R. Bastide) au îmbogăţit şi mai mult problematica schimburilor culturale. Ele au criticat îndeosebi vechile
premise ale difuzionismului, care căutau să edifice tipologii imobile, atrăgând atenţia asupra unor noi apariţii culturale,
cum este cultura portugheză colonială, în raport cu cea originară, dar şi la diversitatea situaţiilor de contact, în care sunt
implicaţi în primul rând indivizi, nu comunităţi sau culturi întregi.

III.3. ETNIA
Aşa cum am precizat încă din introducere, antropologia este echivalată în spaţiul francez cu etnologia. Se înţelege
de la sine că noţiunea de “etnie” dispune de o importanţă centrală în dezbaterile teoretice ale acestor discipline.
Din însăşi etimologia termenului, etnologia se recomandă ca o “ştiinţă a etniilor”, ceea ce nu înseamnă că
misiunea sa actuală – sau cea a antropologiei – ar reprezenta-o realizarea unui inventar descriptiv al etniilor. Mai mult, în
ciuda aparentei sale consistenţe teoretice, “etnia” reprezintă, suprinzător, unul dintre conceptele cele mai problematice ale
etnologiei/antropologiei. Unii antropologi nu ezită chiar să o numească “fantoma de referinţă a etnologiei” (J.-P.
Chrétien, 1989) şi, într-adevăr, iar dacă etnia a continuat să preocupe antropologii în ultimele decenii, acest fapt s-a
datorat tocmai repetatei contestări şi reevaluări a semnificaţiei sale.
III.3.1. SCURT ISTORIC AL NOŢIUNII. ETNIE, RASĂ, NAŢIUNE
În uzajul său obişnuit actual, conceptul de etnie desemnează un ansamblu lingvistic, cultural şi teritorial de o
mărime variabilă şi care se raportează la o istorie comună. El este îndeobşte asociat - şi uneori confundat - cu termenul de
trib, rezervat de obicei grupurilor de dimensiuni mai reduse.
Termenul de “etnie” este un derivat al grecescului “ethnos”, prin care grecii antici desemnau popoarele care nu
erau organizate în oraşe-cetăţi (polis), dar şi, în sens mai larg, grupuri de fiinţe (chiar şi animale) care trăiau împreună.
Ambii termeni vor fi utilizaţi în mediul eclezisatic medieval pentru a desemna popoarele păgâne, pentru care mediul laic
prefera noţiuni ca “popor” sau “naţiune”.Noţiunea de “etnie”, latinizată ulterior, a fost preluată de lexicul limbilor
moderne.
Secolul al XIX-lea va generaliza uzul acestei noţiuni, care se încarcă acum de o puternică notă colonialistă. Aşa
cum remarca J.-M. Amselle, “A distinge înjosind constituia […] preocuparea gândirii coloniale şi la fel cum era necesar
să se «găsească şeful», trebuiau găsite, în sânul magmei populaţiiloe din ţările cucerite, nişte entităţi specifice”. Chiar
dacă aceste entităţi exitau într-adevăr în sânul populaţiilor extra-europene, nu esta mai puţin adevărat că termenul a slujit
pentru a desemna (depreciativ) şi arbitrar unele grupuri care, în acel moment, se auto-identificau altfel.
În plus, etnia acompania iniţial - şi deseori nefericit - conceptul de „rasă”. Rasele, aşa cum am notat, reprezentau
principalul mijloc de a clasifica umanitatea în secolul al XIX-lea, şi presupuneau o permanentă alunecare între criteriile
culturale şi cele fizice. J. A de Gobineau, spre exemplu, folosea termenul de „etnie” pentru a exprima metisajele rasiale
considerate de el ca responsabile de degenerescenţă.
Într-un sens apropiat de cel actual, termenul pătrunde relativ târziu în limba franceză, la sfârşitul secolului al
XIX-lea, când G. Vacher de Lapouge face diferenţa dintre rasă - ansamblu de fiinţe omeneşti unite prin caracteristici
fiziologice comune -, naţiune - unitate politică şi socio-istorică - şi, respectiv, etnie, care definea un grup caracterizat de o
31
limbă şi o cultură comună. Pentru Lapouge, etnia nu sugera nici o ereditate fiziologică, nici o solidaritate istorică, ci doar
o tradiţie intelectuală comună.
Odată cu Lapouge, etnia pătrunde în limbajul european ca alternativă la “popor” sau “naţiune”, însă se aplică
îndeosebi societăţilor exotice, extra-europene. Utilizarea conceptului de “etnie” (fr. ethnie, sau germ. Ethnikum sau
Ethnikos) devine de-a dreptul etnocentrică, din cel puţin două raţiuni: pe de o parte, ea conceptualizează societăţile extra-
europene după criteriul “naţional”, obişnuit în Europa; pe de altă parte, el serveşte pentru a accentua diviziunea dintre cele
două “lumi” şi tipuri de societăţi. Astfel că etnia devine “un fel de «naţiune» cu rabat” (A. C. Taylor), ansamblu de
trăsături negative.
În Europa Centrală şi de Est, toate derivatele de la ethnos caută să evidenţieze sentimentul de apartenenţă la o
colectivitate, în timp de înţelesul francez caută ma idegrabă să sublinieze comunitatea lingvistică. Substantivul “etnie” nu
există, însă, în limba engleză. Lui i s-a substituit termenul de “ethnic group”, introdus în S.U.A. după 1960 şi desemnând,
de obicei, o minoritate culturală. În fapt, termenul este folosit pentru a caracteriza atât minorităţile rasiale (negrii) sau
confesionale (evreii), dar şi pe cele definite după zona de origine (portoricani, chinezi, polonezi etc.) şi, ca şi în
clasificările colonialiste, nu se deosebeşte prea tare de conotaţiile dominatoare ale definiţiei iniţiale.
După de antropologia se transformă într-o disciplină cu individualitate academică - adică în primele decenii ale
secolului XX -, imaginea asupra etniei cunoaşte importante modificări. Lucrărilor lui Boas, care demolează definitiv
ideea de “rasă” şi celor ale lui Malinowski, care elimină multe din prejudecăţile colonialiste şi evoluţioniste, li se adaugă
proiectul structuralist, bazat pe ideea unităţii umane şi interesat de studiul comparativ al diversităţii culturale. Acest ultim
program, universalist, a determinat ca antropologia să înceteze a fi o simplă ştiinţă a populaţiilor exotice şi, implicit, a
impulsionat reevaluarea critică a conceptului de etnie.
III.3.2. VIZIUNEA SUBSTANTIVISTĂ ASUPRA ETNIEI
În linii generale, viziunea asupra etniei promovată în perioada colonială este una substantivistă: fiecare etnie este
o entitate discretă, înzestrată cu o cultură, o limbă şi o psihologie specifică. Astfel, după G. Nicolas (1973), “O etnie, la
origine, este în primul rând un ansamblu social relativ închis şi durabil, înrădăcinat într-un trecut cu caracter mai mult
sau mai puţin mitic. Acest grup are un nume, obiceiuri, valori şi, în general, o limbă care îi sunt proprii. El se afirmă ca
diferit de vecinii săi.” Etnia apare ca realitate empirică, o entitate stabilă, cu o identitate proprie şi posibil de obiectivat.
Existenţa sa sugerează că grupul respectiv împărtăşeşte anumite atribute specifice, dar şi sentimente solidare, produse de
aceste atribute. Merită amintit că această idee asupra etniei s-a stabilizat încă din perioada romantică, în relaţie directă cu
ideologia naţională, pe care, de altfel, a însoţit-o pretutindeni. Cu deosebire în spaţiul german, etnia a căpătat, pe parcursul
secolului al XIX-lea, sensul de ansamblu inefabil de trăsături înnăscute, transmise de-a dreptul ereditar, sub forma
“spiritului” sau “geniului” naţional.
În antropologie, această imagine asupra etniei se bazează pe două postulate. Primul dintre ele se referă la izolare,
sau, cum remarca Lévi-Strauss, “mitul insularităţii”. Astfel, el rezidă în credinţa că izolarea constituie principiul genezei
şi al perpetuării identităţilor colective. Or, acestă imagine asupra societăţilor este falsă, din moment ce toate societăţile
întreţin raporturi de interdependenţă mai mult sau mai puţin strânse sau constante cu celelalte, această relaţie permanentă
fiind însăşi condiţia existenţei lor.
Cel de-al doilea postulat se referă la posibilitatea de a substantiviza un grup uman pe baza unei liste restrânse de
trăsături, arbitrar definite şi decupate de o manieră anistorică, ceea ce face extrem de dificilă conceptualizarea faptului că
aceste grupuri se află într-o perpetuă transformare. Această viziune, imobilistă şi esenţialistă se bazează, în fapt, pe o
lectură de două ori etnocentrică: prin asimilarea obiectului de studiu în categorii familiare antropologului, cum sunt
statele-naţiune europene; prin creditarea excesivă a informatorilor, al căror esenţialism spontan face ca propriul grup
sociocultural să fie prezentat ca o entitate stabilă, imuabilă, unită de tradiţii imemoriale şi diferită de celelalte grupuri, la
fel de substantivist descrise.
Relativismul cultural promovat odată cu de-colonizarea a perpetuat o paradigmă proprie asupra etniei, numită
primordialistă. Ea a fost deopotrivă promovată de antropologii americani, ca şi de cei sovietici şi tinde să vadă în etnie
un ansamblu de înclinaţii impuse îndividului încă de la naştere. Astfel, ea presupune legăturile de rudenie, trăsăturile
fenotipice, limba, religia, etnonimul şi alte însuşiri specifice, cimentate prin loialităţi, solidarităţi şi măsuri coercitive. O
astfel de teorie a fost promovată de etnologul sovietic Y. Bromley, care defineşte un adevărat nucleu etnic, ethnos,
compus din anumite trăsături intrinsece (psihologia de bază, sentimentul de unitate, împărţirea teritoriului, numele
comun), capabil să reziste schimbărilor politice, economice sau sociale. Sentimenul de identitate proprie este intim
asumat, iar grupul urmează înclinaţiile sale “primordiale”, convins de singularitatea sa în raport cu celelalte.
Viziunea primordialistă a fost dur criticată. Pe de o parte, a fost acuzat caracterul său tautologic, din moment ce
consideră etnicitatea drept un ansamblu de trăsături culturale primordiale, care, în replică, explică etnicitatea ca trăsătură
primordială. Pe de altă parte, partizanii ideii primordialiste sunt atraşi de un funcţionalism simplist, ignorând că
divergenţele şi conflictele, prezente în orice societate limitează drastic solidarităţile, provocând chiar rupturi.
Nici ideea că etnia ar reproduce la scară largă relaţiile de rudenie nu rezistă la o analiză mai atentă. Dacă grupul
respectiv nu se reduce la doar câteva familii, atunci individul are toate şansele să se simtă mult mai legat de segmentul
social apropiat, chiar dacă acesta include şi “străini”, decât de rudele sau congenerii săi mai îndepărtaţi.

32
 Astfel că paradigma primordialistă pare mai degrabă tentată să reifice sentimentele identitar-patriotice europene
şi nord-americane, sau să acorde prea mult credit reprezentăţilor idealizate ale informatorilor.
Alţi adepţi ai acestei viziuni, ca H. R. Isaacs, consideră că înclinaţiile primordiale sunt răspunsuri la anumite
necesităţi psihologice (nevoia de recunoaştere socială, sau respectul faţă de sine), în timp de alţii, ca P. Van Den Berghe
- inspirat de socio-biologie -, cred că sentimentele etnice rezultă dintr-o tendinţă genetică de a-i privilegia pe cei apropiaţi,
în raport cu străinii, iar “nepotismul” ar aduce un important avantaj adaptativ.

III.3.3. VIZIUNEA INSTRUMENTALISTĂ ŞI INTERACŢIONISTĂ

În opoziţie cu teoria primordialistă, cu deosebire după 1960, tot mai multe lucrări tind să privească etnia dintr-un
alt unghi: creaţie subiectivă, dinamică, rezultat la diverselor interacţiuni sociale.
Încă de timpuriu, unii autori au încercat să sublieze caracterul subiectiv al etniei, care nu este atât produsul unor
criterii obiective, cât al conştiinţei unei apartenenţe comune. Dacă această conştiinţă se bazează, ce-i drept, pe unele
caracteristici comune, importanţa acestor trăsături este rezultatul deciziei grupului respectiv de a le desemna drept
simboluri ale sale.
Spre exemplificare, M. Weber sublinia, încă de la începutul secolului XX, că o comunitate etnică este un grup
uman legat de credinţa subiectivă în existenţa sa reală. Pentru Weber, sentimentul etnic poate depăşi graniţe culturale
importante, iar conştiinţa apartenenţei nu este neapărat condiţionată de omogenitatea culturală. Acest sentiment de unitate
favorizează coeziunea politică a unui grup, iar acţiunea sa politică întăreşte credinţa în existenţa sa reală.
Antropologi ca S. Nadel (1947) anunţau deja puncte de vedere subiectiviste în privinţa etniei, atunci când
afirmau: “Tribul nu există în virtutea unei oarecare unităţi sau identităţi, ci în virtutea unei unităţi ideologice şi unei
identităţi acceptate ca dogmă.”
La rândul său, E. Leach a subliniat dimensiunea relaţională a identităţii etnice; în studiul său privind populaţia
kachin din Birmania, el a demonstrat că ideea de unitate a acestui grup este determinată de raporturile dintre aceştia şi alt
grup, shan.
După 1960, antropologia începe să se orienteze tot mai frecvent către dimensiunea istorică a etniei, prin urmare se
va concentra către procesele de autodefinire etnică; altfel spus, ea caută să studieze mai puţin “etnogeneza”, cât
“etnificarea”, care anticipează atât logic, cât şi istoric, procesul de apariţie al unei etnii. Pe acest fond, a apărut ideea
instrumentalistă asupra etnicităţii.
Partizanii acestei teorii s-au inspirat din raporturile stabilite între grupurile de emigranţi stabilite în medii urbane,
fie în Africa, fie în S.U.A., medii plurietnice, caracterizate de o competiţie crescută între comunităţi şi foarte potrivită
pentru diversele reconstrucţii ale identităţii de grup sau individuale. În principiu, aderenţii la această teorie caută să
demonstreze că, departe de a se baza pe un nucleu cultural imuabil, etniile sunt construcţii oportuniste, opere ale unor
selecţii raţionale; în această viziune, referenţii culturali sau istorici nu sunt altceva decât “instrumente”, “arme” sau
“resurse” moblizate variabil, în vederea obţinerii unui avantaje politice, iar individul se simte parte a grupului nu atât
datorită unui trecut comun sau ascendenţei, cât datorită intereselor comune. Unii radicali, ca M. Banton, susţin chiar că
grupurile sunt rezultatul unor calcule de genul cost/beneficiu, operate la nivel individual, iar grupul etnic nu apare decât
atunci când alte mijloace de a obţine putere sau bogăţie nu sunt posibile.
În general, instrumentaliştii folosesc termenul de etnicitate pentru a numi solidarităţi sociale recente, rezultate ca
urmare a competiţiei pentru resursele rare între populaţii coexistând în cadrele statelor-naţiuni moderne, îndeosebi în
oraşe. După ei, etnicitatea este rezultatul trezirii unei conştiinţe politice, foarte asemănătoare spiritului sau interesele de
clasă.
Din acest punct de vedere, funcţie etnicităţii face obiectul unor abordări opuse. Unii antropologi, ca D. Bell, cred
că etnicitatea constituie um mijloc de mobilizare mai eficace decât sentimentul de clasă, pentru că face apel la simboluri
mai accesibile şi amestecă interesele materiale cu legăturile afective. Autori marxişti preferă să vadă separările etnice ca o
funcţie ideologică, o divizare întreţinută de clasele conducătoare pentru a ascunde interesele convergente ale claselor
dominate.
Aceste viziuni opuse evidenţiază caracterul limitat şi univoc la teoriei instrumentaliste, care tinde să echivaleze
construirea unei identităţi colective cu nişte scopuri politice limpezi şi imediate. Mai mult, ea tinde să privească identitate
etnică ca un simplu rezultat al strategiilor politice, iar cultura ca pe o “resursă” exterioară indivizilor, care îşi aleg din
sânul ei emblemele care convin intereselor lor. Or, această ideea ignoră structura reală de afecte, valori şi coduri
comportamentale inerent transmise prin socializare, care decid chiar şi inconştient conduitele indivizilor. Etnicitatea este
unul din factorii care structurează conştiinţa şi comportamentul oamenilor, iar instrumentaliştii îşi interzic să înţeleagă
condiţiile istorice şi culturale în care acest proces are loc. De altfel, nu lipsesc autorii care văd în tezele instrumentaliste
reflexe savante ale raţionalismului şi utilitarismului liberal: actorii sociali acţionează asupra unui mediu pe care îl cunosc
bine, în deplină cunoştinţă de cauză şi în scopul propriei satisfacţii (B. Formoso).
Adepţii instrumentalismului, deşi au pus în evidenţă numeroase lipsuri ale conceptului substantivist de etnie, au
evitat critica directă a acestuia, rezumându-şi interesul la mediile urbane, caracterizate de o intensă competiţie între
grupuri.
Cu totul alta va fi atitudinea etnologului norvegian F. Barth. Teoria lui Barth este o sinteză între psihologia
socială - interacţionismul a lui E. Goffman -, ecologia sistemică, ideile lui M. Gluckman - care căuta delimitările sociale
33
în cadrul zuluşilor - şi cele ale lui E. Leach, care considera că aculturaţia parţială poate fi un impuls al apariţiei de noi
identităţi colective.
Teoria lui Barth (Ethnic Group and Boundaries. The Social Organization of Culture Difference, 1969) se baza pe
două constatări: frontierele dintre etnii sunt permeabile, dar integritatea grupurilor aflate în contact se păstrează, atunci
când procesele sociale de excludere sau includere asigură perpetuarea categoriilor discrete cu care grupurile de oameni se
identifică; grupurile etnice nu există separat, ci printr-o serie de constraste (sociale, economice).
În consecinţă, Barth renunţă să mai caute nucleele culturale ale etniei, concentrându-şi analiza asupra frontierelor
etnice şi a modului în care acestea se menţin. Afilierea etnică ar fi bazată, după Barth, pe desfăşurarea unor semne
culturale, cu funcţie de diferenţiere în raport cu exteriorul. Cum frontierele etnice îi apar foarte fluctuante, el ajunge la
următoarele concluzii: identitatea etnică este procesuală, şi nu sistemică; cultura unui grup nu este un dat, o caracteristică
primară şi definitivă, ci o rezultantă al cărei conţinut variază; grupul etnic nu este o entitate precisă, ci o formă de
organizare rezultată în urma jocului de contraste al atributelor culturale şi al modalităţilor de identificare şi clasare a
oamenilor.
Barth preferă să acorde atenţie identităţii de sine, aşa cum este aceasta revendicată de indivizi, în izolare de
atributele culturale, care pot varia, fără a afecta sentimentul unei origini comune sau utilizarea categoriilor de clasificare
convenite.
Contribuţia fundamentală a lui Barth este evidenţierea unui adevăr frecvent ignorat: identitatea etnică este un
fenomen de ordin relaţional şi se bazează pe contrast, iar sentimentul apartenenţei la o comunitate etnică se edifică
întotdeauna pe o serie de opoziţii sociale şi simbolice, care edifică frontiere între Noi şi Ceilalţi. Etniile nu sunt „specii”,
existând şi perpetuându-se autonom, ci un produs social
Punctul de vedere al lui Barth, ca şi al altor interacţionişti, păstrează anumite aspecte criticabile. Pe de o parte, aşa
cum semnala C. Keyes (1976), dacă atributele asociate unor grupuri etnice sunt exclusiv situaţionale, identificarea unui
grup etnic este absolut arbitrară şi lipsită de orice merit analitic. Interacţioniştii se concentrează excesiv asupra „osaturii
externe” şi strategiilor situaţionale care îi corespund, fără a acorda atenţia cuvenită structurii interne care asigură
socializarea şi care oferă grupurilor umane unitate şi continuitate. Altfel spus, societatea este o moştenire colectivă,
percepută ca provenind din trecut, dispunând, deci, de o „aură de filiaţie” (R. Cohen), capabilă să influenţeze de la bun
început relaţiile unui grup cu exteriorul.
Unii autori au căutat să sublinieze că identitate etnică nu se raportează doar la frontierele care o despart de alte
grupuri, ci şi în interior, prin referire la o alteritate internă (în raport cu zeii inventaţi sau cu strămoşii veneraţi). P.
Williams (1993) a arătat, în cazul populaţiei manouche, cât de importantă este relaţia cu morţii (mule) în edificarea unei
identităţi proprii.
Pe de altă parte, Barth nu a ţinut cont de existenţa unor grupuri interne (in group), care se identifică subiectiv în
diverse modalităţi. În plus, opinia unor indivizi cu privire la propria identitate nu este suficientă pentru a valida
apartenenţa lor etnică.

III.3.4. PROBLEMATICA ACTUALĂ A ETNICITĂŢII

Problematica etnică rămâne îndelung dezbătută şi în epoca actuală, cu atât mai mult cu cât efectul uniformizant al
mondializării şi rapida circulaţie a informaţiei redimensionează statutul identităţii etnice. Pe de o parte, departe de a afecta
aderenţa la modelul etnic, globalizarea nu face decât să accentueze necesitatea grupurilor de a se distinge pe temeiuri
etnice. Dacă Europa cunoaşte ea însăşi recrudescenţa unor revendicări etniciste şi etno-naţionaliste (fosta Iugoslavie,
U.R.S.S.), istoria Africii, Americii, Oceaniei şi Asiei este, de asemenea, caracterizată de noi afirmări şi reafirmări ale
categoriilor etnice.
Raţiuni diverse explică această stare de fapt: accelerarea emigraţiei urbane, întreruperea procesului de formarea a
unui proletariat industrial sau a unei ţărănimi, regândirea ideologiei naţionale, toate determină înţelegerea etnicităţii ca pe
„o valoare pozitivă a identităţii” (A. C. Taylor). Paradoxal, dacă, aşa cum am notat, antropologii caută de deconstruiască
etnia, ea capătă o greutate mult crescută în planul acţiunii politice.
În orice caz, mondializarea, consdierată ca afectând îndeosebi modurile de consum, nu trebuie supralicitată:
adoptarea unor simboluri culturale asemănătoare, cum ar fi încălţămintea sport, de către un tânăr american sau de către un
aborigen australian nu presupune deloc că respectivele importuri au acceaşi semnificaţie, sau acelaşi uz. Codificarea lor
simbolică depinde de logicile culturale diferite.
Pe de altă parte, mercantilizarea şi fetişizarea crescândă a „obiectului etnic” însoţeşte fidel democratizarea şi
mondializarea turismului, iar siturile „etnice” de pe internet arată că „primitivii” sunt şi capabili şi interesaţi de utilizarea
tehnologiei sofisticate pentru a promova propriul lor discurs etnic şi pentru a menţine legăturile sociale la mari distanţe.
În acest context, problematica etniei este la fel de actuală ca şi în etapa de efervescenţă teoretică a anilor ’60-’70.
Antropologia actuală caută să de îndepărteze tot mai mult de viziunea esenţialistă şi să reidentifice obiectul
etnicităţii. Antropologia nu se mai speră astăzi să poate descrie toate aspectele identităţii etnice, din moment ce toate
practicile sociale pot servi, în teorie, drept semnul distinctiv al identităţii. Potenţarea acestor simboluri depinde de
interacţiunile culturale şi de parametrii diverşi implicaţi (statutul indivizilor, imaginea pe care o susţin despre ei înşişi
etc.). Astfel că antropologii se concentrează acum către categoriile utilizate contextual de către indivizi şi de către grupuri,
pentru a identifica nivelurile de discurs asupra identităţii.
34
 Diviziunea dintre situaţionişti şi instrumentalişti continuă să subziste. Analizând interacţiunile, primii caută să
privilegieze o abordare cognitivă, care să evidenţieze structura simbolică a diferenţelor şi modul în care aceasta se
metamorfozează contextual. Instrumentaliştii caută să evidenţieze modul în care mizele puterii afectează raporturile
interetnice, prin folosirea diverselor strategii individuale sau colective de manipulare a simbolurilor. În ambele situaţii,
accentul asupra strategiilor sociale este definitoriu, ca şi ideea unei discontinuităţi între normele interne şi modul în care
acestea sunt utilizate în relaţie cu alte grupuri.
Alţi specialişti caută să se concentreze nu atât asupra strategiilor situaţionale, cât asupra normelor şi logicilor
interne care organizează activitatea socială în ansamblul ei, asigurându-i coerenţă şi stabilitate şi reglând totodată relaţiile
unui grup cu exteriorul. Unii cercetători, preluând ideea de habitus a lui P. Bourdieu, analizează raporturile interetnice ca
formă de acorare în practica socială, căutând să evidenţieze edificarea unor comportamente distinctive în cadrul intern al
unui grup.
Antropologii au reuşit să se îndepărteze de moştenirea colonială şi să înţeleagă etnicitatea drept un construct, de
multe ori cu o origine istorică recentă. Este cazul aşa-numitelor identităţi „tribale” africane, mai degrabă un simptom al
modernizării aduse de colonialism, decât o tradiţie ancestrală de identificare. Cel mai bun exemplu în oferă regimul de
apartheid sud-african, în care minoritatea albă, sub pretextul „dezvoltării separate”, care să respecte „geniul” etnic şi
tradiţiile grupurilor, a subdivizat populaţia neagră în „minorităţi etnice”, reuşind, pentru multă vreme, privarea acestei
populaţii de drepturile ei legitime. Nu este mai puţin adevărat că unele populaţii artificial delimitate ca grupuri etnice au
acceptat şi intimizat noua clasificare, pe care o folosesc activ împotriva colonialismului occidental.
Este limpede, pentru antropologia de astăzi, că etnicitatea reprezintă modul în care agenţii sociali sau grupurile
concep diviziunile şi inegalităţile sociale în termeni de apartenenţă etnică, dar că această modalitate de identificarea a
unui grup este o construcţie socială, condiţionată de multe variabile.
Etnicitatea, ca formă de identificarea a unui grup, nu este o realitate universală şi eternă. Cel mai bun exemplu îl
oferă tocmai etniile moderne europene. După antropologi ca E. Gellner, naţionalismul etno-cultural european din secolul
al XIX-lea este un fenomen modern, condiţionat de modernizarea socială şi economică. Naţionalismul european, artizanul
actualelor state-naţiune, este rezultatul dezintegrării ordinii tradiţionale a „culturii sălbatice”, ale cărei identificări erau
bazate pe rezidenţă, rudenie sau practică religioasă. Industrializarea, care a condus la o dispariţie generalizată a ţărănimii
şi la exodul ei în mediul urban, a creat premisele pentru apariţia unui nou subiect colectiv, naţiunea. La rândul său,
alfabetizarea a permis educarea echivalentă şi non-specializată a unei mase demografice compusă din indivizi politici
moderni, ataşaţi de acum identităţii promovate de formatorii de opinie, intelectualii. Interesele acestora din urmă, de
multe ori convergente cu cele ale statelor moderne, au revitalizat tradiţiile, aşa cum le-au şi inventat (E. Hobsbawn).
Astfel că reprezentarea naţionalistă a etniei nu este tradiţională, deşi face permanent apel la tradiţionalism: revigorarea
trecutului, a datinilor şi idealizarea purităţii rurale reprezintă mijloace de educare a unei identităţi etnice, în fond modernă,
în scopul de a asigura pivotul politicii noului stat-naţiune.
Un astfel de model poate fi extrapolat şi pentru societăţile extra-europene aflate în curs de modernizare. Aşa cum
nota J.-F. Bayard (1996), „Orice aspect tradiţional poate da peste un aspect şi mai tradiţional. […] În Africa veche,
tradiţiile erau procese care asigurau o «continuitate în mişcare». Transformarea ideologică şi juridică a colonizării le-a
încremenit în obiceiuri şi folclor. Simultan, administraţia europeană s-a străduit să fixeze în spaţiu populaţiile supuse
sau să le orienteze migrarea în funcţie de interesele sale. Rezultatul acestei politici oficiale şi al stretegiilor prin care
africanii au răspuns la ea este etnicitatea însăşi. O puzderie de lucrări antropologice sau istorice au demonstrat că
societăţile precoloniale eau apropare întotdeauna plurietnice şi găzduiau repertorii culturale de o mare diversitate, că
principalele forme de mobilizare socială sau religioasă erau transetnice şi că, fără nici o îndoială, Africa veche nu
alcătuia un mozaic de etnii. Asta nu înseamnă că etnicitatea ar fi o simplă «construcţie» a colonizatorului, dornic să
despartă pentru a domina, aşa cum susţin naţionaliştii (sau, paradoxal, unii etno-naţionalişiti africani). În realitate,
colonizaţii au participat la «formarea» ei, însuşindu-şi noile resurse politice, culturale şi economice ale statului
birocratic. Neînţelegere funcţională printre multe altele; «europenii credeau că africanii aparţin unor triburi, iar
africanii au creat triburile cărora să le aparţină» scrie John Iliffe, rezumând chestiunea în mod strălucit. Importanţa
politică a etnicităţii provine tocmai din faptul că ea este un fenomen eminamente modern, legat de «statul importat» şi nu
o rămăşiţă sau o renaştere a «culturii tradiţionale».”
Cu toate acestea, nu trebuie uitat să anumite forme de identificare etnică au precedat, în multe areale culturale,
atât modernitatea, cât şi, respectiv, colonialismul, deşi proiectele naţionaliste şi delimitările rigide ale colonialismului au
jucat un rol important.
Pentru a conchide, problematica etnicităţii, rămasă foarte actuală, caută să se îndepărteze de partizanatul dogmatic
la teze primordialiste sau la cele strict situaţionale. Ea caută să studieze şi să elaboreze modele teoretice pentru două
procese, la fel de importante pentru etnicitate: esenţializarea anumitor atribute, care face ca un grup social să se auto-
identifice ca „specie” distinctă de alte grupuri; procesul de permanentă construire a unor frontiere sociale, care determină
neîncetat fie extinderea, fie segmentarea acestor grupuri. Pe această cale, antropologii renunţă la uzul colonialist al
noţiunii de etnie, pe care o aplică astăzi unor grupuri de dimensiuni diferite şi cu conţinuturi sociale foarte eterogene.

III.3.5. ETNOCENTRISMUL

35
 Termenul de „etnocentrism” desemnează, în general, o atitudine de respingere a normelor şi valorilor unui alt
grup cultural, pentru simplul motiv că sunt diferite de cele proprii. Evocator, primul care foloseşte acest concept este W.
G. Sumner, în 1907, ceea ce arată cât de târzie a fost conceptualizată această tendinţă etnocentrică în Europa.
Cu toate acestea, etnocentrismul reprezintă o constantă a istoriei şi culturii umane: aşa cum, în antichitate, grecii
îi considerau barbari pe toţi cei care nu vorbeau limba greacă, creştinătatea s-a întrebat permanent dacă populaţiile Lumii
Noi sau cele africane pot fi asimilate umanităţii, iar Occidentul civilizator al secolului XIX a privit cu dispreţ suveran
societăţile pe care le credea „inferioare”. Pe scurt, etnocentrismul presupune un refuz net al diversităţii culturale, şi
respingerea altor forme de existenţă în afara culturii, în starea de „natură”.
În ciuda unei prejudecăţi educate timp de un secol în gândirea europeană, etnocentrismul nu reprezintă o
caracteristică exclusivă a societăţii occidentale, dimpotrivă: foarte multe societăţi tradiţionale limitează statutul de fiinţă
omenească doar la membrii grupului lor, numindu-se „cei buni”, „cei desăvârşiţi”, „adevăraţii”, „lumea cumsecade” sau,
pur şi simplu, „oamenii”. Grupurile vecine sunt frecvente desemnate cu termeni peiorativi, sunt excluse uneori din regnul
uman, iar practicile lor culturale sunt obiect de batjocură. Aşa se justifică observaţia lui Cl. Lévi-Strauss: „Această
atitudine, în numele căreia îi considerăm pe «sălbatici» (sau pe toţi cei pe care am ales să-i considerăm ca atare) în
afara umanităţii, este tocmai atitudinea cea mai marcantă, cea mai distinctivă a sălbaticilor înşişi. […] Refuzând
umanitatea celor care apar drept cei mai «sălbatici» sau «barbari» dintre reprezentaţii ei, nu facem altceva decât să
împrumutăm una din atitudinile lor tipice. Barbar este în primul rând omul care crede în barbarie” (1961).
Atitudinea etnocentrică este una din trăsăturile constitutive ale vieţii sociale. Ea serveşte propriei identificări ca
grup, iar diferenţierea se realizează încă şi mai insistent atunci când „celălalt” nu este foarte diferit: nu sunt rare situaţiile
când grupuri foarte apropiate din punct de vedere cultural tind să privească drept ireductibile minimele diferenţe dintre
ele.
Etnocentrismul dispune şi de o altă latură, mai greu de identifica la prima vedere: cea a celebrării „celuilalt”, a
investirii culturii sale cu calităţi deosebite. Este cazul mitului „bunului sălbatic”, promovat de gânditorii europeni încă din
secolul al XVI-lea, şi care tindea să aprecieze idilic societăţile extra-europene, scutite de proprietate privată, muncă şi
constrângeri sociale. Or, o astfel de viziune nu are nimic de-a face cu realitatea: ea este o simplă proiecţie a unui ideal
occidental, schiţând în negativ defectele societăţii moderne, ca munca sau ierarhia socială.
Astfel că etnocentrismul capătă conotaţii mai subtile: el nu presupune neapărat respingerea altor culturi, cât
considerarea propriei culturi drept unica valoare de referinţă la care sunt raportate alte culturi. Iar dacă perspectiva în care
este abordată propria societate este una critică, desigur că celelalte vor apărea, în contrast, ca posedând numeroase virtuţi.
Însă, aşa cum nota T. Todorov, „este un compliment ambiguu lăudarea celuilalt doar pentru că este diferit de mine.
Cunoaşterea este incompatibilă cu exotismul, dar ignorarea este, la rândul ei, opusă lăudării celorlalţi; or tocmai asta
vrea exotismul să fie: un elogiu în ignoranţă.”
În orice caz, fie lăudat, fie criticat sau deplâns, „celălalt” nu există în sine, prin el însuşi, ci ca rezultat al
clasificării etnocentrice. Aşa se explică de ce simplitatea şi apropierea de natură a societăţilor extra-europene a fost
apreciată în contrast cu civilizaţia europeană, tot mai „artificială”, dar şi că, în replică, apologia tehnicităţii şi a
modernităţii a constituit un puternic motiv de critică a societăţilor mai puţin performante tehnologic. Tot astfel, definirea
„Balcanilor”, ca şi a „Orientului”, a reprezentat o variabilă a etnocentrismului occidental: aceste areale, mai mult sau mai
puţin „înceţoşate”, nu reprezentau decât contrariul lumii care le privea.
Problema etnocentrismului este esenţială într-o disciplină ca antropologia, a cărei principală misiune este tocmai
analiza diferenţelor culturale şi explicarea acestora. Conceptualizarea diferenţelor culturale se cantonează permanent între
o înclinaţie universalistă şi o tentaţie relativistă. „Simpla proclamare a egalităţii culturale între toţi oamenii şi a
fraternităţii care ar trebui să-i unească, fără deosebire de rasă sau cultură, este destul de dezamăgitoare pentru spirit,
pentru că neglijează o diversitate reală, care se impune observaţiei, şi nu este suficient să se afirme despre ea că nu
afectează fondul problemei pentru ca să fim, teoretic şi practic, autorizaţi să ne prefacem că nu există. […] Omul modern
s-a dedat zadarnic la sute de speculaţii filozofice şi sociologice pentru a găsi compromisuri între aceşti doi poli
contradictorii şi pentru a explica diversitatea, încercând, în acelaşi timp, să suprime ceea ce rămânea pentru ei
scandalos şi şocant.”(Cl. Lévi-Strauss, 1961).
Tendinţa universalistă consideră că umanitatea poate fi concepută în afara cadrelor culturale şi sociale în care se
află împărţită, şi că poate avea acces egal la drepturi universale. Această teorie, a cărei origine poate fi identificată fără
greş încă din epoca Luminilor, a condus la multe excese criticabile, îndeosebi cele asociate cu colonialismul şi dorinţa de
a „civiliza” populaţiile încă „subdezvoltate”, în numele valorilor şi organizării occidentale.
Cealaltă tendinţă, cea relativistă, tinde să privească umanitate ca ireductibil împărţită în culturi diferite, iar
împlinirea naturii umană ca fiind posibilă numai în aceste cadre. Însă relativismul absolut nu reprezintă neapărat o
garanţie că celălalt este privit cu respect: considerând că o cultură este radical diferită, înţelegerea sa devine, la rigoare,
imposibilă, iar societăţile străine devin prizoniere ale propriei diferenţe.
Cea mai bună exemplificare a acestei frontiere teoretice dintre relativism şi universalism este oferită de discuţia
iniţiată de P. Clastres în jurul termenului de „etnocid”. Clastres asociază acest termen cu cel de genocid, ambele fiind
interesate de distrugerea „celuilalt”.
Genocidul este rezultatul unui relativism absolut: celălalt este ireductibil diferit, o altă „specie”, a cărei eliminare
nu este posibilă decât prin exterminare. Cât priveşte etnocidul, aceste reprezintă o tehnică de suprimare a celuilalt prin
36
distrugerea culturală (deplasare de populaţie, şcolarizarea forţată, proletarizare) şi se raportează la universalism:
diferenţele nu sunt definitive, naturale, ireductibile, ci reduse la o subdezvoltare culturală care poate fi depăşită.
Exemplul indienilor nord-americani este foarte potrivit: sclavizaţi şi exterminaţi, câtă vreme europenii le
contestau însăşi umanitatea, ei au fost supuşi creştinării şi educaţiei în spiritul valorilor europene, după ce au început să
fie priviţi ca fiinţe omeneşti. Astfel, genocidul a fost înlocuit cu un etnocid.
Însăşi disciplina antropologică s-a născut ca rezultat al etnocentrismului, aşa cum arată clasificările sale
evoluţioniste din secolul al XIX-lea. Pe măsură ce realităţile societăţilor studiate au început să fie mai bine cunoscute, iar
antropologii au devenit tot mai critici cu propriile prejudecăţi, etnocetrismul a început să fie privit ca un adversar constant
al muncii antropologului.
Antropologii de astăzi încearcă că contracareze tendinţele etnocentrice prin preocuparea lor pentru o traducere
corectă a sistemelor de gândire studiate. Ei au, astfel, dificila misiune de a controla atât propriul etnocentrism, cât şi pe cel
al indigenilor studiaţi. Pe de o parte, prin analiza critică a categoriilor analitice în care îşi organizează propriul discurs, iar
pe de alta prin contextualizarea atentă a afirmaţiilor populaţiei studiate, nici ele lipsite, aşa cum am văzut, de tendinţe
etnocentrice. Acestea nu se manifestă atât prin respingerea categoriilor occidentale, cât şi, mai ales, prin asumarea intimă
a stereotipiilor fabricate de occidentali şi inculcate sub presiunea colonială. Această inculcare a categoriilor impuse de o
cultură străină aduce după sine multe dificultăţi: indigenii vorbesc „limba” antropologilor, utilizând clasificări irelevante,
în fond, în propria lor societate.

III.4. CULTURĂ ŞI ETNIE ÎN ARHEOLOGIE

Semnificaţia termenilor de “cultură” şi “etnie” este centrală în arheologie, domeniu în care constituie şi astăzi
principala unitate analitică pentru sistematizarea documentaţiei arheologice, cu deosebire a celei preistorice. Deloc
întâmplător, utilizarea acestor termeni, în arheologie, a reflectat permanent, deşi cu o relativă întârziere, stadiul teoretic
atins în antropologie. De altfel, unii specialişti nu ezită să compare arheologii cu “vâslaşii de la galere”, a căror direcţie de
mers este decisă de alte ştiinţe sociale, ca antropologia şi sociologia (A. Joffe).
Termenul de “cultură”, în înţelesul său arheologic, s-a impus la începutul secolului al XX-lea. Asimilat iniţial, în
perioada iluministă, celui de civilizaţie, cultura a căpătat treptat, ca şi în antropologie, un sens restrâns, arheologic,
desemnând un set de tradiţii care deosebeşte un grup uman de altul, foate apropiat de înţelesul conferit ei de gândirea
romantică germană.
Pe parcursul secolului al XIX-lea, sub influenţa evoluţionismului, variabilitatea culturii materiale este considerată
a demonstra stadiile de evoluţie ale umanităţii ca întreg. Dacă antropologii (Morgan, Tylor) recurg foarte puţin la
dovezile culturii materiale din trecut, arheologii (ca J. Lubbock sau G. de Mortillet) se vor inspira masiv din sistemele
evoluţioniste. Ei vor considera secvenţa arheologică europeană - încluzând paleoliticului şi neoliticul - , drept cea mai
completă, iar societăţile extra-europene vor fi tratate drept “fosile” vii. În acest fel, nu numai că utilizarea lor de o
manieră comparativă era justificată, dar, în subsidiar, ele erau menite să recapituleze istoria europeană. Astfel, arheologia,
ca şi antropologia evoluţionistă, deservea explicit interesele colonialismului european – şi nu suprinde popularitatea sa în
statele direct interesate în extinderea sau păstrarea sistemului colonial (Imperiul Britanic, Franţa).
În acelaşi timp, în alte medii intelectuale, intrate mai târziu în competiţia colonială (Germania), sau relativ străine
de acest fenomen (Imperiul Austro-Ungar), dar măcinate de importante mutaţii naţionaliste, vor prefera să dea alt înţeles
al culturii, unul etnist şi substantivist: cultura prezintă un ansamblu de trăsături moştenite, inculcate individului în cadrul
unităţii sale sociale, ultima uşor de asimilat etniei. Astfel că, sub greutatea naţionalismul central-european în creştere –
artizan al statelor moderne – cultura şi etnia ajung să-şi suprapună înţelesul.
În acest sens a fost utilizat, în premieră şi sistematic, conceptul de cultură arheologică de către arheologul german
Gustav Kossinna, în lucrarea sa, Die Herkunft der Germanen (Originea germanilor), în care caută originea popoarelor
indoeuropene şi, deci, a germanilor. Kossinna va fi primul arheolog care va aplica conceptul de “cultură arheologică”
unui demers istoric direct asupra unei regiuni ample. Principiul său de studiu, Siedlungsarchäologie (studiul provinciilor
culturale), corespundea şi convingerii că, din moment ce culturile corespundeau etniilor, continuitatea de cultură
coincidea şi continuităţii etnice. El acceptă diferenţa realizată de G. Klemm între Kultorvolker (populaţii creative din
punct de vedere cultural) şi respectiv Naturvolker (populaţii pasive). Arheologia lui Kossinna păstra o puternică
încărcătură şovină, glorificând arianismul german.
Arheologul Vere Gordon Childe (1893-1957) este cel care va prelua conceptul lăsat moştenire de Kossinna - nu
şi conotaţiile rasiale ale acestuia. Fidel tiparelor difuzioniste, Childe, prin The Dawn of European Civilization (1925) şi,
ulterior, prin The Danube in Prehistory (1929), va continua iniţiative arheologice mai vechi, menite a sistematiza riguros
documentaţie arheologică: seriaţia, stratigrafia şi sincronismele vor fi instrumentele sale analitice fundamentale. Ele îl vor
ajuta la definirea unui mozaic de culturi, a căror identificare se baza pe o listă destul de restrânsă de artefacte diagnostice.
Selectarea acestor artefacte reprezentative ascundea o viziune funcţionalistă asupra culturii materiale. Cum semnificaţia
istorică a diferitelor artefacte nu putea fi reconstituită decât prin identificarea rolului pe care îl jucaseră în cadrul culturilor
preistorice, Childe decide că ceramica, ornamentele şi riturile funerare reflectă gusturile locale şi, în consecinţă, sunt mai
rezistente la schimbare – deci rolul lor de marcatori etnici apărea ca indubitabil. Pe de altă parte, valoarea utilitară a
anumitor artefacte, ca armele şi uneltele, le făceau pe acestea mai potrivite schimbului şi, în consecinţă, ele puteau ajuta la

37
stabilirea unor sincronisme culturale relative. Principiul difuzionist nu excludea interesul pentru modul de viaţă al fiecărei
culturi, însă continuitatea formelor de viaţă era atribuită izolării, iar schimbarea influxului exterior de idei.
Demersul lui Childe, perfect consonant etnologiei difuzioniste a anilor ’20, dar şi particularismului istoric
promovat de F. Boas, aducea o adevărată revoluţie în arheologia preistorică. Înlocuind studiul stadiilor evoluţioniste cu
cel al culturilor particulare şi al modului de viaţă din cadrul acestora, metoda lui Childe va câştiga instantaneu adeziunea
arheologiilor naţionale. Viziunea particularistă se acorda perfect cu obiectivele tradiţionale ale istoriilor regionale şi,
pretutindeni în Europa, noua paradigmă, cultural-istorică, va prelua acest interes pentru diversitatea istorică, unificând
mult mai durabil comunitatea ştiinţifică a arheologilor decât reuşise evoluţionismul. De altfel, pentru o mare parte
Europei - incluzând şi România - semnificaţia termenului de cultură a rămas strâns legată de cea a etniei, până astăzi. Ca
şi în antropologie, această viziune asupra etniei poate fi definită drept substantivistă,
Arheologia americană, iniţial fidelă aceleiaşi viziuni, a cunoscut, în anii ’60, şi o orientare neo-evoluţionistă şi
funcţionalistă, numită procesualism, după interesul acordat proceselor (ca opus evenimentelor). Influenţată de ideile lui
L. White şi J. Steward, această orientare, cunoscută drept New Archaeology, a încercat să definească culturile drept
sisteme adaptative, privilegiind explicaţiile istorice bazate pe adaptarea ecologică şi reducând importanţa schimbărilor
produse de migraţie şi aculturaţie. Noua direcţie, reprezentată îndeosebi de arheologi americani (ca L. Binford), sau
britanici (D. Clarke) nu s-a preocupat de problema etnicităţii ca atare, preferând să apropie arheologia de interesele larg
comparatiste ale antropologiei evoluţioniste.
Ca şi teoria cultural-istorică, viziunea sistemică a New Archeology rămâne materialistă şi holistică: ea consideră
ca reale, consistente şi conservatoare trăsăturile culturale ale unui grup uman din trecut, deşi nu mai caută să stabilească
“provinciile etnice”, ci se concentrează asupra modului în care o anumită unitate culturală se modifică sub presiunea
mediului, sau prin propriile dezechilibre interne. În general, începând cu anii ’60, arheologia se concentrează tot mai
intens către reconstituirea paleoetnografică a vieţii preistorice. Este demnă de amintit aici orientarea deschisă de
cercetători ca A- Leroi-Gourhan, deopotrivă etnolog şi arheolog - către studiile paleo-tehnologice şi funcţionale.
O nouă direcţie de studiu va fi deschisă de curentul post-procesualist, care revine la problematica etnicităţii,
înglobând viziunea interacţionistă a lui F. Barth. Aflată din nou sub influenţa antropologiei neo-marxiste, dar şi a
sociologilor ca P. Bourdieu, arheologia de după 1980 se concentrează cu deosebire către conţinutul simbolic al culturii
(cum este cazul “arheologiei simbolice” de la Cambridge, strălucit reprezentată de I. Hodder). Unii factori de
variabilitate sesizaţi în cultura materială încep să fie priviţi ca manifestări ale “negocierii” simbolice a statutului şi
prestigiului social. În arheologia contemporană, cultura, tot mai frecvent înţeleasă drept un rezultat al interacţiunii
sociale între grupuri, dar aflată şi într-o perpetuă metamorfoză, ca urmare a practicilor sociale cotidiene, încetează să mai
reprezinte un ansamblu de trăsături sau norme moştenite şi imuabile.
În consecinţă, nici “etnia” nu mai dispune de înţelesul promovat anterior, iar ecuaţia cultură materială = grup
etnic nu mai este acceptată ca postulat. Astfel, selectarea unor artefacte diagnostice este la fel de restrictivă ca şi izolarea,
în antropologie, a unor “trăsături culturale”. La fel, postularea neglijentă, pe aceleaşi baze, a unor etnii prestorice nu este
altceva decât un colonialism retrospectiv, care împiedică analiza contextuală a modului propriu de auto-identificare a
oamenilor din trecut.
Deşi operaţionalizarea sistemelor teoretice preluate din sociologie şi antropologie este încă dificilă, este
neîndoielnic că arheologia actuală se concentrează într-o direcţie relativistă, dominată de particularismul cultural boasian
şi tinde către o tot mai bună contextualizare a termenilor de cultură şi etnie.

38
IV. STRUCTURI SOCIALE ÎN COMUNITĂŢILE TRADIŢIONALE
Plecând de la realitatea că omul este, prin definiţie, un animal social, antropologia s-a concentrat programatic
către studiul societăţilor, considerat, încă de la apariţia sa ca disciplină, drept unul din câmpurile definitorii ale cercetării
sale.
Problema apariţiei societăţii este, pe bună dreptate, de-a dreptul insolvabilă: cele mai timpurii dovezi ale
activităţii umane arată existenţa unei vieţi colective, organizate, de grup. Chiar dacă acceptăm că, în fazele sale timpurii,
această viaţă nu făcea decât să perpetueze într-un alt registru organizarea grupurilor de maimuţe superioare, viaţa primilor
oameni s-a desfăşurat de la bun început în grup, şi a fost reglată de reguli de convieţuire. Mai mult, stressul social – adică
rigorile impuse de viaţa comună – au jucat un rol esenţial în apariţia şi dezvoltarea trăsăturilor somatice şi cerebrale ale
omului. Ipoteze precum cea a „contractului social” nu sunt altceva decât simple metafore, menite a critica instituţiile
sociale de mai târziu. Un astfel de acord mutual nu poate fi fixat istoric, şi nici nu putea apărea ca manifestarea conştientă
a voinţei individuale: fiecare om se naşte şi s-a născut dintotdeauna într-o societate care îi preexistă.
Ca şi cultura, societatea nu poate fi definită decât pe baza formei sale fireşti de existenţă naturală, cea a
„societăţilor”, iar acestea cunosc diverse grade de complexitate. Acceptând o definiţie minimală, dar şi foarte
cuprinzătoare, se poate afirma că o societate este alcătuită dintr-un grup de fiinţe umane înzestrat cu capacitatea de a-şi
autoreproduce existenţa colectivă în funcţie de un sistem de reguli de acţiune a căror durată de viaţă o depăşeşte pe cea
a fiecăruia dintre indivizii care o compun (D. Aberle). Conform acestei definiţii, societatea nu poate fi rezumată la un
simplu grup domestic, pentru că, dată fiind interdicţia incestului, el nu se poate perpetua decât prin exogamie - adică prin
schimbul necesar de soţii, din care decurg alianţele între grupurile domestice exogame. În consecinţă, societatea, pentru a-
şi asigura supravieţuirea şi autosuficienţa, s-ar baza în primul rând pe rudenie.
Căutând să surprindă esenţa vieţii sociale, antropologii şi sociologii au propus diverse definiţii ale societăţii,
aproape întotdeauna însoţite de criterii de ierarhizare sau departajare a societăţilor între ele. Astfel, sociologul T. Parsons
- şi alături de el mulţi alţii - consideră că societăţile reprezintă sisteme închise şi discrete care pot fi ordonate ierarhic:
primitive, arhaice, moderne.
Alte clasificări, cum este cea a lui E. Durkheim, reţinând criteriul rudeniei ca central, deosebesc diverse forme
de solidaritate, cum este cea „mecanică” în raport cu cea „organică”. Cu toate acestea, criteriul rudeniei nu este universal
valabil: istoria cunoaşte destule societăţi (cum este cea egipteană) pentru care incestul era suficient de frecvent – şi nu se
reducea la familiile regale.
Alţi antropologi au preferat o clasificare în funcţie de organizarea economică: societăţi de vânători-culegători,
păstori nomazi, horticultori, industrializate. Cu toate acestea, puţine societăţi pot fi fidel încadrate acestor categorii şi
puţine sunt cele care păstrează neschimbat acelaşi caracter economic. Un criteriu încă şi mai răspândit de clasificare a
societăţilor se rezumă la distincţia dintre societăţile primitive şi cele dezvoltate. Primele, întrucâtva anistorice, sunt bazate
pe înrudire şi pe perpetuarea fidelă a organizării lor economice, politice şi sociale şi fac obiectul antropologiei; pentru
celelalte, legăturile de clasă sunt mai importante decât cele de rudenie, iar dinamismul lor istoric mai evident. Ele pot fi
subdivizate în societăţi arhaice şi moderne şi fac îndeobşte obiectul studiilor sociologice.
Însă aceste clasificări sunt pur convenţionale: societăţile nu sunt izolate, nici imuabile. Relaţiile de rudenie sunt
deseori completate de solidarităţi de clasă, specializarea meşteşugărească nu este apanajul exclusiv al societăţilor
dezvoltate – şi exemplele ar putea continua. Dacă antropologii preferă deseori, din raţiuni metodologice, să accepte ideea
societăţii ca sistem organizat, echilibrat, care se autoreproduce, nu înseamnă că realitatea este la fel de imobilă.
Obiectul tradiţional al antropologiei - societăţile simple, aliterate - s-a estompat în ultimele decenii, tocmai din
pricină că trasarea unei frontiere între societăţile simple şi cele complexe a devenit foarte dificilă: Asia şi America au
cunoscut vaste structuri statale care nu cunoşteau scrierea; alte societăţi, antice sau moderne, dar literate, au devenit
obiectul studiilor comparative ale antropologiei. Astfel că, interesându-ne în continuare doar de structurile sociale ale
comunităţilor tradiţionale, conform tradiţiei disciplinei, nu facem altceva decât să respectăm o convenţie.

IV.1. RUDENIA
IV.1.1. DOMENIUL
Domeniul rudeniei a reprezentat, încă de la apariţia disciplinei antropologice, un obiect de studiu favorit, după
cum arată bogata bibliografie dedicată acestei probleme, dar şi numeroasele reevaluări teoretice care au avut ca obiect
regulile şi semnificaţia înrudirii în comunităţile tradiţionale. Mai mult, după cum constata R. Fox, „Înrudirea este pentru
antropologie ceea ce este logica pentru filozofie şi studiul nudului pentru artele plastice: disciplina de bază”(1972). După
A. Kuper, domeniul înrudirii „este inima tehnică a antropologiei sociale, câmpul propriu al specialistului, cel mai puţin
accesibil, bazat pe jargon, cel mai apt de a avea modele abstracte şi cvasi-matematice”(1988). Studiile asupra înrudirii au
devenit, de altfel, condiţii obligatorii pentru orice studiu antropologic, un domeniu explicit urmărit în teren şi central în
formarea studenţilor.
Primele lucrări închinate tematicii înrudirii datează încă din perioada evoluţionistă: scoţianul J. MacLennan
publică Primitive Marriage în 1865, Ancient Law a lui H. L. Maine apare în 1861, iar faimoasa Systems of Consanguinity
39
and Affinity of the Human Family elaborată de L. Morgan vede lumina tiparului în 1871. Interesul timpuriu pentru
domeniul familiei şi înrudirii nu surprinde: pe măsură de antropologii au devenit conştienţi de diferenţele importante între
constituirea şi fiinţarea familiei în societăţile extraeuropene şi universul parental al Europei burgheze de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, rudenia a reprezentat tocmai filtrul prin intermediul cărora au fost definite societăţile primitive. Tot
studiile asupra rudeniei i-au oferit antropologiei individualitatea sa, în raport cu alte discipline, ca istoria sau literatura.
De la bun început, antropologii au remarcat că, în societăţile din Australia, Africa, Melanezia sau America de
Nord, aproape totalitatea raporturilor sociale, familiale, economice, simbolice, rituale sau politice sunt întemeiate pe
legături de rudenie. Prin urmare, cunoaşterea structurilor rudeniei însemna, în fapt, cunoaşterea gradului de organizare a
societăţii, deci a gradului său de evoluţie.
Domeniul organizării familiei coincide locului de intersecţie dintre natură şi cultură, dintre biologic şi social. Nu
e de mirare, deci, că încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, problematica familiei şi a naturii raporturilor care
organizează familia a constitui un domeniu explicit urmărit de curiozitatea europenilor. Juriştii au fost primii care au
analizat structura familiei, rolul ei social şi integrativ, sau funcţia sa economică.
Descoperirea populaţiilor extraeuropene nu a făcut decât că sporească această curiozitate. A devenit treptat
evident că familia este, înainte de toate, o instituţie socială, care asigură socializarea parţială a indivizilor, conferă
statuturi, drepturi, guvernează transmiterea de bunuri şi asigură reproducerea ordinii sociale. Însă toate aceste obiective
sunt îndeplinite în condiţii de o mare diversitate, pentru care modelul european nu reprezintă decât un caz oarecare.
De exemplu, relaţia dintre părinte şi copil este, în Europa, una de-a dreptul fiziologică. În alte societăţi, cum este
cazul celei a trobriandezilor studiaţi de B. Malinowski, rolul biologic al tatălui în procreare să fie cu totul ignorat, iar
relaţia dintre tată şi copil să nu fie deloc specială. Mai mult, rolul parental poate fi preluat de alt bărbat (fratele mamei).
Dacă, la început, antropologii tindeau să vadă în aceste reguli neobişnuite o reflectare a ignoranţei indigenilor, ei
au înţeles treptat că, departe de a semnifica o incapacitate cognitivă, organizarea familiei corespundea unei logici
clasificatorii şi unui sistem de reprezentări întotdeauna bine structurat, chiar dacă de o mare diversitate. În toate
comunităţile tradiţionale, societatea este împărţită după o logică simbolică, care distinge femeile cu care se poate căsători
cineva de cele cu care căsătoria este interzisă, grupurile de rude de sânge (consangvine), de cele aliate (afine), şi aşa mai
departe. Este important de reţinut că aceste categorii nu sunt în mod necesar supuse unei determinări biologice stricte, ci,
în bogata lor diversitate, arată în primul rând modalităţi proprii de organizare a relaţiilor sociale. Cum nota F.
Zimmerman, „...rudenia se întemeiază pe realităţile biologice ale procreării, dar societatea interpretează, recunoaşte
sau nu, sancţionează prin prescripţii sau interdicţii acest dat biologic: iată de ce relaţiile de rudenie sunt esenţialmente
sociale”.
Majoritatea antropologilor au sesizat diferenţa considerabilă, deşi idealtipică, între o societate modernă şi una
tradiţională: cea modernă, alcătuită din indivizi anonimi, socializaţi şi ulterior integraţi prin intermediul unor instituţii
sociale obiectivate (şcoala, armata, locul de muncă) şi cele tradiţionale, în care legăturile de familie susţin întregul
eşafodaj social. Ca un simplu exemplu, este demnă de amintit importanţa genealogiei în Europa Evului mediu, cel puţin
în ceea ce priveşte clasele conducătoare, în raport cu regulile de guvernate instituite de modernitate, axate, în principiu, pe
meritul individual, şi nu pe descendenţă. În fapt, importanţa acordată relaţiilor de înrudire este sugestivă pentru
diferenţele existente chiar şi între ansamblurile culturale moderne. Spre exemplu, zonele protestante, recunoscute pentru
importanţa acordată valorizării individului şi aflate, în general, în fruntea competiţiei modernităţii, încă se deosebesc -
economic şi social - de cele catolice (sau ortodoxe), în care persistă unele valori de familie tradiţionale.
Spre deosebire de societăţile moderne, în care restrânsul cerc al relaţiilor de familie este completat printr-o reţea
de relaţii amicale sau profesionale care nu se bazează deloc pe rudenie, individul societăţilor tradiţionale se defineşte
tocmai prin poziţia sa într-un sistem de înrudire. Criteriul genealogiei este atât de important, încât grupuri întregi de
populaţii, cu limbi şi culturi diferite, sunt clasificate în termeni genealogici.
Se poate afirma că socialul nu poate fi înţeles fără studiul structurilor de înrudire. Acest domeniu urmăreşte
constituirea grupurilor sociale, definite de apropierea genealogică (reală sau fictivă), drepturile şi îndatoririle ce decurg
din aceasta, relaţiile dintre aceste grupuri şi modalitatea de reproducere a acestora. Antropologii studiază fie sistemele de
înrudire (adică ansamblul regulilor care pot fi percepute fie prin nomenclatoare şi denumiri, fie prin comportamentele
impuse), fie consecinţele acestor clasificări în privinţa vieţii economice (diviziunea muncii şi repartizarea bunurilor) sau
religioase.

IV.1.2. TERMINOLOGIA RUDENIEI

Atât de divers şi bogat este fenomenul înrudirii, şi atât de profunde implicaţiile sale, încât el nu poate fi definit ca
un domeniu aparte al vieţii sociale. Unii antropologi au considerat chiar că termenul de teorie a înrudirii merită dizolvat:
„Nu neg utilitatea cuvântului «înrudire». Cu atât mai puţin doresc să reformez vocabularul profesiunii noastre,
restrângând definiţia termenului sau interzicând folosirea lui. Mă mulţumesc să spun să el nu desemnează nici o clasă
distinctă de fenomene, nici o teorie specifică. […] Ca să o spun pe şleau, «înrudirea» nu există.” (R. Needham).
Chiar dacă teoria înrudirii este considerată ca limitativă, nu este mai puţin că ea a stat la baza preocupărilor
comparatiste şi formalizărilor antropologiei. Prin urmare, ea a impus o terminologie proprie, larg utilizată, asupra căreia
merită să ne oprim atenţia.

40
 În primul rând, trebuie precizat că există mai multe tipuri de legături care întemeiază rudenia: filiaţia, alianţa
(sau căsătoria), germanitatea (din lat. germanus = de acelaşi sânge).
Prima noţiune importantă este cea de filiaţie, termen care desemnează legătura pe care o întreţine un individ cu
părinţii săi biologici (sau presupuşi). Este aici necesară distincţia dintre consangvinitate, care trimite la relaţiile biologice
adevărate dintre indivizi şi rudenie, care se referă atât la legăturile biologice, cât şi la legăturile propriu-zis sociale şi
culturale (cum ar fi statutele de tată, mamă, fiu etc.).
Grupul de filiaţie cuprinde un ansamblu de consangvini (sau definiţi astfel de clasificările culturale), care de
consideră descendenţi ai unui strămoş comun, fie el un personaj real (în cazul descendenţei liniare), fie o entitate mitică
(în cazul clanului). Acest grup de filiaţie este numit unic, în cazul în carte apartenenţa este determinată prin referire la un
singur părinte (patriliniar, după tată, matriliniar, după mamă). Filiaţia binară este caracterizată de o dublă transmitere,
în care drepturile moştenite provin de la ambii părinţi.
Deşi aceste construcţii sunt foarte precise, ele au o valoare operaţională limitată, pentru că grupurile nu sunt
întotdeauna reciproc exclusive, iar criteriile de identificare nu se mulţumesc doar cu principiile genealogice, fiind deseori
întovărăşite de altele, care decurg din regulile de rezidenţă.
Regulile de rezidenţă se legă în general de filiaţie. Rezidenţa este patrilocală, când cuplul căsătorit se instalează
la tatăl soţului, dar poate deveni virilocală, atunci când soţul se instalează singur. Există situaţii în care rezidenţa este
matrilocală (uxorilocală), cuplul căsătorit instalându-se la părinţii femeii sau acolo unde locuia aceasta înainte de
căsătorie. În cazul în care rezidenţa nu are legătura cu nici una dintre aceste determinări, ea este considerată neolocală.
Regulile de rezidenţă pot să varieze chiar şi în cazul aceluiaşi tip de filiaţie. Astfel, unele societăţi matrilocale,
cunosc organizări avunculare (rezidenţă la fratele mamei, avunculatul desemnând relaţia unchi-nepot); rezidenţa şi
filiaţia nu se suprapun de fiecare dată, nu de puţin ori mai multe linii de descendenţă trăind într-o comunitate locală unică,
în timp ce, în alte situaţii, o aceeaşi linie de descendenţă poate fi dispersată pe un teritoriu vast. Ciclurile proprii de
dezvoltare ale grupului domestic (autonomia economică, naşterea copiilor, decesul părinţilor) pot modifica modurile de
rezidenţă.
Regimul de moştenire a proprietăţii se grefează variabil în cadrul sistemului de filiaţie şi al rezidenţei. Un
exemplu este oferit de anumite societăţi polineziene cu filiaţie cognatică, în care pământul este moştenit nediferenţiat din
partea ambilor părinţi. Însă, în momentul în care un individ se instalează pe una din parcele, el renunţă la a mai revendica
alte proprietăţi, deşi acestea îi revin pe drept, conform aceluiaşi principiu de succesiune. Astfel, dreptul de moştenire este
concretizat strict, prin rezidenţă, chiar dacă, teoretic, individul a moştenit şi alte posesiuni.
Până la apariţia, în 1949, a lucrării lui Cl. Lévi-Strauss, Structures élémentaires de la parenté, majoritatea
antropologilor considerau că filiaţia este cea care determină natura sistemului de rudenie. Lucrarea antropologului francez
va căuta, dimpotrivă, să evidenţieze rolul alianţei în această privinţă.
Alianţa subînţelege ansamblul regulilor care stabilesc „circulaţia femeilor” luate în căsătorie. Sistemele
matrimoniale sunt întotdeauna caracterizate nu numai de interdicţii - care femei nu pot fi luate în căsătorie -, dar şi de
prescripţii - care indică, în funcţie de poziţia lor într-un sistem de înrudire, care dintre femei sunt potrivite pentru
încheierea unei căsătorii. Sistemele matrimoniale caracterizate doar de prescripţii sunt numite elementare, în timp de cele
care se bazează pe interdicţii sunt considerate complexe.
Din nou, această tipologie nu este suficientă pentru a încadra diversitatea reală a practicilor sociale. Astfel, în
unele societăţi reduse numeric, prohibiţiile sunt atât de numeroase, încât căsătoriile sunt aproape prescriptive; pe de altă
parte, chiar şi societăţile complexe, cum sunt cele europene - care, cu excepţia regulilor privind înrudirea, lasă deschisă
alegerea partenerului -, impun condiţii de proximitate (socială, culturală, religioasă, rezidenţială) în alegerea soţiilor.
Aceşti parametri, deşi ajung doar uneori norme conştientizate, reprezintă reguli practice, funcţionând ca adevărate
constrângeri matrimoniale.
Sistemele de alianţă nu se reduc la simplele reguli matrimoniale. Ele instituţionalizează nu numai relaţia între
două sau mai multe persoane - pentru că există căsătorii poliginice (mai multe soţii) sau poliandrice (mai mulţi bărbaţi) –
dar angajează în complexe relaţii de schimb şi reciprocitate grupurile sociale. Ele asigură nu numai circulaţia bunurilor şi
serviciilor, perpetuarea drepturilor sau negocierea socială a prestigiului, dar deseori reafirmă principiile cosmologice şi
fundamentele organizării sociale ale comunităţii respective.
O serie de termeni fac parte din limbajul antropologic curent pentru descrierea tipurilor de căsătorie. De exemplu,
exogamia desemnează căsătoria în afara unui grup din cadrul unui ansamblu care stabileşte un sistem de intermariaj;
grupul exogam este, de asemenea, un grup în interiorul căruia căsătoria este interzisă. Endogamia desemnează grupul în
interiorul căruia căsătoria este permisă sau impusă. Poligamia, spre deosebire de monogamie, presupune căsătoria unei
persoane, indiferent de sexul acesteia, cu mai multe persoane. Instituţia leviratului – cunoscută, de exemplu, de vechii
evrei – impune ca unul din fraţii soţului decedat să se căsătorească cu văduva acestuia, deşi, într-un anume sens, el
rămâne un simplu substitut: nu rareori, copiii rezultaţi din această uniune sunt consideraţi ca aparţinând primului soţ.
Sororatul reprezintă obligaţia instituţionalizată de către unele comunităţi prin care soţul este obligat să se căsătorească cu
sora soţiei decedate.
În ceea ce priveşte germanitatea, termen folosit îndeosebi de antropologia de limbă franceză, el desemnează
grupurile de fraţi şi surori care se află atât la baza comunităţilor familiale, cât şi a rudeniei prin alianţă. În principiu,
germanitatea este conceptul care permite articularea filiaţiei cu alianţa.
41
 Terminologia rudeniei constituie un domeniu de studiu fundamental pentru antropologie, din moment ce numai
astfel se pot descrie şi înţelege diversele sisteme de înrudire. Mai mult, termenii utilizaţi de indigeni indică nu numai
relaţii de rudenie, dar şi statuturi şi roluri sociale. De obicei, antropologii inventariază termenii prin care indigenii
desemnează diversele categorii de rude şi atitudinile prescrise faţă de fiecare din aceste categorii, pentru a elabora apoi
atât o terminologie clasificatoare, cât şi un sistem descriptiv, în care se realizează descrierea convenţională a legăturilor
genealogice.
În general sistemul descriptiv conţine un număr de termeni care se referă la rudele de gradul întâi şi gradul doi;
rudele mai îndepărtate sunt desemnate prin termeni compuşi.
Sistemele clasificatoare sunt cele care i-au preocupat constant pe antropologi. Ele cuprind întreaga terminologie
prin care sunt desemnate rudele din generaţii diferite, rudele directe şi colateralii, sau rudele de sexe diferite.
Încă din 1909, A. Kroeber considera că toate sistemele terminologice sunt mai mult sau mai puţin clasificatoare.
În acest sens, limba engleză, care conţine aproximativ 20 de termeni pentru desemnarea rudelor, se asemăna limbilor
„primitive”, care cunosc între 25 şi 30 de termeni. Tot Kroeber constata că pot fi identificate 8 categorii distincte de
rudenie, dintre care engleza nu utilizează decât 4. În schimb, amerindienii utilizau 7, chiar 8.
Diferenţierea rudelor ţine cont de foarte multe criterii: sexul şi vârsta rudelor desemnate, sexul vorbitorului,
generaţia din care fac parte rudele respective, tipul de descendenţă etc. În acest sens, diferenţele dintre societăţile
europene moderne şi comunităţile tradiţionale sunt importante.
Astfel, europenii folosesc termenul de „frate” pentru indivizii de gen masculin, pe cel de „soră” pentru cei de gen
feminin, şi cel de „văr” pentru rudele de ambe sexe. Populaţia Yoruba din Nigeria desemnează fraţii şi surorile prin
acelaşi termen, însă fac diferenţa între rudele mai bătrâne, pe care le numesc egbo, şi cele mai tinere, numite aburo. La
populaţia Haida din Columbia Britanică, termenii prin care sunt desemnaţi părinţii diferă în funcţie de sexul celui care
vorbeşte: băiatul şi fata folosesc termeni diferiţi pentru a-şi numi propriul tată.
În majoritatea culturilor există diferenţe terminologice importante în ceea ce priveşte generaţiile: unii termeni
desemnează persoanele din generaţia părinţilor, cu totul alţii numesc persoane din propria generaţie.
Antropologii au identificat 4 tipuri de clasificare a rudelor din generaţia părinţilor.
Primul este modelul polinezian, în care toate rudele (de ambele sexe) sunt desemnate printr-un singur termen.
Este vorba de aşa numita terminologie generaţională, în care mama, surorile mamei sau surorile tatei sunt adunate sub o
singură denumire.
Totalitatea societăţilor europene fac clar distincţia dintre mamă/mătuşă, respectiv tată/unchi. Această
terminologie se numeşte lineală, pentru că face distincţia între rudele lineală (de descendenţă) şi cele colaterale.
Al treilea tip este reprezentat de sistemul bifurcat amestecat, caracteristic unor societăţi africane. În acest sistem,
se realizează distincţia între rudele paralele (prin legături de acelaşi sex cu cel al persoanei care vorbeşte) şi cele în cruce
(prin legături de sex opus). De exemplu, negrii Bantu din sudul Africii folosesc termenul de nime, pentru mamă şi surorile
ei, şi termenul de rrakgadi pentru surorile tatălui.
Un alt tip este reprezentat de cel bifurcat colateral, cum este cel utilizat de romani. Aceştia foloseau termeni
foarte apropiaţi pentru a numi mama (mater) şi sora mamei (matertera), dar foloseau alt termen pentru sora tatălui,
numită anita, persoană strâns legată de grupul de rudenie al tatălui. Corespunzător, termenii pentru rudele bărbăteşti erau
pater, patruus (fratele tatei), avunculus (pentru fratele mamei, cuvânt derivat din avus, desemnând bunicul).
În ceea ce priveşte terminologia rudeniei de aceeaşi generaţia, mult mai complexă, ea a fost sistematizată în 6
tipuri principale de către G. P. Murdock:
Tipul Hawaiian este cel mai simplu dintre toate. El apare în societăţile care posedă o structura terminologică
generaţională (tipul polinezian amintit mai sus). În acest caz, nu se face nici o distincţie între surori şi verişoare. De
asemenea, bărbaţii din aceeaşi generaţie sunt numiţi „fraţi”, atât între ei, cât şi de către „surorile” lor.
Tipul Eskimo este caracteristic populaţiilor de eschimoşi (inuiţi). În acest caz, se realizează o distincţie clară între
fraţi şi surori, pe de o parte şi veri, pe de altă parte. Acest tip de descendenţă este foarte caracteristic în toate societăţile în
care sistemul de descendenţă cognativ este dominant, în detrimentul unor reguli matriliniare sau patriliniare puternice.
Tipul Iroquis (confederaţie de triburi indiene din Nordul Americii, studiată în premieră de L. H. Morgan) este
caracteristică societăţilor patriliniare şi matriliniare în care este permisă căsătoria între verişorii în cruce şi reprezintă tipul
cel mai răspândit în lume. Această clasificare face deosebirea între verii în cruce (copiii surorilor tatălui şi copii fraţilor
mamei) şi verii paraleli (copii fraţilor tatălui şi ai surorilor mamei). Verii paraleli sunt desemnaţi prin acelaşi termen
folosit pentru fraţi şi surori. Sistemul Iroquis poate fi întâlnit nu numai la indienii nord-americani, dar şi la unele societăţi
asiatice şi africane.
Tipul sudanez....
Tipul Crow (trib amerindian) este caracteristic societăţilor uniliniare şi presupune desemnarea fiicelor surorilor
tatălui cu acelaşi termen folosit în cazul surorilor tatălui. În cazul în care societatea este matriliniară, aceste sunt
considerate ca membre ale aceluiaşi grup matriliniar.
Tipul Omaha (populaţie amerindiană aşezată pe râul Missouri, în actualul stat Nebraska) clasifică fiii fraţilor
tatălui cu aceiaşi termeni folosiţi şi în cazul fraţilor mamei, şi ei membri ai aceluiaşi grup patriliniar.
Ultimele două tipuri reprezintă sisteme în care multe rude sunt desemnate prin termeni care nu ţin cont de
generaţii. Un exemplu este oferit de populaţia din arhipelagul Trobriand, care folosesc acelaşi termen (tabu), atât pentru
42
sora tatălui, cât şi pentru fiica surorii tatălui, referindu-se astfel la toate femeile membre ale grupului matriliniar al tatălui,
în timp ce membrii de gen masculin ai grupului de rude sunt numiţi tama. Aceste sistem arată că, în multe societăţi,
genealogia şi generaţia sunt mai puţin importante decât calitatea de membru al neamului („lineage”).
În această ultimă privinţă, trebuie subliniat că rudenia reprezintă de obicei singurul criteriu în funcţie de care se
formează grupurile în comunităţile mici sau tradiţionale. Aceste grupuri bazate pe rudenie răspund unor funcţii sociale
importante (păstrarea şi transmiterea proprietăţii, ajutor mutual, raţiuni militare sau ceremoniale, dar şi politice şi
administrative) şi au dimensiuni variabile. Cele mai cunoscute grupuri bazate pe rudenie sunt neamul (lineage), clanul,
fratria şi moietia (moiety).
Neamul (sau lineajul) reprezintă un grup descendent, relativ unit, alcătuit din rude de sânge (consangvine), care
se revendică – prin linii genealogice cunoscute – de la un strămoş comun. Atunci când descendenţa se transmite pe linie
bărbătească, ea este patriliniară (patrilineage), iat descendenţa pe linie femeiască este numită matriliniară (matrilineage).
Credinţa într-un strămoş comun, care trebuie demonstrată şi probată, constituie principala bază de coeziune a grupului.
Grupul este uneori de legături afective şi este, în majoritatea situaţiilor exogam: partenerii de căsătorie trebuie să provină
din alte unităţi asemănătoare. Exogamia reprezintă principalul sistem social pentru asigurarea alianţelor şi pentru
integrarea neamului în organizări sociale mai largi.
În multe societăţi, statutul politic legal nu poate obţinut în afara apartenenţei la un lineaj recunoscut. Rolul acestor
grupuri este central în organizarea generală a comunităţilor tradiţionale: ele asigură păstrarea şi transmiterea proprietăţii,
organizarea producţiei, repartizarea bunurilor, controlul statusurilor şi al rolurilor sociale. Neamurile sunt considerate
grupuri „corporate”, în care membrii sunt uniţi între ei şi îşi apără în bloc interesele şi drepturile specifice.
Clanul este rezultatul unor procese de fisiune/dezmembrare a neamului, în condiţiile în care extinderea sa face
imposibilă perpetuarea sa neschimbată. Prin urmare, clanul este tot un grup de descendenţă, însă unul care nu mai poate
specifica linia reală care îi leagă de strămoşul comun. Adâncirea genealogică a grupului a determinat ca legăturile de
descendenţă să fie mai degrabă asumate decât cunoscute. Clanul se deosebeşte de neam şi prin absenţa unei unităţi
teritoriale ferme, ca şi a unei proprietăţi corporative. Altfel spus, clanul este un grup social non-corporativ, iar întâlnirile
membrilor săi, organizate periodic, au în vedere, de obicei, scopuri ceremoniale. Nu sunt puţin situaţiile când conştiinţa
originii comune este exprimată în simboluri totemice. Totemul, asupra semnificaţiei căruia vom reveni, provine din
limba indienilor nord-americani Ojibwa („toteman”= „rudă cu mine”) este uneori asociat cu originea mitică a clanului şi
reprezintă un animal, o plantă, forţă naturală sau un obiect, cu care grupul social respectiv întreţine relaţii speciale.
Fratria reprezintă un grup descendent format din mai multe clanuri. Din nou, legăturile genealogice cu strămoşul
comun sunt mai degrabă presupuse. Spre exemplu, studiile lui E. Sapir au arăta că populaţia amerindiană Haida (nord-
vestul S.U.A.) era organizată în două fratrii, fiecare subdivizată într-un mare număr de clanuri. Funcţiile sociale ale
fratriei nu sunt prea importante, iar alianţele războinice realizate pe baza descendenţei comune nu s-au dovedi niciodată
prea rezistente.
Moietia este un cuvânt provenit din limba franceză, desemnând jumătatea (sau o parte nedefinită). Ea
caracterizează acele societăţi care sunt strict împărţite în două grupuri de descendenţă importante. Chiar dacă aceste
grupuri corespund, în fapt, clanurilor sau fratriilor, este preferat termenul de moietie pentru această strictă diviziune în
două, care deseori presupune o organizare superioară: fiecare moietie integrează mai multe fratrii, la rândul lor compuse
din mai multe clanuri şi, implicit, mai multe neamuri.

IV.1.3. TEORII ASUPRA RUDENIEI

IV.1.3.1. ETAPA EVOLUŢIONISTĂ

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, antropologia nu căpătase încă o individualitate academică. Aspectul
foarte sistematic pe care îl vor căpăta studiile sale despre rudenie va juca un rol foarte important pentru acceptarea sa
printre ramurile ştiinţelor despre om. Nu mia puţin, înţelegerea sistemelor de rudenie nu putea decât să uşureze instalarea
administraţiilor coloniale, ale căror structuri erau nevoite să ţină cont de grupurile sociale indigene, preexistente.
În primele etape de cercetare, antropologii vor înţelege prin rudenie un ansamblu de reguli de denumire a rudelor
şi, implicit, de plasare a acestora în cadrul relaţiilor sociale. Primii antropologi europeni descoperă diversitatea
terminologiilor rudeniei şi încearcă să le sistematizeze. Este cazul lui H. L. Morgan, care în studiile sale asupra
irochezilor realizează distincţia dintre terminologia clasificatoare (care asimilează mai multe categorii de rude) şi cea
descriptivă (care individualizează fiecare rudă în funcţie de anumite epitete, cum este cel father in law=socru). Conform
convingerilor sale evoluţioniste, Morgan vedea în existenţa celor două terminologii o dovadă a “promiscuităţii” primitive:
sistemul clasificator caracteriza societăţile mai puţin evoluate, în care copii nu erau capabili să-şi recunoască părinţii, în
timp de sistemul descriptiv ar caracteriza societăţi mai evoluate.
Prin studiile lui Morgan asupra rudeniei se deschidea în antropologie o dezbatere care se va prelungi în prima
jumătate a secolului XX, ghidată de întrebarea dacă terminologiile corespund cu adevărat organizării sociale. În timp ce
unii specialişti sunt de acord că terinologiile reprezintă efectele ale regulilor de alianţă, alţii le investesc cu o semnificaţie
pur lingvistică.
În acelaşi timp, un alt evoluţionist, H. Maine, se va ocupa de problema filiaţiei. El credea că evoluţia societăţii
de caracterizează, în fazele sale iniţiale, prin faptul că “fiecare om este considerat şi trata nu ca indivi, ci întotdeauna ca
43
membru al unui grup particular […]. Individualitatea sa este complet absorbită de familiei. O societate primitivă are
dreptul unităţi de bază nu indivizii, ci grupurile de oameni uniţi prin realitatea sau ficţiunea relaţiilor de sânge.”
(Ancient Law, 1861).
În consecinţă, Maine credea că apariţia civilizaţiei se caracterizează pe disoluţia treptată a dependenţei familiale
în favoarea obligaţiilor individuale. Astfel, relaţiile dintre familii sunt înlocuite de cele care presupune acordul liber dintre
indivizi. Ceva mai târziu, Marcel Mauss va numi această transformare drept trecerea “de la statut la contract”.
W. H. R. Rivers se va concentra şi el asupra filiaţiei (descent) pe care o consideră responsabilă de structurarea
societăţilor primitive în grupuri exclusive de rude. Aceaste grupuri ar fi caracterizate, după Rivers de un teritoriu, de un
totem şi ar fi strict exogame. Altfel spus, tatăl şi mama unui indiv nu pot proveni din acelaşi clan, iar moştenirea
totemului se realiza uniliniar, de la unul dintre părinţi, ca şi moştenirea pământului.
Influenţa ideilor lui Rivers va fi importantă. El inventează aşa numita “anchetă genealogică” şi, inevitabil,
favorizează o viziune sincronică asupra societăţilor. Ancheta sa fornală asupra rudeniei se transformă curând în idealul
cercetării antropologice.
Cel care va critica dur formalismului lui Rivers va fi B. Malinowski, care va sublinia necesitatea unei bune
cunoaşteri a terminologiei indigene şi a contextului în care aceasta este folosită: “Cuvintele se nasc din viaţă, iar
cuvintele rudeniei nu sunt altceva decât mărturii sau etichete ale relaţiilor sociale.” (1930)

IV.1.3.2. TEORII STRUCTURO-FUNCŢIONALISTE

Spre deosebire de Malinowski, alţi funcţionalişti se vor preocupa mai puţin de necesităţile individuale. Prin
lucrările sociologului Durkheim şi ale antropologului Radcliffe-Brown, studiile asupra rudeniei se vor orienta acum
către corpul social şi continuitatea sa.
După Radcliffe-Brown, regulile de rudeniei au menirea de a perpetua grupurile dincolo de moartea membrilor lor
individuali. Grupurile sunt privite ca persoane morale („corporate groups”), interesate să-şi transmită drepturile,
îndatoririle şi sistemul de autoritate.
În această direcţie, antropologia socială britanică va trece la elaborarea de tipologii, majoritatea inspirate de
societăţile din Africa de Vest şi melaneziene, toate caracterizate de filiaţii matri-, patri- şi biliniare. Alături de stabilirea
acestor tipuri de filiaţie, antropologie britanică va atrage atenţia asupra prescripţiei sociale a atitudinilor. Antropologia
britanică este cea care a evidenţiat existenţa a două tipuri de atitudini faţă de rude: cele de evitare şi respect şi, la polul
opus, aşa-numitele „relaţii glumeţe”, caracterizate de un limbaj liber şi de un comportament asemănător.
Pe aceleaşi baze s-a dezvoltat şi teza „sistemelor segmentare”, în care grupurile sociale mici sunt privite ca
omogene, adică alcătuite din indivizi care îndeplinesc aceleaşi sarcini, au aceleaşi idei, sentimente şi credinţe (vezi, mai
jos, „Segmentaritatea”). Un rol deosebit în acest sens îl va ocupa studiul lui E. E. Evans-Pritchard asupra organizării
societăţii nuer din Sudan.
M. Fortes va fi cel care va realiza distincţia formală între înrudirea biologică, de sânge şi caracterizată de
încărcătură afectivă (kinship), de filiaţie (descent), legată îndeosebi de sistemul juridic şi politic. Pe baza studiilor asupra
populaţiei tallensi din Ghana, el considera că, în timp ce grupurile de filiaţie reprezintă „baza structurală a instituţiilor
politice, juridice şi rituale”, reţeaua de rudenie centrată pe individ reprezintă „baza structurală a relaţiilor de la persoană
la persoană.”
Tezele uniliniarităţii şi a grupurilor segmentare au stârnit şi atenţia unor antropologi marxişti. Astfel, Cl.
Meillasoux a regăsit, la populaţia gouro din Coasta de Fildeş, distincţia clasică dintre infrastructură şi suprastructură.
Liniile de descendenţă şi rudenia controlează aici atât modul de producţie şi constituie, de asemenea baza unui sistem
ideologic şi a unor sisteme de reguli şi norme.

IV.1.3.3. CL. LÉVI-STRAUSS ŞI TEORIILE ALIANŢEI

În continuarea unor analize mai vechi, aparţinând lui M. Mauss, Cl. Lévi-Strauss va propune o teorie, centrată
pe rolul alianţei în înţelegerea sistemelor de rudenie. Dacă structuro-funcţionaliştii britanici se bazau îndeosebi pe
principiul filiaţiei, care determină structurarea grupurilor sociale reciproc exclusive, pentru Lévi-Strauss rolul alianţei
este central în înţelegerea rudeniei, el fiind conferit de interdicţia universală a incestului şi de regulile prescriptive ale
darului. Altfel spus, Lévi-Strauss considera că alianţa uneşte clanurile prin intermediul schimburilor de femei, iar
sistemele matrimoniale reprezintă una din concretizările teoriei lui Mauss privind darul, conform căreia baza societăţii
este asigurată de tripla obligaţie de a da, a primi şi a înapoia.
Lévi-Strauss nu dă curs interpretărilor biologice şi psihanalitice, care vedeau în interdicţia incestului o respingere
a consangvinităţii sau o teamă de degenerare. Dimpotrivă, el oferă o explicaţie antropologică şi vede în interzicerea
incestului o dovadă a unui sistem de schimb şi comunicare: prohibiţiei universale a incestului îi corespunde obligaţia
pozitivă ca bărbaţii să-şi ofere fiicele şi surorile în căsătorie, pentru a obţine soţii în schimbul lor. În acest fel, în primul
rând regulile căsătoriei asigură armătura socială a unui grup.
„Prohibiţia incestului nu este nici numai de origine culturală, nici numai de origine naturală; ea nu este nici o
dozare a unor elemente compozite împrumutate parţial de la natură şi parţial de la cultură. Ea constituie demersul
fundamental graţie căruia, prin care şi mai ales în care se înfăptuieşte trecerea de la natură la cultură.” (1967)

44
 Lévi-Strauss susţine preeminenţa relaţiei de alianţă, bazându-se pe modificarea unităţii minime de rudenie: după
el, aceasta nu constă în familia nucleară, ci înglobează şi un afin, unchiul din partea mamei.
Importanţa particulară a relaţiei avunculare (unchi/nepot) fusese deja sesizată de Radcliffe-Brown, care vedea
în ea inversul relaţiei tată/fiu. Într-adevăr, în societăţile matriliniare, relaţia dintre fratele mamei şi nepotul său bun (care
primeşte de la el averea şi toate drepturile), este una distantă, în timp de relaţia cu tatăl este una complice, ludică şi
glumeaţă; simetric, într-o societate patriliniară, fiul este extrem de respectuos şi distant cu tatăl, însă păstrează o relaţie
foarte apropiată cu unchiul matern. Radcliffe-Brown considera că această relaţie de opoziţie reprezintă un bun exemplu
pentru legătura dintre modul de filiaţie şi comportamente.
Lévi-Strauss se arată mai rezervat în ceea ce priveşte sistemele de atitudini şi modul de filiaţie, nu întotdeauna
atestate etnografic. După Lévi-Strauss, fratele mamei joacă un rol esenţial în configurarea relaţiei dintre soţ şi soţie:
legătura dintre fratele mamei şi mamă este, de obicei, contrară celei dintre soţ şi soţie. Apoi, el include în ceea ce numeşte
„atomul de rudenie”, trei tipuri de rudenie: căsătoria, filiaţia şi relaţia de rudă de sânge (fratele mamei) şi postulează că
toate celelalte configuraţii parentale derivă de aici. Acest element minim de rudenie se leagă, implicit de interdicţia
incestului: „Caracterul primitiv şi ireductibil al elementului de rudenie, aşa cum l-am definit, rezultă, într-adevăr în mod
nemijlocit, din existenţa universală a interzicerii incestului. Este ca şi cum ai spune că, în societatea umană, un bărbat nu
poate să obţină în femeie decât de la alt bărbat, care i-o cedează sub forma fiicei sau surorii. Nu este nevoie dacă să
explicăm modul în care ăşi face apariţia în structura de rudenie unchiul din partea mamei: el nu apare, el este cuprins
nemijlocit în ea, este condiţia ei.” (1958)
Căsătoria ar fi, deci, locul schimbului social, cel al femeilor, iar teoriile despre alianţă creditează nu atât grupul de
apartenenţă, cât schimbul dintre aceste grupuri ca fondator al ordinii sociale.
Lévi-Strauss este autorul distincţiei - amintite mai sus - dintre tipurile de căsătorie: „structurile elementare” în
care sistemul claselor matrimoniale şi nomenclatura permit determinarea precisă a cercului de rude ce por fi luate în
căsătorie; „structurile complexe” reprezintă sistemele care se limitează la definirea cercului de rude cu care căsătoria este
interzisă, lăsânc mecanismelor economice sau psihologice grija de a decide alegerea soţiilor.
În continuare, Lévi-Strauss distinge alte două tipuri de căsătorii, schimbul restrâns şi schimbul generalizat.
Primul poate cunoaşte două subcategorii, cel imediat şi cel decalat şi caracterizează, de obicei, grupurile de mici
dimensiuni, împărţite în două secţiuni, care sunt simultan donatoare şi primitoare de soţii. Schimbul generalizat, propriu
populaţiilor de mari dimensiuni funcţionează după principiul: A îşi alege soţii din descendenţa lui B, care le alege din
descendenţa lui C şi aşa mai departe, până la N, care închide cercul. Acest sistem asimetric se inspira din societăţile din
sud-estul Indoneziei şi spre deosebire de cel restrâns, care împarte societatea în unităţi închise, el permitea deschiderea
grupurilor şi includerea.
Multă vreme, formalismul studiilor privind înrudirea a constituie o garanţie a rigorii lor ştiinţifice. Însă, treptat,
antropologii au început să se întrebe dacă aceste sisteme formale de reguli sunt într-adevăr respectate în realitate, iar
sistemul lui Lévi-Strauss avea să fie unul dintre cele mai criticate.
E. Leach a fost printre primii autori ai acestor critici, considerând că regulile atât de precis înscrise de
antropologi sunt rareori urmate cu stricteţe de actorii sociali, chiar şi atunci când aceştia îşi declară cu hotărâre adeziunea
la aceste norme.
Un bun exemplu în acest sens a fost oferit de studiul lui P. Bourdieu asupra populaţiei kabyle nord-africane, din
care a reieşit limpede că, în ciuda unor prescripţii matrimoniale clare, în realitate doar 5% din căsătoriile încheiate
respectau regula. Căsătoriilor prescrise, aranjate de bărbaţi, sunt însoţite şi de căsătorii simple, obişnuite, aranjate de
femei. Bourdieu identifică aici o adevărată strategie socială matrimonială, în care doar cele mai sărace familii aplică cu
stricteţe regula, în scopul de a câştiga în planul prestigiului ceea ce le lipseşte în plan material.
La rândul lor, simulările pe calculator, efectuate după 1960, au arătat că, din varii motive (rata fecundităţii,
echilibrul demografic), această abatere de la regulă este foarte frecventă. Din acest motiv, sintagma de „sisteme
preferenţiale” este mai potrivită decât cea de „sisteme presciptive”, care corespunde realităţilor din Asia de Sud-est.
Pe de altă parte, universalitatea interdicţiei incestului - înţeles ca un schimb de femei între grupuri discrete - a fost
pusă şi ea în discuţie. Aşa-numita căsătorie „arabă”, care încurajează căsătoria dintre un bărbat şi verişoara sa paralelă
patriliniară, deşi respectă întrucâtva prohibiţia, cel puţin în ceea ce priveşte rudele cele mai apropiate, compromite ideea
unor unităţi discrete, din moment ce patriliniaritatea conţine şi o filiaţie nediferenţiată. Acest tip de căsătorie, răspândit în
Orientul Mijlociu, au rolul de păstra în posesia familiei partea de moştenire pe care Coranul o atribuie femeilor, dar şi de
a întări coeziunea internă a grupurilor, mult mai slabe decât cele din Africa de Vest.
Desigur, această distanţă dintre teorie şi practică nu trebuie să devină a critică a sistemului propus de Cl. Lévi-
Strauss, interesat în primul rând de a ordona sistemele matrimoniale. De altfel, teoriile asupra alianţei au fost propuse şi în
continuare.
Este cazul studiilor realizate de Louis Dumont asupra populaţiei pramalai kallar din sudul Indiei. Această
populaţie face distincţia terminologică între două clase de rude, consangvinii care nu pot fi luaţi în căsătorie şi aliaţii sau
afinii care pot. Structura matrimonială este concepută în funcţie de clasele de rude, şi nu plecând de la grupurile
preexistente, definite de principiul unifiliaţiei, iar căsătoria se face exclusiv cu verii încrucişaţi, fie pe linie patriliniară, fie
matriliniară. În cazul filiaţiei patriliniare, un bărbat se căsătoreşte cu fiica fratelui mamei, reafirmând alianţa pe care tatăl
său a încheiat-o cu fratele mamei sale; în filiaţia matriliniară, bărbatul se căsătoreşte cu fiica surorii tatălui său, reiterând
45
alianţa încheiată, de fiecare generaţie, între cele două cumnate. Dumont remarcă „A te căsători cu verişoara încrucişată
înseamnă pur şi simplu a te căsători cu sora unui aliat, a celui mai apropiat aliat, în virtutea transmiterii legăturilor de
alianţă de la o generaţie la următoarea”. În terminologia acestea populaţii, unchiul matern este întâi de toate cumnat de
tată, şi abia apoi frate de mamă, deci un aliat, înainte de a fi un consangvin.
O nouă lectură a sistemului propus de Lévi-Strauss este oferită de Françoise Héritier, care se va orienta asupra
diferenţelor dintre în cadrul sistemelor considerate „semi-complexe”. Acestea implică „interdicţii, ca în sistemele
elementare care indică ce categorii de rude nu se pot căsători, însă aceste interdicţii se adresează unor grupuri sociale,
fie că e vorba de unităţi sociale omogene, cum ar fi clanurile sau liniile de descendenţă, fie de categorii de rudenie
concepute global”.
Studiile sale, concentrate asupra populaţiei samo din Burkina-Faso, au presupus analiza informatică a
genealogiilor şi au arătat că prohibiţiile matrimoniale se pot combina cu tendinţa spre endogamie consangvină. Această
„închidere consangvină” este opera indivizilor consangvini ce se află în afara interdicţiilor. Pe măsură ce evidenţiază
logica socială care opune consangvinii de acelaşi sex celor de sex opus, Héritier ajunge la concluzia că există o ierarhie, o
valoare diferenţială a sexelor, în care principiul masculin domină principiul feminin.

IV.1.3.4. CRITICI ALE TEORIEI FILIAŢIEI ŞI ALIANŢEI

Îndeosebi după 1970, teoriile tradiţionale privind rolul filiaţiei (dar şi al alianţei) în configuraţia socială a
comunităţilor tradiţionale sunt supuse unor importante reevaluări. În majoritatea situaţiilor, aceste critici caută să
evidenţieze rolul actorului social, al individului, în detrimentului grupului. În consecinţă, noi concepte (reţele, strategii
sociale, negocierea statutului) vin să completeze sau să nuanţeze terminologia antropologică acceptată.
Dacă E. Leach începe prin a critica semnificaţia sociologică a clasificărilor şi, implicit, valoarea tipologiilor
elaborate de antropologi, R. Needham, în studiile sale asupra populaţiei penan (Borneo) ajunge la concluzia că
patriliniaritatea poate fi mai mult sau mai puţin puternică, fapt care compromite valoarea sa comparativă.
La rândul său, J. A. Barnes contestă valabilitatea modelelor uniliniare africane, cărora le contrapune societăţile
din Noua Guinee. În acest areal, nu numai că grupurile sociale sunt foarte fluide, dar opţiunile individuale pot decide
asupra multor afiliaţii, iar cunoaşterea genealogiilor este foarte puţin profundă. În plus, instituţia acelui „Big Man” –
personaj important, dar cu o autoritatea precară – nu ţine de poziţia ocupată de el în carul neamului, ci de capacitatea lui
de a redistribui bogăţiile şi de persuasiune verbală. În consecinţă, uniliniaritatea nu apare în Noua Guinee decât ca o
ideologie, invocată în anumite circumstanţe (vezi, mai jos, Segmentaritatea). Criticile lui Barnes vor conduce la o
reevaluare a modelului uniliniarităţii africane, care devine, în cel mai bun caz, o excepţie şi nu o regulă de organizare
socială a comunităţilor tradiţionale.
Îmbogăţirea cazuisticii etnografice a nuanţat şi mai mult problematica rudeniei. Astfel, la unele populaţii, cum
este cazul celei amazoniene tukano, noţiunile legate de filiaţie nu au importanţă decât într-un context ritual şi mitologic.
În rest, viaţa cotidiană ţine cont doar de consangvinitate. Această structură se înscrie în spaţiul rezidenţial al casei
(maloca) În ordinea arhitecturală a acestei reşedinţe sunt prezente două principii, unul masculin, liniar, cu accentul pe
ierarhie, ethosul masculin şi foarte activ în cadrul riturilor de iniţiere, şi unul feminin, orientat egalitar şi accentuând
consangvinitatea. Aceste două principii opuse se exclud reciproc, dar rămân complementare.
Situaţia nu este foarte diferită nici în cazul societăţilor tuarege. Nici aici sistemele de rudenie nu pot fi înţelese în
afara organizării politice a societăţii. Corturile nu reprezintă aici doar atribute feminine prin excelenţă (transmise de la
mamă la fiică), dar reprezintă adevărate pivoturi sociale. Cu toate acestea, tabăra este unitatea de reşedinţă, ce grupează
mai multe corturi în funcţie de un principiu patriliniar.
Cazul populaţiei meo din nordul Indiei este, de asemenea, semnificativ. În această societate împărţită în caste,
slab islamizată şi patriliniară, prestaţiile ceremoniale implicate de căsătorie sunt extrem de importante, iar căsătoria este o
adevărată „generatoare” a relaţiei dintre frate şi soră. În timpul ritualurilor, sora dată în căsătorie ocupă, în raport cu
fratele ei, poziţia unui membru într-o castă superioară. Aceste situaţii evidenţiază rolul „meta-legăturii de sânge”, în care
legătura dintre rudele bune este înnodată prin căsătorie şi constituie axa legăturilor dintre generaţii.
O critică viguroasă a teoriei rudeniei este cea edificată de antropologul american D. Schneider. Acesta contestă
de-a dreptul existenţa unei relaţii universale cum este „rudenia”, pe care o consideră o construcţie europcentristă.
Schneider crede că, în majoritatea societăţilor tradiţionale, legăturile de sânge nu au aceeaşi importanţă cu cea conferită
lor de europeni. Mai mult, terminologia europeană conferă termenilor indigeni o încărcătură istorică, simbolică şi socială
artificială, care se cuvine a fi deconstruită. Pe scurt, Schneider consideră că rudenie nu reprezintă nici un sistem autonom
de reguli, nici o organizarea juridică şi nici un sistem de atitudini, prin urmare studiul terminologiei, al nomeclaturilor şi
al regulilor este o direcţie greşită pentru cercetarea rudeniei. Pentru el, importanţa rudeniei poate fi evidenţiată prin
studierea altor subiecte, altele decât rudenia în sine (identitatea, reconstruirea naţionalismelor etc.).
Alte critici vin din câmpul antropologiei feministe. În primul rând, este criticată distincţia lui M. Fotes între
kinship (domeniul rudeniei biologice, al privatului şi afectului) şi descent (domeniu al publicului, politicului şi statutului
juridic); în viziunea antropologiei feministe, această distincţie asociază domeniul domestic şi al consangvinităţii cu
femeia şi cu domeniul biologic, în timp de câmpurile juridic şi politic, superioare, revin domeniului masculin. Inevitabil,
ideea lui Cl. Lévi-Strauss privind circulaţia femeilor în sistemele matrimoniale este aprig contestată.

46
 IV.1.3.5. RUDENIA ÎN ANTROPOLOGIA ISTORICĂ
Teoriile antropologice asupra rudeniei au stârnit atât interesul istoricilor, cât şi pe cel al antropologilor interesaţi
de societăţile europene.
Astfel, specialiştii în istorie medievală, cum este cazul lui Georges Duby, s-au aplecat asupra genealogiilor şi
liniilor de rudenie nobiliare, identificând principii stricte de uniliniaritate foarte apropiate modelelor antropologice
propuse de anglo-saxoni.
La rândul său, Christiane Klapisch-Zuber, studiind documentaţia unui recensământ efectuat între 1427 şi 1430,
în Toscana, dar şi registrele de familie ţinute de către familiile de nobili şi negustori, a reuşit să reconstituie numeroase
genealogii. Pe această cale, s-a putut remarca organizarea agnatică a societăţii florentine, împărţită în „case”. Liniile de
descendenţă sunt dominate de soţi, femeile fiind sistematic excluse. Aceste „case” dispun de un patrimoniu comun şi sunt
solidare în faţa puterilor publice, iar puternicele familii ale magnaţilor se comportă după modelul acelor corporate groups
ale antropologiei.
Alte analize încearcă să introducă sisteme de rudenie europene într-o vastă perspectivă comparativă. Este cazul
celor elaborate de J. Goody şi care urmăresc sistemele de devoluţiune succesorală a bunurilor. Goody opune, din punct
de vedere economic, social şi tehnic, regiunile Africii şi Eurasiei.
Africa, caracterizată de o mare suprafaţă funciară, cu o populaţie rară, o economie extensivă şi o tehnologie
rudimentară, este, de asemenea, dominată de sisteme uniliniare, iar bunurile se transmit în cadrul liniilor de descendenţă,
colectiv şi integral. În contrast, Eurasia, unde exploatarea intensivă a pământurilor coincide unei populaţii mai mari şi se
realizează prin mijloace tehnice performante, modul de devoluţiune succesorală este „divergent”: femeile obţin partea lor
de moştenire, ceea ce conduce deseori la fragmentarea patrimoniului, la fiecare generaţie. Aceste opoziţii sunt însoţite de
cea dintre tranzacţiile economice care însoţesc căsătoria: în sistemele uniliniare, „compensaţia materială” este acoperită
de cei care iau soţiile de la donatori de femei; în cadrul sistemelor „divergente”, dimpotrivă, „zestrea” trece de la familia
soţiei la aceea a soţului, sau la noul cuplu, pentru a-i asigura acestuia independenţa.
În prima situaţia, cei care iau o soţie compensează oarecum grupul donatorilor pentru pierderea unei femeie şi, în
acelaşi timp, asigură înscrierea copilului în propria lui linie de descendenţă. În contrast, sistemul dotal conţine în sine
germenele unei scindări. El caracterizează sisteme economice mai avansate, producătoare de surplusuri şi ierarhii sociale.
Alte categorii de studii privesc demografia istorică şi cercetează sistemele de devoluţiune succesorală a bunurilor
în cadrul istoriei europene. Astfel, s-a constatat că, odată cu secolul al XIV-lea, creşterea demografică a determinat
fixarea populaţiilor în teritorii cu hotare aproape stabile. Pământurile intră în proprietate privată şi sunt lucrate în cadrul
micii unităţi domestice. Astfel că, în Europa, începând încă din Evul mediu, problema reproducerii grupurilor priveşte
aceste grupuri domestice individualizate, şi nu reproducerea grupurilor mai mari, colective, cum sunt cele extraeuropene.
În ciuda acestei particularităţi, rudenia rămâne un principiu esenţial şi pentru comunităţile rurale europene, deşi
modurile de moştenire sunt destul de diverse.
Astfel, un model important este cel „cu casă”, sistem inegalitar, în care moştenitorul se identifică cu succesorul:
fiul cel mare moşteneşte integral proprietatea (în aspectele sale fizice, sociale, simbolice), iar ceilalţi fraţi sunt
dezmoşteniţi şi, în schimbul unei dote, părăsesc casa sau pierd toate drepturile asupra patrimoniului. În multe situaţii,
acest sistem coincide unor grupuri domestice foarte complexe, în care intră trei generaţii ale familiei-sursă. El este întâlnit
în sudul Franţei, în arcul alpin, în Germania, Italia, Elveţia, Austria, dar şi în zonele nordice ale Spaniei şi Portugaliei,
areale dominate de o puternică proprietate ţărănească.
Un alt sistem, cel egalitar, domneşte în acele zone în care solul este exploatat sub alte forme de proprietate
(fermă, arendă), prin urmare partajul egalitar se referă doar la bunurile mobile. Chiar şi în acest sistem, nu lipsesc
situaţiile în care doar unul dintre copii beneficiază de dreptul de arendare. Această formă de organizarea nu coincide
neapărat unui grup domestic conjugal: unele regiuni „egalitare” pot cunoaşte grupuri domestice complexe.
Unii antropologi, cum este Cl. Lévi-Strauss, au sugerat că „societăţile cu casă” europene nu se deosebesc foarte
tare de modelele societăţilor extraeuropene. Aceste „case” europene sunt distincte de familie, nu coincid cu descendenţa
agnatică şi constau mai degrabă într-o „moştenire materială şi spirituală ce include rangul, originile, rudenia, numele şi
simbolurile, poziţia puterea şi bogăţia. Această descriere se potriveşte foarte bine unor instituţii americane, polineziene
şi chiar până la un anumit punct africane pe care, de un secol încoace, etnologii se declară incapabili să le claseze în
tipologia tradiţională, deoarece nu sunt nici triburi, nici clanuri, nici linii de descendenţă, nici familii. Ce este aşadar
casa? Mai întâi o persoană morală, deţinătoarea unui domeniu compus din bunuri materiale şi imaterial şi care se
perpetuează transmiţându-şi numele, averea şi titlurile în linie directă sau fictivă, considerată legitimă cu singura
condiţie ca această continuitate să se poată exprima în limbajul rudeniei sal al alianţei şi, cel mai adesea, în ambele
laolaltă”.

IV.2. SEGMENTARITATEA
Am amintit mai sus fisiunea şi dezmembrarea grupurilor de rudenie. Acest proces de segmentare, ar corespunde,
după unii autori, însăşi organizării segmentare a comunităţilor tradiţionale, organizare responsabilă de solidaritatea
„comunitară” sau „mecanică” a acestora.
Termenul de „societate segmentară” a fost introdus în secolul al XIX-lea de către É. Durkheim, în lucrarea sa De
la division de travail social (1893) pentru a desemna organizările tribale „formate prin repetarea unor agregate similare,
47
analoage cu inelele viermelui inelat”. Noţiunea era consonantă distincţiei realizate de el între solidaritatea „mecanică” a
societăţilor tradiţionale şi cea „organică”, corespunzătoare unei diviziuni a muncii şi unei structuri sociale alcătuite din
elemente diferenţiate şi ierarhizate. Durkheim înţelegea această organizare segmentară ca fondată pe similitudinea
sentimentelor, credinţelor şi ideilor în fiecare dintre aceste „segmente”. Fidelă unei viziuni evoluţioniste, teoria sa
susţinea că organizarea segmentară este o prelungire a hoardei şi precede societăţile cu solidaritate organică.
Alţi evoluţionişti, ca H. Maine sau L. H. Morgan vor propune viziuni asemănătoare, în care societăţile tribale
sunt opuse celor politice, din moment ce ordinea tribală era asigurată de rudenie, iar societăţile „politice” presupunea
existenţa statului.
Prin asocierea dintre propunerea lui Durkheim şi teoria grupurilor de filiaţie (aşa-numitele descent groups)
propusă de Morgan, antropologia britanică este prima care trece la analiza societăţilor segmentare.
W. H. R. Rivers a propus ideea că unifiliaţia transmite într-un mod privilegiat calitatea de membru al unui grup
şi permite definirea de o manieră exclusivă a acestuia.
După A. R. Radcliffe-Brown, această calitate de membru provine din aspectul moral (jural) al filiaţiei, în timp
ce omogenitatea grupurilor de unifiliaţie (neamurile) se bazează pe transmiterea drepturilor şi datoriilor împărtăşite ale
membrilor săi. Aceasta face ca neamul, aşa cum am văzut mai sus, să fie o persoană morală colectivă (corporate group).

IV. 2.1. MODELUL SEGMENTAR DE DESCENDENŢĂ LINIARĂ

Cele mai coerentă viziune privind organizarea socială segmentară va fi elaborată de către E. E. Evans-Pritchard,
în studiile sale relative la populaţia Nuer din Sudan. Lui i se vor adăuga studiile lui M. Fortes despre populaţia africană
tallensi şi cele ale lui P. Bohannan despre populaţia Tiv, de asemenea africană.
Deşi acceptă distincţia dintre societăţile statale şi cele lipsite de o astfel de organizare, Evans-Pritchard va extinde
studiul politicului şi asupra societăţilor fără o putere centralizată, cum era cea a Nuerilor. Deşi lipsită de instituţii politice
centralizate, societatea Nuer îşi asigură ordinea, după antropologul britanic, prin sistemul său de descendenţă liniară.
În lucrarea sa The Nuer (1940), Evans-Pritchard descrie grupările politico-teritoriale (triburi, secţiuni) a căror
organizare se bazează pe sistemul de descendenţă liniară şi pe cel genealogic. El distinge cu claritate relaţiile de
consangvinitate „care îl leagă pe un individ de alte persoane sau unităţi sociale particulare şi care leagă sistemul
segmentar de grupurile permanente cu ascendenţă uniliniară”.
Pe scurt, organizarea teritorială a nuerilor este asigurată de organizarea familială, prin intermediul neamurilor
aristocratice. Echilibrul politic este asigurat de jocul de opoziţii şi complementaritate în care sunt implicate diversele
segmente de descendenţă liniară, în funcţie de distanţa genealogică dintre ele. Pe această cale „tendinţa către stratificare
şi opoziţie este echilibrată de o tendinţă în sensul fuzionării grupurilor. În acelaşi timp în care grupurile tind să se
fragmenteze în părţi opuse, aceste părţi confruntate cu alte grupuri, tind să fuzioneze.”
Astfel, un clan A, divizat în două linii de descendenţă principale B şi C, fiecare subdivizată în liniile D şi E,
respectiv F şi G. Linia D formează un grup în raport cu E, tot aşa cum F formează un grup în raport cu G. Dacă, însă, D
intră în conflict cu G, atunci D şi E fuzionează în linia de descendenţă superioară, pentru a se opune lui G şi F, şi ele
reunite în linia superioară C. Funcţionarea acestui mecanism segmentar este bine reprodusă de un proverb arab: „Eu
împotriva fraţilor mei; fraţii mei şi cu mine împotriva vărului meu; verii mei, fraţii mei şi cu mine împotriva lumii”.
Astfel, grupurile politice Nuer formează, cum a remarcat Evans-Pritchard, „o anarhie ordonată”, care răstoarnă
proverbul „divide pentru a conduce”, în favoarea lui „divide pentru a nu fi condus” (J. Favret). Grupurile politice Nuer
sunt astfel dinamice, relative şi conjuncturale. Ele nu există ca atare, ci numai prin relaţiile care se stabilesc între ele. E.
Evans-Pritchard nota: „una dintre caracteristicile cele mai importante ale grupurilor locale şi, în fapt, ale tuturor
grupurilor sociale ale nuerilor este relativitatea lor structurală”. Mecanismele de repetate fisiune şi fuziune asigură un
echilibru politic permanent, o ordine egalitară şi împiedică apariţia unei puteri centralizate stabile, iar sistemul segmentar
interzice acumularea puterii în mâinile unei singure persoane.
Într-o primă etapă, modelul de ascendenţă segmentară părea să explice organizarea politică a societăţilor lipsite
de stat. Unii autori au mers mai departe decât Evans-Pritchard - care sublinia relativitatea structurală a relaţiilor dintre
grupuri şi subgrupuri -, pentru a sublinia caracterul substanţial al acestor grupuri. M. Fortes introduce termenul de filiaţie
complementară în încercarea de a descrie o evoluţie care subordona celelalte relaţii de rudenie (considerate reziduale)
modului de unifiliaţie dominant. Modelul segmentar a ajuns treptat să explice şi organizarea economică: ascendenţa
asigură transmiterea drepturilor de proprietate colectivă şi permite chiar să se invoce organizarea unui „mod de producţie
bazat pe ascendenţă”.
Alţi autori au căutat să revină la teza lui Pritchard privind relativitatea structurală a relaţiilor politice dintre
grupuri. De exemplu, E. Gellner preia modelului Nuer pentru explicarea regimului politic al unor societăţi tribale berbere
din Atlasul african. Aici, jocul politic al solidarităţilor şi conflictelor reproduce ordinea segmentară, dar lasă loc
arbitrajului din partea grupurilor religioase şi politice, fără a afecta caracterul fundamental „egalitar” al acestor societăţi.
Puterea de arbitraj de care dispun familiile religioase (marabutice) limitează riscurile de anarhie, dar autoritatea lor pune
în pericol organizarea segmentară, din moment ce doar aceasta o susţine.
În unele situaţii, o parte a segmentelor rezultate în urma fisiunilor se aşează la periferia societăţii; mai mult, aşa
cum observa M. Sahlins, organizarea bazată de ascendenţa segmentară poate să stea la baza unei expansiuni de pradă
(predatory expansion).
48
 IV. 2.2. LIMITELE „MODELULUI AFRICAN”
Modelul segmentar de descendenţă liniară a devenit obiectul unor critici importante, în majoritatea situaţiilor
bazate pe măsura largă în care el ignoră fenomenele puterii şi ierarhiei.
La sfârşitul anilor ’50, J. Middleton şi D. Tait, în încercarea de a clasifica societăţile acefale (fără stat) au
contestat aplicabilitatea universală a „modelului african”, amintind existenţa „triburilor” cu şeferie, dintre care unele se
demonstraseră capabile să se orienteze către o putere centralizată, cum este cazul societăţii tribale maure, organizată, la
începutul secolului al XVIII-lea, în emirate războinice. În acest caz, ca şi în altele, noua formă de putere rezulta din
supremaţia pe care o deţinea segmentul de descendenţă liniară considerat mai apropiat de strămoşul fondator asupra
celorlalte grupuri din trib.
R. Jamous, în urma studiile efectuate asupra populaţiei iqar’iyen din Riful oriental, a propus o completare a
modelului egalitar cu unul ierarhic. În opinia sa, cele două sisteme nu se exclud reciproc, ci se completează. Astfel
autoritatea provizorie (viageră) a „celor mari”, persoane onorabile care pot deţine autoritatea asupra unor grupuri de
agnaţi, este preluată, la moartea lor, de mecanismele segmentare tradiţionale. La rândul lor, autoritatea sfinţilor, dobândită
prin binecuvântarea divină (baraka) rămâne în mod necesar limitată, pentru că aceştia nu pot recurge la violenţă fără a-şi
nega propriul statut.
La rândul său, J. A. Barnes a subliniat fluiditatea compoziţiei grupurilor sociale în Noua Guinee. Acestea
cuprind deopotrivă agnaţi şi non-agnaţi, iar organizarea fisiunilor şi fuziunilor are loc în jurul unor Big Men care
controlează schimburile economice şi simbolice. Societatea din noua Guinee are aşadar accentuate trăsături cognatice, iar
unifiliaţia nu reprezintă decât o ideologie, care acţionează numai în circumstanţe precise. Alte studii au arătat că nu
există, deseori, nici o relaţie între modul de unifiliaţie şi compoziţia grupurilor sociale. Astfel, H. W. Scheffler şi D. M.
Schneider au arătat că aceste grupuri trebuie distinse de categoriile de filiaţie, fiind deschise unor multiple combinaţii şi
interpretări.
Un alt mare defect al modelului segmentar „african” era reprezentat de asimilarea forţată între segmentaritate şi
teoria filiaţiei unice. Într-adevăr, conform acestei teorii, susţinute îndeosebi de M. Fortes, doar descendenţa uniliniară
permite apariţia acelor corporate groups, grupuri sociale unite prin ascendenţa comună. Pe măsură ce „teoria alianţei” a
căpătat consistenţă, unifiliaţia a încetat să mai fie considerată drept unica legătură în măsură să definească grupurile
sociale şi relaţiile dintre ele. Studiile lui E. Leach asupra populaţia kachin din Birmania au arătat existenţa unei reguli de
căsătorie preferenţială unilaterală care leagă grupurile locale de filiaţie.
Unii autori, ca M. G. Smith, au mers până acolo până la a afirma că modelul bazat pe descendenţă segmentară
este un simplu „mit indigen”, fără legătura cu structura reală a societăţii, teză foarte apropiată de cea conform căreia
descendenţa segmentară ar fi o „ideologie” (Leach), sau o „structură socială în rezervă” (P. Salzman). La rândul lor, R.
Murphy şi L. Kasdan, au arătat că, în unele societăţi arabe, anumite forme de căsătorie endogamică creează unităţi
cognatice, care se leagă de strămoşul comun atât prin femei, cât şi prin bărbaţi. Astfel că regula filiaţiei unice trebuie
distinsă de ideologia filiaţiei unice.
Spre exemplu, studiile lui P. Bonte şi E. Conte asupra societăţii tribale arabe, au arătat coexistenţa modelului
segmentar şi cel ierarhic, însă contestă complementaritatea lor, aşa cum era această susţinută de R. Jamous. Principiul
egalitar, susţinut de ordinea genealogică segmentară, este completat de modelul ierarhic, bazat îndeosebi pe alianţă.
Indivizii care intră în cadrul tribului prin afiliaţie, deşi se consideră membrii cu drepturi depline, sunt permanent apăsaţi
de amintirea originii lor străine, iar modelul egalitar susţinut ideologic de reprezentanţii tribului nu poate ascunde
realitatea că alianţa produce ierarhie.
E. Leach a continuat prin a sublinia că existenţa concretă a grupurilor sociale este rezultatul unor alegeri
individuale, doar în plan secund determinate de înrudire sau unifiliaţie, iar L. Holy a remarcat că modelul ascendenţei
uniliniare nu ţine cont de categoriile şi reprezentările indigene, în care sunt întotdeauna prezente inegalităţi şi ierarhii ale
puterii.
În urma valului de critici, a reieşit tot mai limpede că noţiunea de „societate segmentară”, deşi nu cu totul lipsită
de realitate, trebuie înţeleasă ca o convenţie, în mod necesar lipsită de încărcătura sa evoluţionistă iniţială. Multe societăţi
tradiţionale sunt organizate conform unui model de ascendenţă segmentară, fără aceasta să decidă logica alianţelor sau a
conflictelor dintre grupuri. Sistemele de alianţă (matrimonială, politică) pot să determine statuturi diferite şi să susţină
structuri politice complexe. În plus, organizarea segmentară, „egalitară” din anumite puncte de vedere, este pe deplin
compatibilă cu importante inegalităţi sociale şi politice.

IV.3. STRATIFICAREA SOCIALĂ

În ciuda unor prejudecăţi adânci înrădăcinate, ca şi construcţiilor utopice pe care cultura europeană le-a elaborat
în repetate rânduri, începând chiar cu Renaşterea, ipoteza unei societăţi omogene şi deplin egalitare nu îşi are
corespondentul în nici una dintre societăţile studiate de istorie sau antropologie. Cum nota antropologul francez G.
Baladier, “Orice societate impune o ordine care rezultă din «ierarhii» complexe şi intersectate, orice societate asigură o
repartiţie inegală a bunuriloe, a puterii şi a semnelor care exprimă statutul”. (1985)
Stratificarea societăţii constituie o realitate a tuturor comunităţilor umane. Dacă obiectele simbolice desemnând
statutul individual apar în mărturiile arheologice europene abia din Paleoliticul superior, ele sunt semnalate mult mai
49
devreme în alte areale (ca Africa). În plus, această apariţie întârziată nu presupune că anumite forme de ierarhizare internă
nu au existat în societăţile anterioare, ale archantropilor şi paleantropilor. Absenţa unor dovezi se poate datora fie
conservării deficitare, fie manifestării însăşi a conştiinţei acestor diferenţe în alte forme decât cele materiale. În orice caz,
chiar şi societăţile maimuţelor superioare cunosc forme stabile de ierarhizare, şi este de nesusţinut ipoteza că ele ar fi
lipsit în societatea primilor oameni.
În societăţile studiate de istorie sau antroopologie, stratificarea socială se prezintă în forme diverse, inegalităţile
fiind fondate fie pe vârstă sau sex, fie pe apartenenţa la un ordin sau o stare sau castă, fie, în cazul societăţilor mai
complexe, pe apartenenţa la o clasă socială.
În fapt, antropologii au încercat de multă vreme să stabilească o ierarhie a acestei stratificări sociale, considerând
că formele elementare de stratificare, bazate pe vârstă, sex şi rudenie, le preced pe cele complexe, ale modernităţii. Sub
diverse forme (vezi solidarităţile “mecanice” şi “organice” ale lui Durkheim, sau societăţile “reci” şi “calde” ale lui Lévi-
Strauss) s-a insinuat imaginea unei opoziţii dualiste între societăţi.
În ceea ce priveşte primul termen al dihotomiei, societăţile extra-europene îşi găseau idealtipul în aşa-numita
organizare segmentară, amintită mai sus. Într-adevăr, datorită rolului esenţial jucat de filiaţie şi alianţă pentru instaurarea
unor raporturi de putere în interiorul acestor comunităţi, s-a considerat că în societăţile segmentare prevalează formele
elementare (rudenie, vârstă, sex) de stratificare. Cu toate acestea, nu sunt rare situaţiile în care anumite forme de
stratificare - cum este cea implicată de instituţia sclaviei - nu se încadrează ordinii segmentare.
Formelo elementare de stratificare, proprii societăţilor “nestatale”, li se opuneau, deseori într-o viziune
evoluţionistă, cele “complexe”, în caste, ordine sau clase sociale
Pe de altă parte, studiul atent al anumitor societăţi considerate egalitare a arătat nu numai că stratificarea este
universală, dar şi că ea este foarte dinamică. Asupra acestor aspecte ne vom opri atenţia în continuare.

IV.3.1. STRATIFICAREA SOCIALĂ ÎN FUNCŢIE DE SEX, VÂRSTĂ ŞI RUDENIE

Dacă diferenţierile realizate pe baza categoriilor de vârstă, sex şi rudenie, sunt universale, nu înseamnă că ele
ocupă o poziţie similară în toate tipurile de societăţi.
În ceea ce priveşte organizarea societăţii pe baza diferenţelor de sex, trebuie precizat, în primul rând, că modul de
conceptualizarea a diferenţelor dintre bărbaţi şi femei este extrem de divers. Dacă societăţile moderne de tradiţie iudeo-
creştină percep diviziunea biologică a sexelor ca pe un dat, fondat fie religios, fie natural, alte mituri ale creaţiei privesc
această dihotomie ca pe un avatar al umanităţii. Unele mituri acceptă cupluri de gemeni androgini (dogonii din Mali), doi
oameni care dintre care unul este lăsat însărcinat de celălalt (inuiţii), sau o femeie care singură dă naştere unei fete
(irochezii) etc.
Cu toate acestea, majoritatea miturilor reactualizează diferenţa biologică dintre sexe, pe care le văd
“complementare”. Această complementaritate poate fi - cel puţin simbolic - egalitară, dar, în foarte multe situaţii, ea este
asimetrică, în favoarea bărbatului. Această fermă ierarhizarea a sexelor poate fi însoţită de mitul unui matriarhat primitiv,
în care puterea şi instrumentele ei, deţinute iniţial de femei, au fost pierdute în favoarea bărbatului, capabil să le
stăpânească mai bine.
În perspectiva acestei ierarhii, idealul anulării diferenţelor dintre sexe ia uneori forme extreme, în care
omnipotenţa masculină caută să “absoarbă” caracteristicile sexului feminin. Unele populaţii (gimi, baruya în Noua
Guinee) consideră sexul masculin ca sursă şi principiu final al oricărei identităţi sexuale. În mod firesc, o astfel de
concepţie este însoţită de acte homosexuale instituţionalizate, parte a riturilor de iniţiere ale băieţilor.
Reţinând ideea că graniţele dintre sexe sunt construite artificial, merită subliniat şi faptul că, deseori, tratamentul
social al sexului biologic poate să se distingă net de cel al genului (definit din punct de vedere social): în unele societăţi
africane, femeile foarte bătrâne pot fi asimilate agnaţilor, şi pot lua decizii alături de bărbaţi. Altă situaţie, celebră în
antropologie, este oferită de populaţiile nuer sau yoruba, la care există un timp extrem de căsătorie: o femeie sterilă are
posibilitatea de a lua în căsătorie o tânără, pentru care găseşte un amant. Copii astfel rezultaţi o numesc „tată”!
Aşadar, unele societăţi admit posibilitatea unor diferenţe între sexul biologic şi cel social şi chiar
instituţionalizează o depăşire a frontierei genurilor. Eate cunoscut în antropologie cazul aşa-numiţilor “berdaşi”, indivizi
care trangresează categoriile sexuale, întâlnit la indienii din Câmpii şi din Vest. Prin travestire şi prin preluare unor sarcini
sau atitudini ale celuilalt sex., “berdaşii” reprezentau un adevărat “al treilea sex”. Ei se puteau căsători sau puteau avea
relaţii sexuale cu persoane de acelaşi sex, dar de gen opus, şi nu rareori statutul lor era însoţit de puteri speciale, cum sunt
cele şamanice.
Încă şi mai complex este exemplul oferit de inuiţi. Şi aici, în principiu, ca la majoritatea societăţilor, sexul
biologic determină genul. Cu toate acestea, există credinţa că în fiecare copil trăiesc mai multe persoane de la care el
primeşte numele (eponimii). Însă, la inuiţi, numele nu are gen şi se aplică nediferenţiat ambelor sexe. Numele are, însă,
un sex, cel la aponimului, motiv pentru care sexul noului-născut poate uneori să nu coincidă cu cel al eponimului. Prin
urmare, el poate fi crescut şi educat în genul conform al eponimului, de obicei la cererea acestuia. Ca şi în exemplul
anterior de transgresare a sexului biologic, aceşti indivizi sunt potriviţi funcţie şamanice dar, spre deosebire de “berdaşi”,
tinerii inuiţi îşi reiau la pubertate activităţile specifice sexului propriu.
Toate comunităţile atribuie celor două sexe funcţii diferite şi activităţi specifice în cadrul societăţii. Cele două
câmpuri diferenţiate sunt, de obicei, reproducerea şi munca.
50
 În ceea ce priveşte controlul social al activităţii de reproducere, antropologia relaţiilor de rudenie a arătat că
dominaţia bărbaţilor asupra femeilor se realizează îndeosebi prin capacitatea lor de a controla schimburile şi alianţele, şi
nu pe criterii naturale. Prerogativele masculine de care dispun anumite femei sunt, în general, legate de menopauză sau
infertilitate, cum este cazul aşa-numitelor “femei cu inimă de bărbat”, la indienii piegan, al “matroanelor” irocheze, dar şi
al “soţilor feminini” nueri.
Acest control masculin este exercitat prin intermediul impunerii de norme prin educaţie, dar şi prin supravegherea
evenimentelor fiziologice, prin marcarea simbolică sau fizică (mutilare), dar şi prin diviziunea “sexuală” a muncii. După
unii autori, (Cl. Lévi-Strauss) diferenţierea socială a muncii nu este rezultatul natural al diferenţelor dintre sexe ci, mai
degrabă, relaţia este mai degrabă inversă, ea reprezentând “un mijloc de a crea între sexe o dependenţă mutuală, socială
şi economică […] determinându-le în acest fel să se perpetueze şi să formeze o familie.” La fel, G. Rubin consideră
diviziunea dintre sexe ca un tabu al similitudinii dintre bărbaţi şi femei, care exacerbează diferenţele biologice şi prin
aceasta creează genul.
În toate cazurile, ordinea biologică nu are o semnificaţie intrinsecă şi depinde de modul în care este tratată social.
Primul exemplu în acest sens a fost oferit de studiile lui M. Mead asupra unor populaţii melaneziene (arapesh,
mundugumor), din care a rezultat limpede că raporturile de dominare dintre sexe nu sunt neapărat rezultatul
constrângerilor biologice.
Studiile efectuate de P. Clastres asupra indienilor guayaki au evidenţiat că diviziunea socială a muncii - foarte
strictă, şi corespondentă diviziunii dintre “arcul” bărbaţilor şi “coşul femeilor” - este configurată doar de dorinţa
indienilor de a evita orice încălcare a ordinii socio-sexuale care reglează viaţa grupului.
La aceleaşi concluzii ajunge şi M. Godelier în privinţa populaţiei baruya din Noua Guinee. Şi aici, “diviziunea
muncii la baruya [în care vânătoarea, mai prestigioasă, este atributul bărbaţilor] nu poate explica dominarea socială a
bărbaţilor, de vreme ce ea o presupune”. Această dominare nu este determinată doar material, ci şi simbolic: în miturile
cosmogonice baruya, femeia este frecvent reprezentată ca periculoasă.
Aşa cum arată o multitudine de studii, diferenţierea dintre sexe nu presupune doar o diferenţiere tehnică, fondată
natural, a muncii, ci stabilirea unor relaţii de producţie. În multe situaţii, nu numai că anumite activităţi sunt exclusiv
feminine, dar altele le sunt cu desăvârşire interzise. Toate comunităţile, de la cele de vânători şi culegători la cele
moderne, practică o diferenţiere tehnologică în favoarea bărbaţilor: aceştia sunt cei care deţin mijloacele de producţie
cheie (utilaje, tehnici, pământ, capital şi mână de lucru), dar şi mijloacele de apărare şi exercitare a violenţei. La modul
cel mai general, “organizarea socială a sexului se bazează pe gen, heterosexualitate obligatorie şi controlul sexualităţii
femeilor” (G. Rubin). În majoritatea situaţiilor, activităţile şi rolurile masculine sunt considerate mai valoroase, realitate
căreia îi corespunde o severă disparitate economică şi de autoritate.
Vârsta constituie un criteriu foarte important în realizarea diferenţierilor sociale, dar, ca şi sexul, vârsta biologică
trebuie deosebită de vârsta socială (senioritatea). În unele situaţii, cum este cazul relaţiilor dintre fraţii mai mari/fraţii mai
mici, primogenitul nu este întotdeauna cel mai vârstnic, atunci când drepturile sunt condiţionate de generaţie sau de
ordinea genealogică. Astfel, fratele mai mic al unui tată poate fi mai tânăr decât fiul cel mai mare al acestuia şi, cu toate
acestea, el are dreptul de primogenitură asupra moştenirii.
Antropologii marxişti au căutat să analizeze relaţiile dintre fraţii mai mari/fraţii mai mici, la unele societăţi
africane, în termenii claselor sociale. Unii autori, ca C. Meillassoux, consideră că puterea primogeniţilor se bazează nu
atât pe stăpânirea mijloacelor de producţie, cât pe cea a mijloacelor reproducerii umane (hrană, soţii). Însă, pe lângă
extensiunea nejustificată a conceptului european de clasă socială, aceşti autori nu au luat în calcul relativitatea termenilor
de „primogenit” şi „frate mai mic”: acelaşi individ poate deveni atât primogenit, cât şi „frate mai mic”. În plus, studiile
mai recente arată că puterea primogeniţilor se bazează atât pe dependenţa economică a fraţilor mai mici pentru obţinerea
soţiilor, cât şi pe necesitatea pe care o resimt aceştia de a obţine recunoaşterea socială.
O altă instituţie importantă este cea a claselor de vârstă, extrem de bine reprezentată la unele societăţi, cum sunt
cele din estul Africii. Aici, indivizii sunt grupaţi în clase vârstă, în funcţie de iniţierile rituale succesive pe care le suportă.
Aceste iniţieri sunt cele care consacră funcţiile centrale dobândite de individ ca membru al grupului său (războinică,
parentală, politică şi, uneori, religioasă). Sistemele de acest tip sunt organizate fie liniar - în sensul că indivizii care intră
în aceeaşi categorie de vârstă traversează aceleaşi etape -, fie generaţional – indivizii dintr-o clasă sunt grupaţi după
nivelul generaţional, nu în funcţie de vârsta lor biologică. Însă, oricare este modul de organizare a acestui sistem de
ierarhizare, el asigură solidaritatea în interiorul grupurilor de apartenenţă şi oferă baza pentru subordonarea altora, în
funcţie de vârstă.
Un alt criteriu fundamental pentru înţelegerea stratificării sociale îl reprezintă poziţia unui individ – sau a unei
categorii de indivizi- în cadrul grupurilor de rudenie.
Exemplele în acest sens sunt numeroase. Astfel, la populaţia polineziană tikopia (studiată de R. Firth), şefilor
celor 4 clanuri şi celor ai neamurilor importante le era recunoscută o preeminenţă în plan ritual. La fel, în cazul
populaţiilor nuer, „neamurile aristocratice”, definite astfel prin anterioritatea stabilirii lor şi prin exercitarea unor funcţii
rituale, se deosebeau de celelalte, ale oamenilor de rând, care, de altfel, erau de origine „străină”, dinka. Astfel de ierarhii
între neamuri, bazate pe ancestralitate - apropierea de strămoşi - sunt frecvente. Ele presupune distincţii ceremoniale,
funcţionale sau politice şi se combină variabil cu principiul seniorităţii expus mai sus.

51
 Ierarhiile sociale pot deveni mult mai complexe în societăţile în care există funcţii separate (militare, rituale,
productive sau politice), exercitate succesiv, de anumite clase de vârstă.

IV.3.2. STRATIFICAREA “COMPLEXĂ”: ORDINE, CASTE, CLASE SOCIALE

Dacă unele societăţi sunt stratificate pe principiul rudeniei, vârstei şi sexului, altele sunt organizate pe un
fundament religios, caz în care ierarhia socială este puternic definită şi bine instituţionalizată.
Istoricii s-au preocupat de multă vreme de evoluţia organizărilor statale, încercând să analizeze implicit evoluţia
“ordinelor” sau “stărilor” în lume antică sau medievală. Este foarte cunoscută schema trifuncţională pe care de G.
Dumézil o identifică în reprezentările indo-europene şi care se regăseşte în organizarea societăţii medievale. Conform
acestei ierarhii, societatea indo-europeană se află împărţită în trei ordine, care susţin organizarea socio-economică a lumii
medievle: cei care se roagă (oratores), cei care luptă (bellatores), cei care lucrează (laboratores). Această ordine,
teoretizată constant începând cu secolul al XI-lea este definitiv statuată juridic în lucrarea magistratului Ch. Loyseau din
1610 (Traité des ordes et simples dignités).
Sisteme de distincţii statutare asemănătoare (între aristocraţi şi oameni obişnuiţi, oameni liberi şi sclavi, preoţi şi
războinici) apar în societăţi foarte diferite, cum sunt kachin-ii din Birmania, maurii, tuaregii, dar şi populaţiile hausa şi
wolof din Africa de Vest.
Cea mai cunoscută ierarhie bazată pe atribuţii se regăşeşte în sistemul castelor din India. Aici, textele sacre şi
“tratatele despre dispoziţia naturală a lucrurilor” instituie o diferenţă netă între funcţiile sacerdotale, atribuite
brahmanilor, cele războinice, atribuite castei kşatriya, cele ale crescătorilor-culegătorilor şi comercianţilor (vaiśya) şi, în
sfârşit, cele ale slujitorilor (śūdra). Conform schemei trifuncţionale a lui Dumézil, numai primelor trei caste, ale celor “ de
două ori născuţi”, le revin atribuţii.
Termenul de castă, de origine portugheză, sugerează atât rasa, cât şi specia. Casta corespunde la doi termeni
sanscriţi, varna şi, îndeosebi, jāti, ultimul desemnând atât speciile de plante, cât şi pe cele de animale.
Deşi parte a unor sisteme diferite, cei doi termeni nu pot fi separaţi. Primul se leagă se sistemul culorilor, atribute
simbolice ale categoriilor socio-profesionale sau “stărilor”. Ierarhia şi interdependenţa funcţională au apărut odată cu
apariţia castelor, din trupul omului originar Puruşa. Brahmanii deţin supremaţia în virtutea monopolului actului
sacrificial, pe care îl întreprind în vederea menţinerii ordinii lumii, dharma. Ierarhia ghidată de principiul varna, deşi
specializată, nu este ermetică: sunt posibile uniuni mixte (samkara), rămase, însă, condamnabile. Dacă “nu există o a
cincea varna”, cei aflaţi în afara castelor, paria, pot fi lipsiţi de varna, nu însă şi de jāti.
Diversele uniuni mixte au permis brahmanilor să explice geneza numărului mare de jāti plecate de la cele 4
varna. Aşa a apărut jātidharma, codul de conduită al fiecărei caste. Pe scurt, varna este “conceptul de castă”, în timp ce
jāti este casta “reală”: grup specializat profesional, endogam, în care intrarea se face prin naştere.
În sistemul indian, opoziţia fundamentală este cea dintre pur şi impur. Brahmanii, plasaţi în vârful ierahiei, nu pot
fi atinşi de cei aflaţi în afara castelor (în sistemul varna), condamnaţi la o stare de perpetuă impuritate, din cauza unor
ocupaţii specifice (hingheri, tăbăcari, gunoieri etc).
Inspiraţi de câteva trăsături (endogamia matrimonială, ierarhizarea şi diviziunea socială a muncii), unii
antropologi au invocat existenţa unui sistem de caste şi la alte comunităţi, cum sunt tuculerii sau wolofii (populaţii
africane). Cu toate acestea, majoritatea preferă să rezerve utilizarea termenului de castă pentru anumite categorii socio-
profesionale (cum sunt artizanii specializaţi sau artiştii ambulanţi).
Într-adevăr, organizarea castelor indiene ţine de un principiu conform căruia diferenţa reprezină tocmai modul de
integrare în societate. El reprezintă o formă de integrare structurală, parte a unei viziuni asupra lumii exprimate într-un
limbaj specific culturii indiene. Din acest motiv, transferul sitemului castelor nu este justificat nici în cazul în care
“distanţa socială” este reglată de conceptul de “impuritate”. Casta nu reprezintă doar o formă de stratificare socială, cum
nu poate fi considerată nici echivalentă sistemului de clase sociale, pentru simplul motiv că limitele de castă împiedică
apariţia unei conştiinţe de clasă.
În general, sistemul de caste nu este, însă, la fel de coerent ierarhic cum este cazul celor bazate pe ordine şi clase
sociale.
În privinţa claselor sociale, acestea au fost studiate mai degrabă de istorici şi sociologi. În general, tradiţia
antropologică a studierii claselor sociale se revendică de la sistemul propus de K. Marx, în care repartiţia inegală a
mijloacelor de producţie determină raporturile de clasă între categoriile de vârstă sau sex. Cu toate acestea, analizele
marxiste au fost nevoite să accepte că, în comunităţile tradiţionale, distincţiile de statut sunt mai degrabă justificate pe
temeiuri religioase şi politice decât pe distincţiile între clase.
Mai mult, studiile antropologice recente - ca şi cele sociologice, cum este cazul celor ale lui P. Bourdieu - tind că
deconstruiască categoriile rigide, cum este cea de clasă. Pe de o parte, identificarea apartenenţei la o “clasă” este practică
şi întotdeauna relaţională în raport cu alte grupuri sociale. Pe de alta, analizând procesele de modificare a identităţii de
statut şi etnice la unele populaţii africane, reapare problema etanşeităţii grupurilor sociale şi a rigidităţii reale a ierarhiilor.
Situaţia este asemănătoare cu cea întâlnită de istorici în studiul venalităţii slujbelor, care a permis, în secolele XVII-
XVIII, integrarea în rândul nobilimii a unui mare număr de indivizi provenind din “starea a treia”.În faţa acestei
constatări, antropologii sunt tentanţi să reevalueze opoziţia tradiţională dintre formele simple şi cele complexe de
stratificare socială şi să privilegieze o viziune structurală: o genealogie poate circumscrie o ordine ierarhică, în aceeaşi
52
măsură cu taxonomiile asupra diviziunii muncii - sistemul de caste - sau cu reprezentările unui sistem de funcţii sociale
organic intercorelate (sistemul de “ordine”). Aceste forme “complexe” sunt de obicei obiectul codificării din partea unui
personal specializat (preoţi sau jurişti), care justifică, prin discursul lor, propria preeminenţă şi permit clasarea
“ideologică” sau “imaginară” a membrilor societăţii.

IV.3.2. SCLAVIA
Atenţia acordată de societatea modernă fenomenului sclaviei datează de câteva secole. Studiată iniţial la umbra
unui interes umanist şi ghidat de obiectivul imediat al abolirii sclaviei practicate de europeni, sclavia a fost iniţial
denunţată ca o formă nerentabilă economic de activitate productivă, dar şi ca un arhaism nedemn de civilizaţia modernă.
Ulterior condamnării sale, din motive etice şi politice, sclavia a devenit obiectul unei reflecţii sistematice, menite a-i
evidenţia rolul şi semnificaţia sa istorică.
Începând cu K. Marx, care considera sclavagismul drept una dintre primee forme de existenţă a societăţilor
bazate pe clase, şi multe decenii după aceea, studiul societăţilor antice a constituit cadrul favorit pentru analiza
fenomenului sclaviei. În U.R.S.S., ca şi în statele din blocul răsăritean, odată cu respingerea ideologică a “modului de
producţie asiatic”, sclavagismul s-a transformat într-o etapă necesară a evoluţiei unitare a umanităţii şi, mai mult, în
singurul mod de producţie al societăţilor antice. O astfel de teză extremă nu a făcut dectâ să stimuleze cercetarea către
domenii restrânse ale temei sclaviei, orientate îndeosebi asupra vestigiilor comunităţilor arhaice. Concluziile atinse vor
arăta, într-o primă instanţă, varietatea deosebită a formelor de exploatare a muncii bazate pe sclavi.
Dacă, pe de o parte, în anii ’60, M. I. Finley considera că, în antichitate, aceste forme de producţie se bazează pe
un continuum de poziţii statutare, E. Meyer şi W. L. Westermann sunt mai degrabă tentaţi să considere că sclavia are un
rol decisiv în apariţia elitelor politice. Finley consideră că „sclavia marfă” (chattel-slavery) nu a putut apărea decât în
anumite condiţii, caracterizate de o specializare agricolă, asemănătoare cu cele care asiguraseră apariţia sclaviei nord-
americane moderne. De altfel, nu sunt puţin autorii care subliniază legăturile sclaviei americane cu agricultura de
plantaţie şi, inevitabil, cu vechiul sistem latifundiar mediteranean. Alţi autori au insistat mai puţin asupra aspectului
capitalist al sclavagismului, încercând să evidenţieze mai degrabă relaţiile „paternaliste”dintre stăpâni şi sclavi (E. D.
Genovese).
În fapt, dificultatea definirii sclaviei se datorează unei realităţi unanim acceptate: sclavia reprezintă o practică
prezentă la multe societăţi, în epoci diferite. Nici condiţiile de viaţă ale sclavilor nu ajută la definirea mai bună a sclaviei,
pentru că acestea diferă foarte mult: unii sclavi pot deţine funcţii importante (guvernatori sau perceptori), cu autoritatea
asupra oamenilor liberi. Este cazul prizonierilor regali din cadrul regatului populaţiei mossi din Yatenga, care puteau
avea funcţii politice, comandând sate, ca şi căpeteniile războinice locale. În consecinţă, cum exemplul nu este singular,
trebui să acceptăm că dezrădăcinarea nu constituie o trăsătură generală a sclaviei, cu atât mai mult cu cât alte persoane
(soţii, fraţi mai mici sau protejaţi) pot fi înstrăinaţi.
Studiile recente se îndepărtează întrucâtva de sclavagismul european, pentru a se concentra asupra celui din
societăţile tradiţionale, îndeosebi african. În cadrul acestor comunităţi, nu numai că sclavagismul nu este corelat cu
schimburile comerciale, dar exploatarea muncii productive însăşi nu apare întotdeauna drept finalitatea principală a
instituţiei. În general, aceste analize se concentrează fie asupra raţionalităţii producţiei economice sclavagiste, fie în
direcţia studiului sclavilor ca grup specific.
Astfel, unii antropologi anglo-saxoni (S. Miers, I. Kopytoff) tind să analizeze sclavagismul din perspectiva
„drepturilor” asupra persoanelor (înrudire, alianţă, adopţie) şi tind să vadă finalitatea sclaviei într-o încorporare a
indivizilor în grupe de rudenie, la una sau două generaţii după luarea în sclavie. Cei doi autori văd sclavia ca un
„continuum al înrudirii” şi atrag atenţia asupra finalităţii non-economice a instituţiei.
La polul opus teoriei lui Miers şi Kopytoff, antropologii francezi îmbracă o perspectivă marxistă, căutând să
evidenţieze aspectul productiv al muncii sclavului şi explică condiţiile sociale ale sclavilor prin intermediul
caracteristicilor generale ale societăţilor sclavagiste.
Spre exemplu, C. Meillasoux (1999) a propus ca, în încercarea de a defini sclavia, să se realizeze distincţia dintre
starea sclavului şi condiţia sa. Starea sa, comună tuturor captivilor, este desocializarea, „substanţa ireductibilă a
statutului său social”: sclavul este smuls, la origine, prin război sau prin comerţ, din grupul său de origine. În această
calitate, el este o „antirudă” aflată cu totul la dispoziţia stăpânului său, care îl poate folosi la diverse munci. Iar dacă
resocializarea sa este uneori posibilă, ea rămâne limitată de apartenenţa lui faţă de stăpân: starea de desocializare,
resimţită ca un stigmat, persistă.
Meillasoux consideră că sclavia reprezintă în primul rând un fenomen economic. „Sclavagismul reprezintă
singurul mod de exploatare care permite acumularea în condiţiile în care nu se înregistrează o creştere a productivităţii
muncii. Deşi majoritatea teoriilor sclavagismului sunt fundamentate pe ştiinţa juridică, în fapt condiţiile economice ale
funcţionării sale sunt cele care îl definesc cu adevărat. Sclavagismul este un sistem social fondat pe exploatarea unei
clase aservite, a cărui reproducere se face prin achiziţionarea (capturarea, cumpărarea) de fiinţe umane”. Diferit, din
punct de vedere al reproducerii, de iobăgia feudală, sclavajul se bazează pe un dispozitiv care să asigure această
permanentă aprovizionare: războiul sau comerţul.
Sclavul oferă stăpânului tot ceea ce produce, cu excepţia subzistenţei sale cotidiene. El este, astfel, hrănit de către
stăpân, locuieşte pe terenul stăpânului, munceşte pentru el şi, în cazul în care primeşte dreptul de a se căsători,
53
progenitura sa aparţine stăpânului femeii. Chiar şi atunci când sunt eliberaţi legal de munca datorată stăpânului, prin
manumittere, sclavii, care pot strânge o sumă de bani, nu posedă nimic altceva care să nu aparţină stăpânului. Sclavul nu
are dreptul de moştenire, dar poate deţine diverse slujbe.
Mai multe componente asigură reproducerea sclavagismului. Pe de o parte, se află societăţile ţărăneşti,
vulnerabile datorită activităţilor lor agricole; pe de alta, societăţile războinice, care prin raiduri şi războaie asigură
capturarea de sclavi, pentru vânzare sau pentru propria folosinţă. Acţiunile războinice favorizează apariţia unei elite
aristocratice, care va exercita o dublă dominaţie, asupra populaţiei ţărăneşti, ca şi asupra sclavilor. În cazul unor
organizări statale, sclavii sunt redistribuiţi prin intermediul curţii.
Negustorii reprezintă o altă componentă importantă a sistemului sclaviei. Ei tratează sclavii ca pe o marfă
aducătoare de profit. În societăţile africane sau asiatice, femeile sunt mai apreciate decât bărbaţii, pentru munca prestată
(agricultură, activităţi menajere), dar şi în calitatea lor de potenţiale concubine sau soţii. Doar în societăţile în care
predomină agricultura de plantaţie sunt preferaţi bărbaţii.
Un alt termen care susţine întrucâtva sistemul sclavagist este reprezentat de societăţile cliente. Acestea, alcătuite
din comunităţi ţărăneşti, folosesc sclavii ca element domestic, în producerea hranei, şi nu au decât un rol secundar în
perpetuarea sistemului.
Este important de precizat că sclavagismul nu se poate susţine decât atâta timp cât sursele sale de aprovizionare
se pot extinde: costul regenerării resurselor nu este plătit de societatea care îi foloseşte, ci de cea din care sclavii sunt
smulşi fără compensare.

54
ECONOMIE ŞI TEHNOLOGIE ÎN COMUNITĂŢILE TRADIŢIONALE
ANTROPOLOGIE ECONOMICĂ
MEDIU SI TEHNOLOGIE

RELIGIE ŞI RITUAL ÎN COMUNITĂŢILE TRADIŢIONALE

RELIGIA

MAGIA

MITUL

ANTROPOLOGIA SIMBOLICĂ. SIMBOLISMUL RELIGIOS

ANTROPOLOGIE POLITICĂ
ANTROPOLOGIA ARTEI

Antropologia s-a aplecat asupra componentei simbolice a culturii din două puncte de vedere: cel al sensului şi,
respectiv, al funcţiei simbolizării.
În ceea ce priveşte sensul simbolizării, antropologii au încercat, pentru început, să demonstreze existenţei în
gândirea primitivă a unei lipse generale de raţionalitate, înţelegând „semnul” sălbaticilor drept confuz. Astfel că, iniţial,
simbolismul nu era altceva decât „mentalul minus raţionalul” (D. Sperber), trăsătură distinctivă a gândirii primitive. A
devenit treptat tot mai limpede că reprezentările societăţilor primitive sunt coerente, iar cunoaşterea lor este ordonată,
constituind un adevărat „sistem al lumii”.
Sub impactul lingvisticii şi psihanalizei, analiza lumii simbolice s-a orientat în două direcţii opuse. Pe de o parte,
antropologi ca E. Leach şi Cl. Lévi-Strauss au contestat ideea că fiecare simbol dispune de o unică semnificaţie şi că
această semnificaţie iese în afara arbitrarului cultural. Mai mult, simbolurile nu puteau fi reduse la aspectele elementare
ale vieţii, cum sugerau psihanaliştii. Această viziune excludeau posibilitatea ca fiecare simbol are sens şi poate fi înţeles şi
tradus în afara contextului său cultural.
Pe de altă parte, antropologia, influenţată de lingvistica structurală a lui F. de Saussure, dar şi de lucrările lui Ch.
Pierce şi R. Jakobson, a început să privească simbolismul ca un sistem de semne, şi nu unul de simboluri în sensul clasic
al cuvântului. Astfel, el nu este diferit de limbaj decât prin asocierea semnificanţilor a altor semnificaţi decât cei aşteptaţi.
Semnificanţii simbolici nu sunt caracterizaţi de raportul analogic cu semnificaţii, ci de poziţia pe care o ocupă într-un
sistem organizat de diferenţe şi asocieri.
Cel mai bine este exprimată această direcţie de studiu în cadrul analizei structurale a lui Lévi-Strauss. Acesta nu
crede că simbolurile au o semnificaţie absolută sau măcar intrinsecă. Sistemele simbolice au sens doar prin modalităţile în
care simbolurile se combină şi prin raporturile de opoziţie care se stabilesc într-un anumit număr de elemente din diverse
domenii sau coduri. Analiza structurală tinde să evidenţieze mai puţin conţinutul semantic al unui corpus simbolic, cât
logica formală a organizării acestuia.
Cu totul alta va fi viziunea lui D. Sperber, care consideră simbolismul un sistem cognitiv, şi nu unul semiologic.
După Sperber, activitatea simbolică este un auxiliar al cunoaşterii şi conceptualizării care preia misiunea de a prelucra
obiecte de gândire care scapă de obicei principiilor sale uzuale de prelucrare şi memorare.

ANTROPOLOGIE, ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE

Antropologia şi arheologia au avut un destin înrudit. “Dialogul preistorie-etnologie s-a impus întotdeauna,
fiindcă cele două discipline au câmpuri de cercetare înrudite, în ciuda mijloacelor de abordare diferite: una se ocupă de
trecut, amputat de aleatoriul conservării vestigiilor, pe când cealaltă studiază prezentul viu şi discursul, fiind lipsită de
profunzime istorică.” (F. Audouze, 1999).

ANTROPOLOGIA ISTORICĂ ŞI ISTORIA ANTROPOLOGICĂ

ARHEOLOGIA ŞI ANTROPOLOGIA

ETNOARHEOLOGIA

55
 V. ECONOMIE, MEDIU ŞI TEHNOLOGIE ÎN COMUNITĂŢILE TRADIŢIONALE
V.1. ANTROPOLOGIA ECONOMICĂ
Antropologia economică poate fi definită, în sensul cel mai general, ca un domeniu constitutiv al
antropologiei generale, care are ca obiect studiul activităţilor economice. Oricât de limpede poate părea această
definiţie, constituirea unui astfel de câmp de cercetare autonom nu s-a realizat cu mare uşurinţă, în particular
din cauza originalităţii economiei comunităţilor tradiţionale, care a sfidat pe multiple planuri categoriile
tradiţionale ale economiei politice europene şi, în general, experienţa culturală occidentală în domeniul
economic: vânători-culegători, agricultori itineranţi sau horticultori, „primitivii” provocau, şi din punctul de
vedere al activităţilor de subzistenţă, civilizaţia industrială europeană.
Dacă afirmarea, în antropologie, a unui domeniu consacrat exclusiv activităţilor economice a întârziat,
nu este mai puţin adevărat că relaţia dintre antropologi şi economişti este foarte veche. „Viaţa materială” a
societăţilor constituie de multă vreme o temă populară în antropologie. Deja primele referiri la societăţile
„sălbatice” sunt asociate cu ideea că aceste popoare dispuneau de o „economie naturală”, aflată în profund
contrast cu economia europenilor. Pe măsură ce ideile evoluţionismului teoretic propuse în Epoca Luminilor se
întăresc în Europa, iar „sălbaticul” devine „primitiv”, economia societăţilor tradiţionale devine şi ea
„primitivă”.
Această modificare terminologică, deşi semnalează o importantă mutaţie de perspectivă filozofică, nu va
avea consecinţe prea adânci cu privire la modul în care este percepută economia comunităţilor arhaice: datorită
mijloacelor tehnice limitate, aceste comunităţi nu puteau beneficia, în realitate, decât de o economie de
subzistenţă, incapabilă să realizeze vreun surplus productiv, prin urmare privată de schimb, capital şi monedă.
Desigur, cum, pe parcursul secolului al XIX-lea, domină teoria substantivistă, conform căreia economia
priveşte orice acţiune care presupune producţia, schimbul şi consumul de bunuri, ideea existenţei unei
„economii primitive” este larg acceptată. Însă această economie primitivă nu este înţeleasă decât ca un negativ
al economiilor monetarizate, obiectul economiei politice europene.
Datorită acestei distanţări teoretice, primele studii cu privire la economia primitivă, cum sunt cele
elaborate de Morgan, privesc mai degrabă descrierea „meseriilor subzistenţei”, fără a lăsa loc cu adevărat unei
antropologii economice asemănătoare economiei politice. O astfel de atitudine se explică uşor dacă ne
reamintim că antropologia s-a născut în deceniile evoluţionismului. Prin urmare, nu numai că Morgan
împărtăşea ideile economiştilor din epocă, dar, evidenţiind importanţa rudeniei în organizarea societăţilor nord-
americane, el subsuma şi schimburile economice relaţiilor dintre rude şi aliaţi, întărind ideea că economia
primitivă nu cunoaşte schimburi economice în sensul acceptat tradiţional.
Treptat, pe măsură ce concluziile pripite ale evoluţionismului încep să-şi piardă popularitatea, iar studiul
atent, monografic al comunităţilor arhaice îmbogăţeşte corpusul de informaţii al antropologiei, se ajunge la o
cunoaştere mai nuanţată a conţinutului real al economiilor primitive. La începutul secolului XX, antropologii ca
F. Boas şi B. Malinowski încep să evidenţieze diverse instituţii economice, mult mai contrariante în raport cu
experienţa occidentală decât lăsa să se înţeleagă eticheta de „economie primitivă”.
Este cazul aşa-numitului potlach, instituţie economică observată de Boas la indienii kwakiutl, pe coasta
de nord-vest a Americii. În principiu, potlach-ul rezumă o competiţie de prestigiu, o „luptă între bogăţii” (M.
Mauss), prin care şefii comunităţilor kwakiutl se dedau periodic la împărţirea (sau distrugerea) bunurilor celor
mai de preţ. În acest fel, ei îşi provoacă rivalii la plata unei dobânzi încă şi mai mari, menită a acoperi, prin
gesturi asemănătoare, datoria de onoare iniţiată. Ulterior, existenţa instituţiilor economice de tip potlach va fi
regăsită şi în cadrul altor societăţi tradiţionale.
O altă instituţie economică semnificativă va fi definită de Malinowski, prin studiile sale cu privire la
trobriandezi (nord-estul Noii Guinee). Este vorba de aşa-numitul cerc kula, sistem complex de schimb, care
cuprinde mai multe tipuri de tranzacţii (cele dintre şefi, practicate cu ocazia marilor ceremonii kula, care unifică
mai bine de o duzină de insule din Melanezia; schimburile dintre prieteni şi aliaţi din sate diferite, dar care
aparţin aceloraşi comunităţi kula; schimburile dintre şef şi sătenii de rând, în interiorul unui sat). Ceea ce este
semnificativ este că sistemul de schimb kula avea ca obiect brăţări şi coliere din scoici, care, deşi lipsite de o
valoare economică, posedau o mare valoare de prestigiu; obiectele nu puteau, de altfel, rămâne prea multă
vreme în proprietatea cuiva, ele fiind transmise mai departe, pentru a asigura continuitatea schimburilor.
Exemplele amintite au fost suficiente pentru ca antropologii să sesizeze câteva probleme ignorate în
deceniile evoluţioniste. În primul rând că, departe de a rezuma la activităţi propriu-zis destinate subzistenţei,
societăţile „primitive” alocă o parte importantă a timpului şi resurselor lor producerii unor bunuri de prestigiu,
56
destinate fie schimbului, fie chiar distrugerii. Pe de altă parte, observaţiile lui Malinowski semnalau
posibilitatea ca anumite bunuri de subzistenţă să facă obiectul schimbului, ceea ce înainte vreme era de
neconceput. Se vedeau astfel asigurate condiţiile pentru apariţia unei noi subdiscipline, antropologia
economică.
Evoluţia antropologiei economice a fost permanent condiţionată de mutaţiile survenite în sânul ştiinţei
economice. De altfel, poziţiile faţă de economia primitivă su fost constant divizate pe seama atitudinilor faţă de
economie în sine.
Astfel, curând după decăderea prejudecăţilor evoluţioniste, o nouă şcoală îşi face loc în gândirea
economistă europeană, cea neo-marginalistă. Această tendinţă, numită de K. Polanyi formalistă, considera
economic orice comportament care se baza pe „folosirea optimă a mijloacelor rare”. Definiţia economiei era
astfel, preluată direct din ştiinţa economică: orice fenomen prin care oamenii îşi gestionează puţinele resurse
materiale în scopul de a atinge anumite obiective - bine determinate - ţine de economie. În acest fel, ea
transforma omul într-un factor activ, raţional, capabil şi dornic să evalueze orice acţiune în termeni de
investiţie-beneficiu. Diferenţele dintre societăţi nu puteau fi esenţiale şi se putea chiar bănui o anumită
continuitate de dezvoltării economice, de la societăţile arhaice la cele ale economiei de piaţă propriu –zise.
Deşi economiile societăţilor tradiţionale se pretau cu greu unei astfel de clasificări formaliste, lipsite
fiind de monedă şi, deci, de posibilitatea de a evalua în termeni „obiectivi” valoarea de schimb, nu au lipsit
antropologii (M. Herskovits, R. Firth) care au încercat să aplice gândirea formalistă economiilor „primitive”.
Nici chiar F. Boas nu ezitase în a considera potlach-ul drept un soi de alegere raţională a unui tată de familie
înţelept, care investeşte pentru a asigura un viitor mai bun membrilor familiei sale. Cu toate acestea, gândirea
formalistă întâlneşte rapid serioase dificultăţi în interpretările sale. În primul rând, pentru că majoritatea
societăţilor tradiţionale oferă analizei comportamente economice care nu ţin de nici o strategie raţională. Pe de
altă parte, cele care pot fi interpretate ca raţionale, cum este potlach-ul, ţin mai degrabă de strategii politice,
decât de raţiuni economice.
Din aceste raţiuni se va întări şi tendinţa opusă formalismului, substantivismul. În linii generale,
partizanii acestui curent se îndoiesc de valoare explicativă a principiului utilitarităţii şi consideră sistemele
economice ca aflate într-o radicală discontinuitate. Această diferenţiere s-ar datora faptului că reglarea
sistemelor economice s-ar realiza pe seama unor proceduri fundamental ne-economice (sociale, simbolice,
religioase etc.). Misiunea antropologului rămânea, totuşi, cea a de a penetra acest frunziş de condiţionări
culturale, în scopul de a defini cele câteva forme elementare de integrare a economiei în societate. Combinarea
lor ar putea fi în măsură să explice diversitatea sistemelor ecoomice „reale”.
Un bun exemplu în această privinţă îl oferă opera lui K. Polanyi. În încercarea de a depăşi
inconsecvenţele ce şicanau gândirea formalistă, K. Polanyi propune un nou sistem de interpretare a economiei
societăţilor arhaice. Polanyi se inspira, într-o primă instanţă, din consideraţiile realizate de M. Mauss în al său
Eseu despre dar. Mauss evidenţiase cu tărie că fenomenele de schimb nu pot fi reduse doar la dimensiunea lor
economică. Dimpotrivă, instituţiile precum potlach-ul sau kula trebuie privite ca „fapte sociale totale”,
multidimensionale, în care circulaţia bunurilor este doar unul din aspectele schimbului. De altfel, Mauss
consideră că sfera activităţilor economice nu tinde să devină autonomă decât odată cu apariţia pieţei: doar
societăţile moderne sunt cele au au făcut din om nu „animal economic”.
Polanyi va merge mai departe decât Mauss. Pe de o parte, el refuză estomparea câmpului economiei
„primitive” în alte domenii ale vieţii sociale, cum tindea să facă Mauss, dar se îndepărtează totodată şi de ideea
că economia politică poate să dea seama corespunzător de realitatea economiilor arhaice. Polanyi subliniază că
orice sistem economic este înrădăcinat într-un mediu cultural particular şi este condiţionat de raporturile sociale
şi de reprezentările specifice acestora.
Polanyi este pe de o parte, partizanul unei concepţii substantiviste cu privire la economie; el nu acceptă,
însă, tezele formaliste cu privire la circulaţia bunurilor care nu ţin de piaţă. El defineşte trei tipuri importante de
circulaţie a bunurilor: reciprocitatea, redistribuirea şi schimbul. Acestea se articulează pe anumite structuri
sociale şi condiţii instituţionale. De exemplu, reciprocitatea presupune existenţa unor structuri ordonate
simetric, cum ar fi un sistem simetric de grupuri de rude; redistribuirea presupune existenţa unui centru de
atribuire în cadrul comunităţii, iar schimbul pe cea a unor pieţe creatoare de schimburi, structură instituţională
care nu poate fi în nici un caz generară prin simple acte de schimb fortuite. Dacă toate cele trei sisteme de
circulaţie a bunurilor sunt variabil prezente în fiecare societate, nu este mai puţin adevărat că predominanţa
unuia este dată de suportul instituţional propriu fiecărei societăţi: de exemplu, dacă acesta este oferit de rudenie,
reciprocitatea va constitui nucleu circulaţiei bunurilor.

57
 Gândirea lui Polanyi se va dovedi foarte influentă în câmpul antropologiei economice, deşi ea va
conduce şi la luări de poziţie polemice. După 1960, se poate remarca atât o întoarcere generală către marxism
din partea antropologilor europeni - care tind din nou să sublinieze importanţa producţiei, în detrimentul
schimburilor -, dar şi abordări vădit anti-marxiste şi antideterministe, cum este cea propusă de M. Sahlins.
Teza lui Sahlins este provocatoare. Mergând pe urmele propriilor intuiţii din anii ’70, în lucrarea sa,
Stone Age Economics (1972), antropologul american nu ezită să califice societatea paleolitică drept o „societate
a abundenţei”. În fapt, Sahlins dorea să elimine definitiv prejudecata conform căreia societăţile de vânători-
culegători ar dispune de o economie de penurie. Dimpotrivă, consideră el, penuria nu este altceva decât o
creaţie a economiei de piaţă, condiţie de funcţionare a economiei capitaliste. Următorul pasaj, evocator pentru
viziunea lui Sahlins, arată limpede cum înţelege antropologul american relaţia dintre progresul tehnologic şi
sărăcie, dar şi consecinţele întunecate pe care le-a adus marşul triumfător al colonialismului european şi :
„Ce să zicem de lumea contemporană? O treime sau chiar jumătate din umanitate se culcă în fiecarea
seară flămândă. În epoca veche, a pietrei cioplite, proporţia trebuie că era mult mai mică. Era noastră este cea
a foametei fără precedent. Astăzi, într-o epocă în care forţa tehnică este mai mare ca oricând, foamea a
devenit o instituţie.
Putem să inversăm şi o altă formulă venerabilă şi să afirmăm: importanţa foamei creşte relativ şi
absolut o dată cu progresul cultural.
Mai presus de orice, doream să ajung la acest paradox. Vânătorii-culegători au, prin forţa
împrejurărilor, un nivel de trai scăzut, în mod obiectiv. Dar, dacă acesta este obiectivul lor, iar mijloacele lor
de producţie sunt adaptate la el, satisfacerea nevoilor este, de obicei, uşor de asigurat. Evoluţia economică a
fost expusă deci la două tendinţe contradictorii: ea îmbogăţea, sărăcind; apropiere în raport cu natura, dar
expropriere în raport cu omul. Tehnicile sunt cele care au progresat. Acest proces a fost animat în multe feluri:
cantitatea de bunuri şi servicii utile, cantitatea de energie adusă în serviciul culturii, productivitatea,
diviziunea muncii au crescut, în acelaşi timp cu libertatea noastră în raport cu servituţile mediului fizic. Dintr-
un anumit punct de vedere, acest ultim punct ne face să înţelegem mai bine primele etape ale progresului
tehnic. Agricultura nu numai că a permis depăşirea stadiului distribuţiei de surse alimentare naturale, dar le-a
permis, de asemenea, comunităţilor neolitice să-şi păstreze ordinea socială chiar şi când aceste resurse
lipseau: se recolta destul în timpul sezonului bun pentru a se putea hrăni atunci când nu creştea nimic; de aici,
o stabilitate a vieţii sociale, care a fost un factor decisiv al dezvoltării sale materiale. Cultura a mers, de
atunci, din victorie în victorie, printr-un soi de sfidare crescândă a legii biologice a cantităţii minime, până la
a permite omului, în fine, să trăiască în spaţiul interplanetar, acolo unde lipsesc chiar şi greutatea şi oxigenul.
Dar, chiar în acest moment, alţi oameni mor de foame în Asia, în pieţe. Dacă evoluţia a transformat
tehnologia, ea a modificat profund, în acelaşi timp, şi structurile, iar în acest domeniu se întâmplă cu
progresul ce se întâmpla cu acel drum mitologic: de câte ori călătorul înaintează cu un pas, destinaţia lui se
îndepărtează cu doi paşi. Aceste structuri sunt în egală măsură politice şi economice, privind puterea şi
proprietatea. Ele s-au dezvoltat mai întâi în interiorul societăţilor şi acum ele determină, din ce în ce mai mult
raporturile dintre societăţi. Desigur, aceste structuri au fost organizaţii funcţionale şi necesare dezvoltării
tehnice: nu este mai puţin adevărat că, tocmai în interiorul comunităţilor cărora le-au permis îmbogăţirea, ele
au dus la repartizări inegale ale bogăţiei şi la diferenţieri în modurile de viaţă. În schimb, cele mai primitive
popoare din lume au puţine bunuri, dar nu sunt sărace. Sărăcia nu constă nici într-o cantitate mică de bunuri,
nici doar într-un raport între scop şi mijloace; ea este, înainte de taote, un raport între oameni, un statut
social. Ca atare, ea constituie o invenţie a civilizaţiei. În acelaşi timp, a evoluat ca o odioasă deosebire între
clase şi, mai ales, ca o relaţie de exploatare - ceea ce-i poate face pe agricultori mai vulnerabili la catastrofele
naturale decât pe eschimoşi în taberele lor de iarnă din Alaska.” (1968)
În esenţă, ce dorea să evidenţieze Sahlins? Inspirat de premisele budismului, el consideră că există două
modalităţi de te considera bogat: a dori puţin şi, prin urmare, a avea puţin; a dori mult şi, deci, a avea tot mai
mult. Această ultimă opţiune este cu totul străină comunităţilor arhaice, care nu-şi fixează decât obiective
economice proporţionale mijloacelor lor tehnologice; oamenii acestor culturi nu se simt cu adevărat „săraci”
decât în momentul în care contactul continuu cu societatea occidentală determină pentru ei nevoi imposibil de
satisfăcut pe seama economiei tradiţională. Sahlins reproşa gândirii antropologice din epocă faptul că atribuia
vânătorului paleolitic „motivaţii burgheze” şi unelte din piatră. Nu era de mirare că situaţia lui economică
putea, pe bună dreptate, să apară ca disperată!
De cealaltă parte a baricadei se află antropologii marxişti, dintre care merită cu deosebire amintit M.
Godelier. Antropologul francez este, ca şi Polanyi, adeptul unei viziuni sistematice şi substantiviste asupra
economiei. Pentru el „economicul poate fi definit... ca fiind producerea, repartiţia şi consumul de bunuri şi
58
servicii. El constituie un domeniu de activităţi particulare... şi, în acelaşi timp, un aspect particular al tuturor
activităţilor omeneşti care nu aparţin propriu-zis acestui domeniu, dar a căror funcţionare angrenează schimbul
şi folosirea mijloacelor materiale” (1966). Prin urmare, Godelier consideră ca potrivită utilizarea sintagmei de
sistem economic, din moment ce fiecare sferă de activitatea economică constituie o structură ce respectă legi
proprii (norme înrudirii, tehnice şi juridice), la rândul lor articulate sistemic între ele. Deşi respectă principiul
lui Polanyi în privinţa circulaţiei bunurilor, Godelier preferă să păstreze ierarhia marxistă a tipurilor de structuri
economice: raporturile sociale care organizează producţia condiţionează formele de circulaţie a bunurilor, aşa
cum regulile de repartiţie controlează structurile de consum.
Godelier subliniază că raporturile economice sunt în primul rând raporturi sociale, care nu devin
autonome decât în cadrul unei economii de piaţă. Abia într-un astfel de cadru anumite bunuri şi servicii
dobândesc o valoare de schimb şi apare, inerent, moneda, care joacă rolul de echivalent universal al mărfurilor.
Or, în majoritatea absolută a economiilor tradiţionale, moneda lipseşte, iar bunurile sunt clasate şi valorizate în
funcţie de funcţionarea unor alte raporturi sociale (de ordin politic, religios sau de rudenie). Existenţa eventuală
a unor „monede primitive” (cum este sarea vegetală la populaţia baruya din Noua Guinee) întăreşte valabilitatea
acestui model propus de Godelier: ele nu sunt decât „echivalenţi generali” pentru bunurile considera mărfuri,
dar nu sunt folosite nediscriminat, pentru orice tip de tranzacţie.
Godelier reiterează observaţiile lui Polanyi: noţiunea de raţionalitate economică nu are sens în afara
economiilor de piaţă. Dimpotrivă, în cadrul societăţilor arhaice, o raţionalitate globală, socială impune
comportamente „iraţionale” din punct de vedere economic (cum este refuzul monedei, sau limitatea folosirii ei).
Consideraţiile realizate de diverşii antropologi citaţi evidenţiază nu numai deschiderea deosebită pe care
a permis-o antropologie economică pentru înţelegerea funcţionării societăţilor arhaice, dar şi dificultatea
paradoxală în care se zbate acest câmp al antropologiei: datorită puternicei condiţionări sociale a
comportamentelor economice, antropologia economică nu a reuşit să se diferenţieze de economia politică decât
cu preţul unor radicale abstractizări.

V.II. MEDIU ŞI ECOLOGIE

PERSPECTIVE ANTROPOLOGICE ASUPRA RAPORTULUI NATURĂ-CULTURĂ
O veche tradiţie de gândire europeană, al cărei început poate fi identificat începând chiar în filozofia greacă,
mediul natural este desacralizat. Gândirea creştină medievală a întărit firmamentul acestei viziuni: omul, căzut
din Paradis, este stăpânul unei naturi desacralizate, ordinea lucrurilor divine fiind transcendentă realităţii
materiale; cu atât mai puternică va deveni această tendinţă în veacurile modernităţii, când opoziţia dintre natură
şi cultură va oferi pilonul central al gândirii raportului dintre om şi mediu. Aşa apare ideea unui regn natural,
supus unor legităţi proprii, străine de arbitrariul uman şi, conform speculaţiilor inaugurate în Epoca Luminilor,
şi voinţei divine. Această linie de clivaj între natură şi cultură este vizibilă chiar şi în cazul manifestărilor
ecologiste occidentale actuale. Şi el se bazează pe credinţa că natura ca atare există, ca un dat biologic
independent de cultură şi este, prin urmare, un produs ideologic specific gândirii occidentale.
Însă, acestă construcţie, care ne apare nouă ca firească, este întru-totul un construct cultural, arbitrar,
greu de regăsit în universurile mentale ale culturilor tradiţionale. Tradiţia de gândire europeană este, prin
urmare, ea însuşi un exemplu al unei stări de fapt mult mai profunde: raportul dintre om şi natură este stabilit de
fiecare dată în funcţie de anumite scheme culturale; nu numai că reprezentările naturii variază, dar modalităţile
practice prin care culturile se aproprie, transformă sau se adaptează mediului natural şi diverselor ecosisteme
sunt stabilite de o logică culturală proprie.
În fapt, este tocmai paradigma europeană, care opune natura culturii, cea care s-a arătat interesată de
interpretări deterministe. Ideea condiţionării ecologice a culturii este foarte veche: de la Hippocrate şi până la
Montesquieu şi Kant, gândirea europeană a afirmat de multe ori importanţa pe care amprenta climatului o are
pentru mersul civilizaţiei. În particular condiţiile ecologice extreme au fost considera impropii achiziţiei
elementelor definitorii civilizaţiei. Climatul propice civilizaţiei nu putea fi, desigur, decât cel temperat, propriu
Europei.
Raportul dintre societate şi ecosisteme a constituit dintotdeauna o preocupare a antropologiei culturale.
În secolul al XIX-lea, ideea condiţionării ecologice cunoaşte diverse nuanţări. Ch. Darwin, prin teoria sa,
introduce conceptele de selecţia naturală şi de lupta pentru supravieţuire; biologul E. Haeckel introduce
termenul de oekologie (de la grecescul oikos, habitat, şi logos, ştiinţă). Pe de altă parte, specialiştii
antropologiei embrionare (Morgan, Tylor), care încep să-i considere pe „sălbaticii” de odinioară drept
„primitivi”, se văd tot mau mult tentaţi să atribuie arhaismul culturii lor mai degrabă lipsei de timp decât
expunerii la anumite condiţii de mediu nefavorabile. Cu toate acestea, determinismul ecologic nu dispare din
59
arsenanul de idei cu privire la evoluţia socială. Hegel, ca şi, mai târziu, geograful Fr. Ratzel, continuă să afirme
că impactul mediului este esenţial asupra dezvoltării civilizaţiei; spre deosebire de înaintaşul său în câmpul
antropo-geografiei, K. Ritter, Ratzel credea că difuzarea anumitor elemente culturale temporizează impactul
mediului. Cu toate acestea, Ratzel subâmpărţea rasele în „naturale” şi „cultivate”; primele erau cantonate în
zonele aride şi ostile, în timp ce rasele cultivate, plasate în zone fertile şi tempetare, erau mai puţin expuse
ameninţărilor factorilor fizici. Însă diferenţele dintre Naturvölker şi Kulturvölker erau, în ultimă instanţă,
datorate tocmai zonelor în care trăiau, nu unor esenţe naturale ale acestor etnii.
Ca replică la exagerările cu gust colonialist ale acestui determinism, îşi va face apariţia în antropologie
aşa-numitul posibilism, care vede în mediul fizic un factor ce limiteată opţiunile culturale, dar nu le determină;
în alţi termeni, constrângerile de mediu sunt mai degrabă sugestive şi restrictive, dar nu directive. Răspunsurile
culturale nu ar face, astfel, decât să ofere sau să interzică nişte posibilităţi de adaptare. Un pionier al acestei
direcţii a fost chiar F. Boas, care, în contrast cu teoriile anterioare, s-a apropiat mai degrabă de o viziune
idealistă: fără să minimalizeze rolul adaptării la mediu, Boas considera că istoria, limba şi cultura joacă un rol
mai important decât condiţiile naturale.
Un alt celebru reprezentat al tendinţei posibiliste a fost M. Mauss. Studiind comportamentul cultural al
eschimoşilor, normat de două anotimpuri puternic contrastante, iarna şi vara, Mauss, alături de H. Beuchat, a
arătat existenţa a două cicluri, respectiv de regrupare şi dispersie a comunităţilor eschimose. Dispersia avea lor
vara, anotimpul „profan”, iar regruparea unităţilor familiale avea lor iarna, „anotimpul sacru”. Cu toate acestea,
Mauss este ferm în a sublinia că aceste pulsaţii, laolaltă cu activităţile rituale care le sunt specifice, nu sunt
condiţionate direct de ecologie: eschimoşii ar fi putut, de exemplu, evita constrângerile iernii, adoptând
tehnicile productive pe care le foloseau vecinii lor amerindieni.
În antropologia americană, o contribuţie importantă la tendinaţ posibilistă aduce A. Kroeber. Acesta,
deşi sesizează existenţa unor provincii culturale care coincid unor areale agricole, s-a ferit să afirme că
modurile de subzistenţă sunt capabile să explice structurile sociale diferite: „dacă e adevărat că culturile sunt
înrădăcinate în natură şi, prin urmare, nu pot fi niciodată înţelese fără referire la bucata de natură unde apar,
ele nu sunt o producţie a acestei naturi după cum nici planta nu e produsă ori cauzată de solul unde îşi are
rădăcinile. Cauzele imediate ale fenomenelor culturale sunt alte fenomene culturale.”
Aşa-numita ecologie culturală americană, iniţiată de Kroeber, avea să fie dusă mai departe de
antropologi ca J. Steward, M. Harris, sau R. Rappaport. Cu toate acestea, ei se vor îndepărta de ideile lui
Kroeber. Steward este cel care a elaborat o teorie a culturii ca răspuns adaptativ la condiţiile ecologice. El
considera, astfel, că modul de viaţă al unei societăţi nu este decât un răspuns la mediu; evoluţia culturală nu
putea fi, prin urmare, decât multiliniară, date fiind diferenţele existente între posibilităţile fiecărei culturi de a
folosi mediul (tradiţiile culturale, posibilităţile tehnologice), dar şi diversitate inerentă a sistemelor ecologice.
După Steward, nucleul central („cultural core”) ale unei culturi, care conţine densitatea populaţiei, gradul de
sedentaritate, diviziunea muncii, este în mod direct influenţat de mediu. Cu totul alta este soarta reprezentărilor
intelectuale şi cosmologiilor, care evoluează autonom.
Mult mai readical decât Steward avea să fie M. Harris, promotorul aşa-numitului „materialism cultural”.
Harris, care a declarat deschis că s-a lăsat influenţat e marxism, duce ideea condiţionării ecologice la limitele
sale logice: orice instituţie umană nu era, pentru el, decât un mecanism menit să satisfacă nevoile primare ale
organismului uman. Postulând existenţa unei logici funcţionând subtil de maximizare a avantajelor, Harris
ajunge la explicaţii dintre cele mai bizare: instituţia „vacii sacre”, care presupune interdicţia de consuma carnea
acestui animal pe subcontinentul indian, regulat bântuit de foamete, s-a explica prin utilitatea superioară a
baligii şi laptelui pe care le produc animalele vii; tot astfel, infanticidul fetiţelor la populaţii ca yanomami,
sacrificiul uman la azteci sau interdicţia consumului cărnii de porc în Orientul Apropiat nu ar fi decât principii
ecologice transformate în valori culturale, vizând în general să maximalizeze obţinerea proteinelor. Datorită
generalităţii lor evidente, consideraţiile lui Harris nu pot fi, desigur, considera în măsură să explice cu adevărat
natura relaţiilor dintre cultură şi mediul natural.
La fel de agresive sunt şi ideile curentul socio-biologiei, promovată în premieră de E. Wilson, nu
întâmplător specialist în studiul... furnicilor. Adepţii sociologiei inversează în pucte fundamentale teoria
darwiniană, care consideră unitatea genetică de adaptare la nivelul unei populaţii reproductive întregi, şi
transferă adaptarea la nivelul individului şi al încercărilor sale de a-şi maximaliza avantajul reproductiv. Ei şi-
au concentrat studiile cu deosebire asupra rudeniei, sexualităţii şi chestiunilor rivalităţii masculine, pe care
încearcă să le explice dintr-un punct de vedere din punctul de vedere al selecţi naturale. Criticată cu asprime de
antropologi - M. Sahlins numeşte sociologia chiar „totemism ştiinţific” -, sociobiologia se bazează imprudent
pe speculaţii neverificabile şi pe truisme nefolositoare. Tendinţa actuală de a îmbogăţi direcţia sociobiologică
60
prin observaţii cu caracter cognitiv va contribui, însă, la ameliorarea interpretărilor destul de caricaturale
propuse până acum.
Revenind la adepţii ecologiei şi materialismului cultural, deşi cercetările lor au aruncat o lumină asupra
relaţiilor dintre cultură şi mediu, ei nu au putut evita o viziune deterministă, care tinde să considere factorul
ecologic drept motorul evoluţiei sociale. Stau mărturie studiile lui R. Rappaport asupra populaţiei tsembaga din
Noua Guinee. Populaţie de horticultori, tsembaga se confruntă cu problema controlului numărului de proci din
preajma aşezărilor lor; folositori în agricultură, aceşti pot oricând să devină competitori cu grupurile umane,
distrugând recoltele care asigură baza subzistenţei la tsembaga; prin urmare, comunităţile umane organizează
sărbătorile numite kaiko, în cursul cărora sunt sacrificaţi porci. Întrucât acest ritual asigură echilibrul
ecosistemului, Rappaport a fost tentat să-l vadă ca un mijloc de adaptare la mediu. Însă această interpretare
funcţionalistă este excesiv de îngustă şi Rappaport însuşi remarcă celelalte dimensiuni de care dispune ritualul
kaiko: întâlniri ale partenerilor politici, schimburi economice, încheieri de alianţe. Este limpede că, deşi
controlul ecologiei joacă un oarecare rol în acest tip de comportament, el nu poate fi considerat raţiunea
centrală a existenţei lui; s-ar nega, astfel, autonomia fenomenelor culturale.
Această autonomie a fost evidenţiază de diverşi autori, care un demonstrat cu prisosinţă că simplele
condiţionări ecologice nu sunt suficiente pentru a explica dinamica culturală. Este cazul francezului A. Testart,
care a arătat cu sedentarismul anumitor populaţii de vânători şi culegători, ca şi ierarhizarea socială internă,
foarte originală în peisajul comunităţilor de acest tip, este nu atât rezultatul unor condiţii ecologice favorabile,
ci promovării unor tehnici de stocare, care asigură conservarea unor resurse sezoniere abundente. Prin urmare,
este un între mecanism social cel care asigură structura originală a acestor comunităţi, şi nu mediul favorabil în
sine.
Trebuie aşadar subliniat că raportul societăţii cu mediul nu este unul direct, ci unui mediat şi construit
social. Folosirea spaţiului şi a resurselor este un construct cultural, legat de strategiile şi specificităţile culturale
şi tehnice ale grupului respectiv. Nu este mai puţin adevărat că, cel puţin în antropologia europeană, tendinţa
„idealistă” deschisă, în America, de studiile lui F. Boas s-a manifestat încă şi mai agresiv, îndeosebi datorită
structuralismului. Analizând cu preponderenţă coerenţa internă a sistemelor sociale şi a culturilor, privite ca
realităţi autonome, structuralismul, ca şi funcţionalismul înaintea lui, a fost nevoit să împingă mediul natural cu
totul în afara domeniului cultural. Excepţiile de la această tendinţă au fost reprezentate de studiile lui A.
Evans-Pritchard cu privire la populaţie nuer, care acordă o atenţie largă modului de inserţie a societăţilor
respective în mediul ecologic, sau cele ale lui A. Richards şi D. Forde.
În general, este înţelept ca antropologul să nu absolutizeze opoziţia care a stat la baza ecologiei
culturale, şi anume cea dintre material şi ideal. Ea este responsabilă de diviziunea dintre natură şi cultură, la
rândul său responsabilă de înţelegerea culturii ca răspuns adaptativ. Ceea ce antropologia numeşte activitate
materială conţine întotdeana o parte de „ideal”, după cum observa M. Godelier: „Nici o acţiune materială a
omului asupra naturii ... nu se poate realiza fără a utiliza, de la începutul ei, încă din intenţie, realităţi
«ideale», reprezentări, judecăţi, principii de gândire, care, în nici un caz, nu pot fi doar reflectările în gândire
a raporturilor materiale născute în afara ei, înaintea ei, fără ea.” (1984).
În oricare cultură, natura este socializată: chiar modul de concepere a timpului şi spaţiului contrastează.
A. Leroi-Gourhan vorbeşte chiar de un spaţiu itinerat, propriu comunităţilor de vânători şi culegători, care
percep spaţiul prin intermediul „traseelor”, contrapus unui spaţiu „radiant”, specific comunităţilor agricole,
pentru care universul se organizează în cercuri concentrice, „în jurul hambarului”. Sunt, desigur, posibile
nenumărate alte distincţii, încă şi mai nuanţate.
Dacă acceptăm că natura este ea însăşi un construct social, este mai uşor de înţeles de ce acumularea de
cunoştinţe naturaliste, care are loc în orice societate tradiţională, nu este ghidată de simple raţiuni de utilizare,
cum ar fi satisfacerea nevoilor alimentare sau medicinale. De altfe, chiar şi în societatea europeană, este logica
simbolică cea care condiţionează, de exemplu, consumul de carne, dincolo de valoarea energetică şi nutritivă.
M. Sahlins a arătat că, spre exemplu, câinele nu este consumat nu din pricina calităţii instrisece a cărnii lui, ci
din cauză că, fiind cel mai umanizat dintre animale, el este obiectul unui tabu alimentar neconştientizat.
Modul de tratarea a domesticirii este, la rândul său, foarte semnificativ, căci şi ea face parte dintr-o
complexă reţea de reprezentări şi valori sociale. De exemplu, în America amazoniană, pecari-ul nu este
domesticit, deşi este vânat şi consumat regulat, iar puii capturaţi sunt deseori trataţi ca animale familiare şi sunt
protejaţi, în această ipostază, de tabuuri alimentare; mai mult, amerindienii cunosc şi animalele domesticite,
cum este câinele, preluat de la europeni. Cu toate acestea, pecari-ul nu a fost domesticit. Faptul este mai puţin
enigmatic, însă dacă se ia în calcul universul simbolic: pecari-ul domesticit este un alter ego, dar cu totul alte
reguli i se aplică exemplarului sălbatic, membru al unei comunităţi animale deja „domesticite” de către
61
Stăpânul Animalelor. Cu acesta din urmă vânătorul stabileşte un contract, care obligă la compensaţii rituale.
Altfel spus, neputând să conteste autoritatea Stăpânului Animalelor, omului i se interzice domesticirea unor
animale care, în realitate, sunt deja mai domestice decât cele familiare.
În ceea ce priveşte procesele cognitive exercitate asupra mediului, ele contribuie la acumularea unor
cunoştinţe naturaliste, bine exprimate de taxonomiile indigene. După Cl. Lévi-Strauss, acest proces de
clasificare nu presupune doar gândirea mediului, ci gândirea indigenă în sine. Experienţa concretă, acea
admirabil definită „ştiinţă a concretului” este cea care mobilizează toate simţurile omeneşti, în multe situaţii
ignorate în societăţile moderne. Deseori, gândirea sălbatică, asimilată de Lévi-Strauss bricolajului, este capabilă
să exprime metaforic, în aceste taxonomii, pe baua unor observaţii concrete, anumite tipuri de relaţii sociale.
Cel mai celebru exemplu este oferit de „farsorul” („trickster”), personaj familiar mitologiei amerindiene, cel
care nu respectă ordinea prestabilită, transgresează sexele sau frontierele dintre oameni şi zei. Acest „trickster”
este reprezenta de obicei sub forma unui corb sau a unui coiot. Pe de altă parte, însă, gândirea amerindiană face
clar distincţia între două categorii de animale: cele de pradă şi ierbivorele, disjuncţie care trimite, în fapt, la
două modalităţi de producţie ale oamenilor, vânătoarea şi culesul. O poziţie intermediară, hibridă ocupă însă
necrofagii, cum este prin excelenţă coiotul sau corbul: aceştia se hrănesc cu animale, pe care însă nu le ucid,
„culeg” hrana, dar ea este carnea. Intermediar în clasificarea animalelor, coiotul corespunde totodată unei figuri
mitice care încalcă limitele, trickster-ul.

CULTURĂ ŞI ECOSISTEME
Raporturile dintre cultură şi mediu fac obiectul unei discipline de graniţă, ecologia umană. Antropologii
se văd, astfel, nevoiţi să facă apel la anumite noţiuni preluate din ştiinţele biologice („factor limitant”,
„ecosistem”, „nişă ecologică” etc.).
Factorul limitant, sau „constrângerea ecologică” este corelat aşa-numitei „legi a minimum-ului”
formulate e Liebig la sfârşitul secolului al XIX-lea şi conform căreia existenţa şi dezvoltarea unui organism
este condiţionată de prezenta anumitor resurse. Pe baza sa, se poate estima tipul de resuse care lipsesc în cea
mai mare măsură unui organism sau unei specii particulare. În cazul mediilor aride, de exemplu, este cu
deosebire apa cea care ajută înţelegerea implantării grupurilor omeneşti: spre exemplificare, densitatea
grupurilor de aborigeni australieni este direct corelată cu regimul ploilor, aşa cum extensiunea civilizaţiilor
nomade pastorale şi vestul Africii este limitată de area de habitat a muştii ţeţe, purtătoare a tripano-somniazei
care ucide animalele. Este limpede că princpiul factorului limitant are anumite calităţi pentru orice tipologie a
societăţilor, cu condiţia să se renunţe la abordările deterministe, ale căror limite le-am amintit. În plus,
constrângerile ecologice nu există într-un vacuum: ele sunt trăite de anumite comunităţi, care îmbrăţişează
atitudini diferite. Perioadele de secetă nu sunt resimţite la fel de toate comunităţile agricole; unele limbi cunosc
chiar o mare varietate de termeni pentru a face distincţie între gravitatea unor situaţii de foamete, dintre care
unii sugerează situaţii dintre cele mai familiare.
În plus, tipologiile trebuie să ia în calcul şi alte aspecte legate de repartiţia grupurilor umane pe glob.
Spre exemplu, grupurile actuale de vânători-culegători nu numai că ocupă cu predilecţie zone cu condiţii
ecologice extreme (deşert, zone boreale, mari altitudini), dar, se afirmă des, nu modifică în prea mare măsură
mediul biologic. Or, nu numai că acest postulat poate fi amendat, dar este important de subliniat că aceste
comunităţi nu sunt deloc reprezentative, de exemplu, pentru omenirea preistorică. În primul rând, pentru că
supravieţuirea în aceste medii nu este posibilă fără o tehnologie avansată. Pe de altă parte, repartiţia
comunităţilor de acest tip este deseori rezultatul unor conflicte de ordin politic, care i-au împins pe vânători în
zonele marginale şi cu climat extrem. Nu sunt rare situaţiile când modul de viaţă al vânătorilor-culegători este
tocmai rezultatul unei adaptări la condiţiile lumii contemporane (epidemiile, raidurile pentru capturarea de
sclavi), care determină comunităţile agricole să opteze pentru un nou mod de viaţă.
Un alt concept central în înţelegerea raportului dintre om şi mediu este cel de nişă ecologică. Nişa
ecologică reprezintă spaţiul ocupat de o specie într-un ecosistem; el este definit de comportamentele alimentare,
reproductive şi teritoriale ale respectivei specii şi nu poate fi, prin urmare, împărţit cu o altă specie. În
consecinţă, nişa ecologică nu coincide decât parţial habitatului, care desemenează doar spaţiile în care trăieşte o
specie, dar nu sugerează şi ansamblul relaţiilor pe care special le întreţine cu ecosistemul şi cu alte specii. Deşi
omul este, la rândul său, rezultatul adaptării, ca şi celelalte specii animale, el se deosebeşte net de ele prin aceea
că „nişa sa ecologică” este construită. Diversitatea ecosistemelelor la care s-a adaptat, dar şi diversitatea de
modalităţi în care s-a adaptat, arată că omul se adaptează mai puţin la mediul natural; mai mult, el mai degrabă
modelează mediul şi, datorită aptitudinilor sale culturale, poate găsi răspunsuri şi „nişe” diferite, în condiţii de
mediu asemănătoare.
62
 Un bun exemplu de aplicaţie a conceptului de nişă ecologică aplicat societăţilor umane este cel oferit de
F. Barth mozaicului de grupuri etnice amestecate din nordul Pakistanului. Studiind patharii (populaţie agricolă,
ierarhizată şi centralizată), gujarii (populaţie de păstori nomazi) şi kokistanii (populaţie agro-pastorală), Barth a
reuşit să evidenţieze interdependenţa intimă dintre activităţile celor trei grupuri, foarte asemănătoare cu cea a
diferitelor specii animale într-un habitat. Studiul său a arătat că ecologia nu poate fi înţeleasă separat de relaţiile
sociale şi politice ale celor trei grupuri umane şi a oferit un exemplu elocvent pentru unul din postulatele
tradiţionale ale antropologiei: nici o societate nu există în izolare faţă de celelalte.
Ecosistemul reprezintă, în accepţiunea sa originară sistemul interactiv alcătuit din organismele vii şi
mediul lor fizic şi biologic. Într-o accepţiune mult prea curentă, noţiunea de ecosistem pierde din vedere
conţinutul relaţional şi desemnează „mediul natural” sau „mediul înconjurător”. Ecologia culturală americană a
reuşit, prin câteva încercări, să respecte sensul iniţial al ecosistemului, tratând oamenii şi societatea lor ca pe
nişte elemente printre atâtea altele într-un mediu biologic dat. În afară de studiile lui R. Rappaport, pe care le-
am amintit deja, trebuie amintită şi încercarea lui E. Ekblaw, care a demonstrat complexitatea şi
complementaritatea raporturilor de pradă sau simbioză dintre inuiţi şi celelalte specii animale.
O altă iniţiativă de operaţionalizare a noţiunii de ecosistem priveşte cele două accepţiuni ale
ecosistemului din biologie, ecosistemul generalizat şi cel specializat. Primul, ecosistemul generalizat conţine un
număr mare de specii, ce ocupă nişe diferite, dar sunt reprezentate, în general, printr-un număr mic de indivizi.
În constrast, ecosistemele specializate sunt mai simple din puntul de vedere al compoziţiei lor, dar fiecare
specie este reprezentată printr-un număr mare de indivizi. Un potrivit exemplu pentru ecosistemele generalizate
este oferit de pădurea ecuatorială, în timp ce ecosistemele specializate pot fi regăsite în savanele tropicale sau în
tundrele boreale. În general, biologii consideră că ecosistemele generalizate, complexe, sunt şi mai stabile, din
moment ce dispariţia unei specii sau a unei nişe nu are efecte prea importante în ceea ce priveşte ansamblul
ecosistemului. Astfel, complexitatea unui ecosistem este direct proporţională cu stabilitatea lui.
Antropologii au încercat să aplice această distincţie dintre ecosisteme, demn de amintit fiind aici C.
Geertz. Acesta a folosit exemplul oferit de biologie pentru a explica relaţiile dintre ecologie şi structura
societăţilor umane din arhipelagul indonezian. Astfel, insulele cu o populaţie mai rară (Sumatra, Borneo,
Moluşte) constituiau un bun exemplu pentru ecosistemele generalizate: acoperite de păduri tropicale, ele sunt
exploatate, din punct de vedere economic, în regimul agriculturii itinerante pe terenuri desţelenite sau defrişate.
Acest sistem de exploatare, foarte frecvent întâlnit la populaţiile din pădurile tropicale, presupune defrişarea
unor parcele de pădure, care sunt cultivate, timp de câţiva ani, cu diverse specii de plante, înainte de a fi lăsate
nelucrată alţi câţiva ani, pentru refacerea pădurii. În general, această practică horticolă modifică în prea mică
măsură compoziţia şi evoluţia pădurii. În contrast cu această situaţie se află insulele din centrul anhipelagului
(Bali şi Java), în care se practică pe scară largă cultura orezului, în terase irigate. Aceasta nu numai că asigură o
densitate cresctuă de populaţie, dar presupune şi o modificare radicală a naturii preexistente, implicit o
dispariţie unei mari părţi a biodiversităţii. Cele două situaţii evidenţiază că practica agricolă nu poate fi
considerată un act tehnic izolat, ci o adevărată manipularea antropică a ecosistemelor, care duce implicit la
ideea unei corespondenţe între ecosistemele naturale şi „agrosistemele” introduse aici de oameni.
Această corespondenţă este exploatată în modelele unor arheologi, cum este D. Harris, care a încercat
să o extrapoleze în legătură cu apariţia şi dezvoltarea agriculturii în Africa tropicală. Şi aici, ecosistemelor
specializate (savana), le corespunde o agricultură axată pe producţia unui mic număr de cereale (mei, sorg,
orez), în timp de, în regiunile forestiere umede, ecosisteme generalizate, apar agrosisteme care combină diverse
specii de plante, mai ales ignamele. Distincţia propusă de Geertz sau Harris susţine, în fapt, disjuncţia dintre
agricultură (lat. ager, câmp) şi horticultură (lat. hortus, grădină): prima se concentrează către un mic număr de
specii, uneori una singură, în timp de horticultura este caracterizată de un număr mai mare de plante, chiar din
flora spontană. Antropologii au mers chiar mai departe pe linia acestei distincţii: nu numai că agrosistemele
corespund unor ecosisteme, dar primele au un rol important în simplificarea ecosistemelor. Corespondenţa
sesizată s-ar regăsi, după unii autori şi în universurile simbolice ale diverselor tipuri de agricultură.
În ciuda relaţiei evidenţiate între cele două aspecte ale ecologiei naturale şi umane, ea nu poate fi
absolutizată, căci nu lipsesc nici sistemele de producţie agricolă care ocolesc distincţia mai sus amintită: unele
populaţii africane, de exemplu, deşi practică cultivarea cerealelor, se bazează în mare măsură şi pe plantele
sălbatice, achiziţionate prin cules. Tot astfel, nu întotdeauna efectele agriculturii sunt negative în raport cu
ecosistemele: în unele situaţii, întâlnite în America de Sud, gestiunea pădurilor şi a savanelor au condus,
dimpotrivă, la creşterea biodiversităţii ecosistemelor animale.
Cu toate acestea, opoziţia dintre agricultură şi horticultură nu poate fi minimalizată. În plan aplicat,
prima produce cereale şi leguminoase care se reproduc sexuat (seminţele semănate dau naştere, în fiecare an,
63
unei noi generaţii de plante); horticultura se bazează pe reproducerea vegetativă, preponderent a speciilor de
tuberculi (igname, manioc, taro, cartof dulce), realizată prin plantarea bucăţilor de tuberculi sau butaşi, care
asigură producerea anuală – şi de manieră identică – a unor părţi comestibile, clone din punct de vedere genetic.
Această distincţie a fost exploatată speculativ de antropologul franceză A.-G. Haudricourt, care a
sugerat că acţiunea umană în raport cu plantele implicată de cele două sisteme de producţie se reflectă
diferenţiat în sistemele de reprezentări. Astfel, horticultura ar consta în manipularea precaută a plantelor, o
„acţiune indirectă şi negativă”: fiecare plantă este asistată şi tratată separat. Agricultura, însă, ar implica o
acţiune directă pozitivă, în care contactul dintre om şi plante este direct şi, uneori, brutal: pământul este arat,
semănarea are loc cu mâna, recoltarea se face cu secera, cerealele sunt bătute etc. La fel, animalele domestice
sunt tratate cu aceeaşi autoritate, şi ca şi plantele, fac obiectul unei selecţii severe, anuale. Această atitudine îi
sugerează lui Haudricourt la ideologia agricultorului, care asimilează, după el, modul de a trata oamenii cu cel
în care sunt trataţi plantele şi animalele domestice. Horticultorul, care are un caracter de colecţionar, este
deschis exogamiei şi schimbului de copii între familii, în timp de selecţionerul de cereale dezvoltă, dimpotrivă,
o ideologie endogamă şi xenofobă; el, ca şi păstorul, se comportă distant şi autoritar, faţă de horticultorul care
vede ignama şi persoana drept consubstanţiale. Ideile interesante ale lui Haudricourt nu au putut fi însă
verificate decât în cazul anumitor populaţii din Melanezia, a căror atitudine faţă de cultura ignamelor pare a
corespunde unui „tratament horticol” al persoanei. Rămân foarte numeroase sistemele economice care combină
diverse tipuri de agricultură, horticultură şi creştere a animalelor, activităţi corespunzător reprezentate în
universurile lor ideologice, chiar daăc uneori aceste reprezentări sunt contradictorii.
Pe de altă parte, folosirea conceptului de ecosistem, fără îndoială profitabilă, riscă să ecraneze realitatea
faptului că definirea însăşi a acestuia presupune o izolare artificială. Nu lipsesc societăţile care s-au arătat
capabile să exploateze mai multe ecosisteme (societăţile andine, de exemplu, care exploatează diversitatea
biologică pe altitudine), aşa cum acelaşi ecosistem să fie exploatat variabil, dar complementar, de societăţi
diferite, cum a demonstrat Barth. La fel, societăţi considerate ca arhetipale pentru adaptarea la un ecosistem,
cum sunt pigmeii africani, nu pot fi înţelese cu adevărat dacă nu se ia în calcul ponderea schimburilor lor
economice şi religioase cu populaţiile agricole bantu din jur.
Merită amintite şi efectele brutale pe care colonizarea europeană le-a adus după sine şi care au
dezechilibrat numeroase ecosisteme. Cu deosebire introducerea monoculturilor a determinat apariţia unor
ecosisteme specializate. Amplificarea la dimensiuni industriale a agriculturii şi creşterii animalelor, a
determinat nu numai o puternică explozie demografică, dar a dus şi la o simplificare radicală a diversităţii
biologice.

V.III. ACTIVITĂŢI ECONOMICE ÎN SOCIETĂŢILE TRADIŢIONALE

În linii generale, economia comunităţilor tradiţionale, ca formă de acţiune asupra naturii cuprinde:
vânătoarea, culesul, pescuitul, agricultura, creşterea animalelor, artizanatul, schimbul şi, în măsura în care
necesitatea circulaţiei bunurilor impune o specializare, comerţul. Întreg acest ansamblu de activităţi pe care le
recunoaştem ca „economice”, în sensul cel mai general sunt organizate sub forma unor sisteme economice, care
integrează o mare diversitate de relaţii şi raporturi sociale.

MUNCA ŞI PROPRIETATEA
Societatea europeană desemnează prin termenul de muncă toate modalităţile inventate de om pentru a
acţiona asupra mediului său natural şi pentru a exploata mijloacele materiale ale existenţei sale sociale.
Termenul abstract de muncă, în înţelesul său actual, este folosit prima dată, în secolul al XVIII-lea, de
economistul englez Adam Smith, care considera că munca depusă de om reprezintă sursa bogăţiei naţiunilor.
Smith, nu întâmplător englez, se opunea suţinătorilor gândirii “medievale” cu privire la bogăţie, cum era
francezul Quesnay, care privea ca sterile comerţul, industria şi clasele care le practicau, preferând că considere
că bogăţiile nu putea proveni decât din natură, deci din agricultură. În orice caz, conceptul abstract de muncă s-
a născut tocmai în epoca în care diferenţele ce izolau înainte vreme diversele forme de muncă tindeau să
dispară, iar produseele acestor forme de muncă se văd tot mai uşor cuantificate, sub formă de mărfuri, în bani.
Dacă gândirea modernă a creat o noţiune obiectivă pentru o activitate devenită şi ea tot mai obiectivizată
(munca retribuită), munca în societăţile tradiţionale întruneşte trăsături specifice, determinate în primul rând de

64
raporturile dintre o societate dată şi mediul natural, de tehnologia de producţie şi, mai ales, de relaţiile
instaurate între oameni în cadrul activităţii lor de producere şi consum al bunurilor. Chiar şi în cele mai simple
societăţi, între indivizi se instaurează raporturi de cooperare, dominare sau exploatare dintre cele mai complexe.
În orice societate, indivizii care nu participă direct la procesul de muncă joacă, totuşi, un rol esenţial în cadrul
acestuia: ei fie controlează resursele exploatate, fie persoana producătorilor, fie produsele muncii acestora.
Relaţiile de rudenie sau raporturile politice sau religioase sunt cele care reglează această subordonare.
Evident, procesul de producţie materială nu se rezumă la efectele sociale sau pur materiale: o
componentă esenţială a acestui proces de muncă este dată de participarea activă a unui mare număr de
reprezentări simbolice (ale forţelor naturii, ale activităţilor specifice şi valorilor cu care sunt asociate etc.).
Toată această activitate individuală sau colectivă este însoţită de numeroase gesturi care nu au nici o raţiune
materială. De exemplu, alegerea unei tehnici poate să aibă raţiuni mai degrabă ideologice decât pur practice: în
Noua Guinee, cazuarul, considerat o femeie sălbatică, nu este ucis cu săgeţi, pentru că nu trebuie făcut să
sângereze; el este capturat cu capcane care îl sugrumă, iar consumul cărnii sale este interzis vânătorului.
Proprietatea este un termen familiar gândirii juridice a societăţilor organizate statal şi semnifică, în
general, dreptul de a folosi, de a beneficia sau de a dispune în mod exclusiv şi absolut de un bun oarecare. Un
astfel de concept este, însă, cu totul străin societăţilor arhaice: aici, bunurile sunt strâns legate de persoane, care
la rândul lor dispun de un statut schimbător în unitatea socială alcătuită, în acelaşi timp, din oameni, spirite
(cum sunt cele ale strămoşilor) şi bunuri. Este uşor de înţeles ce dificultăţi impune folosirea termenului de
proprietate, încărcat de conotaţiile europene, pentru explicarea situaţiilor întâlnite de antropologi. O
demonstrează distincţia încercată încă de timpuriu de către antropologi ca Robert Lowie sau M. Mauss, între o
proprietate asupra lucrurilor materiale şi una a lucrurilor imateriale, între o proprietate de clan sau neam
(terenuri de vânătoare, obiecte sau învăţături sacre) şi una individuală (podoabe, unelte sau arme). Însă această
ierarhie de “proprietăţi” trebuie privită ca o metaforă, căci drepturile de care beneficiază grupurile sau indivizii
nu poat fi asimilate cu adevărat înţelesului modern al termenului de proprietate.
Este neîndoielnic că, odată cu apariţia statului şi cu inventarea scrisului, procesul de separare a bunurilor
de indivizii care le-au produs, laolată cu individualizarea mai pregnantă a membrilor unei societăţi au condus la
o elaborare juridică tot mai clară a termenului de proprietate, deşi acesta a rămas chiar şi în multe zone
europene mult mai ambiguu decât am fi tentaţi să credem: este cazul drepturilor feudale, al diverselor drepturi
colective manifeste variabil asupra aceluiaşi obiect. După cum constata M. Godelier, “proprietatea nu există în
realitate decât atunci când devine efectivă printr-un proces de apropiere concretă” (1984). De exemplu, în
Portugalia centrală, termenul de proprietarios desemnează tocmai arendaşii care lucrează pământul marilor
proprietari. Un fapt rămâne, însă, cert: după cum constata K. Marx, proprietatea nu îşi dobândeşte caracterul
privat absolut decât foarte târziu, odată cu generalizarea pieţei şi cu individualizarea subiectului de drept.

VÂNĂTOAREA ŞI CULESUL
Vânătoarea reprezintă, în sensul cel mai general, un proces care se bazează pe capturarea violentă a
animalelor vii, din raţiuni economice sau de prestigiu. Pentru multe comunităţi, vânătoarea, asociată cu culesul
şi pescuitul, reprezintă baza economiei. Aceste comunităţi, desemnate prin termenul de vânători-culegători
caracterizează primele etape de evoluţie umană, anterioare neoliticului, dar nu lipsesc nici dintre populaţiile
tradiţionale actuale şi sub-actuale.
Ceea ce este cu totul caracteristic acestor grupuri umane este exploatarea, în scopuri esenţial alimentare,
a resurselor furnizate în mod imediat de către natură, fără ca aceasta să fi fost transformată de către om, altfel
spus a resurselor provenind de la specii vegetale sau animale în stare sălbatică sau spontană. Conform tezei
clasice avansate de G. Childe, tipul de economie al vânătorilor şi culegătorilor paleolitici şi mezolitici este
despărţit - în istoria Europei şi Orientului Apropiat, cel puţin - de aşa numita „revoluţie neolitică”, care a
condus omul la controlul producţiei animale şi vegetale, prin domesticire. Astfel, întreaga preistorie se vedea
divizată în două mari etape, despărţite de structuri economice foarte diferite şi cu largi implicaţii din punctul de
vedere al evoluţiei sociale şi istorice. Cu toate acestea, dihotomia vânători-culegători/agricultori a ridicat şi
continuă să ridice mari probleme, atât arheologiei, cât şi antropologiei, astfel că se cuvine să insistăm puţin
asupra bazelor sale conceptuale.
Într-o primă instanţă, dihotomia mai sus amintită părea că asigură o bază teoretică pentru realizarea unei
diferenţieri între comunităţile arhaice, atât în sincronie, cât şi diacronic. Antropologia vânătorilor şi
culegătorilor părea a coincide studiului celei mai vechi forme de economie a umanităţii, prin urmare
comunităţile astfel desemnate erau considerate a reprezenta cele mai „primitive” forme de organizare socială. În
mod firesc, această presupoziţie ar fi trebuit să conducă la o metodologie, prin care să se reuşească compararea
65
vânătorilor-culegători cunoscuţi etnografic în secolele XIX şi XX cu cei preistorici. Din nefericire, antropologii,
ca şi arheologii, au preferat să-i asimileze spontan pe unii altora, fără a ţine seama de marea distanţă
cronologică care îi despărţea, fie să afirme cu tărie această distanţă, fără a mai lua în calcul numeroasele
analogii care îi unificau din punct de vedere tehnic, demografic, economic etc.
Pe de altă parte, sintagma de vânători-culegători unifică un ansamblul de comunităţi asemănătoare din
punct de vedere economic şi al tehnicilor de subzistenţă, dar, cu toate acestea, foarte diferite între ele. Alegând
ca reper doar organizarea economică, antropologia se vedea nevoită să unifice societăţile eschimose cu cele ale
aborigenilor australieni, de exemplu. Aşa a apărut, în antropologie, ca şi în arheologie, problema articulării
dintre economie şi alte sfere de comportament cultural. În consecinţă, antropologii au avansat diverse propuneri
de ierarhizare a evoluţiei sociale, care căutau să armonizeze structurile economice de bază cu anumite forme de
organizare socială. Cum organizarea socială a grupurilor paleolitice este greu accesibilă, antropologii secolului
XX şi-au fondat propunerile pe seama grupurilor de vânători-culegători actuali.
O primă propunere a fost avansată, în anii ’30, de către antropologul neo-evoluţionist J. Steward.
Acesta reia noţiunea de „bandă”, deja populară în antropologia nord-americană, încercând să unifice sub
această titulatură cele mai simple forme de integrare socială, proprii populaţiilor de vânători-culegători.
„Banda” lui Stewart coincidea aproximativ grupării sociale numită „hoardă” de către A. R. Radcliffe-Brown la
aborigenii australieni: grup de bază, rezidenţial şi economic. Începând de atunci the band level of organization a
devenit forma de organizarea socială atribuită tuturor populaţiilor de vânători-culegători. El este iese întărit şi
de ponderea pe care o ocupă în schema evoluţionistă propusă de E. Service, care îi subliniază bandei caracterul
patrilocal şi patriliniar.
Noţiunea de „bandă” a cunoscut însă o serie de aprige contestări. Pe de o parte, prin cercetarea
desfăşurată de R. Lee în sânul populaţiei boşimane kung, a fost evidenţiată importanţa nebănuită a culesului şi,
corelativ, a muncii femeilor; tot Lee a demonstrat şi investiţia redusă de timp consacrat activităţilor de
subzistenţă la acest tip de populaţii. Pe de altă parte, studiile cu privire la organizarea locală a grupurilor de
vânători-culegători australieni au ruinat valabilitatea conceptului de „bandă”, aşa cum cercetările desfăşurate pe
linia ecologiei culturale au evidenţiat marea diversitate a tehnicilor şi modurilor de adaptare ale populaţiilor de
vânători-culegători.
În cele din urmă, singura certitudine care rămânea antropologiei vânătorilor-culegători era caracterul
egalitar al acestor societăţi; cu toate acestea, ipoteza egalitarismului ignora cel puţin câteva comunităţi
puternice şi numeroase (coasta de nord-vest a Pacificului, California, sud-estul Siberiei, nordul Japoniei), care
au edificat structuri sociale stratificate, fără a practica agricultura sau creşterea animalelor. Această diferenţiere
socială era asigurată de exploatarea sezonieră a unor resurse abundente şi de stocarea acestora, după modelul
familiar comunităţilor de agricultori. Astfel, după antropologi ca A. Testart, este stocarea, şi nu agricultura cea
care permite sedentarizarea şi baza materială pentru apariţia unor inegalităţi de natură economică şi socială.
Este evident, în cele din urmă, că nu activităţile economice în sine pot oferi un criteriu infailibil pentru
ierarhizarea societăţilor, ci o structură economică definită mai complex, în funcţie de un ciclu economic
dependent de resurse, fie că acestea sunt sălbatice sau domestice.
În orice caz, chiar şi în cazul societăţilor de vânători-culegători „clasici”, care nu stochează rerursele, se
pot observa cel puţin două mari areale de diferenţiere în organizarea socială: Australia, caracterizată de
uniliniaritate, clanuri, organizare dualistă a societăţii şi totemism, se deosebeşte de boşimanii Africii Australe,
ca şi de indienii din Canada sau de cei din partea meridională a Americii de Sud, în care aceste elemente apar în
măsuri dintre cele mai diferite.
Dacă structurile sociale proprii populaţiilor de vânători-culegători rămân încă diferite, există suficiente
trăsături care unifică, la un nivel general, activităţile lor economice. Este cazul activităţilor vânătoreşti.
Într-adevăr, dacă uciderea animalelor pentru hrană este o activitatea comună omului şi animalelor de
pradă, vânătoarea desfăşurată de oameni marchează o ruptură între societăţile omeneşti şi lumea animală:
pentru că omul este insuficient înzestrat fizic natural, toate tehnicile sale de vânătoarea sunt artefacte culturale
prin excelenţă, iar evoluţia acestui aparat cultural nu poate fi diferenţiată de întrega evoluţie culturală şi psiho-
motorie a omului.
În acest sens, dobândirea unei diete animale a cunoscut, în cursul paleoliticului, mai mult etape. În
timpul paleoliticului inferior, Homo habilis, ergaster şi erectus au practicat, cel puţin la început, o vânătoare
ocazională, redusă la animale mici, cadavrele animalelor vânate de carnasiere asigurând în bună măsură
necesarul în continuă creştere de hrană carnată. Dar, deja către finele acestei perioade, se poate observa o
vânătoare sistematică a ierbivorelor mari, mai ales că stressul fizic impus de popularea zonelor temperate a
făcut indispensabil aportul caloric şi proteic al cărnii şi grăsimilor. În cursul paleoliticului mijlociu, vânătoarea
66
sistematică a faunei de dimensiuni mari şi medii devine normă generală, iar paleoliticului superior aduce pe
scară largă vânătoarea specializată pe una sau câteva specii, integrată unor sisteme logistice de asigurare a
subzistenţei. Tot în debutul paleoliticul superior se manifestă, în plan material adevărată revoluţie conceptuală,
odată cu apariţia uneltelor de os şi corn: întorcând „părţi” ale animalelor împotriva lor, oamenii trasează cu
fermitate distanţa care despărţea lumea culturii lor de lumea animală. Dacă nu ştim cu precizie când anume a
avut loc această separare, este cert că ea caracterizează constant universul mental al umanităţii şi, în particular,
al comunităţilor vânătoreşti.
Grupurile culturale a căror economie este axate pe vânătoare sunt în mod definitoriu mobile. Mai mult,
toate manifestările vieţii sociale ale acestor societăţi respectă rimurile impuse de această activitate: mişcările de
scindare şi grupare sezonieră a grupurilor, activităţile rituale respectă traseele vânatului. Între vânători şi vânat
se stabilesc adevărate relaţii de „parteneriat” social şi deseori relaţiile de reciprocitate dintre cele două lumi
copiază relaţiile existente în societate, între partenerii umani. Structurile simbolice, în care lumea animalelor şi
universul cinegetic ocupă un rol important privileagiază existenţa unor instituţii specifice, cum este şamanismul
sau vrăjitoria. Vânătorul ocupă deseori o poziţie aparte în miturile cosmogonice.
Economia vânătorească generează ea însăşi structuri de alteritate socială: diviziunea sexuală a sarcinilor
şi resposabilităţilor, solidaritatea care se instaurează în grupul bărbaţilor, cu consecinţe în regimul alianţelor şi
„schimbului” de femei etc. Diversele tehnici şi arme utilizate în vânătoare oferă eşafodajul şi pentru alte
diferenţieri sociale: în funcţie de apropierea fizică de vânat, de scurgerea sau reţinerea sângelui, de distincţia
dintre arme (perforante şi contondente) şi capcane, alte diferenţe, de natură sexuală sau socială sunt instituite. În
multe culturi, armele perforante, care provoacă scurgerea sângelui, sunt apanajul exclusiv al bărbaţilor (aşa cum
portul lor în Europa medievală era rezervat nobililor), femeilor revenindu-le dreptul de a folosi capcane.
Tot astfel, modalităţile de punere în practică a tehnicilor vânătoreşti tind să diferenţieze statutele
masculine şi corespund locului ritual pe care îl ocupă vânătoarea în configurarea unei anumite societăţi. Există,
astfel, mari vânători colective (cum este cazul bizonilor în Amrica de Nord sau a renului în Siberia), vânători
practicate de grupuri mici, în scopul de a asigura fertilitatea femeilor, vânători regale, sau înfruntări individuale
cu caracter iniţiatic (urs, mistreţ). În toate aceste situaţii, însă, timpul vânătorii este unul consacrat, circumscris
de o plecare şi o întoarcere ritualizată, aşa cum este cel al războiului. În multe societăţi agricole, activitatea şi
statutul vânătorilor este special. La păstorii iukaghiri, vânătorul este „omul care ucide”, specialistul solicitat în
cazul sacrificiilor. În alte culturi, ca în Grecia antică sau în India vedică, statutul de „ucigaş” al vânătorului
coincide unei activităţi privite ca sălbatice sau „impure” a sacrificiului ritual.
În orice caz, multe reprezentări religioase ale vânătorii tind să evidenţieze caracterul său de regulator al
ciclurilor cosmice: periodicitatea capturilor menţine ordinea naturii, iar codul vânătoresc, ale cărui urme se
regăsesc chiar şi în reglementările vânătorii sportive actuale, reflectă responsabilitatea cândva metafizică cu
care această activitate era privită de către comunităţile de vânători-culegători.
Culesul are, la rândul său, o importanţă variabilă în cadrul comunităţilor tradiţionale. El este
întotdeauna asociată activităţilor vânătoreşti, pentru care reprezintă complementul şi contra-partea, dar nu
lipseşte nici în comunităţile agricole.
Importanţa dietei vegetale nu poate fi minimalizată, multe din populaţiile de vânători-culegători contând
în mai mare măsură pe resursele vegetale decât pe cele animale. Este semnificativ de reţinut că volumul de
informaţii cu privire la speciile sălbatice de plante pe care îl stăpânesc populaţiile de vânători-culegători este
uneori impresionant. Nu sunt puţine situaţiile în care aceste populaţii cunosc în detaliu sute de specii sălbatice,
ca şi virtuţile alimentare şi curative ale fiecăreia. Nu este mai puţin adevărat că, cel puţin în ceea ce priveşte
plantele cu virtuţi medicinale, logica clasificatorie a „gândirii sălbatice” realizează asocieri empirice dintre cele
mai neaşteptate: gustul şi culoarea au o pondere mai mare decât eventualul conţinut chimic benefic.
În general, culesul este o activitate rezervată femeilor, dar această distincţie nu trebuie absolutizată: un
vânător nu ezită cu adevărat să exploateze o oportunitate, dacă aceasta i se oferă pe traseele sale. În
sistematizarea propusă de G. P. Murdock, sunt înseriate şi comunităţi în care culesul este apanajul exclusiv al
bărbaţilor. Cu toate acestea, ca regulă generală, diviziunea pe sexe a muncii lasă de obicei această activitate
femeilor, sistemele de reprezentări simbolice reflectând cu fidelitate şi întărind această repartizarea a sarcinilor.
Un bun exemplu este cel oferit de P. Clastres în cazul indienilor guayaki din America de Sud, pentru care
această diviziune este asociată celei dintre „arc” şi „coş”, uzul fiecărui instrument fiind caracterizat de restricţii
şi interdicţii reciproce.

67
AGRICULTURA ŞI CREŞTEREA ANIMALELOR
Agricultura, în cadrul comunităţilor tradiţionale, implică o serie atât de diversă de activităţi, încât ar fi,
poate, mai corectă utilizarea termenului de „agriculturi”. Într-adevăr, experienţa europeană în materie de
agricultură poate hrăni nişte aşteptări nejustificate cu privire la conţinutul termenului.
Această predispoziţie s-a concretizat elocvent în modul în care a fost înţeleasă însăşi evoluţia
agriculturii. Cea mai populară teză, cea emisă de arheologul Gordon Childe, care identifica originea unică a
activităţilor agricole în „semiluna fertilă” a Orientului Apropiat, este astăzi supusă unui întregi serii de
contestări pe baza descoperirilor arheologice recente. Nu numai că fenomenul însuşi de neolitizare precede cu
mult activităţile de tip agricol, dar chiar inventarea activităţilor de producţie agricolă pare a se manifesta în
diverse alte regiuni ale lumii, în contexte altminteri pe deplin paleolitice. De asemenea, ideea lui Cl. Lévi-
Strauss, calchiată după teza lui Childe, conform căreia a existat o macro-stagnare între „revoluţia neolitică” şi
epoca contemporană este tot mai greu de susţinut, din moment ce o serie de numeroase inovaţii jalonează
agricultura europeană între epoca fierului şi epoca actuală.
Traseul evoluţiei agriculturii nu a fost omogen nici în Europa şi, prin urmare, ne putem aştepta ca el să
fie încă şi mai divers pe mapamond. În fapt, pentru a ne edifica asupra diferenţelor structurale existente între
diversele forme de agricultură, este necesar să sintetizăm care sunt elementele ce trebuie cuantificate în analiza
acestei forme de comportament economic. În primul rând, trebuie avute în vedere finalităţile producţiei agricole
(alimentaţie, îmbrăcăminte, locuinţe etc.), fie că acestea sunt atinse prin intermediul producţiei directe, sau prin
intermediul schimburilor cu caracter comercial; de asemenea, trebuie reţinute obiectele (animale, plante)
implicate în desfăşurarea acestei activităţi, dar şi mijloacele şi operaţiile tehnice solicitatea de obţinerea şi
transformarea acestor obiecte (unelte, energie, apă, fertilizanţi etc.). O importanţă de asemenea decisivă o au
regulile sociale pe baza cărora aceste operaţii sunt repartizate membrilor grupurilor, în funcţie de sex, vârstă şi
statut social, dar şi raporturile sociale care condiţionează accesul membrilor grupului la obiectele, mijloacele
sau rezultatele producţiei agricole. Simpla enunţare a acestor variabile anunţă deja potenţialul extraordinar de
variaţie a activităţilor agrare.
Este important de subliniat că, în ciuda obişnuinţelor etnocentrice, agricultura comunităţilor arhaice (fie
ele extraeuropene sau antice europene) nu poate fi înţeleasă ca un simplu mijloc de subzistenţă, dimpotrivă:
finalităţile non-alimentare ale activităţilor agricole au jucat întotdeauna un rol dintre cele mai importante. Nu
este inutil de amintit că ideea (şi realitatea) unei agriculturi care nu produce decât pentru alimentaţie este
extrem de recentă chiar şi în Europa, unde concurenţa colonială şi, ulterior, răspândirea produselor uleioase şi
petroliere, a uzurpat treptat importanţa pe care agricultura o deţinea în realizarea de textile, coloranţi sau
grăsimi industriale.
În fapt, în epoca de dinaintea revoluţiei industriale, care a pregătit agriculturii europenilor rolul actual,
„alimentar”, cele mai semnificative diferenţe între diversele tipuri de agricultură era dat tocmai de finalităţile
non-alimentare. Desigur, nevoile alimentare, ca şi cele legate de locuinţă şi îmbrăcăminte variază foarte mult, în
funcţie de circumstanţele ecologice. Cu toate acestea, este semnificativă divizarea vizibilă pe continentul
american: în zonele orientale ale Americii de Nord şi de Sud (de la zona Marilor Lacuri, până în Caraibe,
Amazonia şi Brazilia şi de la Atlantic la Mississippi), îmbrăcămintea este fie redusă la o simplă expresie, fie
este realizată din pieile şi blănurile animalelor vânate. Cu totul alta este situaţia în zona occidentală, din Peru şi
până în Arizona, în care îmbrăcămintea este realizată din fibrele unor plante cultivate (bubbac şi agave),
respectiv din lâna unor animale domestice, ca lama şi alpaca. Nu este deloc întâmplătoare şi o altă mare
diferenţiere existentă între cele două areale: în timp ce, în zona orientală, sarcinile agricole revin cu
preponderenţă femeilor, zona Pacificului este caracterizată de o agricultură dominată de bărbaţi. La fel de
semnificativă este şi apariţia unor societăţi ierarhizate şi a unor mari structuri statale precolumbiene tocmai în
acest ultim areal.
Diferenţieri de ordin ceva mai tehnic completează acest peisaj divers. De exemplu, cerealele
panificabile, cum sunt grâul şi secara, au orientat evoluţia tehnicilor de preparare alimentară într-o direcţie
foarte diferită în comparaţie cu cerealele potrivite doar pentru terci şi arpacaş. Tot astfel, cerealele cultivabile în
anotimpul rece au determinat o altă repartiţie sezonieră a sarcinilor, în comparaţie cu cele cultivabile în
anotimpul cald (orez, mei), aşa cum plantele de talie înaltă (porumb, sorg, mei) impun alte reguli pentru
semănare şi recoltare faţă de cele de talie mică.
Agricultura produce de obicei cereale şi tuberculi şi, în funcţie de circumstanţele ecologice şi tradiţiile
regionale poate fi intensivă, pe terenuri obţinute prin defrişare şi ardere (sistemul „slash’n’burn”), sau
extensivă, prin organizarea a diverse sisteme de irigaţii. Dar această distincţie este foarte generală, pentru că
setul de operaţii tehnice condiţionate de ecologie este foarte variabil: pregătirea terenului este neglijabilă în
68
luncile fertilizate periodic de aluviuni, dar extrem de solicitantă pe terenurile gazonate din zonele umede;
fertilizarea nu este întotdeauna necesară, este foarte costisitoare şi nu este posibilă decât dacă munca este
importantă şi rentabilă; depozitarea depinde, la rândul său, de un mare număr de factori fizici, ecologici şi
sociali.
Nu trebuie lăsate deoparte nici mijloacele aflate la dispoziţie unei societăţi: metalul disponibil (calitate,
abundenţă, costuri), energia (umană sau animală), mijloacele de transport, cunoştinţele generale ale grupului
etc. Deloc în ultimul rând, raporturile sociale de producţie complică dramatic peisajul, mai ales că simpla
cunoaştere a tehnologiei agricole nu este suficientă pentru înţelegerea organizării sociale a producţiei, a
repartizării sarcinilor etc.
Creşterea animalelor constituie un domeniu economic esenţial pentru multe comunităţi tradiţionale. Ea
poate fi înţeleasă, în sensul general, drept activitatea care asigură producţia, întreţinerea şi folosirea animalelor
domestice, iar începuturile sale pot fi, fără îndoială, asimilate domesticirii primelor animale.
Domesticirea animalelor este considerată, împreună cu agricultura, una dintre achiziţiile epocale care au
pregătit societăţile omeneşti pentru configurarea morfologiei lor actuale. Însă analiza acestui proces rămâne
extrem de dificilă, atât în sine, cât şi din pricină că implică puncte de vedere ale unor ştiinţe diferite. De
exemplu, zoologia consideră că domesticirea este o stare a animalului care, crescut în contact cu omul timp de
mai multe generaţii, capătă treptat nişte trăsături care îl diferenţiază de antecesorul său sălbatic, devenind dacă
nu o specie nouă, cel puţin o nouă rasă. Arheologia, la rândul ei ajutată de discipline cum este arheozoologia, se
interesează cu deosebire de modul în care s-a derulat în timp procesul de domesticire. Ea a şi propus, de altfel,
câteva datări orientative pentru domesticirea unor specii de animale: câinele (în Europa şi Orientul Apropiat,
către 12.000 î. Ch.); capra (Iran, către 10.000 î.Ch), oaia (Grecia şi Irak, către 9000 î. Ch.), porcul (Grecia, către
9000 î. Ch.) etc. La rândul său, zootehnia a evidenţiat etapele adaptării treptate a animalelor la nevoile umane.
Progresele realizate independent de cele trei discipline au aruncat o oarecare lumină asupra
complexităţii procesului de domesticire: zoologia a arătat etnogramele specifice propice domesticirii,
preistoricienii au demonstrat existenţa unor etape specifice în procesul de domesticire (vânătoarea selectivă,
protecţia culturilor prin „corraling”, exploatarea controlată a animalelor încă sălbatice). Ele sunt, însă, departe
de a fi epuizat subiectul. Specialiştii încă mai dezbat comportamentele animale care sunt transmise ereditar,
prioritatea agriculturii în raport cu creşterea animalelor, dar şi raţiunile pentru care a avut loc domesticirea
(simbolice, utilitare etc.) Mai mult, s-a identificat chiar şi existenţa unor domesticiri „ratate”, cum este cea a
hienei şi a addaxului în Egipt, a genetei în Europa, a elefantului în Afica, sau a elanului şi antilopei de Derby.
Alte animale reprezintă cazuri-limită de îmblânzire fără reproducere în captivitate (ghepardul, păsările de
pradă), sau de creştere în captivitate, fără îmblânzire (peştii, albinele, viermele de mătase, dar şi vizonul,
crocodilul etc.), ele rămânând să ocupe permanent o poziţie ambiguă şi instabilă, la limita dintre sălbatic şi
domestic. De altfel, grupul animalelor bine domesticite nu este nici ele omogen, şi sunt numeroase situaţiile de
revenire la starea sălbatică a multor specii, în momentul în care controlul uman asupra lor slăbeşte.
Dacă reţinem şi faptul că tratamentul speciilor domestice diferă de la cultură la alta - europenii nu-şi
tratează vitele ca pe câini, în schimb africanii tratează vitele aşa cum ne tratăm noi câinii -, este limpede că
domesticirea este un fenomen complex, care trebuie în mod necesar înţeles ca o acţiune permanentă a omului
asupra animalului, care coincide unui întreg sistem de structuri sociale, culturale, ideologice şi tehnice, activate
variabil în cadrele fiecărei societăţi concrete.
Câteva trăsături pot fi totuşi delimitate ca „universale”. În primul rând, sunt cele care ţin de consum,
căci, într-adevăr, oamenii consumă sau folosesc carnea, laptele, ouăle, folosesc chiar excrementele animalelor
domesticite, sau utilizează animalele pentru tracţiune, transport, strivire, apărare etc. Este, însă, esenţial de notat
că interpretările utilitariste uită, în general, un aspect fundamental: „nevoile” oamenilor se reglează în funcţie
de ce aceştia pot obţine de la animalele lor, şi nu invers! Sunt lesne de prevăzut consecinţele de ordin simbolic,
politic şi afectiv pe care o astfel de poziţie le impune şi care explică, de altfel, statutul deosebit de care se
bucură anumite animale în unele societăţi.
Un alt aspect demn de reţinut priveşte producţia de animale, pentru că oamenii trebuie să respecte
câteva exigenţe esenţiale: protecţia, alimentaţia şi reproducerea animalelor domesticite. În fapt, se poate afirma
că cel mai avansat stadiu de domesticire este atins tocmai în momentul în care nici una dintre aceste exigenţe nu
mai poate fi îndeplinită fără intervenţia umană. Producţia este cea care desăvâşeşte domesticirea şi controlul
omului asupra animalului, iar puterea asupra naturii astfel căpătată explică de ce, în multe situaţii, eşafodajul de
idei asociate domesticirii animalelor depăşeşte cu mult nevoile vitale ale animalului. Acest fapt sugerează că
domesticirea poate să fi fost mai degrabă o tendinţă de a impune controlul uman asupra naturii, dincolo de orice
raţiuni utilitare. De fapt, aspectele de ordin social, cultural şi ideologic legate de domesticire nu pot fi reduse la
69
avantajele adaptative aduse de creşterea animalelor, chiar dacă ele au fost, fără îndoială esenţiale în anumite
regiuni ecologice (iacul în Tibet, lama în Anzi, dromaderul în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord etc.). În
realitate, „domesticirea este... arhetipul altor tipuri de subordonare”, relaţia dintre om şi animal fiind, în cadrul
multor comunităţi, cea de parteneriat social.
Întrucât speciile animale domesticite sunt foarte numeroase, merită să ne concentrăm atenţia asupra
trăsăturilor pe care le-a impus creşterea animalelor în cazul ierbivorelor gregare (trăind în turme), în alţi
termeni, asupra pastoralismului.
Sistemele pastorale respectă, în general, condiţiile ecologice, motiv pentru care ele se organizează într-
o ierarhie care merge de la pastoralismul pur, pentru care creşterea animalelor reprezintă unica activitate a
grupului şi până la agro-pastoralism, în care activitatea de creştere a animalelor este complementară cultivării
plantelor.
Primul caz, pastoralismul, este caracterizat de deplasări anuale sau sezoniere (cum este transhumanţa)
ale unui întreg grup uman sau doar ale unui segment specializat de păstori, în căutarea hranei pentru animale
oferite de zonele cu vegetaţie spontană sau subspontană (stepa, tundra, taigaua, savana). În cel de-al doilea caz,
al populaţiilor agricole sedentare, deplasarea animalelor se realizează într-un spaţiu limitat, în funcţie de
calendarul lucrărilor agricole. În acest caz, sunt animalele cele care oferă forţa de muncă şi gunoiul necesar
fertilizări terenurilor cultivate.
Este important de reţinut că o specializare pastorală, deşi a această a avut lor încă de timpuriu – se
vorbeşte de un „neolitic pastoral” în spaţiul circum-mediteraneean -, este de obicei rezultatul unui transfer de
tehnici elaborate într-un cadru agro-pastoral. Doar acesta asigură cadrul iniţial pentru evoluţia genetică şi
socială a animalelor şi creşterea acestora în turme. Astfel că, dacă nu este exclus ca anumite populaţii de
vânători sau chiar pescari să fi reuşit ele însele domesticirea unor specii de animale, pastoralismul specializat
este o latură a unui sistem care presupune existenţa agriculturii. Este cazul pastoralismulului apărut în epoca
bronzului, în care se remarcă emergenţa unor grupuri de păstori de bovine, după modelul populaţiilor masai,
turkana şi galla (Africa de Est), sau al peulilor din Africa de Vest. Prin urmare, este limpede de înţeles de ce
populaţiile pastorale, nomade se constituie la periferia marilor civilizaţii agricole şi în relaţie structurală cu
acestea din urmă: mongolii şi tucii apar, încă de la sfârşitul primului mileniu, la frontierele imperiului chinez,
alte popoare nomade brodează frontierele „semilunei fertile”, Egiptului etc.
Ca şi în agricultură, se poate vorbi şi în domeniul creşterii animalelor de sisteme de producţie extensivă,
realizate de obicei în sistemul nomad (ferme, transhumanţă, păşuni alpine) şi de un sistem intensiv (cultură
furajeră), a căror formă extremă o reprezintă menţinerea animalelor în stabulaţie, cu aport total de hrană, după
exemplul fermelor europene moderne.
În majoritatea absolută a situaţiilor, comunităţile tradiţionale sunt caracterizate de un regim de
proprietate comună asupra păşunilor, dar de forme de proprietate privată (familială, de clan) asupra turmelor de
ierbivore. În aceste sisteme economice, turmele au de obicei o compoziţie diversă, care asigură atât o
diversificare a producţiei, cât şi protecţia împotriva catastrofelor naturale (secetă, diverse epidemii). Această
protecţie este întărită de sistemul de circulaţie a animalelor, prin daruri sau împrumut între grupurile familiale
sau vecini.
Dacă, aşa cum am văzut, creşterea anumitor animale dispune de importante funcţii simbolice şi sociale,
nu poate fi ignorat aspectul utilitar al acestei ramuri economice. Animalele oferă un spectru larg de produse
alimentare şi nealimentare (lapte, sânge, lână, păr, dar şi carne, piele, coarne, oase). Un bune exemplu al
exploatării integrale a unui animal în oferă renul, de la care populaţiil arctice şi sub-arctice exploatează atât
carnea, dar şi sângele, urina, pielea, tendoanele, coarnele, intestinele etc.
Laptele constituie baza alimentaţiei la numeroase comunităţi tradiţionale. Unii arheologi nu au ezitat să
invoce o adevărată „revoluţie a produselor secundare”, care ar fi avut loc la începutul epocii bronzului. Spre
deosebire de sistemul de exploatare neolitic, oamenii epocii bronzului şi-ar fi orientat economia animalieră
către o exploatare mai eficace a produselor secundare, între care laptele şi produsele derivate (ex. brânza) au
început să asigure o bază mai largă alimentaţiei. Cu toate acestea, laptele şi produsele derivate nu reprezintă la
nici o comunitate arhaică un aliment exclusiv, mai ales din cauza productivităţii scăzute. De exemplu, populaţia
africană de vânători şi păstori masai suplineşte puţinătatea laptelului prin consumul ritual de sânge de bovină.
În general, populaţiile de păstori îşi asigură stocul de produse agricole prin intermediul schimbului de
produse şi servicii cu populaţiile de cultivatori agricoli sedentari, cărora uneori le oferă chiar îngrăşămintele,
eventual „protecţia” militară.
În ciuda unei opinii răspândite, dotarea materială simplistă solicitată de activităţile pastorale nu reflectă
cu adevărat arhaismul, căci creşterea animalelor presupune un nebănuit volum de cunoştinţe dobândite prin
70
experienţă, cu privire atât la comportamentul şi fiziologia animalelor, dar şi la botanică, climatologie etc.
Păstorul este, în fapt, un specialist polivalent. El trebuie să asigure atât alimentaţia animalelor, cât şi protejarea
acestora de excesele climaterice, de agresorii umani sau animali; păstorul trebuie, de asemenea, să asigure
animalelor o bună stare de sănătate, dar şi să organizeze selecţia (alegerea reproducătorilor, castrarea) şi
reproducerea lor. În privinţa ultimului aspecte, merită amintit că selecţia a permis apariţia unor rase bine
adaptate condiţiilor ecologice şi cerinţelor economice regionale. Uneori, populaţiile de păstori impun procesului
de selecţie şi criterii non-economice, estetice (lungimea coarnelor, culoarea), măsură a semnificaţiilor deosebite
de care se bucură activitatea de creştere a animalelor în comuntăţile arhaice, semnificaţii aproape cu totul
pierdute în societăţile industrializate, în care creşterea animalelor răspunde aproape în întregime unor raţiuni
economice.

Artizanatul, comerţul şi schimbul

Multă vreme s-a considerat că societăţile tradiţionale sunt caracterizate de o aşa-numită producţie
domestică, în care grupul domestic nu este doar principal unitate de consum, ci şi de producţie economică.
Considerată iniţial ca mărturisind un stadiu primar de evoluţie economică, producţia domestică a făcut obiectul
a numeroase analize şi reevaluări.
Printre cele mai importante se numără consideraţiile realizate de M. Sahlins (Stone-Age Economics,
1972). Acesta nu numai că insistă asupra existenţei unui mod de producţie domestic, dar evidenţiază şi câteva
din trăsăturile specifice acestuia, unele dintre cele mai interesante. Este cazul aşa numitei “reguli a lui
Ceaianov” - definită prima dată de acest autor într-un studiu cu privire la ţărănimea rusă - , conform căreia, în
cadrul comunităţii grupurilor domestice, cu cât este mai mare capacitatea de muncă relativă a grupului de
rezidenţă (adică raportul dintre numărul de producători şi numărul de consumatori), cu atât mai puţin vor munci
efectiv membrii acestuia. Altfel spus, un surplus nu poate apărea ca un efect direct şi imediat al economicului.
Sistemul de producţie domestică este atât de refractar la creşterea producţiei, încât apariţia unui surplus este
condiţionată de alte raţiuni, cum sunt, de exemplu, cele politice. Trebuie însă subliniat că, în multe societăţi
tradiţionale, există şi o producţie comunitară, fie ea şi sezonieră, care depăşeşte uneori producţie domestică, tot
astfel cum există şi forme permanente de cooperare economică între grupuri de rezidenţă sau familii. De
asemenea, multe din societăţile statale păstrează sectoare de producţie domestică relativ importante.
În ceea ce priveşte activităţile legate de schimb şi de comerţ, prejudecăţile evoluţioniste, conform
cărora activitatea economică a comunităţilor arhaice este incapabilă să realizeze un surplus destinat schimbului
comercial au fost, aşa cum am notat, nuanţate prin observaţia atentă a diverselor fenomene de circulaţie a
bunurilor (cercul kula a oferit cel mai bun exemplu). Cu toate acestea, rămâne adevărat că cel puţin circulaţia
extinsă a bunurilor de subzistenţă este rar întâlnită.
Cu totul alta este situaţie bunurilor de prestigiu, schimbate sistematic, pe areale mari, uneori în cadrul
unor sisteme de schimb cu caracter regulat. Există numeroase dovezi, unele datând din paleolitic, ale circulaţiei
fosilelor şi mineralelor pe sute de kilometri. Materia primă litică de bună calitate (obsidianul, de exemplu), era
schimbată la distanţe impresionante, în timpurile preistorice. La fel, chihlimbarul (ambra), aurul, cositorul şi,
mai ales, sarea, foarte apreciată de comunităţile agro-pastorale. Comunităţile precolumbiene erau foarte
interesate de jad sau penele unor păsări exotice, de asemenea schimbate pe distanţe mari. În majoritatea
situaţiilor însă, această circulaţie a bunurilor se realiza prin dar şi reciprocitate, sau prin troc.
Comerţul, în înţelesul cel mai general, presupune o formă de schimb în care, pentru nevoile tranzacţiei,
bunurile schimbate sunt considerate a avea o valoare egală (moneda este cel mai bun exemplu, nu şi singurul).
Comerţul impune existenţa negociată a unui etalon, a “preţului” bunurilor schimbate. Acest etalon poate fi
stabilit ad-hoc, deşi, pentru existenţa comerţului ca atare, este necesar ca acest etalon, fie real, fie fictiv, să
devină uzual. Dacă etalonul este unul real, el poate fi utilizat ca mijloc de măsură, de schimb şi de acumulare şi
devine monedă. La rândul său, moneda poate fi de două tipuri: cea “primitivă” (“commodity currencies”), în
care mărfurile considerate monedă au şi o valoare de folosinţă (bucăţi de ţesătură, de metal, vite sau sclavi), sau
moneda pur numerară (moneda metalică, de hârtie sau, în anumite situaţii, scoicile).
Preţurile sunt variabil negociate. Distanţa faţă de locul de producţie reprezintă un criteriu foarte
important, iar “produsele de lux”, de obicei perisabile, aduse de la distanţe mari, pe trasee periculoase, sunt cele
mai scumpe. Alte produse, cum sunt cerealele, sunt schimbate, din pricina greutăţii lor, în areale foarte limitate.
Singura excepţia printre produsele schimbate la distanţă o reprezintă sclavii, al căror transport nu ridică
probleme la fel de mari.
Schimbul nu devine întotdeauna comerţ, căci multe bunuri care au o valoare bine stabilită nu sunt
vândute sau cumpărate pe piaţă. Este cazul ţesăturilor, turmelor, sau al femeilor; chiar dacă toate comunităţilor
71
cunosc, de exemplu, un “preţ al logodnicei” acesta nu este negociat în termeni comerciali. În comunităţile
arhaice, în care comerţul în înţeles modern (schimbul generalizat al mărfurilor) este rar întâlnit, schimbul este
foarte frecvent: reciprocitatea şi redistribuirea, în interiorul aceluiaşi sat sau al aceleiaşi comunităţi este
caracterizat întotdeauna de existenţa unei valori, care se şi contabilizează, fără a exista şi un preţ propriu-zis.
În stadiile mai avansate de civilizaţie, activitatea comercială dispune întotdeauna de cadre proprii (pieţe,
locuri de negociere). Pieţele şi târgurile se ţin regulat în afara marilor oraşe, în funcţie de ritmurile sezoniere şi
anuale. Negustorii dezvoltă adevărate reţele - care deseori ţin cont de apartenenţa etnică, limbă şi religie -
necesare organizării expediţiilor lor comerciale şi găsirii intermediarilor. În orice caz, înaintea epocii moderne,
dezvoltarea comerţului a fost temporizată de instabilitatea politică şi, mai ales, de puţinătatea şi fragilitatea
mijloacelor tehnice disponibile pentru transport şi comunicare: mărfirile grele şi de mică valoare nu putea fi
schimbate pe distanţe foarte mari şi nu se putea îndepărta de marile căi de comunicare terestră, fluvială sau
maritimă. Expansiunea comercială care a urmat descoperirii de către europeni a Lumii Noi a determinat apariţia
unui sistem economic mondial, în care schimburile comerciale pe mari distanţe şi în cantităţi tot mai mari a
creat, în câteva secole, platforma de interdependenţe economice pe care o cunoaştem astăzi.

TEHNOLOGIA
Studiul tehnologiei preistorice nu a constitui niciodată un domeniu de cercetare privilegiat sau coerent.
El a trebuit să împartă cu economia acel domeniu de studiu antropologic legat de activităţile materiale ale
comunităţilor europene. Pe de o parte, întrucât intelectualismul profund la unor tradiţii de cercetare etnologică,
cum este cea franceză, au preferea constant înţelegerea “idealistă” a culturii ca limbaj – vezi, spre exemplu,
viziunea autoritară a lui Cl. Lévi-Strauss; la fel, funcţionalismul antropologiei anglo-saxone a expediat cu mare
uşurinţă tehnologia preistorică printre mijloacele adaptative, fără a poposi cu prea multă atenţie asupra lor. Pe
de altă parte, domeniul activităţilor materiale a fost controlat cu autoritate de alte teorii, cum este marxismul.
Cum acestea aveau o origine filozofică, ele au întărit dezinteresul pentru aspectele practice care ţin de
tehnologia preistorică. Aparenta simplitate tehnologică a activităţilor economice din cadrul comunităţilor
tradiţionale a constituit un pretext facil pentru eliminarea tehnologiei acestora, ca şi cum îmbinarea complexă
între tehnic şi social s-a manifestat abia odată cu apariţia maşinismului şi a capitalului. Raporturile dintre om şi
materie s-au văzut neglijate, în spatele unor ierarhizări teoretice ale producţiei şi distribuţiei de bunuri
materiale, iar tehnologia culturală şi antropologia economică au rămas domenii diferite.
Este evident că apropierea dintre cele două câmpuri nu se putea realiza decât dintr-o perspectivă
interdisciplinară. Deloc suprinzător, cei doi mari promotori ai tehnologiei culturale evidenţiau ei înşişi un
parcurs intedisciplinar: A. Leroi-Gourhan, etnolog, preistorician, biolog; A-G. Haudricourt a plecat de la
agronomie, pentru a ajunge la etnologia tehnicilor şi lingvistică. Tehnologia culturală şi-a căpătat treptat locul
printre domeniile antropologiei culturale, încercând să evidenţieze tocmai legătura intimă care se stabileste între
tehnici şi ansamblul cultural din care provine: societatea este un caleidoscop în care uneltele, cuvintele şi
tehnologiile se interpun şi se înnoadă, interacţionând la diverse niveluri; este lecţia de interdependenţă care a
fost predată iniţial de marile monografii funcţionaliste publicate la începutul secolului XX, chiar dacă acestea
nu au reuşit să interpreteze nuanţat corelaţiile dintre câmpul tehnic şi cel social. Leroi-Gourhan este primul care
se ocupă cu adevărat de raportul dintre ome şi mediu prin intermediul tehnicilor. El studiază nu numai
mijloacele elementare de acţiune asupra materiei (lovire, foc, apă etc.), dar elaborează şi o tipologie a tehnicilor
de achiziţie, fabricare şi consum şi introduce o serie de concepte noi (mediu tehnic, lanţuri operatorii etc.), în
măsură să suprindă dimensiunea socială a tehnicilor.
În primul rând, trebuie afirmat că tehnicile participă intens la configurarea socialului, dar ar fi greşit
identificarea lor cu socialul: ele sunt elemente, nu însăşi structura. Pe de altă parte, tehnicile nu se desfăşoară în
afara simbolizării, aşa cum sugerase Lévi-Strauss: ele nu pot fi adiţionale universului simbolic, motiv pentru
care relaţionarea dintre “gest” şi “cuvânt” realizată de A. Leroi- Gourhan este corectă şi exprimă măsura în care
simbolul şi tehnica se reflectă reciproc. Mai mult, acelaşi autor observa că “grupul uman asimilează mediul
printr-o perdea de obiecte (unelte sau instrumente)”; altfel spus tehnicile au rolul de mediator între diversele
componente ale culturii şi în raport cu mediul. Tot astfel, orientarea către evidenţierea dimensiunii simbolice a
culturii nu numai că dezarticulează identitatea intimă dintre simbol şi practică, dar riscă să stabilească o
nepotrivită ierarhie metafizică, în care reprezentarea simbolică este superioară practicii. O astfel de opţiune nu
poate avea decât rol euristic şi nu este, implicit, valabilă decât temporar.
De exemplu, teoria structuralistă s-a edificat pe constatarea universalităţii prohibiţiei incestului; ea a
arătat cu deosebire cum gândesc indivizii rudenia. Însă, o la fel de universală realitate este şi diviziunea sexuală
a muncii, prin urmare exogamia legată de prohibiţia incestului nu poate fi rezumată la circulaţia femeilor, ci
72
trebuie raportată şi la raporturile de producţie, care, ca şi schimbul şi alianţa, se modifică de la un grup la altul,
în funcţie de influenţele externe (cum sunt cele ecologice, care determină diviziunea muncii). Dar,
minimalizând importanţa acestei diviziuni, chestiunile privitoare la reproducerea organizării sociale se văd
private de dimensiunea lor istorică şi economică. În alţi termeni, nu numai că raporturile de rudenie
funcţionează ca raporturi de producţie, dar este de aşteptat ca aceste raporturi de producţie să fi participat ele
însele, în diverse circumstanţe, la edificarea anumitori raporturi de rudenie. Tehnologia, nucleu esenţial al
activităţilor economice, se vede investită, astfel, cu o nouă poziţie.
Antropologii sunt în general de acord cu larga definiţie a tehnicilor propusă de M. Mauss: acte
tradiţionale grupate în vedere unui efect mecanic, fizic sau chimic, concepute ca atare. Tehnicile nu pot fi,
astfel, confudate cu uneltele, care nu sunt, ele însele, decât rezultatul unor tehnici. Mauss vorbeşte chiar de nişte
tehnici ale corpului (cum este înotul). Cu toate acestea, cele trei aspecte implicate de definiţia lui Mauss –
tradiţia, intenţionalitate, eficacitatea materială – nu se combină întotdeauna cu claritate, existând chiar riscul
unor confuzii. De exemplu, ritualul magic nu este o tehnică, pentru că eficacitatea pe care o invocă vrăjitorul
nu este sesizată şi de etnolog; dacă nu se poate nega că eficacitatea sa economică poate rămâne importantă, de
exemplu, prin gestionarea ciclului anotimpurilor, nu este mai puţin adevărat că acest ultim efect este
neintenţionat. În contrast, “otrava” cu care îşi protejează câmpurile anumite populaţii de horticultori este
considerată de către indigeni o tehnică, şi nu o vrăjitorie, chiar una eficientă, din moment ce reuşeşte să
descurajeze furturile. Tot astfel, anumite reglementări care canalizează discursul juridic sau politic sunt foarte
eficiente, atunci când, de exemplu, provoacă moartea unui individ.
Cercetătorii trebuie, prin urmare, să-şi croiască drum printre două paradoxuri: primul, că o elementele
tehno-logiei unui anumit grup social nu sunt şi cele ale tehnologiei externe pe care o foloseşte; al doilea, că
există întotdeaun două paliere de analiză a tehnicilor, cel al materiei transformate şi punctul de vedere al
actorilor tehnici. În această ultimă privinţă, tehnicile nu se pot rezuma la avatarurile fizice ale vreunui obiect
lucrat, ci şi la eficacităţile reale, deşi indirecte, ale culturii în care este integrat: de exemplu, o indiancă din
Bolivia foloseşte, pentru obţinerea unei ţesături speciale, un război de ţesut precolumbian, deşi are la dispoziţie
maşini moderne de ţesut; tot asltfel, viticultorul european preferă să are o parcelă de vie, pe motiv că “pământul
trebuie să respire”, dar şi, mai ales, pentru că contribuie la sublinerea identităţii sale profesionale. Astfel,
tehnicile nu trebuie privite ca evoluând într-un vacuum în care raţionalitatea tipic umană decide apelul la ele.
Dimpotrivă ele fac întotdeauna parte dintr-o logică culturală, care, în cele din urmă se poate demonstra pe
deplin raţională: marile sacrificii de porci ale unor populaţii din Oceania, deşi par întru-totul iraţionale şi non-
economice, s-au demonstrat foarte raţionale din punctul de vedere al ecologiei şi pentru menţinerea coeziunii
sociale. Tot astfel, anumite tehnici războinice “imprudente” sunt extrem de importante în planul prestigiului
individual cu care este asimilată activitatea războinică (vezi, de exemplu, individualismul ne-practic al
cavalerului medieval, corelat cultului curajului entuziast; exemple similare, culese din sânul societăţilor
extraeuropene, nu lipsesc). P. Lemmonier a arătat, de asemenea, cuum se articulează tehnicile de capturare al
populaţiilor ankave şi baruya din Noua Guinee cu sistemele simbolice proprii acestor grupuri. Alte studii, cum
sunt cele realizate de B. Latour şi D. MacKenzie s-au aplecat asupra tehnicilor contemporane, demonstrând şi
în acest caz complexa interdependenţă în care sunt integrate tehnicile.
În ceea ce priveşte dimensiunea tradiţională a tehnicilor, ea se dovedeşte cu deosebire activă în cadrul
raportului dintre tradiţie şi inovaţie. Inovaţia nu devine tehnică decât la capătul unei etape de durată variabilă în
care se arată capabilă să reducă destabilizarea socială pe care o propune. Leroi-Gourhan vorbea chiar de un
“mediu favorabil”, esenţial pentru ca operaţiile de dezvoltare să poată avea loc. Cu cât o tehnică este mai
şocantă, iar efectele sale benefice au nevoie de mult timp pentru a deveni evidente, ea poate provoca refuzuri
violente şi convulsii sociale repetate. Adoptatea anumitor tehnici productive în agricultură oferă numeroase
astfel de exemple; caz elocvent
Antropologia tehnicilor manipulează o serie de concepte proprii, multe dintre ele propuse de A. Leroi-
Gourhan. Printre cele mai importante, cel puţin din punctul de vedere al unei paleontologii a tehnicilor se
numără tendinţele şi faptele tehnice. Tendinţa desemnează, după etnologul francez, relizarea previzibilă şi
inevitabilă a unor progrese tehnice, pe baza unor determinări interne (cum sunt cele de ordin mecanic); aceste
determinări se activează însă variabil, în măsura în care sunt îndeplinite anumite condiţii, fie printr-o invenţie
locală, fie printr-un import. Aşchia de silex ţinută în mână era “obligată” să dobândească un mâner, roata “a
atras” după sine apariţia manivelei, a curelei de transmisie etc. Faptul tehnic, însă, este unic şi imprevizibil: el
este un compromis instabil între o tendinţă (sau câteva) şi componentele multiple ale mediului care fac posibilă
materializarea acesteia.

73
 Un alt concept important este cel de “lanţ operatoriu”. Acesta desemnează drumul tehnic parcurs de un
material de la starea de materie primă la cea de produs finit. Uneori, când produsul final este unul compozit, el
este obiectul mai multor lanţuri operatorii. Este important de subliniat că, în arheologie, lanţul operatoriu
integrează şi activităţile la care este supus un obiect, eventualele refaceri, dar şi abandonul său, în urma
epuizării. Etapele fiecărui lanţ operatoriu implicat în realizarea unui obiect constituite ceea ce antropologii
numesc “structura tehnică”. Nu întotdeauna lanţurile operatorii sunt studiate cu acribie. De exemplu, în
arheologia paleoliticului, analiza succesiunii de gesturi tehnice este urmărită cu scrupulozitate; consideraţiile
legate de ergonomie şi cele legate de orizontul cognitiv vin aici să suplinească absenţa detaliilor cu privire la
intervenţiile neconservate ale oamenilor care au produs respectivele unelte (cuvinte, observaţii, cooperare etc.)
La antipod se află analizele antropologilor, pentru care, de exemplu, activităţile de defrişare ale populaţiilor de
horticultori nu sunt analizate decât vag din punctul de vedere al gesturilor tehnice, o atenţie crescută fiind
acordată contextului social în care are loc această activitate. Evident, în ambele situaţii, condiţiile de
documentare privileagiază anumite poziţii metodologice. Cu toate acestea, analiza structurilor tehnice nu poate
fi ignorată. Ea este la fel de importantă pentru înţelegerea unei societăţi ca orice alt domeniu social.
Este semnificativă, în acest sens, teoria “lacătului” sau a “blocajului”, emisă de R. Creswell. Conform
lui Creswell, se poate invoca existenţa unui “lacăt” atunci când solidaritatea dintre mai multe relaţii opune
schimbării o forţă de inerţie atât de mare, încât împiedică atât adaptarea structurii tehnice la o schimbare a
mediului, cât şi inovaţia tehnică. În aceste circumstanţe, este doar dezagregarea sistemului cea care poate
asigura transformarea. Desigur, numărul şi natura interdependenţelor care provoacă acest blocaj poate fi variat;
uneori, este vorba de simple interdependenţe tehnice, alteori intervin şi relaţii de autoritate juridică. Este, însă,
cert că “lacătul” devine evident tocmai în momentul în care o societate se află în faţa unei perspective
seducătoare din punct de vedere economic. Etnografia abundă în exemple de refuz a unor unelte sau arme
eficace (de exemplu, arcul, refuzat de aborigenii australieni), din pricină că universul simbolic al acestor
vânători gira alte tehnici de vânătoare, asociate cu alt tip de armament.
În încheiere, merită rolul deosebit pe care tehnici îl joacă din punctul de vedere la identităţii de grup şi al
comunicării afilierii etnice. Unele tehnici, cum sunt cele legate de ţesut şi îmbrăcăminte, exprimă şi susţin prin
excelenţă valori culturale. Nu rareori, activitatea, ca şi rezultatele ei, ţin de o logică simbolică care nu răspunde,
ba chiar contrariază raţiunile economice.

74
ANTROPOLOGIA SIMBOLICĂ. SIMBOLISMUL RELIGIOS
Antropologia s-a aplecat asupra componentei simbolice a culturii din două puncte de vedere: cel al
sensului şi, respectiv, al funcţiei simbolizării.
În ceea ce priveşte sensul simbolizării, antropologii au încercat, pentru început, să demonstreze
existenţei în gândirea primitivă a unei lipse generale de raţionalitate, înţelegând „semnul” sălbaticilor drept
confuz. Astfel că, iniţial, simbolismul nu era altceva decât „mentalul minus raţionalul” (D. Sperber), trăsătură
distinctivă a gândirii primitive. A devenit treptat tot mai limpede că reprezentările societăţilor primitive sunt
coerente, iar cunoaşterea lor este ordonată, constituind un adevărat „sistem al lumii”.
Sub impactul lingvisticii şi psihanalizei, analiza lumii simbolice s-a orientat în două direcţii opuse. Pe
de o parte, antropologi ca E. Leach şi Cl. Lévi-Strauss au contestat ideea că fiecare simbol dispune de o unică
semnificaţie şi că această semnificaţie iese în afara arbitrarului cultural. Mai mult, simbolurile nu puteau fi
reduse la aspectele elementare ale vieţii, cum sugerau psihanaliştii. Această viziune excludeau posibilitatea ca
fiecare simbol are sens şi poate fi înţeles şi tradus în afara contextului său cultural.
Pe de altă parte, antropologia, influenţată de lingvistica structurală a lui F. de Saussure, dar şi de
lucrările lui Ch. Pierce şi R. Jakobson, a început să privească simbolismul ca un sistem de semne, şi nu unul
de simboluri în sensul clasic al cuvântului. Astfel, el nu este diferit de limbaj decât prin asocierea
semnificanţilor a altor semnificaţi decât cei aşteptaţi. Semnificanţii simbolici nu sunt caracterizaţi de raportul
analogic cu semnificaţii, ci de poziţia pe care o ocupă într-un sistem organizat de diferenţe şi asocieri.
Cel mai bine este exprimată această direcţie de studiu în cadrul analizei structurale a lui Lévi-Strauss.
Acesta nu crede că simbolurile au o semnificaţie absolută sau măcar intrinsecă. Sistemele simbolice au sens
doar prin modalităţile în care simbolurile se combină şi prin raporturile de opoziţie care se stabilesc într-un
anumit număr de elemente din diverse domenii sau coduri. Analiza structurală tinde să evidenţieze mai puţin
conţinutul semantic al unui corpus simbolic, cât logica formală a organizării acestuia.
Cu totul alta va fi viziunea lui D. Sperber, care consideră simbolismul un sistem cognitiv, şi nu unul
semiologic. După Sperber, activitatea simbolică este un auxiliar al cunoaşterii şi conceptualizării care preia
misiunea de a prelucra obiecte de gândire care scapă de obicei principiilor sale uzuale de prelucrare şi
memorare.

75
VII.ANTROPOLOGIE POLITICĂ

76
 VIII. ANTROPOLOGIA ARTEI
Definirea obiectului antropologiei artei cunoaşte mari dificultăţi. Ele sunt evidenţiate, într-o primă
instanţă, de absenţa unui acord cu privire la terminologia prin care pot fi desemnate producţiile plastice şi
picturale ale comunităţilor arhaice: “artă primitivă”, “tribală”, “exotică”, “magică”, “neoccidentală”,
“etnologică”. Este, de asemenea, semnificativă divergenţa instalată între antropologi, care încearcă să
estompeze obiectul tradiţional al disciplinei lor - societăţile arhaice - şi să se intereseze programatic de
ansamblul societăţilor omeneşti, şi colegii lor, antropologii artei, care se încăpăţânează să definească obiectul
disciplinei lor prin raportare exclusivă la societăţile “tradiţionale”, “fără scriere”, “la scară redusă”.
Imprecizia cu care este delimitat domeniul antropologiei artei – definit mai degrabă în negativ – se
adaugă unei dificultăţi mai vechi şi fundamentale, şi care priveşte însuşi conţinutul termenului de “artă”. În
tradiţia culturală europeană, arta desemnează imaginile figurative sau nu, în două sau trei dimensiuni, dar şi
decorurile tuturor popoarelor lumii; acest uz al termenului marchează o diferenţă între artefactele utilitare ce ţin
de artizanat şi cele care poartă amprenta unei semnificaţii adiţionale (socială, simbolică, religioasă, estetică).
Însă această definire se bazează pe nişte categorii culturale predefinite, cu totul necunoscute în majoritatea
societăţilor europene, unde nu există nici conceptul, nici cuvântul de “artă”, aşa cum lipseşte şi noţiunea de
“artizanat.”
Această absenţă este însoţită, firesc, şi de lipsa unor categorii care să desemneze genurile şi tehnicile
artistice, clar sistematizate de europeni (“artă decorativă”, “artă aplicată”, sau “bele arte”, “sculptură”, “pictură”
etc.). De exemplu, comunităţile din Noua Irlandă desemnează sub un singur termen, malanggan, reprezentări
foarte diferite din punct de vedre material şi morfologic (obiecte din nuiele, sculpturi în lemn, copii cu corpul
tatuat etc.), denumirea comună făcând trimitere la identitatea funcţiilor îndeplinite de malanggan în cadrul
riturilor funerare şi iniţiatice.
În cultura europeană, termenul “artă” a avut dintotdeauna o accepţiune dublă: el desemnează fie un
ansamblu de tehnici şi de cunoştinţe necesare realizării unui obiect sau unei practic (asta militară, ecvenstră,
culinară, a sculpturii sau picturii), fie exprimă un anumit ideal artistic în măsură să afecteze emoţional
spectatorul sau auditorul. Prima accepţiune se putea, desigur, aplica producţiilor oricărei culturi umane, dar
risca să sale deoparte opere care pretind o abilitate şi o ştiinţă minimă, cum sunt numeroasele obiecte realizate
în scopuri rituale şi care nu revin unor specialişti anume, ci chiar actorilor respectivelor ceremonii. Aşadar, se
credea că, pentru a fi “artistic”, orice obiect trebuia să înglobeze măiestrie, virtuozitate şi muncă.
În cele din urmă, perceperea operelor plastice provenite din lumea tradiţională s-a realizat permanent în
funcţie de două tendinţe, care accentuează ideea unei definiri în negativ a artei populaţiilor arhaice: una explicit
etnocentristă, care rezumă folosirea termenului de artă la creaţiile civilizaţiei europene; cea de-a doua, nu mai
puţin etnocentristă în filigran, este reprezentată de estetica primitivistă.
Prima tendinţă rezervă termenul de “artă” tradiţiei occidentale şi neagă vehement ideea că producţiile
plastice şi picturale ale societăţilor “primitive” reflectă o atitudine asemănătoare celei a artistului european.
Acestă tendinţă are adânci rădăcini în gândirea burgheză europeană. Ea s-a manifestat cu claritate şi în cadrul
celebrelor polemici apărute cu privire la arta rupestră preistorică. Astfel, arta mobilieră a fost instantaneu
acceptată, din moment ce sculptura era considerată nu numai o formă de expresie artistică inferioară picturii –
care necesitate abstracţie şi o tehnică superioară -, dar putea fi şi uşor asociată artizanatului primitiv şi “artei
negre”, tot mai la modă în Europa de la începutul secolului XX. În schimb, arta rupestră era imposibil de
imaginat, exact din aceleaşi raţiuni, căci ea nu presupunea nici simplitate conceptuală, nici artizanat domestic.
Chiar şi după acceptarea generalzată a realităţii fenomenului picturii rupestre, autorii ezită în a atribui acesteia
virtuţile cu care investeşte pictura occidentală
Estetica primitivistă, reprezentată de autori ca C. Einstein şi W. Rubin tinde să sublinieze, dimpotrivă,
universalitatea limbajului artistic şi, astfel, să considere că orice obiect artistic poate fi înţeles în sine, în afara
categoriilor culturii care l-a produs. Şi în acest caz se poate semnala o idealizare a fenomenului artistic, posibilă
numai în cadrul culturii occidentale: dacă prima direcţie refuză să accepte universalitatea fenomenului artistic,
cea de-a doua ignoră punctul de vedere antropologic cu privire la artă.
Pentru a ieşi din capcanele etnocentrismului, este necesar, aşadar, să ne concentrăm atenţia asupra
sensului primar al termenului de “artă”. Termenul latin originar, ars, îngloba de la bun început două sensuri,
care astăzi evoluează în direcţii distincte. Pe de o parte, ars desemna, după cum observa E. Panofsky,
capacitatea conştientă şi intenţională a omului “de a produce obiecte… în acelaşi fel în care natura produce
fenomene”. Acest sens s-a păstrat din antichitate şi până în Renaştere, când artele desemnau activitatea unui
77
arhitect, pictor sau sculptor, nu mai puţin decât pe cea a unui ţesător sau a unui apicultor. Este în general
cunoscut sensul aparte pe care îl purtau artele până dincolo de Evul mediu: orice disciplină sau activitate
manuală care solicita anumite aptitudini sau abilităţi era o “artă”. Unele arte erau “liberale” (gramatica, retorica,
dialectica şi artimetica, dar şi geometria, astronomia şi muzica), în timp ce altele erau arte mecanice,
concentrate către producţia materială.
Al doilea sens, tot mai străin categoriilor moderne de gândire, făcea referire la un ansamblu de tehnici
sau reguli pe care gândirea trebuia să le urmeze pentru a reuşi cunoaşterea şi reprezentarea realului. Astfel, aşa
cum regulile argumentaţiei logice erau pentru stoici sau sofişti o ars, tot astfel astronomii îşi numeau disciplina
arta stelelor.
Prin urmare, dacă ţinem seama de articularea intimă pe care o implică cele două sensuri, vom înţele că
arta se referă atât la anumite forme de cunoaştere, cât şi la anumite tehnici de concepere şi producere a
imaginilor. O astfel de largă definiţie ne ajută să înţelegem şi istoria interpretărilor pe care civilizaţia
occidentală le-a oferit realizărilor arhitecturale, picturale şi plastice ale societăţilor “primitive”, dar ne ajută şi
să circumscriem cu precizie obiectul antropologiei artei, foarte diferit de cel al criticului şi istoricului artei
occidentale.
Primul contact serios al civilizaţiei europene cu arta primitivă are loc pe parcursul secolelor al XV-lea şi
al XVI-lea, când, prin activitatea neguţătorilor şi coloniştilor, o mulţime de obicete exotice încep să fie
importante în Europa. Colecţionate cu frenezie de monarhi, papi, nobili şi burghezi, aceste obiecte stau la baza
aşa-numitelor Wunderkammern, “cabinete cu minuni”, alături de antichităţile europene, de bizare forme
minerale şi animale, dar şi de picturile şi sculpturile maeştrilor Renaşterii europeni. Ele sunt clasate cu grijă şi,
în organizarea scrupuloasă a acestor cabinete de minunăţii, completează schiţa universului cunoscut, pe care
fiecare dintre aceste colecţii încerca s-o întruchipeze. Într-adevăr, criteriile fanteziste după care erau aranjate
aceste eclectice colecţii încercau să ofere o imagine a întregului cosmos, obiectele exotice încercând să traseze
limitele spaţiale şi temporale ale lumii cunoscute. Fildeşului adus de portughezi din Benin i se vor alătura
curând obiectele artistice din aur şi argint pe aduse de spanioli din America. Albrecht Dürer, admirând colecţiile
unui astfel de cabinet, se minuna de aceste “minuni ale artei” şi de “geniul locuitorilor acestor ţări îndepărtate”.
Pe parcursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, expansiunea colonizării europene sporeşte
proporţional valul de obiecte exotice care se revarsă în Europa. Înainte de a intra în patrimoniului muzeelor de
astăzi, ele sunt stocate şi deseori uitate. În 1851, unele dintre aceste realizări artistice “primitive” sunt expuse cu
prilejul Expoziţiei universale de la Londra. Treptat, pe măsura ce evoluţionismul câştigă teren, obiectele expuse
încetează să mai fie considerate drept opere artistice ale unor autori anonimi, cât mărturii ale primelor stadii,
imperfecte, de evoluţie tehnică şi intelectuală. Până către anii ’30 ai secolului XX, s-a considerat că ornamentul
ar putea elucida câteva din mecanismele depăşirii stării de “primitiv”. Adepţii acestei teorii credeau, aşadar, că
ornamentul este un posibili început istoric al artei şi, prin măsurarea gradului de asemănare cu modelul natural,
clasau societăţile pe un traseu evolutiv, în funcţie de degenerarea, prin stilizare şi geometrizare, a modelului
originar.
Primele cercetări sistematice cu privire la originea artei, cele scrise de G. Semper, îmbrăţişează tocmai
aceeaşi perspectivă evoluţionistă. Semper, pe baza puţinelor informaţii pe care le avea la dispoziţie (un sat
maori şi o colibă ceremonială a eschimoşilor caribou, ambele văzute cu prilejul Expoziţiei), caută să integreze
arta primitivă în cadrul unei istorii conjuncturale a stilurilor artistice. Urmând modelul propus de G. von
Humboldt, el însuşi inspirat de Goethe, Semper combină ideea unei dezvoltări liniare a tehnicilor cu analiza
formelor elementare (Uhrformen) care stau la baza oricărei reprezentări artistice. Stilurile nu mărturiseau
neapărat un stadiu de evoluţie culturală: ele realizau doar o sinteză perfectă între stadiile atinse în evoluţia
tehnică şi formele mentale de organizare a spaţiului. Semper cu credea într-o copilărie a stilurilor în arta
primitivă, din pricină că ars ca tehnică este premisa logică şi istorică a existenţei unei ars ca limbaj al
reprezentării spaţiale. Dacă prima variază istoric şi geografic, cea de-a doua se supune unor legi transculturale
care prezidează reprezentarea mentală a spaţiului.
Alţi autori, ca A. Riegl, folosesc noţiuni ca “gramatica formelor” pentru a realiza o analiză formală a
formelor de decor vegetal. Riegl urmăreşte evoluţia acestui tip de decor la civilizaţiile egipteană,
mesopotamiană, bizantină şi arabo-musulmană, pornind însă de la populaţia maori din Noua Zeelandă.
Teoriile lui Semper şi Riegl se apropie într-o bună măsură de cea care avea să fie propusă de F. Boas.
După celebrul antropolog, există artă acolo unde stăpânirea perfectă a unei tehnici ajunge la o formă perfectă;
această formă poate atunci să depăşească simpla funcţie de obiect utilitar şi să devină model pentru un stil.
Stilul, în această accepţiune, va depinde atât de constrângerile inerente oricărei reprezentări a spaţiului, cât şi de
organizarea particulară a unei culturi. După Boas, există două maniere de reprezentarea a spaţiului: una ţine în
78
mod direct de văz şi prezintă un obiect în felul în care o face ochiul, adică unifocal; cea de-a două reprezintă
obiectele nu aşa cum se prezintă ele ochiului, ci aşa cum sunt ele reprezentate de către spirit. Astfel, o sculptură
a indienilor de pe coasta de nord-vest a Americii - cărora Boas le-a consacrat o atenţie deosebită - poate să
multiplice perspectivele şi să prezinte un obiect, simultan, din mai multe perspective.
Arta primitivă nu ar fi, aşadar, nici naivă, nici rudimentară: ea alege o variantă specifică de organizare a
spaţiului şi construieşte complexitatea acolo unde privirea noastră obişnuieşte să simplifice. Păstrând această
cheie interpretativă, Cl. Lévi-Strauss va evidenţia dedublarea reprezentărilor proprie artei aceloraşi indieni de
pe coasta de nord-vest a Americii. Lévi-Strauss considera că aceste reprezentări dedublate erau strâns legate de
organizarea socială şi că exprimau, prin motivele şi compoziţia lor, diferenţele de rang şi prestigiu, importante
în cadrul unor societăţi bine ierarhizate.
Cei doi autori amintiţi au arătat cum studierea artei primitive poate fi întemeiată în acelaşi timp
înţelegerea categoriilor mentale care o organizează, ca şi pe cunoaşterea stilurilor şi tehnicilor care îi sunt
specifice. Prin urmare, Boas postulează că, între cei doi poli ai lui ars mai-sus amintiţi, există o relaţie
specifică: tehnicile, funcţiile şi stilurile variază în timp şi spaţiu, însă forma abstractă care rezultă răspunde, în
arta primitivă, unor facultări estetiuce universale. Însă, preocupat de criteriile abstracte şi universale ale
organizării spaţiului, Boas nu a acordat prea multă atenţie semnificaţiei pe care diversele obiecte le preiau în
diverse contexte, cum sunt cele rituale. De altfel, el subliniază pe bună dreptate că relaţiile dintre forme şi
semnificaţii cunosc o mare diversitate şi evoluzează independent.
Este exact problematica de care s-a ocupat, într-o perspectivă comparativă, cercetarea contemporană a
antropologiei artei. Dacă Boas a arăta că funcţia reprezentativă este cea care conferă unui obiect, în funcţie de
contextul în care este folosit, statutul de obiect artistic, alţi antropologi, ca G. Bateson, A. Forge şi E.
Carpenter au studiat stilul artistic ca un sistem de comunicare şi de semnificaţie indepent de limbajul verbal.
Acestă direcţie pur antropologică s-a îndepărtat tot mai mult de noţiunile negociabile de “valoare estetică” şi de
teoria frumosului, sporind contrastul între cercetarea antropologului şi cea a muzeografului sau criticului de
artă. Într-adevăr, aceştia din urmă, în funcţie de gustul şi cunoştinţele lor, dar şi în funcţie de fluctuaţiile pieţei,
stabilesc o scară absolută de valori şi, vrând-nevrând, stabilesc şi o distincţie între artă şi non-artă, pe care
antropologul o refuză. El poate studia variaţia culturală a acestor criterii, dar nu poate considera frumosul drept
scopul fundamental al procesului artistic.
Între anii ’30 şi 1950, sunt elaborate mai multe studii cu privire la arta populaţiilor arhaice, în particular
inspirate de observaţiile antropologilor africanişti. Astfel, H. Himmelheber studiază manifestările artistice ale
populaţiilor atutu şi gouro din Coasta şi Fildeş, ca şi F. M. Olbrechts şi J. Vandenhoute, care s-au interesat de
statutul producătorilor de artă şi au afectuat analize stilistice în acelaşi areal. Aceeaşi problematică va fi reluată
de M. Herskovits, J. M Cordwell, W. Fagg, H. Dreval sau K. Kupka. Analize stilistice realizează şi
amintitul A. Forge (în Noua Guinee), dar şi J. Fischer (populaţia dan din Coasta de Fildeş) sau B. Horn,
asupra amerindienilor de pe coasta de nord- vest, studiaţi înainte de F. Boas.
În Franţa, antropologia artei s-a dezvoltat mai puţin, din pricina orientării sever intelectualiste a
etnologilor francezi, tentaţi să privească artefactele “primitive” mai degrabă ca martori ai tehnologiei, vieţii
sociale, rituale sau ai sistemelor de gândire ale societăţilor extraeuropene. Cu toate acestea, contribuţii
importante va aduce, alături de Cl. Lévi-Strauss, ale cărui idei le-am amintit, etnologul şi arheologului A.
Leroi-Gourhan. Opera lui Leroi-Gourhan este consacrată cu deosebire artei mobiliere şi parietale paleolitice.
În concepţia sa, arta şi estetica au jucat, în privinţa apariţiei omului, un rol la fel de important ca fabricarea
primei unelte şi apariţia tehnicii şi limbajului. Adecvarea formei la funcţionalitate este, pentru Gourhan,
expresia unei estetici prime, aşa numita estetică-funcţională, ale cărei rigori sunt respectate şi de către umilele
unelte de piatră paleolitice. Estetica este abordată de specialistul francez mai atât din punct de vedere
paleontologic şi biologic, cât şi din cel social: percepţiile asigură individului baza integrării sale în social,
realizată prin intelectualizarea senzaţiilor, care duce la perceperea şi producerea reflectată a formelor şi
codurilor sociale. Omul devine prin definiţie un creator de imagine, iar opera de artă este considerată a fi un
martor în măsură să clarifice parametrii comportamentului mental al oamenilor preistorici. În această privinţă,
Leroi-Gourhan propune o analiză structurală a artei paleolitice: analizând asocierile între animalele
reprezentatea în arta rupestră, el stabileşte o ierarhie a temelor şi o cartografie a repartiţiei lor, constatând
permanenţa anumitor teme iconografice, daşi variaţia lor morfologică. El postulează existenţa unor adevărate
sanctuare paleolitice, organizate spaţial şi iconografic conform unei ordini structural precise, în care cuplurile
sexual complementare de animale şi semne geometrice (tectiforme) ocupă locuri recurente şi bine delimitate.
Deşi nu invocă acea “gramatică a formelor”, Leroi-Gourhan avansează ideea că formele, prin structura şi logica
lor combinatorie, produc sens şi transmit un mesaj. Fără a căuta să descifreze cu adevărat universul gândirii
79
mitice paleolitice, etnologul francez încearcă mai degrabă să surprindă modul în care imaginile reuşesc să
surprindă noţiuni abstracte, precum timpul şi spaţiul.
Antropologia contemporană a artei se consacră cu devotament analizei funcţiilor sociale, politice,
economice, religioase sau identitare pe care le capătă reprezentările artistice. Funcţia simbolică a artei s-a
bucurat, de asemenea, de o atenţie deosebită. Dacă sunt numeroase studiile care evidenţiază rolul imaginilor şi
al obiectelor în contextele rituale, nu lipsesc nici antropologii ca A. Forge, care consideră că arta nu este
subordonată unei interpretări exterioare a sensului, ci că reprezintă ea însăşi un mijloc de a acţiona asupra lumii.
Astfel, Forge aduce ca argumente picturile care ornează faţadele caselor ceremoniale ale populaţiei abelam din
Noua Guinee; pentru populaţia respectivă, picturile respective nu povestesc mituri, iar autorii lor nu propune
nici o exegeză pentru a el explica iconografia. Altfel spus, pictura abelam, ca şi alte expresii artistice, ca
arhitectura sau dansul, reprezintă forme de comunicarea vizuală specifice şi autonome, care pot fi apreciate
estetic în sistemul de valori al culturii respective; deşi aceste imagini exprimă anumite idei despre natura
omului şi asigură permanenţa structurii sociale, populaţia abelam se dovedeşte incapabilă să le definească cu
claritate.
O perspectivă de altă natură propune A. Gell, care consideră că sensul imaginilor nu reprezintă obiectul
analize antropologice a artei. Pentru el arta este un “sistem de acţiune”, un ansamblu care relaţionează artistul
sau meşteşugarul, destinatarul şi entitatea reprezentată şi nu un suport al unor propoziţii simbolice. Arta este
condiţionată de tehnologie şi, ca şi aceasta, este în măsură să acţioneze eficient nu asupra materiei, cât asupra
oamenilor, provocând efecte de ordin emoţional şi afectiv. Stau mărturie motivele ornamentale cum sunt cele
de pe canoele trobriandeze, în măsură să provoace frică, dorinţă, teamă sau fascinaţie. Evaluările de ordin
estetic nu joacă pentru Gell vreun rol important, şi doar în măsura în care joacă un rol în procesele de
interacţiune socială.
Este limpede că toate aceste abordări îşi au meritele lor şi luminează anumite faţete care caracterizează
arta oricărei societăţi. Nu rareori, însă, ele ignoră ceea ce se află în centrul oricărei reprezentări artistice, şi
anume chestiunea formei şi structurii (dar şi culoarea sau materia). Acest nucleu ireductibil este deseori ignorat,
laolaltă cu concepţiile estetice autohtone, considerate deseori ca variabile demne de izolat. În sisteme
interpretative “structuraliste”, cum sunt cele propuse de Lévi-Strauss sau Leroi-Gourhan, stilul este conceput în
măsura în care reflectă o logică organizatorică formală, producătoare de semnificaţii: relaţiile dintre forme şi
culori, dintr îmbinarea lor şi organizarea socială, dintre structurile mitice şi diverse procese simbolice. În aceste
accepţiuni, imaginile, obiectele, muzica ar constitui tot atâtea transcodaje formale ale unor convenţii şi principii
culturale. Însă ele ignoră proprietăţile concrete şi sensibile ale materiilor, formelor, culorilor sau zgomotelor şi
modul în care sunt acestea percepute şi tratate în universurile culturale autohtone. Studiul acestor categorii
perceptive devine astăzi unul din domeniile cele mai promiţătoare ale antropologiei artei. Căci, într-adevăr,
folosind combinarea şi transformarea proprietărilor materie, arta este în măsură să declanşeze – într-un dans
ritual cu măşti, de exemplu – puternice stări emoţionale, atât la nivel individual, cât şi colectiv. Modelarea
artistică a concretului exprimă de fiecare dată anumite valori: ele sunt de ordin economic, atunci când finisarea
unui obiect are în vedere succesul său comercial, războinice, atunci când ornamentaţia (cum este cea a
scuturilor populaţiilor din Oceania) are menirea de a îngrozi duşmanii, spirituală, în cazul în care anumite
calităţi vizuale doresc să dezvăluie esenţa zeilor sau strămoşilor etc. Alteori, arta caută să exprime valori
sociale, cum este cazul anumitor cântece intonate de cântăreţii peul din Burkina Faso, care, prin tehnici vocale
speciale, exaltă unitatea şi coeziunea grupulu social. Chiar şi puterea fizică poate fi exprimată artistic: în arta
statuată a anumitor populaţii africane, şefii şi eroii mitici sunt reprezentaţi ca posedând o musculatură puternică.
Vom conchide prin a afirma că estetica pătrunde în întrega cultură a unui grup; ea modelează cuvintele,
corpurile şi imaginile oamenilor, dar şi relaţiile pe care le întreţin unii cu alţii; din acest motiv, arta nu tregui să
fie înţelească ca o goană după un ideal de Frumuseţe, cât ca un modelator al vieţii afective, intelectuale şi
sociale a individului. Experienţa reală a frumuseţii nu este decât un mijloc utilizat variabil de fiecare cultură
pentru realizarea acelei sinteze originale care defineşte o ars. Arta nu reprezintă doar satisfacerea unui ideal sau
a unei nevoi estetice, ci este deopotrivă legată de organizarea spaţiului, de modalităţile de transmitere a
cunoaşterii şi de semnificaţiile activate în simbolismul ritual. Producerea de sens printr-un număr de practici
tradiţionale care nu se identifică cu limbajul şi studierea comparativă a formelor pe care fiecare cultură le
impune exprimării unei gândiri a spaţiului reprezintă misiunea de cercetare pe care şi-o asumă antropologia
actuală a artei. Aşa cum observa E. Carpenter, o sculptură, înainte de a fi un obiect, este un act.” Arta primitivă
nu este decât rezultatul unei serii de vaste interdependenţe, pe care le reflectă şi a căror comunicare nu este
posibilă prin simpla analiză a formelor, ci prin sistematica studiere a contextului din care provin.

80
 IX. ANTROPOLOGIE, ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE

IX.1. ANTROPOLOGIA ŞI ISTORIA

Conform unei diviziuni devenite tradiţie, istoria şi antropologie se disting între ele, atât prin obiectul de
cercetare care le caracterizează, cât şi prin ansamblul de metode pe care îl utilizează fiecare. Disjuncţia dintre
cele două discipline are, în realitate o origine venerabilă, care poate fi trasată fără riscul de a greşi în Epoca
Luminilor.
Într-adevăr, în veacul al XVIII-lea, delimitarea celor două domenii de studiu al societăţii se realizează
cu cea mai mare claritate: istoria, gen literat recunoscut ca atare în Europa, era disciplina care se ocupa cu
studiul trecutului lumii civilizate, accesibil prin intermediul surselor scrise. În consecinţă, studiul popoarelor
“sălbatice”, ulterior “primitive” nu putea reveni acestei discipline, cu standarde de informare şi metodologice
bine stabilite, ci unei alte forme de cunoaştere, care avea să devină, în timp antropologia. Altfel spus, gândirea
europeană postula existenţa a două tipuri de umanitate, cărora trebuia, în mod necesar, să le corespundă două
tipuri diferite de cunoaştere.
Această diviziune filozofică nu era, însă, conceptualizată cu claritate în veacul iluminist. Ea va căpăta
consistenţă pe parcursul secolului al XIX-lea, pe măsură ce idealul pozitivist, pe care fiecare tendinţă alege să-l
urmărească separat, transferă problema diferenţei între civilizaţi şi primitivi în câmpul epistemologiei. Cel mai
bine se reflectă noua autoritate a diviziunii moştenite în distincţia pe care pozitivismul o face între cauzalitatea
istorică şi cea funcţională. Prima formă de explicaţie cauzală caracteriza, în viziune pozitivistă, istoria: ea făcea
legătura dintre voinţe individuale şi acţiuni singulare şi presupunea o logică a succesiune şi o inteligibilitate din
perspectiva genezei şi filiaţiei. Ştiinţele sociale, printre ele la loc de cinste se afla sociologia în ascensiune,
considerau că adevărata explicaţie a faptelor sociale era cea “ştiinţifică”, adică cea care tinde să evidenţieze
relaţiilor stabile şi regulate (legile) care unesc fenomene de acelaşi ordin şi, mai ales contemporane. Această
dihotomie este integral exprimată de distincţia pe care o făcea È. Durkheim între praeterita, ansamblul de stări
anterioare unui fenomen şi circumfusa, ansamblul elementelor ce constituie ambientul său social. După
Durkheim, orice proces social realizat conţinea, în sine, elementele pentru explicarea sa ştiinţifică. Erau puse,
astfel, bazele epistemologice pentru ceea ce avea să devină antropologia funcţionalistă şi erau accentuate
diferenţele între istorie şi ştiinţele sociale, între care avea să se numere curând şi antropologia.
Opoziţia epistemologică dintre cauzalitatea funcţională şi cea istorică avea să genereze şi orientări
diferite în programele ştiinţifice. Astfel, istoria, care considera că singurii agenţi reali ai devenirii sunt indivizii,
era tentată să evidenţieze tot ce ţinea de arbitrarul acestora şi să se consacre evenimentelor în unicitatea lor.
Antropologia, în schimb, postulând să socialul nu poate fi redus la individual, încerca să scoată în evidenţă mai
degrabă formele importante şi constrângătoare ale vieţii colective: munca, familia şi rudenia, credinţele
religioase promiteau degajarea unori legi de structură şi evoluţie ale întregii umanităţi. Aşadar, spre deosebire
de istorie, pierdută în noianul de fapte diverse al experienţelor unice, antropologia putea aspira la statutul unei
discipline comparative şi generalizate, după modelul ştiinţelor naturii. Această tendinţă este întărită de
tenacitatea cu care se manifestă anumite supoziţii evoluţioniste, cum era, de exemplu, ideea că societăţile
simple reflectă cu mai mare fidelitate legile vieţii sociale; prin urmare, antropologie era avantajată şi de obiectul
său.
Curând, metodele vin să amplifice diferenţele, odată cu proliferarea minuţioaselor anchete etnografice
de teren, după 1930. Devine evident că accesul la experienţele umane trăite se realizează pe căi foarte diferite:
istoria, pe seama izvoarelor scrise, se distinge de antropologie, care recurge la ancheta orală şi observaţia
directă.
În deceniile care a urmat, însă, marea împărţire care a divizat câmpul ştiinţelor sociale tinde să se
estompeze. Mai multe raţiuni stau la baza acestui fenomen. În primul rând se află renovările profunde pe care
le-a suferit gândirea istorică. Progresele şcolii de la Annalles exprimă pe deplin rigorile noii istoriografii, care
denunţă acum cadrele strâmte ale istoriei pozitiviste şi renunţă, prin urmare, la cei trei idoli ai vechii
istoriografii: cronologia, individualitatea şi politicul. Vremea istoriografiei “regi/tratate/bătălii” a apus de mult:
obiectul istoriei se lărgeşte prin înglobarea structurilor economice şi sociale, dar şi marilor structuri de gândire,
cum sunt mentalităţilor. Domenii altădată proprii antropologiei sau sociologiei (structurile de rudenie,
demografia etc.) au intrat de câteva decenii printre temele de cercetare acceptate ca fireşti de către istorici. Mai
mult, o adevărată antropologie istorică ia naştere acum, ai cărei principali promotori sunt în majoritate istorici.
Aceştia se preocupă tot mai mult de conceptualizarea mai riguroasă a obiectelor lor de analiză, după modelul
propus de antropologi. Istoricii se preocupă cu mai multă îngrijire de sincronie şi de structuri, fără a nega,
81
desigur, interesul lor pentru istoricitatea şi dinamica diacronică a acestora; unele monografii istorice sunt
utilizate după modelul celor antropologice, perminţând extrapolarea către un nivel superior de generalitate a
unor trăsături particulare evidenţiate prin analiză riguroasă.
La rândul său, antropologia a cunoscut prefaceri succesive, de natură să estompeze ele însele diferenţele
dintre cele două discipline. În primul rând, ea a ajuns să nege disjuncţia tradiţională dintre societăţile primitive
şi cele civilizate şi a ajuns, pe această cale, să studieze societăţi considerate cândva ca fiind obiectul istoriei.
Renunţând la vechea clasificare a societăţilor, Europa statelor-naţiuni se vede deschisă cercetărilor de natură
antropologică, iar omenirea exotică se deschide cercetărilor cu caracter istoric. În momentul de faţă, opoziţiile
care încă se mai realizează între societăţile literate şi cele care nu cunosc scrisul, respectiv între cele care
cunosc sau nu statul, ca şi diferenţele statuate între modul de raportare a individului la complexul social din
care face parte nu mai au valoare tipologică tradiţională, ci joacă un rol pur euristic. Antropologia, fără a
renunţa la studiul structurilor şi logicilor sociale, începe treptat să descopere istoricitatea, individul şi
evenimentul. Se întăresc astfel, tendinţele spre individualizarea unei discipline ca etnoistoria. Această
disciplină, care nu era, iniţial, decât istoria societăţilor “fără istorie”, sau, mai precis, “fără scris”, a ajuns astăzi
să capete conotaţii cu totul noi. Etnoistoria, care încearcă să acopere golul lăsat de absenţa izvoarelor scrise -
dar şi golul în care anumite societăţi au fost abandonate istoriografiei tradiţională a statelor civilizate - se
bazează în primul rând pe valorificarea “arhivelor” orale. Este o misiune dificilă, mai ales din pricina frecventei
absenţe a unui cod cronologic utilizabil. Într-adevăr, tradiţiile orale se exprimă rar în limbajul cronologic
utilizabil de oamenii occidentali, mai ales în societăţile fără stat, unde absenţa unui principiu dinastic aproape
că exclude orice jalon cronologic precis. În aceste condiţii, singura soluţie care le rămâne etnoistoricilor este
adunarea tuturor formelor de informaţie (arheologie, lingvistică, scrierile şi observaţiile misionarilor şi
călătorilor) care pot suplini relatările orale. De un deosebit succces s-a bucurat această activitate în cazul
populaţiilor precolumbiene, caz în care s-au putut folosi şi texte indigene din perioada precolonială, alături de
arhivele coloniale şi descoperirile arheologice. Astfel, se poate afirma că etnoistoria a devenit disciplina pe care
M. Bloch o definea drept istorie regresivă: ea pleacă de la fapte trecute, dar care sunt încă vii în societăţile
prezentului, pentru a se adânci în trecut şi a reconstitui traseul devenirii lor.
O importantă mutaţie are loc în privinţa materialului documentar utilizat de cele două discipline. Într-
adevăr, aspectele metodologice păreau înainte vreme mai importate decât orientarea generală a pespectivelor
celor două discipline. Istoria, care privilegia documentul scris, se cantona, după cum observa Cl. Lévi-Strauss,
în manifestările conştiente şi explicite ale vieţii sociale, în timp ce antropologia, privilegiind materialele orale şi
vizuale îşi focaliza cercetările către bazele inconştiente ale acestor manifestări. Însă, în paralel cu
provocatoarele îndoieli ale unor filozofi ca J. Derrida - conform căruia nu există nici o discontinuitate radicală
între societăţile care cunosc scrierea şi cele aliterate -, antropologia începe să sesizeze dificultăţile pe care le
ridică redactarea textului etnografic şi care îl apropie pe acesta de relatarea istorică.
Această constantă apropiere dintre cele două discipline nu poate, însă, camufla marile diferenţe care le
despart în continuare. Chiar dacă antropologia a renunţat la a mai clama virtuţile sale de ştiinţă bazată pe
modelul naturalist şi a îmbrăţişat o perspectivă mai coerent istorică, ea ăşi păstrează repsectul profund pentru
teorie şi interesul său pentru perspectivele comparative şi generalizante. Ele rămân active şi în cazul aşa-
numitei antropologii “interpretative” promovate de C. Geertz. Spre deosebire de istorie, care se rezumă la
naraţiune, chiar dacă aceasta sa face sub stindardul istoriei-problemă, antropologia continuă să aspire la o
cunoaştere unică şi integrală a umanităţii ca întreg.

IX.2. ARHEOLOGIA ŞI ANTROPOLOGIA

Relaţia permanentă dintre arheologie şi antropologie este structurală. “Dialogul preistorie-etnologie s-a
impus întotdeauna, fiindcă cele două discipline au câmpuri de cercetare înrudite, în ciuda mijloacelor de
abordare diferite: una se ocupă de trecut, amputat de aleatoriul conservării vestigiilor, pe când cealaltă studiază
prezentul viu şi discursul, fiind lipsită de profunzime istorică.” (F. Audouze, 1999). Prin urmare
complementaritatea dintre cele două discipline poate apărea ca un fapt natural. Mai mult, anumite tradiţii
academice, cum este cea americană, consideră arheologia ca o parte a antropologiei, iar arheologul un
antropolog care se ocupă cu studiul culturii materiale a civilizaţiilor dispărute. Cu toate acestea, această
subordonare este departe de a fi generală, iar dialogul dintre cele două discipline a cunoscut serioase fluctuaţii,
în particular din pricina tradiţiei academice europene, care a investit constant arheologia cu o misiune de
cunoaştere diferită de cea asumată de antropologie sau etnologie.
Deloc suprinzător, una dintre cele mai importante subramuri arheologice, arheologia preistorică, s-a
cristalizat ca disciplină în deceniile în care a luat naştere şi antropologia, cele evoluţioniste. Această coincidenţă
82
reflectă, în fapt, existenţa unui creuzet intelectual comun şi a unei tendinţe generale a spiritului european, căci
primitivii preistoriei şi cei din afara lumii civilizate devin obiect de cercetare în acelaşi timp şi din aceleaşi
motive: în încercarea de a identifica originile civilizaţiei, burghezia Europei moderne inventează un discurs
istoric unitar, adresat umanităţii în ansamblul ei. Acest discurs, cel evoluţionist, încerca să schiţeze etapele
traseului unic pe care l-a parcurs civilizaţia. Fosilele culturale vii care populau Americile, Australia şi Oceania,
Africa nu făceau decât să amintească de neguroasele timpuri paleolitice, pe care amatorii entuziaşti începuseră
să le dezgroape în peşterile Franţei şi Angliei. Aşadar, în a doua jumătate de secolului al XIX-lea, cercetarea
arheologică şi cea antropologică întreţin o legătură dintre cele mai strânse. Dacă sunt cu deosebire arheologii
cei care folosesc observaţii etnografice generale pentru interpretarea complexelor arheologice pe care le
definesc, antropologii folosesc şi ei observaţiile arheologice pentru trasarea etapelor de evoluţie culturală. Cum
individualizarea academică a ambelor discipline era încă timidă, nu este de mirare că vom vedea arheologi ca
G. de Mortillet sau J. Lubbock încadraţi ca antropologi şi invers.
Această afinitate va lăsa loc, la începului secolului XX, unui paralelism de traseu între cele două
discipline. În deceniile de avânt al difuzionismului şi particularismului cultural, direcţia monografistă de
cercetare deschisă de F. Boas va evidenţia diferenţele notabile între culturile extraeuropene şi cele descoperite
de arheologie: devenea, astfel, imprudentă schiţarea unor analogii între situaţii aflate din punct de vedere istoric
şi cultural la o distanţă atât de impresionantă.
La rândul lor, arheologii trec la o cunoaştere mai aprofundată a conţinutului particular al culturilor
materiale. Tendinţa către monografism şi descriptivism este evidenţiată de arheologi ca V.G. Childe. Childe
este cel care sistematizează conceptul de “cultură arheologică” şi organizează sistematic metodele proprii
cercetării arheologice (tipologia şi stratigrafia). Childe, deşi era el însuşi australian, nu este adeptul analogiilor
etnografice şi, cum a rămas, pe parcursul întregii sale cariere, foarte interesat de originea civilizaţiei europene,
va întări prin autoritatea sa tendinţa generală a arheologiei europene de a se încadra în trena istoriei. Aşadar,
începând cu perioada interbelică, arheologia, inclusiv cea preistorică, îmbrăţişează în Europa o misiune de
cercetare istorică. Sub influenţa difuzionismului, se credea că majoritatea mutaţiilor culturale au fost provocate
de capriciile difuziunii, dar şi că stabilitatea pan-istorică a anumitor trăsături culturale stă mărturie pentru
continuitatea etnică şi culturală. În alţi termeni, înţelegerea civilizaţiilor proto- şi preistorice era posibilă prin
analogii cu populaţiile amintite de sursele scrise ale antichităţii: analogiile cu populaţiile primitive nu mai
ofereau nici un orizont comparativ credibil. Nici măcar arheologia paleoliticului, pentru care nu existau astfel
de echivalenţi etnografici istorici, nu mai face apel la sursele etnografice. Prin activitatea unor specialişti ca H.
Breuil, D. Peyrony sau F. Bordes, are loc un proces sistematizare naturalistă a industriilor litice, deseori
dimensiunea comportamentală fiind neglijată sau ignorată cu bună ştiinţă.
G. Childe va prefera el însuşi o perspectivă istorică marxistă, în care nu lipsesc cu totul analogiile
etnografice. În fapt, sub forma unor interpretări punctuale (de obicei a funcţionalităţii uneltelor sau armelor),
analogiile etnografice nu părăsesc arheologia, fără însă a putea fi invocată o viziune integrată asupra culturii
preistorice ca unitate paleoetnografică.
O astfel de viziune integrativă va fi propusă, începând cu anii ’60, în două focare de inovaţie teoretică.
Primul este european şi are în centru activitatea etnologului şi arheologului francez A. Leroi- Gourhan. El
este promotorul aşa-numitei etnologii preistorice. În esenţă, viziunea lui Gourhan consta în tratarea culturile
preistorice după rigorile etnografiei, ceea ce implica cercetarea habitatelor preistorice după modelul analizelor
etnografice. În plan practic, colectivul lui Gourhan trece la o riguroasă cercetare planimetrică (dezvelirea
succesivă a solurilor de locuire), însoţită de stabilirea unei arhive complete de cercetare a sitului şi de analiza
structurală a asocierilor dintre vestigiile arheologice. Acest tip de analiză spaţială, combinată cu studii despre
paleomediu, cu analize tehnologice şi funcţionale, recunoscut pentru caracterul său integrat şi riguros, s-a
răspândit curând în arheologia europeană, atât în cercetarea paleoliticului, cât şi în cea a altor epoci preistorice.
A doua orientare, care a reîntărit în plan teoretic şi practic legăturile dintre antropologie şi arheologie, a
fost reprezentată de aşa-numita New Archaeology americană. Curent reoretic născut în anii ’60, “noua
arheologie” se hrănea din tendinţa neo-evoluţionistă vizibilă în antropologia americană prin operele lui J.
Steward şi L. White, dar şi prin cele ale lui E. Service şi M. Sahlins. Principalul promotor al noii direcţii de
studiu, cel puţin pri agresivitatea cruciadei sale publicistice, avea să L. R. Binford, student, printre alţii, al lui
L. White.
Ceea ce aduce revoluţionar, în plan teoretic, “noua arheologie” era interesul pentru dimensiunea
organizaţională a culturii, privită ca un sistem adaptativ, sau, de către unii autori, ca un sistem termodinamic
elaborat. Teoria avansată de noua generaţie de cercetători americani postula interdependenţa subsistemelor
culturale (tehnologic/economic, social şi ideologic). Dialogul acestor subdiviziuni ale culturii asigura
83
funcţionarea şi perpetuarea sistemului ca întreg. Din aceste motive, această direcţie de cercetare este cunoscută
şi sub nomeclatura de funcţionalism.
Principalele provocări cărora trebuia să le răspundă eşafodajul adaptativ erau cele ecologice, care iniţiau
procesele de adaptare. Studiind procesele de dinamică a culturii în perspectivă diacronică, New Archaeology a
căpătat şi alt nume, cel de procesualism. Procesualismul se concentrează deliberat către dialogul dintre cultură
şi mediu, neglijând aspectele idiosincratice ale culturilor arheologice, pe motiv că acestea, fiind arbitrare, nu au
nici o semnificaţie adaptativă. Conex interesului său pentru legile de dezvoltare materială ale culturii, New
Archaeology dezavuează şi metodologiile tradiţionale ale arheologiei, pe care le acuză de subiectivitate şi
inductivism: în opinia “noilor arheologi”, cunoaşterea ştiinţifică, inclusiv cea din câmpul ştiinţelor sociale, nu
putea fi considerată validă decât în măsura în care utiliza riguros un sistem ipotetico-deductiv. În linii generale,
acest demers ar fi presupus utilizarea controlată a analogiilor etnnografice, emiterea de ipoteze şi verificarea lor
prin raportare la documentaţia arheologică conservată.
Noua arheologie se divizează ea însăşi în două direcţii: una radicală, convinsă de existenţa unor legi de
comportament transculturale, care asigurau folosirea în siguranţă a analogiilor etnografice; cealaltă, mai
moderată, prefera studiile de caz şi o favoriza o perspectivă mai aplicată, interesată îndeosebi de formalizarea
matematică a cercetării arheologice. Un ilustru reprezentant al acestei tendinţe este britanicul D. Clarke. Un
caracter mai aplicat va avea şi direcţia arheologiei “behaviorale” deschisă de americanul M. B. Schiffer,
interesată de procesele de formare şi degradare a contextelor arheologice.
După 1980, în urma numeroaselor reacţii de contestare pe care le stârnise, “noua arheologie” tinde să
renunţe la pretenţiile sale cu caracter filozofic şi se concentrează către aprofundarea acelui nivel mediu de teorie
arheologică pe care ei înşişi îl numiseră Middle Range Research, caracterizat de verificarea analogiile
etnografice şi comportamentale cu situaţiile oferite de documentaţia materială proprie arheologiei.
Provocările teoretice lansate de noua arheologie au fertilizat şi tradiţia europeană de cercetare. O nouă
direcţie de cercetare, post-procesualismul, ia naştere în Marea Britanie, încercând să exploateze atât progresele
metodologice, cât şi inovaţiile teoretice ale “noii arheologii”. Cu toate acestea, post-procesualismul se
îndepărtează net de pretenţiile de cunoaştere ştiinţifică, nomotetică (adică bazată pe legi) ale direcţiei americane
şi îmbăţişează o direcţie de cercetare hermeneutică, interesată de semnificaţiile subiective înglobate în cultura
materială. Post-procesualismul se inspira din tradiţie de cercetare istorică europeană, căreia îi adaugă, în măsuri
variabile, idei preluate din tradiţia marxistă şi din gândirea antropologiei structurale. Un reprezentatn de seamă
al acestei tendinţe de cercetare este arheologul britanic I. Hodder, lider al şcolii structuralist-simbolice de la
Cambridge.
Acestei tendinţe îi corespunde şi o nouă tematică de cercetare, la rândul său puternic susţinută de
observaţii etnografice: dimensiunea simbolică a culturii, studiul ideologiei, al negocierii statutelor sociale,
statutul femeii etc. Această direcţie etnoarheologică, a cărei existenţă a fost facilitată de ideile (ca şi de
excesele) “noii arheologii”, gratulează, printre altele, demersul de pionierat al lui A. Leroi-Gourhan. Post-
procesualismul reprezintă, în fapt, principala tendinţă teoretică în arheologia europeană conteporamră . El
mărturiseşte atât mutaţiile de ordin teoretic care au avut loc, în ultimele decenii, în câmpul antropologiei, ca şi
progresele realizate de arheologie după 1960 şi care au permis, ambele, cataliza problematicii şi unificarea tot
mai bine sesizabilă între obiectele de studiu ale celor două discipline.
Post-procesualismul din arheologie corespunde, de altfel, tendinţelor post-moderne vizibile şi în
antropologie, care se îndepărtează tot mai mult de interpretările materialist-funcţionaliste, în favoarea unei
atenţii crescute pentru înţelegerea societăţii ca reţea de sensuri simbolice.
Ca o concluzie generală, se poate afirma că arheologia contemporană este mai apropiată ca niciodată de
câmpul de studiu al antropologiei, din care nu ezită să importe modele teoretice generale, dar şi intepretări ale
unor fapte şi contexte individuale. De la studiile privind paleomediul, apariţia agriculturii sau modelele de
expansiune demografică şi până la studiile tehnologice experimentale şi asupra funcţionalităţii artefactelor
arheologice, arheologia a învăţat să exploateze şi să operaţionalizeze observaţiile colectate scrupulos de
etnografia populaţiilor arhaice.
Cu toate acestea, arheologia actuală este datoare să consacre o atenţie crescută limitelor pe care uzul
analogiilor etnografice le impune. Etnoarheologia a atins deja dimensiunile şi prezintă toate simptomele unei
mode. Etnologia, trebuie remarcat, oferă un catalog al posibilităţilor, dar nu al tututor posibilităţilor pe care
arbitrarul cultural le poate materializa; mai mult, convergenţele morfologice pot deseori induce în eroare
arheologul. Fiecare dintre observaţiile realizate în cele două domenii trebuie cântărite cu atenţie, pentru a nu
conduce la generalizări abuzive. Este de dorit ca arheologul să nu uite că, în ciuda analogiilor (sau omologiilor)

84
de comportament, elementele de cultură materială pe care le studiază el provin, ca şi cele analizate de
antropolog, din anumite contexte culturale, în mod fatal unice şi, prin urmare, diferite între ele.

85
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Ball, T., Dagger, R., Ideologii politice şi idealul democratic, Ed. Polirom, Iaşi,
2000.
Binford, L., Archaeology as Anthropology, în American Antiquity, vol.
28, no. 2, 1962, p. 217-225.
Bonte, P., Izard, M., Dicţionar de etnologie şi antropologie, Ed. Polirom, Iaşi,
1999.
Clastres, P., Societatea contra statului. Studii de antropologie politică,
Ed. Ararat, Bucureşti, 1995.
Douglas, M., Cum gândesc instituţiile, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
Durkheim, É., Formele elementare ale vieţii religioase, Ed. Polirom, Iaşi,
1995.
Durkheim, É., Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
Eliade, M., Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1992.
Eliade, M., Mitul eternei reîntoarceri, Ed. Univers enciclopedic,
Bucureşti, 1999.
Furet, F., Atelierul istoriei, Ed. Corint, Bucureşti, 2002.
Geraud, M.-O., Leservoisier, O., Pottier, Noţiunile-cheie ale etnologiei. Analize şi texte, Ed.
R., Polirom, Iaşi, 2001
Hermet, G., Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Ed.
Institutul European, Iaşi, 1997.
Herskovits, M., Les bases de l’anthropologie culturelle, Ed. Payot, Paris,
1967.
Hodder, I. (ed.), Archaeological Theory Today, Ed. Blackwell, Oxford,
2001.
Hodder, I., Reading the Past - Current Approaches to Interpretation
in Archaeology, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1986.
Hollis, M., Introducere în filozofia ştiinţelor sociale, Ed. Trei,
Bucureşti, 2001.
Karnoouh, Cl., Adio diferenţei. Eseu asupra modernităţii târzii, Ed. Dacia,
Cluj, 1994.
King, G., Keohane, R., Verba, S., Fundamentele cercetării sociale, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.
Laplantine, F., Descrierea etnografică, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.
Lee, R. B., DeVore, I. (eds.), Man the Hunter, Ed. Aldine, Chicago, 1968.
Leroi-Gourhan, A., Gestul şi cuvântul, vol. I-II, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1983.
Lévi-Strauss, Cl., Gîndirea sălbatică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
Lévi-Strauss, Cl., Antropologia structurală, Ed. Politică, Bucureşti, 1978.
Lowie, R. H., Traité de sociologie primitive, Ed. Payot, Paris, 1969
Marx, K., Engels, Fr., Ideologia germană, Editura de Stat pentru literatură
politică, Bucureşti, 1956.
Mauss, M., Eseu despre dar, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993.
Mihu, A., Antropologia culturală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
Moro-Abadía, O, González-Morales, M. L’art bourgeois de la fin du XIXe siècle face à l’art
R., mobilier Paléolithique, în L’Anthropologie, 107, 2003, p.
455-470.
Niculescu, Al. Gh., The Material Dimension of Ethnicity, în New Europe
College Yearbook 1997-1998, 2001, p. 203-262.
Radcliffe-Brown, A. R., Structură şi funcţie în societatea primitivă, Ed. Polirom,
Iaşi, 2000.
Radkowski, G. H. de, Antropologie generală, Ed. Amarcord, Timişoara, 2000.
86
Ricoeur, P., Memoria, istoria, uitarea, Ed. Amarcord, Timişoara, 2001.
Russ, J., Aventura gândirii europene. O istorie a ideilor
occidentale, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002.
Russel, B., A History of Western Philosophy, Ed. Clarion, New York,
1967.
Sahlins, M., Notes on the original affluent society, în R. B. Lee, I.
DeVore (eds.), Man the Hunter, Ed. Aldine, Chicago,
1968, p. 85-89.
Segalen, M. , (dir.), Etnologie. Concepte şi arii culturale, Ed. Amarcord,
Timişoara, 2002, p. 13-24
Stoczkowski, W., Anthropologie naïve, anthropologie savante. De l’origine
de l’homme, de l’imagination et des idées reçues, CNRS
Editions, Paris, 2001.
Van Gennep, A., Riturile de trecere, Ed. Polirom, Iaşi, 1996
Van Gennep, A., Totemismul. Starea actuală a problemeie totemice, Ed.
Polirom, Iaşi, 2000.
Weber, M. Sociologia religiei, Ed. Teora, Bucureşti, 1998.
Weber, M., Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Ed. Polirom, Iaşi,
2001.
Wilson, B., Religia din perspectivă sociologică, Ed. Trei, Bucureşti,
2000.
Ries, J., Sacrul în istoria religioasă a omenirii, Ed. Polirom, Iaşi,
2000.

87